În loc să vă înflăcăraţi aşteptarea Venirii Lui, voi ascundeţi, ca Acan,” comorile păcătuirii” (Iosua, cap.7)-senzualitatea, bârfa, cârtirea, judecata, preacurvia, corupţia şi alte mizerii şi otrăvuri ale gunoierului… De ce nu aţi innecat, îngropat totul prin botezul în moartea lui ? De ce n-aţi dat totul spre nimicire, fiindcă numai dacă vă faceţi UNA cu răstignirea lui, deveniţi UNA cu învierea !? (Gal.5/20) Mai puneţi va poftă-n cui, căci vin vremurile de pe urmă (1 Cor. cap.7); Deci socotiţi- vă morţi faţă de satan, faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, fiindcă Iisuss a murit odată pentru totdeauna, pentru neprihănire şi trăieşte pentru veşnicirea noastră! Aşadar, păcatul morţii să nu mai domnească în inima înnoită; Să nu mai ascultăm de vicleniile lui şi să-l dăm pe mâna lui Iisuss, când vine direct, sau prin sclavii lui…” Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” Rom.6/13-14)

32 Daca ne-au furat (fara sa pateasca NIMIC)  Adevarul despre Decembriada,mineriada etc,cum sa nu fure fabrici,uzine,banci,munti si …ROMÂNIA FURATĂ | Jaf de miliarde în Valea Jiului… Jaf în cercetarea agricolă…Rompetrol 2 | Un dosar de 770 de milioane de dolari și cu 14 suspecți…Invitatie  pe virful muntelui uitat de lume; Singurul sat din Europa unde 16 familii trăiesc cel mai aproape de cer si… Dubai-ul a intrat in Cartea Recordului- datorita celei mai mari gradini cu flori din lume, Dubai Miracle Garden f; Un om în Hristos- J. N. DarbyUniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 1- John Piper; Hristos a suferit şi a murit … Ca să dea naştere la un popor plin de râvnă pentru fapte bune… Romani 6.1-14 Unirea cu Hristos în moarte şi în viaţă… Secretul credinţei creştine- Înţelegerea vieţii insuflate de Duhul Sfânt, de Steven L. Pogue… Am fost răstignit împreună cu Hristos“ Galateni 2:20… Istoria lui Oswald Chambers; Avraam şi Lot…  Daniel şi prietenii săi, din revista „Cercetați Scripturile”; Daniel – Secretul biruinţei,de Bruce Anstey; David şi vitejii săi, de  Hugo Bouter; Enoh,de Henri Rossier32Gânduri asupra experienţei lui Avraam şi a lui Iacov,de N. Darby; 10. Iordan: Carul de foc,de Hamilton Smith; Înălţarea lui Iosif, de  Friedhelm Runkel;  Ioan-Marcu si … Iona – un slujitor supărăcios,  din revista „Cercetați Scripturile”
 772q

Miracle Garden Dubai

  

Cum totul este la superlativ in Dubai (cel mai luxos hotel, cea mai inalta cladire) , locuitorii fascinantului emirat nu s-au oprit aici si au creat in desertul lor si cea mai mare si frumoasa gradina: Miracle Garden!

Aceasta se intinde pe o suprafata de 72.000 de metri patrati si este cea mai mare gradina cu flori naturale din lume, formata din aproxamit 45 de milioane de flori. Florile nu sunt prea variate ca specie (au fost alese cele care rezista mai bine la temperaturile ridicate), insa sunt asezate in structuri si forme deosebite: masini, casute, animale, pasari, forme geometrice…

Plantele sunt hidratate cu ajutorul apelor reziduale si printr-un sistem de irigare prin picurare.

Miracle Garden s-a deschis in 2013 de Valentine’s Day si de atunci este deschisa publicului in fiecare zi, exceptand intervalul iunie-septembrie cand este mult prea cald.

Miracle Garden a fost premiata pentru cel mai mare zid de flori, iar Dubai-ul a intrat in cartea recordurilor prin aceasta gradina miraculoasa.

Arhitectul peisagistic al gradinii a declarat ca, prin acest proiect, a vrut sa demonstreze ca poti inverzi si desertul daca refolosesti eficient apa!  Smart guy…

Gradina, cu o suprafața de 72.000 de metri patrați, cuprinde nu mai puțin de 45 de milioane de flori.

Arhitectul peisagist care a amenajat gradina, Akar, a declarat ca, prin acest proiect, a vrut “sa dovedeasca ca desertul poate fi inverzit daca se foloseste un sistem riguros de irigare”.

 

Viticultorii din Podgoria Averesti-Husi , au “altoit nesnicia ” si au innobilat pe Doamna Vinurilor Romanesti -cu noi medalii de aur si…Dubai-ul a intrat in Cartea Recordului datorita celei mai mari gradini cu flori din lume, Dubai Miracle Garden

 aver

a)1 .  Dupa succesele obtinute  la Concursul International de Vinuri de la Bucuresti din 1968, cand vinurile de Averesti au fost pentru prima data medaliate international, au urmat alte confruntari. Aceste vinuri unicate  au concurat  si cistigat alte si alte  premii la  Concursul National din 1996, de la Bucuresti, Concursul National de la Vaslui din 1984, 1987 si 1996, cand s-au castigat 9 medalii de aur.Apoi, vinurile cu marca Vinicola Averesti, din soiurile Aligote si Rene Faure, din recolta anului 2012, au primit alte doua  onorabile medalii de aur.Premierea  confirma  inca o data ca Podgoria Averesti – Husi a intrat in elita podgoriilor consacrate precum Cotnari, Murfatlar, Dealul Mare etc., cu vinuri mereu medaliate.          Cinste celor ce au revendicat Podgoria Averesti la nivel national, precum Constantin Dulute, Claudiu Cretu si Mursa  Dumitru -Teodor, care au plantat in ultimii 3 ani  500 ha si au construit un modern complex de vinificatie de 500 de vagoane.

Le uram succes pe mai departe.

Dr. ing. Avram D. TUDOSIE

“Selectând tehnologia și echipamentele de producție, evităm pe cât posibil operațiunile bruște, dure, asupra strugurilor, astfel încât boabele să fie strivite asemenea strângerii lor între degete. Așa obținem noi un must curat, fără a fi necesară corecția cu diferite produse oenologice.”

Dr. Ing. Cladiu Crețu
Maestrul Vinului de Averești

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

CRAMA AVEREŞTI

 

Adresa: Bunesti – Averești, Jud. Vaslui

Telefon: +4 0235 484 830

Coordonate GPS: 46.788219, 27.9895116

Regiune: Podgoria Huși, centrul viticol Averești

Suprafață: 570 Ha

Litri de vin îmbuteliați anual: 1.000.000 L

Proprietar: Constantin Dulute

Vinificator: Claudiu Cretu

Branduri de vin:

Vin de Averești; Colectia Locurile (Povestesti, Îndraznești, Cinstești, Dăruiești, Drăgostești, Cucerești); Colecția Regală (Zghihară de Huși, Aligote, Fetească Regală, Cuvee Regal, Busuioacă de Bohotin, Sauvignon Blanc); Două Culturi (Rene Faure).

 

Soiuri de struguri: Zghihară, Aligote, Fetească Regală, Fetească Albă, Busuioacă de Bohotin, Sauvignon Blanc, Cabernet Sauvignon, Fetească Neagră.

 

Scurtă descriere a cramei: Fondată în 1884, podgoriile Averești sunt la fel de vechi ca regiunea Huși. Crama Averești este situată la o altitudine mare, unde solul ușor acid și temperaturile scazute favorizează producerea de vinuri acidulate și delicate. Podgoria acoperă în jur de 30 de hectare. Obiectivul principal este producerea de vinuri premium.

Persoană de contact: Crina Dulute  +4 0740 014 426, crina.dulute@vindeaveresti.ro Email: office@vindeaveresti.ro  Site: www.vindeaveresti.ro

 

vvv 3 . Bogatia Profesionala a specialistului Dulute si a viticultorilor de aici    rodeste in   laurii Podgoriei Averesti

Specialistul Constantin Dulute si-a cladit personalitatea ,cu modestie,inca din studentie,unde cu truda si migala si-a pus temelia  reusitelor de azi .De atunci se intrezarea conturul  unui specialist de TOP.Cu toate frinele si obstacolele interpuse,nu a depus armele si nici n-o va face. A petrecut o viata în agricultura si va continua sa indure , sa lupte,sa se bucure  deopotriva   si    sa innobileze   laurii Podgoriei Averesti

Ultima reusita a prins contur pe fundalul defrisarilor  nationale de vii ,livezi si paduri .A plantat si 560 ha de vie, pe dealurile de la Averesti, mai sus de Husi. Cele cinci ferme au fiecare cate un inginer-sef si un director care coordoneaza lucrarile. Faima licorilor descantate aici creste lent, ca aburii alcoolului din vinul de Zghihara.

“Viticultura este partea de sus a agriculturii. O pot practica numai oamenii cu pasiune. Vin nu poate face oricine. Cine investeste cu gandul ca va castiga maine, sa renunte. Aici trebuie sa investesti pe termen lung, sa ai rabdare si sa-ti placa. Mai ales, sa ai nervii tari. De cinci ani investesc în vie si nu am luat niciun leu de-acolo. Mai astept alti patru-cinci ani, pana va veni profitul. Investitia într-un hectar de vie este de minim 25.000 de euro”, ne spune Constantin Dulute.
Nascut la Cotnari, la 6 iulie 1959, a terminat Facultatea de Agronomie la Iasi, în anul 1984. Repartizat la IAS Barlad, a fost director la Agrocomplexul Barlad, care avea sa fie luat prin “licitatie” de catre Adrian Porumboiu. In perioada 1997-1999, a fost director general la DADR Vaslui. In 2000, a intrat în afaceri.

 A cumparat mai întai 200 de hectare de pamant, apoi a început sa înfiinteze podgoria de la Averesti, prin reconversie. 75% din fonduri a primit pana la înfiintare. A preluat pivnita de la Averesti, veche din 1870, cea mai mare din regiune. A avut proiect de dezvoltare si pentru crama.
“A fost ca o nostalgie intrarea mea în afacerea de la Averesti. Am înfiintat 100 de hectare de vie dupa revolutie. In 2005, am cumparat societatea din Averesti, care era în pragul falimentului. Dupa ce am cumparat terenul, în 2010, am început investitiile”, spune podgoreanul.
“In 2004, am început investitiile în Insula Mare a Brailei. Este o afacere complexa, cu toate problemele din zona. Avem acolo 1.000 de oameni si fiecare cu treaba lui. Lucrurile merg. Am stat o vreme în zona, dar mai am si alte business-uri. Vreau sa fac un parc eolian de 4 MW la Emil Racovita, judetul Vaslui. Este investitia mea. Daca as compara cu toate problemele si riscurile din agricultura, as putea afirma ca parcul eolian poate fi cea mai buna investitie. Doua turbine costa aproape 7 milioane de euro. In septembrie, intra în functiune.”

  
Chiar daca toata lumea vorbeste despre avantaje si crede ca se pricepe, agricultura a fost si ramane foarte riscanta

“Au fost perioade în care nu primeam subventii. Am avut aceasta zona cu mari riscuri de seceta, cu îngheturi pe timp de iarna. Eu lucrez în agricultura de 30 de ani si stiu ce spun. Toti recolteaza si vand de pe camp pentru a-si plati datoriile din urma. Investitiile din agricultura se amortizeaza foarte greu. Trebuie sa ai mii de hectare sa cumperi tractoare, combine performante.
Nu e simplu sa amortizezi din produse agricole 300.000 de euro, cat ai dat pe un tractor, pe o combina. Acum, toti cei care au cumparat utilaje cauta piese de schimb. Este un dezastru! Ne-au prins cu utilajele, suntem nevoiti sa luam piese de schimb, care sunt foarte scumpe. Intretinerea acestor utilaje, cu care noi ne-am dotat prin fonduri europene, va deveni o mare povara pentru agricultori. Ca sa nu discutam de preturile pietei. Produsele noastre agricole nu tin pasul la scumpiri cu piesele de schimb si combustibilii. Seceta este o amenintare permanenta pentru noi”,  A lucrat în zootehnie, a facut cultura mare, viticultura. Era director tehnic la IAS Barlad si avea ferma de vaci. Badeana, Barlad si Tutova erau la un loc.
“Am crescut în via de la Cotnari. Tata avea vie, livada si pamant arabil”.
Avand experienta  necesara, Constantin Dulute stie bine ce este via. “Utilajele speciale pentru vie costa mult. Tehnologia de întretinere a viei este scumpa. Iar în final, piata vinului e foarte dificila pentru ca falsurile depasesc 50%. Ne fac concurenta neloiala cei care prepara vinuri din prafuri. Cunoscatorii care prefera un vin de calitate reprezinta un segment mic, 10-15%. Din tot ce am facut, cea mai multa pasiune am depus în vie”.

Calitatea vinului pleaca din vie,caci avem cea mai buna materie prima pentru vinuri spumante din Romania   la Averesti; Este cea mai buna aciditate din tara

bbb
Pentru pregatirea terenului, Dulute a adus un italian din Toscana. In toamna, mai planteaza o suta de hectare. “In primul an, a venit un francez la plantat. El era surprins ca eu am stat acolo si umblam prin noroi, credea ca trec doar cu masina pe drum si plec acasa. Am plantat-o cu laser si cu GPS. Colaborez cu o firma care a lucrat în Italia si merge foarte bine”. A plantat 50% soiuri autohtone si 50% soiuri straine. Via preluata de el avea soiuri romanesti si un Aligoté. Soiurile autohtone sunt Busuioaca de Bohotin si Zghihara de Husi, Feteasca Alba, Feteasca Regala, Feteasca Neagra.
S-a orientat si spre soiurile internationale Tramini, Sauvignon Blanc, Ottonel, un Riesling de Rin adus din Germania, care se potriveste foarte bine la conditiile de aciditate de la Averesti, Merlot, Cabernet… A pus si 10 ha de Chardonnay pentru ca urmatorul pas este sa faca vin spumant.
“Cea mai buna materie prima pentru vinuri spumante din Romania este la Averesti. Este cea mai buna aciditate din tara, la o altitudine de 380 de metri fata de nivelul marii, cu un climat adecvat, cu nopti racoroase si zile cu insolatie. Aciditatea este foarte proaspata si aromele se mentin excelent”.

Noi avem  tehnologie frantuzeasca si facem vinuri foarte curate. Cand am iesit noi cu adevarata Busuioaca de Bohotin, oamenii spuneau ca e falsa, ca e prea decolorata. Nu stiau cum arata adevarata Busuioaca de Bohotin

Multi produc acest vin, dar cel mai apreciat e tot cel de Averesti. Am baut asemenea vinuri, excesiv de aromate si gretos de dulci. Dulute m-a convins ca erau falsuri. “La Husi, se combina pe vremuri vinul rosu cu vin alb si iesea Busuioaca de Bohotin! Noi avem  tehnologie frantuzeasca si facem vinuri foarte curate. Cand am iesit noi cu Busuioaca de Bohotin, oamenii spuneau ca e falsa, ca e prea decolorata. Nu stiau cum arata adevarata Busuioaca de Bohotin. Ei stiau ca trebuie sa fie roz spre rosu. Strugurele de Busuioaca este rosé. Am pus prima data 5 ha de Busuioaca, am facut selectie din mai multe varietati de butuci si am trimis altoi în Italia. Italienii pun portaltoi. In toamna, primim 200.000 de fire pentru plantare. Acolo facem altoirea fiindca nu avem conditii în tara”, spune fermierul.
E scump, dar nu are varianta mai buna si apoi nu vrea sa riste. “Cel mai important lucru într-o vie este materialul saditor. Am lucrat cu pepiniera Mercier din Franta în primul an si nu am avut necazuri. Este cea mai mare pepiniera din lume. Acum lucrez cu o firma din Italia, care are specialisti si laboratoare”.

Zghihara se cultiva numai la Husi. Un vin cu aciditate foarte mare, de cursa lunga. Multi oameni îl cumpara fiindca nu are glucide. Nicolae Ceausescu si Nicolae Vacaroiu îl preferau.

  
La capat de rand, podgoreanul a plantat cate un trandafir. Aceasta floare e foarte sensibila la fainare. Daca este atacat trandafirul, peste trei zile apare boala si la vie. Asa afla fermierul ca trebuie sa faca tratamentele. Busuioaca de Bohotin este mai pretentioasa la îngrijire. E de mare mirare ca din acest pamant lutos Busuioaca poate rafina arome diafane de trandafir, cu o aciditate redusa.
Pusa pe acelasi pamant, Zghihara este însa mai aspra, cum suna si cuvantul cu origine necunoscuta. Unii spun ca vine de la “a zghihui”. Este vinul pentru diabetici. Un soi indigen, care a scapat de filoxera. Este din aceeasi familie cu Galbena de Odobesti. Se cultiva numai la Husi. Un vin cu aciditate foarte mare, de cursa lunga. Multi oameni îl cumpara fiindca nu are glucide. Nicolae Ceausescu si Nicolae Vacaroiu îl preferau.
Soiurile autohtone romanesti au mari sanse sa se mentina pe piata. “Daca vreti sa intrati pe piata noastra, trebuie sa veniti cu soiurile voastre pentru ca noi stim ce înseamna Sauvignon si celelalte,” ne spun strainii. Avem soiuri cu care putem iesi oricand: Grasa de Cotnari, Zghihara de Husi, Feteasca Regala, Feteasca Neagra. Portaltoii sunt internationali, aceiasi pe care i-am folosit si noi înainte de 1989. Noi stabilim daca vrem portaltoi cu radacini adanci, pentru a rezista la seceta”, spune Dulute.

Toata via este pe stalpi de metal, cu sarme duble din otel inox, flexibil, cu resort langa fiecare stalp pentru cresterea elongatiei  

mmm

 

 Constantin Dulute a plantat toata via pe stalpi de metal, cu sarme duble din otel inox, flexibil, cu resort langa fiecare stalp pentru cresterea elongatiei. Aceasta tehnologie face posibila recoltarea mecanica. “Greu este recoltatul. In 2013, a plouat doua saptamani continuu la recoltare. Avem nevoie de 100 de oameni pe zi. Noi am testat o masina de recoltat si mai asteptam 5-6 din Franta. Dupa ce trece de anul al cincilea, via se maturizeaza si se poate culege mecanic, fara riscuri”, spune fermierul.
Aici apar discutii lungi între Europa si noua lume a vinurilor – Argentina, SUA, Chile – în ce priveste calitatea culesului mecanic. Unii sustin ca e mai bun culesul manual, traditional. Altii ca e mai bun culesul mecanic, fara ciorchine. Francezii au încercat sa reduca la minim si trecerea vinului prin pompe pentru a scadea oxidarea. Au tehnologii noi, prin cadere libera, ca sa nu mai treaca prin snec. Contactul cu aerul trebuie sa fie cat mai scurt.
Vinul este un organism viu: un copil care creste, se maturizeaza si îmbatraneste. Dar  …

 Productivitatea si calitatea vinurilor de la Averesti se intretine prin investitii consistente
       In ultimii ani ,producătorul de vinuri Avereşti a facut  investiţii în valoare de  milioane de euro. Banii au fost cheltuiţi pentru replantări şi pentru obtinerea unor vinuri noi.

Crama Avereşti a intrat,de anul trecut şi pe piaţa vinurilor roze şi intenţionează ca, pe viitor, să exporte o parte din produsele sale.

Cu ocazia târgului Goodwine a fost lansat pe piaţă Busuioacă de Bohotin demidulce. Acest vin cu origini în Podgoria Huşi a fost lansat  începând cu martie 2014, în limita a 20.000 de sticle.

Vinul de Avereşti a început în zona Moldovei, unde îşi are şi rădăcinile, urmându-şi evoluţia şi în zona Munteniei. Scopul nostru imediat este să acoperim întreaga ţară, dar pregătim şi intrarea pe piaţa externă cu noile soiuri plantate. În prezent, vinurile noastre sunt prezente în HoReCa, dar şi în retail.

Pe HoReCa avem o colecţie pe care unii ar numi-o “alfabetică”. Veţi recunoaşte aceste vinuri prin etichetele cu scut şi iniţiala soiului înscrisă. În colecţie avem soiurile de Zghihara, Aligote, Fetească Regală şi mai nou Busuioacă de Bohotin. La această gamă se adaugă şi cupajul Rene Faure (Zghihara şi Aligote), o întâlnire distinsă dintre două soiuri, dintre două culturi şi dintre două lumi care se aştern perfect, una în braţele celeilalte.

Rene Faure este numele primului inginer din domeniu, cel care a pus bazele centrului viticol şi a cultivat cu inspiraţie soiuri româneşti alături de soiuri franţuzeşti.

Pentru retail avem o gamă ce numeşte locuri şi îndemnuri la voie bună din ţinutul vinului de Avereşti. Astfel, în magazine găsim vinuri ca să Povesteşti (Zghihară de Huşi), Îndrăzneşti, Cinsteşti, Dăruieşti, Drăgosteşti şi Cucereşti (Fetească Regală demidulce).

În 2013 am început reînfiinţarea unui areal de 110 ha de vie şi dotarea fermelor, investiţie care se ridică la 2 milioane de euro.

Pentru 2014 am investit  2,5 mil euro,   pentru realizarea unei linii de vinuri aromate şi roşii şi pentru replantarea a încă 100 ha de vie.

: Acum avem 550 de ha de vie, din care 230 de ha sunt pe rod şi 320 de ha – vie tânără. Intenţionăm să replantăm toată suprafaţa de vie veche în următorii doi ani. Imediat după alocarea fondurilor europene, societatea a cerut finanţare pentru replantare, înfiinţarea unei linii de îmbuteliere şi investiţii în ferme, în total investiţia ajungând la 9 milioane de euro. Pentru replantare au fost cheltuite peste 6,5 milioane de euro, fiind înlocuită viţa de vie de pe o suprafaţă de 320 de ha. Printre noile soiuri se numără Busuioaca de Bohotin, Traminer, Sauvig¬non, Muscat Ottonel şi Cabernet Sauvignon. Linia de îmbuteliere, în care au fost investite aproximativ 2 milioane de euro, a fost finalizată în 2011, anul din care putem să începem să vorbim despre relansarea centrului viticol ca fiind Crama Avereşti.  Este îmbucurător faptul că majoritatea consumatorilor sunt din ce în ce mai educaţi în ceea ce priveşte alegerea unui tip de vin. În privinţa aceasta, cel mai mare merit revine degustătorilor, somelierilor, bloggerilor de vin şi revistelor de profil, dar şi companiilor care se întrec în degustări şi în lansarea vinurilor de calitate superioară pentru clienţii lor. Adevărul este că oamenii cer informaţii, iar mulţi îşi doresc să ştie să aprecieze şi să aleagă un vin bun.

 

 4. Unica Podgorie din tara unde  aciditatea vinurilor obtinute   atinge valori record este la Averesti-Husi

 nnn

Aflat la aproape 60 de kilometri Iasi si la mai putin de 20 de kilometri de orasul Husi, Averestiul este una dintre cele mai neobisnuite podgorii din tara, si asta datorita unei caracteristici unice: aciditatea vinurilor obtinute aici atinge valori record.

Vechi domeniu boieresc, infiintat in 1884 de catre boierul Negruzzi si administrat la acea vreme de catre viticultorul francez Rene Forret, centrul viticol Averesti se mai poate mandri si cu faptul ca este locul unde a fost introdus primul sistem de irigare din tara. In urma colectivizarii, Averestiul intra in sistemul organizatoric al IAS-ului Husi. La sfarsitul anilor ’90, inceputul anilor 2000, IAS Husi se divizeaza, iar podgoria isi recapata oarecum identitatea. In 2005, este preluat de catre Constantin Dulute, care il transforma in Vinicola Averesti 2000.

In acest moment, compania exploateaza 560 de hectare de vita de vie, plantate cu Aligote, Zghihara de Husi, Feteasca Regala, Feteasca Alba si Sauvignon Blanc, insa in urma investitiilor in reconversia a peste 100 de hectare, in plantatie vor mai aparea si parcele de Muscat Ottonel, Traminer roz, Busuioaca de Bohotin si Chardonnay. Programul investitional demarat la inceputul anului 2011 mai prevede, pe langa intinerirea vitei de vie, si modernizarea cramei si utilarea acesteia cu vinificatoare si vase de stocare de inox, prese si o linie de imbuteliere „Acum crama are o capacitate de stocare de 350 de vagoane, majoritatea recipiente de polstif, dar acestea vor fi inlocuite”, specificaClaudiu Cretu, directorul tehnic al cramei, adaugand ca investitiile facute se ridica la suma de 1,5 – 2 milioane de euro. Unul dintre punctele de atractie de la Averesti este partea subterana a cramei, locul unde vinurile vor fi stocate in tancuri din inox. Construita la sfarsitul secolului al XIX-lea, aceasta va intra de asemenea, potrivit lui Claudiu Cretu, intr-un program de cosmetizare.

Dupa cum aminteam, una dintre principalele caracteristici ale vinurilor de aici este aciditatea ridicata, cea mai mare din tara. „Structura solurilor, clima si pozitia geografica influenteaza vita de vie, vinurile fiind foarte acide. Cu toate acestea, acizii malici sunt blocati, iar vinurile nu sunt foarte agresive”, explica oenologul cramei, care considera ca aceasta caracteristica face ca vinurile sa poata fi lucrate mult mai usor. Ca filosofie in vinificare, Claudiu Cretu spune ca este adeptul tehnicilor moderne, dar ca prefera sa lase vinurile sa evolueze cat mai natural, fiind reticent fata de preparatele enzimatice si, in acelasi timp, preferand produse cat mai neutrale, care sa nu influenteze aromatic vinul. „Prima data cand am vandut vinurile unui producator mare din Romania, dupa ceva vreme mi-a telefonat sa-mi spuna ca vinurile sunt falsificate, ca au aciditatea prea ridicata. In 2002, am avut probleme cu aciditatea vinurilor, nu le cumpara nimeni. Am incercat chiar sa le fac fermentatie malolactica pentru a le face mai atractive”, isi aminteste Claudiu Cretu.

Pana acum, Vinicola Averesti a comercializat numai vinuri vrac, printre cumparatori numarandu-se companii cu nume pe piata autohtona, insa incepand cu recolta 2011 se intentioneaza lansarea pe piata a primelor vinuri imbuteliate. Deja exista si un o propunere de brand, „Ave”, vin realizat prin amestecul soiurilor Feteasca alba si Feteasca regala, realizat inca din plantatie. Pe langa modernizarea cramei si intinerirea plantatiei, la Vinicola Averesti se intentioneaza si achizitionarea unei linii de producere a vinurilor spumante, dupa metoda Champenoise. „Aciditatea de aici este perfecta pentru obtinerea de vinuri spumante”, spune Cretu.

VINICOLA AVERESTI 2000
Adresa: loc. Averesti, jud. Vaslui
Mobil: 0745.830.342
Fax: 0749.258.889
Suprafata: 560 de hectare

 

  5. Tradiția vinului de Averesti este inaltata pe modernizarea plantatiei si tehnologiei de vinificatie

Asociația Degustătorilor Autorizați din România (ADAR) a organizat, în colaborare cu Icar Tours, o vizită la Iași și laCramele Averești. O premieră  extrem de reușită.

ADAR: câteva repere

ADAR-ul   a fost înființată în 1994 de absolvenții primelor cursuri de formare și autorizare a degustătorilor, care au început în 1993 la Institutul de Cercetări pentru Viticultură și Vinificație (ulterior în cadrul Universității de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București). Actualmente, asociația are 147 de membri.

Întâlnirile ADAR se fac trimestrial, de 18 ani încoace, din 1994, adică chiar de la înființarea asociației, a precizat Traian Petrea („sufletul” manifestării ieșene). Una dintre ele (cea de la sfârșit de februarie-început de martie) se face „la punct fix”, inițial la Timișul de Sus (în memoria primei întâlniri ADAR), apoi, de trei ani încoace, la Sinaia. În rest, celelalte întâlniri se desfășoară, prin rotație, la cramele din toată țara. Și, după cum ați ghicit deja, cea mai recentă dintre ele tocmai s-a încheiat și a avut drept punct de reper una dintre cramele tinere și promițătoare ale României: Averești.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Averești, scurtă prezentare istorică

De la Dimitrie Cantemir aflăm că, încă din vremea sa, vinurile de Huși erau, după cele de la Cotnari, cele mai apreciate din Moldova și se bucurau de mare succes în Europa. Datorită calităților lor naturale, puteau rezista bine bine la transport și erau căutate (o spunea Giovani Antonio Magni, în anul 1597), alături de celelalte vinuri moldovenești, de „negustorii armeni, evrei, unguri, sași și raguzani”.

Exploatația actuală datează din 1874, an în care a fost construită și crama, din piatră cioplită, cu un culoar principal de 150 m și 10 hrube secundare. La construcție s-a folosit și un amestec special de îngrășământ, nisip și lut, care absoarbe umezeala.

Tot din aceeași perioadă datează și conacul, care a rezistat până în zilele noastre și care a devenit o adevărată emblemă a Cramei Averești. De menționat că, pentru administrarea domeniului, Ștefan Negruți a adus un horticultor francez, inginerul René Faure, care a introdus în cultură, alături de soiurile tradiționale, și soiuri franțuzești. Pentru a-i cinsti amintirea, la Averești se face acum un vin botezat Cuvée René Faure, la care participă româneasca Zghihară și franțuzescul Aligoté.

Trebuie subliniat și faptul că viile de la Averești au fost primele vii irigate prin țevi de fier din România. Irigarea se făcea pe baza unui sistem ingenios (un fel deperpetuum mobile, să zicem), bazat pe diferența de nivel și pe efectul „lovitură de berbec”.

După cel de-al doilea război mondial și exproprierea care a urmat, vechile proprietăți Negruți au trecut la GAS Averești iar, mai apoi, au intrat în componența IAS Huși.

Ce înseamnă astăzi Cramele Averești

Plantațiile de viță-de-vie se întind pe 556 ha (520 în proprietate), dintre care 315 ha sunt intrate în procesul de reconversie, ne-au spus gazdele noastre (proprietarul societății, Constantin Duluțe, directorul pentru vinificație,Claudiu Crețu, și directorul pentru partea de viticultură, Dumitru MORSA).

Structura actuală de soiuri include Zghihară, Fetească Albă, Fetească Regală și Aligoté, la care se vor adăuga, după intrarea pe rod a hectarelor din cadrul programului de reconversie, Sauvignon Blanc, Traminer Roz, Muscat Ottonel, Riesling de Rhin și Busuioacă de Bohotin. Mai mult, încălzirea globală se pare că permite și plantarea de soiuri roșii în zonă; până una-alta, mai mult ca experiment, au fost plantate 10 ha de Cabernet Sauvignon(un soi care, trebuie precizat, a mai fost prezent la Averești încă de pe vremea luiRené Faure).

Iar după ce se va termina această etapă, la final va apărea aici și o fabrică de spumante. Mai ales datorită faptului că că vinurile din zonă au o aciditate excepțională, chiar ar fi păcat ca o asemenea posibilitate să nu fie exploatată.

Și, pentru cei care se tot întreabă (pe bună dreptate) de ce se găsesc atât de greu vinurile de Averești, o veste bună: tocmai a sosit la cramă o linie modernă de îmbuteliere și instalarea ei se află în faza finală.

 

Vinurile de Averești, promoția 2012

Evident că vizita la cramă a cuprins și o degustare a vinurilor produse aici. A fost vorba, în ordinea turnării în pahare, de Zghihara 2011, Aligoté-ul 2011, Feteasca Regală 2011, Cuvée René Faure (vă spuneam, Zghihară+Aligoté) 2011, Aligote demisec 2011, Cuvée Ave, demisec, 2011 și, o mare surpriză, Zghihară 2000.

Despre ele, vom mai avea ocazia să mai vorbim. Tot ce pot să vă spun, deocamdată, e că preferințele mele se îndreaptă spre Zghihară, Aligoté (sec) și Cuvée René Faure (nu neapărat în această ordine), dar cred că și vinurile cu rest de zahăr („comerciale”, să le zicem) își vor găsi, probabil, fanii lor.

Și două vorbe despre Zghihara „bătrână” (nici nu credeam că așa ceva există, probabil nici dumneavoastră): dacă buchetul de sticlă și aciditatea se prezintă la parametri optimi, vinul, din păcate, e cam subțire și pe panta descendentă. Dar tot a fost o experiență extrem de interesantă, fie doar și prin ineditul ei.

 

În loc de final 

(foto)directorul pentru vinificație,slefuitorul   licorolor nobile,meditint spre alti lauri,Claudiu Crețu)ccc

Trebuie să recunosc în acest provizoriu final că, pentru mine, experiența a fost mai mult decât foarte plăcută. Atât pentru faptul că am reușit, în fine, să văd Averești-ul (care mi s-a înfățișat chiar peste așteptările mele, care oricum erau dintre cele mai optimiste), cât și pentru faptul că am putut, în fine, să cunosc, în fine, câteva dintre personalitățile ADAR-ului cu care am colaborat, cam virtual și indirect, în ultimii ani (sau pe care îi știam doar din auzite): Lucia Nistor, Petre Badea, Dan Boboc, Dorin Heroiu, Ioan Nămoloșanu, Bogdan Nechita, Dorin Popa. Dar și să mă reîntâlnesc cu Liviu Grigorică, Mihai Baniță, Gheorghe Crăciunescu, Viorel Ralea, Ilie Ciomaga și, deloc în ultimul rând, cei doi ingineri Petrea (iar dacă am uita pe cineva în viteza enumerării, îmi cer iertare, promit să refac această oricum incompletă listă). Plus Florin Bărhălescu (Icar Tours), cel care, prin eforturile sale, deja face mai multe pentru vinurile de Iași decât… Scuze, asta e o altă discuție, poate altădată.

A, de ce provizoriu final? Pentru că a urmat și degustarea de a doua zi. Dar despre ea în episodul următor, că deja m-am întins cu povestea asta nepermis de mult.

 

 

 

Invitatie  pe virful muntelui uitat de lume ;Singurul sat din Europa unde 16 familii trăiesc cel mai aproape de cer

Pe coasta vârfului Petreasa, la o altitudine unde respiri parcă începutul zilei de mâine înaintea tuturor, 16 familii de moți trăiesc în propria lor țară, după propriile cutume și legi nescrise. Satul Petreasa, județul Alba, este unic în toată Europa, însă cei care au vizitat acest loc fascinant pot fi numărați pe degetele de la mâini.

De moții din Apuseni a auzit multă lume doar odată cu nenorocirea care a avut loc în 2014, când s-a prăbușit avionul cu medici, pilotat de Adrian Iovan și Răzvan Petrescu. Toată lumea i-a ridicat în slăvi, și pe bună dreptate, pentru spiritul salvator, dar câți s-au întrebat cine sunt acești bravi oameni coborâți din creierii munților, a căror istorie o cunoaște probabil o mână de oameni. Am pornit să le cunoaștem ținutul, unul pe cât de greu de cutreierat, pe atât de fascinant.
ANGE2923
Am ajuns la o aruncătură de băț de casa lui Horea, unul dintre cei trei conducători ai răscoalei din Apuseni, din 1784, în comuna care-i poartă numele. Peste tot numai case simple, din lemn, căci lemnul e religia locului, toți localnicii se roagă  la cele sfinte ca pădurile lor să mai rămână în picioare măcar două-trei generații.  Unii zic că-i prea târziu și suspină când trec pe lângă munții de cherestea din buza drumurilor, adusă și prelucrată, mai nou, de străini.
Am început să cunoaștem deja primii moți la scurt timp după ce am intrat în comuna Horea și telefoanele au pierit. După un scurt moment de disperare, în care  îți dai seama cât de dureroasă e dependența de tehnologie, doi moți de tip enciclopedia satului ne-au îndrumat spre gazda noastră fără să le dăm prea multe detalii. Așa sunt ei, oameni dintr-o bucată și-ai zice că sunt repeziți, dar ce supriză am avut!

”Nu știe nimeni de noi”

Am ajuns la Ioan Toader, moțul ziș ”Moșu” (ca o bazaconie), cel care are casa chiar în junghiul muntelui pe care urma să urcăm. El ne-a pregătit pentru provocarea căreia trebuia să-i ținem piept când urcam în satul Petreasa. Tot el a fost și cel care ne-a explicat de unde vine denumirea de moț, căci era musai.
ANGE3155

”Oamenii din Țara Moților purtau un moț legat, exact cum avea Horea. Au mai rămas tradiții, dar butoaiele, ciubărăritul (n.r. fabricarea vaselor din lemn), s-au dus! Eu acum sunt pensionar, ascult de copii. Singura activitate care ne ține vii aici este culesul fructelor de pădure, a ciupercilor, și mai creștem vite. Dar nu mai reușim să vindem mai nimic. Se trăiește din ce în ce mai greu”, povestește Moșu, dezamăgit.

După câteva ceasuri de vorbă, ne-am pus în mișcare spre satul Petreasa, raiul Apusenilor, și singurul sat din Europa care este locuit la altitudinea asta. Media de case locuite este la cota 1400, însă există și o gospodărie construită la 1600 de metri. Argentin Todea, salavatorul medicilor care s-au prăbușit cu avionul în ianuarie 2014, în apropiere de casa lui, a fost ghidul nostru prin acest ținut, cu o Dacie bătrână careia îi gâfâia motorul tot mai rău pe măsură ce urcam parcă spre cer.
ANGE2928

”Locuim în România, dar nu știe nimeni de noi, aici. Am mai rămas doar 16 familii și nimeni nu mai face copii. S-a închis și școala. Nu vreau să rămân aici singur ca un lup”, mormăie îngândurat Argentin Todea.

Salvatorul, cum l-a supranumit opinia publică, are casa chiar pe o coastă a muntelui, fără urmă de vecin pe lângă el pe o distanță destul de mare. Decât pe Gheorghe Trif și Gheorghe Giurgiu, ceilalți doi moți salvatori, îi are mai aproape, la care ajungi cu vreo 20 de minute de mers pe jos.

Gospodărie mică și primitoare, în casa lui Todea îți vine să-ți faci cruce când intri. Când cei doi vlăjgani ai lui se pun pe scaune, se văd pe pereți numai icoane, zici că-i biserică. Pe soția lui am suprins-o frământând de zor un aluat într-o albie. Ai zice că au punct de desfacere în munte, dar ce să vezi. Cam așa stau lucrurile aici. Toate calculele pentru mâncare se fac pe termen lung.
ANGE2962

”Se întâmplă să nu ieșim și câte trei luni de-aici. Acum, soția face pâine pentru două-trei săptămâni. Varza-i la morat. Porcu-i la morat. Și gata, ai terminat bâlciul”, mustăcește Todea, mândru de familia lui.

Prind semnal de București

N-are stare și se mută de pe un scaun pe altul, pentru că moții, dacă-i vedeți, sunt ca niște titirezi, și vorba le merge la fel de repede.  Și nu doar atât.

”Moții sunt oameni mai drepți, mai omenoși un pic. Și pe fondul istoriei, dar și pe cel al vieții pe care o au aici. Nu poți să minți și să vorbești ce nu trebuie. De mici am muncit mult. Păi mergeam cu firezul (n.r. fierăstrău) la tăiat lemne. Acum, copiii, dacă au drujbe, au altă viață, mai ușoară”, adaugă moțul. Te pune puțin pe gânduri ce înseamnă de fapt aici viața ușoară. Oamenii ăștia nu au fost niciodată la mare și nici nu vor. Nu au băut suc, și nici nu vor. Sunt oameni deschiși la minte, să nu vă gândiți. Au telefoane mobile, televizor, și comentează politică poate mai pertinent decât o fac multe figuri palide pe care le vedem pe televizor.
ANGE3051

Și să-i vedeți când se adună mai mulți în același loc câtă veselie zace în ei. Am urcat și mai sus, la casa lui Gheorghe Trif, blestemându-ne zilele și corpul neputinicios, căci așa de greu a fost. Afinata, băutura locului, a aprins iar poveștile, iar cei doi moți vorbesc unul peste altul, pătimaș, și râd molipsitor în timp ce ne uităm la imaginile de la nunta fiicei lui Gheoghe Trif. ”Apăi tu fusei muma pădurii, Argentine, la nuntă lu fii-mea”, se amuză moțul, de prietenul lui, care a jucat rolul de mireasă bătrână, după cum cere tradiția lor.
ANGE3135
La plecare am aflat că nu e scump deloc să-ți construiești o casă aici. Nici măcar 20.000 de euro. Dar lupta pentru supraviețuire este dură, doar moții știu s-o câștige, pentru că sunt altoiți de vremuri și vreme rea. Turistic însă, satul Petreasa este momentan o perlă nedescoperită.

 

 

Daca ne-au furat Adevarul despre Decembriada,mineriada etc,cum sa nu fure fabrici,uzine,banci,munti si …ROMÂNIA FURATĂ | Jaf de miliarde în Valea Jiului…

MINERI VALEA JIULUI -Mediafax Foto-Remus Suciu

Istoria prăbuşirii mineritului

Istoria prăbuşirii mineritului românesc începe în 1990, odată cu trecerea de la economia planificată la economia de piaţă. După căderea comunismului, cele 23 de exploatări miniere din România sunt împarţite în trei structuri independente: Regia Autonoma a Cărbunelui Ploieşti – care administra minele de la Câmpulung Muscel, Căpeni, Voievozi, Comăneşti şi Filipeştii de Pădure; Regia Autonomă a Cărbunelui Oltenia, cu sediul la Târgu Jiu – care supraveghea activitatea de la Motru, Rovinari, Berbeşti, şi Regia Autonomă a Huilei, cea mai mare structură minieră, cuprindea majoritatea exploatărillor din Valea Jiului – Lonea, Petrila, Petrila Sud, Dâlja, Livezeni, Aninoasa, Vulcan, Paroşeni, Lupeni, Bărbăteni, Uricani, Valea de Brazi, Ţebea, Petroşani şi Anina.

„Valea Jiului are o resursă importantă, dincolo de cea umană, și anume un important zăcământ de cărbune valorizat astăzi la 2,1 miliarde de tone. Un zăcământ de cărbune, care se întinde în toată această depresiune a Petroșaniului pe care ne place generic să o numim Valea Jiului”, spune Mircea Baron, profesor universitar doctor la Universitatea din Petroșani.

În 1990, se înfiinţează primele sindicate libere. Inclusiv în minerit.

„Când au constatat, de la celelalte ramuri industriale, că se pot obţine uşor revendicări. Atunci a început toată ţara cu revendicări. În 1990, în mod practic, în România nu s-a mai lucrat. S-a lucrat sporadic. Producţia a căzut în Valea Jiului cu 49%”, mai spune fostul ministru al Minelor, Nicolae Dicu.

„Condiţiile pentru mineri erau foarte proaste. Primul lucru pe care am vrut – şi cred că era datoria mea – să-l fac ca prim-ministru imediat, în ianuarie-februarie 90, a fost să redau minerilor drepturile pe care Ceauşescu le luase începând cu 1986, 1987. Asta era obligaţie”, îşi aminteşte fostul premier Petre Roman.

Un milion de oameni lucrau, direct sau indirect, pentru sectorul minier în 90. Primul ministru acceptă, în primele luni ale anului, o discuţie cu liderii celui mai puternic sindicat din subteran – Liga Sindicatelor Miniere din Valea Jiului.

“Au venit la Petrică Roman cu vreo 30 şi ceva de revendicări. Unele din astea trăznite. Prima dintre ele: trecerea la regimul de lucru de cinci zile la şase ore. La care Petre scrie: da, cu condiţia menţinerii producţiei”, spune Nicolae Dicu.

Minerii câştigă bătălia sindicală cu Executivul şi revendicările sunt acceptate. Primul efect: producția scade în 1990 de la 11 la 5.9 milioane de tone de cărbune.

„Eu am luat, de la guvernul Roman, prin hotărâre de guvern (…) staţiunea Straja şi am dat-o la Mina Lupeni. (…) Roman semna pentru mine orice”, spune fostul lider al minerilor, Miron Cozma.

Tot atunci, sectorul minier ajunge să ocupe un loc important pe agenda publică. După manifestația din 28 ianuarie 1990, organizată de partidele istorice, reprezentanţii Frontului Salvării Naţionale fac apel la sindicatele din minerit să vină la București pentru „restabilirea ordinii”.

Minerii vin la Bucureşti

Doar în 1990, ortacii vin la Bucureşti de trei ori. Ultima “vizită”, cea din iunie, rămâne în istorie drept cel mai sângeros eveniment de după ’89. 13-15 iunie 1990 lasă în urmă şase morţi, sute de răniţi, sediile partidelor devastate şi o criză socială uriaşă.

„Toate mineriadele au avut o mare componentă de manipulare, de instigare. Minerii au fost folosiţi ca instrument politic”, spune Petre Roman.

„Minerii nu puteau fi dirijaţi de nimeni. Şi nici stopaţi de nimeni. Voiau să se afirme şi lumea să-i ia în seamă pentru că ei erau preocupaţi de pericolul pentru industria minieră, pierderea locurilor de muncă. De aceea au fost atât de activi şi vehemenţi, pentru că erau interesaţi de soarta lor. Nu-i putea chema nimeni şi ei nu puteau fi chemaţi de nimeni şi nici dirijaţi de cineva”, afirmă Ion Iliescu, fost preşedinte al României.

Întrebat cine îi manevra pe mineri, Virgil Măgureanu, fost director al SRI, a răspuns: „Păi cine-i manevra? Se înţelege că-i manevrau, eu ştiu ce răspuns aşteptaţi de la mine… să spun cum şi-a băgat Securitatea coada acolo, ca să organizeze această masă de manevră. Asta vreţi, nu? Unii dintre securişti care stăteau cuminţi şi-şi aşteptau, să zicem aşa, noi ordine, ca să joace vreun rol. Alţii, care au fost aşa, mai fâşneţi, acţionau pe cont propriu, în nume personal”.

Restructurarea Văii Jiului

După mineriadele de la începutul anilor ’90, Valea Jiului intră într-un lung proces de restructurare şi reorganizare. În contextul declinului industrial şi al scăderii consumului de energie, guvernele menţin artificial producţia de cărbune, prin pomparea de subvenţii în Valea Jiului.

Executivul condus de Nicolae Văcăroiu îşi începe mandatul cu o creştere substanţială a ajutoarelor. În 1993, Valea Jiului beneficiază de subvenţii de 130 de milioane dolari. Cu 30 de milioane în plus faţă de anul anterior. Banii urmau să acopere diferenţa dintre preţul pe hârtie al cărbunelui, stabilit de Guvern, şi costul real de producţie. Un alt scop era menţinerea ritmului de producţie. Implicit, a locurilor de muncă.

„După 95, s-a gândit să se facă aşa-zisa restructurare în minerit”, spune Nicolae Dicu.

Din 1996, odată cu instalarea Guvernului Ciorbea, restructurarea Văii Jiului intră în linie dreaptă. România trebuia să elimine pierderile din industrie.

„Preţul cărbunelui adus la Constanţa din Australia era mai mic decât preţul cărbunelui scos de acolo, din Valea Jiului. Vă daţi seama, situaţia era foarte foarte grea. Sectorul acesta trebuia profund restructurat”, îşi aminteşte Petre Roman.

Prima măsură – disponibilizarea. Sindicatele acceptă, în 1997, concedierea a aproape 20.000 de oameni. Fiecare miner care renunţa de bună voie la locul de muncă primea între 12 şi 20 de salarii compensatorii.

„Începând cu 1997, de la primul val de disponibilizări în Valea Jiului, au intrat foarte mulţi bani, de la Guvern, de la centrul ţării, ca să zic aşa. Modul în care banii ăştia au fost investiţi-cheltuiţi-folosiţi de oamenii care i-au primit, evident, nu au adus satisfacţia pe care o aşteptau cu toţii acolo”, spune Octavian Costescu, fost guvernator al Văii Jiului.

„Ordonanţele făcute de-a valma. Erau mine foarte bune, care trebuiau să funcţioneze şi – din contră – să fi adus mineri de la minele cu conţinuturi mai slabe, dar au mers uniform şi au spus 30% la fiecare”, afirmă Nicolae Dicu.

La un an dupa restructurări, în 1998, Valea Jiului este din nou reorganizată. Regia Autonomă a Huilei devine “Compania Naţională a Huilei”. “Centrul de Calcul Electronic Petroșani”, “Unitatea de Administrare a Căminelor şi Cantinelor Valea Jiului” şi “Atelierul de Proiectare Tehnică şi Retehnologizare” sunt transformate în societăţi comerciale. Directorii sunt numiţi pe linie politică.

În tot acest timp, minele se închid rând pe rând. Aproape 150 de milioane de dolari sunt prevăzute de la buget prin programele naţionale, aprobate de guvernul Ciorbea în 1998, pentru închiderea exploatărilor miniere.

Mineriada din 1999

La începutul lui 1999, Guvernul Radu Vasile se confruntă cu o criză socială de proporţii. Peste 15.000 de mineri ai Companiei Naţionale a Huilei declanşează un protest, ca răspuns la restructurarea Văii Jiului. Printre revendicări se numără pensia pe viaţă pentru disponibilizaţi şi creşteri salariale de până la 35% pentru cei care rămân în sistem.

„În condiţiile în care vor într-adevăr să distrugă, să restructureze, noi suntem de acord ca toţi salariaţii Companiei Naţionale a Huilei să primescă, până ies la pensie, un salariu net lunar de 400 de dolari pe lună, plus 100 de dolari pentru facilităţile pe care le avem prin contract, deci 500 de dolari per total”, spunea Miron Cozma în 1999.

La jumătatea lunii ianuarie 1999, 10.000 de mineri pleacă din Valea Jiului, nechemaţi, în marş, către Bucureşti. Pe drum, se bat cu poliţiştii. Pe 21 ianuarie, la Costeşti, în judeţul Vâlcea, are loc cea mai sângeroasă ciocnire. Peste 1.500 de jandarmi sunt luaţi prizonieri. Coloana de mineri îşi continuă drumul spre Capitală.

Premierul Radu Vasile acceptă să discute cu reprezentanţii minerilor, ca urmare a presiunii publice. Întâlnirea are loc la Călimaneşti. Rezultatul negocierilor rămâne în istoria recentă cu numele “Pacea de la Cozia” – un acord în care Guvernul era de acord cu revendicările minerilor. Radu Vasile le-a promis că nu va deschide o acţiune în justiţie împotriva liderilor sindicali şi că nu va închide minele Dâlja și Bărbăteni.

Niciuna dintre promisiuni nu este respectată. O lună mai tarziu, în februarie 1999, Miron Cozma pleacă din nou spre Bucureşti, împreună cu 2.500 de mineri. La Stoeneşti, în Olt, jandarmeria distruge autobuzele minerilor. Miron Cozma este arestat, împreună cu 500 de ortaci, şi trimis în judecată. Este condamnat la 10 ani de închisoare pentru mineriada de la Costeşti şi la 18 pentru cea din 1991. Din pedepsele primite, ispăşeste şapte ani.

Un guvernator pentru Valea Jiului

Evenimentele din 1999 nu rămân fără ecou. Guvernul Radu Vasile începe să lucreze la un plan prin care Valea Jiului să fie declarată zonă specială. „Strategia de Dezvoltare socio-economică a Văii Jiului” este numele documentului finalizat în 2002 de Guvernul Năstase.

După modelul Deltei Dunării, Guvernul Năstase stabileşte un reprezentant permanent în zona minieră. Octavian Costescu este primul şi ultimul guvernator al Văii Jiului. Principala lui misiune este să acorde sprijin proiectelor din turism şi caute, împreună cu primarii din localităţile miniere, soluţii economice alternative pentru dezvoltarea zonei.

„Am trecut două interviuri, bateria de teste uzuală pentru posturi de management, şi al treilea interviu a fost cu prim-ministrul României”, îşi aminteşte el.

Compania Naţională a Huilei rămâne, şi în perioada guvernării Năstase, cel mai mare angajator din Valea Jiului. Dar este şi în topul celor mai mari datornici la bugetul de stat. În primii trei ani, înregistrează pierderi de 350 de milioane de dolari. În paralel, subvenţiile de la stat cresc.

„Nu pompatul de bani este soluţia. Într-o groapă fără fund poţi să arunci oricât de mulţi bani. Nu se va umple niciodată. S-au folosit banii poate cu mai multă atenţie şi s-au măsurat mai bine rezultatele”, spune Octavian Costescu.

Între 2000 şi 2002, peste 70 de milioane de dolari ajung în Valea Jiului sub formă de ajutor de stat. În această perioadă, potrivit unui raport al Curţii de Conturi publicat in 2003, minerii beneficiază de prime de vacanţă, prime de sărbători, decontul transportului până la locul de muncă şi cărbune gratuit pe timpul iernii. Banii vin din subvenţii. Şefii din CNH primesc sporuri şi indemnizaţii chiar şi de cinci ori mai mari decât salariul de bază.

„Exploatările miniere aveau rămase de dinainte de 89 nişte cabane care, la vremea lor, au fost pentru odihnă şi recreerea oamenilor muncii. Unele funcţionau, altele nu. Mai erau folosite sporadic. Ajută foarte mult la extragerea şi vinderea cărbunelui”, îşi mai aminteşte fostul guvernator al Văii Jiului.

Ca să reducă din datorii, Guvernul Năstase scoate la vânzare o parte din bunurile Companiei de Huilă. Printre acestea, cabanele aflate în patrimoniul minelor.

„Chestia asta a durat aproape un an de zile, au fost câteva momente hilare. Azi primeam o listă cu 27 de active, mâine 25, poimâine erau 30, dar erau altele. A fost foarte haios. Ce interese gravitau în jurul lor nu ştiu, dar ştiu că tot apăreau şi dispăreau de pe listă. Drumuri, platforme betonate, transformatoarele electrice. Telescaunul de la Lupeni la Straja era proprietate şi era operat de CNH”, mai spune Costescu.

Aderarea la Uniunea Europeană pune noi condiţii

La începutul lui 2004, Executivul aprobă Strategia Sectorului Minier. Capitolele ei au denumiri pompoase: creşterea profitabilitaţii minelor, sprijinirea creşterii economice în Valea Jiului până în 2010 sau eliminarea subvenţiilor pentru cărbune. Erau cerinţe pentru aderararea la Uniunea Europeană. Dincolo de cuvintele mari, era, de fapt, vorba, despre căutarea unui plan prin care se puteau închide minele. Cele rămase deschise trebuiau eficientizate. Totul, prin reducerea locurilor de muncă. Strategia însemna dezvoltarea unui plan de închidere a minelor, penalizarea exploatarilor ineficiente economic şi reducerea locurilor de muncă.

Tot din 2004, Compania Naţionala a Huilei intră pe lista celor 74 de societaţi cu capital de stat monitorizate de Guvern. În fiecare lună, companiile trimiteau Ministerului Finanţelor informaţii despre situaţia datoriilor, a pierderilor şi cheltuielile salariale.

Un an mai târziu, Guvernul Tăriceanu renunţă la “Strategia de dezvoltare socio-economică a Bazinului carbonifer al Vaii Jiului”. Funcţia de Guvernator este desfiinţată.

„Funcţia de guvernator a fost o soluţie excepţională la o problemă excepţională. Ea nu există în Constituţia României, ea nu există în Legea administraţiei publice şi, la un momennt dat, s-a hotărât că a sunat bine, sună frumos dar nu e nevoie. Cum a fost înfiinţată, a fost desfiinţată, am fost numit consilier al primului ministru şi presedinte al Comisiei Interministeriale pentru Valea Jiului”, spune Octavian Costescu.

Restructurarea continuă în timpului Guvernului Tăriceanu. Dar lefurile minerilor cresc. În 2006, apare un nou contract colectiv de muncă. Cei 12.600 de salariaţi ai Companiei Naţionale a Huilei primesc salarii mai mari cu 14 la sută.

Până în 2007, anul aderării la Uniunea Europeană, în Valea Jiului sunt închise exploatările miniere Valea de Brazi şi Aninoasa.

Tot în acelaşi an, Guvernul Tăriceanu notifică Bruxelles-ul cu privire la acordarea, în continuare, a ajutoarelor de stat către Valea Jiului. Comisia Europeană stabilise că 2011 este data-limită până la care guvernele din ţările europene puteau acorda ajutoare sectorului minier. România primeşte derogare până în 2018.

Compania Naţională a Huilei, în procedură de lichidare

La cinci ani după intrarea în Uniunea Europeană, Compania Naţională a Huilei intră în procedură de lichidare. Datoriile la bugetul de stat sunt de aproape un miliard de euro. În același an, Guvernul Boc reorganizează Valea Jiului.

„Am separat activitatea viabilă de activitatea neviabilă. Patru mine au fost încadrate, în urma unor analize, verificări, în categoria viabile, şi trei unităţi miniere au fost încadrate în categoria unităţilor neviabile”, spune Lucian Bode, fost ministru al Economiei.

Compania Naţională a Huilei este trasă pe linie moartă. Guvernul Boc înfiinţează o entitate juridică nouă – Societatea Națională a Huilei. SNH preia angajaţii şi activele CNH. Datoriile, care sunt de un miliard de euro, rămân la CNH. La scurt timp, Societatea Naţională a Huilei fuzionează cu Complexul Energetic Hunedoara, care îşi începe activitatea în septembrie 2012. Statul angajează o societate specializată în insolvenţă să lichideze CNH.

„Vreo două-trei terenuri, nişte deşeuri şi nişte creanţe de recuperat. Au creat o altă societate care acumulează aceleaşi datorii ca şi CNH-ul (n.r. – Compania Naţională a Huilei). Nu se mai numeşte CNH, se numeşte Complexul Energetic Hunedoara”, spune Emil Gros, specialist în insovenţă.

Societatea Naţională a Huilei primeşte în componenţă, în 2012, minele considerate viabile de către Uniunea Europeană – Lonea, Livezeni, Lupeni şi Vulcan. Minele Petrila, Uricani și Paroșeni primesc calificativul “neviabil”, sunt reorganizate sub numele de Societatea Națională de Închideri a Minelor, iar Guvernul stabileşte pentru ele un ajutor de stat de peste 35 de milioane de euro anual, până în 2018.

Responsabil de reorganizarea Văii Jiului este Ion Ariton, ministru al Economiei în guvernarea Boc.

„(Planul, n.r.) Eu l-am facut după mintea mea. Nu m-a întrebat nimeni”, a spus Ion Ariton. Întrebat de ce a pus minele la un loc cu termocentralele, acesta a răspuns: „Păi ca să adun plus cu minus. Aveam în plan, în următoarea etapă să bag şi Nuclearul şi Hidro. Să intre şi Nuclear şi Hidro şi în Oltenia, şi în Hunedoara, ca să fie mixul de aşa natură ca să fie pe plus indiferent dacă e secetă, că îi vânt, că îngheaţă, că nu-i apă”.

După trei ani de funcționare, Complexul Energetic Hunedoara, societatea care ar fi trebuit să salveze mineritul din Valea Jiului, se pregăteşte de faliment. Mai multe firme i-au cerut insolvenţa, după ce a intrat în incapacitate de plată.

Un audit Deloitte România arată că, în decembrie 2012, Complexul Energetic Hunedoara avea active de 156 milioane euro. Un an mai târziu, după ce s-a realizat fuziunea cu Societatea Națională a Huilei, activele au crescut la 222 milioane euro. Societatea avea deja pierderi moştenite de 33 milioane euro. În iunie 2014, activele ajung la 814 milioane lei. Datoriile ating 167 milioane euro. La pierderile companiei se mai adaugă şi datoriile către stat şi furnizori. La finalul anului trecut, datoriile erau de peste 185 milioane euro. Acum, depăşesc 202 milioane euro.

În paralel, fosta Companie Naţională a Huilei se află şi în 2015 în lichidare. Are şapte salariaţi, un economist şi şase consilieri juridici. Conform rapoartelor de insolvenţă, deţine, în Petrila şi Brad, o locuinţă, o cantină, o centrală termică industrială şi câteva utilaje casate sau dezmembrate. Cu aceste bunuri, Compania trebuie să acopere datoriile de la bugetul de stat, ajunse, astăzi, la 1 miliard 250 de milioane de euro.

Un calcul simplu arată că, la trei ani de la reorganizare, Valea Jiului, prin compania care ar fi trebuit să fie viabilă – Complexul Energetic Hunedoara – împreună cu cea care a păstrat datoriile istorice – Compania Naţională a Huilei – au de restituit statului 1,5 miliarde de euro, contravaloarea a peste 600 de kilometri de autostradă sau a 16 spitale judeţene.

Afaceri cu legături politice

„Veți vedea acești oameni pe care îi întâlniți pe galerie sau la ieșirea din mină extrem de săraci, care de la plată la avans își drămuiesc banii ca să poată să-și întrețină familia. Și, veți vedea în același timp, copii ai unora care au contracte cu mineritul, respectiv plasă sau alte afaceri, cu mașini de 100.000 de euro. Asta este discrepanța și cred că nu trebuie să dau nume”, a spus Petre Nica, lider se sindicat în Valea Jiului.

„Așa sunt toți, toți de la toate firmele sunt înregimentați într-un partid sau altul”, spune Nicolae Drăgoi, fost director adjunct al Complexului Energetic Hunedoara.

Afacerile dintre antreprenorii locali, cu legături în lumea politică, şi societăţile de stat care au administrat minele din Valea Jiului au început în anii ’90. Şi continuă şi astăzi. Materiale fără de care minele nu pot funcţiona – plasa de sârmă sau lemnul – trec prin firme controlate de lideri politici locali.

„Eu nu cred că printre cei care aduc plasă e vreun politician printre ei. Eu nu știu la momentul actual”, afirmă Nicolae Drăgoi. Nicolae Drăgoi a avut în ultimii șase ani doar funcții de conducere în companiile de stat din Valea Jiului. A fost director de mine şi a fost în consiliile de administraţie ale Companiei Naţionale a Huilei şi Complexului Energetic Hunedoara. Este social-democrat şi coleg de partid cu Marian Colţescu, liderul PSD Vulcan, om de afaceri abonat la contracte cu minele.

Reporter: Vă dau exemplul domnului Colţescu.

Nicolae Drăgoi: Bine, domnul Colţescu aduce plasă, nu lemn. Discutam de lemn acum.

Reporter: Discutam de toate achizițiile publice.

Nicolae Drăgoi: Bun, da pe achiziția de plasă. Dar pot să vă spun că la ultima licitație au fost firme din Gorj, au fost firme din Valea Jiului, firme de la Alba Iulia…

Reporter: Și firma domnului Colţescu.

Nicolae Drăgoi: Și firma domnului Colţescu.

Reporter: Care este lider PSD Vulcan.

Nicolae Drăgoi: Este adevărat.

„Am participat la licitații și încă de dinainte de Revoluție, de când eram gestionar la legume și fructe, colaboram cu UACCVJ-ul (n.r.- fostă fermă de stat) pe timpul ăla, care era întreprindere subordonată CNH-ului. După aceea a venit Revoluția și am participat la diferite licitații și am băgat marfă”, spune Marian Colţescu.

În 1991, fostul gestionar Marian Colţescu înfiinţează societatea Agroaliment SRL. Afacerile i-au mers bine. Potrivit contractelor publicate pe site-ul de licitatii publice, firma lui Colţescu a furnizat ani la rând minelor din Valea Jiului plasă de sârmă, panouri sudate și lemn.

„Plasa se folosește la bandajarea galeriilor. Aia e problema. Dacă nu pui plasă, toată piatra îți cade în cap. Uite, aici trebuie bandajat, uite aici trebuie pusă plasă. Nu am. Mai am un sul de plasă și pe ăla trebuie să îl folosesc la tavan. Asta nu-i lipsă numai la noi, asta-i pe tot complexul, asta-i aprovizionarea”, spune un miner.

„Au fost probleme chiar în ultima lună cu livrarea de plasă de sârmă, dar în momentul actual s-a rezolvat această problemă. Noi încercăm să asigurăm strictul necesar în subteran. Nu e pusă viața oamenilor în pericol”, spune Nicolae Drăgoi.

Pentru a-şi asigura contracte cu firmele de stat şi monopol în sectorul minier, Marin Colţescu a înregistrat plasa de sârmă și componente metalice la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Plasa de sârmă este folosită în construcții încă din secolul al XIX-lea.

De la Societatea Naţională de Închideri Mine, Complexul Energetic Hunedoara şi Compania Naţională a Huilei, firma liderului PSD din Vulcan a câştigat contracte de peste patru milioane de euro doar în ultimii cinci ani. Cel mai mare, de 900.000 euro, este pentru plasă de sârmă.

Între 2010 şi 2013, Agroaliment SRL Vulcan a câştigat cinci contracte, împreună cu alte trei companii: Magic Grup, ELCONS şi SC PETROVAD SRL. La fiecare din cele cinci licitaţii erau depuse patru oferte. Contractul era împarţit în trei loturi. Astfel că, la fiecare licitaţie, trei din cele patru firme câştigau câte un contract.

Ultimul contract al firmei lui Colţescu a fost semnat în luna mai a acestui an. Pentru circa 152.000 euro, firma Agroaliment a furnizat din nou plasă de sârmă Societații Naționale de Închidere a Minelor.

„Înainte de divizarea Companiei Naționale a Huilei au rămas cantități impresionante de fier vechi și nu numai fier vechi, ci și neferos. O groză de motoare, de electro-motoare care conțin foarte mult cupru în gestiunea CNH care, intrând în lichidare, a atribuit un contract unei firme care, din întâmplare, face și plasă pentru minele din Valea Jiului. Acea firmă s-a ocupat, nu știu dacă direct sau indirect, prin altcineva, de scoaterea acestui fier vechi și vânzarea lui pe piață”, a spus liderul de sindicat Petre Nica.

„Să ştiţi că şi fierul vechi din mină se vinde cu aprobarea Bucureştiului”, spunea Miron Cozma.

Deși are ca obiect principal de activitate comerțul cu legume și fructe și nu a avut niciodată mai mult de 50 de angajați, pe lângă livrarea de sârmă, firma Agroaliment a făcut tot soiul de lucruri pentru mine: a spălat salopetele minerilor, a făcut curățenie în clădirile administraţiei, a furnizat bolțari de mină și săpun de spălat pe mâini şi a închiriat basculante.

Presa locală spune că, în primii ani de după Revoluție, Marin Colţescu, ar fi primit o condamnare de trei ani de închisoare pentru dare de mită și înșelăciune. Agenția Națională de Integritate l-a găsit în 2008, pe vremea când era consilier local la primaria Vulcan, în incompatibilitate. Firma lui încheiase un contract cu instituția în care lucra.

Marin Colţescu nu este singurul abonat la contractele cu minele de cărbune.

Societatea Grup Feroviar Român, controlată de Gruia Stoica, a transportat cărbunele pe calea ferată către termocentralele din țară, deși statul avea o societate care să răspundă acestor nevoi – CFR Marfă. Doar contractele încheiate în 2013 și 2014 cu Societatea Națională de Închideri a Minelor depășesc trei milioane de euro Majoritatea licitațiilor pentru transportul cărbunelui au fost facute prin procedura de extremă urgență, care ocoleşte criteriile unei licitaţii clasice. GFR este singura companie care face transport feroviar de marfă pe rutele locale din Valea Jiului. În acest moment, Gruia Stoica este în arest la domiciliu. Este acuzat de dare de mită într-un dosar de corupţie privind livrarea de cărbune pentru Complexul Energetic Oltenia.

AXIS Corporate Security SRL, controlată de Ioan Andrei Rudeanu, ginerele lui Vasile Blaga, a avut şi ea contracte cu statul în Valea Jiului. Firma a încheiat trei convenţii de pază, de aproape 2,9 milioane de euro, cu Societatea Națională de Închidere a Minelor S.A. Doar în 2013, într-un interval de patru luni, statul a acordat, din nou în regim de extremă urgență, două contracte pentru furnizarea serviciilor de pază la minele Petrila, Paroşeni şi Uricani, în valoare de peste 250.000 de euro.

În 8 ianuarie 2014, Societatea de Închideri a Minelor încheie un nou contract cu Axis Corporate Secutiry SRL, în valoare de 1,4 milioane de euro (1.479.311 euro) pentru o perioadă de trei ani. După 20 de zile, valoarea contractului crește cu aproape 500.000 de euro. Pe 30 ianuarie 2015, contractul este modificat din nou și Societatea mai plăteşte încă 600.000 de euro în plus.

Ionuț Rudeanu, proprietarul firmei Axis Corporate Security, a fost arestat preventiv într-un dosar de evaziune fiscală în valoare de jumatate de milion de euro, în aprilie. Nu poate da declaraţii privitoare la aceste afaceri.

O altă societate care a câştigat bani în Valea Jiului este Gerom Internațional. Potrivit site-ului de licitaţii electronice, Gerom Internațional a câștigat, între 2007 și 2015, 123 de contracte cu minele de cărbune. În mai anul acesta, a primit un nou contract, de 300.000 de euro, pentru cumpărarea stâlpilor hidraulici necesari în subteran. A fost singura participantă la licitaţie.

Societatea este controlată de Aurelian Serafinceanu, fost prefect al Hunedoarei la începutul anilor 2000 și fost membru PSD. Ca să-şi asigure eligibilitatea la licitaţii, Aurelian Serafinceanu și-a înregistrat produsele la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM).

„Domnul Seraficeanu produce stâlpi și grinzi (…) pe care nu le mai produce nimeni în țară. Sunt licitații și, datorită prețului scăzut, a câștigat dânsul aceste licitații. Dar poate să vină oricine să aducă sâlpi și grinzi la unitățile miniere, că nu este niciun fel de problemă”, spune fostul director adjunct al Complexului Energetic Hunedoara Nicolae Drăgoi.

„Seraficeanu, şi el. Păi, ştiu, vopsea unele echipamente pe care le cumpăra de la fier vechi şi după aia le vindea la unităţile miniere ca produse finite. Diferenţa între găinarii ăştia din Valea Jiului – că aştia sunt nişte găinari – şi ăia de la Bucureşti e imensă. Ăia de la Bucureşti au luat cam 95% din bani, iar ăştia dacă au luat şi ei 5%. Făceau prin intermediari de doi bani. Alin Simota, Gărdean şi mulţi mulţi alţii”, acuză Miron Cozma.

Alin Simota a fost patronul clubului de fotbal Jiul Petroșani și vicepreședinte al organizației PNL Hunedoara. Anul trecut a fost arestat într-un dosar de evaziune fiscală. Adrian Gârdean a avut şi el afaceri nenumărate în Valea Jiului. La începutul anilor ’90, se ocupa cu furnizarea de combustibili. Apoi a preluat un institut de cercetări miniere. Ulterior, a avut afaceri la Straja. Adrian Gărdean a fost arestat la începutul acestui an în dosarul de corupție Gala Bute, în care este implicata Elena Udrea, fost ministru al Turismului.

Mine care trebuie astupate

Până în 2018, când Uniunea Europeană va interzice României să acorde orice fel de subvenţie în domeniul extractiv, cele trei mine incluse în Societatea Naţională de Închideri de Mine trebuie astupate. Zonele de suprafaţă trebuie ecologizate. Inclusiv mina Paroşeni, deschisă în urmă cu 47 de ani.

„Este mina cea mai tehnologizată din Valea Jiului. În decizia care a stat la baza împărțirii în viabile și neviabile, au stat niște documentări tehnologice, de zăcământ, de ce înseamnă ca și cheltuieli deschiderea unor noi capacități de producție. Nu s-a luat în calcul care este, la momentul respectiv sau în doi trei ani de zile, mina cu rezultatele economice cele mai bune”, spune Petre Nica.

Pe 18 iunie 2015, Ministerul Energiei a cerut întrunirea Adunarii Generale a Acţionarilor şi a Consiliului de administraţie ale Complexul Energetic Hunedoara. În solicitarea oficială se spune că “aprobarea declanșării de divizare totală a CEH prin împărțirea întregului patrimoniu între trei noi persoane juridice care se vor înființa și vor funcționa autonom, dintre care una va prelua separat activitatea minieră din minele Lonea, Livezeni, Vulcan și Lupeni, una va prelua activitatea electorcentralei Paroșeni și una va prelua activitatea electrocentralei Deva”.

Mineritul din Valea Jiului are o istorie de peste 200 de ani, iar industrializarea României nu a putut fi realizată fără zăcământul de acolo. În anii de glorie, Valea avea 48 mine active, patru cariere de suprafaţă şi cinci uzine de preparare. În prezent mai funcţionează şapte mine şi o uzină de preparare, la Vulcan. Deşi statul român nu mai este interesat de carbunele autohton, zăcământul de-acolo este departe de a se fi terminat. Statisticile arată că din Valea Jiului se mai poate extrage cărbune timp de 80 de ani. Adică de două ori mai mult decât s-a extras în perioada de glorie.

 

rompetrol-petromidia1-

Prejudiciul pentru care s-a pus luni sechestru pe bunurile rafinăriilor Petromidia şi Vega, pe benzinăriile Rompetrol şi pe conturile unor foşti sau actuali directori din grup, se apropie de 770 de milioane de dolari.

Procurorii investighează 14 suspecţi. Acuzaţiile merg de la abuz în serviciu la înşelăciune, delapidare, evaziune fiscală până la spălare de bani. Printre cei care ar avea conturile puse sub sechestru se numără Adrian Volintiru, Eric Chiş, Sorin Marin şi Alexandru Nicolcioiu, toţi foşti directori în Rompetrol în perioada 2000-2003.

Primii audiaţi au fost kazahii de la KazMunayGaz International, compania care a cumpărat în 2007 Grupul Rompetrol de la Dinu Patriciu şi care se pregătea să vândă pachetul majoritar chinezilor de la compania de stat CEFC.

Controversele unei ordonanţe cu dedicaţie

În accepţiunea procurorilor, activitatea grupului infracţional ar fi culminat cu aprobarea în Guvern a unei ordonanțe de urgență cu dedicaţie, inițiată în 2003 de Dan Ioan Popescu.

2001 – 2003 Ministru al Industriei şi Resurselor;

2003 – 2004 Ministru al Economiei şi Comerţului;

Octombrie 2003 – a semnat, în calitate de iniţiator, OUG 118/2003 privind măsuri pentru reglementarea unor obligaţii bugetare ale Societăţii Comerciale Rompetrol Rafinare SA Constanţa.

El deţinea, la acea dată, portofoliul Economiei şi Comerţului în Cabinetul Adrian Năstase. Actul normativ pe care îl înaintează în Guvern îi rezolvă lui Dinu Patriciu problema celor peste 600 de milioane de dolari pe care le avea de plătit la stat până în 2005. O parte erau datorii asumate în momentul privatizării Petromidia. Altele se acumulaseră între timp.

Astfel, Guvernul Năstase transformă, în premieră, întreaga datorie în obligaţiuni de câte 25 de euro, subscrise de stat. Ministerul Finanţelor se alege cu peste 22 de milioane de obligaţiuni, pe care compania se angajează să le răscumpere în maximum 20 de ani, plătind dobândă.

În realitate, Rompetrol Rafinare, proprietarului rafinăriei Petromidia, n-ar fi avut niciodată intenţia să vireze banii, susţin procurorii. Planul a fost de la început acela de a reda statului, la momentul scadenţei, doar un pachet minoritar de acţiuni. O dovedeşte o decizie internă din noiembrie 2003, semnată de Dinu Patriciu şi de Alexandru Nicolcioiu, preşedinte al Consiliului de Administraţie la acea dată.

Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „Din păcate, grupul acesta, care îl avea ca exponent pe Dinu Patriciu, a profitat de corupţia îngrozitoare a guvernării respective şi a schimbat datele contractului de aşa manieră încât au făcut ce au vrut.”

Al doilea ministru pe care procurorii îl văd parte a mecanismului este Mihai Tănăsescu.

2000 – 2004 – Ministrul Finanţelor Publice;

Octombrie 2003 – a contrasemnat OUG 118/2003 privind măsuri pentru reglementarea unor obligaţii bugetare ale Societăţii Comerciale Rompetrol Rafinare SA Constanţa;

Decembrie 2003 – a semnat alături de Dinu Patriciu Convenţia de Emisiune a obligaţiunilor.

Ministrul de Finanţe semnează, alături de Dinu Patriciu, Convenţia de Emisiune a obligaţiunilor pe 5 decembrie 2003. Mandatul pentru parafare îl primeşte de la Guvern abia o săptămână mai târziu.

Convenţia de Emisiune reduce scadenţa de la 20 la 7 ani. Executivul acceptă, în rest, toate cerinţele Rompetrol Rafinare.

Dinu Patriciu, în documentarul „Kapitalism – rețeta noastră secretă”: „N-a fost deloc imorală, a fost o operaţiune comercială.”

În Parlament, Ordonanţa PSD e îmbrăţişată de noua majoritate PNL-PD-PC din jurul Guvernului Tăriceanu şi adoptată cu cvasi-unanimitate. Preşedintele Traian Băsescu promulgă legea pe 6 aprilie 2005, fără obiecţii.

Un detaliu esenţial trece neobservat: Guvernul nu transformase datoria într-o singură obligaţiune în valoare de 760 de milioane de dolari, ci în peste 22 de milioane, fragmentând-o. Subterfugiul permite astfel achitarea, în 2010, a doar 70 de milioane de dolari din întreaga sumă. Pentru diferenţă, statul primeşte un pachet minoritar de acţiuni.

La preţul pieţei, valoarea lor este de cel puţin trei ori mai mică decât creanţa de 690 de milioane de dolari.

Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei: „Ce n-a analizat nimeni a fost combinaţia: ce faci dacă ei plătesc o parte din datorie, dar nu toată, în aşa fel încât statul nu preia controlul întregii companii. Eu, în ziua de astăzi, nu aş fi de acord cu analiza aia din 2003. Repet: România. 2003.”

Suveica listării la bursă

Pe 7 aprilie 2004, Petromidia e listată la Bursă. Dinu Patriciu pierde astfel intenţionat aproape 9 milioane de dolari în doar câteva ore. Alţii câştigă. Printre ei, Verestoy Attila, Camela Voiculescu ori Sorin Roşca Stănescu.

Sorin Roşca Stănescu, prieten şi fost partener de afaceri al lui Dinu Patriciu: „O mare societate românească a fost listată pentru prima dată la Bursă şi era previzibil că acţiunile vor creşte foarte repede. Şi asta m-a făcut să mă număr printre cei vreo 3.000 de cetăţeni care au cumpărat acţiuni în speranţa că vor câştiga.”

Acolo unde cei implicaţi au văzut o afacere, procurorii acuză ca a existat, de fapt, un plan de spălare de bani, investigat doar parţial în primul dosar Rompetrol.

Vânzare sub ochii Guvernului Tăriceanu

Ancheta DIICOT vizează, de asemenea, modul în care autorităţile au închis ochii la încălcarea contractului de privatizare a rafinăriei Petromidia.

În 2007, Dinu Patriciu primeşte de la Guvernul Tăriceanu permisiunea de a vinde rafinăria fără oprelişti. Responsabilă să urmărească dacă investitorul s-a achitat sau nu de toate obligaţiile din momentul privatizării, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului acceptă încheierea monitorizării post-privatizare, deşi datoria nu era plătită.

Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „În contractul pe care FPS l-a semnat în toamna lui 2000 cu grupul Rompetrol, am inclus nu numai obligaţia de a plăti aceste datorii în întregime, ci şi garanţii pentru plata lor: pe pachetul de acţiuni.”

Preşedintele de atunci al AVAS, Teodor Atanasiu, fost administrator al uneia dintre firmele lui Dinu Patriciu – PALPLAST Sibiu – pasează, la rândul lui, responsabilitatea.

Teodor Atanasiu, fost președinte al AVAS: „Nu țin minte exact. Știu că s-a încheiat monitorizarea fiindcă aceea era perioada maximă de monitorizare prevăzută în contract și dacă tot ce a fost prins acolo a fost realizat, atunci Direcția de Monitorizare Post-privatizare prezenta Consiliului un raport în care cerea încheierea monitorizării.”

Câteva luni mai târziu, Dinu Patriciu începe negocierile pentru vânzarea Rafinăriei Rompetrol. În vara lui 2007, face anunţul: afacerea e preluată de compania de stat kazahă, KazMunayGas. Preţul oficial al tranzacţiei rămâne necunoscut, dar este estimat în piaţă la un miliard şi jumătate de dolari. De 30 de ori mai mult decât plătise statului Dinu Patriciu, la privatizare.

Astăzi, Petromidia este pe cale a fi preluată de compania chineză CEFC China. Acordul prin care asiaticii ar urma să devină acţionari majoritari la KazMunayGaz International şi, implicit, să aibă un cuvânt greu de spus la Petromidia, a fost semnat luna trecută la Astana.

Tranzacţia este condiţionată, însă, de aprobarea mai multor autorităţi europene şi chineze şi are ca termen estimat luna octombrie 2016.

Citiți și Turnură neaşteptată în ancheta Rompetrol. Miniştrii care l-au ajutat pe Dinu Patriciu să devină mai bogat cu trei miliarde de dolari

ROMÂNIA FURATĂ. Jaf în cercetarea agricolă…

cercetare fundulea

Reporter: La cine au ajuns terenurile?

Dorel Dorobanțu, primarul orașului Fundulea: La cine a fost îndreptăţit. Da? La cine a fost arondat la localitatea noastră, acolo au ajuns terenurile.

Reporter: E vorba de oameni care stăteau la 60-70 de km depărtare de localitate.

Dorel Dorobanțu: Nu eu i-am adus aici.

Reporter: Păi la dumneavoastră au depus cererile.

Dorel Dorobanțu: Nu eu i-am adus.

Reporter: Păi şi atunci cum au venit să ceară pământ la dumneavoastră în localitate?

Dorel Dorobanțu: Nu i-am adus, v-am spus ce am avut de spus, da? Mai mult nu am ce să vă declar. Nu am ce să vă declar.

„Prin acţiunile efectuate de comisia locală, comisia judeţeană. (…) s-au luat terenuri”, spune Marian Verzea, directorul Institutului Național de Cercetare Fundulea.

După aproape un sfert de secol de la Revoluţie, România a pierdut mii de hectare de teren folosite în experimentele din cercetarea agricolă. Aproape 100 de ani de studii şI muncă a cercetătorilor sunt pe punctul de a deveni apă de ploaie.

„Am fost nevoiţi să apelăm la poliţie. Într-un târziu, după 7-8 ore, cât am fost împiedicaţi să ne facem activitatea, a intervenit prompt poliţia şi l-a luat de pe teren”, povestește Constantin Găvan, directorul stațiunii de cercetare Șimnic.

Dosarele penale pentru preluarea abuzivă a terenurilor din cercetare nu sunt deloc semnale de alarmă pentru Ministerul Agriculturii. Cercetarea este cenuşăreasa agriculturii româneşti. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Agricolă Fundulea, Institutul de Cercetare şi Inginerie Tehnologică pentru Irigaţii şi Drenaje Băneasa, Institutul de Cercetare și Producție pentru Cultura și Industrializarea Sfeclei de zahăr și a substanțelor dulci Fundulea sau Staţiunea de Plante Medicinale şi Aromatice din Fundulea sunt o parte din jaf. Ce s-a întâmplat cu cercetarea din România aflaţi astăzi, de la ora 21la  „Jurnalul de seară”.

ROMÂNIA FURATĂ. Terenurile celor 25 de institute de cercetare agricolă au ajuns la samsari din politică sau sport

fundulea

Creşterea producţiei la hectar, soiuri rezistente la frig, căldură sau dăunători, aclimatizarea plantelor noi – toate, laolaltă, erau preocuparea celor 25 de institute şi staţiuni de cercetare în domeniul cerealelor, plantelor tehnice, sfeclei de zahăr şi a plantelor medicinale şi aromatice din România. În 1990, aveau la dispoziţie peste 30.000 de hectare de teren.

Staţiunea de Plante Medicinale şi Aromatice Fundulea este, oficial, singura din România care se ocupă cu producţia şi comercializarea seminţelor şi ceaiurilor din plante medicinale şi aromatice. În fapt, din stațiune mai există doar o clădire și o magazie închise, un microscop cu lentilele înnegrite, câțiva saci plini cu plante uscate, zeci de eprubete abandonate în cutii și kilograme de rectivi expirați.

Stelian Fuia și firma Procera AgroChemicals

Destinul locului unde s-au plantat pentru prima dată soiuri rare folosite la prepararea medicamentelor și tincturilor este legat de numele fostului ministru al Agriculturii: Stelian Fuia. Până în 1998, staţiunea stă pe linia de plutire. După acest an, 600 de hectare de teren sunt retrocedate treptat. Staţiunea acumulează datorii, iar angajații pleacă unul câte unul.

Pentru că nu mai are cu cine să facă cercetare, conducerea decide să facă afaceri – pe cele 406 hectare de teren rămase plantează grâu şi porumb. Iniţial, foloseşte utilaje de la Staţiunea Didactică Belciugatele. În septembrie 2004, se asociază, în participațiune, pe cinci ani, cu firma Procera AgroChemicals. Director ajunct al firmei este, la acel moment, Stelian Fuia, iar compania este deţinută de sora şi cumnatul său.

Stațiunea punea la bătaie, iniţial, 260 de hectare de teren, suprafață care se măreşte o lună mai târziu la 360 de hectare. Adică 88 la sută din suprafața. Contractul prevede că, în schimbul lucrărilor, Procera AgroChemicals primeşte 700 de kg de grâu pentru fiecare hectar.

În martie 2005, Stelian Fuia, renunţă la funcţia de director al Procera Agrochemicals şi devine director al Staţiunii de Plante Medicinale şi Aromatice Fundulea.

Domnul Fuia nu era lansat în afaceri. Ştiam că e un specialist agricol şi a acceptat să fie director al staţiunii. Noi l-am pus director temporar, până când găseam pe altcineva sau găseam o soluţie”, spune Gheorghe Sin, președintele ASAS.

„Eu când am venit acolo… Am fost… eu în staţiunea aia am crescut. Părinţii mei au lucrat acolo. De la trei-patru ani am crescut în staţiunea aia. Staţiunea avea în jur de 15 miliarde datorii când am venit. Executat absolut totul. Nu mai avea nici scaun, mobilier. Am lăsat-o după un an jumate, doi cu 11 miliarde datorii, deci am luat-o cu 15 am lăsat-o cu 11. După încă doi ani de zile, terenul, toată incinta staţiunii a fost retrocedată foştilor proprietari. Şi acum clădirile staţiunii, două trei sunt izolate cu gard de sârmă de foştii proprietari, dar după ce am plecat de acolo”, declară Stelian Fuia.

După ce ajunge director, Stelian Fuia este preocupat de înţelegerea cu Procera Agrochemicals. Încheie acte adiţionale prin care staţiunea îşi ia angajamentul să nu mai dea grâu firmei Procera, în schimbul lucărilor de arat şi semănat, ci să achite cu bani. Astfel, Fundulea, care nu avea lichidităţi, devine datoare firmei surorii lui Stelian Fuia.

Este primul pas pentru ca Procera Agrochemicals să intre în posesia unor clădiri şi terenuri. La datoria de 115.417 lei, pentru recoltele din 2005 şi 2006, se adaugă o alta, de 79.893 lei, pe care staţiunea de la Fundulea o avea către cea de la Belciugatele şi pe care o cumpără Agrochemicals. Apoi, Procera trece la executarea silită.

„S-au scos la licitaţie o serie de bunuri ale staţiunii. Tot atunci s-a oferit la această licitaţie, deci ilegal a fost organizată, după părerea mea, pentru că au fost şi bunuri proprietate publică a statului. Asta ştia şi executorul judecătoresc şi ştia şi instanţa”, mai spune Gheorghe Sin.

Afacerea devine penală

Executorul judecătoresc decide că Procera trebuia să primească un bloc de locuinţe şi o clădire de birouri din patrimoniul staţiunii. Afacerea devine penală. Direcţia de Finanţe Călăraşi face un control şi constată că firma Procera a intrat ilegal în posesia bunurilor executate. Acestea aparţineau domeniului public al statului şi nu puteau fi vândute unor firme particulare. Mai mult, Stelian Fuia, directorul staţiunii, nu contestase executarea silită şi ar fi fost vinovat de abuz în serviciu.

„Se fac aproape 9 ani de zile de când… şi punem lucrurile pe masă. E un dosar în care executorul a vândut nişte active, eu am atacat actul de execuţie în justiţie”, argumentează Stelian Fuia.

De la Parchetul Lehliu, dosarul ajunge în 2007 la Parchetul de pe Langă Curtea de Apel București.

Stelian Fuia este ales deputat PDL de Călăraşi şi demisionează de la Institut. Este momentul în care, în declaraţia de avere pe care o depune la Parlament, arată că deţine jumătate din firma Procera. Agenţia de Integritate stabileşte că în perioada în care a fost director la institut, Fuia a fost în incompatibilitate.

„Niciodată nu am fost acţionar în acea firmă. Deci la Procera Agrochemicals niciodată nu am avut acţiuni. Şi se poate verifica pe registrul comerţului, fără probleme”, susține Stelian Fuia.

În februarie 2012, Stelian Fuia ajunge ministru al Agriculturii. Între noiembrie 2010 şi 2013, mai mulţi procurori decid că Stelian Fuia este nevinovat şi dispun neînceperea urmăririi penale. În 2013, dosarul ajunge la Direcţia Naţională Anticorupţie şi procurorii încep urmărirea penală împotriva lui Stelian Fuia, a surorii, cumnatului, a unui executor judecătoresc şi a unui om de afaceri, pentru abuz în serviciu şi complicitate.

După un an de anchetă, cei cinci inculpaţi din dosar sunt trimişi în judecată pentru un prejudiciu adus statului de 1.611.522 de lei, contravaloarea clădirilor scoase abuziv din patrimoniul Staţiunii de Cercetare din Fundulea. În timp ce Justiţia caută să stabilească vinovaţii, staţiunea funcţionează doar formal în câteva încăperi.

Scenariul tras la indigo, la 4 kilometri distanță

Situaţia de la Institutul de Cercetare a Plantelor se repetă, la indigo, la Institutul de Cercetare a Sfeclei de Zahăr şi Substanţelor dulci, situat la nici 4 km distanţă, tot în Fundulea.

„Institutul de sfeclă a avut o clădire nouă. A avut o serie de facilităţi moderne. Seră, aveau o serie de laboratoare, dotate cu tot ce trebuia. A avut lângă el amplasată şi o fabrică de zahăr, aş zice aşa mai în miniatură. Unde să se poată verifica diverse procedee”, spune Gheorghe Sin.

Declinul industriei zahărului a dus la prăbuşirea fermelor de sfeclă şi, implicit, a institutelor şi staţiunilor de cercetare. După 1990, institutul de zahăr de la Fundulea rămâne treptat fără teren. Mai întâi pierde 200 de hectare, în baza cererilor de retrocedare.

În 2009, mai vine primăria şi mai îmi ia încă 140 de hectare. Domnule, trebuie să punem în posesie. Tot cu aprobarea ADS-ului şi tot cu ordinul prefectului ne-a mai luat 139 de hectare. Noi am mai rămas cu 108 hetcare”, spune Ștefan Stan, directorul Institutului de Cercetare a Sfeclei.

Cele puţin peste 100 de hectare nu mai folosesc experimentelor şi cercetării. Sătui că nu-şi iau salariile, cercetătorii şi ceilalţi angajaţi pleacă în căutarea altor joburi.

De terenul şi clădirile statului ajunge să profite tot familia lui Stelian Fuia. Firma Procera AgroChemicals încheie în 2003 un contract de prestări servicii pentru exploatarea celor 100 de hectare. Institutul nu se alege cu nimic.

Ce a fost aici cu firma lui Stelian Fuia a fost contract de prestări de servicii. Când se termina lucrările se factura. Ia domnule cât aţi cheltuit cu terenurile mele, aţi cheltuit 2 miliarde bani vechi. Eu am scos două trei sute, ăla era profitul meu. Dar profitul ăsta eu nu îl preluam, că omul deja lucra cu banii lui. Eu îI lăsam tot la el ca să merg cu lucrările în continuare”, mai spune Ștefan Stan.

Nu doar pământul este prost gestionat. Clădirile au aceeaşi soartă.

„Era totul gândit foarte bine. Dar din păcate acum nu mai există nimic, nu mai funcţionează nimic. Există clădirea institutului. Este închiriată la o serie de firme”, subliniază Gheorghe Sin.

Pentru sera de vegetaţie, staţia de condiţionat sămânţă, magaziile şi clădirea principală de laboratoare, o suprafaţă totală de 10 mii de metri pătraţi, institutul câştigă acum 10.120 lei pe lună. Banii se duc la plata datoriilor restante, care se ridică în prezent la peste 13.200.000 lei. Dacă nu ar avea şi alte cheltuieli şi nu s-ar aduna penalizări, institutul ar putea să-şi plătească datoria în circa 12 ani.

Pentru fiecare metru pătrat închiriat celor opt firme care îi folosesc pământul sau clădirile, Institutul primeşte între 9 cenţi şi 1,95 euro. Procera Agrochemicals şi Synchem AgroIndustries, companii legate de familia Fuia, sunt singurele firme care mai fac agricultură în spaţiul Institutului de Sfeclă de Zahăr.

Cele două firme au avut profit în 2013. Conform datelor de la Ministerul Finanţelor, PROCERA AGROCHEMICALS a avut un profit de 1,5 milioane de lei. SYNCHEM AGRO INDUSTRIES S.R.L, firma lui Stelian Fuia, a avut un câştig net de 170 de mii de lei. În acelaşi an, a încasat subvenţii de la stat în valoare de peste 950.000 mii de lei.

Stațiune înființată prin decret regal, furată cu acte

Staţiunea de Cercetări pentru Culturi Irigate din Perişoru, Călăraşi, a fost înfiinţată în 1927, prin decret regal, semnat de Ferdinand. Cele 2600 de hectare ale celei mai vechi staţiuni de cercetare agricolă din România serveau culturilor irigate. În 2007, staţiunea a pierdut 2000 de hectare în favoarea Academiei Române, care a intrat în posesia lor în baza unei cereri de retrocedare. În acelaşi an, Academia Română arendează terenul grupului de firme deţinut de omul de afaceri Dan Voiculscu, GRIVCO SA.

„Intenţia a fost de a lua cât mai mult, de a ciunti terenul. Au convenit pe o anumită cantitate de grâu pe hectar. Au convenit cu ei acolo, au venit le-a arătat”, spune Dumitru Tudoran, director Staţiunea de Cercetări pentru Culturi Irigate Mărculeşti.

În iulie 2014, procurorii DNA descoperă că Alexandru Bogdan, fostul director al Fundaţiei Patrimoniu din Academia Română, a înstrăinat mai multe terenuri ale instituţiei.

Cele 2000 de ha de teren, exploatate iniţial de Grivco SA, au trecut mai apoi sub administraţia Grivco Agro, care, la începutul anului, şi-a schimbat denumirea în AGROSEED MUNTENIA.

Mai mult, peste drum de staţiunea de cercetare, Dan Voiculescu a modernizat cu 2 milioane de euro, bani europeni, un fost siloz de cereale care aparţinea statului român. Firma lui Dan Voiculescu a încasat de la APIA, în ultimii doi ani, aproximativ 1 milion de euro, subvenţii pentru terenurile de la stat, pentru care nu şi-ar fi plătit arenda.

Dan Voiculescu primește terenuri noi

La firmele lui Dan Voiculescu a ajuns şi terenul de la Institutul de cercetare şi Inginerie tehnologică pentru irigaţii şi drenaje de la Băneasa, din judeţul Giurgiu. Institutul ar trebui să testeze eficienţa instalaţiilor de irigaţii.

În anii 90, avea peste 3500 de hectare, pe care le munceau 300 de angajaţi. Acum, mai are o optime din teren. Primul demers pentru preluarea terenurilor datează din 2001. Grupul Grivco se asociază cu Institutul, pentru exploatarea a 2500 ha de pămînt.

Un an mai tîrziu, Institutul renunţă la contractul cu Grivco şi predă Agenției Domeniului Statului 3000 de ha de teren. 2700 dintre acestea ajung prin retrocedare la Academia Română, și sunt arendate tot către Grivco, pentru 100 de kilograme de grâu la hectar anual.

„Acolo erau mai multe persoane care îşi doreau să aibă acest teren. Acum la ADS s-au perindat mulţi directori şi la conducerea ministerului s-au rotit multe persoane”, susține Gheorghe Sin, președintele Academiei de Științe Agricole.

Legătura lui Dan Voiculescu cu Academia Română

În 2009, ADS realizează că tranzacția cu Academia nu este curată: conform Legii 213 din 1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, statul nu avea voie să retrocedeze privaţilor terenuri care făceau parte din domeniul public. Administraţia Domeniilor Statului cere revenirea celor 3000 de hectare în patrimoniul Institutului. În plus, solicită grupului Gricvo plata arendei pentru cei şapte ani: 1.2 milioane de lei. Grivco refuză, iar Institutul reziliează contractul și cere recuperarea banilor în justiție.

Dan Voiculescu contraatacă: trece terenurile în aministrarea mai multor firme: Grivco Agro sau Agroseed Muntenia.

„Prima dată a fost cedat cu o rentă foarte mică plătită, apoi a doua concesiune este în opinia mea făcută la un nivel foarte scăzut şi cu elemente de nelegalitate, de netransparenţă. În opinia mea s-au servit nişte interese în detrimentul intereselor publice. (…) S-au încheiat prin anii 2001-2004 contracte de concesiune pe termen lung, până La 49 de ani, cu redevenţe foarte mici. Ceea ce înseamnă pierderi mari pentru stat”, declară Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii.

Digi24 le-a solicitat un răspuns lui Dan Voiculescu şi firmei GRIVCO în legătură cu aceste situaţii. Omul de afaceri a făcut o singură precizare: nu are niciun fel de relaţie contractuală cu Academia Română. DNA a început în urmă cu câteva luni o anchetă în ceea ce priveşte modul în care firmele controlate de Dan Voiculescu au ajuns arendaşe pe terenurile statului.

Stațiunea de la Podu Iloaiei, județul Iași, poveste la indigo

Aflată la 400 de km depărtare Bucureşti, staţiunea avea în anii 90, 2039 de hectare de teren arabil şi 400 de angajaţi. Trei sferturi din suprafaţa de teren a fost retrocedată, iar angajaţii au plecat.

„La ora actuală nu mai este nimeni, eu ca cercetător ştiinţific care am lucrat în domeniul ameliorării grîului îmi desfăşor funcţia administrativă, şi sunt un director neputincios la un patrimoniu atât de bogat şi care de la o zi la alta se degradează”, spune Ioana Ioan.

Staţiunea de la Podu Iloaiei există încă pe hârtie: mai are 17 angajaţi, dintre care 10 sunt paznici. Nu se mai face cercetare de la începutul anilor 2000. Şi nici utilaje care să exploateze terenul rămas nu mai sunt. Lipsa utilajelor agricole a determinat-o pe directoare să încheie un contract în participaţiune cu o firmă privată.

„Firma este SC Prodalex, care cu bunăvoința lor rezolvam şi problemele pe care le avem noi în cercetarea agricolă”, spune Ioana Ioan.

Firma Prodalex este a fostului primar al comunei. Mihai Alexa exploatează terenurile staţiunii și, din 2009, a devenit chiar proprietar pe 500 de ha de teren arabil.

Agricultorul Victor Pițurcă

Staţiunea agricolă din Şimnic se află la doar 4 km distanţă de centrul Craiovei. Toate terenurile staţiunii sunt în apropierea centurii oraşului.

Comisia locală şi comisia judeţeană de fond funciar au retrocedat în ultimii 25 de ani 1500 de hectare din terenul stațiunii. Suprafețele au ajuns pe mâna unor persoane cu influență.

„La domnul Piţurcă, la domnul Cristescu… La fratele lui domnul primar Păpăroiu, Căldăraş Marin, la Filan Marius… cumpărări de drepturi succesorale, samsari de teren”, spune Constantin Găvan.

Fotbalistul Victor Piţurcă a cumpărat drepturile de concesiune pentru 10 ha de teren, aflate în imediata apropiere a Centurii de Nord a Craiovei. Membrii mai multor comisii locale din judeţul Dolj ajung şi ei proprietari. terenurile staţiunii. În iulie 2014, lupta pentru pământ devine penală.

„Am fost nevoiţi să apelăm la poliţie. Într-un târziu, după 7-8 ore, cât am fost împiedicaţi să ne facem activitatea, a intervenit prompt poliţia şi l-a luat de pe teren. S-a intervenit cu mascaţii pentru că altfel nu pleca de acolo”, mai spune Constantin Găvan.

Rezultatul acţiunii poliţiei a fost un dosar penal.

„Ambele părţi, Staţiunea de Cercetare Şimnic cât şi persoana în cauză au depus reclamaţie şi s-a întocmit un dosar penal în care poliţiştii efectuează cercetări pentru comiterea infracţiunii de tulburare de posesie”, declară Amelia Căprărin, IPJ Dolj.

Povestea de la cel mai mare institut de cercetare agricolă din România

Pământul a fost cea mai râvnită bogăţie şi la cel mai mare institut de cercetare şi dezvoltare agricolă din România, cel de la Fundulea. În 1975, Institutul de Cercetare-Dezvoltare Agricolă a dat lumii primul hibrid de floarea soarelui – ROMSUN. Astăzi, după ce comisiile de fond funciar au emis titluri de proprietate asupra pământurilor institutului, mastodontul agricol mai are doar o 1.800 din cele peste 7 mii de hectare de teren.

„Ne-au fost luate terenuri neîndreptăţit şi că prin acţiunile efectuate de comisia locală, comisia judeţeană. (…) S-au luat terenuri din domeniul public al statului şi trecute în domeniul privat al statului pentru a fi puse în posesie, în condiţii nelegale”, susține Marian Verzea, director.

Deşi retrocedările au început în 1991, legalitatea restitutirilor de teren a intrat în atenţia autorităţilor abia în 2014, într-un context politic. Fiica cea mare a preşedintelui Traian Băsescu, Ioana, a devenit mare proprietar de pământ după ce a cumpărat 300 de hectare de teren la Nana, o localitate învecinată cu Fundulea. Terenul ar fi provenit din vechile amplasamente ale Institutului de cercetare.

În mai 2014, premierul Victor Ponta a cerut Corpului de Control să verifice situaţia terenurilor de la Institutul Naţional de la Fundulea. Inspectorii premierului au descoperit că 1982,54 de hecatre au fost restituite ilegal de comisia locală de fond funciar condusă de primarul Dorel Dorobanţu. Niciun hectar nu se afla la Nana.

Reporter: La cine au ajuns terenurile?

Dorel Dorobanțu: La cine a fost îndreptăţit. La cine a fost arondat la localitatea noastră, acolo au ajuns terenurile.

Reporter: E vorba de oameni care stăteau la 60-70 de km depărtare de localitate

Dorel Dorobanțu: Nu eu i-am adus aici.

Reporter: Păi la dumneavoastră au depus cererile.

Dorel Dorobanțu: Nu eu i-am adus.

Reporter: Păi şi atunci cum au venit să ceară pământ la dumneavoastră în localitate?

Dorel Dorobanțu: Nu i-am adus, v-am spus ce am avut de spus, da? Mai mult nu am ce să vă declar. Nu am ce să vă declar.

Cu un sfert din suprafaţa de teren din comunism, cu doar 300 din 1600 de angajaţi, cel mai mare institut agricol din România trăieşte astăzi din producţia şi vânzarea seminţelor de cereale. Şi din amintiri.

„Walter Ulbricht din Germania, Hrușciov a fost la Fundulea cu metoda de cultivare a porumbului în pătrat, Fidel Castro a fost la Fundulea, deci au fost o serie întreagă de şefi de state. Charles de Gaulle a fost la Fundulea şi o serie întreagă De personalităţi care au vizitat institutul de la Fundulea. (…) Fundulea în perioada respectivă era o oază în mijlocul deşertului”, spune Cristian Hera, fost director.

Institutul de la Fundulea este dovada că cercetarea poate produce bani. Deşi nu primeşte finanţare de la stat, reuşeşte să facă profit în fiecare an.

Cercetarea agricolă nu aduce voturi

Cercetătorii români au susţinut timp de 70 de ani agricultura României și ne-au transformat în grânarul Europei. Fundulea – Călăraşi, Băneasa Giurgiu, Podul Ilioaiei – Iaşi, Abota – Argeş sau Lovrin – Timiş erau institutele fanion pentru agricultura românească. După 90, cercetarea agricolă nu a mai fost o prioritate.

„Nu a adus voturi, de aceea probabil nu a fost prioritar”, recunoaște cinic Stelian Fuia.

Nepăsarea, ignoranţa şi interesele obscure și-au pus amprenta pe institutele și stațiunile odinioară faimoase care, spun cei care s-au perindat la cârma agriculturii, au fost lăsate în paragină pentru că nu aveau pe cine să ajute.

„De fapt, ce este o staţiune sau un institut. El este un sfătuitor, un asistent, un medic de familie al fiermierului. Din păcate nu am avut fermieri. Retrocedarea în rate a proprietăţii, mai întâi un hectar, apoi până la zece a durat prea mult”, spune Gheorghe Flutur.

Inexistenţa fermelor mari, subfinanaţarea cronică, dispariția cercetătorilor valoroși, o școală dezinteresată să formeze noi generaţii de agronomi şi ignoranţa liderilor statului au transformat aproape 100 ani de studii într-o bibliotecă valoroasă în care nu mai intră nimeni.

ROMÂNIA FURATĂ. Cazul Mechel – cum au ajuns rușii să controleze mare parte din siderurgia românească

mechel campia turzii mediafax

Județul Dâmbovița, august 1970. În planurile de dezvoltare trasate de comunişti, județul Dâmbovița trebuia industrializat. Printr-o hotărâre a consiliului de ministri, este inființată, ca pilon principal pentru întreaga zonă, “Uzina de Oțeluri Aliate”.

„Problema siderurgiei românești este una care, într-un fel, ar putea fi caracterizată ca un miracol in deșert”, spune Gheorghe Zaman, directorul Institutului de Economie Națională.

Din 1975, comuniștii adaugă secții noi mastodontului, iar uzina devine Combinatul de Oțeluri Speciale Târgoviște. Cei peste 10.000 de angajați produc oțeluri aliate și înalt aliate pentru industria civilă și de apărare. În anii 80, trec la prodcuţia oţelurilor nucleare, folosite la construcția Centralei de la Cernavodă.

În 1990, prin hotărâre de guvern, COS Târgovişte devine societate comercială pe acţiuni. Noua firmă, aflată în subordinea Ministerului Metalurgiei, preia patrimoniului fostului combinat. După 30 de ani de directive, trebuie să se conducă singură, fără linie de la partid.

Instalațiile din România erau marea majoritate instalații învechite și chiar acolo unde instalațiile erau performante din punct de vedere tehnologic, din punct de vedere al mediului existau carențe substanțiale”, afirmă Petru Ianc, fost director al Direcției de Politici Industirale din Ministerul Economiei.

Lupta pentru supraviețuire

În primii ani de democraţie, COS supraviețuiește cu greu. Lipsa directorilor cu experiență în economia de piaţa și taxele de export mari duc la vânzarea produselor cu prețuri modeste. Principalii beneficiari rămân statele ex-sovietice și cele din Orient.

În 1993, după semnarea acordului de asociere cu Uniunea Europeană, restructurarea siderurgiei este dictată de la Bruxelles: România trebuia să-şi reducă, în următorii 15 ani, capacitatea de producţie, de la 14 milioane de tone, la două milioane de tone oțel anual.

Planul trebuia pus în aplicare prin „distrugerea fizică a instalațiilor, astfel încât să nu poată fi repuse în funcțiune”. În schimb, Uniunea ne lasa să exportăm fără taxe în statele comunitare.

„Acest program a fost gândit pentru ca România să acumuleze niște fonduri care să fie utilizate pentru restructurare”, spune Petru Ianc.

Măsurile impuse de Bruxelles sunt îndeplinite. Până la finalul anilor 90, producţia este redusă. Pe plan național, restructurarea are alte consecințe.

„Situatia mai degrabă s-a agravat decât s-a îmbunătățit, pentru că, pe parcurs, consumul intern a scăzut, au apărut supracapacități”, precizează Petru Ianc.

Asta înseamnă că marile combinate – Sidex Galați, Siderugica Hunedoara, CS Reșița, Industria Sârmei Câmpia Turzii, COS Târgoviște și Siderca Călărași – au lucrat, dar nu au avut cui să vândă.

Politica de stat se schimbă

În anii 2000, politica de stat se schimbă: garanțiile guvernamentale pentru investiții sau aprovizionare şi ștergerea datoriilor sunt măsurile luate pentru a menţine liniştea socială.

„Țara era foarte agitată și, atunci, nu se mai dorea ca alături de mineri să mai apară încă o forță”, spune Petru Ianc.

În zece ani, sub guvernele Nicolae Văcăroiu, Radu Vasile, Victorea Ciorbea, Mugur Isărescu și Adrian Năstase, cele şase combinate siderurgice din România primesc ajutoare de 1,2 miliarde de euro.

Politicienii vremii vorbesc despre “gaura neagră” a economiei româneşti, fabrici de care statul trebuie să scape.

Sub guvernul Năstase, în 2001, vânzarea întreprinderilor metalurgice intră în linie dreaptă.

Executivul își angajează răspunderea în fața Parlamentului: guvernul va privatiza totul în ritm accelerat. Printre angajamente se află şi vânzarea fabricilor păguboase, cu prețul simbolic de un euro.

„Acest program de privatizare a fost o stingere ușoară, cu pași mărunți, a economiei românești”, afirmă Mihai Toma, fost lider sindical la COS Târgoviște.

În baza legii asumate de Guvern, Fondul Proprietăţii de Stat, sub conducerea lui Ovidiu Mușetescu, întocmeşte o listă cu fabricile care trebuie privatizate de urgență. Teoretic, erau doar fabrici în declin. Practic, în document au fost incluse și societăți considerate viabile.

Printre ele, şi combinatul de Oțeluri Speciale de la Târgoviște.

La finalul anului 2000, întreprinderea avea profit de jumătate de milion de dolari. Cu o linie de producție proaspăt retehnologizată, uzina producea osii pentru trenuri de viteză şi palete de turbină pentru compania General Electric. Combinatul găsise piețe de desfacere în Germania, Italia, Anglia și Portugalia.

„Tehnologia de la COS Târgoviște era una performantă, n-am știut noi s-o utilizăm când era proprietate de stat”, atrage atenția Gheorghe Zaman.

În 2002, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, succesoarea FPS, hotărăște vânzarea combinatului de la Târgovişte.

În conducerea uzinei sunt numiţi: doi consilieri de-ai premierului Adrian Năstase, unul al şefului AVAS și deputatul PDSR, Ana Gheorghe. La scurt timp, Combinatul de Oțeluri Speciale face, galopant, datorii și devine păgubos pentru buget.

„Multi au avut interes să aducă în pierdere unități de stat ca să poată fi privatizate la un preț mai scăzut”, susține Gheorghe Zaman.

„Datoriile au fost artificiale, pentru că regiile de stat s-au constituit ca instrumente politice, pentru că lângă prețurile foarte mari ale fluidelor energetice percepeau penalizări de întârziere, dar și majorări”, spune Ionel Marcel, fost director tehnic al COS Târgoviște.

Gaura neagră bună de vândut

Societatea se transformă într-o gaură neagră şi e potrivită pentru lista întreprinderilor bune de vândut. Pentru alegerea investitorului, AVAS pune o singură condiţie: minimum cinci ani de experiență în domeniu. Se înscriu în lupta pentru pachetul majoritar două firme – ERDEMIR ROMANIA SRL parte a Erdemir Group, cel mai mare producator de oțel din Turcia, şi off-shore-ul elveţian Conares Trading, cu legături în siderurgia rusească.

„S-au interesat și firme consacrate din Italia, firme din Germania. Am avut și Sheffield-ul din Anglia care și-a exprimat intenția pentru privatizarea combinatului”, susține Ionel Marcel.

„A venit momentul privatizării…trimis de guvernanții de la București. A rămas bătut în cuie că vin rușii. Au venit oamenii, ne-au spus: avem bani în băncile elvețiene. Noi, românii, ce-am zis: bun, bănci elvețiene, au bani, au asta..gata, e curată treaba”, spune Ion Bucur, fost maistru la COS Târgoviște

În august 2002 este perfectat contractul de privatizare. 76,7 la sută din acţiunile combinatului de Oțeluri Speciale Târgoviște sunt vândute cu 2.027.335,62 de dolari.

Ucraina ar fi vândut un combinat similar la 15 miliarde de dolari, susține Ionel Marcel.

Contractul este semnat. ERDEMIR ROMANIA SRL este descalificată, iar Conares Trading, societate fără experienţa solicitată în domeniu, devine proprietar majoritar al COS Târgovişte în urma unei negocieri directe.

Conares Trading era un off-shore înfiinţat, cu câteva luni înainte de privatizare, în catonul ZUG, din Elveția, de rusul Vladimir Iorich, apropiat al oligarhului Igor Ziuzin, patron al grupului Mechel.

Ziuzin este unul dintre cei mai puternici miliardari moscoviţi. Presa internaţională susţine că şi-a ridicat imperiul industrial sub protecţia Kremlinului postsovietic.

Imediat, o parte din acțiunile Conares Trading ajung la Mechel International Holdings, casa de comerț a grupului Mechel şi, astfel, combinatul devine, oficial, parte a gigantului rus.

„Lucrurile au fost cunoscute la un nivel foarte înalt din punct de vedere politic”, spune Ionel Marcel.

„Erau în curtea combinatului circa 15.000 de tone de produse si creanțe, bani de încasat de la diverși beneficiari, cam 500-600 de miliarde de lei”, susține Mihai Toma, fost lider sindical la COS Târgoviște.

Datorii eșalonate pe cinci ani

Prin contractul de privatizare, secretizat și la această oră, datoriile către furnizorii de curent și gaz sunt eșalonate pe o perioadă de cinci ani. Mechel este scutit şi de la plata majorărilor și penalităților aferente.

În contrapartidă, investitorul este obligat să nu vîndă, timp de cinci ani, activele societății, să respecte contractul colectiv de muncă şi să facă investiții tehnologice și de mediu de 20 de milioane de dolari.

Ajutoarele de la stat vin şi în anii următori.Între 2003 și 2004 combinatul primeşte, prin Hotărâre de Guvern, 67,7 milioane de dolari, de cinci ori mai mulţi bani decât primise între 1990 și momentul privatizării, 2002.

„Elementele pe care le-a pus statul român vizavi de această privatizare sunt elemente respectate de investitor. Am pus prea puține, n-am luat în calcul toate elementele, n-am avut toate datele problemei”, recunoaște Liviu Pop, fost ministru delegat pentru Dialog Social.

O nouă achiziție

În 2003, grupul Mechel îşi întăreşte poziţia în România. Cumpără combinatul de sârmă de la Câmpia Turzii, cu 27,2 milioane de euro. Condiţiile sunt aproape aceleaşi ca la Târgoviște: investiții de 20 de milioane de euro in schimbul ştergerii unei datorii de 58 de milioane de dolari, de opt ori mai mult decât ajutorul oferit din 1989 până la privatizare.

La şase luni de la preluarea combinatului de la Câmpia Turzii, la Registrul Comerțului este înregistrată, de acelaşi off-shore elveţian Conares Trading, firma MECHEL Casa de Comerț, administrată de Oleg Svedakov.

SRL-ul își deschide puncte de lucru la Câmpia Turzii și la Targoviște şi devine unicul exportator al produselor celor două combinate. Mecanismul pus la punct de casa de comerţ asigură profitul doar într-un singur sens, către Rusia, şi se bazează pe așa-numitele prețuri de transfer.

„Se exporta semifabricatul de la COS Targoviște, care era primit de firma-mamă, și la firma-mamă se mai punea un ambalaj, o marcă, o prelucrare sumară dacă era cazul și se reexporta, inclusiv în România, dar la un preț probabil cu mult mai mare decat prețul de export. Firma-mamă câștigă cu mult mai mult decât firma-fiică exportatoare”, explică Gheorghe Zaman.

Cu toate că ambele combinate sunt monitorizate de stat, Mechel încalcă înţelegerea de privatizare iniţială şi reduce numărul angajaţilor. Doar în cazul uzinei de la Târgoviște, sunt daţi afară o mie de oameni, în trei ani de la privatizare.

„A fost un adus aici, în România, un director care întelegea că sa conduce ca un gulag acest combinat. Pentru el, legile se terminau la poarta combinatului”, susține Mihai Toma.

La începutul lui 2005, la Târgoviște, este numit director general, de către Moscova, Shmyga Viatcheslav, directorul Diviziei Metalurgice Europa de Est a Mechel. Urmările se văd imediat.

„Prin 2005, a fost oprită oțelăria. În același timp a fost oprită și secția de forjă. Ce s-a întâmplat, de fapt,…România, încet-încet, a pierdut piața oțelurilor speciale, respectiv a celor inoxidabile, a pierdut-o din diverse motive”, spune Aurel Diamandi, director tehnic COS Târgoviște.

Vladimir Gofman, actualul director general al COS Targoviste, a fost adjunctul lui Viatcheslav până în 2008.

„Fiecare manager are părți puternice și părți slabe. Dumnealui are și plusuri și minusuri în egală măsură”, spune Gofman.

Prețuri de achiziție umflate

Sub mandatul lui Shmyga Viatcheslav, aprovizionarea cu materii prime se face doar cu ştiinţa companiei-mama din Rusia. Preţurile de achiziţie sunt, în unele cazuri, mai mari cu până 50 la sută decât cele ale pieţei. Conducerea cumpără materie primă, deşi nu are piaţă de desfacere pentru produse.

Investiţia în fier vechi se dovedeşte o afacere proastă de două ori, pentru că, o dată cu venirea crizei, preţul materiei prime se prăbuşeşte.

„Mmanagementul de atunci al combinatului de la Târgoviște a blocat sume uriase în depozite de fier vechi și semi-fabricate”, afirmă Petru Ianc.

Printre firmele folosite pentru decapitalizarea combinatului un loc aparte îl ocupă off-shore-ul austriac MTC MINERAL TRADING COMPANY. Prin intermediul lui, fabrica achiziţionează feroaliaje de la mai multe companii ucrainene.

Pe circuitul financiar mai sunt interpuse şi societați înregistrate în Statele Unite și în paradisurile fiscale din Belize și Insulele Virgine Britanice. Afacerile prin intermediul interpuşilor au făcut ca fabrica să înregistreze pierderi: in mandatul lui Schmyga Viatcheslav pierderile totale însumează 20 de milioane de euro.

Tot pe timpul lui Shmyga Viatcheslav, în 2007, statul încetează monitorizarea post-privatizare.

„Au început tovarășii să-și arate adevărata față și au început să preia din combinat ceea ce le lipsea lor, în speță tehnologie și utilaje”, povestește Mihai Toma.

„Într-adevăr au fost relocate utilaje, dar așa a decis acționarul. Practic, el este stăpânul și este normal să hotărască să facă ce vrea cu utilajele”, afirmă Vladimir Gofman.

Instalație certificată de NATO, dezmembrată de ruși

Forja de Blocuri și Bare era singura instalație certificată NATO din Europa de Est și care se încadra în categoria capacităţilor speciale prevăzute de legea privind pregătirea în caz de război .

„Practic, făcea țevi de tun. La nivelul lui 1988 se investise în ea cam 100 de milioane de dolari. Ea n-a apucat să funcționeaze. Nici măcar faza de probe nu a fost încheiată”, spune Mihai Toma.

„A fost dezmembrată, împachetată, dusă în Ucraina. Au luat tot români de la forjă ca să-i instruiască pe ăia acolo”, susține Ion Bucur, fost maistru la COS Târgoviște.

Utilajul dispare din combinat în 2008 și ajunge în Rusia, la uzina MECHEL din Chelyabinsk, o zonă puternic industrializată, cunoscută trept „Tankograd” în perioada celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Aici a fost locul de naștere al celebrului tanc T-34, cu care Rusia a câștigat ofensiva împotriva Germaniei naziste.

La momentul respectiv, conducerea Mechel România îşi motiva deciziile de management astfel: „Cererea pentru produse forjate de pe piaţa românească şi pieţele europene s-a diminuat semnificativ”.

„Probabil că, la ora asta, produce țevi și armament pentru armata rusă”, spune Alexandru Rus, președintele Federației METAROM.

Utilajul este relocat. Şi asta, în ciuda faptului că investitorul nu ar fi avut voie să facă aşa ceva. Clauzele din contractul de privatizare prevăd că rușii trebuie să menţină toate utiliajele şi instalaţiile pentru apărarea naţională la parametri normali.

Proces de extindere

Tot în 2008, înainte ca efectele crizei financiare să afecteze Europa, şi în ciuda previziunilor directorilor, combinatul de la Târgoviște înregistrează un profit de 40 de milioane de euro. Mechel decide să se extindă în România.

În aprilie cumpără cu 142 de milioane de euro, de la societatea WBS din Italia, uzina de sârmă și plase Ductil Steel Buzău, cu tot cu punctul de lucru de la Oțelu Roșu. Tranzacția intră în vizorul Consiliului Concurenței. Pentru că rușii erau proprietari şi ai combinatului de sârmă de la Campia Turzii, erau suspecţi de monopolizarea pieţei.

„La prima vedere au rezultat niște semne de întrebare. Totuși, dupa câteva luni, operațiunea a fost abrobată în 2008, fără să se impună condiții”, afirmă Bogdan Chirițoiu, președinte Consiliul Concurenței.

În același an, în Rusia, patronul Mechel, oligarhul Igor Ziuzin, este acuzat de Vladimir Putin că ar fi practicat prețuri mai mici la export decât pe piața internă și că nu a plătit taxele aferente tranzacțiilor.

În februarie 2010, Mechel se extinde din nou. Cumpără, printr-un off-shore din Cipru, Laminorul Brăila. Pentru combinatul înființat în 1923, Mechel plătește 9,4 milioane de euro. Rușii ajung să deţină, în plină criză economică, cinci combinate metalurgice din România.

Proteste după restructurări masive. Rușii vând combinatele

Toate cele 5 întreprinderile încep restructurări masive. Datoriile către bugetul de stat cresc, iar salariaţii ies in stradă.

Pe fondul protestelor virulente, în septembrie 2012 Guvernul cere AVAS verificarea contractelor de privatizare de la Târgoviște și Câmpia Turzii. Concluzia cercetărilor: Mechel și-a respectat angajamentele asumate în momentul cumpărării.

La finalul lui 2012, Mechel oprește întreaga activitate de la Câmpia Turzii, Târgoviște și Brăila. În același timp, ANAF trece la executarea silită împotriva COS Târgoviște pentru datorii de peste 10 milioane de euro.

Cu câteva zile înainte de Crăciunul anului 2012, activele de la Câmpia Turzii sunt puse gaj pentru un împrumut de 50 de milioane de euro.

Mechel Campia Turzii primeşte banii împrumut de la un off-shore, parte a companiei mama, MECHEL INTERNATIONAL HOLDINGS, înregistrat în Elveția.

După doar două luni, Mechel anunţă vânzarea tuturor combinatelor româneşti ca parte a „strategiei actualizate a Mechel, care este îndreptată către dezvoltarea direcţiilor de producţie cheie şi vânzarea business-urilor non-profit.”

Pentru cele cinci combinate metalurgice, Mechel primeşte 52 de euro. Cumpărătorul este societatea românească Invest Nikarom SRL, cu capital social de 99.000 de lei, şi cu sediul într-un apartament de trei camere din Bucureşti. În fapt, în spatele SRL-ului cu nume românesc sunt tot cetăţeni ruşi, apropiaţi Mechel.

Vânzarea combinatului de la Târgovişte a fost făcută cu patru zile înainte de a fi anunţată public.

Pachetul de 86,6 la sută din acţiuni al Mechel Târgovişte ajunge la Mazur Investments, un off-shore înființat la Nicosia în iulie 2012. În aceeaşi zi, off-shore-ul cipriot şi, implicit combinatul, sunt preluate de SC Invest Nikarom SRL. Societatea e deţinută de rușii Svetlana și Oleg Chumachov, părinții fostului reprezentant al Mechel în România, Olga Chumachova.

În 19 februarie 2013, ziua în care Mechel anunțată vânzarea către Invest Nikarom, avocații combinatului de la Târgoviște cer Tribunalului Dâmbovița intrarea fabricii în în insolvență.

Administrator special este numit Oleg Shvedakov – fostul administrator al Mechel Casa de Comerț SRL, firma care a intermediat toate exporturile din România în ultimii ani.

În primele două luni, Oleg Shedakov semnează deciziile de concediere a 500 de salariați. Ruşii cer insolvenţa şi pentru restul combinatelor.

Datoriile combinatelor ajung la jumătate de miliard de euro, mare parte la bugetul de stat. Pe lista creditorilor, cea mai mare datorie o înscrie o companie din Braşov – specializată în colectare de fier vechi, demontarea sau dezasamblarea maşinilor şi echipamentelor scoase din uz – SILNEF SRL.

Cu șase luni înainte de intrarea combinatului în insolvenţă, SILNEF îşi deschisese un punct de lucru la sediul combinatului. Ea are de recuperat 50 de milioane de euro.

SILNEF SRL se laudă cu demolare unor secţii din Rafo Onești, Tractorul Brașov, Rulmentul Brașov sau Nitramonia Fagăraș.

Societatea este controlată de omul de afaceri Silviu Strejuţ, și este cercetată de DNA într-un dosar de evaziune fiscală de peste un milion de euro prin comercializarea de fier vechi.

Invest Nikarom reia producția

După preluarea combinatelor, Invest Nikarom reia producția la Târgoviște și Buzău, cu mână de lucru redusă la minimum.

„Ne-am redimensionat atat din punct de vedere al personalului, cât și din punctul de vedere al produselor”, spune Marius Toader, director tehnic la Ductil Steel Buzău.

Anul acesta, noii acționari au redeschis o parte și din Laminorul Brăilă și o secție la Câmpia Turzii. Asta în timp ce combinatul de la Oțelu Roșu este trecut în conservare, iar planurile de reogarnizare impuse de intrarea în insolvență așteaptă să fie aprobate de instanțe.

Dacă în ultimii zece ani, Guvernele României nu au mai pompat bani în industria metalurgică, a făcut-o Uniunea Europeană, dintr-un fond special destinat dezamorsării efectelor globalizării şi dispariţiei unor ramuri economice la nivel european.

Primii care au primit 3,5 milioane de euro din aces fond au fost muncitorii de la Câmpia Turzii, care trebuie să se pregătească în alte domenii şi să înceapă noi afaceri, Banii acoperă, paradoxal, nu numai efectele globalizării, ci și cele produse de administrarea păguboasă. La fel ca-n cazul combinatului de la Târgoviște.

În comparație cu perioada de glorie, fostele combinate ale rușilor de la Mechel mai produc azi doar o cantitate infimă de sârmă, cuie și fier beton.

Asta în timp ce despre oțeluri speciale pentru industria civilă și mai ales de apărare nici nu poate fi vorba.

„E trist ce s-a intamplat, din punctul meu de vedere, acolo. Trist pentru economia românească”, spune Liviu Pop, fost ministru delegat pentru Dialog Social.

Cu puțin peste 2.000 de angajați în toate întreprinderile, din peste 14.000 câți erau în 1999, totul se poate traduce într-o notă de plată. Achitată de noi toți, dar și de Uniunea Europeană.

ROMÂNIA FURATĂ | Clădirile și terenurile Bancorex, date pe nimic

turnul bancorex

„Bancorexul, ca şi celelalte active din economie, a fost distrus în mod intenţionat. Ce-i interesa pe ei era să pună gheara pe activele băncii fără să fie reevaluate contabil. Tipul ăsta de jaf a fost practicat cu toate activele băncii”, spune Răzvan Temeșan, fostul director Bancorex.

Bancorex era singura instituţie financiară care, înainte de Revoluţie, gestiona rezerva valutară a ţării. 245 de miliarde de dolari au rulat prin conturile băncii timp de 31 de ani, atât cât a funcţionat.

„Banca asta a avut la un moment dat 20 – 30% din portofoliul întregului sistem bancar din România… Asta a fost cea mai importantă bancă a ţării la un moment dat”, subliniază Răzvan Orășanu, fost președinte AVAS.

Fosta Bancă de Comerţ Exterior avea în patrimoniu case de vacanţă, clădiri de birouri, hoteluri, terenuri şi locuinţe de serviciu. După falimentul din 1999, patrimoniul a ajuns pe mâna unor companii acum private, instituţii de stat şi personaje importante. 15 ani mai târziu, bunurile băncii sunt în continuare evaluate de instituţiile de stat la preţuri de zeci de ori mai mici decât valoarea pieţei.

„Reevaluarea activelor nu s-a făcut intenţionat. Ca organele care au intrat în posesia acestor active să poată dispune de ele la aceste valori”, susține Răzvan Temeșan.

Povestea Bancorex

Povestea Bancorex începe în 1968. Conducerea comunistă decide înfiinţarea Băncii Române pentru Comerţ Exterior. Instituţia urma să se ocupe de operaţiunile comerciale externe ale României Socialiste.

În 1989, banca avea un miliard de dolari în conturi. Patrimoniul ei era format din aproape o sută de clădiri situate în zonele cele mai scumpe din marile oraşe ale ţării şi din străinătate.

În anii 90, persoanele fizice şi firmele nou apărute încep să ia credite de la Bancorex.

Nu aveai nevoie de bonitate sau garanţii solide ca să obţii un credit.

„Depunând garanţie un televizor, luai credit o maşină, după aceea puneai garanţie maşina şi luai credit o casă, după aceea puneai în garanţie casa şi luai credit o fabrică. După aceea fabrica respectivă dispărea sau se închidea”, explică bancherul Dan Pascariu.

Trebuia, însă, ca cineva cu funcţie în stat să intervină pentru tine.

„Domnul Văcăroiu ţin minte că mi-a trimis o adresă semnată de dânsul prin care îmi solicita imperativ să acordăm o garanţie companiei Tractorul. Fără nicio analiză, fără nimic, pur şi simplu: daţi-i acea garanţie”, povestește Dan Pascariu.

Pe lista datornicilor au fost şi firmele fraţilor Viorel şi George Constantin Păunescu.

– A venit cineva şi v-a spus, daţi-i un credit familiei Păunescu?

– Mai multe. Lucrurile astea nu se fac aşa, direct, dă-i un credit lui X. Lucrurile sunt mai subtile. Ţi se sugerează, vine cineva la tine şi-ţi povesteşte şi-ţi transmite mesaje, spune Dan Pascariu.

Bancorex ar fi pierdut şi fiindcă a dat bani cu dobândă foarte mică. Miron Mitrea este unul dintre cei 4.800 de demnitari, poliţişti, sindicalişti şi procurori care ar fi primit bani preferenţial.

Miron Mitrea: „Parcă am luat un credit, a trecut mult de atunci, nu prea mai ţin minte, am luat pentru casă, dar l-am dat înapoi.”

În 1997, Curtea de Conturi descoperă că Bancorex este aproape falimentară din cauza creditelor neperformante, multe dintre ele cu garanţii fictive. Banca are aproape două miliarde de dolari pierdere. După o decizie a Băncii Mondiale, Bancorex este radiată de autorităţile române de la Registrul Comerţului.

Citiți și:

ROMÂNIA FURATĂ. Bancorex, un faliment prin grija statului

„Interesul Băncii Mondiale în Bancorex era că hoţia ajunsese atât de mare, încât ea trebuia cumva stopată pentru că riscul era de contagiune pentru întreg sistemul bancar”, mărturisește Răzvan Temeșan.

Radierea duce la împărţirea băncii. Creditele perdante ajung la Autoritatea de Valorificare a Activelor Bancare.

Zestea imobiliară a Bancorex

Imobilele şi terenurile merg gratuit la Banca Comercială Română, bancă de stat la acea vreme.

„Niciun activ nu a fost reevaluat. De această situaţie au profitat toţi cei care au cumpărat active de la AVAS şi bineînţeles, BCR-ul”, spune Răzvan Temeșan.

În 2000, Guvernul Isărescu divizează din nou zestrea imobiliară a Bancorex.

Aproape 20 de foste sedii ale băncii rămân la BCR, care le transformă în sucursale proprii. Restul de 81 le transferă către 13 ministere şi instituţii publice din ţară. Valoarea la care sunt transferate este cea din 1990, aproape 20 de milioane de dolari. Clădirile sunt evaluate la 17 milioane 800 de dolari, iar terenurile, la peste un milion 200 de dolari. Toate, de zece ori mai ieftine decât orice altă clădire sau teren vândute pe piaţa liberă în anul 2000.

De pildă, un metru pătrat de imobil în centrul Capitalei este evaluat, pe hârtie, la 70 de dolari, în loc de 750 de dolari.

„La începutul anului 2000 … un metru pătrat dintr-un spaţiu comercial tot atunci era pe la 150- 250 de dolari (periferice). În zonele centrale era de circa 2-3 ori mai mult”, susține omul de afaceri Radu Zilișteanu.

„Valorau nimica toată în 93, 94, în 99, 2000, 2001 sigur că au intervenit alte valori. De fapt, acesta a şi fost obiectivul celor care au distrus banca. A fost să pună mâna pe patrimoniul băncii, nereevaluat, astfel încat după aia să-l prăduiască reevaluat”, explică Răzvan Temeșan.

Turnul Bancorex, primul zgârie-nori din Capitală

În 2000, BCR primeşte şi sediul principal al băncii de pe Calea Victoriei, cunoscut sub numele de Turnul Bancorex. Construcţia lui începuse în 1994 şi era un parteneriat între Primărie şi bancă.

Primăria Bucureşti a oferit gratuit terenul de 4.000 de metri pătraţi. Pământul valora la acel moment 40 de milioane de dolari.

Banca ia un credit de 30 de milioane de dolari de la o instituţie financiară din străinătate şi ridică imobilul de 19 nivele. De construcţie se ocupă Bucharest Financial Plazza, o firmă deţinută integral de Bancorex.

O parte din imobil era folosit de bancă, o altă parte urma să fie închiriată altor firme. Profitul rezultat urma să fie împărţit între Primăria Bucureşti şi Bancorex.

„Concepţia care a fost la clădire a fost să nu plătim impozite, am făcut o societate cu capital mic care era proprietara şi restul, banca, închiria: Banca nu era proprietară pe clădire, ci închiria de la această societate”, precizează Răzvan Temeșan.

Turnul de pe Calea Victoriei devine primul zgârie-nori din Capitală, ridicat după Revoluţie. Arhitecţii îi spun „acoperişul Bucureştilor”.

„Este o clădire minunată, cu un atic frumos şi se vede de sus până jos. Are un spaţiu deschis mare la parter şi mezanin”, spune Eduard Uzunov, specialist în imobiliare.

Construcţia are 30.000 de metri pătraţi. Turnul se înalţă pe 83 de metri, cu trei mai mult faţă de Intercontinental, reperul bucureştean de înălţime. Dimensiunile clădirii fac ca, după turnarea fundaţiei, pânza freatică să urce şi să inunde subsolul clădirilor vecine: Palatul CEC, al Poştei şi magazinul Victoria.

Dan Pascariu, fost preşedinte Bancorex, spune că acest sediu ar fi fost un lux inutil: „Mie personal mi s-a părut o extravaganţă în condiţiile anilor 94-95. …A costat foarte mult şi construcţia pe metrul pătrat, dincolo de faptul că s-a construit o suprafaţă foarte mare … Am discutat în Consiliul de Administraţie despre nevoia mutării BRCE dintr-un sediu nesigur şi impropriu într-o clădire nouă, dar noi discutasem de 3, 4 poate 5 etaje, nu de 16. Întelegeţi?”

Clădirea are şi trei etaje subterane, folosite ca parcare. După model american, etajul 13 nu există.

„Pentru piaţa de atunci, într-adevăr era uriaşă, pentru că era cea mai frumoasă clădire de birouri construită în România şi cred, singura după anumite standarde. Dar era ca un fruct oprit, pentru că nu era pe piaţă, ci era utilizată exclusiv de banca respectivă”, spune Eduard Uzunov.

Bancherii Bancorexului apucă să lucreze doar doi ani în sediul de pe Calea Victoriei. După faliment, BCR o preia la pachet cu restul activelor şi se mută aici după ce devine acţionar majoritar al societăţii Bucharest Financial Plazza.

„În momentul când s-a făcut fuziunea, bineînţeles că a fost luat în considerare capitalul social al societăţii, nu valoarea clădirii. BCR-ul, când a intrat în posesia acestei clădiri cu 200 de lei, a reevaluat-o potrivit legii şi a devenit capital al băncii cu 60 de milioane de dolari”, explică Răzvan Temeșan.

În 2013, Primăria şi BCR renunţă la contractul cu Bucharest Financial Plazza. Primăria ştergea şi orice datorie veche a băncii pentru terenul de pe malul Dâmboviţei.

Câteva luni mai târziu, Curtea de Conturi face un control la Primăria Capitalei şi raportează că tranzacţia e nejustificată. Inspectorii susţin că BCR are o datorie de 17 milioane de lei – chirie şi dobânzi – către Primăria Capitalei. Banii reprezentau cota de profit din exploatarea fostului turn Bancorex pe perioada 2001-2013.

„Suma a fost radiată nejustificat, fără a exista o sentinţă definitivă şi irevocabilă”, se spunea în raportul Curții de Conturi.

Curtea de Conturi îi găseşte responsabili pe Sorin Oprescu, primarul Capitalei, Adrian Iordache, director la Direcţia Juridic, Mircea Constantinescu, directorul Direcţiei Economic, Lenuţa Boncotă, directorul Direcţiei Venituri şi Gica Dediu, şef serviciu la Direcţia Venituri.

Reprezentanţii BCR nu au dorit să comenteze.

Alte sedii deţinute de Bancorex sunt astăzi afaceri imobiliare. Tot ale Băncii Comerciale Române.

Camera ascunsă

Angajată BCR: „BCR-ul a avut spaţii multe. Dar le-au restrâns ca să câştige nişte bani din închirierea spaţiilor. … De fapt, să recupereze din creditele neperformante. Că sunt mulţi care nu au mai avut bani să dea băncii şi aşa recuperează o parte din bani din închirierea acestor spaţii”.

Anul trecut, BCR a închiriat unui butic de vinuri 150 de metri pătrați într-o zonă cu vad comercial: pe Calea Victoriei, în apropierea Guvernului. Spaţiul aparţinuse Bancorex până în 2000.

Şi tot acolo, banca intenţionează să mai închirieze peste 1000 de metri pătraţi.

„E locaţia cea mai bună în Piaţa Victoriei într-un colţ. Închipuiţi-vă Champs Elisee sau Arcul de Triumf, comparabilă cu orice altă locaţie a unei metropole europene”, spune Eduard Uzunov, expert imobiliar.

Blocul Rosenthal

Tot pe Calea Victoriei, peste drum de turnul Bancorexului, se mai află un fost sediu al bancii. Blocul Rosenthal, monument istoric vechi de 77 de ani, astăzi ruină.

„Este foarte neplăcut porticul acum pentru că s-a transformat în toaletă publică. Aş încerca să nu inspir foarte profund. Acum văd că se depozitează şi gunoaie”, spune arhitecul Miruna Stroe.

Construcţia de 8.000 de metri pătraţi a fost pasată de la o instituţie la alta. De fiecare dată, valoarea de transfer a fost sub preţul pieţei. Astăzi, monumentul istoric a ajuns adăpost pentru oamenii străzii.

„E goală, a rămas doar cu nişte detalii şi atât, nu mai există deloc mobilier, cresc copacii sus pe terasă. Detaliile astea de iluminat…. Aici se vede că e spart unul dintre ele şi se vede becul dinăuntru”, spune Miruna Stroe.

Clădirea este construită în 1938, ca sediu al Fondului de Pensiuni al Funcţionarilor Băncii Naţionale. Este considerată o bijuterie arhitectonică: faţada are motive Art Deco, porticul are arcade în stil renascentist.

Ghişeele, birourile, sălile de duşuri şi de lectură, bufetul şi sala de gimnastică, toate folosite de funcţionarii BNR, erau dispuse pe cele opt etaje.

Parterul era ocupat de magazine de lux.

„E una dintre primele clădiri cu portic destinată zonei de comerţ. Practic, era gândită zona de contact cu spaţiul urban ca să fie plăcută pentru cei care urmau să viziteze magazinele, să fie ferite de soare şi de ploaie”, explică Miruna Stroe.

În 1990, BNR transferă clădirea Bancorexului.

După prăbuşirea băncii, clădirea începe o lungă călătorie.

În 2000, odată cu întregul transfer de active, Blocul Rosenthal ajunge la BCR. Valoarea contabilă: 190 de mii de dolari. De zece ori mai mică decât preţul zonei la acea vreme.

Un an mai târziu, BCR dăruieşte imobilul Direcţiei Generale a Vămilor. Valoarea rămâne aceeaşi.

În 2005, DGV scapă de cadou, pe care îl pasează RAAPPS. Regia o înscrie în contabilitate cu 285 de mii de euro. Conform preţului pieţei, ar fi valorat 7, 5 milioane de euro. În 2006, clădirea ajunge la Primăria Generală. Preţul contabil este tot 285 de mii de euro.

„În strategia pe termen scurt a Municipalităţii se doreşte încheierea unui partenerat public-privat care, pe de o parte, va pune în valoare clădirea, pe de altă parte îi va conferi funcţiuni comerciale”, se arată într-un răspuns al Primăriei Capitalei pentru Digi24.

Locuințe de serviciu

Bancorexul a mai deţinut şi locuinţe de serviciu. În Bucureşti a cumpărat zece apartamente. În 2000, şi acestea au ajuns la BCR, cu valoarea din 1990. Ulterior, cinci ajung la RAAPPS şi cinci la Ministerul de Interne, pentru a fi închiriate sau vândute unor angajaţi importanţi.

Alexandru Boer, fost director de cabinet al lui Vasile Blaga pe vremea când acesta era ministru al Internelor, şi-a cumpărat un apartament în centrul Capitalei.

Alexandru Boer a refuzat un interviu filmat, dar a stat de vorbă cu reporterul Digi24.

Alexandru Boer„În 2005-2006 toată lumea se bătea să ia case RAAPPS. Eu am fost oarecum norocos. Stăteam undeva în chirie în Banu Manta de trei ani. Voiam să mă întorc la Cluj şi am avut o discuţie cu Blaga cu care întotdeauna m-am înţeles bine şi m-a convins să rămân”.

Locuinţa de patru camere are 200 de metri pătraţi şi este situată chiar lângă Palatul Parlamentului, într-una dintre cele mai scumpe zone ale Bucureştilor.

„Şeful de cabinet al ministrului de Interne a fost împroprietărit cu un apartament de serviciu cu patru camere, deşi nu este poliţist şi ocupă această funcţie doar pe perioada mandatului lui Blaga (…). Boer a confirmat că ocupă funcţia atâta timp cât Blaga este ministru, după care îi încetează contractul şi pleacă din MAI, apartamentul rămânând însă în posesia sa”. (Lucian Cătălin Matei, deputat – Dezbateri parlamentare Şedinţa Camerei Deputaţilor din 27 martie 2007)

În plin boom imobiliar, Alexandru Boer plăteşte pentru apartament 70.000 de euro. Valoarea lui de piaţă la momentul cumpărării se apropia de jumătate de milion de euro.

Alexandru Boer„Toţi care aveau locuinţă de serviciu au plătit mai puţin decât era preţul pieţei la vremea respectivă. Oricine îşi luase, deşi aveam scrupule în ceea ce mă priveşte, că mă simţeam prost. Eu n-aveam nicio problemă pentru că îndeplineam toate condiţiile. Am făcut lucruri în regulă”.

O casă boierească ajunsă ruine

„Casa este în picioare pe structura care a fost. Dar în rest nu mai este nimic. Suntem într-un şantier abandonat”, spune Sorin Danciu.

Strada Sfântul Nicolae din Călăraşi. La numărul 50 se află resturile unei case de patrimoniu care a aparţinut tot Bancorex. După falimentul băncii, statul nu a mai investit aici niciun leu.

Casa Tache Papatriandafil se află pe lista monumentelor istorice ale Ministerului Culturii. A fost construită în 1905, în stil boieresc, într-o livadă de 800 de metri pătraţi. În 1948, casa este naţionalizată şi ajunge la familia medicului din Călăraşi Eugen Nicolau.

„M-au impresionat două lucruri, le ţin minte şi acum. Soba uriaşă până-n tavan, nu mai văzusem aşa ceva… Şi pianul foarte mare, pian cu coadă, care se găsea în acest spaţiu de intrare. Undeva, în lumea lui Balzac, arătau imaginile”, spune Sorin Danciu, directorul Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Călărași.

După Revoluţie, familia Nicolau cumpără casa de la stat. În 1996, o vinde Bancorex. Conducerea băncii dărâmă pereţii şi păstrează fundaţia. Vrea să facă aici un sediu de bancă.

„Uite, aicea se vede cum au curăţat, practic, pereţii şi au început să aşeze structura aşa cum o vedem noi. Pe ei îi interesa o clădire care să se apropie de cerinţele lor. Pentru că, vedeţi, au mai făcut garaj subteran, au extins în partea asta şi voiau să facă şi etaj. Numai că a venit dezastrul Bancorex care a coincis exact perioadei în care trebuia să se dezvolte această clădire”, explică Sorin Danciu, uitându-se la niște fotografii.

În 1999, monumentul istoric e reconstruit pe sfert. Ajunge la BCR şi, mai departe, la Ministerul Sănătăţii, care ar fi trebuit să îl transforme în sediu al Direcţiei de Sănătate Publică Călăraşi. Ministerul nu alocă fonduri, aşa că resturile Casei Tache Papatriandafil rămân, până astăzi, ruină.

Angajaţii DSP Călăraşi au găsit un sediu, care nu le este pe plac – într-un bloc de locuinţe: „Deci este un hol cu birouri. Holul ăsta cu birouri, holul următor. La etajul 4 avem laboratoare. Suntem cam înghesuiţi, dar asta este situaţia. Ne trebuie foarte mulţi bani. Nu ştiu cand se vor obţine şi dacă se vor obţine vreodată”.

Oficial, fosta clădire Bancorex se află „în conservare”.

Avantaje RAAPPS

Una dintre instituţiile care câştigă bani de pe urma Bancorexului este Regia Autonomă Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat. RAAPPS a primit de la fosta bancă şase clădiri şi un teren. Acum, mai are doar trei, una în Bucureşti şi două în Mamaia. Pe restul le-a vândut.

Pe strada Matei Voievod 21-23 din Capitală are cinci garsoniere, într-un bloc. Le-a transformat în locuinţe de serviciu. Un bucătar, un zidar, un inginer horticol, un muncitor şi un gestionar angajaţi ai RAAPPS plătesc 50 de euro chirie lunar.

„Blocul e proprietate personală în totalitate aproape, cu excepţia celor cinci garsoniere. Ei au construit aceste garsoniere în ideea de a le folosi pentru femeile de serviciu care ar fi lucrat la ei”, explică o locatară.

Vilele Egreta și Cerna din Mamaia

Celelalte două proprietăţi sunt vilele Egreta și Cerna din Mamaia, folosite ca locuinţe de protocol de şefii Partidul Comunist. Fiecare are 350 de metri pătraţi şi conţine câte patru apartamente cu intrare separată, două dormitoare cu baie, living şi bucătărie.

După Revoluţie, casele ajung la Bancorex, care le foloseşte ca vile de vacanţă pentru angajaţi. După picajul băncii, clădirile intră în proprietatea BCR, care le transferă RAAPPS.

În prezent, RAAPPS le închiriază turiştilor, contra cost – 100 de lei pe zi.

Pentru a te caza, trebuie să faci o cerere scrisă şi să aştepţi aprobarea directorului sucursalei Neptun a RAAPPS.

Telefon cu angajată a RAAPPS:

-Aş vrea şi eu weekendul ăsta să vin la Vila Cerna, sâmbătă şi duminică.

- Este ocupată până la începutul lunii septembrie.

- Cu cât timp înainte trebuie să depun cerere?

-Dacă îmi lăsaţi numărul dumneavoastră de telefon, domnul director Andrei o să ia legătura cu dumneavoastră, dumnealui se va uita pe grafic să vadă dacă-i liber şi vă face rezervarea.

Proprietățile de la Izvorani

„Nu prea avem timp să ne uităm la televizor pentru că dormim mult. Foarte mult. Adică dimineaţa ne trezim, dormim până la antrenament, până la 11, facem antrenamentul 2 ore jumate…”, explică sportiva Suzana Șeicariu.

Acesta este programul zilnic al luptătoarei Suzana Şeicariu. A primit o bursă olimpică de pregătire la baza Comitetului Olimpic Sportiv Român de la Izvorani.

În 2000, când COSR a primit complexul de la Bancorex, baza avea două hoteluri cu 54 de camere şi trei săli de conferinţă, o vilă de protocol cu trei apartamente şi debarcader şi două terenuri de tenis. Cu totul, 6.600 de metri pătraţi, construiţi pe un teren de 15.000 de metri pătraţi, între pădure şi lacul Snagov.

După Jocurile Olimpice de Vară de la Sydney, când echipa României a obţinut 26 de medalii şi locul 11 în lume, COSR primeşte centrul de la Izvorani. Baza este concesionată pe 49 de ani, cu condiţia unor investiţii în următorii 10 ani.

Gheorghița Voicu, consilier al președintelui COSR, explică: „Altfel, legea care acorda acest drept de proprietate stipula că proprietatea se întoarce din nou la statul român. Şi rămâneam fără nimic”.

În primii patru ani, Comitetul cumpără 42.000 de metri pătraţi de teren în apropiere şi mai ridică un hotel pentru sportivi. COSR mai face şi o sală polivalentă de 1.200 de metri pătraţi, un bazin olimpic de 1.800 metri pătraţi, două săli de tenis acoperite, fiecare de câte 780 mp, un stadion de 8.000 de metri pătraţi, cu două săli de forţă şi două terenuri de tenis exterioare, cu nocturne. Investiţia totală este de 18 milioane de euro.

„Noi aici am dezvoltat un mic orăşel. Noi ne producem singuri toate utilităţile în regie proprie. Puţuri de apă, staţie de epurare”, spune Dan Pojoreanu, directorul Bazei Izvorani.

Fostele construcţii ale Bancorexului au fost modernizate şi optimizate. Din unirea celor două săli de tenis folosite de angajaţii băncii a rezultat o sală de gimnastică de 900 de metri pătraţi, în care se pregăteşte astăzi lotul naţional de junioare. Şi sălile de conferință din clădirea numită Vapor au fost transformate.

„Era ca un centru de pregătire al cadrelor din interiorul Bancorex. Acum, cursurile sunt făcute de lotul olimpic de gimnastică. În fiecare zi vin profesorii să le predea lecţiile la fiecare sportiv”, explică Dan Pojoreanu.

Sălile de conferinţă de la etaj s-au transformat în 14 camere de cazare.

„Avem aici 28 de sportivi la lupte, lotul naţional de juniori. Aici sunt cazaţi. Aici e casa lor. Deci ca la un hotel”, i se explică reporterului Digi24.

Tot în regim hotelier funcţionează şi complexul Sydney, ridicat tot de Bancorex. Este folosit acum de 54 de sportivi din lotul olimpic de gimnastică şi de atletism.

„Fiecare etaj are câte șapte camere duble. Pe un singur etaj sunt camere matrimoniale. Aceasta era sala de conferinţe. Noi pe lângă conferinţe am făcut-o sală de antrenament pentru scrimă, gimnastică ritmică, ce avem nevoie”, explică Dan Pojoreanu.

Când nu o foloseşte ca locuinţă de protocol, COSR închiriază vila de pe malul lacului.

„Au mai fost mari actori de la Hollywood, Wesley Snipes, Armand Assante, Steven Segal, Van Damme. Cât au stat pentru filmări au stat aici, la vilă, unde au avut toate condiţiile”, spune administratorul.

Câteva concluzii

Pentru cei care şi-au ridicat averi din credite pe care nu le-au mai plătit niciodată, Bancorex a fost o vacă de muls în ultimii şapte ani de viaţă.

Pentru alţii, care au beneficiat de activele băncii gratuit, Bancorex a fost sursă de profit şi după faliment, când 81 dintre fostele sedii preluate de BCR au fost împărţite între nouă ministere şi patru instituţii, prin ordonanţă de guvern.

Cele mai multe sedii, 27 la număr, au ajuns la Ministerul Finanţelor. Este urmat de Ministerul de Interne, cu 14 sedii, de Ministerul Culturii cu 10 sedii şi de RAAPPS cu şase clădiri, un teren şi trei sedii de unde preia mijloace de transport.

Din tot patrimoniul imobiliar lăsat de Bancorex, singura care s-a dezvoltat şi s-a extins este baza de la Izvorani a Comitetului Olimpic Român. În Bucureşti, un monument istoric este în paragină, altul este ras în Călăraşi. Zece locuinţe de serviciu sunt închiriate sau cumpărate sub preţul pieţei, iar restul de 68 au rămas sedii de instituţii.

 

Un om în Hristos

 J. N. Darby

* articol scris în original în franceză (n. ed.)Importanţa anumitor capitole în Scriptură

Există, în Scriptură, capitole care conţin o prezentare atât de completă şi de binecuvântată a unui mare adevăr al lui Dumnezeu, încât dobândesc şi păstrează un loc cu totul deosebit în mintea credinciosului. Deşi toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi are aceeaşi autoritate, această impresie excepţională a anumitor pasaje nu poate cu toate acestea să fie blamată, pentru că întotdeauna vom găsi că este produsă de o parte care conţine o descoperire specială a lui Dumnezeu şi a căilor Sale, sau a dragostei lui Hristos faţă de noi. De-abia se poate spune că acest capitol despre care doresc să vorbesc, are acest caracter; totuşi gândesc că anumite dezvoltări practice ale acestei părţi din Scriptură vor putea fi utile. Există în ea o desfăşurare foarte remarcabilă şi completă a măririlor minunate la care se pot ridica sfinţii, şi a deplorabilelor adâncimi în care pot coborî; găsim în ea principiile puternice, fie ale binelui, fie ale răului, principii care sunt la lucru în credincioşii care participă la cele două naturi ale binelui şi răului, în care îi vedem asociaţi, pe de o parte, cu ce este mai înalt şi mai  minunat; pe de altă parte, cu cea mai josnică degradare; în acest capitol vedem şi felul în care harul divin lucrează pentru a face să triumfe binele în noi; el ne dă o vedere clară a întregii lucrări a acestui har pentru a produce rezultatul perfect, în bine şi în binecuvântare, a luptei spirituale în care suntem prin cunoaşterea binelui şi a răului pe care căderea ne-a făcut să o dobândim.

Subiectele din 2. Corinteni 12 : Ridicarea în al treila cer – degradarea cărnii – puterea umblării creştinului

Este foarte frapant de văzut, în ce fel, în acest singur capitol, găsim starea cea mai glorioasă în care un creştin poate fi ridicat, stare excepţională fără îndoială ca experienţă, şi condiţia cea mai mizerabilă în care poate cădea, ca şi toate principiile practice, după care lucrarea divină lucrează în aceste două extreme. La începutul capitolului, vedem un sfânt în al treilea cer, în paradis, unde carnea nu poate înţelege, nici primi nimic. Pavel nu ştia dacă era acolo în trup sau în afara trupului. Nu mai exista pentru el nicio conştienţă a existenţei omeneşti în carne; de aceea nu a putut exprima ce auzise, când a avut din nou conştienţa existenţei în carne. Astfel este sfântul la începutul acestui capitol. La sfârşit, găsim unul, poate mai mulţi care, căzuţi în curvie, necurăţie şi desfrâu, erau fără pocăinţă cu privire la aceste păcate. Ce contrast între această ridicare în al treilea cer şi această josnică degradare carnală! Şi creştinul este în stare de amândouă! Ce lecţie! Ce avertizare pentru fiecare sfânt, chiar dacă nu va fi nici la una, nici la cealaltă din aceste extreme! Cât de potrivit este aceasta pentru a da conştienţa celor două naturi care sunt la lucru şi a elementelor care se luptă în viaţa spirituală a credinciosului aici jos! O altă parte a acestui capitol ne va arăta unde se găseşte singura putere capabilă să facă un sfânt să meargă de-a lungul umblării lui, în mod consecvent cu binele ceresc la care este chemat.

Rolul legii

a) Legea pentru o creatură pe pământ

Când Pavel vorbeşte de răpirea lui în al treilea cer, foloseşte o expresie remarcabilă cu privire la el însuşi: „Ştiu un om în Hristos” (v. 1), spune el. Câteva gânduri preliminare, cu privire la lege, vor uşura înţelegerea acestei expresii. Legea dădea unui om o regulă divină şi desăvârşită pentru purtarea lui pe pământ; dar ea nu l-a introdus niciodată în cer. Fiinţele cereşti, ca îngerii, de exemplu, acţionează după perfecţiunea abstractă a acestei reguli divine, cea pe care a dat-o Domnul Însuşi: Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. Aceasta este perfecţiunea creaturii; dar este natura lor în care i-a păstrat Dumnezeu. A prescrie sentimente şi o purtare prin intermediul unei legi, este cu totul altceva; iată ce uită creştinii atât de des. Tot ce cuprinde lege este desăvârşit la locul său şi în scopul său; ea ne spune care este starea bună a unei creaturi, interzice răul la care este împinsă carnea. Dar de ce să prescrie aceasta? Fără îndoială, ascultarea este o parte a desăvârşirii creaturii. Pentru o fiinţă supusă lui Dumnezeu, a face numai binele nu ajunge ca să umble cu dreptate, pentru că Dumnezeu are o autoritate absolută asupra sa. Astfel poate Dumnezeu prescrie şi prescrie îngerilor anumite acte particulare de slujire, şi ei se supun.

b) Legea prescrisă din cauza răului care este în natura omului

Dar când este prescrisă o stare de suflet, de ce este prescrisă? Pentru că este necesar, din cauza stării persoanei căreia îi este adresată porunca. Ea are dispoziţii care o îndeamnă să facă tocmai contrariul a ceea ce este prescris. A porunci cuiva să facă un lucru, înseamnă a presupune că nu îl face şi că nu îşi propune să îl facă fără o poruncă. Dacă adăugăm că nouă porunci din zece, interzic păcate pozitive şi dispoziţii rele, pentru că oamenii sunt înclinaţi să comită aceste păcate şi au aceste dispoziţii rele (pentru că altminteri nu ar fi fost nevoie să li se interzică), vom găsi că natura însăşi şi existenţa unei legi care, prin autoritatea lui Dumnezeu, prescrie binele, presupune răul în natura omului, care este opusă binelui. Examinaţi cazul sub toate faţetele lui, veţi vedea că este acolo un adevăr deplorabil. Nu puteţi porunci dragostea, adică să o produceţi poruncind-o; şi nici nu puteţi îndepărta poftele interzicându-le unei naturi din care fac parte.

Este totuşi ceea ce face legea şi ceea ce trebuie să facă ea, dacă Dumnezeu dă una. Ea demonstrează că ceea ce este interzis, este păcat şi că este în om pentru a fi interzis; dar ea nu înlătură niciodată păcatul. Ea prescrie binele în creatură pe pământ; dar cât de departe este aceasta de a înălţa un om în locurile cereşti! Legea nu poate avea o asemenea pretenţie. Omul are acum, prin cădere, cunoştinţa binelui şi a răului, şi legea acţionează după această uimitoare facultate, despre care Dumnezeu a putut spune: „Omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul” (Genesa 3:22). Dar cum? Omul este sub stăpânirea răului; dar legea cere de la el binele pe care nu-l are, şi îi arată tot răul care este în el. Îi prezintă cu tărie răul care este în el şi consecinţele răului în judecată; şi, cât priveşte binele pe care îl cere de la el, aceasta nu are alt efect decât să-i dea cunoştinţa că nu îl are în el.

c) Legea, contrar harului, nu prezintă, nici nu produce binele

Legea, pe lângă aceasta, nu arată omului niciun bine, ca obiect impus înaintea sufletului său. O repet, pentru a face lucrul clar: legea cere binele în om, să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele lui, de exemplu; dar nu-i prezintă niciun bine. Legea nu descoperă nicio ţintă potrivită pentru a produce binele în om, sau care să poată fi pentru el binele suprem, în puterea vieţii. Astfel legea produce mânie. Unde nu este lege, nu este călcare de lege. Dar harul lucrează într-un mod cu totul diferit; nu cere binele acolo unde nu este, cu toate că îl poate produce. Nu condamnă vinovaţii, ci iartă şi înlătură păcatul lor; ne prezintă o ţintă, Dumnezeu Însuşi, dar Dumnezeu venit lângă noi în dragoste. El face mai mult; comunică ce este bine. Nu este o lege; nu cere binele unde nu este; îl produce. În lupta pe care trebuie să o susţinem între bine şi rău, harul nu lucrează în noi făcându-ne să simţim răul ca o povară de care este imposibil să ne debarasăm, pentru că suntem robii săi, făcându-ne să simţim că suntem sub puterea acestui „trup al morţii” (Romani 8:24 ), vânduţi păcatului. Nu, legea lucrează astfel; şi dacă suntem născuţi din nou, nu simţim decât şi mai profund că ne este imposibil să satisfacem cerinţele ei, astfel încât să fim drepţi prin ele, chiar atunci când am avea, în cel mai înalt grad, voinţa de a face binele. Într-un cuvânt, în cunoştinţa binelui şi răului, cu care are de-a face, harul nu ne duce în luptă, prin sentimentul puterii răului, de care suntem robiţi, nici prin teroarea consecinţelor sale, ci prin posesia unui bine desăvârşit şi divin, prin intermediul căruia suntem înălţaţi mai presus de rău şi îl judecăm; prin posesia unei ţinte desăvârşit de bune, care este plăcerea, ca şi viaţa noastră; prin posesia lui Hristos Însuşi, în care suntem şi care este în noi. „Ştiu”, spune apostolul, „un om în Hristos”.

Omul în carne şi dovedirea stării sale în toată istoria lui

Această expresie cere câteva explicări amănunţite, pentru că ideea unui om în Hristos este adesea foarte vagă în inima multor creştini. În paradis, fără lege, sub lege, şi când Hristos i-a fost prezentat; în toate aceste poziţii, omul a fost întotdeauna  responsabil de poziţia sa, ca om viu, pentru lucrurile făcute în trup. Era considerat precum un copil al lui Avraam, sau „în carne”; adică se găsea înaintea lui Dumnezeu, în firea în care fusese creat şi, în această fire, responsabil de purtarea lui, responsabil pentru că era în carne. Ori rezultatul a fost că omul a eşuat în fiecare din aceste poziţii diferite; a eşuat în paradis: lăsat fără lege, s-a tăvălit în rău; sub lege, a fost călcător de lege; în sfârşit, ca o culme a răului, când Hristos a venit, omul L-a urât, pe El şi pe Tatăl, şi astfel păcatul omului a fost descoperit în întregime; această ură este ultimul şi principalul subiect al judecăţii: omul era pierdut. Pus la încercare timp de patru mii de ani, pomul s-a arătat rău, cu cât a primit mai multe îngrijiri, cu atât rodul lui a fost mai rău. Orice carne era judecată; pomul nu mai putea aduce pe viitor niciun rod. Nu numai că s-a demonstrat, în toate felurile, că omul este păcătos, dar el a şi respins remediul care îi era oferit în har, pentru că Hristos a venit într-o lume deja plină de păcat şi a fost respins şi dispreţuit de oameni. Nu numai că omul, căzut şi vinovat, a fost alungat din paradis; ci, atât cât depindea de voinţa omului, Hristos, venit în har a fost alungat dintr-o lume aruncată în mizerie de păcat, şi pe care El a vizitat-o din bunătate. Istoria omului era  moralmente închisă. „Acum este judecata lumii acesteia” (Ioan 12:31 ), spune Domnul, când grecii s-au suit pentru a I se închina. De aceea se spune: „Acum la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” (Evrei 9:26 ).

Hristos a purtat păcatul: 2. Corinteni 5:21 Romani 6:7 8:3 6:10

Dar atunci vine lucrarea lui Dumnezeu pentru păcătos: Cel care nu cunoscuse păcatul a fost făcut păcat pentru noi. Prin har şi de bunăvoie, Hristos a băut paharul care Îi fusese dat să-l bea. Şi-a dat viaţa în care a purtat păcatul, şi totul a luat sfârşit cu ea. Chiar viaţa, în care păcatul nostru era purtat, a fost lăsată pe cruce; sângele lui Hristos a fost vărsat. Prin jertfirea Sa, Hristos a înlăturat păcatul tuturor credincioşilor şi i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna. Cel care a murit este achitat de păcat. Ori Hristos a murit: este deci achitat de păcat *. Dar de păcatul cui? De al nostru, al celor care credem în El. Păcatul este înlăturat pe deplin, este înlăturat cu viaţa de care era legat. Moartea lui Hristos a pus capăt, pentru credinţă, existenţei omului vechi, a cărnii, a primului Adam, viaţă în care eram responsabili înaintea lui Dumnezeu, şi în care Hristos, în har, S-a aşezat pentru noi. „Ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Romani 8:3 ). „Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu” (Romani 6:10 ).


* Deşi aceasta este adevărat şi se potriveşte cu textul englez, nu cred că se poate deduce din textul grec. În rest aceasta, nu are nimic de-a face cu întrebările ridicate acum de acuzatorii mei. Dédicaiôtai nu înseamnă „este achitat”, ci „este îndreptăţit”. Murind, Hristos terminase cu păcatul pe care îl purta; terminase cu el, desfiinţându-l prin moarte. Se poate spune că El a fost în mod personal îndreptăţit faţă de păcat, pentru că  nu avea păcat; şi moartea L-a îndreptăţit, pentru că ea a dovedit, prin ascultarea lui Hristos până la moarte, că nicio încercare nu era în stare să-L facă să păcătuiască. Hristos a murit faţă de păcat. Dar pasajul care spune: „Cine a murit a fost îndreptăţit faţă de păcat” (Romani 6:7 ) înseamnă mai degrabă, după părerea mea, că nu se poate acuza un om mort, de păcat, de voia proprie, de poftă. Aceasta este adevărat despre noi, de când am murit. Moartea lui Hristos a dovedit că, în legătură cu El, aceasta a fost întotdeauna şi în mod absolut adevărat. Vechea obiecţie, care s-a făcut la ceea ce am spus mai departe, este o şicană de cuvinte pe cât de dispreţuit, pe atât de superficială. Cuvintele: „viaţa de care el (păcatul) era legat” semnifică viaţa în care Hristos a fost făcut păcat, sau, cum tocmai am spus, viaţa în care a purtat păcatul. A spune că „Hristos a luat înapoi aceeaşi viaţă pe care a pierdut-o”, este o eroare deplină, pentru că, atât cât priveşte viaţa adevărată, esenţială a lui Hristos, El nu a lăsat-o niciodată; şi putem afirma, cu tot atâta adevăr, despre viaţa sufletului nostru, că nu o vom lăsa niciodată. Hristos a fost întotdeauna viu şi „toţi sunt vii pentru El” (Luca 20:38 ).

Dar cât priveşte viaţa pe care o avea în această lume, pe aceea a pierdut-o şi nu a mai luat-o niciodată; iată ce înseamnă: a-şi pierde viaţa, adică viaţa în care trăim aici jos. De aceea Scriptura vorbeşte de „zilele întrupării Sale” (Evrei 5:7 ). Viaţa noastră, ca viaţă a sufletului, nu încetează niciodată; cea a lui Hristos încetează şi mai puţin. Dar cât priveşte viaţa, starea ei pământească, existenţa de aici jos, nu o vom lua înapoi; nici Hristos nu a luat-o înapoi niciodată. Că Şi-a pierdut cu adevărat viaţa pe care o avea aici jos, cine ar îndrăzni să nege? Dacă Hristos Şi-a pierdut viaţa pentru a o lua înapoi, aceasta înseamnă pur şi simplu că a murit cu adevărat şi că a trăit din nou cu adevărat, trup şi suflet. Cât despre sufletul meu, eu nu mor niciodată; dar mor în ce priveşte viaţa mea, considerată ca existenţă pământească, şi acea viaţă, viaţă a cărnii şi a sângelui, nu o voi lua înapoi niciodată. Iau înapoi viaţa, dar nu cea în care eram aici jos în slăbiciune şi în mizerie. Cât despre viaţa în care Hristos este pentru totdeauna acelaşi, nu a pierdut-o, nici nu a luat-o înapoi niciodată. Nu a luat deloc înapoi viaţa în care a trăit aici jos în carne şi de care afirm iarăşi, pe bună dreptate, că era legat păcatul. Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că Hristos a avut păcat în El Însuşi, ci că a fost făcut păcat şi că l-a purtat; iată ce am spus. Poate că am insistat prea mult asupra unei obiecţii atât de puerile şi de absurde. Această doctrină este de cea mai mare importanţă; fără ea niciun creştin nu-şi cunoaşte adevăratul loc.

Răstignit cu Hristos – Nu putem să-I plăcem lui Dumnezeu în carne

Credinţa anticipează judecata cât priveşte omul vechi, cât priveşte carnea şi toate căile ei. Pe principiul responsabilităţii, suntem complet pierduţi. Putem afla acest trist adevăr, în mod experimental, trecând sub lege şi pierzând astfel orice speranţă de a-I plăcea lui Dumnezeu, ca fiind în carne; sau îl putem afişa văzând împotrivirea noastră faţă de Hristos şi nepăsarea noastră faţă de El. Dar pentru credincios, toate acestea au luat sfârşit de la cruce; el este răstignit cu Hristos; cu toate acestea trăieşte, nu el, ci Hristos trăieşte în el. Dacă această cruce a dovedit că în carne, nu este decât păcat şi ură împotriva lui Dumnezeu, ea a îndepărtat şi păcatul pe care îl dovedeşte. Totul este terminat; viaţa este terminată. Dacă un criminal moare în închisoare, ce poate face legea împotriva lui? La fel, în ce ne priveşte pe noi, viaţa în care păcătuiam, a luat sfârşit, pentru că Hristos a murit; de bunăvoie, fără îndoială, dar pentru că Dumnezeu a avut de-a face, în mod judiciar, cu păcatul pe care Hristos l-a purtat pentru noi. Suntem în viaţă acum pe o poziţie cu totul nouă; suntem în viaţă, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu: lucrurile vechi au trecut, este o creaţie nouă, suntem creaţi din nou în Isus Hristos.

Poziţia omului în Hristos: diversele ei caracteristici

Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, nu mai este în carne; este în Hristos.  Ca om, Hristos a luat o poziţie complet nouă, care nu are nimic comun cu cea a lui Adam nevinovat, sau a lui Adam păcătos. „Haina cea mai bună” (Luca 15:22 ) a fiului risipitor nu făcea deloc parte din prima lui moştenire; era în stăpânirea tatălui şi era un lucru cu totul nou. Hristos a luat această poziţie, ca urmare a lucrării prin care a înlăturat păcatele noastre, lucrare terminată şi care a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcat. El a luat acest lor în dreptate şi în El, omul a dobândit o poziţie nouă în dreptate înaintea lui Dumnezeu. Când este adus la viaţă, este prin viaţa în care trăieşte Hristos, al doilea Adam; şi supunându-se dreptăţii lui Dumnezeu, ştiind că este totalmente pierdut în omul vechi, primul Adam; înclinându-se înaintea acestui adevăr solemn pe care crucea îl învaţă, este pecetluit cu Duhul Sfânt, unit în chip viu cu Domnul, un singur Duh cu el: este „un om în Hristos”.

Nu este în carne sau în primul Adam. Toate acestea au luat sfârşit pentru el la cruce, unde Hristos S-a făcut răspunzător pentru el cu privire la omul vechi; Hristos a murit o dată faţă de păcat, şi credinciosul trăieşte pentru Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. El aparţine unei creaţii noi, având ca viaţă, viaţa Celui care este Capul. A învăţat la cruce, că ceea ce era înainte a fost complet judecat, condamnat şi pus deoparte pentru totdeauna. Crucea este, pentru credincios, această Mare Roşie şi acest Iordan peste care nu se poate trece, dar pe care le-a traversat, eliberat astfel pentru totdeauna de Egipt, şi intrat, în Hristos, în ţara Canaan. Apele Iordanului (puterea morţii) s-au revărsat, chivotul legământului le-a traversat pentru el; ea i-a deschis drumul Canaanului. Ceea ce ar fi fost distrugerea sa, dacă ar fi încercat el însuşi să traverseze apele, ca egiptenii, a fost un zid la dreapta şi la stânga sa, şi a nimicit tot ce era împotriva lui.

Altădată în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos – 2. Corinteni 12:1

Altădată un om în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos. Schimbare minunată şi completă a oricărei condiţii şi poziţii în care era, în primul Adam, responsabil de propriile lui păcate; acum el este în Hristos care a purtat, în locul lui, toate consecinţele acestei responsabilităţi şi care, după puterea acestei vieţi, nouă pentru noi, în care a înviat dintre cei morţi, i-a dat un loc în El şi cu El, aşa cum este El acum ca om, înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este poziţia la care face aluzie apostolul; cât despre el, i-a fost dat, în timpul vremii călătoriei Lui pe pământ, să Se bucure un moment, în chip extraordinar, de orice rod şi de orice glorie a acestei poziţii. Limbajul lui, cu privire la adevărul despre care vorbim, este perfect clar şi prin urmare foarte puternic: „Când eram în carne”, spune el. Astfel ne exprimăm pentru a descrie o stare de lucruri trecută, în care nu mai suntem. „Când eram în carne” înseamnă deci că nu mai suntem în aceeaşi poziţie. „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Romani 8:9 ). Suntem acum vii în Hristos. „Dacă”, spune el în altă parte, „aţi  murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” (Coloseni 2:20 ). „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni 3:3 – 4).

Importanţa de a înţelege ce înseamnă „a fi în carne”, în opoziţie cu „a fi în Hristos”

Cititorul mă va ierta de a mă fi oprit atât de mult asupra acestei prime expresii din capitolul nostru: am făcut-o din cauza extremei ei importanţe. Este chiar inima doctrinei lui Pavel, singurul drum adevărat care conduce la o libertate deplină şi divină, la puterea sfinţeniei; pentru că mulţi creştini nu au priceput forţa acestui adevăr, nici nu au înţeles expresiile apostolului, consideră moartea lui Hristos ca un remediu pentru omul vechi, sau pentru că nu văd, cel mult, decât iertarea păcatelor trecute, în loc de a învăţa că, prin această moarte, au ieşit din omul vechi în ce priveşte poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, şi că sunt acum în omul nou, după puterea vieţii care este în Hristos.

Întrebaţi mai mulţi credincioşi sinceri ce înseamnă: „când eram în carne”, nu vor putea să vă dea un răspuns clar; nu au o idee exactă despre sensul acestor cuvinte. Întrebaţi-i ce înseamnă a fi în Hristos; – răspunsul lor va fi la fel de vag. Un om regenerat poate fi în carne în ceea ce priveşte starea sufletului său, deşi, în ochii lui Dumnezeu, nu este în această poziţie; un asemenea caz este presupus în Romani 7 ; el priveşte la el însuşi ca şi cum ar fi înaintea lui Dumnezeu potrivit cu propria lui responsabilitate, poziţie în care, deşi născut din nou, nu poate niciodată satisface exigenţele lui Dumnezeu, nici să atingă dreptatea Lui. Poate că, după ce a înţeles aceasta, a recurs la sângele lui Hristos pentru a-şi linişti conştiinţa indispusă; va repeta această recurgere la sângele lui Hristos pentru a-şi calma conştiinţa neliniştită, precum un evreu ar fi repetat o jertfă, sau precum un om superstiţios cere din nou iertarea păcatelor; nu are idee că a fost curăţit şi făcut desăvârşit odată pentru totdeauna, că a fost scos în afara poziţiei lui în carne, că a fost spălat şi aşezat, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu.

Dar dacă suntem în Hristos, drepturile şi privilegiile lui Hristos sunt privilegiile noastre şi drepturile noastre. După hotărârile înţelepciunii şi a dragostei lui Dumnezeu, Pavel a fost făcut capabil să se bucure deplin de minunatele roade a toate acestea, într-un mod special şi extraordinar. Carnea, natura moartă nu are nicio parte acolo şi nu poate avea, deşi noi, vii în Hristos, avem parte acolo, chiar în timpul în care suntem în această fire muritoare, oricare ar fi măsura în care înţelegem această participare.

Viaţa… ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ) şi experienţa lui Pavel în 2. Corinteni 12

Iată ce i-a fost dat lui Pavel să cunoască, în aşa fel, încât bucurându-se în cel mai înalt grad, în omul nou, în viaţa lui în Hristos , „viaţa ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ), „nu … eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ), – el nu avea conştienţa celeilalte părţi muritoare care totuşi, chiar prin natura ei (ca şi prin păcat, dacă voinţa este la lucru), atârnă greu asupra omului nou şi ceresc care este în noi. Pavel  nu putea spune dacă era în trup sau în afara trupului, când a fost în al treilea cer; nu avea cunoştinţa despre aceasta; dar întorcându-se în starea lui obişnuită, a avut din nou cunoştinţă că este în trup. Cititorul va remarca şi cu ce grijă apostolul face deosebirea între „un om în Hristos” şi „el însuşi”, aşa cum se cunoştea prin experienţa practică a lui însuşi aici jos; având într-adevăr, viaţa lui Hristos  şi Duhul care îl uneau cu Capul, dar având şi carnea în el, deşi nu era în carne. Pavel nu vroia să se glorifice cu ce era el şi avea conştienţa de a fi aici jos; dar îi fusese dat să se bucure de poziţia lui ca om în Hristos , fără vreo conştienţă că era pe pământ; iată cu ce vroia să se glorifice apostolul.

Înţelegerea poziţiei în Hristos este starea care se potriveşte oricărui creştin

Dar, deşi noi nu am fost niciodată în al treilea cer pentru a înţelege deplin gloria şi privilegiile poziţiei noastre, totuşi şi noi suntem oameni în Hristos, şi cunoaştem – cel mai slab dintre sfinţi care înţelege poziţia lui în Hristos, cunoaşte destul – cât de binecuvântată este această poziţie, ca să ne putem bucura cu o „bucurie de nespus şi glorioasă” (1. Petru 1:8 ). Pavel se laudă în poziţia de om în Hristos, poziţie care este foarte sigur şi deplin a sa şi că poate şi să înţeleagă, într-un fel care să nu pună la încercare în mod vădit lucrarea păcatului în el, deşi el ştie bine că păcatul este tot acolo. Putem fi umpluţi de Duhul, astfel încât Duhul să fie singura sursă prezentă a gândurilor noastre. Într-adevăr, aceasta este starea care ni se potriveşte, ca şi creştini; nu, este adevărat, că activitatea Duhului, procurând o percepţie sensibilă a gloriei şi lucrurilor lui Hristos, şi înălţând sufletul la ce este sus, este întotdeauna aceeaşi; ci în aşa fel, că nu avem cunoştinţa de a avea, în duhul, cel mai mic lucru care este în contradicţie cu această stare (starea descrisă în Epistola către Filipeni – adevărata stare a creştinului). Este adevărat că şi fără o cunoştinţă a răului, poate exista efectul unei minţi puţin luminate, chiar până în punctul de a implica greşeli, neglijenţă, lipsa unei priviri curate şi lenea spirituală, lucruri care ne îndepărtează de calea pe care o privire curată ne conduce şi care produc fireşte nelinişte în suflet, pentru că Duhul care locuieşte în noi este întristat: el poate, cu aceasta, să nu aibă niciun element prezent de nelinişte în conştiinţă. Este important de remarcat că faptul că păcatul este în carne nu face conştiinţa rea. Dar când păcatul devine o sursă de gândire sau de acţiune, atunci conştiinţa este rea şi comuniunea cu Duhul Sfânt este întreruptă.

A fi în al treilea cer nu ne face să ne mândrim, ci faptul de a ne aminti că am fost acolo

A fi în al treilea cer, cum spun oamenii, nu este întotdeauna locul şi partea noastră. Este o eroare a crede că aceasta ne-ar face să ne mândrim. Când o creatură este în prezenţa lui Dumnezeu, când Îl are pe Dumnezeu înaintea gândului său, nu este niciodată mândră. Când privirea s-a întors de la El, când ne amintim de a fi fost în al treilea cer şi când nu mai suntem acolo, începe pericolul. Suntem în pericol să ne mândrim de a fi fost în al treilea cer, când am pierdut sentimentul desăvârşirii cu privire la ce este acolo; dar când desăvârşirea lucrurilor cerului ne umple sufletul, pierdem sentimentul eului. Este ceea ce vedem în cazul lui Pavel. Omul în Hristos Îl are pe Hristos ca titlu; astfel are dreptul la toate lucrurile de care Se bucură Hristos: la bucuriile şi la gloriile pe care mintea omenească nu le poate concepe, pe care limbajul omenesc nu le poate exprima, şi care nu ar şti cum să fie comunicate pe tărâmul capacităţilor omului. Ele aparţin unei alte ordini a lucrurilor.

Chiar fiind „în Hristos”, trebuie să învăţăm să judecăm răul

Dar, oricât de minunată este poziţia în care suntem introduşi în Hristos, importanţa problemei binelui şi a răului, despre care am dobândit cunoştinţă prin cădere, şi de care nu putem să ne debarasăm de atunci (nu ar fi nicidecum dezirabil să căutăm să o facem) este o problemă pe care trebuie să o rezolvăm, în fond prin experienţă. În legătură cu acceptarea, această problemă a binelui şi a răului este rezolvată definitiv şi pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea lui Hristos. Dar trebuie să învăţăm să judecăm răul şi să ne bucurăm în bine. Legea, am văzut, face să fie cunoscut răul anunţând pedeapsa. Dar harul ne aşază mai întâi într-o poziţie de binecuvântare desăvârşită în Hristos, şi atunci judecăm ce este contrar acestei pozişii. Aceasta este diferenţa dintre robie şi libertate. Cu toate acestea trebuie să judecăm răul şi să credem în cunoaşterea binelui. Apostolul, chemat să înveţe constant pe alţii, a învăţat aceasta din plin şi prompt printr-un contrast complet.

Carnea este incorigibilă, chiar şi în al treilea cer – Să învăţăm să o judecăm chiar fără ca ea să fi fost la lucru

Dacă, de fapt, al treilea cer nu a pus carnea deoparte pentru totdeauna, aceasta este destul ca să ne facă să vedem că este nebuneşte de incorigibilă. Ori, aceasta este ceea ce s-a demonstrat. Pavel încape în cer, fără nicio conştienţă a vreunei piedici a trupului; încă mai mult, fără ca această carne să fie la lucru în vreun fel. Dar a trebuit să se întoarcă în starea practică a existenţei în care trebuia să-L slujească pe Hristos, cu conştienţa a ceea ce era el ca Pavel. Aici, singura lucrare a cărnii, singurul fel în care ea ar fi luat cunoştinţă de faptul că Pavel fusese în al treilea cer, singurul folos pe care l-ar fi putut trage de aici, dacă i-ar fi fost îngăduit, ar fi fost să-l facă pe Pavel să se înalţe, din cauza desăvârşirii descoperirilor pe care le primise. Astfel carnea nu era schimbată, nici îndreptată. Pavel a trebuit să înveţe în mod practic, chiar printr-o descoperire în al treilea cer, în loc de a vedea, ca rezultat al acestui privilegiu minunat, carnea pusă deoparte sau desfiinţată.

Nu i-a fost îngăduit cărnii să lucreze, dar Pavel a trebuit să înveţe să o judece cu adevărat în el însuşi. Remarcaţi diferenţa. Nu este necesar, când suntem în Hristos, să lucreze carnea ca să învăţăm să o judecăm în noi înşine. Vai! Cel mai adesea în acest fel învăţăm; dar repet că nu este necesar ca ea să lucreze, nici măcar în gând, ca să învăţăm să o judecăm. prin căile lui Dumnezeu şi prin comuniunea cu El, putem învăţa să judecăm răul din noi, din rădăcină, fără să aducă rod. Dacă nu învăţăm să-l judecăm în comuniune cu Dumnezeu, în care poate exista o deprindere reală în această privinţă şi chiar un mare conflict a vieţii împotriva lui Dumnezeu, când răul a atins o anumită măsură, învăţăm prin roadele lui, cedând ispitirilor lui Satan. Când răul nu este judecat, învăţăm, fără îndoială, să cunoaştem răul, deşi nu încă din rădăcina sa; dar atunci Hristos este dezonorat, Duhul Sfânt este întristat şi dacă harul nu ar interveni, păcatul ar avea asupra noastră o funestă putere de amăgire.

Există o diferenţă între poziţia în Hristos şi starea noastră actuală

În cele precedente, am găsit în 2. Corinteni 12 , trei puncte importante:

1. omul în Hristos

2. răul ordinar al cărnii, dacă mădularele noastre nu sunt omorâte

3. că aceeaşi carne nu este niciodată îndreptată în tendinţele ei, nici chiar de răpirea unui om în al treilea cer, nici de orice altceva.

Pavel a avut nevoie de un sol al lui Satan ca să-l pălmuiască, de teamă să nu se înalţe. Există un alt punct de mai mică însemnătate pe care îl voi face să fie remarcat aici, în trecere, şi anume diferenţa dintre poziţia noastră abstractă ca oameni în Hristos (ori noi avem dreptul de a ne considera astfel; este poziţia noastră adevărată ca şi creştini, conform harului), şi starea noastră actuală, cu conştienţa existenţei cărnii şi a tuturor împrejurărilor şi neputinţelor noastre trupeşti aici jos. Acolo trebuie să îl urmăm acum pe Pavel, în acest capitol, pentru a afla unde se găseşte puterea pentru a umbla drept în această stare.

Întinderea cunoştinţei, chiar dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în sine, puterea spirituală a sufletelor noastre

Mai întâi trebuie remarcat că întinderea cunoştinţei, chiar când este dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în ea însăşi, puterea spirituală a sufletelor noastre. Minunatele descoperiri pe care le primise Pavel în al treilea cer i-au întărit fără îndoială credinţa; l-au făcut să înţeleagă că într-adevăr merită osteneala de a sacrifica viaţa mizerabilă din această lume pentru gloriile viitoare; ele i-au dat conştienţa de ce lupta, şi un sentiment al lucrurilor divine cu care avea de a face, care negreşit trebuie că a exercitat o influenţă imensă asupra vieţii lui în această lume. Dar în starea amestecată în care se găsea când avea de vorbit despre „eu, Pavel”, nu exista puterea imediată pentru luptă. El trebuia, ca şi noi, să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Omul cel mai rău nu ar vrea să păcătuiască, atâta timp cât ar avea, înaintea ochilor, gloria lui Dumnezeu Însuşi; dar aceasta nu ar arăta nicidecum adevărata stare a inimii şi a sentimentelor lui când nu ar mai avea înaintea lui această glorie: ca Balaam, s-ar întoarce la ce a vărsat.

Nevoia unei comunicări constante cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus, chiar dacă nu sunt constante comuncările speciale ale gloriei

Astfel, de fapt, creştinul, deşi întărit şi înviorat uneori pe drumul său, şi prin ceea ce este aproape vedere pentru el şi prin comunicările dragostei divine cu sufletul său, este chemat totuşi să umble prin credinţă, şi nu întotdeauna în aceste percepţii sensibile ale rezultatelor divine în glorie. Nu că trebuie să umble potrivit cărnii sau să piardă comuniunea; dar el nu este întotdeauna sub puterea comunicărilor speciale ale gloriei care este dobândită pentru el şi a dragostei divine pentru sufletul său. Pavel cunoştea un om care, în urmă cu paisprezece ani, fusese răpit, nu  um om care fusese răpit în fiecare zi. El putea întotdeauna să se bucure în Domnul. Unii creştini confundă cele două lucruri: o bucurie specială şi o comuniune permanentă. Ei presupun că prima neexistând întotdeauna, trebuie neapărat să se concluzioneze că cea din urmă se întrerupe. Este o mare eroare. Cazuri de bucurie deosebită pot fi acordate creştinului; dar o comuniune constantă cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus este singura stare bună a credinciosului, singura stare recunoscută în Scriptură. Suntem chemaţi să ne bucurăm întotdeauna în Domnul; dar carnea şi Satan, nu carnea, caută întotdeauna să ne împiedice. Aici găsim, mai întâi, privilegiul de a avea dreptul de a ne socoti morţi. Nu suntem datori cărnii, ea nu are niciun fel de drept asupra noastră. Nu suntem în carne. Putem socoti că suntem morţi şi că trăim pentru Dumnezeu, şi păcatul nu va stăpâni asupra noastră.

Nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, chiar dacă această carne nu este schimbată

Este foarte important să reţinem cu tărie acest adevăr. Carnea nu este schimbată, dar nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, nu mai mult în ceea ce priveşte gândurile noastre decât în ce priveşte purtarea noastră exterioară. Legea Duhului de viaţă care este în Isus Hristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii; păcatul în carne este condamnat de moartea lui Hristos; puterea pe care o avea asupra noastră, când eram sub lege (dacă nu fără lege), nu o mai are. Când eram în carne, patimile păcatelor, care sunt prin lege, lucrau în mădularele noastre pentru a aduce rod pentru moarte. Dar noi nu suntem în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte totuşi în noi. Suntem eliberaţi de lege, fiind morţi în cele ce eram ţinuţi. Starea noastră întreagă este schimbată. Ce era imposibil pentru lege, pentru că era slabă prin carne, Dumnezeu trimiţând pe propriul Lui Fiu, în asemănare cu carnea păcatului, şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne.

Puterea pentru a umbla fără ca această carne să stăpânească

Dar dacă nu este schimbată carnea, cum se realizează aceasta în  practică? Este ceea ce aflăm aici. Mai întâi ne este dată conştienţa slăbiciunii şi a nimicniciei cărnii. Aceasta nu este, fără îndoială, puterea; dar este modul practic de a ajunge la ea. Avem dreptul, cât priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, să ne considerăm morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru; şi conform acestei poziţii, avem şi dreptul, în practică, de a ne socoti ca fiind datori cărnii pentru a trăi potrivit cărnii; păcatul nu va stăpâni peste noi, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har. Dar capitolul nostru merge mai departe: ne face să cunoaştem puterea pentru a umbla astfel. Carnea este atunci practic supusă potrivit măsurii care este prezentată de apostol: „purtând întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru” (2. Corinteni 4:10 ). El nu avea ca ţintă dobândirea vieţii: o avea în Hristos; dar ţinea orice mişcare, orice gând şi orice voinţă a cărnii sub judecata crucii, şi de aceea viaţa lui Isus putea să lucreze liber. Aceasta este calea noastră. Primiţi chiar în prezenţa lui Dumnezeu, în locul preasfânt, prin sângele lui Isus; în comuniune cu El, potrivit harului Său nemărginit, judecăm până la rădăcină, tot ce nu este de la Hristos în noi; şi harul pe care îl întâlnim şi la care suntem făcuţi să luăm parte în această comuniune, ne conduce de-a lungul drumului, în smerenie şi în dragoste.

Tendinţele noastre carnale nu sunt astfel decât un prilej de a primi harul care ne păzeşte de puterea lor. Pot să fiu mai smerit decât oamenii obişnuiţi, dacă am avut de-a face cu Dumnezeu cu privire la mândria mea; şi la fel pentru fiecare pornire rea. Puterea prezentă a lui Hristos îndepărtează răul din gândurile noastre. Dumnezeu a fost primit în viaţa noastră în această privinţă. Aceasta nu este numai absenţa, comparativ vorbind, a unui anumit caracter al răului. Carnea, răul, este judecat potrivit lui Dumnezeu, şi sunt smerit în suh, umblu liniştit şi plin de siguranţă. Când sunt pericole reale, Dumnezeu este acolo pentru a ne ajuta. Nu numai că purtăm întotdeauna moartea Domnului, dar noi care trăim, suntem întotdeauna daţi morţii pentru dragostea lui Isus. Dumnezeu lucrează; vreun sol al lui Satan este trimis; nu păcatul, departe de aceasta, Dumnezeu nu îl poate trimite; dar trimite o încercare umilitoare, care împiedică păcatul şi mândria de a lucra, – neplăcută inimii omeneşti, dar necesară ei. Orice lucrare proprie a cărnii este păcat; trupul este mort din cauza păcatului. Trupul meu nu este socotit ca viu, şi nu trebuie să fie în voia lui. Ceea ce este voia mea şi firea mea, de la mine, ca om viu, ca şi copil al lui Adam în această lume, este desfiinţat sau nu este decât o piedică; aceasta nu are nicio legătură cu Dumnezeu, un om în carne nu poate să placă lui Dumnezeu. „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ).

Dumnezeu ajută la nimicirea cărnii

Găsim în Filipeni, încrederea în carne (nu poftele stricate) judecată de apostol: el respingea tot ce-i putea da importanţă faţă de el însuşi sau faţă de alţii. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi avut încrederea în carne. Partea noastră este de a fi în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că tot ce este de la eu să fie judecat. Dar Dumnezeu, cum am spus, ne ajută. Belşugul şi importanţa descoperirilor pe care Pavel le primise de la Dumnezeu era un prilej de care carnea putea profita. Dar Dumnezeu în harul Său, îngrijeşte de acest pericol, de care Pavel desigur nu ar fi putut, nici nu ar fi vrut să îngrijească el însuşi cum se cuvine; pentru că Dumnezeu nu întristează cu plăcere. El lasă asupra lui Pavel acest sol al lui Satan, dar pentru a face propria Lui lucrare, ca în cazul lui Iov. Pavel avea o oarecare slăbiciune care tindea să îl facă de dispreţuit când predica. „N-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezgust ispita mea, care era în carnea mea” (Galateni 4:14 ), le spune galatenilor. Era o contragreutate naturală la belşugul descoperirilor care îi fuseseră date. Carnea l-ar fi cruţat pe Pavel de ceea ce părea a fi o piedică pentru el. Dar trebuia ca Pavel să fie ţinut în smerenie – adevăr înspăimântător pentru noi! Pentru a fi folosiţi şi binecuvântaţi, trebuie să fim făcuţi slabi în noi înşine. Trebuie deoarece, viermi mizerabili ce suntem, ne expunem pericolului de a ne sprijini pe tăria şi eficacitatea cărnii. Dumnezeu Însuşi este Cel care face lucrările pe pământ, şi mai ales lucrarea spirituală. El dă creşterea.

Dacă într-un anume sens, El pune în pericol bietul vas, dacă în multe cazuri, vasul se pune el însuşi în pericol, Dumnezeu îngrijeşte de pericol lovind chiar la rădăcina  eului pe care îl nimiceşte. El face incapacitatea totală a firii nu numai evidentă, ci evidentă pentru noi înşine, şi aceasta este ceea ce avem nevoie. Este o lucrare cu adevărat divină că simţim că nu suntem nimic şi că eul nu este decât o piedică. Dar mijlocul de care Se foloseşte poate fi mizerabil şi de puţin preţ, cum se cuvine pentru a nimici carnea. Este o ruşine pentru un om care a fost în al treilea cer, să se creadă ceva pentru aceasta: dar carnea este incorigibilă. Dacă moartea este eliberarea noastră de orice păcat, trebuie să o gustăm, pentru eliberarea noastră practică. Când apele sărate ale Mării Roşii ne-au salvat pentru totdeauna din Egipt, trebuie să gustăm apele amare de la Mara. Puneţi în aceste ape lemnul crucii lui Hristos în crucea noastră, şi amărăciunea va fi schimbată în dulceaţă. „A fi răstignit” este un lucru teribil; a fi răstignit cu Hristos, înseamnă bucuria şi eliberarea; ocara este crudă; ocara lui Hristos, este o comoară mai mare decât bogăţiile Egiptului.

Trebuie să simţim neputinţa cărnii, opoziţia pe care o provoacă

Sunt cazuri când este vorba de voinţa cărnii şi de repulsia ei firească faţă de suferinţă; sunt şi cazuri care sunt caracterizate de pericolul unui rău pozitiv, ca mândria şi vanitatea în cazul lui Pavel. În toate aceste cazuri, trebuie să gustăm moartea. Trebuie să simţim nimicnicia şi neputinţa cărnii, acolo unde ar fi dispusă să fie competentă. Când carnea are pretenţii, sau ar vrea să aibă, trebuie ca ele să fie puse deoparte şi oprite; trebuie ca această carne să aibă conştienţa slăbiciunii şi neputinţei sale, acolo unde ar putea spera să fie tare sau capabilă de ceva. Cu privire la toate lucrurile pe care eul ar vrea să se sprijine, trebuie ca el să descopere că această carne nu este decât un obstacol, acolo unde pretinde că este un ajutor. Eul, sau carnea, nu este cu adevărat nimic în lucrarea şi calea lui Dumnezeu; şi când vrea neapărat să fie ceva, trebuie să ajungă să recunoască faptul că nu este decât o opoziţie sau piedică pozitivă. Aceasta nu este ţinta, ci mijlocul.

Carnea trebuie să fie nimicită pentru ca să existe binecuvântare

Când nu suntem smeriţi sau chiar când suntem în pericol să nu fim, trebuie să fim umiliţi; această lucrare se poate face pentru a preveni răul. Dar carnea trebuie să fie nimicită, pentru ca să existe binecuvântare şi pentru ca omul nou, care este mulţumit că Dumnezeu este totul şi care ştie că singura lui tărie este în Hristos, să poată fi liber, fericit şi pentru ca potrivit dorinţei sale, Dumnezeu să fie glorificat. Puterea lui Satan şi puterea morţii conlucrează pentru a ne face folositori în Hristos, fiindcă Satan mânuieşte această putere pentru a omorî practic carnea, şi pentru ca noi să avem o altă viaţă care trăieşte în Hristos şi pentru Hristos. Cum am văzut, această problemă este mai întâi rezolvată în ce priveşte dreptatea. Suntem morţi şi înviaţi; dar ea trebuie să fie rezolvată şi în mod practic, în ce priveşte viaţa şi puterea umblării. De aceea putem spune, în mica noastră măsură: „Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21 ).

Puterea pozitivă în dependenţa şi ascultarea de Hristos

Dar faptul că astfel carnea este practic omorâtă nu este, în el însuşi, puterea; trebuie să fim absolut dependenţi de un Altul, şi suntem fericiţi să fim, dacă inima noastră este în slujba lui Hristos şi dacă învăţăm că numai ajutorul Lui ne poate face în stare să-I slujim. A-L avea pe Hristos este o bucurie în orice caz. De aceea se spune apoi: „Mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele”; nu în păcat, ci în ceea ce zdrobeşte voinţa cărnii şi opreşte păcatul, „ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos” (2. Corinteni 12:9 ). Iată puterea pozitivă care ne face în stare de orice, pe calea ascultării; spun: în ascultare, pentru că această putere nu se exercită, nu se comunică în afara acestei căi; ci ne face în stare să împlinim toată tăria dragostei în ascultare. Pentru că umblarea creştină nu este o simplă ascultare legală, supunându-se unei voinţe care o opreşte şi o înfrânează pe a noastră; ci este o ascultare care foloseşte, cu bucurie, în dragoste, ascultarea în care dragostea este în mod activ, în mod pozitiv şi cu energie, făcând binele. Această umblare este hotărâtă de voia Domnului, şi se împlineşte prin puterea Lui; dar această putere nu poate avea niciun ajutor care să ţină de un altul. Trebuie să fie în noi tăria unei firi dependente. În aceasta constă adevărata stare a creaturii: în ascultarea de Cel care numai El are dreptul la laude, şi în dependenţa bucuroasă de Cel care ne iubeşte şi a cărui dragoste ne susţine.

Energia dragostei lui Hristos îndeamnă la slujire

Energia dragostei lui Hristos ne îndeamnă pe calea slujirii, puterea Lui ne sprijină pe ea şi ne face în stare să slujim. Carnea, care nu este decât o piedică pentru această slujire, trebuie să fie supusă şi practic desfiinţată, pentru ca Hristos să poată lucra liber în noi, după binecuvântarea dragostei Lui. De aceea spunem că dragostea lui Hristos ne îndeamnă. Primesc în Hristos tot ce mă întăreşte.

Pentru cei mici şi pentru cei mari, lucrarea lui Dumnezeu este de a smeri carnea zdrobind-o

Aceasta este adevărata stare a creştinului, fie că este copilaş, fie că este părinte în Hristos, numai că, dacă eşti tată sau copil, poţi avea lucruri diferite de făcut, şi de asemenea ispite diferite. În toate cazurile, Dumnezeu este credincios şi nu va îngădui să fim ispitiţi dincolo de puterile noastre. Când deci un om este în Hristos, răscumpărat, însufleţit, unit cu Capul şi acceptat în Cel Preaiubit, atunci lucrarea lui Dumnezeu în ce priveşte puterea, este de a smeri carnea şi de a-i da conştienţa nimicniciei ei; nu îndreptând-o, îmbunătăţind-o, folosind-o, ci zdrobind-o, dacă vrea să fie ceva, şi chiar făcând din ea un obstacol sensibil la acţiunea capacităţilor omeneşti. Iată tot ce face Dumnezeu din om, în ce priveşte carnea şi competenţa cărnii. Pe lângă faptul că aceasta este calea puterii ca sursă, există în aceasta o lecţie profundă şi binecuvântată. Suntem debarasaţi de eu; şi Hristos, adică puritatea, dragostea, binecuvântarea, Dumnezeu cunoscut în har, devine totul pentru noi, bucuria simplă şi fără piedică a sufletului nostru; devenim, în practică, asemenea lui Isus.

Diferite feluri de a face slujba lui Hristos – Hristos, tăria noastră

Atunci devenim vădit dependenţi şi Hristos devine tăria noastră, nu spun în mod vădit tăria noastră; pentru că deşi poate exista conştienţa tăriei lui Hristos, slujirea şi lucrarea se facă fără o tărie de care suntem conştienţi. Lucrarea poate fi făcută cu bucurie, în comuniunea cu Hristos, şi astfel suntem fericiţi în slujirea însăşi. Ea poate fi făcută cu teamă şi cutremur, şi prin urmare fără bucurie, deşi cu încredere. Depinde mult până în ce punct avem de-a face cu puterea duşmanului; întotdeauna în slăbiciune în ce ne priveşte, întotdeauna în încredere în ce Îl priveşte pe Hristos, în încredere că este lucrarea Lui, că El este Cel care o face, deşi ne poate folosi ca unelte.

Puterea lui Hristos odihnindu-se asupra omului eliberat de eu

Această lucrare nu este pur şi simplu un efect în noi, deşi există unul, ci este puterea pozitivă a lui Hristos, o acţiune reală a puterii Lui, în vederea căreia smerirea cărnii nu este decât lucrarea pregătitoare, pentru ca să fie cunoscut de toţi că nu este puterea cărnii şi pentru ca în mintea noastră, să nu existe confunzie între puterea lui Hristos şi energia cărnii. Prin acţiunea puterii lui Hristos, carnea slăbeşte. Această putere se odihneşte peste noi, astfel încât este o bucurie pentru sufletul nostru să ştie că El ne foloseştem ne leagă de El Însuşi, ca să zicem aşa, binevoind să facă din noi unelte şi slujitori bucuroşi şi voluntari ai acestei puteri. Este puterea Lui, omul în Hristos, ci Hristos cu omul; puterea Lui odihnindu-se peste el, în timp ce este eliberat de eu.

Calea tăriei este simţirea slăbiciunii

Astfel calea tăriei înseamnă să cunoaştem şi să simţim propria noastră slăbiciune, pentru ca tăria divină să se poată produce, ceea ce nu va fi niciodată un supliment la cea a cărnii, există astfel o dependenţă deplină şi intervenţia pozitivă a puterii lui Hristos, ca să lucreze prin noi. Dacă prezenţa trupească a lui Pavel şi cuvântul lui erau slabe (sau era în el ceva care tindea să-l facă de dispreţuit), prin ce putere atâtea binecuvântări au fost răspândite în toate părţile, în lumea întreagă, de la Ierusalim şi ţinuturile din împrejurimi, până în Iliria?

Diversele înaintări datorate smeririi cărnii – Este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos

Încă una sau două remarci, şi voi termina imperfectele mele cugetări asupra acestui capitol. Remarcaţi mai întâi că smerirea trimisă lui Pavel nu avea ca scop să-l priveze de belşugul descoperirilor, nici să slăbească acea cunoştinţă pe care o avea de a fi un om în Hristos. Era o pierdere pozitivă. El păstra deplin aceste lucruri şi se lăuda cu ele. Felul în care carnea ar fi vrut să se folosească de descoperiri, când Pavel a avut din nou cunoştinţa de a fi aici jos, în trup, a fost contrabalansată de smerirea cărnii înseşi. Remarcaţi apoi că nu numai puterea o dobândim în acest fel; deosebirea binelui şi a răului în caracterele sale cele mai subtile, creşte considerabil; judecata cărnii şi cunoaşterea a ceea ce este ea, devin mai ferme şi mai profunde. Libertatea omului nou cu Dumnezeu, încrederea în El, sentimentul interesului iubitor pe care ni-l poartă, relaţiile bazate pe această intimitate, sunt considerabil dezvoltate. Remarcaţi, pe lângă aceasta, că atunci când avem de-a face cu eul, propria noastră stare spirituală este secretul puterii, şi  nu numărul descoperirilor divine pe care le-am putea comunica, oricât de valabil ar fi acest lucru, la locul său.

Dacă ar fi vorba de putere, Pavel ar avea de-a face cu propriul lui suflet, propriile lui pericole şi propria lui stare, şi atunci puterea lui Hristos s-ar odihni peste el. În sfârşit, este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos. „Cu unul ca acesta mă voi lăuda, dar, cu mine însumi, nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele” (2. Corinteni 12:5 ). Când mă gândesc la poziţia mea în Hristos, „la omul în Hristos”, trebuie să mă laud cu un asemenea om. Aceasta nu este îngâmfare. Nu poate fi altfel, îndată ce ştim că suntem în Hristos. Gândiţi că pot face altceva decât să mă laud că sunt în Hristos, şi ca Hristos în glorie? Mă voi lăuda că sunt un asemenea om! Nicio pretinsă smerire să nu împiedice pe niciun credincios să se laude astfel! Această smerire ar fi legalism cu mine însumi, cu ceea ce am cunoştinţa că sunt ca om trăind aici jos, nu mă pot lăuda, în afară de aceste suferinţe pentru Hristos, în afară de aceste slăbiciuni, oricare ar fi ele, care au ca scop smerirea cărnii, pentru ca puterea lui Hristos să se odihnească peste mine.

Disciplina se poate uni cu suferinţele pentru Hristos şi poate fi schimbată în ele

Voi adăuga că Domnul poate uni disciplina cu suferinţele pentru Hristos, deşi cele două lucruri sunt într-adevăr distincte. Când Pavel era expus dispreţului în predicarea sa, suferea pentru dragostea lui Hristos; totuşi, după cum am văzut, această suferinţă purta caracterul unei discipline, pentru a-l împiedica să se îngâmfe. Putem vedea această doctrină expusă în Evrei 12:2 – 11. În versetele 2 – 4, vedem suferinţele cu Hristos, luptând împotriva păcatului, chiar până la martiriu şi moarte. În versetele 5 – 11, găsim disciplina Domnului, pentru a ne face participanţi la sfinţenia Lui. Ce înţelepte şi pline de har sunt căile Domnului! El converteşte disciplina de care avem nevoie, într-un privilegiu: acela de a suferi pentru dragostea lui Hristos, astfel încât să ne putem lăuda în slăbiciunile noastre. Dar pedeapsa nu are acest caracter; este dată pentru un rău pozitiv deşi, şi acolo, trebuie, fără îndoială, să aducem mulţumiri lui Dumnezeu.

Poziţia „omului în Hristos” este baza umblării, dar pentru putere, trebuie dependenţă şi carnea practic desfiinţată

În sfârşit, înaintea lui Dumnezeu, avem „omul în Hristos”, poziţia binecuvântată care este desăvârşirea de care avem nevoie; şi cât priveşte poziţia noastră înaintea oamenilor, pe lângă Hristos în noi, ca viaţă, avem puterea lui Hristos care ne este necesară pentru practică, în umblare şi slujire; ea se odihneşte peste noi care nu suntem, prin noi înşine, decât slăbiciune şi imperfecţiune. Omul în Hristos este baza întregii noastre umblări, dar aceasta nu ajunge pentru putere. Aceasta nu se dobândeşte decât umblând într-o dependenţă constantă, smeriţi în noi înşine, pentru ca Hristos să fie glorificat, şi carnea, practic desfiinţată.

 

 

„… Au fost răstigniţi împreună cu El doi tâlhari…”

On a skull in the ossuary of the Romanian Sket...

Din osuarul unei mănăstiri româneşti din Muntele Athos

Orice creştin care se respectă şi îşi onorează religia, ştie din studiul Bibliei, ascultarea Sfintei Evanghelii în Sfânta Biserică, din iconografie sau cu alte prilejuri, şi cine a citit Hotărârea de condamnare la moarte a lui Iisus Hristos, că El a fost răstignit alături de doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Sa, dar câţi sunt cei care ştiu, fie şi sumar, cine au fost aceştia? În cele ce urmează, vom încerca să lămurim pe cât ne este îngăduit unele aspecte în această privinţă. Aflăm din documentul mai sus menţionat că crucificarea a avut loc pe Golgota, cunoscut evreilor ca muntele făcătorilor de rele. Că şi Hristos a fost socotit făcător de rele, e o altă poveste, noi acum aici ne ocupăm de doi dintre conaţionalii săi, pe care tot Sinedriul şi evident Pilat, i-au condamnat la moarte prin spânzurare pe lemn „Cu cei fărădelege a fost socotit” (Marcu 15,28). Tâlharul din stânga era nimeni altul decât fiul lui Iuda, vânzătorul Domnului, aşa că este clar, din rău tot rău răsare, mama lui a fost elină, şi de mic copil s-a îndeletnicit cu tâlhăria. Să ne amintim că şi Iuda, tatăl, a avut preocupări asemănătoare: a omorât cu o piatră pe propriul tată (vitreg după ultimile informaţii), soţul mamei lui, Ravel, omul de afaceri grec. Se povesteşte cum că Iuda, fiind responsabil cu casieria ucenicilor, fura adesea din banii puşi acolo, şi-i oferea copilului său, care se spune, trăia în concubinaj, contribuind astfel la depravarea tâlharului de mai tâtziu. Apoi, reamintim că a avut-o de soţie pe mama lui naturală, chiar dacă împotriva voinţei lui, obligat fiind de Irod, cum aminteam în lucrarea despre Iuda Iscarioteanul, faptul rămâne consemnat şi este tratat ca atare. Tâlharul răspundea la numele de Oreg, care pe lângă multe nelegiuiri a avut şi o tentativă de tâlhărie asupra familiei sfinte a lui Iisus, care trecea printr-un loc primejdios, toţi trei, şi numai la insistenţele colegului de jaf, tâlharul din dreapta, acesta a abandonat tâlhăria. Amândoi au fost găsiţi vinovaţi de omucidere, într-o răscoală pe care au pus-o la cale şi ai cărei conducători au fost. În concepţia populară întâlnim un eufemism, tâlharul rău şi tâlharul bun, cumsecade, ori tâlharul nu poate avea  două faţete – tâlharul este tâlhar şi nimic mai mult. Aici avem de-a face cu un mod de abordare a asumării faptei tâlhăreşti deosebit, unul care recunoaşte că este vinovat şi regretă cele săvârşite, îşi asumă vinovăţia şi îşi cere iertare, promiţându-şi sieşi reabilitarea, şi altul care se încăpăţânează să-şi ascundă greşelile, să nu-i pară rău de ele , ba chiar să-şi bată joc de „colegul de pedeapsă”. Tâlharul din stânga, prototipul „răului rău”, acel Oreg, despre care s-a făcut vorbire, ni-l descrie şi evanghelistul Luca, ca pe un hulitor ordinar „Nu eşti tu Hristosul? Mântuieşte-te pe tine însuţi şi pe noi”. În vreme ce tâlharul din dreapta, „răul bun” sau „răul cel mai mic”, îl mustrează „Nu te temi tu de Dumnezeu că eşti în aceiaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite, pentru faptele noastre. Acesta însă nu a făcut nici un rău” (Ioan 23, 40-41). Însăşi povestirea din manuscrisul de la muntele Athos, din care m-am inspirat, despre răstignitul din dreapta lui Isus, ne confirmă că tâlhar, tâlhar, dar sub alt aspect, atât în ceea ce priveşte originea, educaţia, conjunctura, destinul, dar şi modul cum reacţionează într-un moment fatal al existenţei efemere pământeşti, şi chiar de existenţa veşnică, „Pomeneşte-mă Doamne, când veni îm împărpţia Ta” (Luca, 23,42). Despre acesta se aminteşte în manuscris, că în vremea când era prunc în leagăn, s-a întâmplat (să nu uităm, nimic nu este întâmplare), să fie găzduiţi în familia părinţilor săi, Dreptul Iosif, Fecioara Maria, Maica Domnului şi pruncul Iisus, pe când erau hăituiţi de Irod, în fuga spre Egipt. Gazda, mama viitorului tâlhar, pe care îl chema Dismas, femeie primitoare şi cumsecade, preocupată de oaspeţi, fără a ştii cine sunt de fapt, şi-a neglijat propriul copil, lăsându-l să plângă în leagăn. Maica Domnului, grijulie şi atentă, ca orice tânără mamă, dar mai ales ca o Maică Divină, a ridicat copilul şi l-a alăptat la propriul sân. Crescând în compania celuilat tâlhar, s-a molipsit de la acesta şi s-a antrenat în acte reprobabile, ajungând ceea ce s-a arătat mai sus. Iată aşadar „legătura” dintre Mântuitor şi tâlharul pocăit „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai” (Luca, 23, 43)

 

 

Romani 6.1-14 Unirea cu Hristos în moarte şi în viaţă

Material prezentat în cadrul grupului de casă, vineri 16 august 2013. Posibil folositor celor care pregătesc studiul biblic duminical după calendarul de studiu al Uniunii Baptiste din România.

 La o privire de ansamblu a pasajului, la o simplă citire, care sunt cuvintele sau ideile care ies in evidenţă?

În mod deosebit iese în evidenţă imaginea morţii.  Se foloseşte verbul „a muri”, se foloseşte substantivul „moarte”, se vorbeşte despre o răstignire şi se vorbeşte despre o înviere (chiar şi aici ideea morţii este prezentă. Nu poate exista o inviere dacă n-ar fi o moarte.)

În al doilea rând observ imaginea identificării. Expresii precum „în Isus”(v.3, 11), „împreună cu El”(v.4, 6, 8), „una cu El”(v.5). Toate aceste expresii vorbesc despre identificarea noastră cu Domnul Isus, strânsa noastră legătură cu Domnul.

Se vorbeşte de asemenea despre păcat şi sfinţenie arătându-se faptul că un credincios trebuie şi poate să nu mai trăiască în păcat. Credinciosul va trăi o viaţă nouă (v.4), adică o viaţă trăită împreună cu Domnul Isus (v.8), este viaţa trăită pentru Dumnezeu (v.10), viaţa în care păcatul nu mai deţine domnia peste noi (v.12) iar mădularele noastre sunt puse în slujba lui Dumnezeu ca nişte unelte ale neprihănirii (v.13)

 Important de observat alte câteva cuvinte cheie: „nu ştiţi?” (v.3), „ştim bine” (v6), „credem” (v.8), „socotiţi-vă” (v.11) şi „da-ţi lui Dumnezeu mădularele voastre” (v.13). Care este logica acestor expresii? Au ele vreo importanţă deosebită pentru noi?

Da, trebuie observat că ele au o logică: începe cu ceea ce cunoaştem, apoi credinţa, apoi ne socotim potrivit credinţei (ne privim pe noi înşine în lumina nouă pe care o avem prin prisma credinţei. Acest „socotiţi-vă” este faza aceea în care credinţa este personalizată, este însuşită, ajunge efectivă în viaţa mea.)…şi apoi urmează practica (practica este de fapt punerea trupului nostru la dispoziţia lui Dumnezeu, ba mai mult, în slujba Lui.)

 -Este diferenţă între „a şti” şi „a crede”?

Da! Ştim multe lucruri dar nu pe toate le şi credem. Credinţa este mai mult decât a şti. Adevărurile pe care le crezi sunt mult mai valoroase decât adevărurile pe care doar le ştii.

Exemplu: toţi ştim că exoistă o înviere a morţilor dar nu toţi cred asta. Toţi ştim că morţii nu au nevoie să le dăm noi ceva. Totuşi nu toţi cred asta.

Atenţie! Există pericolul să confundăm „a şti” cu „a crede”. Astfel, sunt oameni în biserici sau în afara lor, care, pentru că ştiu multe, consideră că sunt şi credincioşi. Este fals!  În realitate, fiecare credem doar ceea ce trăim nu ceea ce ştim. Faptele noastre spun ce credem din ceea ce ştim.

Există pericolul să ştii multe lucruri adevărate, biblice dar să nu crezi nimic din ele. Pe de altă parte, nu tot ce ştim trebuie să credem. Domnul să ne dea înţelepciune să alegem călăuziţi de El ce trebuie crezut şi ce trebuie să rămână doar la nivel de cultură generală- Cuvântul Lui trebuie nu doar ştiut ci şi crezut, deci împlinit.

 -Care este deci importanţa acestor expresii aşezate în ordinea aceasta?

Vedem aici cât de importantă este cunoaşterea, ceea ce ştim. Totul porneşte de aici: cunoaşterea influenţează credinţa, credinţa determină modul în care ne vedem pe noi înşine (cum ne considerăm) şi apoi, modul în care ne vedem pe noi înşine determină comportamentul şi trăirea noastră.

Exemplu: dacă te consideri un urmaş din maimuţă, te vei purta asemenea; dacă te consideri un fiu al Regelui, demnitatea din tine nu te va lăsa să te porţi oricum.

Şi drumul înapoi este valabil: purtarea arată cum ne considerăm, cum ne vedem pe noi dă de gol credinţa pe care o avem, iar credinţa pe care o avem descoperă calitatea informaţiilor pe care le-am cunoscut.

De aceea, dacă este vreo problemă în practică sau în credinţă sau în modul în care ne privim pe noi înşine, trebuie să revizuim cunoştinţa dacă este potrivit cu adevărul şi dacă ştim bine ceea ce ştim.

 „Ce vom zice dar, să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul? Nicidecum!…” (Rom.6.1-2a). Ce anume l-a făcut pe apostolul Pavel să ridice această problemă?

Este interesant şi de apreciat modul în care apostolul Pavel îşi prezintă argumentul ca o discuţie cu un interlocutor imaginar. De fapt el însuşi întreabă şi tot el răspunde căutând să preîntâmpine obiecţiile ce pot apărea în mintea destinatarilor lui (abordare proleptică).

Cu doar un verset înainte, în 5.20 el spunea: „dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult…” Unii ar putea deduce de aici că nu este nici o problemă dacă mai păcătuim, dimpotrivă, vom primi mai mult har.

 -Vi se pare cunoscută problema?

Mie mi-au spus câtiva adventişti că dacă noi nu ne ţinem de Lege, atunci asta ne duce la păcat, vom păcătui şi mai mult pentru că ştim că vom fi iertaţi. Este trist… de fapt cine gândeşte aşa înseamnă că nu ştie ce este mântuirea şi nici ce este păcatul. O astfel de gândire îmi spune că păcatul este ceva ce ţi-l doreşti…

Exemplu: tata m-a iertat că am aruncat benzină pe focul din sobă. Credeţi că, pentru că am fost iertat asta m-a determinat să mai arunc încă o dată benzină în sobă? Am înţeles că am făcut ceva grozav de rău, am înţeles că tata a plătit paguba mea şi m-a salvat, să-mi mai doresc să fac ce am făcut?!!!!

 Moartea care duce la Viaţă

Fiecare dintre noi cunoaştem oameni, tineri sau mai în vârstă care au ales să-şi pună capăt zilelor, au ales să se sinucidă. Ei şi-au dorit moartea ca un refugiu, au dorit să pună capăt lipsurilor, necazurilor sau suferinţelor.

Într-un anumit sens, moartea este o soluţie spre o nouă viaţă, dar nu moartea aceasta, nu sinuciderea ci un alt fel de moarte. Vorbim imediat despre asta.

Exemplu: în cimitir şi asupra morţilor, nici o autoritate omenească şi nici un guvern nu mai are pretenţii şi nu mai poate impune nici o cerinţă.

Este valabil şi în tărâm spiritual, dar este vorba despre un alt fel de moarte…

 -Despre ce moarte este vorba? Moartea faţă de păcat.

Rom.6.2 …noi care am murit faţă de păcat. V. 11 …socotiţi-vă morţi faţă de păcat…

Este vorba despre „moartea faţă de păcat”. Dacă însă ne uităm mai atent în pasajul nostru observăm că se mai vorbeşte şi despre o altă moarte „moartea pentru păcat” (6.10). În cel de-al doilea caz, subiectul este Domnul Isus. El a murit pentru păcat iar în cazul nostru se vorbeşte despre moartea faţă de păcat.

Ne amintim că la Golgota, pe cruci au murit trei persoane: Domnul Isus a murit pentru păcat, unul dintre tâlhari a murit faţă de păcat şi celălalt a murit în păcat. Pentru păcat, doar singur Domnul Isus a murit. Noi oamenii avem de ales: fie să murim în păcat fie să murim faţă de păcat. Moartea în păcat se întâmplă în mod automat prin moartea fizică dacă înainte n-am ales să murim faţă de păcat.

 -Despre ce moarte este vorba?  Moartea împreună cu Hristos (v.3-6, 8)

Sinuciderea este moarte în păcat, moarte fără Hristos. Este o tragedie. De ce? Pentru că nu ai parte de înviere cu Hristos dacă nu ai parte de moarte împreună cu Hristos.

 Cum şi când se petrece această moarte faţă de păcat în viaţa credinciosului? Moarte în spirit.

v.3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El…

Multă vreme am crezut că aici se vorbeşte despre botezul cu apă dar am înţeles că gândeam greşit. Botezul cu apă este doar un simbol fizic al altui botez- botezul cu Duhul Sfânt.

Ioan 1.33 Eu nu-L cunoşteam, dar Cel Ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi odihnindu-Se, este Cel Ce botează cu Duhul Sfânt…

Botezul în Numele Domnului Isus, botezul cu Duhul Sfânt are loc astăzi înainte de botezul cu apă. Aşa ar trebui să fie.

Botezul cu apă este un simbol al morţii şi al învierii noastre împreună cu Domnul Isus. Când intrăm în apă simbolizăm îngroparea iar când ieşim din apă simbolizăm învierea.

Aplicaţie practică: Când vorbim despre îngropare şi înmormântare în mod necesar trebuie să fie acolo un mort. Ca cineva să fie îngropat trebuie întâi să ne asigurăm că este mort. Tot aşa şi pentru botez; pentru ca cineva să fie primit la botez, trebuie să ne asigurăm că este mort…faţă de păcat. Să nu uităm că botezul este o îngropare!!!  Cand cineva moare fizic, există un cadru medical care constată decesul şi eliberează un certificat de deces. Tot aşa, în biserică, cel ce botează sau păstorul, este cadrul abilitat să constate dacă candidatul la botez, candidatul pentru înmormântare este mort sau nu. El este cel ce eliberează certificatul şi doar atunci poate fi primit pentru botezul în apă.

Nimeni nu trebuie primit să fie botezat doar pentru că este din familie de pocăiţi sau pentru că i-a venit vremea. Biserica nu trebuie să impună şi nu trebuie să se implice în a forţa decizia păstorului cu privire la botezul cuiva. De asemenea, comitetul poate sfătui pe botezător, pe păstor, dar decizia finală aparţine păstorului, celui ce botează.

Cum şi când se petrece această lucrare? Nu putem spune prea multe decât faptul că este lucrarea tainică a Duhului Sfânt care, aşa cum spunea Domnul Isus lui Nicodim, nu poate fi cunoscută ci doar recunoscută prin roadele ei (Ioan 3.8).

 Cum recunoaştem moartea faţă de păcat? Cum se manifestă?

Cum recunoaştem moartea fizică? Mortul fizic nu se mai hrăneşte, nu mai vorbeşte, nu mai pofteşte nimic, nu mai simte nimic… nu mai raţionează. Moartea cerebrală se spune că este adevărata moarte fizică.

A fi mort faţă de păcat înseamnă a nu mai răspunde la impulsurile păcatului: nu mai mă las stârnit de păcat, nu mai sunt atras de păcat, păcatul nu mai prezintă interes pentru mine. Păcatul este şi se manifestă în jurul nostru dar; ochiul este orb faţă de păcat, urechea este surdă faţă de păcat, gura este mută când vine vorba să spun un păcat, brateţe şi trupul este fără putere când este vorba să fac un păcat.

Exemplu: Cântarea „Nu mai sunt al meu de-acuma”

1Cor. 6.19-20 Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu? şi că voi nu mai sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu.

 Care este legătura dintre moartea faţă de păcat şi viaţa nouă? Moartea faţă de păcat este condiţia vieţii noi.

Moartea faţă de păcat nu este sfârşitul călătoriei noastre spirituale ci abia începutul. Pentru că moartea faţă de păcat este de fapt moartea împreună cu Hristos, prin El avem şansa învierii la o viaţă nouă.

v.4 …după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.

v.10 …El a murit pentru păcat odată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.

v.12-13 păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre ca pe nişte unelte ale neprihănirii.

Viaţa nouă este viaţa trăită pentru Dumnezeu, mai concret, este viaţa trăită în ascultare de El, în slujba Lui, în neprihănire. Dar să nu uităm, moartea faţă de păcat este condiţia pentru a ajunge în viaţa pentru Dumnezeu.

v.5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.

v.8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El…

Domnul Isus spunea: „nimeni nu poate sluji la doi stăpâni..” (Matei 6.24) De aceea, trebuie mai întâi să mori faţă de Stăpânul numit „Păcat” ca să poţi sluji stăpânului numit „Domnul Isus.” Nu există viaţă nouă sub o stăpânire veche.

Unirea cu Domnul Isus

Ideea unirii credinciosului cu Domnul Isus Hristos este prezentă din plin în fiecare adevăr prezentat în acest pasaj prin expresii precum „în Isus”(v.3, 11), „împreună cu El”(v.4, 6, 8), „una cu El”(v.5).

În prima fază, mi-a fost greu să înţeleg ce înseamnă „unirea cu Domnul Hristos”. Apoi, Domnul mi-a adus aminte de o imagine bine cunoscută nouă: când doi tineri (de sex opus) se căsătoresc, noi spunem „s-au unit” şi chiar Dumnezeu spune „se vor face un singur trup.” Sunt doi şi totuşi una. Într-adevăr, aşa cum spunea apostolul Pavel: „taina aceasta este mare” (Efes.5.32). Chiar apostolul Pavel face o paralelă între căsătoria soţ-soţie şi căsătorie Hristos-Biserică. Deci, nu cred că este deloc deplasat să încercăm a înţelege puţin unirea cu Domnul  meditând puţin la unirea soţ-soţie.

Ce înseamnă faptul că cei doi sunt una?Care sunt câteva indicii după care ne dăm seama că cei doi sunt una sau că cei doi nu sunt una?

Fiecare dintre noi am văzut persoane căsătorite care deşi sunt cu acte în regulă, cununaţi totuşi nu sunt una.

Iată câteva exemple:

-unitate în familie înseamnă să privim în aceeaşi direcţie şi nu în sensuri opuse. Înseamnă să avem aceleaşi planuri, să lucrăm în aceeaşi direcţie

-unitate în familie înseamnă să petrecem timp împreună, să avem timp de calitate împreună.

-unitate în familie înseamnă să învăţ să simt cu partenerul de viaţă. Să mă bucur când el se bucură şi să plâng când el plânge; să îl înţeleg din priviri.

-asemănarea este o altă roadă a unităţii. Sentimental, spiritual, fizic şi chiar trăsăturile chipului. Adesea ni se spune: „semănaţi!” Vezi în textul nostru cuvântul „asemănătoare.”

-proiecte comune, valori comune, interese comune.

Pot verifica dacă sunt unit cu Domnul Isus?

Este foarte simplu. Răspunde la următoarele întrebări şi vei înţelege:

a)             Petreci timp cu Domnul Isus în rugăciune şi meditaţie la Cuvântul Său?

b)            Eşti atent la ceea ce spune El în Cuvânt? Eşti interesat de părerea Lui sau citeşti Biblia doar ca să bifezi că eşti la zi cu citirea ei?

c)             Planurile Lui sunt şi interesul tău? Adică, eşti interesat de mântuirea oamenilor, lucrezi pentru asta sau te interesează doar afacerile tale?

d)            Ai ajuns să simţi când Domnul Isus este supărat pe tine şi când se bucură de tine? Îţi pasă ce simte El cu privire la tine? Te interesează?

e)             Ai tu aceleaşi valori ca Domnul Isus? Neprihănirea, adevărul, cinstea, cumpătarea şi standardul sfinţeniei sunt importante pentru tine?

f)             Ai ajuns tu să reflecţi chipul Domnului Isus? Au ajuns cei din casa ta şi prietenii tău să vadă în tine pe Domnul Isus?

g)             Trupul tău şi mădularele tale sunt în slujba Domnului Isus (soţul tău spiritual) sau sunt în slujba unui străin?

h)            Ştiu că El se gândeşte la tine, eşti în gândurile Lui. Tu te gândeşti la El, este El în gândurile tale?

i)              Eşti una cu Domnul şi în bucurii şi în necazuri?

Dacă nu există unire cu Hristos în viaţa ta, atunci înseamnă că nu a fost unire cu Domnul Hristos în moartea Lui, înseamnă că nu ai murit faţă de păcat.

Unirea cu Domnul Isus este singura modalitate de a putea muri faţă de păcat.

Unirea cu Domnul Isus în moartea Lui este urmată automat de unirea cu El şi în viaţă.

Unirea cu Domnul Isus în viaţă este condiţionată de unirea cu El în moarte.

Unirea cu Domnul Isus este de fapt mântuirea şi mântuirea este unirea cu Domnul Hristos. Unirea cu Domnul Isus aduce moartea faţă de păcat (pocăinţa) şi tot ea aduce viaţa pentru Dumnezeu (credinţa.)

Gal.2.20 Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.

Mai putem noi să ne dorim să păcătuim când dorinţa noastră este să fim una cu Domnul nostru?

Mihail Geabou, Păstor Biserica Baptistă Calea Domnului, Alexandria.

 

 

Hristos a suferit şi a murit … Ca să dea naştere la un popor plin de râvnă pentru fapte bune

„Care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor pentru Sine, plin de râvnă pentru fapte bune.“

Tit 2,14

   Adevărul central al creştinismului este, că nouă ni s-a iertat şi Dumnezeu ne-a primit, nu pentru că noi am făcut fapte bune, ci ca să ne facă capabili pentru fapte bune şi să ne stimuleze. Biblia explică: Dumnezeu «ne-a mântuit … nu potrivit faptelor noastre» (2 Timotei 1,9). Faptele bune nu sunt baza pentru care Dumnezeu ne-a primit, ci ele sunt roadele care rezultă din această primire. Hristos nu a suferit şi nu a murit, deoarece noi am făcut fapte bune pentru El, ci El a murit ca «să-Şi curăţească un popor pentru Sine, plin de râvnă pentru fapte bune» (Tit 2,14).

   Acesta este înţelesul harului. Faptele noastre nu ne fac drepţi înaintea lui Dumnezeu. Îndreptăţirea trebuie să fie un dar de bună voie. Noi putem primi această îndreptăţire numai prin credinţă şi s-o preţuim ca pe o comoară mare a noastră. De aceea Biblia spune: «Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni» (Efeseni 2,8-9). Hristos a suferit şi a murit, pentru ca din aceasta să urmeze fapte bune. Ele nu sunt cauza pentru care Dumnezeu ne-a primit.

   Noi nu suntem surprinşi, când în fraza următoare citim: «Pentru că suntem … creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune» (Efeseni 2,10). Aceasta înseamnă, că noi nu am fost mântuiţi din cauza faptelor noastre bune, ci ca să fim gata pentru fapte bune. Hristos vrea nu numai să ne facă capabili pentru astfel de fapte bune, ci şi să fim plini de râvnă pentru ele. De aceea Biblia foloseşte cuvântul «râvnă». Hristos a murit ca să ne facă plini de râvnă pentru fapte bune. Râvnă înseamnă pasiune. Hristos nu a murit numai ca să facă posibil faptele bune sau ca noi să le facem cu jumătate de inimă. El a murit ca să trezească în noi pasiune pentru fapte bune. Sfinţenia creştină nu evită numai răul, ci ea năzuieşte după bine.

   Isus a avut motive bine întemeiate, pentru ce El a plătit preţul nespus de mare, ca noi să facem cu pasiune fapte bune. El a explicat aceste motive principale în felul următor: «Astfel să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrările voastre cele bune şi să-L glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri» (Matei 5,16). Dumnezeu este glorificat prin faptele bune ale creştinilor. Pentru această glorificare a suferit şi a murit Hristos.

   Deoarece harul şi iertarea lui Dumnezeu ne-a eliberat de frică, de mândrie şi de lăcomie, acum noi suntem plini de râvnă să iubim pe aproapele nostru cu aceeaşi dragoste cu care şi noi am fost iubiţi. Noi riscăm posesiunea şi viaţa noastră, deoarece în Hristos suntem în siguranţă. Dacă iubim pe aproapele nostru în felul acesta, atunci comportarea noastră este în opoziţie cu năzuinţa lumească după dezvoltarea capacităţilor proprii şi autoconservare. Atunci atenţia noastră este îndreptată spre comoara care ne schimbă viaţa şi spre siguranţa noastră: Dumnezeu Însuşi.

   Şi ce sunt aceste «fapte bune»? Fără a limita varietatea, Biblia se referă în primul rând la a ajuta pe alţi oameni aflaţi în nevoi stringente. În mod deosebit acelora care posedă cel mai puţin şi suferă cel mai mult. Biblia spune de exemplu: «Trebuie ca şi ai noştri să se deprindă să fie cei dintâi în fapte bune pentru cele necesare şi să nu fie neroditori» (Tit 3,14). Hristos a murit ca să facă din noi oameni care cu pasiune ajută pe săraci şi pe cei apăsaţi. Aceasta este cel mai bine, ce putem face în viaţa noastră, indiferent cât ne costă în lumea aceasta. Alţii sunt ajutaţi, noi ne bucurăm şi Dumnezeu este glorificat.

  1. Hristos a suferit şi a murit …

Ca să ne cheme să urmăm exemplul Lui de smerenie şi al dragostei care se jertfeşte

„Pentru că acesta este un har, dacă cineva, datorită conştiinţei faţă de Dumnezeu, îndură întristări suferind pe nedrept. … Dar dacă, făcând bine şi suferind, veţi răbda, aceasta este plăcut lui Dumnezeu. Pentru că la aceasta aţi fost chemaţi; pentru că şi Hristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să călcaţi pe urmele Lui.“

1 Petru 2,19-21

„Uitaţi-vă bine dar la Cel care a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine, ca să nu obosiţi, descurajându-vă în sufletele voastre. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, luptând împotriva păcatului.“

Evrei 12,3-4

„Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus. El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.“

Filipeni 2,5-8

   Imitarea nu este salvarea. Dar salvarea conduce la imitare. Hristos nu ne-a fost dat în primul rând ca model, ci ca Mântuitor. În experienţa credinciosului mai întâi vine iertarea şi apoi modelul lui Hristos. În experienţa lui Hristos însă ambele au avut loc deodată: aceeaşi suferinţă, care anulează păcatele noastre, ne arată şi cum trebuie să iubim.

   Hristos poate fi realmente un model pentru noi numai dacă am avut parte de iertarea Sa. Aceasta sună greşit, deoarece suferinţa Lui a fost unică în felul ei şi nu poate fi imitată. Numai Fiul lui Dumnezeu a putut să sufere în felul acesta pentru noi. El a purtat pedeapsa pentru păcatele noastre într-un fel cum nimeni altul nu ar fi putut-o face. El a suferit ca Suplinitor. Aceasta nu o vom putea imita niciodată. El a murit o dată pentru totdeauna, Cel drept pentru cei nedrepţi. Suferinţa suplinitoare pentru păcat recunoscută de Dumnezeu este de neimitat.

   Însă această suferinţă unică în felul ei transformă pe aceia care prin ea au primit iertarea şi îndreptăţirea în Numele lui Isus. Ei nu imită ispăşirea făcută de El, dar ei se comportă ca Isus şi iubesc ca El. Ca şi Isus, ei suferă, ca să facă altora bine. Ca şi Isus, ei nu răsplătesc răul cu rău. Ca şi Isus, ei sunt blânzi şi smeriţi. Ca şi Isus, ei suportă cu răbdare durerea. Ca şi Isus, ei slujesc altora. Isus a suferit pentru noi într-un fel unic, pentru ca şi noi să suferim cu El pentru lucrurile dragostei.

   Apostolul Pavel a spus, că mai întâi el a năzuit ca prin credinţă să aibă parte de justificarea lui Hristos şi apoi să aibă parte de suferinţele Domnului în lucrarea sa pentru El: «să fiu găsit în El nu având ca dreptate a mea pe cea din Lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, … pe El … şi comuniunea suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui» (Filipeni 3,9-10). Mai întâi noi trebuie să fim îndreptăţiţi, după aceea putem fi imitatori. Numai prin suferinţa lui Hristos, care ne-a îndreptăţit, putem ca urmaşi ai lui Isus să suferim şi pentru Evanghelie. Suferinţa noastră pentru alţii nu îndepărtează mânia lui Dumnezeu. Se arată numai cât de preţios este că Dumnezeu a îndepărtat mânia Sa de la noi din pricina suferinţei lui Hristos. Omul este îndreptat spre Dumnezeu.

   Dacă Biblia ne cheamă să răbdăm «toate pentru cei aleşi, ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu gloria eternă» (2 Timotei 2,10), aceasta înseamnă că imitarea lui Hristos de către noi arată oamenilor pe Singurul care poate salva. Suferinţa noastră este importantă, dar numai suferinţa lui Hristos poate salva. De aceea să imităm dragostea Sa, dar să nu ocupăm locul Lui.

  1. Hristos a suferit şi a murit …

Ca să cheme în afară o ceată de urmaşi care au fost răstigniţi

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi şi să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze.“

Luca 9,23

„Cine nu-şi ia crucea sa şi vine după Mine nu este vrednic de Mine.“

Matei 10,38

   Hristos a murit ca să adune tovarăşi de suferinţă pe drumul spre Golgota. Golgota este numele dealului pe care El a fost răstignit. El ştia că în final drumul Lui va duce într-acolo. Da, El «Şi-a îndreptat faţa hotărât» să meargă acolo (Luca 9,51). Nimic nu trebuia să-L împiedice în împlinirea misiunii Sale de a muri. El ştia unde şi când trebuia să aibă loc aceasta. Când cineva L-a atenţionat în drumul Lui spre Ierusalim, că este în pericol din partea lui Irod, El a respins gândul că Irod ar putea să zădărnicească planul lui Dumnezeu. «El le-a spus: „Mergeţi şi spuneţi-i vulpii aceleia: ,Iată, scot demoni şi fac vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi sfârşi’”» (Luca 13,32). Totul se desfăşura conform planului. Şi când în cele din urmă a venit sfârşitul şi când în seara premergătoare morţii Sale L-a prins haita, El le-a spus: «Toate acestea au avut loc ca să se împlinească Scripturile profeţilor» (Matei 26,56).

   Într-un anumit sens drumul spre Golgota este acolo unde oamenii întâmpină pe Isus. Este adevărat că El a mers deja pe drum, că El a murit şi a înviat şi acum domneşte în cer până va reveni. Dar când Hristos întâmpină astăzi pe cineva, atunci o face întotdeauna pe drumul spre Golgota – pe drumul spre cruce. Ori de câte ori întâlneşte pe cineva pe drumul spre Golgota, El spune: «Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi şi să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze» (Luca 9,23). Când Hristos a mers la cruce, ţinta Lui era să cheme o mulţime mare de credincioşi, care să-L urmeze pe acest drum.

   Motivul pentru aceasta nu este că Isus astăzi trebuie să moară încă o dată, ci că noi trebuie să murim. Când spune că noi trebuie să ne luăm crucea noastră, prin aceasta vrea să spună, că noi trebuie să venim la El şi să murim cu El. Crucea era un instrument de execuţie capitală îngrozitor. Pe timpul lui Isus era de neimaginat să se poarte o cruce ca bijuterie. Ar fi fost ca şi cum ai fi purtat la gât un scaun electric sau o frânghie de spânzurătoare. Cuvintele Lui trebuie să fi îngrozit foarte mult pe ascultătorii Lui: «Cine nu-şi ia crucea sa şi vine după Mine nu este vrednic de Mine» (Matei 10,38).

   Şi astăzi aceste cuvinte sunt cuvinte de trezire. Prin aceasta se înţelege cel puţin, că eu-l vechi, autodeterminativ şi iubitor de sine, trebuie răstignit, dacă eu îl urmez pe Isus ca Mântuitor şi Domn al meu. Eu trebuie să mă privesc zilnic ca mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu. Acesta este drumul spre viaţă: «Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Isus» (Romani 6,11).

   Dar a fi urmaş al lui Isus pe drumul spre Golgota înseamnă mai mult. Înseamnă, că Isus a murit, pentru ca noi să fim gata să purtăm ocara Lui. «De aceea şi Isus … a suferit dincolo de poartă. Deci să ieşim la El, afară din tabără, şi să purtăm ocara Lui» (Evrei 13,12-13).

   Dar nu numai ocara, ci dacă este nevoie şi moartea de martir. Biblia descrie pe unii urmaşi ai lui Hristos în felul următor: «Ei l-au învins (pe satan) datorită sângelui Mielului şi datorită cuvântului mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa, până la moarte» (Apocalipsa 12,11). Aşa Şi-a vărsat sângele Mielul lui Dumnezeu Isus, ca noi să putem învinge pe diavolul, prin aceea că ne încredem în sângele Lui şi ne uităm pe noi înşine. Isus ne cheamă să venim pe drumul spre Golgota. Nu este o viaţă uşoară, dar este o viaţă bună. Vino şi tu!

  1. Hristos a suferit şi a murit …

Ca să ne elibereze de frica morţii

„Deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, şi El, în acelaşi fel, a luat parte la ele, ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să-i elibereze pe toţi aceia care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor.“

Evrei 2,14-15

   Isus a numit pe satan ucigaş. «El a fost ucigaş de la început şi n-a stat în adevăr … este mincinos şi tatăl minciunii» (Ioan 8,44). Însă interesul lui principal nu este să omoare, ci să condamne. Realmente el preferă ca urmaşii lui să aibă o viaţă lungă şi fericită – ca să batjocorească pe sfinţi şi să ascundă groaza iadului.

   Puterea lui de a duce oameni la pierzare nu este în el însuşi, ci în păcatul, la care el inspiră  pe oameni, şi în minciuna, pe care o răspândeşte. Singurul lucru care condamnă sunt păcatele care nu au fost iertate. Blestemul, vrăjitoriile, voodoo (religie creolă – n.t.), şedinţele spiritiste, blestemele, magia neagră, apariţia duhurilor, voci supranaturale – toate acestea nu duc pe nimeni în iad. Toate sunt numai şicane ale diavolului. Singura lui armă ucigătoare este puterea de a ne înşela. Minciuna lui principală este, că ar fi mai bine să te glorifici singur, decât să glorifici pe Hristos şi păcatul este mai bun decât neprihănirea. Dacă i s-ar lua această armă, el nu ar mai avea nici o putere asupra morţii veşnice.

   Şi pentru aceasta a venit Hristos: să dezarmeze pe satan. Pentru aceasta El a luat păcatele noastre asupra Sa şi a suferit pentru ele. Când a avut loc aceasta, satan nu a mai putut folosi nici un păcat împotriva noastră. Ne mai poate el dispreţui? Da. Ne poate el batjocori? Da. Ne poate el condamna? Nu. Hristos a luat în locul nostru blestemul asupra Sa. Oricâte eforturi ar face el, satan nu ne poate nimici. Mânia lui Dumnezeu a fost îndepărtată. Harul Său este protecţia noastră. Şi satan nu poate face nimic împotriva noastră.

   Ca să se obţină această eliberare, Hristos a trebuit să ia chip de Om, căci altfel nu ar fi putut să moară. Numai moartea Fiului lui Dumnezeu a putut nimici pe acela care are puterea morţii. De aceea Biblia spune: «Deci, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, şi El, în acelaşi fel, a luat parte la ele, ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul» (Evrei 2,14). Când Hristos a murit pentru păcatele noastre, El a smuls diavolului singura lui armă nimicitoare: păcatele neiertate.

   Hristos a vrut prin fapta Sa să ne elibereze de frică. Când a murit, El a eliberat pe toţi aceia «care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor» (Evrei 2,15). Frica de moarte înrobeşte pe om. Ea ne face fricoşi şi ne paralizează. Isus a murit, ca să ne elibereze. Când frica de moarte este nimicită printr-o faptă de dragoste cu sacrificiu de sine, atunci şi înrobirea sub autoconservarea arogantă este distrusă. Noi am fost eliberaţi, ca să iubim aşa cum a iubit Hristos, chiar dacă aceasta ne costă viaţa.

   Diavolul va putea chiar să ne omoare trupul, dar nu poate omorî sufletul. Sufletul este în siguranţă în Hristos. Şi trupul nostru muritor va învia într-o zi: «Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi» (Romani 8,11). Noi suntem oamenii cei mai liberi de pe pământ. Şi Biblia explică foarte clar, pentru ce ne-a fost dată această libertate: «Pentru că voi aţi fost chemaţi la libertate, fraţilor; numai nu folosiţi libertatea ca un prilej pentru carne, ci slujiţi unii altora prin dragoste» (Galateni 5,13).

  1. Hristos a suferit şi a murit …

Pentru ca noi după moarte să fim imediat la El

„… care a murit pentru noi, ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El.“

1 Tesaloniceni 5,10

„Pentru că pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri, câştig. Sunt strâns din două părţi, având dorinţa (textual: plăcerea) să plec şi să fiu împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine.“

Filipeni 1,21.23

„Suntem încrezători, spun, şi ne place mai bine să fim departe de casă, afară din trup, şi să fim acasă la Domnul.“

2 Corinteni 5,8

   Din punct de vedere biblic trupul nostru nu este rău în sine însuşi. În credinţa creştină trupul nu are acelaşi înţeles ca în religia din antichitatea greacă, unde trupul era numai o povară, la care cu plăcere se renunţa. Nu, moartea este un duşman. Când trupul nostru moare, atunci pierdem ceva preţios. Hristos nu are nimic împotriva trupului, ci El îl numeşte bun. Biblia spune clar: «Trupul nu este pentru curvie, ci pentru Domnul, şi Domnul, pentru trup» (1 Corinteni 6,13). Aceasta este o afirmaţie minunată: Domnul este pentru trup!

   Noi însă nu avem voie să afirmăm, că fără trup nu există nici viaţă nici conştienţă. Biblia nu învaţă aşa ceva. Hristos a murit nu numai să salveze trupul, ci şi ca să lege sufletul nostru aşa de strâns cu El, că noi suntem la El chiar şi fără trup. Aceasta este o mare mângâiere pentru noi, atât în viaţă cât şi în moarte. Hristos a murit, pentru ca noi să ne putem bucura în această nădejde.

   Pe de o parte Biblia explică, că la pierderea trupului la moarte, sufletul rămâne gol în urmă: «Pentru că, în adevăr, noi, care suntem în cort (acesta este trupul), gemem împovăraţi, pentru că nu dorim să fim dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă» (2 Corinteni 5,4). Exprimat altfel: noi am dori cu plăcere ca direct după moarte să avem un trup de înviere, şi anume fără o perioadă intermediară, în care trupul nostru să zacă în mormânt. Exact aceasta vor trăi acei oameni, care la revenirea lui Hristos vor fi în viaţă.

   Pe de altă parte Biblia laudă acest timp intermediar, când sufletul nostru este în cer şi trupul nostru în mormânt. Ce-i drept, nu este gloria finală, dar este minunat. Citim: «Pentru mine a trăi este Hristos, şi a muri, câştig» (Filipeni 1,21). Da, pierderea temporală a trupului este «câştig»! Într-un anumit sens noi suntem atunci «dezbrăcaţi». Dar mai mult decât toate aceasta este «câştig»! De ce? Pentru că moartea unui credincios înseamnă că el merge acasă la Hristos. Apostolul Pavel exprimă aceasta în felul următor: «având dorinţa (textual: plăcerea) să plec şi să fiu împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine» (Filipeni 1,23).

  «Mult mai bine»! Aceasta înseamnă, că nu este încă cel mai bine. Cel mai bine urmează să vină, când trupul va învia sănătos şi glorios. Dar este încă «mult mai bine». Noi ne bucurăm de comuniune intimă cu Hristos, noi suntem «acasă la Domnul». Aşa spuneau primii creştini: «Suntem încrezători, spun, şi ne place mai bine să fim departe de casă, afară din trup, şi să fim acasă la Domnul» (2 Corinteni 5,8). Noi, cei care credem în Hristos, nu încetăm să existăm, atunci când murim. Noi nu cădem într-o stare de „adormire a sufletului”. Noi vom fi la Hristos. Atunci vom fi «acasă». Aceasta este «mult mai bine». Este «câştig».

   Acesta este unul din motivele cele mai importante pentru care Hristos a suferit. Isus Hristos «a murit pentru noi, ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El» (1 Tesaloniceni 5,10). Trupul zace în mormânt, ca şi cum ar dormi. Dar noi trăim împreună cu Hristos în cer. Aceasta nu este ultima noastră speranţă. Într-o zi trupul nostru va fi înviat. Dar fără să ţinem seama de aceasta este nedescris de preţios să fi la Hristos.

Răstignit între galateni

CrucifiedRăstignirea – iată mesajul pe care-l predicase apostolul Pavel, ca Evanghelie autentică, el zugrăvind imaginar înaintea credincioșilor galateni pe „Isus Hristos ca răstignit” (3:1). Jertfa Fiului lui Dumnezeu era punctul central al predicării sale, menționare făcută încă din primele rânduri ale epistolei: „El S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl” (1:4).

O soluție divină unică, un Hristos răstignit însemna că mântuirea se obține exclusiv prin har divin, „după voia Dumnezeului nostru”. Se pare însă că galatenii își ajustaseră recent credința după „o altă evanghelie”, una în care pe lângă meritele lui Hristos mai intrau și merite omenești. Inconștienți că o astfel de stare însemna nu doar încă ceva lângă Hristos, ci ceva în locul lui Hristos, galatenii se legănau cu ideea că la neprihănire se ajunge prin fapte, eventual plus credință. Probabil că nu renunțaseră la Hristos, ci doar Îi micșorau aportul.

Dezamăgit de această trădare, Pavel armează bomba: „Nu vreau să fac zădarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (2:21). Parcă tună un Ilie care cere poporului să nu mai șchiopăteze de ambele picioare. Alternativa e radicală: nu se poate Lege plus Hristos, ci una (oricare) minus alta – ori „neprihănirea [ce] se capătă prin Lege”, ori „a murit Hristos”.


Alternativa e radicală:
nu se poate Lege plus Hristos, ci una (oricare) minus alta.
Ori „neprihănirea se capătă prin Lege”, ori „a murit Hristos”.


Imaginabil, dacă neprihănirea s-ar fi putut căpăta prin Lege, atunci jertfa lui Hristos fusese efectiv o risipă căci, de s-ar fi străduit omul un pic mai mult, mai că ar fi reușit să se smulgă singur „din acest veac rău”. Într-o astfel de situație, nici harul lui Dumnezeu nu mai era chiar atât de neprețuit – de ce să arăți milă față de om, când ai fi putut arăta un pic de admirație? La schimb însă, dacă neprihănirea nu se putea căpăta sub nicio formă prin lege, ci doar prin credință, atunci erau anulate orice merite omenești obținute prin păzirea Legii, fie ele apartenența la un popor ales, semnul tăierii împrejur, respectarea anumitor reglementări și altele.

De înțeles deci că se prefigura „pricina de poticnire a crucii” (5:11) pentru toți aceia care credeau că… pot și altfel, eventual prin ei înșiși, doar să se mai fi încordat nițel. Scandalul se stârnește ca nou oricând vreun merit personal se vede amenințat de meritul lui Hristos. Predicatorii ceilalți, adversarii lui Pavel, cei care prezentau cu râvnă „o altă evanghelie”, și care doreau acceptarea din partea credincioșilor, accentuau circumcizia: „Toți cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiți tăierea împrejur numai ca să nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Hristos” (6:12). Oare cine-i prigonea? Nimeni alții decât tot ai lor, de care s-ar fi rupt, asemenea lui Pavel, căci el întreabă: „Fraților, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci, pricina de poticnire a crucii s-a dus.” (5:11). Le părea mai ușor iudaizanților respectivi să-i pună pe alții să se taie împrejur, decât să se răstignească ei pe cruce, alături de Hristos. Le părea mai ușor enoriașilor să sufere nițel, dar să capete niște merite cu termen de valabilitate pe viață. Nu ajunseseră la știința că, în ultimă instanță, pe cruce moare omul vechi. „Căci în Hristos Isus nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu sunt nimic, ci a fi o făptură nouă.” (6:15) Cei ce L-au urmat pe Hristos sunt și ei niște răstigniți, unii care „şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” (5:4) Nu înțelegeau că e vorba de dragoste, nu de competiție. „Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” (5:6)


În viziunea lui Pavel, demersurile pentru a obține o neprihănire prin Lege, al cărei fericit posesor se crezuse cândva, nu erau decât „învățături începătoare”, un fel de ABC pe calea mântuirii, un îndrumar pe calea către Hristos. În timp ce lucrarea de doctorat era crucea.


În viziunea lui Pavel, demersurile pentru a obține o neprihănire prin Lege, al cărei fericit posesor se crezuse cândva, nu erau decât „învățături începătoare”, un fel de ABC pe calea mântuirii, un îndrumar pe calea către Hristos. În timp ce lucrarea de doctorat era crucea. Pe trupul lui voia să poarte nu cicatricea unui cuțit, ci a unor cuie: „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu.” Semnele Domnului Isus – răstignirea –, dovedeau că harul se cheltuise într-o oferta nesperată, așteptată de o întreagă lume neputincioasă. Pavel însuși fusese unul dintre beneficiarii acestui har: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos…” (6:14). Pentru Pavel nu există alt merit, alt motiv de laudă, decât crucea lui Hristos. Ea era crucială – totul sau nimic. Apostolul își stinsese datoriile față de lume prin această cruce, prin care „lumea este răstignită față de mine și eu, față de lume” (6:14) Contractul este în dublu exemplar, pentru Pavel lumea a murit, pentru lume Pavel a murit…

Dar viața? Smuls mort dintr-un veac rău? Pentru Pavel crucea lui Hristos este nu doar finalul unei vieți păcătoase ce poartă marca unui „veac rău”, ci și începutul unei noi vieți, pe urmele lui Isus. Răstignit pe crucea lui Hristos, el este și chemat la viață pentru că Mortul de pe cruce, viu fiind, înviat de Tatăl, trăiește în el. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (2:20) O predare, care nu poate fi decât totală, este aceea în care eu nu mai trăiesc, sau trăiesc altfel, căci Hristos e viața mea. Pare un ideal greu de neatins. Este o adevărată provocare. Iată la ce suntem chemați – răstigniți ca să trăim!

 

ramanerea in Hristos

Eul este ascuns și Hristos este descoperit

Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Galateni 2:20

Atunci când un creștin se supune ritualului solemn al botezului, cele trei puteri cele mai înalte în univers – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – pun aprobarea Lor asupra acestui act, făgăduind pe ei înșiși că Își vor exercita puterea în favoarea sa, în timp ce el se străduiește să-l onoreze pe Dumnezeu. El este îngropat în asemănarea cu moartea lui Hristos și este înălțat în asemănarea învierii Sale…

Cele trei mari puteri ale cerului se angajează să ofere creștinului toată asistența pe care o cere. Duhul schimbă inima de piatră într-o inimă de carne. Și fiind părtași la Cuvântul lui Dumnezeu, creștinii obțin o experiență care este după asemănarea divină. Când Hristos rămâne în inimă prin credință, creștinul este templul lui Dumnezeu. Hristos nu rămâne în inima păcătosului, ci în inima celui care este sensibil la influențele cerului.

Lumina care strălucește din viața creștinului adevărat mărturisește despre unirea lui cu Hristos. Eul este ascuns și Domnul Hristos este descoperit … “Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” 1 Ioan 3:2. Atunci cei ale căror vieți au fost ascunse cu Hristos, aceia care pe acest pământ a luptat lupta cea bună a credinței, vor străluci cu slava Răscumpărătorului în Împărăția lui Dumnezeu.

Fratele meu, sora mea, scopul lui Dumnezeu pentru tine este ca tu să trăiești o viață care va face pe alții mai buni – o viață care va arăta că Hristos, nădejdea slavei, a luat chip în tine. Scopul Lui este ca tu să poți spune  împreună cu apostolul Pavel: ” trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Galateni 2:20. În mulțumire perfectă, odihnindu-te în dragostea lui Hristos, având încredere că Răscumpărătorul și Dătătorul de viață va lucra mântuirea sufletului tău, vei ști, pe măsură ce te apropii tot mai mult de El, ce înseamnă să poți  vedea pe Cel nevăzut… Mulțumirea pe care Hristos o acordă este un dar care merită infinit mai mult decât aurul și argintul și pietrele prețioase …

Viața noastră este curată numai când suntem sub controlul lui Dumnezeu și este fericită numai atunci când suntem în comuniune cu El. Strălucirea pe care o au cei care au câștigat cea mai bogată experiență nu este decât reflectarea luminii Soarelui neprihănirii. Cine trăiește cel mai aproape de Isus strălucește cel mai strălucitor. – The Signs of the Times, 16 august 1905.

Dependența de Dumnezeu

Cover”Căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” Ioan 15:5 up.

Prima lecție care trebuie să fie predată… este lecția dependenței de Dumnezeu… După cum o floare de pe câmp își are rădăcina înfiptă în pământ, după cum ea trebuie să primească aer, rouă, ploaie și lumină, la fel și noi trebuie să primim de la Dumnezeu cele necesare dezvoltării vieții sufletului. (7M 194).

Prezența lui Dumnezeu este garantată creștinului. Stânca pe care se bizuie credința este prezența vie a lui Dumnezeu. Cel mai slab om se poate baza pe acest lucru. Cei care se cred cei mai puternici pot deveni cei mai slabi dacă nu depind de Hristos ca fiind calificarea și vrednicia lor. Aceasta este Stânca pe care putem clădi cu succes. Dumnezeu este aproape în jertfa ispășitoare a lui Hristos, în mijlocirea Sa, puterea Sa duioasă și iubitoare conducând biserica. Așezat pe tronul cel veșnic, El îi urmărește cu mare interes. Atâta timp cât membrii bisericii, își vor trage prin credință seva și hrana de la Isus Hristos și nu de la opiniile, metodele și planurile omului; dacă având o convingere a apropierii de Dumnezeu în Hristos, ei își pun toată încrederea în Dumnezeu, vor avea o legătură vitală cu Hristos, așa cum mlădița are legătură cu vița. Biserica nu este întemeiată  pe teoriile oamenilor, nici pe planuri și scheme pe termen lung. Ea este dependentă de Hristos neprihănirea noastră. Este clădită pe credința în Hristos, ”și porțile iadului nu o vor birui”…

Puterea fiecărui suflet este în Dumnezeu nu în oameni. Liniștea și încrederea trebuie să fie tăria tuturor celor care dăruiesc inimile lor lui Dumnezeu. Hristos nu are un interes oarecare pentru noi, ci unul care este mai puternic decât cel al mamei pentru copilul ei… Mântuitorul nostru ne-a cumpărat [plătind prețul] prin suferință omenească și durere, insultă, ocară, abuz, batjocură, respingere și moarte. El veghează asupra ta, copil  tremurând al lui Dumnezeu. Vei fi în siguranță sub protecția Lui… Slăbiciunea noastră în natura omenească nu va bloca accesul nostru la Tatăl ceresc, pentru că El [Hristos] a murit ca să mijlocească pentru noi. (The Home Missionary June 1, 1897, Art. B).

Devoționalul face parte din cartea Fii și Fiice ale lui Dumnezeu de Ellen G. White. Pentru mai multe cărți scrise de Ellen G. White vizitați site-ul http://www.egwwritings.org și alegeți versiunea în limba română.

“Mai mult decât biruitori”

Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” Romani 8:37.

Prin puterea pe care ne-o dă Isus, noi putem fi” mai mult decat biruitori”. Dar noi nu putem produce această putere. Numai prin Duhul Sfânt putem s-o primim.

Avem nevoie de o înțelegere profundă asupra naturii lui Isus și asupra tainei iubirii Sale, “care întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3:19). Noi trebuie să trăim în razele calde, plăcute ale Soarelui Neprihănirii. Nimic în afară de dragostea plină de compasiune a lui Hristos, de harul Său divin și atotputernicia Sa, nu ne pot face în stare să împiedecăm dușmanul necruțător și să supunem rezistența propriilor inimi. Care este puterea noastră? Bucuria în Domnul. Fie ca iubirea lui Hristos să umple inimile noastre, iar apoi vom fi pregătiți să primim puterea pe care El o are pentru noi.

Să mulțumim în fiecare zi lui Dumnezeu pentru binecuvântările ce ne aparțin deja. Dacă instrumentul omenesc  se va umili înaintea lui Dumnezeu, … înțelegând neputința totală de a face lucrarea ce trebuie făcută pentru ca sufletul său să poată fi curățit; dacă va  înlătura propria neprihănire, Hristos va locui în inima sa. El va pune umărul la  lucrarea de a-l crea din nou, și Își va continua lucrarea până când omul devine desăvârșit în El…

Privind la Hristos cu scopul de a deveni ca El, căutătorul după adevăr vede perfecțiunea principiilor legii lui Dumnezeu, și nu mai este mulțumit cu nimic altceva în afară de desăvârșire…El știe însă că împreună cu  Răscumpărătorul există putere mântuitoare care va câștiga pentru el biruința în luptă. Mântuitorul îl va întări și-l va ajuta când vine stăruind pentru har și eficiență.

Hristos nu va neglija niciodată lucrarea ce a fost așezată în mâinile Sale. El va inspira pe ucenicul hotărât cu o înțelegere a îndărătniciei, stării de păcat și depravare a inimii asupra căreia El lucrează. Adevăratul pocăit învață inutilitatea părerii bune despre sine. Privind la Isus, comparând caracterul său imperfect cu caracterul desăvârșit al Mântuitorului, el spune doar-

“Neputând s-aduc nimic

Lângă crucea ta eu pic”

Devoționalul face parte din cartea În locurile cerești (In Heavenly Places) de Ellen G. White. Pentru mai multe cărți scrise de  Ellen G. White vizitați site-ul  www.egwwritings.org  și alegeți versiunea în limba română.

Traducere: Dia Dospinescu

Istoria lui Oswald Chambers

Oswald Chambers (1874-1917) s-a născut pe 24 iulie 1874, în Aberdeen, Scoţia. Convertit în adolescenţă în timpul slujirii lui Charles Haddon Spurgeon, a studiat ştiinţele umaniste şi arheologia la University of Edinburgh înainte de a răspunde chemării lui Dumnezeu către slujirea creştină pastorală. Apoi a studiat teologia la Dunoon College.

Între 1906-1910 a desfăşurat o activitate de instruire biblică itinerantă în Statele Unite, Regatul Unit al Marii Britanii, şi Japonia. În 1910 Chambers s-a căsătorit cu Gertrude Hobbs. Au avut o fiică, Kathleen.

În 1911 a fondat şi a devenit directorul Bible Training College din Clapham, Londra, unde a ţinut cursuri până când şcoala a fost închisă în 1915 din cauza Primului Război Mondial. În octombrie a plecat la Zeitoun, Egipt (aproape de Cairo), unde a slujit trupelor din Australia şi Noua Zeelandă în calitate de capelan YMCA. A murit pe 15 noiembrie 1917 în urma unei operaţii de apendicită. A suferit dureri extreme trei zile, necăutând îngrijiri medicale, refuzând să ocupe unul din paturile necesare soldaţilor răniţi pe front.

Deşi Oswald Chambers a scris doar o carte, Baffled to Fight Better, mai mult de treizeci de titluri poartă numele lui. Cu această singură excepţie, operele publicate au fost compilate de către dna. Chambers, o stenografă de judecătorie, din notiţele sale mot-a-mot pe care le-a scris de mână în toţi cei şapte ani ai căsătoriei lor. Timp de o jumătate de secol după moartea soţului ei, ea a muncit pentru a da lumii cuvintele lui.

My Utmost for His Highest, cea mai cunoscută carte a lui, a apărut în Anglia în 1927, iar în Statele Unite din 1935, an din care a rămas constant în primele cele mai vândute zece titluri religioase, încă la tipar, cu milioane de cititori în întreaga lume. A devenit un clasic creştin.

__________________________________

În dulcea şi curgătoarea limbă română totuşi iluminarea puternică în care a trăit acest om se transmite cu dificultăţi. Cum aţi traduce dvs. My Utmost for His Highest ? Acuitatea spirituală a lui Oswald Chambers, pe lângă  dexteritatea, forţa şi siguranţa cu care manipulează şi exprimă noţiunile superioare ale trăirii creştine arată  un grad maxim al iluminării pentru pătrunderea, interpretarea şi  actualizarea mesajului Sfintei Scripturi. Cartea este o mai mult decât o capodoperă creştină universală, sau patristică contemporană protestantă; este poate cea mai înaltă treaptă a iluminării aflată înaintea darului profetic. Mântuirea, trăirea cu Dumnezeu, cunoaşterea lui Isus sunt limite superioare ale existenţei umane, iar instrumentul de transmitere a trăirii, limba, se află frecvent la limita superioară de anduranţă în exerciţiul comunicării acestora, uneori suferind. Şi în original limbajul este uneori laconic, sau creativ. Ca atare, traducerea şi adaptarea facil(izat)e, într-o manieră palatabilă limbajului rutinat bisericesc/religios din raţiuni populiste rămâne culpabilă în ciuda bunelor intenţii. Procesul seamănă cu coafarea (îmblânzirea) predicilor lui Ezechiel, Amos sau ale lui Ioan Botezătorul.

Onorabili editori, oameni de litere şi oameni de evanghelie au încercat să “accesibilizeze” acest măreţ gând adaptându-l, făcându-l poate mai inteligibil şi eventual mai cumpărabil. Din respect şi apreciere pentru efortul lor nu voi menţiona comparativ titlul sub  care a fost publicată deja cartea în limba română, având un titlu…devoţional, totuşi fad, nereliefând aplombul şi liminalul titlului din engleză. Este totuşi de ajuns să spun că, aşa cum se întâmplă prea des în spaţiul românesc, atât în mediile tradiţional-istorice, cât şi neo-protestante fără excepţii semnificative, tradiţionalismul învinge, iar textul, depersonalizat, se supune majorităţii; iar culorile, ascuţimea, sensibilitatea, profunzimea, concizia, precizia, inspiraţia şi alte calităţi ale acestei opere se ofilesc ca elanul Comisiei UE faţă cu guvernul român.

Consider că este o datorie în fraternitatea slujirii, a glorificării Mântuitorului şi a misiunii de salvare, ca aceste ferestre prin care Duhul Sfânt luminează, pe care le-au transmis cu atâta dedicare Oswald şi Gertrude, să se deschidă mai larg şi pentru înţelegerea creştină daco-română, atât cât limba permite. Devoţionalul care apare pe acest blog este o traducere personală (şi proaspătă) a acestei cărţi, într-o manieră cât mai fidelă cu putinţă, într-un limbaj delemnificat, prioritară fiind transmiterea elocvenţei autorului.

 

 

08 februarie – Satisfacție instantanee și insistentă

https://dinamicalucida.wordpress.com/category/devotional-oswald-chambers-supremul-meu-pentru-culmile-lui/

„Și Însuși Dumnzeul păcii să vă sfințească pe deplin” 1 Tesaloniceni 5:23-24

Când ne rugăm să fim sfințiți, suntem pregătiți să ne confruntăm cu standardul acestor versete? Luăm termenul sanctificare mult prea ușor. Suntem pregătiți pentru ce va costa sfințirea? Va costa o îngustare intense a intereselor noastre de pe pământ și o lărgire imensă a tuturor intereselor noastre în Dumnezeu. Sfințirea înseamnă o concentrarea intensă asupra punctul lui Dumnzeu de vedere. Înseamnă că fiecare putere a trupului, sufletului și duhului este înlănțuită și păstrată doar pentru scopul lui Dumnezeu. Suntem pregătiți ca Dumnezeu să facă în noi toate cele pentru care ne-a separat? Și apoi după ce lucrarea Lui se realizează în noi, suntem pregătiți să ne separamă chiar cum a făcut-o Iisus? „Pentru ei mă sfințesc.” Motivul pentru care unii dintre noi n-au intrat în experiența sfințirii este că noi n-am realizat sensul sfințirii din perspectiva lui Dumnezeu. Sfințirea înseamnă să fii făcut un cu Iisus astfel încât dispoziția care L-a condus pe El să ne conducă și pe noi. Suntem pregătiți pentru costul ei? Va costa tot ce nu-i de la Dumnezeu în noi. Suntem pregătiți să fim prinși în elanul acestei rugăciunii a apostolului Pavel? Suntem pregătiți să spunem – „Doamne, fă-mă atât de sfânt pe cât poți face tu un păcătos salvat prin har?” Iisus s-a rugat ca noi să putem fi una cu El după cum El este una cu Tatăl. Caracteristica unică a Duhului Sfânt dintr-un om este o puternică asemănare familială cu Iisus Hristos, și libertatea din tot ce nu este asemenea Lui. Suntem pregătiți să ne punem de-o parte/separăm pentru slujirile Duhului Sfânt în noi?

16 aprilie – Poți să cobori?

V 26, PM § Lasă un comentariu

Câtă vreme aveți lumină, credeți în lumină. Ioan 12:36

Noi toți avem momente când ne simțim mai bine decât maxim și spune – „Sunt în stare de orice; dacă aș putea fi așa tot timpul!” Nu pentru asta suntem făcuți. Acele momente sunt momente de perceptivitate la a căror înălțime trebuie ne ridicăm când nu avem chef. Mulți dintre noi nu suntem buni în această lume prozaică când nu este nici un moment de vârf. Trebuie să ne aducem viața noastră obișnuită la standardul descoperit în ora de vârf.[1]

Să nu permiți niciodată ca sentiment stârnit în momentele de vârf să se evaporeze. Nu-ți așeza picioarele mentale pe marginea șemineului gândindu-te: „Ce stare de spirit minunată am!” Acționează imediat, fă ceva, fie doar pentru faptul că nu îți vine s-o faci. Dacă la o întâlnire de rugăciune Dumnezeu ți-a arătat ceva de făcut, nu spune – „O voi face”, ci fă-o! Apucă-te de ceafă și scutură-ți lenea întrupată. Lenea se vede întotdeauna în tânjirea după ora de vârf;
vorbim de-a ne face rost de timp pe munte. Trebuie [însă] să învățăm să trăim [și] în zile gri conform cu ceea ce am văzut pe munte.

Nu renunța dacă nu ai reușit, apucă-te iar. Arde podurile din urma ta, și rămâi dedicat lui Dumnezeu prin voință. Nu îți revizui deciziile, ci ai grijă să îți iei deciziile în lumina orei de vârf.

__________________________________________________________________________
[1] moment înălțător poate fi alt sens al originalului high hour

13 Aprilie – Ce să faci în aceste condiţii

V 53, AM § Lasă un comentariu

„Pune-ţi poverile asupra Domnului.” Psalmul 55:22

Trebuie să distingem între purtarea de poveri bună şi purtarea de poveri greşită. Nu ar trebui să purtăm povara păcatului sau a îndoielii, dar sunt poveri care sunt aşezate pe noi de către Dumnezeu, poveri pe care El nu intenţionează să le ridice, El doreşte ca noi să le retragem înapoi către El. Dacă ne apucăm de lucrul pentru Dumnezeu şi întrerupem legătura cu El, simţul responsabilităţii va fi copleşitor de zdrobitor; dar dacă oferim înapoi lui Dumnezeu ceea ce El a pus peste noi, El va lua simţul responsabilităţii prin a ne oferi conştientizarea Lui Însuşi.

Mulţi lucrători au pοrnit cu mare curaj şi cu impulsuri fine, dar fără o părtăşie intimă cu Iisus Hristos, şi nu durează mult până cad. Ei nu ştiu ce să facă cu povara, aceasta produce oboseală, iar oamenii spun „Ce sfârşit amar după un aşa început!”

„Aşează-ţi povara pe Domnul” – tu ai purtat-o întreagă; pune în mod deliberat un capăt pe umerii lui Dumnezeu. „Conducerea va fi pe umărul Lui.” Încredinţează lui Dumnezeu „ce ţi-a dat;” nu o azvârli, ci pune-o peste El şi pe tine însuţi cu ea, iar povara este uşurată de simţul tovărăşiei. Niciodată nu te disocia pe tine însuţi de povară.

12 Aprilie – Dominion moral

V 31, PM § Lasă un comentariu

„Moartea nu mai are nici o stăpînire asupra Lui…prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu.” Romani 6:9-11

Viaţă co-eternă. Viaţa veşnică era viaţa pe care Iisus Hristos a manifestat-o pe planul omenesc, şi este aceeaşi viaţă, nu o copie a acesteia, care este manifestată în trupul nostru omenesc când suntem născuţi din Dumnezeu. Viaţa veşnică nu este un dar de la Dumnezeu, viaţa veşnică este darul lui Dumnezeu. Energia şi puterea care au fost care s-au manifestat în Iisus se vor manifesta în noi prin harul suveran pur al lui Dumnezeu când vom lua o decizie morală cu privire la păcat.
„Veţi primi puterea Duhului Sfânt” – nu puterea ca dar de la Duhul Sfânt; puterea este Duhul Sfânt, nu ceva ce El împărtăşeşte. Viaţa pe care era în Iisus ne este dată prin intermediul Crucii Sale când luăm decizia de a ne identifica cu El. Dacă este greu să te pui în ordine cu Dumnezeu, se întâmplă deoarece nu luăm o decizie definitivă cu privire la păcat. Imediat ce decidem, intervine viaţa deplină a lui Dumnezeu. Iisus a venit să ne dea resurse nesfârşite : „ca să fiţi plini de plinătatea lui Dumnezeu.” Viaţa veşnică nu are de-a face cu Timpul, este viaţa pe care a trăit-o Iisus când a fost aici jos. Singura sursă de viaţă este Domnul Iisus Hristos.
Cel mai slab credincios[1] poate experimenta puterea Dumnezeirii a Fiului lui Dumnezeu dacă este dispus „să renunţe.” Orice fărâmă din energia noastră va înceţoşa viaţa lui Iisus [din noi]. Trebuie să continuăm să renunţăm şi încet şi sigur marea viaţă deplină a lui Dumnezeu ne va invada fiecare parte, iar oamenii vor lua cunoştinţă de noi care am fost cu Iisus.
________________________________________________
[1] orig. sfânt

25 ianuarie – Lasă loc pentru Dumnezeu

V 22, AM § Lasă un comentariu

“Când I-a făcut plăcere lui Dumnezeu…” Galateni 1:15

Ca slujitori ai lui Dumnezeu, trebuie să învăţăm să facem loc pentru El – să Îi dăm lui Dumnezeu « spaţiu de manevră .» Planificăm, calculăm şi prezicem că se va întâmpla asta sau cealaltă, dar uităm să îi facem loc lui Dumnezeu să intre aşa cum alege El. Ai fi vreodată surprinşi dacă Dumnezeu ar veni la şedinţa noastră sau în predicarea noastră într-un fel în care nu ne aşteptam niciodată de la El ? Nu căuta ca Dumnezeu să vină într-un fel special, ci caută-L pe El. Felul în care îi faci loc este să îl aştepţi să vină, dar nu într-o manieră anumită. Indiferent cât de bine l-ai cunoaşte pe Dumnezeu, lecţia cea mare de învăţat este să înveţi că El ar putea să se năpustească înăuntru oricând. Tindem să trecem cu vederea acest element al surprizei, totuşi Dumnezeu niciodată nu lucrează altfel. Dintr-o dată – Dumnezeu întâlneşte viaţa noastră « …când I-a făcut plăcere Lui… .»

Păstrează-ţi viaţa atât de constant în legătură cu Dumnezeu încât puterea Lui suprinzătoare poate să răzbată în orice moment. Trăieşte într-o constantă stare de aşteptare şi lasă loc pentru ca Dumnezeu să intre când şi cum hotărăşte el.

24 ianuarie – Scopul copleșitor al luI Dumnezeu

V 10, PM § Un comentariu

„Am apărut înaintea ta pentru acest scop…”- Fapte 26:16

Viziunea pe care Pavel a avut-o pe drumul către Damasc nu a fost o experienţă emoţională trecătoare, ci o viziune care era foarte clară şi cu direcţii emfatice pentru el. Iar Pavel a afirmat, „Nu am fost neascultător cu viziunea cerească” (Fapte 26:19). Domnul nostru i-a spus lui Pavel, de fapt toată viaţa ta va fi copleşită sau supusă de către Mine; nu trebuie să ai alt ţel, altă ţintă, sau scop decât ale Mele.” Iar Domnul ne spune şi nouă, „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am trimis…” (Ioan 15:16).

Când suntem născuţi din nou, dacă suntem vreun pic spirituali, noi avem viziuni despre ceea ce vrea Isus să fim. Este important să învăţăm să nu fim „neascultători de viziunea cerească.” Nu te îndoi că poate fi atinsă. Nu este de-ajuns să-i dăm încuviinţarea mentală faptului că Dumnezeu a răscumpărat lumea, nici chiar să ştim că Duhul Sfânt poate face tot ceea ce a făcut Isus realitate în viaţa mea. Trebuie să am temelia unei relaţii personale cu El. Lui Pavel nu i-a fost dat să proclame un mesaj sau o doctrină. El a fost adus într-o relaţie copleştioare, personală şi vie cu Isus Hristos. Fapte 26:16 este înfricoşător de irezistibil „…să te fac apostol şi martor….” Fără o relaţie personală nu ar fi nimic. Pavel a fost devotat unei persoane, nu unei cauze. El era în mod absolut al lui Isus Hristos. El nu a văzut altceva şi nu trăit pentru nimic altceva. „Deoarece sunt hotărât să nu ştiu nimic altceva între voi decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit.” (1 Corinteni 2:2)

23 ianuarie – Privind suntem schimbați

V 27, PM § Lasă un comentariu

„Noi toţi privim printr-o năframă, privind ca într-o oglindă slava Domnului suntem transformaţi în acelaşi chip…” – 2 Corinteni 3:18

Cea mai măreaţă caracteristică pe care o poate expune un creştin este această deschidere complet descoperită înaintea lui Dumnezeu, care permite vieţii unei persoane să devină o oglindă pentru alţii. Când Duhul ne umple, suntem transformaşi, iar prin privirea lui Dumnezeu devenim oglinzi. Întotdeauna poţi vedea când cineva a privit slava Domnului, deoarece spiritul tău interior simte că el îl oglindeşte propriul caracter al Domnului. Fii atent la orice ar putea păta sau strica acea oglindă în tine. Aproape întotdeauna ceea ce o va păta va fi ceva bun – ceva bun, dar nu ceea ce este cel mai bun.

Cea mai importantă regulă pentru noi este să ne concentrăm să ne ţinem vieţile deschise pentru Dumnezeu. Să lăsăm orice altceva, incluzând munca, hainele, şi mâncarea la o parte. Ocuparea din partea lucrurilor ne înceţoşează concentrarea asupra lui Dumnezeu. Trebuie să ne păstrăm o poziţia în a-L privi, păstrând vieţile noastre complet spirituale pe deplin. Să lăsăm alte lucruri să treacă aşa cum vor; să lăsăm pe alţii să ne critice cum vor; dar să nu lăsăm vreodată ca ceva să întunece viaţa care „este ascuns cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3). Niciodată să nu lăsăm un stil de viaţă grăbit să deranjeze relaţia de rămânere în El. Cea mai dificilă lecţie pentru viaţa creştină este să înveţi cum să continui „privind ca într-o oglindă slava Domnului”

 

 

Am fost răstignit împreună cu Hristos“ Galateni 2:20

Nevoia imperativă spirituală este de a semna sentința la moarte dispoziţiei de a păcatui, de a întoarce toate impresiile emoţionale şi credinţele intelectuale într-un verdict moral împotriva dispoziţiei de a păcătui, respectiv pretenţia mea la dreptul meu la mine însumi. Pavel spune – „sunt răstignit cu Hristos”; el nu spune „sunt hotărât să îl imit pe Hristos,” sau „mă voi strădui să Îl urmez” – ci – „m-am identificat cu El în moartea Lui.” Când ajung la o astfel de decizie morală şi acţionez asupra ei, atunci tot ceea ce a realizat Hristos pentru mine la cruce se realizează în mine. Dedicarea mea personală în mod liber lui Dumnezeu oferă Spiritului Sfânt şansa să îmi împărtăşească sfinţenia lui Iisus Hristos.

„…totuşi trăiesc…” Individualitatea rămâne, dar izvorul principlal, dispoziţia care ne conduce este schimbată radical. Rămâne acelaşi trup uman, dar vechiul drept satanic la mine însumi este distrus.

„Iar viaţa pe care o trăiesc acum în trup…,” nu viaţa pe care doresc s-o trăiesc şi pentru care mă rog, ci viaţa pe care o trăiesc acum în trupul meu muritor, viaţa pe care oamenii o pot vedea, „trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu.” Această credinţă nu este credinţa lui Pavel în Isus Hristos, ci credinţa pe care Fiul lui Dumnezeu i-a împărtăşit-o – „credinţa Fiului lui Dumnezeu.” Nu mai este o credinţă în credinţă, ci o credinţă care a depăşit toate limitele conştiente, credinţa identică cu cea a Fiului lui Dumnezeu.

8 martie – Viața renunțată

V 01, AM § Lasă un comentariu

„Sunt crucificat cu Hristos.” Galateni 2:20

Nimeni nu este niciodată unit cu Iisus Hristos până când e dispus să renunțe nu doar la păcat, dar la tot felul lui de a privi lucrurile. A fi născut de sus din Duhul Sfânt înseamnă că trebuie să dăm drumul înainte de a apuca, și în primii pași înseamnă a renunța la toate pretențiile. Ceea ce dorește Domnul nostru ca noi să-i oferim nu e bunătate, nici cinste, nici eforturi, ci păcat solid [și] adevărat; aceasta este tot ce El poate lua de la noi. Și ce ne oferă el în schimb pentru păcatul nostru? Neprihănire solidă și adevărată. Dar trebuie să renunțăm la toate pretențiile de a fi ceva, la toate revendicările de a fi de demni de considerația lui Dumnezeu.

Apoi Spiritul Lui Dumnezeu ne va arăta la ce mai trebuie renunțat. Va trebui să fie o renunțare la pretenția mea la dreptul meu la mine însumi în fiecare fază. Sunt dispus să renunț la accesul meu la tot ceea ce posed, a afecțiunilor mele și a tot și să fiu identificat cu moartea lui Iisus Hristos? Întotdeauna există o deziluzie dureroasă și clară ce trebuie trecută înainte ca să renunțăm. Când un om se vede pe sine așa cum îl vede Domnul, nu îl șochează păcatele abominabile ale cărnii, ci natura teribilă a mândriei inimii sale împotriva lui Iisus Hristos. Când se vede pe sine în lumina Domnului, rușinea și oroarea și condamnarea disperată vin acasă.

Dacă te confrunți cu chestiunea renunțării, treci prin criză, renunță la totul, iar Dumnezeu te va face în stare pentru tot ceea ce cere de la tine.

Secretul credinţei creştine

Înţelegerea vieţii insuflate de Duhul Sfânt

Te-ai întrebat vreodată de ce atât de mulţi creştini nu se comportă ca şi creştini? Este oare imposibil să-ţi trăieşti credinţa creştină? Să vă spun un secret: pe cont propriu, este într-adevăr imposibil. Atunci când încerci să-ţi trăieşti credinţa creştină prin propriile tale eforturi te asemeni cu un vapor aşezat pe uscat, care evident nu se poate mişca din loc. Pentru ca acel vas să poată ajunge undeva, el trebuie aşezat în apă. În mod similar, pentru a se bucura de viaţa sa de credinţă, creştinul trebuie să înveţe cum să îşi aşeze credinţa în Dumnezeu. Ştiind acest lucru, apostolul Pavel scrie: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:13).

Pentru un creştin, secretul unei vieţi împlinite este prezenţa lui Hristos în viaţa sa, în aşa fel încât în el să trăiască de fapt Hristos: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20).

În timpul ultimei seri petrecute de Hristos cu ucenicii săi, El le-a spus că îi va părăsi, dar că ei nu vor fi lăsaţi singuri: „Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan16:7).

Îţi poţi trăi viaţa de credinţă cu îndrăzneală, datorită faptului că ţi-a fost dăruit Duhul Sfânt. El nu este doar un ghid care îţi oferă informaţii cu privire la drumul spre cer: El este Duhul lui Hristos, care a venit să locuiască în tine.

Cine este Duhul Sfânt?

Duhul Sfânt este Dumnezeu, împreună cu Fiul şi cu Tatăl. O mare parte din confuzia cu privire la Duhul Sfânt este dată de faptul că oamenii nu îl consideră drept persoană. Dar El este persoană şi implicit are caracteristicile unei persoane. Mai mult, Duhul Sfânt este o Persoană divină, fapt care se reflectă în ceea ce El „voieşte” şi „simte”.

Duhul Sfânt are toate atributele pe care le au Fiul şi Tatăl. El este omnipotent (atotputernic), omniscient (atotcunoscător), imuabil (nu se schimbă) şi etern. El este a treia Persoană a Sfintei Treimi.

Care este rolul Duhului Sfânt?

Duhul Sfânt are un rol important în viaţa fiecărui creştin. Vom analiza acum câteva din lucrările Sale, pentru a vedea de ce este El atât de important.

Duhul Sfânt te-a convins de faptul că eşti păcătos şi că ai nevoie de Hristos (Ioan 16:8-11). Biblia spune că fără ajutorul Duhului Sfânt, oamenii privesc creştinismul ca fiind ceva prostesc (1 Corinteni 1:18). S-ar putea ca oamenii din jurul tău să considere că legământul pe care tu l-ai făcut cu Hristos este o nebunie. Tu nu vezi lucrurile astfel, pentru că Duhul Sfânt ţi-a descoperit minunea unei vieţi trăite în Hristos.

Duhul Sfânt ţi-a dat o nouă viaţă. Iisus a spus că ceea ce este născut din carne, este carne. Duhul Sfânt este cel care realizează naşterea spirituală (Ioan 3:6). De asemenea, tot prin Duhul dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima ta (Romani 5:5) şi tot El mărturiseşte înăuntrul tău (îţi dă asigurarea necesară) că tu eşti un creştin (Romani 8:16).

Duhul Sfânt este Acela care te învaţă şi totodată îţi dăruieşte şi puterea de a trăi. El te călăuzeşte în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Îţi descoperă adevărurile din Biblie, aşa încât tu să le poţi înţelege şi aplica la viaţa ta (Ioan 16:13-14). El îţi dă putere şi eficienţă spirituală, atunci când îţi mărturiseşti altora credinţa (Fapte 1:8). El mijloceşte pentru tine înaintea Tatălui atunci când simţi că nu ştii ce şi cum să te rogi (Romani 8:26-27).

Duhul Sfânt a fost trimis de Hristos pentru a-ţi da puterea să trăieşti viaţa de credinţă. Aşa după cum a scris Apostolul Pavel, „…Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi locuieşte în voi…” (Romani 8:11). Viaţa creştină poate fi trăită doar cu ajutorul Duhului Sfânt.

Acum, s-ar putea să te gândeşti: „Am nevoie de Duhul Sfânt în viaţa mea!” Dacă eşti creştin, El este deja prezent în sufletul tău: „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi” (Romani 8:9). Duhul Sfânt locuieşte în tine, dar probabil că tu încă nu ţi-ai supus viaţa Lui. Deşi El locuieşte în fiinţa ta, s-ar putea ca tu să nu Îl laşi să îţi şi conducă viaţa.

Apostolul Pavel afirmă că există două categorii de creştini: creştinii spirituali („duhovniceşti”) şi cei carnali („fireşti”, „lumeşti”).

1. Creştinul spiritual (sau duhovnicesc): „Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni” (1 Corinteni 2:15).

Credinciosul spiritual L-a acceptat pe Hristos şi L-a aşezat în centrul vieţii sale. El nu este lipsit de păcat şi, ca oricare alt om, se confruntă cu probleme şi ispite în fiecare zi. Dar ca mod de viaţă, creştinul duhovnicesc se încrede în Hristos în ce priveşte fiecare problemă şi detaliu al vieţii sale. Cea mai arzătoare dorinţă a sa este ca viaţa pe care o trăieşte să îi fie plăcută lui Hristos, şi prin urmare nu se bazează pe aprecierile celorlalţi.

2. Creştinul firesc (sau lumesc): „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu Sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1Corinteni 3:1-3).

A fi un creştin „firesc” înseamnă a avea viaţa condusă de impulsurile „firii”, ale naturii umane păcătoase. Creştinul firesc este un creştin (cândva el şi-a predat viaţa lui Hristos), dar viaţa lui este focalizată asupra sinelui şi asupra nevoilor personale. Sunt anumite trăsături care confirmă faptul că acel om este un creştin, dar lucrarea propriu-zisă a Duhului Sfânt este împiedicată, fie prin ignorare, fie printr-o neascultare intenţionată.

Care este diferenţa dintre creştinul firesc şi cel duhovnicesc? Această diferenţă nu constă în faptul că în cel dintâi, Hristos sau Duhul Sfânt ar fi prezent doar într-o anumită măsură; dimpotrivă, un astfel de credincios beneficiază de aceleaşi resurse spirituale ca şi creştinul duhovnicesc. Dar omul spiritual se bazează pe puterea lui Hristos pentru a-şi trăi viaţa de credinţă, în timp ce omul lumesc se bazează pe propriile sale puteri. Încercarea de a trăi viaţa creştină prin propriile eforturi se aseamănă cu tentativa de a te plimba prin oraş cu maşina, împingând-o însă din spate; amândouă încercările sunt la fel de zadarnice şi sortite eşecului.

Călăuzit de Duhul Sfânt

Biblia vorbeşte despre a fi „călăuzit” de Duhul. Aceasta înseamnă că noi ascultăm ceea ce spune El: El ne conduce, noi Îl urmăm. Destul de simplu. Dar de obicei, nouă nu ne place ca altcineva să ne spună ce să facem – nici măcar Dumnezeu! Însă umplerea cu Duhul Sfânt implică faptul că noi îi permitem Duhului şi Cuvântului lui Dumnezeu să ne conducă viaţa.

Avem de ales în fiecare zi: Vom lăsa ca Duhul Sfânt să ne călăuzească sau vom fi conduşi de altceva? Privim cu teamă viitorul care ne stă înainte sau devine oare dorinţa de a obţine ceva, mai importantă decât ascultarea de Hristos? Atunci când Duhul Sfânt te umple, El controlează gândurile şi acţiunile tale. Nu poţi fi umplut de ură, teamă şi îngrijorare în timp ce eşti umplut de Duhul Sfânt. Toate acestea nu mai au loc.

„De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17-18).

Spre deosebire de schimbările produse de alcool, cele realizate de Duhul Sfânt nu sunt aparente. Ele nu dispar odată cu trecerea timpului. În Biblie, aceste schimbări durabile sunt descrise ca rod al unei vieţi în centrul căreia este Hristos: „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege” (Galateni 5:22-23).

Cum pot fi eu umplut de Duhul Sfânt?

Ţine de alegerea noastră, dacă suntem sau nu conduşi de Duhul Sfânt. Este o realitate asumată voluntar, şi nu poate fi transmisă de la un creştin la altul. Oamenii nu se îmbată ţinând în mână o sticlă de bere nedesfăcută sau prin simplul fapt că lucrează într-un magazin cu băuturi alcoolice. Alcoolul îşi face efectul şi produce starea de ebrietate doar după ce e asimilat în organism. Tot astfel – deşi comparaţia s-ar putea să nu fie cea mai fericită – poţi fi un creştin înconjurat de Biblii şi de credincioşi, fără a fi umplut de Duhul Sfânt; sau poţi fi singur, dar plin de Duhul.

Poţi să îţi exprimi dorinţa de a te lăsa condus de Duhul Sfânt, prin rugăciune. Citez o rugăciune care pe mine m-a ajutat întotdeauna:

„Dragă Tată, am nevoie de Tine. Recunosc că eu mi-am condus propria mea viaţă şi prin urmare am păcătuit împotriva Ta. Îţi mulţumesc că mi-ai iertat păcatele, prin moartea lui Hristos pe cruce pentru mine. Acum Îl invit din nou pe Hristos să Îşi ia locul pe tronul vieţii mele. Umple-mă cu Duhul Sfânt, pentru a fi plin de Duhul, aşa după cum Tu mi-ai poruncit să fiu. Ştiu că ai promis în Cuvântul Tău că vei face acest lucru, dacă îl cer cu credinţă. Te rog aceasta în numele lui Iisus. Ca o expresie a credinţei mele, îţi mulţumesc acum pentru că îmi călăuzeşti viaţa şi mă umpli cu Duhul Sfânt.”1

Dacă ai rostit această rugăciune, sau ai folosit propriile tale cuvinte pentru a exprima dorinţa de a fi condus de Duhul lui Dumnezeu, atunci El te umple chiar acum – chiar dacă tu nu simţi acest lucru în mod explicit. Îţi aduci aminte de momentul când ţi-ai încredinţat viaţa lui Hristos? Poate ai avut o experienţă emoţională puternică, sau poate, asemeni mie, nici tu nu ai simţit ceva deosebit după decizia de a-L urma pe Hristos. Ştim că El a intrat în viaţa noastră nu datorită a ceea ce am simţit, ci deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Acelaşi lucru este adevărat şi în ce priveşte umplerea cu Duhul Sfânt.

Unii oameni văd în această umplere o experienţă mistică religioasă; şi totuşi, nu este vorba de ceva mistic. Ea reprezintă un pas al credinţei, un răspuns la ceea ce Dumnezeu afirmă în Cuvântul Său. Umplerea cu Duhul Sfânt nu depinde de sentimentele care însoţesc hotărârea ta în această privinţă, ci de credinţa ta în adevărul Sfintei Scripturi.

Trei întrebări

Lucrarea Duhului Sfânt este esenţială pentru viaţa noastră de credinţă! S-ar putea să te frămânţi totuşi cu câteva întrebări, la care nu găseşti răspuns.

1. De ce nu sunt mai mulţi creştini plini de Duhul?

Aici, răspunsul e dat printr-un singur cuvânt: păcatul. Alegem să nu Îl ascultăm pe Dumnezeu. Această atitudine poate lua forma mândriei: dorinţa ca lucrurile să se întâmple cum vrem noi. Nu Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne controleze finanţele; am muncit greu pentru bani şi sunt ai noştri acum. Nu îl lăsăm pe Dumnezeu să ne călăuzească relaţiile; de ce să iert acea persoană, când de fapt este vina ei? Nu dorim ca Dumnezeu să ne controleze moralitatea; aceasta este în exclusivitate problema noastră, şi nu a lui Dumnezeu. Aşa vorbeşte mândria. Scriptura spune că Dumnezeu, „când are a face cu cei batjocoritori, îşi bate joc de ei, dar celor smeriţi le dă har” (Proverbe 3:34).

Păcatul poate lua o altă formă: frica. Cartea Proverbe afirmă: „Frica de oameni este o cursă…” (Proverbe 29:25). Este oare ceva ce Dumnezeu ar vrea ca tu să faci, dar tu nu ai acţionat în consecinţă deoarece ţi-e teamă de ceea ce cred oamenii? Ştiu că este uşor de adoptat acest mod de gândire: „Nu pot să fac asta. Aş fi considerat ridicol dacă acţionez astfel. Nu se poate ca Dumnezeu să-mi ceară să fac acest lucru.” Şi totuşi, deseori El tocmai acel lucru mi-l cere!

A doua parte a versetului citat ne spune că omul care „se încrede în Domnul n-are de ce să se teamă”. Este uşor să aşezi încuviinţarea oamenilor deasupra consimţământului lui Dumnezeu, dar ceea ce dorim noi cu adevărat nu este oare a fi plăcuţi lui Dumnezeu? Vieţile noastre se vor deosebi de vieţile altor oameni. Dar preţul merită plătit.

2. Pot fi plin de Duhul şi totuşi să mă lupt cu păcatul?

Răspunsul depinde de ceea ce înţelegi prin „lupta cu păcatul”! Dacă în mod constant tu cedezi în faţa păcatului, atunci nu poţi pretinde că Duhul Sfânt controlează sau umple viaţa ta. Dar dacă întrebarea ta este, de fapt, „Se va întâmpla oare să mai păcătuiesc, după ce am învăţat despre umplerea cu Duhul Sfânt?”, atunci răspunsul este un „Da” hotărât.

S-ar putea să-ţi dai seama că de mai multe ori de-a lungul unei zile păcătuieşti şi îţi mărturiseşti păcatul. Aceasta nu este slăbiciune spirituală; este evidenţa faptului că din punct de vedere spiritual trăieşti şi respiri! Conştientizarea păcatului şi lupta cu acesta au fost descrise uneori drept „respiraţia spirituală” a credinciosului.

Respiraţia spirituală implică actul „expiraţiei”, prin care cel credincios îşi recunoaşte păcatul înaintea Domnului, de îndată ce acesta a fost săvârşit. Recunoşti că ai păcătuit şi că L-ai detronat pe Dumnezeu din poziţia de Suveran al vieţii tale. Prin „expiraţie“ îndepărtezi ceea ce nu este curat şi te rogi să primeşti iertarea care ţi se oferă prin moartea pe cruce a lui Hristos.

Respiraţia spirituală cuprinde totodată şi „inspiraţia”, prin care Îi ceri lui Dumnezeu să te umple din nou cu Duhul Sfânt, să fie din nou Cel care conduce viaţa ta. Adu-ţi aminte că El nu te părăseşte atunci când tu greşeşti. Dar tu I-ai ignorat călăuzirea şi acum păşeşti din nou pe urmele Sale. Înveţi să ai încredere în El, iar aceasta presupune timp. Nu te descuraja, dacă se întâmplă să păcătuieşti: învaţă să te ridici.

Fetiţa noastră, cea mai mică dintre cei trei copii pe care îi avem, a învăţat să meargă anul trecut. I-a luat ceva timp. Nu vă imaginaţi că atunci când a împlinit un an, s-a ridicat brusc din pătuţ, a sărit peste marginile acestuia şi a zbughit-o la orele de aerobic pentru bebeluşi. Primii ei paşi au fost nesiguri şi şovăielnici. A căzut în noroi, a dat peste masa cu cafea şi coşurile cu lenjerie. Dar niciodată nu a renunţat. În cele din urmă, paşii ei au devenit mai puternici, mai hotărâţi. Încă mai cade uneori (aceasta li se întâmplă şi părinţilor ei!), dar se ridică.

În această viaţă, nu vom fi niciodată imuni faţă de păcat; perfecţiunea este o caracteristică a cerului. Pe măsură ce creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu, vom ajunge să privim viaţa din perspectiva Lui, iar în anumite domenii vom păcătui mai puţin. În acelaşi timp, vom învăţa să ne luptăm cu ispita. Dar şi atunci vor fi situaţii când vom păcătui şi vom avea nevoie să respirăm spiritual, indiferent dacă suntem la începutul vieţii de credinţă sau după ani îndelungaţi de umblare cu Dumnezeu.

3. Ce să fac dacă viaţa mea nu s-a schimbat încă foarte mult?

Consideri că, în creşterea ta spirituală, te afli exact acolo unde Dumnezeu te doreşte? Am analizat două feluri de creştini, cei fireşti (lumeşti) şi cei spirituali (duhovniceşti). Dar există şi o a treia categorie: creştinii convertiţi de curând. Îţi aminteşti de ceea ce le-a spus Apostolul Pavel corintenilor? „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos” (1Corinteni 3:1).

Cu câţiva ani înainte, Apostolul Pavel îi condusese la Hristos pe mulţi dintre cei care formau acum biserica din Corint. În momentul în care le scrie, nu se aştepta ca ei să fie credincioşi maturi din punct de vedere spiritual. Dar în loc să urmeze un traseu normal pentru un creştin în ce priveşte creşterea spirituală, credincioşii din Corint au devenit lumeşti. Dacă eşti un credincios de câteva luni, eşti încă un „copilaş” („prunc”) în credinţă; nu eşti lumesc, ci eşti doar la început.

Pe vremea când locuiam în Midwest, familia noastră călătorea în luna septembrie a fiecărui an, înspre o zonă cu livezi din ţinutul Three Rivers, Michigan. Ştiam că vom găsi rânduri nesfârşite de meri, iar în dreptul fiecărui rând era indicat soiul merilor. De fiecare dată, după ce le ceream proprietarilor permisiunea, ne umpleam coşurile cu mere din cele mai bune soiuri.

Spre partea din spate a livezii erau şiruri de pomi care nu erau încărcaţi cu mere. De fapt, aceştia nu aveau fructe de loc. Pomii respectivi nu erau lipsiţi de viaţă; erau doar prea tineri. Uni nu ajunseseră încă la un metru jumătate înălţime. În timp ce pomii mai în vârstă ajunseseră la maturitate şi se aplecau sub greutatea merelor, pomii „tineri” aveau o singură „preocupare”: aceea de a creştere.

Dacă astăzi asculţi de Hristos şi ai încredere că puterea Lui te schimbă, atunci eşti exact acolo unde Dumnezeu vrea ca tu să fii. Nu te descuraja, gândindu-te că îţi lipseşte „rodul”. Nu am văzut niciodată ca vreunul din pomii tineri să se compare cu cei care fuseseră plantaţi mai de demult. Creşterea este un proces, şi fiecare etapă a procesului este vitală.

Îmi dau seama că atunci când mă supun lui Hristos şi nu sunt preocupat să compar cu alţi creştini, descopăr bucuria de a fi creştin.

Acest articol este preluat din cartea lui Steven Pogue, The First Year of Your Christian Life

(1) Rugăciune citată din Bill Bright, “Have You Made the Wonderful Discovery of the Spirit-filled life?” (San Bernandina, CA: Campus Crusade for Christ, 1966), pag.12.

 

 

21 martie – Interes sau identificare?

V 01, AM § Lasă un comentariu

„Am fost răstignit împreună cu Hristos“ Galateni 2:20

Nevoia imperativă spirituală este de a semna sentința la moarte dispoziţiei de a păcatui, de a întoarce toate impresiile emoţionale şi credinţele intelectuale într-un verdict moral împotriva dispoziţiei de a păcătui, respectiv pretenţia mea la dreptul meu la mine însumi. Pavel spune – „sunt răstignit cu Hristos”; el nu spune „sunt hotărât să îl imit pe Hristos,” sau „mă voi strădui să Îl urmez” – ci – „m-am identificat cu El în moartea Lui.” Când ajung la o astfel de decizie morală şi acţionez asupra ei, atunci tot ceea ce a realizat Hristos pentru mine la cruce se realizează în mine. Dedicarea mea personală în mod liber lui Dumnezeu oferă Spiritului Sfânt şansa să îmi împărtăşească sfinţenia lui Iisus Hristos.

„…totuşi trăiesc…” Individualitatea rămâne, dar izvorul principlal, dispoziţia care ne conduce este schimbată radical. Rămâne acelaşi trup uman, dar vechiul drept satanic la mine însumi este distrus.

„Iar viaţa pe care o trăiesc acum în trup…,” nu viaţa pe care doresc s-o trăiesc şi pentru care mă rog, ci viaţa pe care o trăiesc acum în trupul meu muritor, viaţa pe care oamenii o pot vedea, „trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu.” Această credinţă nu este credinţa lui Pavel în Isus Hristos, ci credinţa pe care Fiul lui Dumnezeu i-a împărtăşit-o – „credinţa Fiului lui Dumnezeu.” Nu mai este o credinţă în credinţă, ci o credinţă care a depăşit toate limitele conştiente, credinţa identică cu cea a Fiului lui Dumnezeu.

8 martie – Viața renunțată

V 01, AM § Lasă un comentariu

„Sunt crucificat cu Hristos.” Galateni 2:20

Nimeni nu este niciodată unit cu Iisus Hristos până când e dispus să renunțe nu doar la păcat, dar la tot felul lui de a privi lucrurile. A fi născut de sus din Duhul Sfânt înseamnă că trebuie să dăm drumul înainte de a apuca, și în primii pași înseamnă a renunța la toate pretențiile. Ceea ce dorește Domnul nostru ca noi să-i oferim nu e bunătate, nici cinste, nici eforturi, ci păcat solid [și] adevărat; aceasta este tot ce El poate lua de la noi. Și ce ne oferă el în schimb pentru păcatul nostru? Neprihănire solidă și adevărată. Dar trebuie să renunțăm la toate pretențiile de a fi ceva, la toate revendicările de a fi de demni de considerația lui Dumnezeu.

Apoi Spiritul Lui Dumnezeu ne va arăta la ce mai trebuie renunțat. Va trebui să fie o renunțare la pretenția mea la dreptul meu la mine însumi în fiecare fază. Sunt dispus să renunț la accesul meu la tot ceea ce posed, a afecțiunilor mele și a tot și să fiu identificat cu moartea lui Iisus Hristos? Întotdeauna există o deziluzie dureroasă și clară ce trebuie trecută înainte ca să renunțăm. Când un om se vede pe sine așa cum îl vede Domnul, nu îl șochează păcatele abominabile ale cărnii, ci natura teribilă a mândriei inimii sale împotriva lui Iisus Hristos. Când se vede pe sine în lumina Domnului, rușinea și oroarea și condamnarea disperată vin acasă.

Dacă te confrunți cu chestiunea renunțării, treci prin criză, renunță la totul, iar Dumnezeu te va face în stare pentru tot ceea ce cere de la tine.

 

„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Și viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20.

Întrucât noi suntem păcătoşi prin naştere şi prin fire, şi pentru că fără Hristos nu poate exista neprihănire, noi nu putem ajunge decât la o singură concluzie. Pentru a fi terebinţi ai neprihănirii, un sad al Domnului, noi trebuie să acceptăm harul şi iertarea Sa, la începutul vieţii de credinţă, şi apoi să continuăm legătura şi comuniunea noastră cu El. „Omul păcătos poate găsi nădejde şi neprihănire numai în Dumnezeu; şi nici o fiinţă omenească nu poate fi neprihănită decât atâta timp cât are credinţă în Dumnezeu şi menţine o legătură vitală cu El.” – Mărturii pentru predicatori, pag. 367.

Punctul cheie în privinţa păcatului nu-l constituie înfăptuirea răului, ci a duce o viaţă despărţită de Hristos, indiferent dacă ea este rea sau bună. Toate faptele noastre, indiferent dacă pe dinafară ele sunt bune sau rele, sunt făcute din motive egoiste dacă noi nu ne aflăm în legătură cu Hristos şi dacă noi nu rămânem în El.

DE ACELAȘI AUTOR

Pentru că noi suntem păcătoşi din naştere, noi, în noi înşine nu vom fi niciodată în stare să dăm dovadă de ascultare. Dacă noi ne vom trăi viaţa numai în puterea noastră, nu vom produce decât spini şi mărăcini. Dacă faptele noastre vor porni de la noi, rezultatul va fi întotdeauna nedesăvârşit.

Ceea ce ne aduce la întrebarea de o importanţă capitală. Cine va conduce viaţa noastră: noi sau Hristos? Biblia ne învaţă clar că Hristos vrea să trăiască în noi, şi să lucreze în noi „după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13). Este posibil şi este un privilegiu ca Hristos să locuiască în inimile noastre prin credinţă (Efeseni 3:17).

Dacă noi ne bazăm pe propria noastră ascultare noi nu putem să sperăm pentru nimic mai mult decât o ascultare nedesăvârşită. Dar dacă Hristos trăieşte în noi, lucrarea Lui în noi nu va fi nedesăvârşită. Prin locuirea Sa în noi şi prin călăuzirea Sa, noi putem asculta în mod desăvârşit. Noi vom asculta, totuşi nu noi, ci Hristos care locuieşte în noi.

Cel drept va trăi prin credinţă. Dacă cei ce au fost iertaţi şi îndreptăţiţi prin neprihănirea lui Hristos trăiesc prin credinţă, ei vor putea să asculte. Dacă noi vom trăi o viaţă zilnică de credinţă în Isus, prin locuirea Sa în noi, noi vom putea să experimentăm o adevărată ascultare.

Puterea Sangelui lui Isus – Pt.1

  1. Constientizarea unei persoane ne-nascute din nou este limitata la sufletul Adamic, hranindu-se din pomul cunostintei binelui si raului. Numai viata Psyche! (1 Cor. 15:45)
  2. Cuvantul lui Dumnezeu este viu si discerne si desparte omul spiritual (Viata vesnica) de omul sufleteasc (psyche) (Evrei 4:12). Iar Sangele lui Isus curate tot ce Cuvantul arata ca fiind separare – pacatul (1 John 1:7)
  3. Constientizarea Duhului vede si percepe Adevarul si comunica cu toata Imparatie Vie a Domnului (Harul, Intelepciunea, Frica de Domnul, etc) prin Sangele stropit al lui Isus. (Heb.10:22)
  4. Constientizarea duhovniceasca a unui fiu de Dumnezeu ii da acestuia autoritate peste domeniu sufletesc si fizic. Perdeaua, care separa, este in sfarsit rupta prin Sangele lui Isus pentru ca El sa devina Una cu noi.

Constientizarea – in Sangele Mielului

[1Petru 1:18 – 19] 18 Știind  nu ați fost răscumpărați cu lucruri putrezitoare, ca argint și aur, din comportarea voastră deșartă primită prin tradiții de la părinții voștri,

19 Ci cu prețiosul sânge al lui Cristos, ca al unui miel fără cusur și fără pată,

20 Rânduit într-adevăr dinainte de întemeierea lumii, dar arătat pe față în aceste ultime timpuri pentru voi,

Sangele lui Isus avea genetica eterna, care Il conecta cu cine El era in vesnicieAcelasi Sange face acelasi lucru pentru noi astazi.

Sangele a manifestat moartea

[Rom 5:10] Căcidacădușmani fiind, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai multfiind împăcațivom fi salvați prin viața lui.

[Evrei 9:22] Și, conform legiiaproape toate sunt curățate cu sângeși fără vărsare de sânge nu este iertare.

Sangele aduce Viata

[Rom 5:10] Căcidacădușmani fiind, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai multfiind împăcațivom fi salvați prin viața lui,

[Ioan 6:57] Așa cum Tatăl cel viu m-a trimis și eu trăiesc prin Tatăl, tot așa cel care  mănâncăva trăi și el prin mine.

Exercitiul 1: Sangele lui Isus curata acum tot ce nu este Viata vesnica curate in sufletul meu. Orice samanta pe care nu a plantat-o Tatal este smulsa din radacina.

Exercitiul 2: Prin Duhulimagineaza-ti ca esti o celula de sange in trupul lui Cristos. Tu iei moartea si dai Viata cand atingi alte madulare din Trup.

 Am fost rastignit impreuna cu Hristos Am fost rastignit   impreuna cu Hristos, si traiesc… dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Si viata, pe care o traiesc acum in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine. (Gal.2:20) A fi rastignit impreuna cu Hristos inseamna a trai pentru Gloria Sa. Multi oameni nu inteleg acest lucru si, chiar daca au facut un legamant de pocainta, ei continua sa traiasca in diferite vicii pe care Dumnezeu nu le accepta la un credincios. Acum cativa ani ma angajasem la o firma ce producea cutii pentru cadouri si diferite ornamente. Eram atat de plin de ravna pentru Dumnezeu, asa incat, pe masuta unde pregateam cutiile de cadouri mi-am asezat un bilet destul de mare pe care scrisesem acest verset din Galateni 2:20. Intr-o dimineata sefa mea a intrat inaintea mea in camera mea de lucru si a vazut acel bilet pus la vedere. A asteptat pana am ajuns la serviciu si m-a intrebat de ce am scris acel bilet. Eu i-am raspuns faptul ca acolo era scrisa starea mea actuala si ca acel bilet era pentru a ma motiva in fiecare zi sa traiesc ca si Hristos, sa dovedesc rabdare, ascultare, supunere, dragoste fata de aproape. Nu stiu ce impact a avut acest lucru mai apoi asupra acestei directoare, dar stiu un singur lucru, chiar daca am lucrat o scurta perioada la acea firma, Dumnezeu m-a folosit pentru a arata un mod de viata diferit acelor oameni. Gandul meu in aceasta dimineata ar fi ca in aceasta zi sa rastignim din nou firea pacatoasa si sa ne rugam Domnului sa puna in noi dragoste de aproape. Sa ne rugam Domnului ca sa putem actiona in comformitate cu al Sau Cuvant (Biblia) si sa nu fim si astazi niste crestini formali sau firesti, ci sa incepem sa traim prin Duhul Sfant. Trairea prin Duhul inseamna: RUGACIUNE, CITIRE- STUDIERE A BIBLIEI SI MEDITATIE la Cuvantul Domnului. Sa incercam astazi sa citim un pasaj biblic, si sa vedem cum il putem aplica practic! Dumnezeu sa ne ajute sa traim cu adevarat ca si Hristos! Amin. Corneliu Nita, Dimineata cu Isus

Mine coins – make money: http://bit.ly/money_crypto

Uniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 1- John Piper- 


Romani 6:1-14

Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? 2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. 6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. 8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, 9 întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. 10 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11 Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.

Dacă mesajul de săptămâna trecută vi s-a părut practic şi de ajutor pentru a pregăti supă pentru cei în nevoi în loc de mese îmbelşugate şi fripturi, sau pentru a împinge maşinile cărora le-au murit bateriiile, sau pentru a nu vă purta cu ipocrizie în grupurile mici, atunci gândiţi-vă la mesajul de astăzi ca la o reîntoarcere la capitolul 6 pentru a vedea temelia acestor aplicaţii pe care le-am văzut în capitolul 12. Capitolul 6 se referă la modul cum să deveniţi acel fel de oameni autentici, asemenea lui Hristos. Dar Pavel pune nişte temelii foarte adânci pentru vieţile noastre. El nu zideşte pe nisip. Vă rog să învăţaţi de la el.

PRAGMATICII ŞI PURITANII

Noi americanii suntem pragmatici până la culme. Vrem rezultate. Şi le vrem ieri. Le vrem pur şi simplu. Le vrem fără să ne gândim prea mult şi fără prea multă durere. Şi în biserică, am dezvoltat tot felul de remedii poleite cu numele lui Hristos care sunt superficiale şi de scurtă durată. Noi nu suntem, în mare măsură, sfinţii aceia înrădăcinaţi în Biblie aşa cum erau parte din înaintaşii noştri.

J.I. Packer îi compară pe vechii puritani englezi care au trăit şi au suferit între 1550 şi 1700 cu copacii seqoia ai Californiei. Ei erau nişte giganţi cu rădăcini incredibil de adânc ancorate în Biblie, şi ale căror ramuri ajungeau până la ceruri, şi ale căror trunchiuri erau aşa de puternice şi durabile încât puteau să treacă prin focuri care să le lase semne dar care să nu-i omoare. Dar apoi Packer se uită la peisajul pragmatic American cu toate soluţiile instantanee oferite spre rezolvarea problemelor noastre şi la nerăbdarea noastră în ce priveşte profunzimea, complexitatea şi durerea, şi spune, “Se pare că de o generaţie încoace bogăţia a făcut nişte pitici şi înceţi la minte din noi toţi.”1

Iată care este diferenţa dintre pragmatici şi Puritani: pragmaticii nu au răbdarea să-şi ancoreze rădăcinile ospitalităţii, bunătăţii frăţeşti şi a dragostei autentice în stânca profundă din Romani 6-8. Noi vrem să sărim direct de la îndreptăţire la aplicaţia practică a capitolului 12. Dă-ne doar o listă. Spune-ne ce trebuie să facem. Rezolvă problema la nivelul superficial, ca să scăpăm de ea. Însă Puritanii erau diferiţi. Ei au privit la cartea Romani şi au văzut că viaţa este construită altfel. Nu se ajunge repede sau uşor la statura unui arobore seqoia care este de neclătinat în vreme de furtună şi de folos în vremuri de suferinţă inimaginabilă. Cartea Romani nu are doar 2 capitole. Are 16 capitole. Nu sare de la capitolul 5 la 12. Ne călăzeşte în profunzime la rădăcinile evlaviei, pentru ca atunci când ieşim la suprafaţă, să nu fim oameni cu liste, ci oameni cu o viaţă de neclintit, cu tărie, sfinţenie, înţelepciune şi dragoste.

Acum parcurgeţi alături de mine Romani 6 preţ de câteva săptămâni.

SĂ PĂCĂTUIM CA SĂ SE ÎNMULŢEASCĂ HARUL?

Versetul 1: “Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Adică, să continuăm în obiceiul păcatului pentru că ne este garantată iertarea şi avem o poziţie corectă înaintea lui Dumnezeu doar prin credinţă? Răspunsul pe care-l dă în versetul 2 este “Nicidecum!” Absolut că nu! Nu continuaţi să păcătuiţi pentru ca harul să se înmulţească.

De ce nu? Răspunsul lui vine sub forma unei întrebări (versetul 2b): “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Adică, din moment ce ai murit faţă de păcat, nu mai poţi continua să trăieşti în păcat. Acest răspuns ridică două întrebări la care vreau să răspund în această dimineaţă. 1) Ce înseamnă “Am murit faţă de păcat”? 2) Ce înseamnă “nu mai poţi trăi în păcat”? Sau ca să punem întrebările altfel, 1) În ce sens am murit? 2) În ce sens am depăşit noi faza trăirii în păcat? Noi am murit. Şi de aceea nu putem continua să trăim în păcat. Ce înseamnă aceste două afirmaţii incredibile?

Aveţi grijă aici să nu care cumva să începeţi să vă gândiţi în altă parte, crezând că subiectul acesta este prea greu, prea profund, prea complicat. Poate că spui: viaţa mea nu se regăseşte aici. Spune-mi doar despre supa săracilor, despre bateria maşinii şi despre bunătatea frăţească. Deoarece cred că sunt pur şi simplu un om pragmatic. La care eu vin şi spun: Nu lăsa să te definească zece sau douăzeci sau cincizeci de ani de auto-evaluare. Lasă Biblia să te definească. Pavel se află pe drumul către Romani 12 – supa, bateria, şi bunătatea frăţească, dar el nu va sări peste capitolul 6. Dacă încerci ca mai întâi să pui lucrurile în practică, ştii ce faci? Alegi să fii un stuf în mlaştină în loc să fii un seqoia plantat pe malul oceanului. De ce sunt aşa de puţini seqoia – înţelepţi – în bisericile noastre? Pentru că suntem aşa de nerăbdători cu Romani 6.

DACĂ SUNTEŢI GATA SĂ CREŞTEŢI NIŞTE RĂDĂCINI, SUNT ŞI EU GATA. SĂ ÎNCERCĂM.

Prima întrebare este aceasta: Ce vrea Pavel să spună în versetul 2 prin “noi am murit faţă de păcat”? Acest “noi” de aici, sunt creştinii – adică, credincioşii. Ştim aceasta pentru că în versetul 3 “noi” sunt aceia care au fost “botezaţi în Hristos Isus.” Botezul este experienţa prin care treci atunci când devii creştin, aşadar el vorbeşte despre creştini, despre credincioşi, în versetul 2: “Noi [credincioşii botezaţi], care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Vom vorbi mai mult despre înţelesul şi rolul botezului săptămâna viitoare).

NOI AM MURIT FAŢĂ DE PĂCAT

Deci întrebarea noastră este: Ce înseamnă că toţi credincioşii au murit faţă de păcat?

Probabil că cel mai important verset care explică întrebarea aceasta este versetul 5: “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Ceea ce spune Pavel aici se poate să fie în afara categoriilor noastre cognitive. Aşadar, haideţi să adăugăm o categorie. Ceea ce spune el este faptul că pentru credincioşi există o uniune cu Hristos – remarcaţi cuvintele, “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Există o uniune între Hristos şi creştini astfel încât ceea ce I s-a întâmplat lui Hristos Dumnezeu socoteşte ca şi cum ni s-a întâmplat nouă. Moartea Sa este moartea noastră. Dumnezeu stabileşte această uniune. 1 Corinteni 1:30 spune, “Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus.” Dumnezeu stabileşte o uniune între credincioşi şi Hristos, în aşa fel încât să fie potrivit pentru El să socotească moartea lui Hristos ca fiind a noastră.

Deci atunci când versetul 2 întreabă, “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” acesta se referă la moartea noastră cu Hristos atunci când a murit Hristos. Această moarte este una istorică şi care a avut loc o dată pentru totdeauna. Ni se aplică nouă prin credinţă, dar din moment ce Hristos a murit în istorie o singură dată, şi versetul 5 spune că noi am fost uniţi cu moartea aceea, din perspectiva lui Dumnezeu moartea noastră a avut loc în ziua în care a murit Hristos.

Acum haideţi să confirmăm lucrul acesta cu alte câteva versete. Versetul 6: “Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El.” Acesta este un alt fel de a spune că noi am murit (versetul 2) sau că “ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (versetul 5). Remarcaţi că în timp ce versetul 6 spune “omul nostru cel vechi” a fost răstignit, versetele 2 şi 5 spun că “noi am murit” şi că “noi ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Eu cred că aceasta înseamnă că “omul cel vechi” sunt eu – dar diferit de ceea ce am devenit. “Omul cel vechi” sunt eu cel care eram revoltat împotriva lui Dumnezeu, nesupus legii lui Dumnezeu, orb faţă de slava lui Dumnezeu, şi necredincios faţă de promisiunile Lui. Versetul 6 spune că “omul cel vechi” a fost răstignit împreună cu Hristos. (Vedeţi Galateni 2:20). Când Hristos a murit, Dumnezeu a socotit că eu omul cel vechi şi păcătos am murit împreună cu el.

Pentru o altă confirmare să ne uităm la versetul 8: “Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Deci aici din nou Pavel spune clar că moartea de care am murit în versetul 2 este o moarte împreună cu Hristos. “Noi am murit împreună cu Hristos.” (Vedeţi de asemenea Romani 7:4 şi 2 Corinteni 5:14).

Aşadar învăţătura de bază a acestor versete este aceea că există o uniune între credincioşi şi Hristos. Acesta este înţelesul versetului 5. Lucrul acesta ar trebui să vă fie familiar dacă aţi fost cu noi la cele şase mesaje din Romani 5:12-21. Acolo am văzut că Dumnezeu stabileşte o uniune între Adam şi urmaşii săi, şi o uniune paralelă între Hristos şi urmaşii săi. Condamnarea a venit prin uniunea noastră cu Adam. Îndreptăţirea vine prin uniunea noastră cu Hristos (Romani 5:18). Acum în Romani 6:5, Pavel explică această uniune şi o relaţionează la sfinţire cât şi la îndreptăţire.

Acesta este răspunsul lui Pavel la prima întrebare: La ce moarte se referă Pavel atunci când spune în versetul 2, “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Era moartea noastră cu Hristos datorită uniunii noastre cu El.

NU MAI POŢI TRĂI ÎN PĂCAT

Acum a doua întrebare este: Ce înţelege Pavel prin “noi nu mai putem trăi în păcat”? Versetul 2: “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Adică, dacă ai murit faţă de păcat, nu mai poţi trăi în păcat. În ce sens am depăşit noi faza trăirii în păcat? Noi am murit. Şi de aceea nu mai putem trăi în păcat. Ce înseamnă această afirmaţie uimitoare? Este Pavel avocatul perfecţionismului – adică din moment ce ai devenit creştin nu mai păcătuieşti deloc?

Sunt mai multe motive din context care mă fac să gândesc că Pavel nu vrea să spună lucrul acesta.

1) Remarcaţi că ceea ce neagă Pavel nu este faptul că nu vei mai comite niciodată un păcat, ci că nu mai poţi “trăi în el.” “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” “A trăi în el” corespunde întrebării din versetul 1: “Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Ideea din aceste două fraze, “să păcătuim mereu” (versetul 1) şi “să trăim în păcat” (versetul 2) se referă la faptul că din momentul când am fost uniţi cu Hristos în moartea Sa, noi nu mai putem continua să trăim cu acelaşi stil de viaţă păcătos neschimbat.

2) Un alt indiciu care susţine poziţia lui Pavel (şi nu poziţia perfecţionistă) se găseşte în versetul 6, “Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Aici efectul uniunii noastre cu Hristos este acela că noi nu mai suntem “robi ai păcatului.” Este posibil să cădem în atitudini şi acţiuni păcătoase fără ca păcatul să fie stăpânul nostru. Aşa cum spune versetul 14, “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” A fi eliberat de stăpânirea, robia sau domnia păcatului nu este acelaşi lucru cu a fi perfect şi fără de păcat.

3) Al treilea indiciu care susţine această poziţie (şi anume că Pavel nu promovează perfecţionismul) vine din poruncile din versetele 11, 12 şi 13. În versetul 11 el spune, “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat.” În versetul 12 el spune, “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor.” În versetul 13 el spune, “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii.” Dacă nu există o bătălie continuă cu păcatul în viaţa creştină, atunci ce rost mai au aceste porunci? Eu cred că ele implică clar faptul că, chiar dacă am murit faţă de păcat, şi de aceea nu mai putem “să trăim” sau “să continuăm” în păcat, putem totuşi păcătui, şi într-adevăr păcătuim, dar trebuie să fim încredinţaţi de realitatea a ceea ce ni s-a întâmplat în uniunea noastră cu Hristos şi să confirmăm această realitate în vieţile noastre de zi cu zi. “Socotiţi-vă morţi … Nu lăsaţi păcatul să mai domnească … Nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre.”

MOARTEA NOASTRĂ ÎMPREUNĂ CU HRISTOS, ELIBERAREA NOASTRĂ DE PĂCAT

Iată care este concluzia mea asupra acestor două puncte: moartea noastră cu Hristos şi eliberarea noastră de păcat.

1) În Hristos – adică, în uniunea noastră cu Hristos pe care a hotărât-o Dumnezeu, în concordanţă cu versetul 5 – noi suntem morţi faţă de păcat, adică: În poziţia noastră cea mai adevărată şi în identitatea noastră cea mai adevărată suntem pe deplin şi definitiv morţi faţă de păcat – atât faţă de vina cât şi faţă de puterea acestuia. Adevărul aceasta este hotărâtor, de nerepetat, şi de neschimbat. Aceasta este temelia pentru toată lupta noastră spirituală cu păcatul, şi pentru toată înaintarea noastră în sfinţenie.

2) Viaţa creştină este o experienţă deja existentă dar şi*o experienţă neîmplinită pe deplin a acestei poziţii şi identităţi fără de păcat în uniunea noastră cu Hristos. Ceea ce s-a întâmplat cu Isus Hristos istoric şi definitiv şi fără putinţă de schimbare – şi deasemeni ceea ce ni s-a întâmplat nouă în El – nu ni se aplică deodată şi pe deplin, ci parte ni se aplică acum în mod complet, şi parte ni se aplică acum în mod progresiv, şi totul ni se aplică în mod complet abia în veacul care vine. Noi suntem *déjà pe deplin iertaţi, achitaţi si socotiţi neprihăniţi şi îndreptăţiţi în uniunea noastră cu Hristos, doar prin credinţă. Şi suntem déjà eliberaţi de sub robia păcatului, adică de sub puterea păcatului ca şi dătătoare de direcţie pentru vieţile noastre. Şi suntem déjà capabili prin credinţă să creştem mai mult şi tot mai mult triumfători în lupta cu păcatul în vieţile noastre de zi cu zi.

Dar noi nu suntem déjà perfecţi în vieţile de zi cu zi, în experienţa de pe acest pământ. Noi trebuie să luptăm lupta credinţei şi să devenim în experienţă, prin credinţă, ceea ce suntem pe deplin în uniunea noastră cu Hristos. Pavel a spus astfel în Filipeni 3:12, “Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.” Vedeţi aici acest deja existent dar nu existent pe deplin. Hristos l-a apucat pe Pavel în vederea perfecţiunii şi binecuvântării veşnice. Aceasta îi dă siguranţă lui Pavel. Acum Pavel confirmă marea lucrare a lui Dumnezeu în Hristos apuncând premiul pentru care a fost apucat de Hristos.

Concluzie: În spatele chemării şi libertăţii de a fi ospitalieri faţă de oameni oferindu-le câte un bol de supă, sau de a împinge maşina în pană a unui prieten, şi de a fi reali unii cu alţii în grupurile mici – şi în spatele oricărui lucru frumos care-L reflectă pe Hristos – stă o temelie profundă şi glorioasă a ceea ce s-a întâmplat odată pentru totdeauna pentru tine*atunci când a murit Hristos, şi aceea ce se întâmplă în mod progresiv *în tine prin credinţă.

În încheiere: Dacă eşti creştin, Dumnezeu a creat o uniune între tine şi Hristos, aşa cum spune versetul 5. Ca urmare a acestei uniuni, tu ai murit împreună cu Hristos, atunci când El a murit. Ca urmare a faptului că ai murit, eşti acum în identitatea ta cea mai deplină şi adevărată, adică, în uniunea ta cu Hristos, liber de vina şi puterea păcatului. Şi din cauza acestei identităţi şi poziţii de nezdruncinat, eşti deja îndreptăţit, şi eşti cu siguranţă în procesul de sfinţire, dar nu eşti încă desăvârşit. De aceea, confirmă această mare schimbare socotindu-te a fi ceea ce eşti cu adevărat în Hristos.

Săptămâna viitoare vom vedea cum faci lucrul acesta.


1J.I. Packer, În căutarea sfinţeniei (Wheaton: Crossway Books, 1990), p. 11-12.

Daniel şi prietenii săi

 din revista „Cercetați Scripturile”

Zilele, în care au trăit aceşti tineri, au fost grele pentru poporul lui Dumnezeu. Dumnezeu îl dăduse pe poporul Său în mâna lui Nebucadneţar, împăratul Babilonului. Se împlinise cuvântul profetic spus lui Ezechia: „Iată, vin zile, când tot ce este în casa ta şi ce au adunat părinţii tăi până în ziua aceasta va fi dus în Babilon: nu va rămâne nimic, zice Domnul. Şi vor lua din fiii tăi, care vor ieşi din tine, pe care-i vei naşte, şi vor fi fameni în palatul împăratului Babilonului“ (Isaia 39:6,7 ).

Printre aceşti fameni se numărau şi Daniel şi cei trei prieteni ai săi. Ei au fost numiţi în poziţii de cinste printre domnitorii păgâni. Aceasta a fost o mare probă pentru viaţa de credinţă a celor patru. Să renunţe la credinţă având în vedere starea înjosită a poporului şi să folosească şansele oferite sau să rămână fideli în aceste împrejurări lui Dumnezeu şi poruncilor Sale? În situaţia lor deosebită, au fost nevoiţi să poarte nume păgâne şi să devină pentru trei ani elevii profesorilor păgâni. Ce pericol!

Nu citim câţi tineri din popor se găseau în aceeaşi situaţie, dar la Daniel şi prietenii săi găsim fidelitate şi hotărâre. Noile lor nume nu erau în nici un caz o recunoaştere a dumnezeilor păgâni.

Şi Moise a fost educat în şcolile Egiptului, dar înţelepciunea acestuia nu a reuşit să-i încătuşeze inima pentru Egipt şi să-l facă să-şi găsească plăcerea în animaţia ofertelor păcătoase ale acelei ţări. El a refuzat să fie numit fiul fiicei lui faraon şi a ales mai bine să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu.

Întotdeauna, poziţia inimii e decisivă. Lumea oferă tocmai tinerilor ofertele ei ademenitoare. De aceea trebuie să fim atenţi. Da, lumea poate deveni uimitor de tolerantă şi de binevoitoare, dacă îi poate implica pe copiii lui Dumnezeu în slujbele ei, în ascultarea, înţelepciunea, religia şi viitorul ei, făcându-i supuşii ei.

Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu aceşti tineri. „Şi împăratul le-a rânduit o parte zilnică din mâncărurile alese ale împăratului şi din vinul pe care-l bea el, ca să-i hrănească trei ani.“ Ei au fost nevoiţi să cunoască duhul şi ştiinţa Babilonului şi să le accepte. De aceea a fost necesară atenţia în orice privinţă.

Dar Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea el.“ O astfel de dorinţă a fost roada preţioasă a temerii de Dumnezeu. El nu şi-a pus problema situaţiei deosebite în care se afla sau a dezavantajelor care i le-ar fi putut aduce hotărârea sa, el a dorit să-L cinstească pe Dumnezeu şi să nu se întineze! Probabil, comportamentul său a fost hotărâtor şi pentru ceilalţi trei, exercitând o influenţă binecuvântată.

În toate timpurile, cei temători de Dumnezeu au fost confruntaţi cu aceleaşi probleme. Scopul şcolilor noastre este de a le face cunoscută tinerilor înţelepciunea lumii şi de a-i educa în aşa fel, încât să se potrivească lumii. Cine este şi vrea să rămână fidel Domnului trebuie să spună în anumite situaţii un „nu“ hotărât. Ferice de cel care îşi păstrează o conştiinţă curată şi nu îşi pierde capacitatea de deosebire!

Cine vrea să meargă pe calea binecuvântării cu Domnul trebuie să înceapă devreme să deosebească lucrul preţios de cel obişnuit, lucrul curat de cel murdar. Te gândeşti la aceasta când iei de exemplu o carte în mână? Dacă nu-i aduce nici un folos omului din interior sau este chiar otravă pentru acesta, atunci nu o citi şi îndepărteaz-o, pentru ca să nu fi ispitit să o citeşti!

Dacă am vrea să descriem masa împăratului, a prinţului acestei lumi, şi vinul pe care îl bea, ne-ar trebui multe pagini. Vinul ne aminteşte de bucuria acestei lumi. Gândeşte-te mereu la cuvintele: „Şi lumea trece, şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate“!

Dumnezeu a recunoscut fidelitatea lui Daniel şi a prietenilor săi. „Ochii Domnului cutreieră tot pământul, ca să Se arate tare pentru cei cu inima în totul pentru El“ (2. Cronici 16:9 ). Această mică rămăşiţă a putut experimenta acest lucru. Dumnezeu a luat problema lor în mâna Sa. El l-a făcut pe famen binevoitor ca să încerce cu apă şi legume, El a purtat de grijă ca acestea să le fie prielnice, căci „la sfârşitul celor zece zile, feţele lor arătau mai frumoase şi mai grase decât toţi tinerii care mâncau din mâncărurile alese ale împăratului“. Ştim că Dumnezeu stă deasupra tuturor şi nu ne lasă niciodată, dacă stăm cu hotărâre de partea Lui!

Dar şi mai mult: „Şi acestor patru tineri, Dumnezeu le-a dat cunoştinţă, şi pricepere în toate scrierile, şi înţelepciune; şi Daniel a avut pricepere în toate viziunile şi visele.“ Să observăm: „Temerea de Domnul este începutul înţelepciunii“! Dacă vrem să obţinem pricepere în gândurile lui Dumnezeu, atunci nu puterile minţii sunt hotărâtoare, ci temerea de El.

Aceşti patru tineri nu au avut numai un început bun, ci au şi persistat în fidelitate. Ei au ocupat poziţii înalte şi au fost încercaţi. Nu au fost scutiţi de probe, dar ce hotărâre şi ce curaj al credinţei s-au găsit la ei! Se merită să începem devreme despărţirea de orice fel de rău!

Daniel

 Louis Chaudier

Daniel suferea în Babilon, era izolat, dar calea spre Dumnezeu este întotdeauna deschisă credinţei. Cu greu vom găsi în Scripturi un om, care să aibă o mărturie la fel de curată ca Daniel. În viaţa sa, chiar şi în cele mai nefavorabile condiţii, nu există nimic de obiectat. Daniel L-a căutat pe Dumnezeu. El se găsea acolo la curtea împăratului, căruia i s-a supus, dar a rămas separat pentru Dumnezeu. El nu a mâncat din pâinea împăratului şi nu a băut din vinul său. El nu a avut niciun fel de părtăşie cu împăratul, căruia îi slujea. Bem noi din paharul acestei lumi? Mâncăm noi pâinea lumii? Dacă ne hrănim cu mâncarea acestei lumi, nu vom putea fi niciodată fideli ca Daniel şi ca cei trei prieteni ai săi. Ei erau acolo şi sufereau; numai Dumnezeu era cu ei şi răspundea nevoilor inimilor lor şi credinţei lor. Pentru a-L găsi pe Dumnezeu, ei s-au separat. Ei şi-au exercitat slujba ireproşabil. Cei care îi înconjurau ar fi dorit să dovedească greşelile lor, pentru a-i condamna şi executa – din invidie. Dumnezeu i-a dăruit lui Daniel o pricepere extraordinară, dar şi faţă de lume el era neîntrecut şi fidel în slujba sa. Atunci, au răspândit minciuni despre Daniel.

Dumnezeu i-a venit în ajutor lui Daniel şi celor trei prieteni ai săi, care în timpul perioadei de pregătire de trei ani nu au mâncat mâncarea împăratului şi nu au băut vinul acestuia. Ei au aflat prezenţa lui Dumnezeu; ei nu se puteau hrăni în acelaşi timp cu hrana împăratului şi din Dumnezeu Însuşi. Nici noi nu putem fi fericiţi cu Domnul şi în acelaşi timp să mâncăm „mâncarea“  lumii.

Daniel era fidel, fără zgomot, fără senzaţie; atitudinea sa era un refuz liniştit şi fidel, inima sa era stabilă şi de nezguduit, călăuzită de teama de Dumnezeu. Este aceasta şi atitudinea noastră în adâncul inimii noastre? Daniel nu s-a comportat astfel, pentru că s-a gândit la viitor; el a fost fidel în prezent. Modestia şi fidelitatea au strălucit la Daniel şi la cei trei prieteni ai săi. Pe baza acestei separări, a acestui nazireat, Dumnezeu a dăruit lui Daniel şi prietenilor săi pricepere. Noi înţelegem gândurile lui Dumnezeu şi Cuvântul Său în măsura în care suntem despărţiţi de lume. Înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu, bucuria pentru lucrurile lui Dumnezeu se află într-un raport exact cu măsura despărţirii pe care o realizăm faţă de lume. Daniel nu a ieşit din lume; el şi-a îndeplinit îndatoririle, le-a rezolvat cu cea mai mare grijă. Dar din punct de vedere moral, el era un străin. Inima sa era la Dumnezeul cerurilor, pentru a folosi o expresie care apare în cartea Daniel.

Dumnezeu l-a neliniştit pe marele împărat printr-un vis. Nimeni nu a fost capabil să descopere visul. Atunci, înţelepciunea lui Daniel a strălucit, dar mai mult decât înţelepciunea sa, a strălucit teama sa de Dumnezeu. Viaţa lui Daniel şi a prietenilor săi era în joc. Împăratul era mânios şi urma să omoare pe toţi înţelepţii, dar intervenţia lui Daniel l-a oprit de la această faptă. Daniel a discutat cu prietenii săi. Era o dificultate şi nu ştiau cum să o soluţioneze; ei s-au rugat, L-au întrebat pe Dumnezeu. Nu era vorba numai de a tălmăci visul, ci să şi redea însemnătatea lui. Aceasta venea de la Dumnezeu, pentru că El dorea să arate că Se afla peste împărat şi peste toţi înţelepţii săi. Dumnezeu dorea să-Şi arate slava Sa în oameni. Domnul va fi admirat în cei care au crezut. Dar El doreşte ca acest lucru să se petreacă deja acum pe pământ. El nu a trimis un înger, cum ar fi putut să facă. El l-a pus pe Daniel şi pe cei trei prieteni ai săi la încercare. Credinţa a intrat în acţiune, iar Dumnezeu a răspuns. El a descoperit visul şi însemnătatea lui. Pentru aceasta au fost necesare două lucruri: despărţirea de lume şi aşteptarea în rugăciune.

Daniel s-a rugat. „Atunci taina a fost descoperită lui Daniel într-o viziune de noapte“ (Daniel 2:19 ). Prin puterea sa, Daniel nu era mai capabil decât un altul de a explica visul, dar el se temea de Dumnezeu şi se despărţea de ceea ce Se despărţea Dumnezeu. Nu spune că Îl iubeşti pe Dumnezeu, dacă rămâi în contact cu lucruri insuportabile pentru Dumnezeu! Visul i-a fost descoperit lui Daniel. Înainte de a-i da răspunsul lui Nebucadneţar, înainte de a face chiar un pas, s-a plecat pe genunchi, s-a plecat înaintea lui Dumnezeu şi L-a lăudat: „Ţie, Dumnezeul părinţilor mei, Îţi aduc laude…“ Aceasta este ordinea corectă. La fel şi Eliezer, după o călătorie lungă, în clipa în care Dumnezeu i-a răspuns, s-a plecat înaintea Lui pentru a-L lăuda (Geneza 24 ). Îi acordăm lui Dumnezeu primul loc, când ne eliberează, când ne răspunde? De câte ori dragostea noastră faţă de El este numai pe buzele noastre şi cât de puţin domneşte ea în inimile noastre! Ştim să-I arătăm prea puţin lui Dumnezeu că Îl iubim, pentru că Îl iubim puţin. Ce încredere în Dumnezeu s-a văzut la Daniel şi la cei trei prieteni ai săi, şi aceasta chiar în momentul în care toţi păreau să fie contra lor!

Credinţa are întotdeauna o cale; calea poate fi îngustă, dar ea este clară, plină de pace şi fericire. Să-L lăudăm pe Domnul, pentru că ne-a dat exemplul lui Daniel în Cuvântul Său! Calea credinţei aduce cu sine încercare în rugăciune, în despărţirea de tot ceea ce Dumnezeu este despărţit prin natura Sa, de tot ceea ce S-a despărţit Domnul Isus. Atunci inima este sinceră. Să-L onorăm tot mai mult pe Dumnezeu! El onorează credinţa. Aceşti tineri evrei L-au onorat pe Dumnezeu, iar Dumnezeu le-a dat o onoare în strânsă legătură cu Numele Său. Şi credinţa prietenilor lui Daniel a fost tare, când mai târziu aceştia au ocupat posturi înalte. Aceşti tineri evrei au fost încercaţi şi au rămas fideli. În cuptor au ars numai legăturile lor; focul nu a putut să le facă nimic, ci doar i-a eliberat de legăturile lor! Împăratul poruncise să fie legaţi. Dar când a venit la cuptor, i-a văzut în compania Aceluia în a Cărui prezenţă focul nu are nicio putere. Credinţa activă şi vie Îl găseşte oriunde pe Dumnezeu şi atunci nu se mai simte focul. Să ne temem de Dumnezeu şi să-I dăm onoare, acum şi întotdeauna!

* * *

Pentru mine a trăi este Hristos“ (Filipeni 1:21 ).

Bărbatul credinţei, George Müller punea cândva întrebarea: „Câte scopuri ai în viaţă? Trei? Ai prea multe cu două! Două scopuri? Atunci ai cu unul prea mult. Ai un singur scop, iar acesta este spre gloria lui Dumnezeu? Atunci eşti pe urmele Învăţătorului.“

Să facă Domnul ca singurul scop al vieţii noastre să fie a trăi zilnic spre onoarea lui Dumnezeu!
J.C.

Daniel – Secretul biruinţei

 Bruce Anstey

Învingători şi învinşiÎn această după-amiază aş dori să vă vorbesc despre subiectul biruinţei. Învingătorul este cel care se ridică deasupra stării generale a celor din jur şi perseverează cu credincioşie pe cale cu Domnul. Chiar cuvântul “învingător” implică existenţa în rândul poporului lui Dumnezeu a unei situaţii care trebuie învinsă. Cred că nu este nevoie să vă reamintesc că şi noi trăim în astfel de zile. Trăim într-o vreme de ruină generală şi de faliment în rândurile poporului lui Dumnezeu. Mărturia creştină din zilele noastre este caracterizată de multă apatie, şi este nevoie de biruinţă.

O altă expresie care apare în Scriptură şi care este strâns legată cu biruinţa este „omul lui Dumnezeu” (1. Samuel 2:27 9:10 1. Timotei 6:11 2. Timotei 3:17 , etc.). Ea se referă la un om care stă de partea lui Dumnezeu şi acţionează pentru El într-o vreme în care cei care mărturisesc Numele Domnului se dovedesc a fi necredincioşi. Este demn de remarcat faptul că expresia „omul lui Dumnezeu” nu este folosită în Cuvânt atunci când lucrurile merg bine în rândul poporului lui Dumnezeu, ci doar atunci când merg rău. Mai mult, ea este întotdeauna folosită la singular. Scriptura nu spune niciodată „oameni ai lui Dumnezeu”. Într-o vreme a falimentului colectiv, credincioşia trebuie să fie individuală. Epistolele Noului Testament se aplică în mod special la astfel de vremuri, pentru că ele anticipează falimentul colectiv al poporului lui Dumnezeu, şi accentuează nevoia de credincioşie personală faţă de Domnul.

Faţă de falimentul colectiv mărturiei creştine din zilele noastre, există doar două categorii de oameni – cei care sunt învingători (Apocalipsa 2 3 ) şi cei care sunt învinşi (2. Petru 2:19 ). Cred că pot spune că fiecare dintre noi aparţinem fie uneia dintre categorii, fie celeilalte. Fie ducem o viaţă de învingători, şi trăim pentru cauza lui Hristos, fie suntem învinşi sau robiţi de caracteristicile vremurilor în care ne găsim şi trăim mai mult sau mai puţin pentru interesele noastre proprii. Este adevărat că cei care sunt „învinşi” (sau „robiţi”) în sensul folosit de Petru, nu sunt credincioşi adevăraţi. Totuşi, trăsăturile acestora îi pot caracteriza şi pe credincioşii adevăraţi care nu umblă cu Domnul. Petru avertizează împotriva acestui lucru la sfârşitul celei de a doua epistole a sale, spunând: „păziţi-vă ca nu cumva, fiind abătuţi de rătăcirea celor nelegiuiţi, să cădeţi din statornicia voastră”. Aşadar, deşi un credincios adevărat nu poate fi învins în acelaşi fel ca un apostat, el poate fi „abătut de curentul apostaziei, şi poate fi robit sau învins de apatia şi indiferenţa care marchează aceste vremuri.

În seara aceasta aş dori să citim despre un om al lui Dumnezeu care s-a ridicat deasupra stării generale din zilele sale, şi a fost mult folosit de Domnul. Numele său este Daniel. Viaţa sa ilustrează în chip minunat cum putem învinge într-o zi rea. Aş vrea să privim la câteva dintre trăsăturile morale care l-au caracterizat şi care l-au făcut un învingător model.

Marea luptă spirituală

Înainte de aceasta, cred că este necesar să vorbesc puţin despre marea luptă spirituală în care sunt angajaţi toţi cei credincioşi. Mulţi par să nu realizeze lucrul acesta, dar, chiar în timp ce noi vorbim, deasupra capetelor noastre se dă o mare luptă spirituală. Ni se spune în Efeseni 6:11 că diavolul are „uneltirile” lui pe care le îndreaptă împotriva poporului lui Dumnezeu. În original cuvântul folosit este „stratageme”, cuvânt derivat din aceeaşi rădăcină ca şi „strategie”, provenind din tactica militară. Aceasta înseamnă că diavolul are anumite planuri pentru a ataca viaţa ta şi a mea. El vrea ca noi să ne poticnim şi să ne abatem de la calea credinţei şi de la a-L urma pe Hristos.

Poate că te întrebi: „Ce vrea diavolul cu creştinii? De ce ne atacă?” Într-un cuvânt, Satan Îl urăşte pe Dumnezeu şi pe Fiul Său, Domnul Isus Hristos. El vrea să facă tot ceea ce poate pentru a împiedica planul lui Dumnezeu de a-L glorifica pe Fiul Său în lumea aceasta. El ştie că Hristos este glorificat în lume prin vieţile credincioşilor. Când oamenii văd bucuria noastră în Domnul, sunt atraşi la Hristos. Aşadar, scopul său atunci când îi atacă pe creştini este să facă vieţile lor inutile în lucrarea şi mărturia pentru Domnul. Dacă ne poate abate de la calea ascultării, ne va face să fim nefericiţi şi numele lui Hristos va fi dezonorat.

Sunt două lucruri de care trebuie să ţinem cont în această luptă spirituală. În primul rând, vrăjmaşul nostru, diavolul, este cu mult mai puternic şi mai inteligent decât noi. Prin puterea noastră, nu avem nicio şansă împotriva lui şi a trimişilor săi. El ne va abate foarte repede de la calea urmării Domnului. În al doilea rând, Domnul este mai puternic decât diavolul, şi El poate învinge toate şiretlicurile sale. Biblia spune: „Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume” (1. Ioan 4:4 ). Dacă rămânem aproape de Domnul şi urmăm principiile Cuvântului Său, vom fi eliberaţi de orice tactică pe care cel rău o foloseşte împotriva noastră. Un alt verset spune „sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi l-aţi învins pe cel rău” (1. Ioan 2:14 ). Aceasta ne arată că planurile celui rău pot fi învinse prin simpla ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Diavolul nu ne poate atinge atât timp cât picioarele noastre merg pe calea pe care Cuvântul o trasează pentru noi.

Dar aceasta presupune ca noi să cunoaştem principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă cineva nu cunoaşte care este gândul lui Dumnezeu în diferitele probleme şi aspecte ale vieţii, atunci este vulnerabil la tacticile vrăjmaşului şi ar putea fi abătut de pe cale. Şi tocmai lucrul acesta îl am acum pe inimă. Trebuie să luăm mai mult în serios Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să fim umpluţi de el şi să trăim principiile lui în părtăşie cu Domnul, şi vom fi păziţi.

Aşadar, ceea ce vreau să vă spun prieteni este – şi este foarte serios – că Diavolul are anumite planuri de atac pentru vieţile noastre. El poate să facă mult rău mărturiei creştine dacă ne va face să trăim pentru noi înşine şi nu pentru gloria lui Hristos. Necredincioşii vor vedea aceasta şi vor fi convinşi că Evanghelia lui Hristos nu are valoare, pentru că cei care mărturisesc că Îl cunosc pe Domnul nu se bucură de lucrurile divine. De aceea, o mare parte din energia diavolului este concentrată în încercarea de a îl abate pe copilul lui Dumnezeu de la calea credinţei.

PLANURILE ÎMPĂRATULUI BABILONULUI PENTRU TINERII DIN POPORUL LUI DUMNEZEU

Să deschidem la cartea Daniel şi să citim primele 7 versete din capitolul 1: „În al treilea an al împărăţiei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit la Ierusalim şi l-a asediat. Şi Domnul a dat în mâna lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi parte din vasele casei lui Dumnezeu; şi el le-a dus în ţara Şinear, în casa dumnezeului său; şi a dus vasele în casa vistieriei dumnezeului său. Şi împăratul i-a zis lui Aşpenaz, căpetenia famenilor săi, să aducă dintre fiii lui Israel şi din sămânţa împărătească şi dintre cei de neam ales, tineri care să nu aibă nici un cusur şi frumoşi la faţă şi instruiţi în toată înţelepciunea şi care să aibă cunoştinţă şi să priceapă ştiinţa şi care să fie în stare să stea în palatul împăratului; şi să-i înveţe scrierea şi limba caldeenilor. Şi împăratul le-a rânduit o parte zilnică din mâncărurile alese ale împăratului şi din vinul pe care-l bea el, ca să-i hrănească trei ani, şi la sfârşitul lor să poată sta înaintea împăratului. Şi printre ei erau dintre fiii lui Iuda: Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. Şi căpetenia famenilor le-a pus nume; lui Daniel i-a pus numele Beltşaţar; şi lui Hanania, Şadrac; şi lui Mişael, Meşac; şi lui Azaria, Abed-Nego.

Cartea nu începe cu Daniel, ci cu o descriere tristă a stării de lucruri din vremea sa. Din aceste versete aflăm că evreii fuseseră cuceriţi de duşmanii lor, de babilonieni, şi fuseseră deportaţi în ţara Şinear. Aflăm de asemenea că împăratul Babilonului, Nebucadneţar, avea un plan organizat şi sistematic de a îi încorpora pe copii lui Israel în împărăţia sa pentru ca ei să slujească scopurilor sale.

Împăratul Babilonului”  este o imagine a diavolului. La fel cum acesta domnea peste lumea cunoscută a acelor vremuri, diavolul este dumnezeul” şi prinţul” lumii acesteia (2. Corinteni 4:4 Ioan 14:30 ). Ca şi dumnezeu” al ei, el este capul religiei, iar ca şi prinţ” el este capul activităţilor seculare, sociale şi politice. Programul lui Nebucadneţar în privinţa tinerilor” din poporul lui Dumnezeu este o imagine a planurilor şi a tacticilor diavolului împotriva tinerilor creştini. Prin aceasta, Dumnezeu ne-a oferit o imagine exactă a felului în care duşmanul încearcă să îi doboare pe cei tineri. Aceste versete din deschiderea cărţii Daniel demască planurile sale.

Împăratul Babilonului a făcut câteva schimbări majore în vieţile copiilor lui Israel, care, după părerea mea, aveau toate un singur scop, acela de a-i încorpora în împărăţia sa, cu scopul ca ei să slujească pentru creşterea gloriei sale. Sunt cel puţin şase lucruri diferite pe care împăratul Babilonului le-a făcut pentru a-şi atinge scopul. Să le privim mai îndeaproape.

1) Le-a schimbat locul

Primul lucru pe care îl citim este că împăratul Babilonului i-a deportat pe iudei în ţara Şinear (Daniel 1:1-2 ). El i-a mutat într-un loc în care nu se mai puteau bucura de moştenirea pe care o primiseră din partea lui Dumnezeu. El dăduse poporului Său ca moştenire ţara Canaanului. Era o ţară minunată, în care curgeau lapte şi miere. Dar acum erau la mii de kilometri distanţă de ea, şi nu se mai puteau bucura de ea.

Prieteni, exact aceasta încearcă diavolul să facă cu noi. El vrea să ne facă să nu ne mai putem bucura de ceea ce avem în Hristos. Ca şi lui Israel, Dumnezeu ne-a dat o moştenire. Dar spre deosebire de moştenirea lui Israel, care era pământească, a noastră este cerească. În prima epistolă a lui Petru ni se spune că moştenirea noastră este păstrată în ceruri pentru noi. Dumnezeu ne-a născut din nou pentru o speranţă vie, prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, pentru o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru voi” (1. Petru 1:3-4 ). Aceasta este numită şi partea” noastră în Hristos în Coloseni 1:12 şi Fapte 26:18 (traducerea JND).

Dumnezeu vrea ca noi să ne bucurăm de moştenirea noastră cerească (de binecuvântările cereşti) încă dinainte de a ajunge acolo. El ne-a pregătit şi mijloacele pentru aceasta, dându-ne Duhul Sfânt. Dacă umblăm în părtăşie cu Domnul, Duhul lui Dumnezeu va lua din lucrurile lui Hristos şi ni le va descoperi” (Ioan 16:15 ). Cu adevărat Domnul este destul pentru a umple şi pentru a satisface inimile noastre. Cu toate acestea, diavolul va face tot ce îi stă în putere pentru a nu ne lăsa să ne bucurăm de binecuvântările pe care le avem în Hristos. El nu ne poate lua moştenirea, dar poate să ne împiedice să ne bucurăm de ea atât timp cât trăim în lume. Şi dacă ne poate împiedica să ne bucurăm de moştenirea pe care o avem în Hristos, el îşi va fi atins primul obiectiv.

Faptul că au fost deportaţi în ţara Şinear” este semnificativ. Şinear” înseamnă „a arunca, a lepăda”. Aparent, ceea ce caracteriza acea ţară era lepădarea oricăror bariere sau restricţii – într-atât încât de aici îşi primise numele! Ne aminteşte de ceea ce spune Solomon: Când nu este nici o viziune, poporul este fără frâu” (Proverbe 29:18 ). Poate că deja ştiţi că ţara Şinear” este o imagine a lumii. Şi lumea este caracterizată cu siguranţă de lepădarea oricăror restricţii, a oricărui frâu moral sau spiritual.

Satan, care este „dumnezeul” şi prinţul lumii acesteia a orbit gândurile necredincioşilor, ca lumina Evangheliei gloriei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească pentru ei (2. Corinteni 4:4 ). Oamenii din această lume au minţile orbite” şi nu au viziune în ce priveşte lucrurile eterne şi divine. De aceea ei sunt fără frâu. Nu doresc să trăiască conform Bibliei. Şi nu trebuie să vă mai spun eu că trăim într-o epocă a lipsei oricăror principii – fiecare face ce vrea. Lucrul acesta este la ordinea zilei. Iar drepturile lui Hristos nu au nicio valoare pentru vieţile lor.

Spiritual vorbind, diavolul ar vrea să îi ducă pe copii lui Dumnezeu, mai ales pe cei tineri, în această ţară Şinear. Iubiţi tineri, el vrea ca voi să renunţaţi la orice restricţii divine, la orice „frâu” în vieţile voastre şi să trăiţi pur şi simplu ca oamenii acestei lumi. Este trist să spunem că el a avut succes cu aceasta, şi i-a convins pe mulţi să trăiască astfel. Sunt mulţi creştini care trăiesc în ţara Şinear, figurat vorbind. Sunt departe de a se bucura de moştenirea lor în Hristos. De fapt, diavolul a făcut o treabă atât de bună că mulţi creştini nici măcar nu ştiu care sunt binecuvântările lor! Nu au nici cea mai vagă idee despre cât de bogat au fost binecuvântaţi în Hristos – cu atât mai puţin să se bucure de aceste binecuvântări.

Aşadar, prieteni, acesta este primul lucru pe care diavolul încearcă să îl facă – să vă aducă într-o poziţie (stare) în care să nu vă puteţi bucura de binecuvântările pe care le aveţi în Hristos. De aici îi va fi relativ uşor să introducă în  vieţile voastre alte lucruri care vă vor îndepărta de Domnul. Dacă nu vă bucuraţi de ceea ce aveţi în Hristos, veţi fi mai înclinaţi să căutaţi ceva care să vă aducă satisfacţie şi fericire. Dar în cel mai bun caz acestea vor fi doar pentru un timp, şi nu vă vor face fericiţi cu adevărat. De fapt, dacă cineva nu se bucură de Hristos, nu va fi un creştin fericit şi satisfăcut. Văd astăzi mulţi creştini nefericiţi, aşa că ştiu că diavolul a avut mult succes în încercarea sa de a-i abate în felul acesta pe oameni.

2) El i-a transformat pe tinerii lor în fameni

Următorul lucru pe care l-au făcut babilonienii tinerilor” din poporul lui Dumnezeu a fost să îi facă fameni (vers. 3). Isaia profeţise că lucrul acesta se va întâmpla. El a spus: Şi vor lua din fiii tăi, care vor ieşi din tine, pe care i vei naşte, şi vor fi fameni în palatul împăratului Babilonului (Isaia 39:7 ). Literal, ei i-au operat (i-au castrat) astfel încât ei să nu mai poată procrea. Au făcut lucrul acesta pentru ca cei care erau din sămânţa împărătească” să nu mai poată continua linia regală a lui Israel. Astfel scădea riscul ca ei să se ridice şi să ameninţe dominaţia babiloniană.

Această acţiune a împăratului Babilonului este o imagine a eforturilor lui Satan de a ne face neproductivi din punct de vedere spiritual. După cum ştiţi, Dumnezeu vrea ca noi să aducem rod. Vrea ca noi să fim o binecuvântare spirituală pentru alţii. Apostolul Pavel s-a rugat cu acest scop spunând: De aceea şi noi, din ziua în care am auzit, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem ca să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală, ca voi să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, aducând rod în orice lucrare bună” (Coloseni 1:9,10 ). Bineînţeles că Satan nu doreşte ca vieţile noastre să aducă rod pentru Dumnezeu. El vrea să ne facă neproductivi, astfel încât să nu fim de niciun folos practic în slujirea şi mărturia pentru Domnul.

Remarcaţi că împăratul Babilonului îi dorea în mod deosebit pe cei care erau pricepuţi” şi capabili. În acelaşi fel, Satan îi ţinteşte pe cei care sunt talentaţi şi inteligenţi. El ştie că dacă astfel de persoane ar recunoaşte drepturile Domnului în vieţile lor, ar putea aduce mult rod pentru împărăţia lui Dumnezeu – ar putea face mult pentru promovarea cauzei lui Hristos în lumea aceasta. Aşadar, ei sunt ţinta sa specială. El pare să muncească din greu pentru a îi face pe cei care sunt frumoşi, talentaţi, inteligenţi şi aşa mai departe să slujească sistemului său.

Dragul meu frate tânăr, draga mea soră tânără, ai şi tu vreun talent sau vreo capacitate deosebită într-un domeniu? Diavolul ar vrea să te facă să fii atât de absorbit de acel domeniu încât să devii neproductiv în lucrurile lui Dumnezeu. Un frate din adunarea de unde vin eu îi  numeşte pe creştinii de felul acesta „rebuturi din adunare”. Se poate ca ei să fie acolo – şi ne bucurăm că sunt – dar după toate aparenţele ei nu sunt practic de niciun folos sau ajutor. Sunt atât de absorbiţi de goana după lucruri pământeşti încât au foarte puţin sau nu au nimic cu care să contribuie în adunare. Cred că poţi spune despre ei că sunt un fel de balast. Aceasta doreşte diavolul pentru viaţa ta! Te întreb deschis din toată inima: „Vrei să devii un „rebut” în ce priveşte viaţa ta de creştin?” Cu siguranţă că trebuie să îţi doreşti ca viaţa ta să însemne ceva mai mult! Satan încearcă să ne facă neproductivi în lucrurile Domnului. Trebuie să fim la fel ca şi Daniel – la care vom privi în câteva momente – şi să învingem aceste eforturi ale duşmanului şi să fim un ajutor şi o binecuvântare în împărăţia lui Dumnezeu, oriunde şi oricum putem.

3) El a schimbat scopul existenţei lor

Următorul lucru pe care îl citim este că împăratul Babilonului avea un scop precis pentru a îi încorpora pe aceşti tineri” promiţători în sistemul său – aşa încât să fie în stare să stea în palatul împăratului. Literal, el dorea ca ei să fie acolo şi să promoveze cauza lui. Era cu totul altceva decât scopul lui Dumnezeu pentru copii lui Israel. Isaia 43:21 ne spune care era scopul lui Dumnezeu pentru poporul Său: Am întocmit poporul acesta pentru Mine; ei vor vesti lauda Mea. Dorinţa Sa era ca ei să „vesteasca lauda Sa” pe pământ şi să Îi aducă glorie. Dar împăratul Babilonului avea un scop cu totul diferit pentru existenţa lui – dorea să îi facă să slujească intereselor Babilonului.

Exact aceasta încearcă Satan să facă cu tinerii noştri. Doreşte ca ei să îşi investească toată energia pentru a promova sistemul lumii acesteia – şi dacă muncesc din greu într-un domeniu sau altul, pot să îşi asigure o viaţă bună. El doreşte ca ei să fie cu totul absorbiţi de acest scop, şi să facă din el punctul central al vieţilor lor.

Pentru a îşi atinge scopul, împăratul Babilonului avea o şcoală. El i-a luat pe aceşti tineri” departe de părinţii lor şi i-a pus în şcoala sa din Babilon. Planul său era să îi transforme în ceva ce ar fi putut fi folosit pentru a promova interesele sale. Este o tactică veche a diavolului – să îi separe pe copii de părinţii lor. Faraon, un alt personaj din Scriptură care este o imagine a diavolului, a încercat şi el să îi despartă pe copiii lui Israel de părinţii lor. El a vrut ca ei să îi lase pe micuţii lor înapoi în Egipt, în timp ce bărbaţii aveau să meargă şi să se închine Domnului (Exod 10:11 ). Nu spun că a merge la şcoala este rău, dar încercarea de a îi despărţi pe copii de părinţii lor în duh este demonică. Dragul meu tânăr, s-ar putea să locuieşti sub acelaşi acoperiş cu părinţii tăi, dar să fii la kilometri depărtare în duh. Este lucrarea duşmanului. În această şcoală din Babilon ei nu se mai găseau sub autoritatea părinţilor lor. Fiind în acea poziţie puteau fi influenţaţi mai uşor de stilul de viaţă al Babilonului.

Ni se spune că programul pe care împăratul Babilonului îl avea pentru ei avea să dureze trei ani (versetul 5). Aceasta ne arată faptul că Satan înţelege că este nevoie de timp pentru a-i putea corupe pe copiii lui Dumnezeu. Lucrul acesta nu se întâmplă peste noapte. Puţin aici şi puţin acolo, până când cineva ajunge cu totul lumesc. Diavolul este dispus să aştepte şi să lucreze încet pentru a-şi atinge scopul. În toate acestea, planul lui este să schimbe scopul existenţei tale în această lume. Şi vei sfârşi prin a fi destul de inutil în lucrarea Domnului, şi te vei rezuma la a merge purtat de curent, împreună cu sistemul lumii acesteia care se îndreaptă spre judecată. Tot ceea ce lucrezi, în ce priveşte această lume, va fi în cele din urmă distrus. Doar ceea ce este făcut pentru Hristos va rămâne – ştii bine lucrul acesta. Dacă viaţa ta a fost înghiţită de scopuri lumeşti, ce vei avea când vei pleca de pe pământ?

Dragi prieteni, cu fiecare zi pe care o trăim pe pământ ne scriem propria noastră istorie. Odată scrisă, ea nu mai poate fi schimbată. Cum ai vrea să fie scrisă istoria vieţii tale? Vrei să citeşti că a fost folosită pentru sine şi pentru plăceri şi interese lumeşti? Biblia spune: Pentru că, ce i-ar folosi unui om dacă ar câştiga toată lumea, şi şi-ar pierde sufletul?” (Marcu 8:36 ). Nu vrei să ajungi la sfârşitul vieţii tale şi să îţi dai seama că ai fost înşelat – că ai investit într-o minciună a lui Satan şi că viaţa ta a fost irosită pentru lucruri trecătoare, care sunt doar pentru o vreme. Nu vrei ca viaţa ta să fie scrisă ca fiind trăită pentru a promova gloria Domnului? Doar TU poţi decide lucrul acesta.

4) El le-a schimbat limba

Citim apoi că împăratul Babilonului le-a schimbat limba. Planul lui de a-i integra pe copiii lui Israel în împărăţia sa implica şi schimbarea felului lor de a vorbi. El nu dorea ca ei să umble prin ţara sa vorbind limba ebraică; cu siguranţă că aceasta i-ar fi ţinut despărţiţi de societatea babiloniană în care el dorea să îi amestece – dorea să îi facă să se potrivească modului de viaţă al Babilonnului – şi aceasta implica ca ei să vorbească limba caldeenilor.

În acelaşi fel, în eforturile lui de a-i face pe copii lui Dumnezeu potriviţi pentru sistemul acestei lumi, diavolul doreşte ca ei să vorbească la fel cum vorbeşte lumea. El ne încurajează să folosim argoul şi felul stricat de a vorbi al celor din lume. De obicei, acest fel de a vorbi prespune a nu arăta respect sau politeţe faţă de cei care merită. Sunt sigur că aţi văzut şi voi înşivă că în lume este „cool” să vorbeşti dur şi să nu arăţi niciun fel de respect pentru autoritate.

Este uimitor, dar poţi spune cât de profund a fost afectat cineva de lume doar ascultând felul în care vorbeşte. Cei care sunt sub influenţa ei vorbesc într-un anumit fel care arată ce este în sufletele lor. Este trist, dar atunci când creştinii încearcă să vorbească la fel ca şi cei din lume, poate că ei nu îşi dau seama dar ceea ce îţi spun este că îşi doresc să fie acceptaţi de ea – deşi poate că nu vor să recunoacă lucrul acesta. Cu siguranţă că nu este greşit să îţi doreşti să fii acceptat, dar de cine să fii acceptat? Aceasta este problema.

Chiar trebuie să vorbim aşa cum vorbeşte lumea? Gândiţi-vă la Domnul şi la felul în care vorbea El. Se spune că oamenii se minunau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui (Luca 4:22 ). Ei spuneau: Niciodată n-a vorbit vreun om aşa, ca Omul acesta (Ioan 7:46 ). Felul în care El le vorbea oamenilor era o dovadă vie şi strălucitoare a faptului că El avea ceva ce ei nu aveau. Este un fel foarte bun de a da mărturie despre faptul că Îl cunoaştem pe Domnul ca şi Mântuitor. Oamenii ar trebui să îşi dea seama din felul în care vorbim de faptul că noi nu mergem după curentul lumiii acesteia. Nu vreau să spun că trebuie să încercăm să fim diferiţi şi ciudaţi, dar trebuie să trăim pentru valori diferite, valori divine şi veşnice. Se spune despre David că era iscusit la vorbire (1. Samuel 16:18 ). Este o mărturie frumoasă pe care un tânăr o poate primi din partea unei lumi stricate. Nu lăsaţi lumea să vă dicteze cum să vorbiţi. Apostolul a spus: Niciun cuvînt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud (Efeseni 4:29 ).

5) El le-a schimbat hrana

Versetul 5 ne spune că împăratul Babilonului le-a schimbat şi hrana. El a hotărât pentru fiecare dintre aceşti tineri „ o parte zilnică din mâncărurile alese ale împăratului şi din vinul pe care-l bea el. El dorea ca aceşti tineri să mănânce ceea ce mâncau babilonienii. În acelaşi fel, diavolul vrea ca noi să ne hrănim cu ce se hrănesc oamenii acestei lumi, moral vorbind. Lucrurile pe care oamenii acestei lumi le consumă, pentru a-şi hrăni viaţa intelectuală şi socială sunt lucrurile cu care vrăjmaşul sufletelor noastre vrea ca şi noi să ne hrănim. Mă refer la politica acestei lumi, la muzica ei, la teatre, la sporturi, la distracţii, etc. Diavolul ştie că dacă reuşeşte să ne preocupe cu aceste lucruri, să ne facă să ne hrănim cu ele, ne va slăbi din punct de vedere spiritual. Nu va trece mult timp şi nu vom mai avea puterea să stăm împotriva stricăciunii din jurul nostru – şi vom cădea. Dacă ne hrănim destul cu astfel de lucruri, vom fi în cele din urmă abătuţi cu totul de la a-L urma pe Domnul. Aşadar, din punctul de vedere al lui Satan, pentru a îşi atinge scopul său cu copiii lui Dumnezeu este important ca el să îi facă să se hrănească cu lucrurile cu care se hrănesc şi oamenii din lume.

Trăim într-o epocă în care tehnologia progresează cu o viteză uimitoare. Mulţumită televizorului, CD-urilor, casetelor, walkman-ului, Ipod-ului, DVD-urilor, Internetului, şi a cine ştie ce alte lucruri de felul acesta, fiecare poate face ca tot ceea ce îşi doreşte din această lume să se reverse în viaţa sa fără oprire. Oriunde eşti, orice faci, se poate ca prin aceste mijloace să pompezi lucruri în sufletul tău, zi şi noapte. Le poţi avea atunci când te plimbi, când faci sport, când eşti în maşină, când lucrezi, când stai jos sau când te aşezi în pat. Dragi tineri, nu cred că este nevoie să vă mai spun cât de mare nevoie este să avem grijă cu ce ne hrănim. Dacă astfel de „jucării” se găsesc în mâini neatente, ele pot deveni o unealtă a lui Satan pentru a ne întina sufletele.

Să ne gândim de exemplu la muzica rock, atât de plină de viaţă. Diavolul le spune tinerilor noştri că trebuie neapărat să o asculte. Cineva care tocmai a fost eliberat de ea, mi-a spus că 90% din versuri au de-a face cu sexul, cu drogurile şi răzvrătirea. Şi atunci te întreb, „Cum se poate ca astfel de lucruri să facă bine sufletului tău?”.

Dar cum rămâne cu filmele? Poate că spui: „Ce-i rău în a merge la film?”. Ştiţi că nu mă refer acum la filme pentru copii. Nu sunt atât de naiv încât să cred că tinerii caută astfel de filme. Să fim sinceri; cel mai probabil că îşi doresc să vadă cele mai noi apariţii, cele cărora li se face reclamă pe panouri şi în reviste. Şi ştim cu toţii că în zilele noastre pentru a vinde un film trebuie ca el să conţină crime, violenţă, sex, o scenă cu urmăriri, şi umor – nu tocmai curat. De obicei femeile sunt imbrăcate provocator, se folosesc cuvinte stricate, şi de obicei există promiscuitate. Cum putem să ne gândim că dacă ne hrănim cu astfel de lucruri, ele nu vor avea efecte asupra noastră?

Dacă priveşti lucrurile în ansamblu vei realiza că aceste invenţii sunt de fapt „capodopera” lui Satan. El i-a înşelat pe creştini făcându-i să creadă că au nevoie de toate aceste dispozitive. Dar toate fac parte din planul lui de a abate atenţia sfinţilor de la Hristos spre orice alte lucruri. În felul acesta el ne face să mâncăm hrana lui. Iubiţi tineri, vă daţi oare seama că toate aceste lucruri pe care împăratul Babilonului vi le dă ca hrană fac rău sufletelor voastre? Ele vă secătuiesc energia spirituală, vă scad apetitul pentru lucrurile divine, vă întinează sufletele şi vă împiedică de la a creşte în lucrurile Domnului. În toată viaţa mea nu am văzut pe nimeni care să se hrănească cu astfel de lucruri şi care să aibă şi un apetit sănătos pentru Cuvântul lui Dumnezeu! Sau care să crească spiritual! Nu este o coincidenţă: este o dovadă că a te hrăni cu asemenea lucruri te va îndepărta de Domnul şi de lucrurile Sale.

Este trist; foarte trist, dar atât de mulţi dintre tinerii noştri au acceptat cu toată inima ofertele împăratului Babilonului, şi acum mănâncă hrana sa. Şi nu doar tinerii!

Ştiţi, vechiul proverb: „Eşti ceea ce mănânci” este la fel de adevărat în lucrurile morale şi spirituale ca şi în cele naturale. Lucrurile cu care te hrăneşti intelectual, îţi formează sufletul. Moral devii ceea ce priveşti! Este un principiu al vieţii – fie spre bine, fie spre rău. Scriptura spune: aşa cum gândeşte în sufletul său, aşa este el (Proverbe 23:7 ). Aşadar, dacă aceste lucruri sunt ceea ce pui înaintea sufletului tău, cu siguranţă că vei fi afectat de ele – şi nu spre binele tău spiritual.

6) El le-a schimbat numele

Versetele 6-7 ne spun că împăratul Babilonului a mai făcut încă un lucru – le-a schimbat numele. A făcut aceasta pentru a ascunde adevărata lor identitate de copii ai lui Israel. Nu dorea ca ei să fie cunoscuţi în Babilon ca şi evrei. De exemplu, dacă cineva din Babilon l-ar fi întrebat pe unul dintre ei cum îl cheamă şi el ar fi răspuns: „Hanani”, celălat ar fi spus cu siguranţă: „A, deci eşti evreu”. Numele lor evreieşti ar fi făcut clară identitatea lor.

Tot aşa, diavolul doreşte ca noi să ne ascundem adevărata identitate ca şi copii ai lui Dumnezeu. El nu doreşte ca noi să spunem că suntem creştini – că Îi aparţinem Domnului Isus Hristos. El pune presiuni incredibile asupra tinerilor pentru a îi determina să se conformeze lumii şi căilor ei şi să tacă cu privire la identitatea lor. El vrea ca noi să ne adaptăm la felul de a vorbi şi la aspectul exterior al oamenilor din lume, aşa încât să nu mai existe nicio diferenţă vizibilă. Rezultatul va fi că nu vom mai da niciun fel de mărturie pentru Domnul.

Diavolul se foloseşte de presiunea grupului. Poate că te temi că, dacă Îl mărturiseşti pe Domnul unora dintre prietenii tăi, ei vor râde de tine. Şi poate că o vor face. Diavolul vrea ca tu să simţi această presiune şi să alegi să taci. Dar aminteşte-ti avertizarea: Frica de om întinde o cursă (Proverbe 29:25 ). Dacă te laşi adus sub influenţa oamenilor lumeşti, şi nu li-L mărturiseşti pe Hristos, eşti în pericol să cazi în capcana căilor lor.

Există mulţi creştini „sub acoperire” în zilele noastre. Mă refer la acei creştini care nu au curajul moral şi spiritual să se ridice şi să facă cunoscut faptul că Îi aparţin Domnului. Îşi păstrează creştinismul ascuns în debara. Iosif din Arimateea a fost o astfel de persoană. Se spune despre el că era ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica iudeilor” (Ioan 19:38 ). Se temea să se identifice public cu Domnul Isus, aşa că îşi păstra credinţa pentru sine (vezi şi Ioan 9:22 12:42 ). Dar este minunat să vedem cum, văzându-L pe Domnul murind la cruce, a fost atât de mişcat în mod pozitiv încât a ales să nu mai fie laş din punct de vedere spiritual. A ieşit de „sub acoperire” şi s-a identificat public cu Domnul în îngroparea Sa. A fost nevoie de o privire la suferinţele lui Hristos pentru a-l aduce în punctul acesta. Fie ca suferinţele lui Hristos să aibă acelaşi efect şi asupra noastră.

Nu ar trebui să ne dăm niciodată înapoi de la a fi martori pentru Hristos – lucrul acesta va face ca feţele noastre să strălucească şi ne va aduce bucurie. Apostolul Petru a spus: Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi, pentru că Duhul gloriei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi (1. Petru 4:14 ). Poate că nu vei observa, dar atunci când Îl vei mărturisi pe Hristos înaintea celorlalţi, Duhul gloriei şi al lui Dumnezeu se va odihni peste tine, şi cei care te ascultă vor vedea o mărturie puternică şi strălucitoare.

Aşadar, aceste versete de la începutul cărţii Daniel ne oferă o prezentare detaliată a tacticilor vrăjmaşului nostru în încercarea sa de a ne face inutili pentru împărăţia lui Dumnezeu. Diavolul caută:

  • Să ne împiedice să ne bucurăm de ceea ce avem în Hristos
  • Să ne facă neproductivi din punct de vedere spiritual
  • Să ne facă să ne irosim timpul şi energia zidind sistemul acestei lumi
  • Să ne facă să vorbim ca oamenii acestei lumi
  • Să ne facă să ne hrănim cu distracţiile acestei lumi
  • Să pună asupra noastră presiune pentru a nu-L mărturisi pe Hristos.

SECRETUL BIRUINŢEI LUI DANIEL

După cum am spus mai sus, aş vrea să privim la Daniel ca om al lui Dumnezeu” care s-a ridicat deasupra împrejurărilor din zilele sale şi a biruit, fiind folosit în chip măreţ. Viaţa sa ne arată cum putem birui în ziua cea rea. Aş vrea să privim la unele dintre trăsăturile morale care l-au marcat ca şi model al biruinţei şi să le avem înainte ca să le putem imita. Scriptura ne încurajează să urmăm credinţa celor care au mers înaintea noastră pe cale (Evrei 13:7 ).

1)  A dorit să se păstreze neîntinat de necurăţia din Babilon

Primul lucru pe care îl citim despre Daniel a fost faptul că a hotărât să nu se întineze cu lucrurile pe care împăratul Babilonului i le oferea ca hrană. Versetul 8 spune: „ Dar Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea el şi a cerut voie de la căpetenia famenilor să nu se întineze”. El ştia din Sfânta Scriptură că acele lucruri pe care împăratul Babilonului i le oferea erau necurate şi, de aceea, nepermise pentru un copil al lui Dumnezeu (Levitic 11:1-47 ). Aşadar, el a acţionat ascultând pur şi simplu de Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu a vrut să se întineze cu lucrurile pe care i le punea înainte împăratul Babilonului.

Dragi tineri, hotărârea lui Daniel a venit din dorinţa sa de a Îi plăcea Domnului. Sper că şi voi vă doriţi ca viaţa voastră să Îi placă Domnului. Această dorinţă venea din inima lui – se spune că s-a hotărât în inima sa. Ştiţi, de acolo începe orice lucrare spirituală – din inimă. Inimile noastre pot fi înclinate în multe direcţii şi spre multe lucruri, dar este minunat să vezi pe cineva care are pe inimă să Îi placă Domnului.

Este minunat să vezi cum Domnul atinge inima unui tânăr sau a unei tinere şi le dă dorinţa de a umbla în despărţire faţă de lume. 2. Corinteni 6:17 spune: De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi”, spune Domnul; şi „nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic“. Daniel a acţionat pe baza acestui principiu, şi Dumnezeu l-a binecuvântat. Prieteni, acesta este primul lucru de care este nevoie pentru a birui – despărţirea. Această hotărâre a făcut din Daniel un om sfânt.

Vedem de asemenea că el a avut curajul să se ridice şi să îşi susţină convingerile. Dar remarcaţi, nu a făcut-o în mod ofensator şi nu a fost obraznic faţă de căpetenia famenilor. Se spune că el a cerut voie să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului, Menţionez lucrul acesta pentru că este posibil să vrei să te ridici şi să aperi ceea ce este corect dar să o faci în mod firesc şi Domnul nu te va aproba (Isaia 65:5 ). Dar Daniel nu a făcut aşa şi, drept urmare, a găsit favoare înaintea căpeteniei famenilor. Trebuie să umblăm în despărţire, dar să nu adăugăm la dispreţul pe care ni-l va atrage lucrul acesta şi dezaprobarea datorată unui comportament impertinent.

Daniel avea nenumărate motive să se scuze şi să îşi îngăduie lucrurile care erau în jurul lui. Ar fi putut aduce multe argumente plauzibile pentru a asculta cererile şi poruncile împăratului – şi nu cred că ar fi fost criticat de fraţii săi, pentru că şi ei făceau la fel (vers. 15).

De exemplu, ar fi putut spune că din moment ce erau un popor cucerit, trebuia să se supună impăratului şi să facă ceea ce le spunea el. Până la urmă, Ieremia profeţise că atunci când vor fi duşi într-o ţară străină să caute pacea cetăţii (Ieremia 29:7 ). De aceea, trebuia să facă ce voiau babilonienii. Sau ar fi putut spune că principiile legii lui Moise se aplicau pentru copii lui Israel doar când erau în ţara lor. În Deuteronom, acolo unde Moise le dă diferite porunci despre cum să trăiască, el specifică: când vei intra în ţara…. Şi acum, din moment ce nu mai erau în ţară, nu mai erau obligaţi să ţină toate acele legi şi porunci. Ar fi putut să accepte compromisul şi să spună: „Bine, dar şi fraţii mei fac la fel (vers. 15); o să fac şi eu ca ei şi nu o să fiu eu deosebit”. Aceasta ar fi fost calea simplă, dar Daniel nu a ales-o.

În versetele 11-14 vedem că, în timp ce Daniel a fost primul care a luat această hotărâre, ea i-a afectat şi pe alţii. Hanania, Mişael şi Azaria au prins curaj şi i s-au alăturat. Aceasta ne arată că, dacă vrei să stai de partea Domnului, El te va întări şi îţi va da şi pe alţii cu care să poţi merge împreună pe cale. Ne arată că vieţile noastre le afectează pe cele ale celorlalţi – fie spre bine, fie spre rău. Nu contează cât de nesemnificativi ne simţim sau suntem, vieţile noastre îi afectează şi pe alţii. În Romani 14:7 scrie: Pentru că nici unul dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nici unul nu moare pentru sine. S-ar putea să nu crezi asta, dar viaţa ta influenţează pe alţii! Spre bine sau spre rău?

În versetele 15-20 vedem cum Dumnezeu a răsplătit hotărârea lor de a se abţine de la hrana împăratului, şi lucrul acesta a devenit evident pentru toţi. Mai întâi, sănătatea lor a prosperat. feţele lor arătau mai frumoase şi mai grase decât ale tuturor celor care acceptaseră compromisul. Aceasta ne învaţă că, dacă nu te vei hrăni cu lucrurile lumii şi te vei hrăni cu hrană divină, sănătatea ta spirituală – starea ta spirituală – va prospera. În al doilea rând, Dumnezeu i-a răsplătit cu cunoştinţă şi pricepere mai mult decât pe toţi cei din Babilon, iar Daniel a primit în mod special pricepere în toate viziunile şi visele. Aceasta înseamnă un mare câştig spiritual. Şi îndrăznesc să spun că şi tu vei avea un câştig spiritual – în ce priveşte înţelegerea lucrurilor divine.

Toate acestea l-au pregătit pe Daniel pentru a putea fi folosit de Domnul în Babilon. Dragul meu frate sau soră, Domnul vrea să te  folosească în lucrarea Sa, şi acesta este începutul. Trebuie să iei această hotărâre pe care au luat-o şi Daniel şi prietenii săi. În 2. Timotei 2:19-21 se spune: „ Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!“. Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună”. Vedem aici că eşti pregătit pentru a fi folosit de Stăpânul mai întâi curăţindu-te pe tine însuţi de lucrurile care Îl dezonorează pe El. Cu siguranţă că mai sunt şi alţi paşi, după cum vom vedea în continuare în viaţa lui Daniel. Dar de aici încep lucrurile.

2) Şi-a căutat prieteni buni

În capitolul 2 apare o criză în împărăţia Babilonului. Toţi profeţii şi ghicitorii aveau să fie ucişi dacă nu reuşeau să îi facă cunoscut lui Nebucadneţar visul lui. În versetele 17-18 se spune că: Daniel s-a dus acasă şi a făcut cunoscut lucrul acesta lui Hanania, lui Mişael şi lui Azaria, tovarăşii săi, ca să ceară îndurare de la Dumnezeul cerurilor cu privire la taina aceasta, ca să nu fie nimiciţi Daniel şi tovarăşii lui cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului. Vedem de aici că Daniel avea un alt lucru care este important pentru a putea birui într-o vreme când marea masă a poporului lui Dumnezeu trăieşte în compromis – şi anume tovarăşi” care au acelaşi ţel.

În capitolul 1 am văzut că viaţa lui Daniel a marcat vieţile acestor tineri, dar acum citim că ei au devenit tovarăşii săi. El şi-a căutat prieteni buni şi a umblat împreună cu ei. Este bine să ai pe unii cu care să poţi vorbi şi în care să poţi avea încredere. Oricine îşi doreşte prieteni, dar prietenii pe care Biblia ne recomandă să ni-i facem sunt aceia care doresc să trăiască conform cu principiile Cuvântului lui Dumnezeu.

Psalmul 119:63 spune: Sunt tovarăşul tuturor celor care se tem de Tine şi al celor care păzesc rânduielile Tale. Sunt două lucruri care ne arată ce fel de tovarăşi ar trebui să avem. Mai întâi, în vieţile noastre ar trebuie să existe teamă” de Domnul. Aceasta se va dovedi prin dorinţa de a ne depărta de rău. Proverbe 14:16 spune: Înţeleptul se teme şi se depărtează de rău. Am văzut în primul capitol că prietenii lui Daniel au dovedit lucrul acesta refuzând hrana împăratului. Dacă cunoşti tineri care trăiesc în lucruri rele, acesta este un indiciu clar că în vieţile lor nu există teamă de Dumnezeu. Scriptura ne spune clar să nu ne întovărăşim cu ei. Şi nu te gândi că trebuie să mergi în lume ca să găseşti răul. Scriptura spune: Eram deja aproape de orice rău, în mijlocul mulţimii şi al adunării! (Proverbe 5:14 ). S-ar putea să găseşti astfel de lucruri chiar şi în mijlocul poporului lui Dumnezeu! Aminteşte-ţi că trăim într-o vreme de ruină a mărturiei creştine. Apoi, cel de-al doilea lucru care ar trebui să îl marcheze pe unul care ne-ar putea fi un tovarăş bun este faptul că va dori să ţină rânduielile Cuvântului lui Dumnezeu. Rânduielile sunt cele mai mici detalii ale Cuvântului Său. Şi aceasta vorbeşte despre a asculta cu mare atenţie de Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă vezi aceste două lucruri într-un credincios, atunci poţi fi sigur că el sau ea va fi un tovarăş bun pentru tine. Şi acum te întreb: „Ce fel de tovarăşi ai? Te ajută să înaintezi? Sau îţi sunt mai degrabă o piedică?”. Şi apoi, putem să ne întrebăm, „Ce fel de tovarăş sunt eu pentru prietenii mei?”.

Există câteva motive foarte bune şi folositoare pentru care ar trebui să îţi cauţi prieteni buni; şi aş vrea să menţionez unele dintre ele.

a) Încurajare. În 1. Samuel 14:6-7 se spune: Şi Ionatan a zis tânărului care-i purta armele: „Hai să trecem la straja acestor necircumcişi; poate că Domnul va lucra pentru noi; pentru că pe Domnul nimic nu-L împiedică să salveze prin mulţi sau prin puţini“. Şi purtătorul armelor sale i-a zis: „Fă tot ce este în inima ta, mergi unde vrei; iată-mă, sunt cu tine, după inima ta“.

Avem aici un exemplu despre felul în care un prieten ne poate încuraja. Ionatan dorea să facă o lucrare pentru Domnul şi pentru eliberarea poporului Său. El a mers împreună cu cel care îi purta armele pentru a-i opri pe filistenii care voiau să le cucerească ţara. Dar se pare că atunci când era pe cale să îşi pună planul în aplicare, s-a temut şi s-a gândit să se întoarcă. Însă atunci cel care îi purta armele a înaintat şi l-a încurajat să meargă înainte. Aceasta vor face şi pentru tine prietenii adevăraţi.

b) Protecţie. În 1. Samuel 25:14-16 scrie: Şi unul dintre slujitori a istorisit Abigailei, soţia lui Nabal, zicând: „Iată, David a trimis soli din pustiu ca să binecuvânteze pe stăpânul nostru şi el i-a batjocorit. Şi oamenii au fost foarte buni cu noi şi nu ne-au făcut nici un rău şi nimic nu ne-a lipsit în toate zilele cât am mers cu ei, când eram în câmpii. Ei ne-au fost zid şi noaptea şi ziua, în toate zilele cât am fost cu ei, păscând oile.

Acest text face parte din istoria isprăvilor lui David şi ale vitejilor săi. David este o imagine a lui Hristos. Cei care au trăit şi au umblat alături de el sunt o imagine a credincioşilor care umblă lângă Domnul Isus Hristos. Ei sunt tovarăşii pe care ni-i dorim. Tinerii lui Nabal au remarcat că, atât timp cât erau împreună cu tinerii lui David, erau păziţi de pericolele din pustie. Ei i-au spus lui Abigail că tinerii lui David au fost ca un zid pentru ei. În Scriptură zidul vorbeşte despre despărţire, dar şi despre protecţie. Lecţia de aici este că, dacă ne înconjurăm cu prieteni buni – care umblă cu Domnul – vom fi păziţi de pericolele lumii. Eşti păzit atunci când umbli împreună cu creştini credinicioşi şi evlavioşi.

A avea prieteni ca oamenii lui David te va ajuta cu siguranţă în viaţa ta spirituală. De exemplu, s-ar putea ca într-un aşa-numit „moment de slăbiciune” să fii ispitit să faci ceva greşit, dar vei vedea că aceşti prieteni buni te vor ajuta să mergi în direcţia potrivită. Sau, dacă aluneci şi te îndepărtezi de cale, prietenii evlavioşi vor veni la tine şi te vor avertiza cu privire la pericolele spre care te îndrepţi. Unul care îţi este cu adevărat prieten nu te va lăsa să pluteşti în derivă fără a te avertiza. Scriptura spune: Rănile celui care iubeşte sunt credincioşie (Proverbe 27:6 ). Vei duce lipsă de această protecţie dacă te vei întovărăşi cu oameni neglijenţi.

c) Ajutor şi învăţătură spirituală. În Iosua 14:12-13 citim: Şi acum, dă-mi muntele acesta, despre care a vorbit Domnul în ziua aceea; pentru că ai auzit în ziua aceea că acolo sunt anachimii şi cetăţi mari şi întărite. Dacă este aşa, că Domnul va fi cu mine, atunci îi voi alunga, după cum a spus Domnul“. Şi Iosua l-a binecuvântat şi a dat Hebronul ca moştenire lui Caleb, fiul lui Iefune. Apoi, în Iosua 21:12-13 citim: Iar câmpiile cetăţii (Hebron) şi satele ei le-au dat lui Caleb, fiul lui Iefune, ca stăpânire a sa. Şi au dat fiilor preotului Aaron cetatea de scăpare pentru ucigaş, Hebron, cu împrejurimile sale”.

Copiii lui Israel i-au dat lui Caleb ocazia să îşi aleagă orice parte de moştenire ar fi dorit, iar el a ales Hebronul. Hebron înseamnă părtăşie. Este minunat! În capitolul 21 citim că Hebronul era o cetate locuită de preoţi! După cum ştiţi, preoţii erau cei care trăiau şi lucrau în prezenţa Domnului în templu. Iar atunci când îşi terminau lucrarea la cort (şi apoi la templu), locuiau în acea cetate. Aceasta înseamnă că, literal vorbind, Caleb era înconjurat de preoţi. Ce anturaj minunat! Vedem că el a dorit să aibă preoţi ca şi tovarăşi.

Ştiţi, toţi avem nevoie de astfel de tovarăşi – de unii care să ne poată fi de ajutor din punct de vedere spiritual. Biblia spune: Fierul se ascute cu fier; tot aşa, un om ascute înfăţişarea prietenului său” (Proverbe 27:17 ). Aceasta înseamnă că, discutând despre gândurile şi luptele noastre cu prieteni care doresc să trăiască pentru Domnul, vom creşte spiritual, vom fi mai „ascuţiţi”, dar vom câştiga şi echilibru în vieţile noastre.

d) Susţinere în încercări. În Iov 6:14 citim: Pentru cel care este în leşin, se cuvine îndurare de la prietenul său”. Acesta este un alt mare avantaj atunci când avem prieteni buni – susţinere şi simpatie în încercări! Iov se plânge că prietenii lui nu erau astfel; şi în capitolul 42:7-9 vedem că ei au greşit. Cu siguranţă că este de mare ajutor să ai prieteni evlavioşi, care să înţeleagă încercările credinţei şi lucrurile prin care treci – prieteni în care să poţi avea încredere şi faţă de care să te poţi deschide. Pericolul în încercări este să fii atât de deprimat încât credinţa ta să eşueze şi să fii tentat să renunţi. Dar cât de bine este să ai parte de prieteni care să te ridice din punct de vedere spiritual.

Deci, ceea ce vreau să vă spun, prieteni, este că trebuie să doriţi să vă înconjuraţi cu creştini care au o dorinţă reală de a trăi pentru Domnul. Ei vor fi un ajutor şi o binecuvântare pentru vieţile voastre. Dacă despărţirea de rău a făcut din Daniel un om sfânt, prietenii buni l-au făcut un om fericit.

3) Petrecea timp singur cu Domnul în rugăciune

În capitolul 6 vedem o altă trăsătură a vieţii lui Daniel care este esenţială pentru a birui – el petrecea timp singur în rugăciune. În Daniel 6:10 se spune: Şi, când a aflat Daniel că s-a semnat înscrisul, a intrat în casa lui; şi ferestrele îi erau deschise în camera lui de sus, către Ierusalim; şi îngenunchea pe genunchii lui de trei ori pe zi şi se ruga şi aducea mulţumiri înaintea Dumnezeului său, cum făcea mai înainte”. Aceasta ne arată că Daniel avea o viaţă secretă de rugăciune care îl susţinea în acea ţară nelegiuită. Faptul că se ruga cum făcea mai înainte ne vorbeşte despre un obicei din viaţa sa. Ce obicei minunat! Psalmistul a spus: Seara şi dimineaţa şi la amiază, cuget şi plâng; şi El va auzi glasul meu” (Psalmul 55:17 ). Şi el se ruga de trei pe zi, după cum făcea şi Daniel! Poate că de aici învăţase şi Daniel. Obiceiul lui ne arată că era un om dependent.

Rugăciunea se bazează pe privilegiul de a avea interese comune cu Dumnezeu. Este expresia dependenţei noastre de El, pentru toate nevoile noastre. În Matei 6:8 se spune: Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie mai înainte de a-I cere voi”. El ştie de ce avem nevoie, dar doreşte ca noi să avem părtăşie cu El în privinţa tuturor lucrurilor care ne privesc. El doreşte ca noi să ne vărsăm” inimile înaintea Lui şi să Îi spunem ce simţim cu privire la toate situaţiile prin care trecem (Psalmul 62:8 ).

Reclamele companiilor de telefonie mobilă se laudă că au cele mai rapide conexiuni fără fir. Dar nu este adevărat; rugăciunea este cea mai bună conexiune fără fir! Este trist, dar se pare că mulţi creştini nu cred lucrul acesta. Ei folosesc rugăciunea ca pe un extinctor: „A se folosi doar în caz de urgenţă!”. Dar nu acesta este gândul lui Dumnezeu. Se spune despre un băieţel că a fost întrebat dacă s-a rugat într-o zi şi a răspuns: „Nu”. Când a fost întrebat de ce, a răspuns: „N-aveam nevoie de nimic!”. Unii dintre noi se poartă la fel; mergem la Domnul doar atunci când avem nevoie de ceva. Totuşi, rugăciunea înseamnă cu mult mai mult decât doar a cere lucruri. Este legătura noastră cu Domnul, care ne însoţeşte toată viaţa. El este cel mai bun Prieten pe care îl vei avea vreodată! Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci îţi doreşti să petreci timp cu El.

Trebuie să privim la Domnul în fiecare zi a vieţii noastre pentru ajutor. Domnul Însuşi este exemplul nostru. În fiecare zi El se ruga: Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred (Psalmul 16:1 ). Dacă începem fiecare zi fără rugăciune şi fără a ne încredinţa Domnului căile, cu siguranţă că vom face greşeli. Avem nevoie de ajutorul Domnului. Ar trebui să ne simţim slăbiciunea şi nevoia pe care o avem de El  şi să căutăm călăuzirea Sa.

Creştinul care trăieşte fără rugăciune este în afara părtăşiei. S-ar putea să nu se exprime astfel, dar el se încrede în propriile lui capacităţi de a-şi conduce viaţa şi nu crede că are nevoie să îşi încredinţeze calea Domnului. Va trebui ca Domnul, în căile Sale, să îl înveţe dependenţa de El. Şi probabil că aceasta va implica să îl lase să cadă, pentru a experimenta amărăciunea legată de a-ţi urma căile proprii.

Este trist, dar se pare că mulţi creştini nu văd importanţa rugăciunii. Dacă nu mă credeţi, trebuie doar să vedeţi câţi vin la strângerile de rugăciune, şi veţi înţelege ce vreau să spun. Şi lucrurile stau la fel peste tot – în toată ţara, în denominaţii sau în alte grupări creştine, ca şi în adunări – participarea la strângerile de rugăciune este foarte slabă. Se pare că în zilele noastre creştinii nu mai consideră important să participe la astfel de strângeri şi să îşi verse inimile împreună. Este o dovadă a stării triste a bisericii.

Condiţii morale pentru o rugăciune ascultată

  • O conştiinţă bună (Evrei 13:18 1. Ioan 3:19-22 ). Păstrăm o conştiinţă bună mărturisind şi părăsind orice păcat cunoscut (1. Ioan 1:9 Proverbe 28:13 ).
  • Părtăşie (Ioan 15:7 ). Domnul a spus: Dacă rămâneţi în Mine… cereţi orice vreţi şi vi se va face”. Dacă umblăm în părtăşie cu Domnul, vom cunoaşte inima Sa şi gândurile Sale şi vom cere conform cu acestea.
  • Înţelegere (Ioan 15:7 ). Domnul a spus: Dacă… cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face”. Citind Cuvântul, înţelegem principiile lui Dumnezeu şi ne rugăm după voia Sa (1. Ioan 5:14-15 ).
  • Încredere (credinţă) (Matei 21:21-22 ). Domnul a spus: Şi toate câte veţi cere în rugăciune, crezând, veţi primi”. Adesea ne rugăm, dar fără a crede că vom primi un răspuns (Iacov 1:6-7 Fapte 15:25 12 17 )
  • Precizie (Luca 11:5 ). Trebuie ca rugăciunile noastre să fie precise, clare. Adesea ne rugăm prea vag. Omul care s-a dus la vecinul său i-a spus: Împrumută-mi trei pâini”.
  • Insistenţă (Luca 11:8 ). Aceasta înseamnă stăruinţă şi preocupare. Atunci când aşteptăm un răspuns, Dumnezeu se foloseşte de acest timp pentru a ne îndrepta inimile şi pentru a ne smeri, dacă lucrul acesta este necesar (Daniel 10:12 ).
  • Perseverenţă (Efeseni 6:18 ).Renunţăm prea uşor. Trebuie să stăruim în rugăciune” (Coloseni 4:2 ). Pavel vorbeşte despre a ne lupta împreună în rugăciune; nu cred că mai cunoaştem ce înseamnă aceasta (Romani 15:30 ). Neemia a stăruit în rugăciune patru luni înainte de a primi un răspuns (Neemia 1:1,5 2:1-8 ).

Lucruri pentru care ne putem ruga

Timpul petrecut singur în rugăciune cu Domnul l-a făcut pe Daniel mai hotărât ca niciodată. L-a făcut un om devotat. I-a dat putere pentru a veni şi a vorbi cu curaj înaintea împăratului, aşa cum vedem în Daniel 5:13-28 . El a venit din locul secret al prezenţei Domnului, şi nu i-a ascuns nimic. El i-a spus împăratului Babilonului adevărul în faţă, legat de judecata lui Dumnezeu care avea să vină asupra împărăţiei lui.

4) Studia Cuvântul lui Dumnezeu

În Daniel 9:1-2 se spune: În anul întâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş, din sămânţa mezilor, care a împărăţit peste împărăţia caldeenilor, în anul întâi al împărăţiei lui, eu, Daniel, am înţeles din cărţi că numărul anilor pentru care fusese cuvântul Domnului către profetul Ieremia, pentru împlinirea pustiirilor Ierusalimului era şaptezeci de ani”. Înţelegem de aici că Daniel studia Cuvântul lui Dumnezeu. Înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu este un alt lucru esenţial pentru a birui. Iar lucrul acesta nu vine peste noapte; ci putem ajunge la el doar cercetând zi de zi Cuvântul. Ni se aminteşte de cei din Bereea care au primit Cuvântul cu toată bunăvoinţa, cercetând zilnic Scripturile, să vadă dacă aceste lucruri erau aşa” (Fapte 17:11 ).

Citind scrierile profetului Ieremia, Daniel a învăţat câteva lucruri preţioase care l-au ajutat să înţeleagă vremurile în care trăia. Cele trei pasaje la care face referire în mod special sunt Ieremia 24:5-10 25:9-14 29:10-14 . Daniel învăţase că şaptezeci de ani” trebuiau să se împlinească înainte de încheierea captivităţii, şi doar apoi iudeii se puteau întoarce în ţară. A învăţat lucrul acesta în anul întâi al lui Darius, care era anul 68 al captivităţii. Aceasta însemna că mai erau doi ani până când iudeii aveau să fie eliberaţi din captivitatea babiloniană. Aşadar, citind Scripturile, Daniel ştia că Dumnezeu avea să facă ceva pentru poporul Său. Lucrul acesta l-a făcut să fie un om cu viziune.

Pentru a birui este important să înţelegem vremurile în care trăim. Trebuie să ştim ce fel de zi este cea în care trăim. Nu mai trăim în vremurile Rusaliilor; suntem la sfârşitul perioadei harului, nu la începutul ei. Mărturia creştină este în ruină, şi lucrurile nu vor merge mai bine. Pavel i-a spus lui Timotei despre zilele din urmă: Dar oamenii răi şi înşelători vor înainta spre mai rău, ducând în rătăcire şi fiind duşi în rătăcire” (2. Timotei 3:13 ).

Trăim în zile în care mărturia este dată de o rămăşiţă. Încă mai există pe pământ o mărturie micuţă despre felul în care ar trebui să se strângă împreună creştinii pentru închinare şi vestirea Cuvântului. Trebuie să cercetăm Cuvântul pentru a căuta ordinea lui Dumnezeu pentru închinare şi predicare, şi să ne conducem după aceasta. Atunci când comparăm ordinea instituită de Dumnezeu în Scripturi cu ceea ce se întâmplă astăzi în jurul nostru în lumea creştină, vedem imediat că sunt multe lucruri care nu sunt conforme cu Cuvântul. Şi, dacă ai pe inimă să fii acolo unde Dumnezeu vrea să fii şi în aceste aspecte, cred că El îţi va arăta calea.

I-am auzit pe unii spunând: „Mie nu îmi place să citesc” – ca şi cum asta i-ar absolvi de a citi Cuvântul lui Dumnezeu şi alte scrieri. Lui Daniel, biruitorul, îi plăcea cu siguranţă să citească! Dacă vrei să fii victorios în aceste vremuri, trebuie să începi şi tu să citeşti Cuvântul. Sper că citeşti Scriptura în fiecare zi. Dacă ai probleme cu lipsa de concentrare sau de interes, cred că, dacă eşti perseverent, Dumnezeu îţi va creşte apetitul pentru a citi mai mult. El îţi va adânci interesul şi înţelegerea şi vei creşte în lucrurile divine.

Lucrul acesta te va face eficient şi în lucrarea Domnului. Astăzi se fac multe pentru Dumnezeu, dar nu sunt din Dumnezeu. Ceea ce vreau să spun este că o mare parte din lucrările care se fac în zilele noastre se fac fără înţelegerea planurilor lui Dumnezeu. Iar unele din aceste lucrări sunt chiar ineficiente. Se poate ca intenţiile să fie bune, dar nu sunt conforme cu Cuvântul Său. Pavel a spus: de asemenea, dacă cineva se luptă la jocuri, nu este încununat, dacă nu se luptă după legile jocului” (2. Timotei 2:5 ). Aceasta înseamnă că trebuie să ne împlicăm în lucrarea Domnului, dar după planul Său – Cuvântul Său, dacă vrem să primim o răsplată. Dacă ai petrecut timp pentru a învăţa adevărul, vei fi mult mai eficient în slujirea pentru Domnul (Fapte 18:24-28 ).

5) Avea înaintea sa sfârşitul glorios

Vedem mai târziu în capitolul 9 că Dumnezeu i-a dat lui Daniel înţelegere asupra felului în care El avea să lucreze în viitor cu poporul Său Israel, în cele şaptezeci de săptămâni” ale lui Daniel. Nu vom citi acum textul, dar îl găsiţi în versetele 20-27. Cercetătorii Scripturii care s-au aplecat asupra acestor versete au învăţat din ele multe despre viitorul acestei lumi – mai ales despre Necazul cel Mare. Ne-ar prinde bine să le studiem şi noi.

Lucrurile acestea l-au ajutat pe Daniel să aibă o viziune cu privire la scopul măreţ al lui Dumnezeu pentru poporul Său Israel. El a avut înaintea sufletului său o viziune care i-a dat energia pentru a înainta pe calea credinţei mulţi ani de mărturie credincioasă pentru Domnul. Aceasta a făcut din el un om de folos.

Şi noi trebuie să avem înaintea sufletelor noastre ţelul glorios al lui Dumnezeu. Cu siguranţă că scopurile lui Dumnezeu pentru Israel şi Adunare sunt diferite, dar cu toate acestea gândurile noastre ar trebui să se îndrepte spre viitor, pentru a vedea planul măreţ al lui Dumnezeu pentru Adunare, şi apoi să Îl slujim până vom atinge acea ţintă. Care este scopul lui Dumnezeu pentru Adunare? Să Îl glorifice pe Hristos în acea zi viitoare când El se va arăta, în Mileniu. Atunci, Dumnezeu va prezenta gloria lui Hristos înaintea întregii lumi prin Adunare! (2. Tesaloniceni 1:10 Apocalipsa 21:9 22:5 ). Adunarea glorificată va arăta slava lui Hristos pământului – chiar întregului univers. Şi Dumnezeu va fi glorificat în Hristos în două sfere – în ceruri şi pe pământ (Efeseni 1:10 ).

Dacă avem înaintea sufletelor noastre acest sfârşit, şi tot ceea ce ţine de el, cred că el ne va da energie să slujim Domnului acum. Sunt multe de făcut, pentru a-i ajuta şi a-i încuraja pe sfinţi, pentru a-i ajuta să se zidească pe credinţa noastră preasfântă, etc. Dumnezeu vrea ca şi tu să faci parte din lucrarea Sa, dar, dacă eşti învins de lucrurile din jur şi eşti purtat de curent, nu vei putea să Îi fii de folos. De cealaltă parte, dacă vei fi marcat de trăsăturile morale ale lui Daniel, atunci vei învinge în orice aspect – şi vei fi folosit de Domnul în lucrarea Sa. Fie ca Dumnezeu să îţi dea harul unei astfel de vieţi.

Lucrurile care au marcat viaţa lui Daniel

  • Hotărârea de a se păstra despărţit de toate necurăţiile din Babilon l-a făcut un om sfânt.
  • Înconjurându-se cu tovarăşi buni, care aveau „o credinţă de acelaşi preţ”, a devenit un om fericit.
  • Obiceiul de a se ruga Dumnezeului cerurilor l-a făcut un om dependent.
  • Studiul Cuvântului lui Dumnezeu i-a oferit viziune.
  • Având înaintea ochilor planul glorios al lui Dumnezeu a devenit un om plin de energie şi folositor.

Avraam şi Lot

 din revista „Cercetați Scripturile”

Dumnezeu i-a spus lui Avram: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi intră în ţara pe care ţi-o voi arăta“ (Faptele Apostolilor 7:3 ). Aceasta a fost o chemare personală, dar legăturile de familie au fost atât de puternice, încât şi Terah, tatăl său, un închinător la idoli (Iosua 24:2 ), şi nepotul său, Lot, au plecat împreună cu Avram. Grupul s-a oprit în Haran. Tatăl a trebuit să moară înainte ca Dumnezeu să-l lase pe Avram să plece spre Canaan. „Şi Lot a mers cu el“ (Geneza 12:4 ). Acesta era un credincios, „un om drept“, după cum mărturiseşte Scriptura (2. Petru 2:7,8 ), dar poziţia pe care a ocupat-o, nu era roada unei credinţe personale în Dumnezeu. Ea a rezultat mai degrabă din influenţa pe care o avea Avram asupra lui.Te poţi ataşa unui grup de călători, îţi poţi adapta comportamentul la comportamentul celor care umblă într-adevăr în credinţă, fără să tinzi deloc spre aceeaşi ţintă. Calea credinţei nu reprezintă o atracţie pentru fire. În ceasul încercării te vei dovedi incapabil să rămâi neclintit.

Lot l-a urmat pe Avram prin ţara făgăduinţei. Pentru un timp a împărtăşit viaţa acestui credincios, care a realizat caracterul unui străin şi călător pe pământ. Avram a primit promisiuni. El a zidit un altar şi şi-a ridicat cortul aproape de Betel, „spre munte“, înainte de a merge spre sud. Lot a văzut zilnic această umblare cu Dumnezeu.

Dar credinţa lui Avram a fost pusă la încercare. Patriarhul a părăsit calea dependenţei. S-a îndepărtat de Betel „mergând înainte spre sud“ şi, deoarece foametea apăsa asupra ţării, a coborât în Egipt, urmat de Lot. Acolo, Avram şi-a pierdut caracterul unui adorator. Nu a mai putut conta pe ajutorul divin. Din teamă de oameni a acţionat incorect; până la urmă, Faraon l-a trimis înapoi. Dumnezeu s-a folosit de acest mijloc umilitor pentru a-l aduce înapoi. Avram a plecat din sud spre Betel „până la locul unde fusese cortul său la început… la locul altarului“ (Geneza 13:3,4 ). Lot era încă împreună cu el; averile lor s-au mărit foarte mult şi din această cauză s-a iscat o ceartă între păstorii lor. Avram, reabilitat complet, şi-a dat seama de pericol. Bogăţiile dobândite în Egipt nu trebuiau să devină în mâna duşmanului un mijloc de distrugere a mărturiei faţă de necredincioşii care locuiau în ţară (Geneza 13:7 ). Într-adevăr, acele împrejurări au jucat un rol important. Desigur, până atunci, Lot şi Avram locuiseră împreună, dar dacă relaţiile lor ar fi fost caracterizate de o părtăşie adevărată, atunci certurile slujitorilor nu s-ar fi răsfrânt asupra stăpânilor lor.

Deseori se întâmplă să-l invidiem pe fratele nostru în Hristos din cauza averilor sale spirituale sau materiale. Aceasta este o uşă deschisă pentru dezbinări. Corintenii erau îmbogăţiţi în „orice cuvânt şi în orice cunoştinţă“ (1. Corinteni 1:5 ), dar de aici au rezultat „invidie şi ceartă“ (1. Corinteni 3:3 ) şi s-au lăudat „unul cu altul împotriva celuilalt“ (1. Corinteni 4:6,7 ).

Avram a arătat autenticitatea credinţei sale. Averile s-au înmulţit, dar inima lui nu s-a legat de ele. El a fost cel în vârstă, dar totuşi nu şi-a pretins drepturile. În cuvintele sale era multă blândeţe: „Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine…, pentru că suntem fraţi“ (Geneza 13:8 ). Comportamentul său faţă de Lot arată că nu i-a purtat nici cea mai mică ură ascunsă. Avram a fost gata să renunţe la promisiunile încântătoare, dar amăgitoare ale unei lumi gata să fie judecată. El aştepta „cetatea care are temelii, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:10 ).

Lot s-a arătat incapabil să-i dea un răspuns spiritual. El ar fi putut să protesteze sau să afirme solemn că apreciază prea mult tovărăşia acestui om al credinţei pentru a putea accepta o despărţire. Ar fi fost mult mai bine, dacă şi-ar fi părăsit turmele sale şi ar fi rămas la moştenirea promisiunilor lui Dumnezeu (Psalm 119:63). La el nu s-a găsit hotărârea lui Rut: „Încotro vei merge tu voi merge şi eu“ (Rut 1:16 ). Lot nici nu a insistat ca unchiul său să aleagă, lucru pe care l-ar fi făcut, dacă ar fi cunoscut şi ar fi recunoscut maturitatea spirituală a acestuia. El şi-a ridicat ochii, dar nu spre cer, pentru că în acea clipă hotărâtoare nu a căutat voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa. De aceea nu este de mirare că privirile sale s-au îndreptat spre lucrurile vizibile, dar trecătoare (2. Corinteni 4:18 ). Câmpia Iordanului l-a ademenit. Ea era „bine udată peste tot, înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora“ (Geneza 13:10 ). Ea oferea tot ceea ce poate seduce o inimă omenească. Ce mijloc simplu de a-şi mări şi mai mult averile pământeşti! Nu va fi nevoit să sape cu greu fântâni pentru a-şi adăpa turmele! Acea câmpie era aşa de roditoare, încât amintea de grădina Domnului. Dar ea îi aducea aminte lui Lot şi de ţara Egiptului, unde l-a urmat, din nefericire, pe Avram. Atracţia unei lumi înşelătoare a determinat alegerea sa. Din lipsa unei părtăşii permanente cu Dumnezeu, i-a scăpat din vedere caracterul locuitorilor ei. Plăcerea ochilor ne poate duce, ca şi pe Lot, la un sfârşit ruşinos (Galateni 6:7,8 ).

Să observăm ce urmări adânci a lăsat în urma sa căderea lui Avram! Din Egipt a adus şi o slujnică, Agar, care i-a fost o cursă. Plăcerile ascunse din inima lui Lot s-au exteriorizat mai mult în această ţară.

De câte ori greşelile noastre nu au urmări umilitoare şi de durată pentru comportamentul fraţilor noştri, chiar dacă Domnul, în harul Său, ne-a reabilitat complet! Greşelile noastre sunt pentru ei o piatră de poticnire.

Lot a ales pentru sine câmpia Iordanului, s-a despărţit de unchiul său şi a plecat spre răsărit. Acesta a fost primul pas pe o cale pe care nu a mai acţionat influenţa binefăcătoare a lui Avram. A fost o cale pe care s-a afundat tot mai mult în mocirla acestei lumi şi s-a străpuns el însuşi cu multe dureri (1. Timotei 6:10 ). El şi-a „chinuit sufletul lui drept“ până la sfârşitul vieţii, deoarece a preferat lucrurile vizibile în locul părtăşiei cu Domnul.

Avram a locuit în Canaan, dar Lot şi-a ridicat corturile până la Sodoma. Se pare că planul său nu a fost de la început să se aşeze acolo. Dar nu se întâmplă deseori aşa şi cu copiii lui Dumnezeu? La început nu intenţionează „să se înjuge“ la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi, dar apoi fac câţiva paşi în lume şi văd la sfârşit că sunt legaţi de ea. Dorinţa lor de a se despărţi de ceea ce ştiu că este contrar voii lui Dumnezeu, devine insensibilă şi puterea spirituală slăbeşte mereu.

Probabil, această hotărâre cu urmări grave îşi avea originea în influenţa soţiei sale. Mai târziu, în ciuda poruncii îngerilor, ea s-a uitat înapoi spre cetatea blestemată şi a devenit un stâlp de sare (Geneza 19:26 ). Ea îşi lăsase inima acolo. Ea nu a crezut că Dumnezeu va distruge cetatea. Necredinţa ei a atras după sine neascultarea; aproape salvată, ea a căzut sub judecata lui Dumnezeu.

Încheierea unei căsătorii este, desigur, alegerea cea mai importantă, pe care o ia un copil al lui Dumnezeu pentru viaţa prezentă. Dacă această unire se face „în Domnul“, dacă este rodul unei umblări în ascultare şi în dependenţă de Dumnezeu, va rezulta o binecuvântare mare pentru ambii parteneri. Dar dacă nu este aşa, atunci va avea ca urmare o sărăcire spirituală şi mult necaz. Apostolul ne avertizează: „Dar cel căsătorit se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţiei“ (1. Corinteni 7:33 ). Un creştin căsătorit poate fi influenţat în ascuns de soţia sa de a sluji idolilor, începând cu bogăţiile (Deuteronom 13:6 ), sau invers, să tindă, în credinţă, spre o moştenire după voia lui Dumnezeu (Judecători 1:14,15 ).

Indiferent cum au stat lucrurile, Lot a purtat înaintea lui Dumnezeu răspunderea pentru alegerea sa. Tot aşa este şi cu fiecare creştin care se lasă prins în mreje de lume, fie chiar şi sub influenţa alor săi.

În acea câmpie a Iordanului a izbucnit dintr-o dată război. Diavolul este mereu în acţiune pentru a provoca între oamenii, pe care îi ţine în robia sa groaznică, mândrie, invidie şi ambiţie. Lot a savurat mult timp în tovărăşia lui Avram purtarea de grijă şi ocrotirea lui Dumnezeu. Dar acum a fost luat prizonier, „pentru că locuia în Sodoma“ (Geneza 14:12 ). Nu se mai vorbeşte despre cortul său; el pierduse chiar şi aparenţa unui străin. Fără îndoială, nu a cunoscut caracterul adevărat al locuitorilor Sodomei când s-a apropiat aşa de mult de ei: aceştia erau „răi şi mari păcătoşi înaintea Domnului“ (Geneza 13:13 ). Dar oare nu ar fi trebuit acest om drept să se despartă cât mai repede posibil de aceşti oameni, după ce a observat caracterul lor (2. Timotei 2:19 )? El s-a obişnuit cu ei, chiar dacă a trebuit să sufere un chin interior. Atunci, Dumnezeu a permis în căile Sale suverane ca să fie luat prizonier, dar în acelaşi timp a vegheat în harul Său ca Avram să afle despre acest lucru. Acest bărbat al credinţei nu ducea lipsă nici de energie, nici de dragoste frăţească. El cunoştea gândurile lui Dumnezeu şi „a scos pe oamenii săi deprinşi la arme, născuţi în casa lui“. A urmărit duşmanul, l-a bătut şi l-a adus înapoi pe Lot, „fratele său“, cu toate averile sale.

Această încercare a fost pentru Lot, care rătăcea pe căile lumii, posibilitatea de care trebuia să se folosească. „Pentru că El nu necăjeşte, nici nu întristează cu plăcere pe fiii oamenilor“ (Plângerile lui Ieremia 3:33 ). Lot ar fi trebuit să vadă că urmase o cale a necazului şi ar fi trebuit să rupă de bunăvoie legăturile sale cu aceşti nelegiuiţi, a căror umblare chinuia sufletul lui drept. Încă era timp pentru a se întoarce la locul în care fusese la început cortul său. Putea să-şi reia locul ca străin şi adorator în părtăşie cu Dumnezeu şi cu slujitorul Acestuia, Avram. În ceea ce-l priveşte pe Avram, acesta a refuzat să primească ceva de la împăratul Sodomei (Geneza 14:23 ). Dar Lot nu s-a folosit de ocazie pentru a se întoarce şi a merge pe calea dreptăţii practice, pe care cei ce-L iubesc pe Dumnezeu moştenesc un bun veşnic (Proverbe 8:20,21 ).

Dumnezeu permite deseori să le fie adus copiilor Săi, care suspină sub urmările îndepărtării de Domnul, un ajutor spiritual. Dacă acele îndemnuri sunt primite în inimă şi în conştiinţă, va rezulta o reabilitare adevărată, iar calea ascultării de Dumnezeu va fi regăsită. Dar dacă nu, atunci vor merge mai departe în rătăcirea lor, vor aduce ruşine asupra Numelui Domnului şi îi vor întrista pe cei care au dorit să-i ajute.

În cursul acestei relatări a Scripturii, Avram a primit un nume nou: Avraam. El a văzut împlinindu-se făgăduinţele lui Dumnezeu, a devenit confidentul gândurilor Sale şi a mijlocit în favoarea altora. Lot însă a şezut ca judecător în porţile Sodomei. Totuşi a recunoscut că îngerii trimişi să distrugă cetatea, nu sunt oameni obişnuiţi. El s-a ridicat pentru a-i întâmpina şi s-a aplecat în faţa lor. A stăruit să intre la el, mai cu seamă pentru că se temea pentru siguranţa lor. Dar ei au primit ospitalitatea lui doar după multă ezitare. Spre deosebire de Sara (Geneza 18:6 ), soţia lui Lot nu a luat parte la primirea vizitatorilor. De altfel, ne putem întreba ce fel de atmosferă domnea în acest cămin, pentru a putea aprecia comportamentul locuitorilor Sodomei.

Ce întrebare serioasă rezultă de aici pentru noi! Are Domnul întotdeauna libertatea să intre în casa mea şi a ta? Se simt ai Săi întotdeauna bine acolo?

Lot a ştiut că trebuie să le ofere musafirilor săi pâine nedospită. Acest fapt era un rod al vieţii spirituale din el, care şi-a păstrat adevăratul sens în contrast cu starea groaznică morală, care înconjura această locuinţă. Lot a fost singurul om drept în acea cetate: Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Săi. Dar în timp ce Avraam era despărţit pentru Dumnezeu, Lot s-a despărţit de Dumnezeu, şezând pe scaunul batjocoritorilor. Comportamentul său, cuvintele sale în următoarele ore arată cât de jos ajunsese starea lui spirituală. El a încercat să-i ocrotescă pe musafirii săi, şi în această intenţie a mers aşa de departe, încât i-a numit pe locuitorii Sodomei „fraţii mei“. În schimb, a primit dispreţ, jignire şi ameninţări: „Acesta a venit să locuiască aici temporar şi mereu este judecător?“ Numai intervenţia îngerilor, a acestor „duhuri slujitoare trimise pentru a sluji celor care vor moşteni mântuirea“ (Evrei 1:14 ), l-au salvat. Dacă Lot s-a gândit să-i facă mai buni, prin influenţa şi sfatul său, pe unii care se simţeau bine în exersarea desfrânării (a se vedea 1. Petru 4:3,4 ), venise pentru el clipa să constate că străduinţele sale erau în zadar şi că viaţa lui era irosită.

Avraam, şi împreună cu el toţi copiii lui Dumnezeu, care se depărtează de rău, sunt pentru Domnul această comoară ascunsă, pe care inima Sa o doreşte. În duhul, pe munte, pot interveni în părtăşie cu Dumnezeu în favoarea altora. Avraam, care s-a gândit mereu la Lot, a întrebat: „Vei nimici Tu şi pe cel drept cu cel rău?“ (Geneza 18:23 ). Nu au fost zece oameni drepţi în cetate. Judecata reţinută mult timp a fost executată (Isaia 28:2 ), dar mai întâi Lot a trebuit să iasă, fiind salvat ca prin foc. Îngerii nu au putut face nimic până ce Lot a fost izbăvit de mânia viitoare. „Oile Mele… Eu le dau viaţă eternă… şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea“ (Ioan 10:28 ). Ce siguranţă se revarsă din Cuvântul Domnului Isus pentru ai Săi! Când ne va înălţa la El, totul va fi har. Dar cum va evalua slujba noastră pen-tru El aici pe pământ (2. Petru 1:11 )?

Dumnezeu şi-a adus aminte de Avraam (Geneza 19:29 ), iar trimişii Săi l-au avertizat pe Lot cu privire la caracterul judecătoresc al însărcinării lor: „Domnul va nimici cetatea“ (Geneza 19:14 ). Cu totul altfel au fost înştiinţările frumoase, al căror obiect a fost Avraam, prietenul lui Dumnezeu (Geneza 18:17-19 )! Părtăşia de care se poate bucura un copil ascultător al lui Dumnezeu, îi este complet necunoscută cuiva care stă în atmosfera lumească. Înţelegerea gândurilor lui Dumnezeu nu poate fi despărţită de o umblare în credincioşie.

Când un creştin stă în legătură cu lumea, aduce atât sufletului său, cât şi celor care îl înconjoară cea mai mare prejudiciere. Lot nu era singur în Sodoma, ci împreună cu soţia şi fiicele sale, dintre care unele erau legate prin căsătorie cu locuitorii acelui loc. Îngerii au arătat har şi au oferit salvarea întregii case a lui Lot. Dar când Lot le-a vorbit ginerilor săi, aceştia au crezut că glumeşte. Întreaga sa viaţă îl acuza de minciună. Din nefericire, nu a trăit ca un prinţ al lui Dumnezeu în mijlocul acelui popor (a se vedea Geneza 23:6 ).

Ce s-ar putea spune despre credincioşii fireşti şi lumeşti, care sunt ocupaţi cu treburile vieţii? Cum ar putea atrage ei atenţia celor din jur că lumea va fi judecată şi că trebuie să se pună sub protecţia sângelui lui Hristos şi să se despartă de rău? Apostolul Pavel, al cărui comportament era determinat de Cuvântul lui Dumnezeu, se recomanda pe sine către orice conştiinţă omenească, înaintea lui Dumnezeu (2. Corinteni 4:2 ). Aşa stau lucrurile şi la noi?

Pentru Lot a fost greu să-şi părăsească averea, roadele muncii sale, locul său în societate şi, probabil, relaţiile sale (Ezechiel 16:49 ). A ezitat… şi a fost nevoie, să spunem aşa, să fie smulşi el, soţia şi fiicele sale din acea cetate. Dumnezeu, de partea Sa, proslăveşte harul şi dragostea Lui. Se făcea dimineaţă, o zi ca oricare alta, gândeau oamenii acestui pământ: „mâncau, beau… a plouat cu foc şi pucioasă din cer şi i-a omorât pe toţi“ (Luca 17:28, 29 ). „Scapă-ţi viaţa; nu te opri în toată câmpia; scapă la munte“ (Geneza 19:17 ). Dar Lot nu a mers în munţi, ci a dorit să locuiască într-o cetate, chiar dacă era mică. El a dorit să păstreze ceva din ceea ce îi era familiar în această lume, chiar şi dacă era foarte puţin. Gândul la o viaţă de credinţă i-a umplut inima de presimţiri întunecoase. „Necredinţa priveşte întotdeauna partea credinţei ca lucrul cel mai înspăimântător care poate fi ales; pentru ea, totul este întunecos pe această cale“.

Dumnezeu a împlinit dorinţa lui Lot în ceea ce priveşte Ţoarul. El nu ne va obliga să primim o binecuvântare pe care nu o dorim. Dar până la urmă, Lot s-a temut să locuiască şi acolo. Pentru a trăi în siguranţă şi fără teamă trebuie să fii în părtăşie cu Dumnezeu. Astfel, Lot a locuit într-un mod jalnic într-o peşteră, departe de Avraam şi de Dumnezeul său.

Ce avertizare este viaţa lui Lot, a acestui om drept, care a fost infidel chemării lui Dumnezeu! Nu se găseşte la el nici o urmă de reabilitare, ci, din contră, o cădere care este tot mai clară. Calea sa, care la început părea să fie asemănătoare cu a lui Avraam, a sfârşit altfel. El nu s-a luptat lupta cea bună, nu a păstrat credinţa şi a pierdut cununa. Mai târziu, Dima a iubit timpul de acum şi l-a părăsit pe Pavel, a cărui viaţă şi slujire îl avea pe Hristos ca singur ţel.

Această relatare despre Lot ne-a fost păstrată pentru „avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârşiturile veacurilor“ (1. Corinteni 10:11 ). Cât de strâns legaţi sunt unii creştini, în mod practic, de timpul de acum şi cât de puţin de un Hristos proslăvit! Să dea Domnul să fim din aceia care ne sprijinim pe braţul Mântuitorului şi Domnului nostru, care mergem pe „cărarea celor drepţi“, care este ca „lumina strălucitoare, care luminează tot mai mult, până când ziua e deplină“!

David

 Walter Gschwind

Lecturând 1. Samuel 19 30 îl însoţim pe tânărul David, care a fost uns ca împărat de profetul Samuel, în fuga lui de Saul. Se pare că a trecut zile îndelungate prin mare strâmtorare şi necazuri deosebite. Dar Dumnezeu a fost locul sigur de refugiu al sufletului său. Despre aceasta mărturisesc diferiţi psalmi. De exemplu, Psalmul 63 descrie cum înseta şi tânjea după Dumnezeu în mijlocul pustiului lui Iuda. Care a fost urmarea? Sufletul său a fost săturat de măduvă şi de grăsime, iar gura sa L-a lăudat cu buze care cântă de bucurie. Există o stare mai fericită decât aceasta pentru credincios?

În 2. Samuel 1 10 se relatează despre urcarea pe tron a lui David şi despre puterea şi onoarea de care a avut parte. El a învins toţi duşmanii din jur şi după o perioadă de prigoană şi de presiune extraordinară au venit ani de succes, de domnie, de bogăţie şi de bunăstare. Cât de periculoase pot fi astfel de împrejurări pentru bunul mers al credinciosului! Ele nu îl îndeamnă să caute mereu faţa Domnului. Întristările şi nu bunăstarea produc răbdare, experienţă şi speranţă.

Dar şi timpurile bune pot fi pentru credincios timpuri de binecuvântare, dacă „veghează şi se roagă“. Cât timp a făcut acest lucru, David a făcut „judecată şi dreptate pentru tot poporul său“ (2. Samuel 8:15 ).

Dar apoi a căzut (capitolul 11). În ziua luptei l-a trimis pe front pe Ioab cu tot poporul, iar el s-a întins pe un pat moale să doarmă! Cum a alunecat în această neveghere? De cât timp dura această stare? Nu ştim, dar diavolul ştia. În momentul potrivit l-a atacat pe David cu o ispită gravă, iar împăratul a devenit adulter!

Cât de mult l-a schimbat aceasta pe bărbatul evlavios! Nu-l mai recunoaştem. El nu L-a căutat pe Dumnezeu, nu a căutat iertare pentru păcatul său, ci mai degrabă a vrut să se ascundă de oameni. Când Urie nu a vrut să-şi petreacă concediul împreună cu soţia sa, împăratul a poruncit să fie pus în primele rânduri pentru a muri! Apoi a ştiut să mascheze acest păcat ca un eveniment din război. Ce necinstire a lui Dumnezeu! David a dat „prilej vrăjmaşilor Domnului să hulească“.

Primul pas spre reabilitare

Se pare că această stare de împietrire a conştiinţei sale a durat luni de zile. Dumnezeu este însă cel care declaşează primul pas spre reabilitare. După ce împăratul a luat-o de soţie pe Bat-Şeba rămasă văduvă, iar aceasta i-a născut un fiu, Domnul l-a trimis pe prorocul Natan la David. Natan i-a istorisit împăratului povestea despre un om bogat. Această istorisire avea multe asemănări cu propria sa istorie rea (capitolul 12). David, încă orb faţă de propria sa acţiune, l-a judecat pe acel om bogat ca fiind un „fiu al morţii“, pentru că acel om, în egoismul său, şi-a folosit greşit puterea şi nu a avut milă de cei săraci. Exclamând: „Tu eşti omul acela!“, prorocul a rupt perdeaua din faţa ochilor lui David şi i-a comunicat ceea ce avea de spus Dumnezeu cu privire la greşelile sale grave şi ce urmări amare vor avea ele pentru el. Până la urmă, David a recunoscut: „Am păcătuit!“ Dar această recunoaştere a fost încă foarte slabă şi a durat mult timp până a venit în lumina lui Dumnezeu în care a trăit odinioară.

Când Dumnezeu a lovit copilul Bat-Şebei, David L-a căutat „pentru prunc“. El a postit şi s-a culcat pe pământ. Dar când a auzit că pruncul a murit, nu a mai văzut niciun motiv pentru post şi smerire: s-a spălat şi s-a uns, şi-a schimbat hainele şi a mâncat. El nu s-a întristat din cauza păcatului său, ci a crezut că Dumnezeu va diminua urmările dacă va posti.

O altă împrejurare ne lasă să aruncăm o privire în starea sa de inimă de atunci: omorârea groaznică a amoniţilor învinşi (2. Samuel 12:31 ). Poate acţiona credinciosul atât de neîndurător, când îşi recunoaşte vina sa proprie şi ştie cât de mare este harul care i l-a arătat Dumnezeu (Matei 6:12-15 18:21-35 )?

Păcatul meu este întotdeauna înaintea mea

Scopul lui Dumnezeu cu credinciosul căzut în păcat este reabilitarea deplină a acestuia. Dacă prin atenţionările Duhului şi ale Cuvântului Său nu ajunge la acest scop, Dumnezeu încearcă să-l readucă la Sine prin căi grele de conducere. Pentru David au început să-şi facă efectul celelalte urmări vestite ale păcatului său. Experienţele cu fiii săi l-au mişcat şi l-au smerit mult. Psalmii 51 şi 32 ne prezintă în mod deosebit modul în care sufletul său a fost reabilitat.

În Psalmul 51 întâlnim un David smerit. El vorbeşte aici numai de-spre nelegiuirile sale şi mărturiseşte: „păcatul meu este întotdeauna înaintea mea“ (versetul 3). El dorea să stea ca odinioară în faţa lui Dumnezeu (versetul 11), dar fiind conştient de greşelile sale, de vina sângelui, stătea departe de apropierea sfântă a lui Dumnezeu. El a pierdut bucuria mântuirii lui Dumnezeu; de aceea în inima sa nu mai era veselie şi bucurie (versetele 8, 12). Nu-L mai putea lăuda pe Dumnezeu cu gura sa; buzele sale trebuiau deschise din nou pentru a putea vesti laudele lui Dumnezeu (versetele 14, 15).

David tânjea aici după binecuvântările şi roadele mântuirii pe care le posedase şi savurase odinioară din belşug. Expresia: „spală-mi deplin fărădeleagea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu“ poate fi explicată nu numai prin constatarea că David era un credincios al Vechiului Legământ şi de aceea nu cunoştea ca şi noi creştinii învăţătura mântuirii în Hristos. Cu cât credinciosul cade mai adânc şi cu cât stăruie mai mult în păcat, cu atât mai mult durează până când se poate bucura de o reabilitare deplină. Rădăcinile pe care şi le întindea odinioară până la pârâul lui Dumnezeu, dar pe care apoi le-a smuls de acolo, nu îşi pot găsi atât de repede iarăşi locul lor.

Ferice de acela … al cărui păcat este acoperit

În Psalmul 32 , David era sigur de iertarea vinei sale. Ce bine că mâna lui Dumnezeu a apăsat atât timp zi şi noapte asupra sa şi nu i-a dat odihnă până nu a descoperit totul în faţa Lui, iar în duhul său nu mai era viclenie! Acum, David era fericit. El se putea ruga din nou nestingherit (versetul 6). Dumnezeu a devenit din nou un loc de adăpost, chiar şi în necazul care a apărut prin urmările păcatului său (versetul 7). El a înaintat în dependenţă de Dumnezeu (versetele 8, 9) şi s-a încrezut în Dumnezeu (versetul 10). El s-a putut bucura din nou în Domnul, s-a putut bucura şi striga de bucurie (versetele 10, 11).

Duhul lui Dumnezeu ne-a relatat această istorie pentru a trage învăţătură din ea. Este foarte grav când cel salvat cade în păcat, pentru că el a fost eliberat de păcat (Romani 6:18 ).

Am ascuns Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta“ (Psalm 119:11). „Oricine rămâne în El nu păcătuieşte“ (1. Ioan 3:6 ).

David

 din revista „Cercetați Scripturile”

O observaţie din partea lui Dumnezeu ne spune tot ceea ce a remarcat El la David: „Omul se uită la înfăţişare, dar Domnul Se uită la inimă“. Mai trebuie să ne întrebăm ce făcea David în ascuns? Unii tineri încearcă să ascundă ceea ce se petrece din imboldul anilor tinereţii, iar descoperirile părinţilor sunt deseori amare, când văd cum hrănirea pasiunilor păcătoase îşi aduce roadele.Te gândeşti, drag tânăr, că Dumnezeu vede totul şi ia cunoştinţă de toate lucrurile? Tocmai anii tinereţii sunt hotărâtori pentru întreaga viaţă. „Ochii Domnului cutreieră tot pământul, ca să Se arate tare pentru cei cu inima în totul pentru El“ (2. Cronici 16:9 ). Nu poţi ascunde de El nimic, de aceea pune toată acţiunea ta în lumina Sa! „Gândul inimii omului este rău din tinereţea lui“ (Geneza 8:21 ). Această realitate ar trebui să ne ajute să înţelegem că numai Domnul ne poate păzi; de aceea este necesar să rămânem aproape de El. „Căutaţi binele şi nu răul… Urâţi răul şi iubiţi binele“ (Amos 5:14,15 ). Să ţinem cont de acest sfat al profetului!

Ce bine este când ne lăsăm formaţi de Dumnezeu pentru viaţa noastră! Nu e vorba de a ne îndopa cu ştiinţa omenească pentru a obţine o poziţie cât mai înaltă. Şi la alegerea meseriei trebuie să-L întrebăm pe El şi să ne lăsăm călăuziţi de El. Să ne gândim mereu că nu trăim noi, ci Cel care a murit pentru noi. Intenţia lui Dumnezeu este să-i educe de timpuriu şi în ascuns pe cei de care vrea să se folosească în public. Când stau în linişte, El le face cunoscut slujitorilor Săi nimicnicia lor şi le arată măreţia Sa, pentru ca aceştia să devină capabili să întâmpine cu un duh tare şi temerar greutăţile drumului. Aşa a fost în cazul lui David. El fusese singur cu Dumnezeu pe când păzea oile tatălui său în pustiu, iar acest lucru nu a fost în zadar.

David a fost fidel în îndeplinirea sarcinilor sale. Desigur, au venit greutăţi, dar ele l-au întărit şi l-au învăţat să se încreadă în Dumnezeu. Mai târziu a spus: „Robul tău păştea oile tatălui său. Şi când un leu sau un urs venea să-i ia o oaie din turmă, alergam după el, îl loveam şi-i smulgeam oaia din gură. Dacă se ridica împotriva mea, îl apucam de falcă, îl loveam şi-l omoram“ (1. Samuel 17:34,35 ).

Despre acest eveniment a vorbit abia la momentul potrivit. Şi aici recunoaştem natura inimii sale. El nu vorbea despre sine şi succesele sale; însă alţii, care au descoperit la el lucruri demne de laudă, vorbeau despre el. Când Saul a fost chinuit de un duh rău şi a căutat un cântăreţ cu harpa, unul din slujitorii săi i-a spus: „Iată, am văzut pe un fiu al lui Isai betleemitul care ştie să cânte, şi este un om viteaz, şi un om de război, şi iscusit la vorbire, şi frumos la chip şi Domnul este cu el“. – Ce observă alţii la noi şi ce spun despre noi? De-ar fi spre cinstea Domnului!

Astfel, în singurătate la oi, David a dobândit curaj şi putere pentru a păşi contra duşmanilor turmei. El nu fugea de leu sau de urs, ci îi smulgea prada. Aceasta i-a dat curaj, când l-a auzit în valea Terebinţilor pe Goliat dispreţuind rândurile de luptă ale Israelului, să lupte cu acest duşman, deşi părea de neînvins. Acum erau în necaz oile casei lui Israel. David le-a recunoscut ca „oştirile Dumnezeului celui viu“ şi ştia că Dumnezeu era cu ele. Nimeni nu a îndrăznit să accepte lupta cu Goliat; dar acest tânăr, care venea dintr-o atmosferă liniştită, a avut curaj; el s-a declarat gata să lupte.

Alegerea mijloacelor sale de luptă ne arată că nu s-a încrezut în lucruri naturale. „Saul l-a îmbrăcat pe David cu armura sa şi i-a pus un coif de aramă pe cap şi l-a îmbrăcat cu zale. Şi David a încins sabia lui peste veşmintele sale şi a vrut să meargă.“ Dar el a spus: „Nu pot să merg cu acestea, pentru că niciodată nu le-am încercat“. Acestea nu erau armele lui. El le-a pus deoparte, şi-a luat toiagul, cinci pietre în traistă şi praştia, toate mijloace neînsemnate care, vorbind omeneşte, ar fi avut puţin succes. Secretul victoriei sale a fost puterea în care a luptat: „Eu vin la tine în Numele Domnului oştirilor, Dumnezeul oştirilor lui Israel, pe care L-ai batjocorit“. Astfel l-a doborât pe duşman.

Acest lucru ne aminteşte de cuvintele: „V-am scris, tinerilor, pentru că sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi, şi l-aţi învins pe cel rău“ (1. Ioan 2:14 ). Când s-a apropiat ispititorul de Domnul Isus, El l-a lovit cu arma Cuvântului lui Dumnezeu. În Efeseni 6 ni se spune: „Încolo, fraţilor, fiţi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui. Îmbrăcaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului“ (versetele 10, 11). În proprie putere nu putem nimic; dar „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu“, este arma noastră de atac. Dacă vrem să ne întărim în linişte pentru luptă, trebuie să ne preocupăm sârguincioşi cu Cuvântul lui Dumnezeu. În el găsim învăţătură despre neputinţa eului nostru, dar şi despre supremaţia puterii lui Dumnezeu. David a devenit un om folositor pentru Dumnezeu; merită să învăţăm de la el. Exemplul nostru desăvârşit rămâne desigur Însuşi

DOMNUL ISUS HRISTOS

Despre primele trei decenii ale vieţii Domnului Isus, Scriptura nu relatează mult. În Luca 2 citim: „Copilaşul creştea şi Se întărea, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El“ (versetul 40). Apoi Îl găsim la vârsta de doisprezece ani în templu „şezând în mijlocul învăţătorilor şi ascultându-i şi întrebându-i“ (versetul 46). Părinţilor, care L-au căutat, le-a spus: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?“ (versetul 49).

Cât de mult ne spun aceste puţine cuvinte! Să le citim mereu, să cugetăm la ele şi să dorim să păşim pe urmele Aceluia care ne spune şi nouă: „Învăţaţi de la Mine!

Din revista „Ermunterung und Ermahnung“

 

* * *
 

A-L urma pe Hristos, a avea cerul şi lumea în acelaşi timp, este un lucru imposibil, pe care unii îl doresc şi pe care l-au încercat adesea. Dacă cineva vrea să-L urmeze pe Hristos, să se lepede de viaţa de om firesc în lumea aceasta, căci această viaţă se împotriveşte lui Dumnezeu.

David şi vitejii săi

 Hugo Bouter

„Şi el le-a fost căpetenie”(1. Samuel 22:1-2 )

Împăratul respins

După ce a fost uns de Samuel, David a trebuit să aştepte un timp îndelungat înainte de a-şi putea lua puterea regală. În acest aspect, el este un prototip al lui Hristos, care, cu toata demnitatea Sa regală, încă nu Îşi exercită puterea în mod public. El încă este cel respins aici pe pământ. Lumea L-a alungat: L-a înălţat pe cruce. Ai Lui L-au respins şi nu au vrut ca El sa le fie rege. Dar între timp Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa în locurile cereşti, deasupra oricărei stăpâniri şi autorităţi şi puteri şi domnii şi oricărui nume care este numit(Efeseni 1:20-22 ). El este Regele regilor şi Domnul domnilor chiar acum, deşi puterea publică ce se leagă de această va fi văzută doar la a doua Sa venire (Apocalipsa 19:11-16 ).

Când David a trebuit să fugă pentru că timpul pentru domnia lui nu sosise înca, el a devenit centrul şi căpetenia unui număr de supuşi credincioşi. În mod asemănător, Hristos, deşi încă este respins de lume, are un anturaj de oameni care Îl urmează: ucenicii Săi care sunt foarte strâns legaţi de El. El este centrul celor ai Săi, pe care El i-a ales şi i-a adus la Sine.

Este un mod tipic de a prezenta lucrurile aici în viaţa lui David din 1. Samuel 22 . Fraţii săi au venit la el în peştera Adulam, dar de asemenea „şi toţi cei în nevoie şi toţi cei care aveau datorii şi toţi cei cu sufletul amărât s-au adunat la el”. Primul grup ne oferă o imagine a acelora care Îl cunosc deja pe Domnul şi care înţeleg că El îi numeşte “fraţi” după lucrarea Sa împlinită pe crucea Calvarului(Psalm 22:22; Ioan 20:17 ). Al doilea grup era format din oameni care au venit la David constrânşi de diferite nevoi. Ei ar putea reprezenta pe toţi cei care ascultă glasul Domnului şi acceptă invitaţia Lui blândă: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”(Matei 11:28 ).

Este foarte remarcabil în aceasta asociere că Evanghelia după Matei nu doar Îl descrie pe Hristos ca pe Împăratul respins, dar şi ca pe Centrul tuturor acelora care îşi găsesc adăpost în El. Pentru că El le spune să vină la El. Deci El nu este lipsit de tovarăşi credincioşi şi lor le descoperă El numele preţios al Tatălui Său. După cum Domnul Însuşi a spus: „ …nici pe Tatăl nu-L cunoaşte deplin cineva, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”(Matei 11:27 ).

Aşa este şi lucrarea harului Său astăzi prin acţiunea Duhului Sfânt. Duhul ne descoperă gloriile Fiului şi ne adună ca şi copii dragi ai Tatălui în jurul lui Hristos Domnul. În Matei 18:20 ni se spune că Hristos este Centrul alor Săi, care sunt adunaţi în numele Lui. Ei formează un popor despărţit de lume, o grupare cerească de preoţi care se apropie de Dumnezeu şi de Miel pentru adorare.

Conducerea lui David

Cu toate acestea, aşa cum David nu era doar centrul ci şi conducătorul şi căpetenia celor care-l urmau, Hristos nu este doar Centrul ci şi Iniţiatorul sau Căpetenia alor Săi (Evrei 12:2 ). Din locul în care locuim în prezenţa Lui, ieşim în lume pentru numele Lui. Timpul nostru cu El este pregătirea de care avem nevoie pentru misiunea noastra ca reprezentanţii Săi în această lume. Citim despre ucenicii pe care Domnul i-a chemat să fie cu El şi să poată să-i trimită să predice(Marcu 3:14 ).

David a devenit conducătorul lor, căpetenia tuturor celor care îşi găsiseră refugiu la el. Tot aşa şi Hristos nu este doar Mântuitor ci de asemenea şi Domn şi Stăpân al tuturor celor care vin la El pentru a găsi odihnă pentru sufletele lor. El are autoritate asupra lor şi vrea să-i conducă în lupta pe care ei trebuie să o ducă în lumea aceasta din dragoste pentru numele Lui. După învierea Lui din morţi, ucenicii care fuseseră cu El au devenit viteji de mare preţ şi au dat o mărturie curajoasă, astfel încât chiar şi duşmanii lor au trebuit să recunoască faptul că „ei fuseseră cu Isus” (Fapte 4:13 ). Trăind în prezenţa Domnului i-a schimbat foarte mult şi i-a pregatit pentru luptă. Cei care îl urmau pe David au învăţat de la el şi astfel s-au schimbat din oameni amărâţi în viteji de preţ.

Acelaşi lucru se întâmplă tuturor celor care trudesc şi sunt împovăraţi, când îşi găsesc adăpostul în Hristos. Ei sunt schimbaţi în înfăţişarea Lui. În luptele lor cu vrăjmaşul ei merg din putere în putere. Sub conducerea Domnului înălţat şi glorificat care l-a biruit pe Satan şi l-a învins cu propria lui sabie, ei formează armata lui Dumnezeu aici pe pământ. Când luptăm în puterea Lui câştigăm victorii spre onoarea şi gloria Lui care a ucis zecile Lui de mii. Suntem mai mult decât biruitori prin El care ne-a iubit(Romani 8:37 ).

Armata lui

Citim de asemenea despre vitejii lui David „Căci din zi în zi veneau oameni la David ca să-l ajute, până a fost o tabără mare, ca tabăra lui Dumnezeu”(1. Cronici 12:22 ). Ei erau curajoşi ca leii şi iuţi ca nişte căprioare prin munţi. Ei au recunoscut autoritatea lui David peste ei şi l-au ajutat să devină rege(1. Cronici 11:10 ). Au fost primii care s-au supus autorităţii lui David, deşi el încă nu domnea peste Israel. Iar rolul lor a fost esenţial în încoronarea lui David ca împărat peste poporul lui Dumnezeu şi peste popoarele înconjurătoare.

Luând aceasta pentru noi, ar însemna că noi aparţinem numărului de viteji ai lui Hristos atunci când ne plecăm în faţa autorităţii Lui şi luptăm pentru gloria numelui Său în vremurile în care El este respins. Deşi domnia Lui publică încă nu s-a realizat, El poate şi doreşte să ne conducă prin Cuvântul şi prin Duhul Său. Îl urmăm noi pe Domnul nostru ceresc?

În 1. Cronici 11 sunt menţionaţi în detaliu vitejii lui David şi victoriile lor. Este izbitor să vezi cum luptele oamenilor lui David sunt adesea împotriva filistenilor, care sunt un tip al credincioşilor doar cu numele. Ei trăiau în Ţara Făgăduită, dar nu au intrat acolo în felul pe care Dumnezeu îl stabilise pentru poporul Său. Spre deosebire de israeliţi, ei nu au trecut Iordanul. Prin urmare aceşti oameni necircumcişi sunt nişte oameni fireşti tipici care nici nu au murit cu Hristos, nici nu au înviat împreună cu El. În 1. Cronici 11:12-14 este menţionată una dintre cele mai mari fapte de vitejie ale oamenilor lui David, şi anume apărarea unui câmp de orz împotriva filistenilor. Orzul vorbeşte despre viaţa de înviere care este rodul morţii şi învierii lui Hristos(Ioan 6 ). Creştinii de nume nu cunosc aceasta binecuvântare şi pretenţiile lor la aceasta ar trebui să fie puse sub semnul întrebării de către slujitorii Domnului.

Acest capitol ne dă de asemenea şi o relatare completă a unei fapte a trei căpetenii ale vitejilor lui David, care au pătruns în tabăra filistenilor din Betleem pentru a lua apă din fântâna Betleemului , care era la poartă. În Scriptură, apa din fântână vorbeşte despre lucrarea învioratoare a Duhului Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu(vezi Ioan 4 şi 7), desfătarea în ceea ce este împiedicat sau făcut imposibil de influenţa “filistenilor” – creştinii de nume, teologi necredincioşi. Chiar şi în zilele patriarhilor, filistenii au astupat fântânile pe care Avraam le săpase (Geneza 26:15 ). Prin urmare, este o faptă de vitejie specială (cel puţin în ochii lui Dumnezeu) a învinge aceşti duşmani şi a face din nou disponibilă apa cea vie. Domnul nostru, marele Fiu al lui David, Îşi găseşte plăcere în aceste lucruri.

În 1. Cronici 11 şi 12, toţi vitejii lui David care l-au recunoscut drept căpetenia lor, sunt menţionaţi pe nume. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care Îl urmează pe Hristos ca Domn al lor în vremurile în care El este respins: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”(2. Timotei 2:19 ); faptele lor de vitejie sunt consemnate în ceruri!

Enoh

 E. A. Bremicker

Enoh a umblat cu Dumnezeu.“ Duhul lui Dumnezeu ne descrie cu aceste scurte cuvinte un bărbat al credinţei din Vechiul Testament (Geneza 5:2-24 ). Enoh a fost unul din cei doi credincioşi ai vechiului legământ, care nu au trecut prin moarte, ci au fost răpiţi de Dumnezeu. Astfel, Enoh este o imagine a Adunării lui Dumnezeu din zilele noastre, care, ca şi el, va fi răpită la Domnul ei înainte de venirea în curând a judecăţilor peste acest pământ.

Se pare că a fost foarte important pentru Dumnezeu să ne spună că Enoh umbla cu El, pentru că altfel nu ar fi amintit de două ori acest fapt. Aceste cuvinte sunt un indicator pentru noi astăzi. Şi de la noi aşteaptă Dumnezeu o astfel de umblare cu El, adică un comportament care este în concordanţă cu El. Această umblare împreună cu Dumnezeu poate fi descrisă prin următoarele trei caracteristici:

1. Aceeaşi ţintă: Chiar şi în lucrurile pământeşti, doi oameni pot merge pe acelaşi drum împreună, numai dacă urmăresc aceeaşi ţintă. Acest principiu îl putem aplica în diverse domenii ale vieţii, de exemplu la viaţa profesională, la viaţa de căsnicie şi de familie. Dar acest principiu are valabilitate deosebită pentru umblarea cu Dumnezeu. Dumnezeu urmăreşte întotdeauna un scop cu viaţa copiilor Săi. Ţinta finală este Casa Tatălui cu slava sa. Numai dacă avem în faţa ochilor această ţintă, suntem creştini cu o orientare clară, care pot merge cu Dumnezeu pe acelaşi drum. Dacă avem alte ţinte pentru viaţa noastră, respectiv aceste ţinte au prioritate, există pericolul mare de a merge pe drumuri proprii şi de a nu umbla cu Dumnezeu.

2. Acelaşi drum: Aceeaşi ţintă este de fapt o premisă pentru un drum comun, dar nu este suficientă. O umblare împreună presupune şi aceeaşi cale, calea lui Dumnezeu. În lume se spune: „Multe căi duc la Roma“, dar aceste cuvinte nu pot fi aplicate nici pe calea păcătosului spre Dumnezeu, nici pe calea creştinului pe acest pământ spre ţintă. Există o singură cale spre ţinta noastră, pe care putem merge în părtăşie cu Dumnezeu. Această cale ne este descrisă în Biblie, unde găsim urmele paşilor Mântuitorului nostru, care a fost acum 2.000 de ani pe acest pământ şi a mers înaintea noastră pe cale. Dacă vom călca pe urmele paşilor Lui, vom avea siguranţa de a merge pe o cale comună cu Dumnezeu, adică de a umbla cu El.

3. Aceeaşi viteză de mers: Doi călători pot merge într-adevăr împreună pe acelaşi drum, numai dacă au aceeaşi viteză de mers. Acest lucru are valabilitate şi pentru umblarea spirituală cu Dumnezeu. Sunt posibile două abateri:

a) Mergem prea repede: Am putea, să spunem aşa, să o luăm înaintea lui Dumnezeu, şi atunci există pericolul foarte mare să cădem. De câte ori nu am văzut copii mici, care s-au desprins deodată din mâna tatălui, au luat-o înainte şi apoi, în ciuda atenţionării tatălui, au căzut. Ca exemplu îl avem pe Petru, care considera că Îl poate urma pe Domnul său până la moarte, dar care apoi a trebuit să facă o experienţă amară. Admirăm apoi harul lui Dumnezeu, care l-a ajutat pe Petru pe cale şi care ne stă şi nouă mereu la dispoziţie în toate slăbiciunile şi eşecurile noastre.

b) Mergem prea încet: Dacă mergem mai încet decât Dumnezeu, atunci rămânem în urmă şi Îl pierdem din vedere. Aşa a fost cu poporul Israel, când Dumnezeu a dorit să-l ducă în ţara promisă. Poporul a dat înapoi şi n-a fost gata să meargă cu Dumnezeu. A rămas în urmă de teama duşmanilor din ţară şi astfel a părăsit calea pe care dorea Dumnezeu să-l conducă şi pe care ar fi fost binecuvântat. Şi aici putem vedea harul care a acţionat. Poporul a trebuit să suporte urmările încăpăţânării sale, dar 38 de ani mai târziu, Dumnezeu l-a putut introduce în ţara promisă.

Enoh a umblat cu Dumnezeu.“ Să ne îmbărbătăm astăzi prin acest credincios din timpurile trecute de a merge pe o cale pe care Dumnezeu este cu noi. A umbla cu Dumnezeu este un drept pe care îl avem pentru timpul în care mai trăim pe acest pământ. Va sosi curând clipa când îl vom părăsi. Domnul vine curând. De aceea, până atunci, să-i facem această bucurie şi să mergem împreună cu El pe cale.

Enoh

 Henri Rossier

Viaţa lui Enoh este marcată de două fapte: „A umblat cu Dumnezeu” şi „Apoi nu s-a mai văzut pentru că l-a luat Dumnezeu”.

1.  Geneza 5 – familia lui Set

Lumea în care trăia Enoh era tristă. În vremea sa, marea familie a oamenilor „mergea pe drumul lui Cain” care îşi omorâse fratele şi care, alungat pentru această faptă de la faţa lui Dumnezeu, organizase lumea aşa cum o vedem azi. În momentul căderii primului om, atunci când Eva a plecat urechea la vorbele şarpelui, pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii  (Geneza 3:6 Ioan 2:16 ) şi-au găsit sălaşul. Astfel, lumea s-a format după principiile lui. Gonit de la faţa lui Dumnezeu, Cain a construit primul oraş şi i-a strâns pe oameni în societate sub semnul binefacerilor bogăţiei, industriei, artei şi plăcerilor (Geneza 4:17-22 ). Acest oraş şi-a avut, desigur, propria religie, căci Cain era, în felul lui, un om credincios (Geneza 4:3 ). Or, mă întreb, ce diferenţă este între lumea acea şi cea actuală?! Poate doar că azi lumea se manifestă pe deplin ca vrăjmaşă a lui Dumnezeu, ca urmare a respingerii nu doar a lui Abel, ci a Însuşi Fiului lui Dumnezeu.

În vremea lui Enoh, la sute de ani după uciderea lui Abel, răul se întinsese simţitor pe Pământ. Oamenii deveniseră necredincioşi, înfruntându-L deschis pe Dumnezeu, iar vorbele şi faptele lor erau marcate de această amprentă (Iuda 15 ). După alte câteva secole, tot Pământul „stricat” şi „plin de silnicie” (Geneza 6:11 ) era gata de judecată. Aşadar, istoria omenirii a avut etapele ei până la Potop. Va mai parcurge altele, de la Potop până la Judecata de apoi, prin foc. Familia lui Cain, cândva distrusă, reînvie prin trăsăturile sale morale la crucea lui Hristos. Conform Epistolei lui Iuda, sunt trei etape succesive: drumul lui Cain, rătăcirea lui Balaam şi răscoala lui Core, sau împotrivirea pe faţă a unei creştinătăţi apostate faţă de Hristos.

În urma  prăbuşirii lui Cain şi a familiei lui, Dumnezeu i-a dat Evei o altă sămânţă, pe  Set, în locul lui Abel cel drept, pe care îl ucisese Cain (Geneza 4:25 ). Set devine capul unei noi rase pe care Dumnezeu nu o leagă de Cain, ci de Abel cel mort. Împreună cu urmaşii lui, el produce un fel de reînviere a lui Abel cel drept. Cain era de la celui rău (1. Ioan 3:12 ), familia lui devenise „sămânţa şarpelui” (Geneza 3:15 ), dar, slavă Domnului, moartea lui Abel, la fel ca şi cea a lui Hristos de mai târziu au dat roade. A existat atunci, aşa cum există şi astăzi în lume, o familie a lui Dumnezeu, creată şi păstrată chiar de El.

Am văzut trăsăturile lui Cain şi ale familiei sale. Iată acum trăsăturile morale ale lui Set şi ale familiei lui. Ni se spune că „i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos (om, muritor)” (Geneza 4:26 ). Numindu-l astfel pe primul său fiu, el recunoaşte că judecata lui Dumnezeu apasă asupra fiecărui om şi că moartea, rod al păcatului, i se datorează. Cain se obişnuieşte cu această judecată şi face tot ce poate pentru a uita, în timp ce Set o susţine. Să te recunoşti un păcătos pierdut este primul pas în credinţă.

Există o a doua trăsătură a familiei lui Set: „Atunci au început să cheme Numele Domnului”. Invocarea Numelui Domnului înseamnă credinţă. „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut?” (Romani 10:14 ). A chema Numele Domnului înseamnă  mai întâi a găsi salvarea prin credinţă împreună cu toate binecuvântările nesfârşite pe care acest Cuvânt le presupune. Aceasta este semnificaţia versetului: „Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Romani 10:13 ). Doar când am salvarea pot să chem Numele Domnului pentru a-L adora. Aceasta este semnificaţia versetului „Atunci au început să cheme Numele Domnului”. De atunci au existat pe pământ cei ce-I aduceau slavă Dumnezeului cel adevărat. De atunci, cum aflăm din Vechiul Testament, toţi oamenii credincioşi au invocat Numele Celui Veşnic. Avraam a zidit un altar la Betel şi a chemat Numele Domnului (Geneza 12:8 ). David a zidit un altar pe Moria şi a chemat Numele Domnului (1. Cronici 21:26 ). Ilie a zidit un altar şi a chemat Numele Domnului (1.  Împăraţi 18:32). Şi s-ar putea da multe exemple. Chemarea Celui Veşnic înseamnă slăvirea Lui şi, după cum se vede în aceste pasaje, slăvirea este legată de sacrificiu. Pentru că Mielul a fost jertfit suntem şi noi în situaţia de a ne aduce jertfe pentru Domnul nostru. Mielul jertfit este El Însuşi obiectul adoraţiei noastre faţă de Dumnezeu. „Avem un altar… Prin El, să-I aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă” (Evrei 13 ).

Acestea sunt deci cele două trăsături ale familiei lui Set. Nu numai că toţi cei care s-au născut din acest om credincios şi din urmaşii săi au fost mântuiţi, căci familia credincioşilor se reducea, după potop, la opt persoane, dar, la aceşti urmaşi, era vizibilă legătura cu Dumnezeu. Şi totuşi, teribila consecinţă a păcatului, moartea, exista. Cuvintele „Şi el a murit” răsună ca un refren funebru de-a lungul acestui capitol. Lemeh a murit cu cinci ani înainte de potop, Metusala chiar în anul acestui eveniment, ca şi cum Domnul ar fi vrut să-i ia la El pe ai săi înaintea marelui cataclism.

În familia lui Set s-a născut Enoh.

2. Umblarea cu Dumnezeu

Să discutăm acum despre cele două caracteristici ale lui Enoh.

Prima este că a mers cu Dumnezeu.

Caracteristica umblării sale a fost credinţa, deoarece „fără credinţă era imposibil să Îi placă” sau să umble cu El. Totul depinde de credinţă. Ea este la baza mântuirii noastre, la fel ca şi purtarea noastră. Oamenii, în greşeala lor funestă, îşi închipuie că se pot mântui şi pot umbla şi fără credinţă, ei care nu sunt decât nişte cadavre în ochii lui Dumnezeu. Cea mai mică adiere de credinţă le-ar da viaţă şi putere. Cuvintele „Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă” rămân expresia efectului imediat al credinţei.

Dar Enoh a făcut mai mult decât să umble; el a mers cu Dumnezeu.

Înainte de a înţelege ce înseamnă această expresie „a umbla cu Dumnezeu”, vreau să remarc faptul că este cu totul altceva decât „Dumnezeu mergând cu noi”. Prima este rodul credinţei şi al ascultării, a doua, al mântuirii. Imediat ce Israel a fost scos din Egipt, Dumnezeu a început să meargă cu el. În nor şi în cortul întâlnirii, Dumnezeu S-a alăturat peregrinărilor unui popor care a căpătat milă în ochii Lui şi pe care l-a curăţit prin prezenţa Lui. El dovedeşte astfel perfecţiunea lucrării Sale pentru oameni (Exod 33:16 Levitic 26: 11-13 Deuteronom 20:4, 31 :6). Îndată ce s-a împlinit lucrarea mântuirii la cruce şi a fost pecetluită prin înviere,  Domnul a mers cu ucenicii din Emaus (Luca 24:15 ). În ce mă priveşte, sunt surprins de acest fapt. El li Se alătură  pentru că i-a făcut demni de părtăşia Sa. Cu siguranţă, aceşti ucenici nu străluceau nici printr-o mare credinţă, nici prin inteligenţă. Chiar şi drumul îi îndepărta de Ierusalim, dar Isus a mers cu ei, deşi nu aveau niciun merit pentru a-L avea alături. Fie să nu ne îndoim niciodată de acest adevăr! Ceea ce Dumnezeu înseamnă pentru noi, ceea ce ne-a făcut pentru El reprezintă sursa siguranţei noastre. Ne bucurăm de prezenţa Lui doar în măsura în care credem în El, dar niciodată Dumnezeu, care ne-a iubit în Preaiubitul Lui, nu-Şi poate întoarce faţa de la noi.

Să mergi cu Dumnezeu este altceva. Pentru a merge cu cineva trebuie să fii cu el împreună. Enoh, deşi era pe pământ,  mergea alături de Dumnezeu, acolo unde se afla El. Trăia o viaţă cerească, dincolo de tot ce înseamnă vieţuirea  oamenilor. Purtarea lui era caracterizată de principiile pe care le experimentase din comuniunea cu Dumnezeu din cer.

Am spus „comuniune”. Aceasta nu se poate separa de umblarea cu Dumnezeu. „Merg oare doi oameni împreună fără să fie învoiţi?” (Amos 3:3 ). Între noi şi Dumnezeu există un acord de gândire, de purtare şi de scop atunci când mergem cu El.

Consecinţa imediată a mersului cu Dumnezeu este, după cum am spus, să reproducem aici pe pământ caracterul divin şi principiile cereşti. Un singur om a făcut-o, iar umblarea lui rămâne modelul absolut pentru noi. Dar, având aceeaşi viaţă, aceeaşi dragoste, acelaşi Duh, putem fi copii mai mult sau mai puţin asemănătoare cu acest model. Pentru a merge cu Dumnezeu, trebuie ca inima mea să aibă un obiect, pe Dumnezeu Însuşi, aşa cum  S-a arătat în Hristos. Mergând cu Dumnezeu, eu sunt stăpânit de Hristos aşa cum este El în ceruri şi imit aici, prin purtarea mea, acest model ceresc din poziţia pe care El a ocupat-o ca om în această lume. Viaţa mea este astfel manifestarea celei pe care o am în Hristos în cer şi are ca model viaţa lui Isus pe pământ.

Cum să enumeri trăsăturile lui Hristos omul? Toată viaţa Lui, fiecare cuvânt al Lui, fiecare pas, fiecare faptă, toate ni le arată, căci El „a mers din loc în loc, făcând bine”. Psalmul 16 ne descrie această manifestare a vieţii divine în El, pe drumul slujirii. El merge cu Dumnezeu, într-o sfinţenie perfectă, fără niciun alt sprijin decât El. Încredere, dependenţă, umilinţă, găsirea bucuriei în cei care-I plac lui Dumnezeu, depărtare totală de orice rău, căutarea părţii sale doar în Dumnezeu, deplină satisfacţie dată de siguranţa vieţii care va urma, laudă şi bucurie, speranţă, anticiparea slavei! Să citim Psalmul 17 : nu este drumul celui sfânt, ci al celui drept: dreptatea în cuvinte, dreptatea în inimă, dreptatea pe drum (v. 1-5). Nu este minunat? S-a găsit un om, „tovarăşul lui Dumnezeu” – un om căruia i-am devenit tovarăşi – care a parcurs un drum perfect alături de Dumnezeu. Mai este nevoie să cităm alte pasaje? Să citim Evangheliile, adorând urmele paşilor acestui Om. Iată-L consecvent în exprimarea dragostei, o dragoste nesecată. Tot ce face este dragoste. Chiar şi atunci când anunţă judecata, se simte în El dragostea care suferă. „Adevărat, adevărat vă spun că toate acestea vor veni peste neamul acesta. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!

Tot El a fost cel care a împlinit aceste cuvinte spuse de Dumnezeu omului: „Ţi s-a arătat, omule, ce este bine şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6:8 ). De asemenea şi aceste cuvinte adresate lui Levi: „Legea adevărului era în gura lui şi nu s-a găsit nimic nelegiuit pe buzele lui; a umblat cu Mine în pace şi în neprihănire şi pe mulţi i-a abătut de la rău” (Maleahi 2:6 ).

Preaiubit Mântuitor, model fără egal, fie ca noi să putem merge pe urmele Tale, să-L urmăm pe Dumnezeu ca nişte copii îndrăgiţi şi să umblăm în iubire aşa cum ne-ai iubit Tu! Fie ca noi, imitând acest model divin, să fim credincioşii  care merg cu Dumnezeu, precum Noe (Geneza 6:9 ), Moise, David, Pavel, asemenea atâtor credincioşi a căror mărturie a fost zguduitoare; mai mult – căci aceasta se potriveşte neputinţei nosatre –, asemenea  miilor de credincioşi, slujitori şi slujitoare, anonimi, necunoscuţi lumii, trăind viaţa „omului ascuns al inimii” şi care, ca Enoh, au mers cu umilinţă alături de Dumnezeul lor!

Enoh „a mers cu Dumnezeu trei sute de ani”. Timp de trei secole, caracterul său de străin ceresc nu s-a dezminţit. Străin eşti întotdeauna atunci când aduci principii divine în mijlocul oamenilor. Isus ca Prunc este un străin în iesle, iar ca adult nu are un loc unde să-şi pună capul. Fariseii spun despre El: „Nu ştim de unde este”, iar poporul „Nu e fiul tâmplarului?” Iar în momentul solemn când toată slava divină se arată în jertfa Lui, aceştia spun: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te  de pe cruce”. Viaţa lui de treizeci şi ceva de ani are o întindere morală infinită, mult mai bogată decât cei trei sute de ani ai lui Enoh, pentru că Dumnezeu Însuşi, Dumnezeu întrupat, este Cel care o împlineşte. Dar ce umilinţă pentru noi, să vedem un Enoh care nu se dezminte timp de trei secole, noi care mergem o zi cu Dumnezeu, da, deseori doar o singură zi, şi care a doua zi am şi pierdut din vedere  scopul nostru,  uitând că aparţinem cerului!

Aţi observat, desigur, că versiunea Septuagintei, citată în Evrei 11:5 , înlocuieşte „el umbla cu Dumnezeu” cu „i-a plăcut lui Dumnezeu”. Aceşti doi termeni sunt inseparabili, după cum se vede în Epistola către Coloseni: „Pentru a merge într-un chip vrednic de Domnul, ca să-i fiţi plăcuţi în orice lucru” (1:10). Cum să nu-i fim plăcuţi lui Dumnezeu, dacă mergem pe urmele lui Hristos? Ne-am făcut plăcuţi în Preaiubitul, dar Dumnezeu poate spune că Îi suntem plăcuţi dacă mergem pe calea trasată de Hristos. Dumnezeu spune: „În El Îmi găsesc toată plăcerea Mea”. Poate să o găsească şi în noi, cei cărora ne-a dat credinţa şi o fire capabilă să-L iubească şi să-L slujească. „Fără credinţă, este imposibil să-I fim plăcuţi”. Prin credinţă, Enoh se apropie de Dumnezeu cel nevăzut, Îi simte prezenţa şi merge cu El, privind spre viitor pentru răsplată. De aceea, observaţi că nu numai I-a plăcut lui Dumnezeu, dar şi că „înainte de răpirea lui, a primit dovada că I-a plăcut lui Dumnezeu”. Răpirea lui nu a făcut această dovadă şi nici nu s-a spus că Dumnezeu i-ar fi dat o dovadă spectaculoasă în faţa lumii, acest lucru fiind rezervat pentru o zi din viitor. El a primit însă dovada că i-a plăcut lui Dumnezeu, asemenea lui Abel cel drept. Aceasta este suficient pentru sufletul credinciosului. Ce dacă lumea nu-l cunoaşte, dacă Dumnezeu îl recunoaşte? El păstrează în inimă preţioasa dovadă a unei favori care este consecinţa credinţei. „Dacă cineva Mă iubeşte”, spune Domnul, „va asculta Cuvântul Meu, iar Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el”. „Celui care va învinge îi voi mana ascunsă şi îi voi da o piatră albă pe care este scris un nume nou necunoscut de altcineva decât de cel care o primeşte”.

3. Mărturie pentru Dumnezeu

Dar Enoch nu numai că a primit dovada, el a dat şi mărturie. Întrega lui viaţă de străin ceresc era fără îndoială o mărturie tăcută în mijlocul oamenilor, dar, înante de a fi răpit, a dat o mărturie publică Domnului în care crezuse. Enoh, prietenul lui Dumnezeu, ca şi Avraam, a devenit depozitarul gândurilor ascunse ale Celui Veşnic. A devenit mesagerul a ceea ce i s-a încredinţat şi a fost astfel primul proroc.

Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi…” (Iuda 14-16 ). Ca pentru toţi proorocii, Domnul este, înainte de toate, subiectul profeţiei sale. Enoh arată că Domnul său este pe cale să-Şi revendice drepturile ignorate şi că va veni în slavă pentru a face judecata. Care va fi atunci soarta alor Săi? Aceştia se vor întoarce cu El. Aceasta este speranţa credinciosului. El a primit o descoperire care, fără să fie taina venirii Domnului pentru răpirea sfinţilor, taină rezervat Bisericilor, face totuşi parte din ea. „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi ca să facă o judecată…” Astfel, în 1. Tesaloniceni 4 , înainte de  a vorbi de răpirea sfinţilor, apostolul spune: „Dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El”.

S-ar putea obiecta că aceste zeci de mii de sfinţi sunt îngeri, ca în acest pasaj: „La descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească…” (2. Tesaloniceni 1:7 ) sau, poate, în acestea: „A strălucit din muntele Paran şi a ieşit din mijlocul zecilor de mii de sfinţi” (Deuteronom 33:2 ). Fără a exclude îngerii, alte pasaje din Vechiul şi Noul Testament ne arată cine sunt cei care Îl însoţesc pe Domnul la apariţia Sa: „Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El” (Zaharia 14:5 ); „…la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Săi” (1. Tesaloniceni 3:13 ); „Oştile din cer Îl urmau călări pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat”. „Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor” (Apocalipsa 19:14,8 ). Îngerii sunt cei care Îl însoţesc „când va veni în ziua aceea” (în ziua când se va arăta cu îngerii puterii Lui), „proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut” (2. Tesaloniceni 1:10 ).

Aceasta a fost mărturia pe care Enoh a dat-o despre Domnul şi astfel şi-a afirmat public năzuinţa, dar el anunţa în acelaşi timp judecata care apăsa asupra lumii. Profeţia lui îi avea în vedere doar pe oamenii din vremea sa? Nu, Cuvântul are grijă să ne asigure de contrariu, căci nicio profeţie nu este o interpretare particulară şi toate profeţiile ne trimit la vremuri ce vor veni. Şi ce ne spune acest cuvânt? „Şi pentru ei a prorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis…” (Iuda 14 ). „Pentru ei”. Cine sunt aceştia? Nelegiuiţii ultimelor zile, ţinând de creştinătate. „Ei”, spune Iuda, „sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi” (v. 12). „Ei sunt nişte cârtitori” (v. 16). „Dar voi, prea iubiţilor, aduceţi-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos, cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite. Ei sunt aceia care dau naştere la dezbinări” (v. 17-19).

Enoh, acest prim proroc, a depăşit, în scurta sa profeţie, limita revelaţiei date tuturor proorocilor din Israel. Pentru el, judecata nu este doar a unui Israel viitor şi a popoarelor viitoare, ci a oamenilor zilelor noastre, deţinători ai adevărului lui Dumnezeu, care sunt corupţi şi vor deveni o creştinătate apostată. El anunţă o judecată pentru toţi, dar îi distinge pe cei mai vinovaţi, cei care au părăsit legătura cu Dumnezeu. „Ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele lor nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (v. 15).

4. Enoh răpit fără a trece prin moarte

Prima faptă a vieţii lui Enoh a fost că a mers cu Dumnezeu. A doua, „nu s-a mai văzut pentru că l-a luat Dumnezeu”. Acest eveniment s-a legat în cel mai intim şi mai indisolubil mod cu credinţa şi umblarea lui Enoh. Observaţi aceste cuvinte: „Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe Pământ, ca să nu vadă moartea” (Evrei 11:5 ). Ne-am aştepta mai curând la această formulare: Prin credinţă, i-a fost plăcut lui Dumnezeu, apoi a fost răpit. Dar nu este aşa, pentru că răpirea lui face parte, de fapt, din credinţa sa. Mersul lui avea acest ţel, ducea spre răpire, deşi probabil că nu i-a fost revelată dinainte. Dar nu ştia că Domnul, Cel Veşnic, va veni cu zecile de mii de sfinţi ai Săi? Era atât de evident pentru sufletul său, încât a spus: „Iată că a venit Domnul” (Iuda 14 ). El aştepta acest moment ca pe ceva actual, trăia cu această fericită perspectivă. Şi iată că brusc evenimentul vine să-i confirme credinţa! Este răpit pentru a fi cu Domnul şi a se întoarce cu El. Viaţa lui pe pământ fusese o viaţă cerească, care începuse în cer şi avea să se continue în cer.

Nu făcea deosebire în existenţa lui între partea terestră şi cea cerească. Viaţa lui adusese cerul pe pământ şi acum readucea cerul în cer!

Fraţilor, ce umilinţă doar dacă ne gândim! Acest om al lui Dumnezeu era departe de a cunoaşte mărimea descoperirilor noastre, căci splendorile veşniciei, păstrate pentru noi, îi erau ascunse. Nu ştiuse, ca noi, cum s-a făcut Cuvântul trup, nu văzuse, nu auzise sau nu simţise ceea ce au văzut apostolii şi ne-au spus prin Duhul Sfânt. Şi totuşi acest om a mers timp de trei secole spre un ţel şi spre Domnul care era acest scop. A reuşit, chiar fără să se clatine. Dar noi, cei cărora Domnul ne-a spus: „Vin”, noi, care credem, noi, care ştim asta, ce facem? Va putea Domnul să spună despre noi, aşa cum a spus despre el: „Prin credinţă au fost răpiţi”? Cum trec zilele noastre? Spre ce se îndreaptă faptele noastre? Domnul care vine este, oare, scopul drumului nostru, farul strălucitor spre care navighează vasul nostru în toiul nopţii? Cum ne-ar mai fi mărturia, dacă L-am aştepta într-adevăr, căci această speranţă este forţa întregii vieţi creştine!

Şi chiar dacă credinciosul ar trebui, ca alţi sfinţi, să treacă prin moarte, n-ar fi mare diferenţă pentru el să moară sau să trăiască, poate doar ar vedea că moartea este o binecuvântare, căci nu este o pierdere, ci un câştig. Pentru Pavel, viaţa este cu El şi pentru El, iar moartea nu înseamnă şi ea a trăi cu El şi pentru El?

Enoh n-a murit, a fost răpit „pentru a nu vedea moartea”. El a fost primul martor al unei puteri care-l scosese din punct de vedere moral, timp de trei secole, din spaţiul morţii, pentru a se bucura de viaţă cu Dumnezeul său, şi care putea, în loc să-i reînvie trupul mort, să-l ducă viu dincolo de acest spaţiu, despuindu-l de tot ce era muritor. Pentru Enoh, cel dintâi, acest cuvânt s-a împlinit: „Trebuie… ca acest trup muritor să se îmbrace în nemurire”. Astfel, Enoh a scăpat prin credinţă de soarta oamenilor de a muri şi tot prin credinţă a scăpat de judecata iminentă care se va rosti în curând asupra omenirii, fiind salvat de momentul teribil care va veni de locuitorii pământului (cf. Apocalipsa 3:10 ).

Soarta lui este imaginea sorţii noastre. Credinţa sa l-a îndreptăţit să fie aproape (spun „aproape” gândindu-mă la chemarea Rebeccăi, alt tip frapant al Bisericii) singurul prototip al viitoarelor destine de sfinţi ai tainei încă nerevelate în Vechiul Testament. (O altă imagine a răpirii o vedem la profetul Ilie, n. tr.).

Despre Enoh se spune că „n-a mai fost găsit pentru că Dumnezeu îl mutase” (Evrei 11:5 ). Când a dispărut, oamenii l-au căutat, cum s-a întâmplat mai târziu cu Ilie, dar nu l-au găsit. Lumea îl pierduse pe Enoh. Nu prea îi păsase de el în timpul vieţii. Odată dispărut, poate ar fi vrut să-l cheme, dar era prea târziu! Oamenii nu-L vor vedea niciodată pe Isus venind în slavă şi nici pe cei care le-au adus, în slăbiciunea omenească, vreo veste despre slava lui Isus. Perfecţiunea caracterului lui Isus, venit în mijlocul oamenilor, strălucise ca soarele peste omenire, luminată în plină zi de această frumuseţe divină. S-ar putea crede că lumea n-a rămas indiferentă în faţa acestei slave depline, că a găsit fără îndoială un oarecare interes. Dar iată ce a făcut.

Cu câteva lovituri de topor şi de ciocan, a ridicat un stâlp rudimentar şi L-a bătut în cuie, ca pe ultimul dintre criminali, pe Cel a cărui crima era că reprezenta Frumuseţea şi Bunătatea însăşi. Apoi, omenirea a creat un alt spectacol: a început să construiască, timp de secole, un minunat piedestal la care s-au folosit marmură, alabastru şi fildeş, aur şi cele mai preţioase pietre. Acest piedestal se ridică până la nori, atingând aproape cerul. Când va fi gata, omenirea va aşeza pe el propriul ei ideal, omul plin de răutate şi ură, corupt, împroşcând cu infamii, sclavul lui Satan şi duşmanul lui Dumnezeu, omul ale cărui mâini ucigaşe sunt roşii de sângele Celui drept! Dar Dumnezeu L-a înălţat pe Crucificat şi-l va dărâma de om de pe piedestal. „Cum sunt nimiciţi într-o clipă! Sunt pierduţi, prăpădiţi printr-un sfârşit năpraznic. Ca un vis la deşteptare, aşa le lepezi chipul, Doamne, la deşteptarea Ta!

Da, lumea nu-L va revedea pe Hristos decât la judecată. Cei sfinţi, mutaţi lângă Mântuitorul lor, nu vor mai fi găsiţi. Din acel moment, pentru omenire nu va mai fi, până la judecata finală, nici soare şi nici flacără, nici frumuseţe şi nici bunătate, nici odihnă şi nici pace, nici sfinţenie şi nici dreptate, nici dragoste şi nici îndurare, nimic din ce ar putea avea parfum divin. Vai, vai! Ce le va rămâne oamenilor? Puterea răului şi a violenţei, ura şi blasfemia, distrugerea oricărui principiu moral, corupţia în toată  urâciunea ei, hidoasă chiar şi pentru cei cărora le-a plăcut; nimic pentru a consola, pentru a linişti, nimic pentru a atrage inima, doar durere şi spaimă, o disperare nemărginită, aşa încât vor căuta moartea de mii de ori şi nu o vor găsi. Pe Pământ va domni întunericul, puterea tenebrelor!

Dar despre Enoh s-a spus: „Dumnezeu l-a luat”. Prietenul lui Dumnezeu s-a putut bucura în sfârşit de prezenţa Lui. Acestui umil călător i-a fost dat dreptul de a sta în slavă, chiar înainte de executarea judecăţii pe pământ. Pentru Enoh, acesta a fost sfârşitul unui drum ceresc neîntrerupt.

Fie ca şi noi să avem o asemenea poveste, să putem merge ca Enoh şi să ne atingem ţelul asemenea lui!

 

Înălţarea lui Iosif

 Friedhelm Runkel

Introducere

Istoria lui Iosif din Vechiul Testament conţine multe indicii despre Persoana Domnului Isus. În mod deosebit cu privire la suferinţele pe care a trebuit să le îndure din partea fraţilor săi, Iosif este o imagine clară a Celui care fost lepădat tot de fraţii săi, iudeii. Multe amănunte, unele de o exactitate uimitoare, sunt în concordanţă deplină. Numim doar câteva exemple: aprecierea din partea tatălui, ura fraţilor săi, vinderea la naţiuni, preţul trădării etc.

rugaciune

Poate mai puţin cunoscute ne sunt paralele dintre Iosif şi Domnul Isus cu privire la înălţarea de care amândoi au avut parte, după ce mai înainte au trecut prin durere şi suferinţă. Petru scrie în prima sa epistolă despre „patimile care erau pentru Hristos şi gloriile de după acestea“ (1. Petru 1:11 ). Şi Domnul Isus, în cuvintele adresate ucenicilor pe drumul spre Emaus, a pus suferinţele în legătură cu slăvile care vor urma: „Nu trebuia să pătimească Hristosul acestea şi să intre în gloria Sa?“ (Luca 24:26 ). După suferinţele groaznice a urmat o slavă incomparabilă.

În cele ce urmează dorim să ne ocupăm cu distincţiile şi onorurile, pe care le-a primit Iosif din partea lui Faraon, ca să învăţăm ceva despre slăvile pe care le-a primit Domnul nostru după înălţarea Sa la cer. Cugetând la pasajul din Geneza 41:42-45 să ne lăsăm îndemnaţi să ne ocupăm mai mult cu Domnul nostru în slavă, să ne interesăm mai mult de ceea ce a avut El parte după împlinirea lucrării de răscumpărare! Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu“ (Coloseni 3:1, 2 ). Domnul Isus Însuşi ne spune: „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta“ (Matei 6:21 ). Pentru Dumnezeu Tatăl este o mare bucurie când ne preocupăm mereu cu Fiul Său în suferinţele Sale şi cu slăvile Sale.

După ce Iosif a fost eliberat din închisoare, s-a bărbierit şi a îmbrăcat alte haine, deoarece nu putea în niciun caz să păşească în faţa lui faraon cu hainele pe care le purtase în închisoare. Când faraon a aflat însemnătatea visului său, şi-a dat imediat seama că în faţa lui stătea o persoană nemaipomenită. „Vom găsi noi un om asemenea acestuia, în care este Duhul lui Dumnezeu?“ (Geneza 41:38 ). Dar nu a exprimat numai cuvinte de apreciere, ci la sfârşitul acestei scene, Iosif a primit o serie de distincţii, care pentru acel timp reprezentau ceva deosebit. Faraon:

– i-a dat inelul său;

– l-a îmbrăcat cu haine de in subţire;

– i-a pus un lanţ de aur la gât;

– a ordonat ca toţi să se plece înaintea lui Iosif;

– a dat în mâna lui Iosif toată conducerea asupra împărăţiei sale;

– i-a dat un titlu şi

– i-a dat o soţie.

Să privim pe rând aceste puncte şi să ne întrebăm: ce putem învăţa de aici despre slava Mântuitorului nostru?

Inelul

În timpul Vechiului Testament, purtătorul unui astfel de inel putea să emită şi să pună în vigoare legi şi ordonanţe cu efect obligatoriu. Documentele importante erau prevăzute cu pecetea persoanei autorităţii, pentru a dovedi originalitatea şi autenticitatea. În strânsă legătură cu această dovadă de autoritate era şi caracterul irevocabil al ordinului, o dată ce era prevăzut cu pecetea legiuitorului. Un exemplu în acest sens îl găsim în cartea Estera 8:8 : „Scrieţi deci în folosul iudeilor după cum pare bine în ochii voştri, în numele împăratului, şi pecetluiţi cu inelul împăratului. Pentru că un înscris care este scris în numele împăratului şi pecetluit cu inelul împăratului nu poate fi desfiinţat.“ Aici apar ambele elemente: autoritatea şi caracterul irevocabil.

Să ne imaginăm acea scenă înaintea lui faraon: bărbatul cel mai puternic al acelor timpuri scoate de pe mâna sa inelul, un semn al domniei şi al autorităţii absolute, şi îl pune pe mâna acelui iudeu tânăr, care cu câteva ore mai înainte era în închisoare, neştiind care va fi soarta sa. Ce s-a petrecut în Iosif când a primit direct din partea lui faraon o astfel de distincţie şi onoare? Tocmai fusese un întemniţat fără drepturi, iar acum era domnitorul Egiptului cu cea mai mare autoritate şi cu puteri depline!

Iar Domnul nostru? El este acum Omul înălţat şi proslăvit în cer. Dumnezeu a dat totul în mâinile Sale. În acest context citim în 2. Corinteni 1:20 : „Pentru că, oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul şi în El Amin-ul, pentru gloria lui Dumnezeu prin noi.“ Promisiunile date de Dumnezeu şi deciziile luate de El îşi găsesc confirmarea şi împlinirea deplină în Domnul Isus. El garantează împlinirea tuturor hotărârilor, pe care le-a luat Dumnezeu; dar El garantează de asemenea şi împlinirea tuturor promisiunilor divine. Şi cu privire la mântuirea noastră, totul este foarte sigur şi stabil: Hristos a murit pentru noi, prin sângele Său vina noastră este îndepărtată.

Dar şi realizarea judecăţii vestite de Dumnezeu în Biblie este tot aşa de sigură şi irevocabilă. Pe lângă distincţiile şi slăvile, pe care le-a primit Domnul Isus ca şi Om, El a primit şi dreptul de executare a judecăţilor divine asupra tuturor celor care L-au respins pe Fiul. Dumnezeu Tatăl a dat Fiului „autoritate să facă judecată, pentru că este Fiu al Omului“ (Ioan 5:27 ). Un gând grav pentru toţi oamenii necredincioşi, dar un apel serios şi pentru fiecare credincios de a folosi timpul actual pentru a le face cunoscut oamenilor dragostea lui Dumnezeu, dar şi consecinţele veşnice în cazul dispreţuirii dragostei lui Dumnezeu.

Hainele de in subţire

Inul subţire este o stofă albă sau de culoare deschisă utilizată la confecţionarea îmbrăcăminţii. În mod obişnuit, numai preoţii şi oamenii cu vază purtau îmbrăcăminte din in subţire. În Exod 28 este descrisă îmbrăcămintea preotului: „Să faci veşminte sfinte lui Aaron, fratele tău, pentru glorie şi pentru podoabă. Şi să ţeşi cămaşa de in subţire; şi să faci mitra din in subţire“ (versetele 2, 39). Mardoheu, omul „pe care vrea împăratul să-l onoreze… a ieşit dinaintea împăratului în haină împărătească… şi cu o mantie de in subţire şi de purpură“ (Estera 6:6 8:15 ). Aceste două exemple ne arată că îmbrăcămintea de in subţire era în general purtată de oameni care erau demnitari deosebiţi fie din punct de vedere spiritual, fie lumesc.

Să ne punem în situaţia lui Iosif! Ce contrast! Cu scurt timp înainte purta haina întemniţaţilor, iar acum haine împărăteşti! El ajunsese în închisoare pe baza unei învinuiri nedrepte. Dar aceste haine de in subţire arătau oricui foarte clar: înaintea lor stătea unul care fusese reabilitat complet.

Cu privire la Domnul nostru citim în Psalmul 18:19-20 : „Şi m-a scos la loc larg, m-a scăpat, pentru că Şi-a găsit plăcerea în mine. Domnul mi-a răsplătit după dreptatea mea, mi-a dat după curăţia mâinilor mele.“ Inul subţire este în Noul Testament un simbol al dreptăţii practice. A se vedea în acest sens şi Apocalipsa 19:8 : „inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“.

Domnul Isus a murit la Golgota nu din cauza vinei proprii. El i-a întrebat pe iudei: „Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat?“ (Ioan 8:46 ). Cu puţin timp înainte, El le spusese că face întotdeauna ceea ce-i place Tatălui (Ioan 8:29 ). La fiecare pas, în toată acţiunea Sa, în vorbire şi în tăcere, El era în concordanţă deplină şi desăvârşită cu Dumnezeul şi Tatăl Său. Aceasta înseamnă curăţie desăvârşită în ochii lui Dumnezeu.

Răspunsul lui Dumnezeu la această viaţă în sfinţenie şi curăţie a fost învierea Fiului Său. El n-a îngăduit „ca Sfântul Său să vadă putrezirea“ (Psalm 16:10; Fapte 2:27 ). Astfel, Dumnezeu a confirmat într-un mod impresionant că Domnul Isus a murit nu pentru vina Sa, ci pentru vina altora.

Lanţul de aur

Lanţul de aur ne duce în primul rând cu gândul la podoabe, iar în al doilea rând şi la acordarea unei vrednicii oficiale. În Ezechiel 16:11, 13 , Dumnezeu spune despre Ierusalim: „Şi te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini şi un lănţişor la gât. Şi ai fost împodobită cu aur şi cu argint…“ Celălalt aspect îl găsim în Daniel 5:29 : „Atunci Belşaţar a poruncit şi l-au îmbrăcat pe Daniel cu purpură şi au pus un lanţ de aur la gâtul lui şi au dat de ştire despre el că va fi al treilea guvernator în împărăţie.“ Ambele distincţii le-a primit Iosif de la faraon.

În legătură cu aurul stau strălucirea şi stabilitatea valorii. Pentru obţinerea aurului, materialul brut este supus unui proces de topire. În Biblie, aurul este un simbol al răspândirii unei dreptăţi divine absolute şi desăvârşite.

Iosif nu şi-a plecat gâtul sub arta de ispitire a soţiei lui Potifar, iar acum, gâtul lui era împodobit de un lanţ de aur de la faraon.

În legătură cu proslăvirea Domnului nostru, lanţul de aur ne duce cu gândul la faptul că El este încununat acum cu slavă şi cu cinste: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, L-ai încununat cu glorie şi onoare şi L-ai pus peste lucrările mâinilor Tale. Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare“ (Evrei 2:7, 9 ). Un poet s-a exprimat astfel: „Înălţat în slavă, ai Tăi te privesc. / Gloria, puterea Te împodobesc.“

Închinaţi-vă!

În Vechiul Testament citim despre care de război folosite pentru a pleca la luptă. Aici însă este vorba despre un car deosebit, folosit de domnitorii acelor timpuri, când treceau prin cetăţi şi sate cu alaiurile lor luxoase. Deja de departe puteau fi văzute acele care împodobite luxos. Faraon a poruncit ca Iosif să fie purtat prin ţară pe al doilea car.

Dar mai mult decât această deplasare pe carul deosebit, era porunca: „Închinaţi-vă!“, din care rezultă clar poziţia de excepţie a lui Iosif. Dacă până acum distincţiile au fost mai mult de natură personală, prin această deplasare, toţi supuşii din Egipt au văzut recunoaşterea şi onoarea sa publică. Fiecare trecător era îndemnat să se plece înaintea lui Iosif şi să-i aducă recunoştinţa şi onoarea celui de-al doilea bărbat în împărăţia Egiptului.

Despre Domnul nostru Isus citim în Filipeni 2:9-11 : „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi i-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.“ Ce va fi odată pentru Domnul nostru, când toate creaturile vor recunoaşte că El, care a fost odinioară omorât de oameni pe crucea de la Golgota, este domnitorul pus de Dumnezeu, căruia trebuie să i se supună toţi şi să Îl recunoască!

Noi putem face astăzi acest lucru de bunăvoie, ca răspuns al inimilor noastre la dragostea Sa sublimă. Dacă Îl recunoaştem pe Isus ca Domn în viaţa noastră zilnică, întrebăm care este voia Sa şi o facem, corespundem dorinţelor Sale, atunci putem deja astăzi să contribuim la bucuria şi proslăvirea Sa.

Dar ce groaznic va fi pentru toţi oamenii, care L-au respins pe Mântuitorul lumii şi s-au comportat indiferent faţă de El: ei vor fi obligaţi să-şi plece genunchiul înaintea Lui.

Domnitor peste toată ţara Egiptului

Deja înainte de acordarea tuturor distincţiilor, faraon i-a spus lui Iosif: „Tu vei fi peste casa mea şi după cuvântul tău va fi cârmuit tot poporul meu; eu voi fi mai mare decât tine numai cu tronul meu“ (Geneza 41:40 ). Casa lui (adică sfera sa personală) şi poporul său, faraon le-a încredinţat domniei lui Iosif. Ar fi putut găsi faraon un altul mai bun decât Iosif, căruia Dumnezeu îi dădea succes oriunde acţiona (a se compara cu Geneza 39:3, 23 )? Mintea şi înţelepciunea lui Iosif l-au predestinat tocmai pentru această lucrare plină de responsabilitate.

Domnia lui Iosif este o imagine clară despre domnia universală a Domnului Isus. Dumnezeu i-a dat Lui, Fiul proslăvit al Omului, toată puterea asupra cerului şi a pământului. Această domnie i-a fost deja transmisă, dar El încă nu a luat-o în mod vizibil, public. „Pentru că, supunându-i toate, nu i-a lăsat nimic nesupus. Dar acum, încă nu vedem că toate îi sunt supuse“ (Evrei 2:8 ).

Domnul Isus este punctul central al tuturor sfaturilor lui Dumnezeu. Acest sfat conţine şi „buna Sa plăcere pe care Şi-a propus-o în Sine Însuşi, pentru administrarea împlinirii timpurilor, ca să adune din nou, împreună, toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ“ (Efeseni 1:9, 10 ). „Pentru că El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale“ (1. Corinteni 15:25 ).

Astăzi, Domnul este dispreţuit şi nebăgat în seamă, dar atunci va domni neîngrădit şi „plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui“ (Isaia 53:10 ). Atunci, El va conduce cu dreptate şi totul va fi în concordanţă cu Dumnezeu.

Expresia lui faraon: „eu voi fi mai mare decât tine numai cu tronul meu“ ne duce cu gândul la 1. Corinteni 15:24-28 : „Atunci va fi sfârşitul, când El va da Împărăţia Celui care este Dumnezeu şi Tată, când va fi desfiinţată orice stăpânire şi orice autoritate şi putere. … Dar, când spune că toate au fost supuse, se înţelege în afară de Cel care i-a supus toate. Dar, când Îi va supune toate, atunci şi Fiul Însuşi va fi supus Celui care i-a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.“ Nu este şi pentru inimile noastre o mare bucurie, dacă ne gândim că deja astăzi suntem într-o legătură indisolubilă cu această Persoană slăvită?

Numele nou al lui Iosif

În vechime nu era neobişnuit ca un domnitor mare şi puternic să dea un nume nou altor oameni: aceasta era expresia puterii nelimitate asupra supuşilor săi. Numele dat lui Iosif, „Ţafnat-Paneah“, înseamnă probabil: Salvator al lumii sau Susţinător al vieţii. Faptul că egiptenii au fost salvaţi de la înfometare şi le-a fost păstrată viaţa se datora înţelepciunii lui Iosif. Egiptenii au confirmat mai târziu cu gura lor: „Tu ne-ai salvat viaţa“ (Geneza 47:25 ). Şi Iosif face aluzie la acest gând faţă de fraţii săi: „Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră… să vă păstreze viaţa printr-o mare salvare“ (Geneza 45:7 ).

Pe lângă însemnătatea egipteană a numelui, există şi o însemnătate ebraică: descoperitor de taine. Şi aceasta este adevărat cu privire la interpretarea visurilor dată de Iosif. Lui Iosif i-a fost descoperită intenţia lui Dumnezeu şi el i-a putut-o comunica lui faraon pentru salvarea oamenilor.

Ambele semnificaţii ale numelui le găsim şi cu privire la Persoana Salvatorului nostru. Cuvântul exprimat în Noul Testament prin „Mântuitor“ cuprinde atât aspectul salvării, cât şi cel al susţinerii. Domnul Isus este „Mântuitorul lumii“ (Ioan 4:42 1. Ioan 4:14 ), dar El este şi „Păstrător al tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor“ (1. Timotei 4:10 ).

El este prezentat în Noul Testament de mai multe ori ca şi Mântuitor. El este Mântuitorul nostru cu privire la trecut, prezent şi viitor. În Tit 3:4, 5 citim despre ceea ce a făcut El: „Dar, când s-a arătat bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, El ne-a mântuit, nu pentru fapte, …ci după propria Sa îndurare“. În prezent „poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, trăind pururea ca să mijlocească pentru ei“ (Evrei 7:25 ). În viitor „Îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are, de a-Şi supune chiar toate lucrurile“ (Filipeni 3:20, 21 ). Toate acestea se referă la aspectul personal. Aspectul corporativ îl găsim în Efeseni 5 . Domnul proslăvit în cer poartă de grijă de Adunarea Sa, prin faptul că o sfinţeşte, o curăţă, o hrăneşte şi o îngrijeşte în dragostea Sa nemărginită (Efeseni 5:26, 29 ). Acesta este Mântuitorul tău şi al meu!

Dar Domnul Isus este şi Acela care a descoperit atât sfaturile lui Dumnezeu, cât şi pe El ca Tată. „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor“ (Ioan 17:6 ). El nu doar a descoperit sfatul lui Dumnezeu, ci, prin suferinţele şi moartea Sa, a pus temelia, ca toate intenţiile de binecuvântare ale lui Dumnezeu să se poată împlini.

O soţie pentru Iosif

Ca ultimă dovadă a bunăvoinţei împărăteşti, să spunem aşa, care încununa toate celelalte, faraon i-a promis lui Iosif o soţie. Ea era o femeie deosebită, deoarece Asnat provenea din seminţia preoţească. Tatăl ei era preotul din On (în greceşte: Heliopolis), unul dintre cele mai mari lăcaşuri de cult unde egiptenii jertfeau zeilor soarelui. Din Geneza 47:22 putem deduce că preoţii ocupau o poziţie importantă sub faraon. Dacă lui Iosif i s-a promis o soţie din această seminţie, atunci aceasta a fost o cinste deosebită în acele vremuri. Distincţiile şi meritele primite până atunci au avut de-a face cu poziţia lui Iosif. Cu Asnat a primit ceva pentru inima sa: o soţie, căreia putea să-i dăruiască dragostea sa, o soţie alături de el, în timp ce executa domnia asupra Egiptului şi o soţie care i-a dăruit doi fii, Efraim şi Manase.

Asnat este o imagine a Adunării, care a apărut şi se formează după înălţarea la cer şi proslăvirea Domnului Isus.

Eva este o imagine a Adunării, care îşi datorează existenţa „somnului morţii“ celui „de-al doilea Adam“. Rebeca este o imagine a Adunării care este condusă prin Duhul Sfânt spre soţul ei. Aşa cum Asnat a fost în legătură cu Iosif în timpul domniei sale, tot aşa şi Adunarea este legată inseparabil de Domnul proslăvit în cer. Dar nu numai atât – ea este iubită de El şi va avea parte de domnia Sa universală.

Mântuitor şi descoperitor de taine – ambele aspecte ale distincţiei precedente, pe care a primit-o Iosif de la faraon, stau în strânsă legătură cu ultima onoare, căsătoria cu Asnat. Domnul Isus Se îngrijeşte astăzi fără încetare şi neobosit de Adunarea Sa. Ca Descoperitor de taine, El a fost Acela care i-a descoperit lui Pavel adevărul despre Hristos şi Adunarea Sa.

Încheiere

Dacă am cugetat puţin la distincţiile, vredniciile şi slăvile Domnului nostru, ne rămâne acum la încheiere numai doar urmarea îndemnului lui Iosif: „Istorisiţi tatălui meu toată gloria mea“ (Geneza 45:13 ).

Acesta este marele scop al lui Dumnezeu: El doreşte să ne preocupe mereu şi mereu şi tot mai mult cu Persoana Fiului, „pentru ca toţi să-L onoreze pe Fiul, după cum Îl onorează pe Tatăl“ (Ioan 5:23 ). Cât de mult Se bucură Tatăl, când Fiul Său este onorat pe pământ! Noi putem face acest lucru deja acum. În curând îl vom face în mod public, spre proslăvirea Sa şi spre bucuria noastră.

Ţie, Domn glorificat, lăudat de mii de îngeri,

Căruia neîncetat toţi Îţi vor da adorare,

Ţie şi noi ne-nchinăm, căci Tu pentru noi murit-ai,

Mântuirea dobândit-ai. Azi noi Te glorificăm!

Sus, în slavă-a Te vedea cum Ţi se dă adorare

Şi mărire pururea, e dorinţa noastră mare.

Şi acolo când vom sta veşnic proslăviţi cu Tine,

Va vedea în noi oricine, Doamne, numai slava Ta!

10. Iordan: Carul de foc

 Hamilton Smith

 

http://comori.org/personaje-biblice/ilie-un-profet-al-domnului/

 

Ilie: „Un profet al Domnului”

 Hamilton Smith

În această viaţă ieşită din comun şi plină de evenimente, Ilie trece de la o minune la alta, iar scena finală este cea mai mare minune dintre toate. Nu este călătorie mai remarcabilă decât această ultimă zi a drumului său de la Ghilgal la Iordan. Condus de Duhul lui Dumnezeu, el trece prin locuri care vorbesc, într-un mod uimitor, despre Dumnezeu ocupându-Se cu Israel.

Putem observa mai întâi că profetul este însoţit de Elisei, care fusese uns în locul său. Acum a venit timpul pentru Ilie să plece la cer, lăsându-l în urmă pe Elisei pentru a-l înfăţişa pe pământ pe omul care fusese luat în ceruri. Punctul de pornire al slujbei lui Elisei a fost un om înălţat. El trebuia să fie pe pământ martorul puterii şi harului care pe drept poate duce în ceruri un om, în ciuda păcatului, morţii şi a întregii puteri a duşmanului.

În al doilea rând, putem observa că dacă omul de pe pământ trebuie să îl reprezinte în mod potrivit pe cel din ceruri, atunci şi el trebuie să meargă pe drumul care trece prin Ghilgal, Betel şi Ierihon către malurile Iordanului, pentru ca acolo privirea lui să fie umplută de gloria înălţării.

În aceste taine măreţe, avem o imagine extraordinară a adevăratei poziţii a creştinului care călătoreşte prin această lume. Dacă, pentru un timp, suntem lăsaţi pe pământ, atunci aceasta este pentru a-L putea reprezenta pe Omul care a plecat în ceruri – Hristos Isus, Omul în glorie. Ce onoare imensă ne-a fost dată! Să rămânem, pentru puţină vreme, ca martori pentru Hristos în lumea din care El a fost respins. Putem ocupa doar o poziţie umilă şi obscură în această lume, însă noi suntem aici cu un scop mult mai înalt. Nici mai mult, nici mai puţin decât a-L reprezenta pe Hristos în sfera obişnuită a vieţii. Aceasta va lumina cu adevărat cea mai plictisitoare viaţă şi va susţine cea mai tristă viaţă.

Pentru a fi martori corespunzători, trebuie ca în trăirea sufletelor noastre să cunoaştem ceva din marile adevăruri prefigurate în această ultimă zi a călătoriei. Şi noi trebuie să călătorim de la Ghilgal la Iordan şi să-L zărim pe Omul înălţat şi glorificat în ceruri, mai înainte de a putea manifesta ceva din harurile şi excelenţele Sale într-o lume din care El a fost alungat.

Ghilgal a fost punctul de plecare în această zi memorabilă. La Ghilgal, Israel a fost pus deoparte  pentru Dumnezeu prin circumcizie şi tot acolo, după circumcizie, Dumnezeu a putut spune poporului “Astăzi am îndepărtat dispreţul Egiptului de peste voi” (Iosua 5:9 ). Acolo a fost tăiată carnea şi acolo dispreţul Egiptului a fost îndepărtat. La Marea Roşie ei au fost izbăviţi din Egipt, dar până când nu au fost circumcişi pe malurile Iordanului, ocara Egiptului nu a fost îndepărtată.

Cunoaştem din Epistola către Coloseni faptul că circumcizia este imaginea “dezbrăcării trupului cărnii”. Prin moarte am fost eliberaţi de acel lucru rău, pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte carne. Dar acea izbăvire este în moartea lui Hristos, iar credinţa acceptă faptul că noi am murit cu Hristos. Bazat pe acest fapt măreţ, avem următorul îndemn: “Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ” (Coloseni 3:5 ). În acelaşi timp, apostolul ne spune şi ce sunt aceste mădulare: “curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie”. Este important să reţinem că acestea nu sunt mădularele trupului, ci mădularele cărnii. Mădularele trupului trebuie date lui Dumnezeu (Romani 6:13 ), mădularele cărnii trebuie să fie puse în moarte. Şi, din nou, nu carnea este cea pe care trebuie să o dăm morţii, ci mădularele cărnii. Problema cărnii a fost tratată la cruce. Credinţa acceptă aceasta, dar în umblarea noastră zilnică trebuie să tăiem orice caracter al cărnii – acele lucruri urâte şi rele în care am trăit atunci când eram în lume. În măsura în care aceste lucruri sunt încă vizibile în noi, în aceeaşi măsură ocara Egiptului este încă asupra noastră. Deoarece toate aceste lucruri declară nu doar faptul că noi am fost în lume, ci şi felul vieţii pe care l-am trăit în lume, şi astfel devin o ocară pentru noi. Dar dacă aceste dovezi ale cărnii sunt tăiate şi nu mai sunt vizibile, atunci ocara Egiptului este îndepărtată, deoarece dacă aceste lucruri sunt îndepărtate, atunci nimeni nu poate spune ce fel de oameni am fost atunci când trăiam în lume. Această punere în moarte a mădularelor cărnii este Ghilgalul creştinului şi, după cum Iosua, în timpul victoriilor sale, se întorcea mereu la Ghilgal, tot la fel şi creştinul, după fiecare nouă victorie, trebuie să fie atent la manifestarea cărnii şi să o respingă fără ezitare. Acesta este primul pas al călătoriei, iar importanţa lui nu poate fi subliniată îndeajuns. Dacă trebuie să Îl reprezentăm pe Omul care S-a înălţat la ceruri, cât de necesar este ca fiecare manifestare a cărnii să fie judecată şi respinsă pe deplin!

Betel este următoarea etapă. Semnificaţia profundă a acestui loc renumit este dată de istoria lui Iacov. În călătoria sa de la Beer-Şeba la Haran, el a dat de un loc sigur în care a zăbovit toată noaptea. Având pământul ca pat şi o piatră ca pernă, el s-a culcat. Domnul i-a apărut într-un vis dându-i trei promisiuni necondiţionate acestui pribeag (Geneza 28:10-15 ).

1. Despre ţară – îi va fi dată lui Iacov ca sămânţa sa. Israel a primit stăpânirea ţării, dar a pierdut-o din cauza responsabilităţii. Şi totuşi ei nu au stăpânit-o niciodată potrivit cu această promisiune pe baza harului suveran.

2. Despre Israel – sămânţa lui Iacov. Se vor înmulţi ca nisipul pământului şi se vor împrăştia de la vest la est, de la nord la sud şi prin Israel, toate familiile pământului vor fi binecuvântate.

3. Despre Iacov însuşi. Timp de douăzeci de ani el va fi un pribeag, înfruntând greutăţi şi pericole, dar el este asigurat de Domnul că va fi cu el, îl va ţine şi îl va aduce înapoi în ţară. “Nu te voi părăsi”, zice Domnul, “până când nu voi face ceea ce ţi-am promis”.

Astfel, Betelul mărturiseşte credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu faţă de poporul Său în asigurarea unui loc pentru ei, în păstrarea lor pentru un loc şi în a-i ţine şi a-i purta astfel pe fiecare pentru ca niciunul să nu piară, oricât de greu şi de lung ar fi drumul.

În calitate de creştini, călătorind prin această lume, cât de binecuvântaţi suntem să avem siguranţa că acea casă spre care mergem ne este asigurată prin aceeaşi credincioşie de neschimbat a lui Dumnezeu. Apostolul ne poate astfel aminti că noi mergem spre “o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru voi”. Israel are o ţară păstrată pe pământ, iar creştinul o casă în ceruri. Dar, mai mult, după cum Israel este păstrat pentru ţara sa, tot aşa şi creştinul este păzit “prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă”.

Iar când vom fi în sfârşit strânşi acasă, se va vedea că niciunul din cei care Îi aparţin nu va lipsi. Călătoria poate fi lungă, drumul poate fi greu, împotrivirea mare, lupta aprigă – poate că deseori ne împiedicăm şi cădem – însă cuvintele Domnului către Iacov ne sunt aplicate de către apostol şi nouă: “Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi”.  Dacă Ghilgalul vorbeşte despre răul de neschimbat al cărnii, orice activitate ce trebuie respinsă, Betelul vorbeşte despre credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu în care sufletele noastre se pot odihni cu o încredere depăvârşită.

Dar în timpul profetului, mărturia Ghilgalului şi Betelului faţă de legătura lui Dumnezeu cu Israel era doar o amintire rememorată doar prin credinţă. La înfăţişare, Ghilgal şi Betel deveniseră mărturia pentru păcatul poporului. Păstorul Amos acuză poporul de fărădelege la Betel şi de înmulţirea fărădelegii la Ghilgal. Betel, locul unuia dintre viţeii de aur, era centrul idolatriei şi, dacă ce fărădelegea idolilor era generalizată, la Ghilgal ea era multiplicată. Credinţa lui Ilie priveşte dincolo de păcatul groaznic al poporului şi recunoaşte că este scopul lui Dumnezeu să aibă un popor pus deoparte pentru El Însuşi şi adus în binecuvântare doar pe baza credincioşiei Sale neschimbate şi a harului Său necondiţionat.

Tot aşa, în ultimele zile a dispensaţiei creştine, crucea – care din punctul de vedere al lui Dumnezeu este mărturia judecăţii cărnii – a devenit în mâna omului un obiect de idolatrie universală şi astfel mărturia păcatului său. Cât de mulţi se închină crucii, dar resping cu împotrivire tot ceea ce înseamnă crucea şi Îl urăsc pe Hristos cel crucificat! Betelul, de asemenea, – care înseamnă casa lui Dumnezeu – locul binecuvântării pentru manifestarea a tot ceea ce Dumnezeu este în credincioşia Sa neschimbată, a fost degradat într-o construcţie de lemn şi piatră pentru a arăta mândria şi slava omului. Atât în timpul lui Ilie, cât şi în zilele noastre, nimic nu dovedeşte cu atâta tărie totala ruină a ceea ce mărturiseşte numele lui Dumnezeu ca decăderea a ceea ce este divin. Pentru o astfel de persoană nu mai este nicio speranţă şi nu mai rămâne nimic altceva decât judecata.
Aceasta ne este adusă în următoarea etapă a călătoriei lui Ilie. Profetul este trimis la Ierihon, cetatea faţă de care Dumnezeu Şi-a pronunţat osânda. Sfidându-L pe Dumnezeu, omul a reconstruit cetatea doar pentru a atrage judecata asupra sa. Astfel Ierihonul devine martorul judecăţii lui Dumnezeu faţă de aceia care s-au luptat împotriva poporului Său şi s-au răzvrătit împotriva Lui. Credinţa lui Ilie anticipează faptul că naţiunea împotrivitoare se îndrepta spre judecată, tot la fel cum credinţa astăzi discerne faptul că creştinismul mărturisitor se grăbeşte spre osândă.

De la Ierihon, Ilie pleacă spre Iordan. Ca şi imagine, Iordanul este râul morţii. Prin el a trecut Israelul ca pe uscat în ţară şi acum, din nou, Ilie şi Elisei trec pe uscat, însă pentru ei este un drum de a scăpa din ţara care era sub judecată. Această trecere prin Iordan devine mărturia faptului că toate legăturile dintre Dumnezeu şi Israel sunt rupte pe temeiul responsabilităţii. Judecata este asupra lor, iar credinţa recunoaşte că moartea este singurul mod de scăpare de apropiata judecată. Ghilgalul ne spune că e necesară respingerea cărnii şi că ocara Egiptului trebuie îndepărtată pentru ca Israelul să primească ţara ca moştenire. Betel vorbeşte despre scopul suveran al lui Dumnezeu de a binecuvânta poporul Său pe temeiul harului Său necondiţionat. Ierihon arată că naţiunea este sub judecată pe temeiul responsabilităţii. Iordanul, că singura cale de scăpare de judecată este prin moarte.

Oare în această călătorie tainică  nu vedem noi prefigurarea drumului perfect al Domnului Isus în mijlocul Israelului? În El nu s-a găsit în niciun fel ocara Egiptului. El a umblat şi a trăit în lumina credincioşiei de neschimbat a lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale. El a avertizat naţiunea de judecata iminentă şi a luat drumul morţii care rupea orice legătură cu Israelul după carne şi deschidea pentru ucenicii Săi o uşă de scăpare din judecata care urma să vină asupra naţiunii.

Dar, dacă în Ilie vedem o prefigurare a drumului Domnului Isus prin această lume către gloria cerească şi aceasta prin drumul morţii, în Elisei vedem o imagine a celui credincios care se identifică din toată inima cu Hristos, care, în duh, alege drumul ce duce afară din această lume şi care, văzându-L pe Hristos înălţat prin cerurile deschise spre acel loc nou din glorie, se întoarce într-o lume aflată sub judecată pentru a mărturisi, prin har, pe Omul plecat în glorie. În timpul lui Ilie erau mulţi fii ai profeţilor la Betel şi Ierihon, însă unul singur a mers pe drum alături de profet. Fii profeţilor erau extrem de inteligenţi, ei îi puteau spune lui Elisei ce urma să se întâmple, dar ei nu aveau o inimă pentru a-l urma pe Ilie. Şi astăzi mulţi cunosc multe despre Hristos şi sunt bine educaţi în ceea ce priveşte Scriptura, dar nu sunt pregătiţi să accepte locul afară împreună cu Hristos şi cunosc puţin despre poziţia lor cu Hristos în ceruri.

Prin ce putere deci, am putea întreba, este un suflet capabil să facă o astfel de călătorie? Istoria lui Ilie ne descoperă acest secret. Cineva remarca anumiţi paşi prin care el a fost condus să îl însoţească pe Ilie. Primul, el a fost atras înspre Ilie. A venit o zi în viaţa lui când Ilie “a trecut pe lângă el” şi şi-a aruncat mantaua asupra lui. Şi nu a fost oare o zi măreaţă şi în viaţa noastră când Domnul Isus S-a apropiat de noi şi noi am venit sub puterea harului Său şi cu bucurie am “alergat după” El? Dar, ca Elisei, cu toate că am fost atraşi spre Hristos, totuşi existau legături naturale care ne ţineau. Nevoia noastră şi harul Său L-au făcut pe Hristos foarte frumos, însă El nu avea primul loc în noi. Cu toate acestea, în viaţa lui Elisei a venit un timp când legăturile naturale s-au rupt şi apoi citim: “Şi s-a ridicat şi a mers după Ilie şi i-a slujit”. Este un lucru să fii mântuit prin Hristos –  sub adăpostul mantiei Sale -, însă este o cu totul altă etapă în viaţa noastră atunci când ieşim înainte cu hotărâre pentru a-I servi – să Îi slujim. Înseamnă aceasta că renunţăm la îndeletnicirile noastre pentru a-L urma pe el, că întoarcem spatele caselor, soţiilor şi copiilor noştri? Nu neapărat. Dar înseamnă că în timp ce cândva ne îndeplineam îndatoririle având în vedere doar un scop egoist, acum Hristos devine scopul nostru. În vreme ce un copil nemântuit trebuie să îşi asculte părinţii pentru că aşa este drept, dincolo de dragostea naturală, copilul mântuit va asculta deoarece aceasta Îi face plăcere lui Hristos. Şi când Hristos devine astfel scopul, poate fi cu adevărat spus că mergem după El şi că Îi slujim.

Dar, pe măsură ce Îl urmăm pe Hristos, creştem în cunoaşterea lui Hristos şi aceasta ne conduce către o etapă următoare a vieţii sufletelor noastre, devenim ataşaţi de El. Acest aspect este ilustrat într-un mod mişcător în viaţa lui Elisei. De trei ori, în timpul ultimei zile a acestei călătorii, el îi poate spune lui Ilie: „nu te voi lăsa”. Acesta este limbajul unei inimi care este ţinută prin dragoste. Iar dragostea este pusă la încercare. La Ghilgal, Betel şi Ierihon, Elisei este încercat prin cuvintele lui Ilie: „Stai aici, te rog”, doar pentru a întâlni triplul răspuns repetat „nu te voi lăsa”. Deşi drumul lui Ilie duce la Betel, cetatea viţelului de aur, la Ierihon, cetatea blestemului şi la Iordan, râul morţii, totuşi Elisei îl va urma prin puterea dragostei. Aşa după cum Rut a putut să spună în vremea ei „încotro vei merge tu voi merge şi eu”, iar cei doisprezece au putut să spună într-un timp ulterior, când mulţi I-au întors spatele şi nu au mai mers cu El: “Doamne, la cine să plecăm?”. Harul i-a atras înspre Hristos, iar dragostea i-a ţinut cu Hristos.

Mai mult de atât, ataşamentul inimii conduce la identificare deplină cu Ilie. De trei ori în timpul acestei ultime zile a călătoriei Duhul lui Dumnezeu foloseşte cuvintele “ei amândoi”, vorbind despre identificare. La Ierihon “au mers amândoi”. La râu “ei amândoi au stat lângă Iordan”, iar când apele au fost lovite “au trecut amândoi pe uscat”. Dragostea găseşte plăcere să accepte faptul că noi am fost identificaţi cu Hristos în locul judecăţii, la apele morţii.

În plus, dacă am fost identificaţi cu Hristos în moarte, atunci este pentru a putea păstra părtăşia dulce cu El în înviere şi aspectul acesta este, de asemenea, prefigurat în această frumoasă istorisire, deoarece, trecând pe un pământ nou prin râul morţii, citim: “…pe când mergeau ei încă şi vorbeau”. Poate că suntem mântuiţi de mulţi ani, dar mergem şi vorbim noi încă cu Hristos în timp ce străbatem calea noastră?

Cât de binecuvântat marchează Elisei calea pe care cel credincios este condus să Îl urmeze pe Hristos, afară din această lume condamnată la judecată, către locul Său nou al gloriei învierii. Atraşi către El în har, ataşaţi de El în dragoste, identificaţi cu El în moarte şi bucurându-ne de părtăşia cu El în înviere.

Ajunşi de cealaltă parte a Iordanului, afară din ţară, totul se schimbă dintr-o dată. Abia atunci spune Ilie: “Cere ce să-ţi fac”. Harul pune întreaga putere a unui om înălţat la dispoziţia lui Elisei. Moartea a deschis calea pentru revărsarea harului suveran. Vai! Cât de puţin realizăm noi faptul profund că întregul har şi puterea Hristosului înălţat sunt la dispoziţia noastră! Ce ocazie pentru Elisei; el trebuia doar să ceară pentru a obţine. A cerut el viaţă lungă, sau bogăţie sau putere sau înţelepciune? Ah, nu; credinţa sa ridicându-se deasupra a tot ceea ce inima firească şi-ar putea dori, el cere dintr-o dată o măsură dublă a duhului lui Ilie. El realizează că dacă trebuie să rămână pe pământ în locul lui Ilie, el va avea nevoie de duhul lui Ilie. Oare această scenă nu ne poartă gândurile în camera de sus din Ioan 14 ? Domnul urma să Îşi părăsească ucenicii şi să se înalţe în glorie şi cu toate că El nu spune “Cere ce să-ţi fac?”, totuşi El spune, să zicem aşa, “voi face o cerere pentru voi”. “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna”. Cât de înceţi suntem ca să realizăm că o Persoană divină a plecat în ceruri şi o Persoană divină S-a coborât din ceruri pentru a locui în cei credincioşi. Iar Persoana care S-a coborât este la fel de măreaţă ca Persoana care S-a înălţat. Dacă suntem lăsaţi pe acest pământ pentru a fi imagine a lui Hristos ca Omul glorificat, vom avea nevoie, după cum spunea cineva, de “o putere corespunzătoare cu El”.

Elisei ceruse un lucru greu, totuşi acesta îi va fi dat dacă, spune Ilie, “mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”. “Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au descărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. Şi Elisei l-a văzut”. El îl vede pe Ilie suindu-se în glorie, dar pe pământ “nu l-a mai văzut”. Apostolul spune “şi chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem astfel”. Şi care este rezultatul faptului că apostolul L-a văzut pe Hristos în glorie? El răspunde: “Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi”. Şi despre acest fapt ni se relatează în această întâmplare, deoarece citim că Elisei “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. Dar mai mult, nu numai că el renunţă la “cele vechi”, ci el le face şi fără folos. El nu le-a împăturit să le pună deoparte cu grijă, pentru a fi gata să fie luate din nou în viitor, ci “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. El a terminat cu ele pentru totdeauna. De acum înainte el este îmbrăcat cu mantaua lui Ilie. Dar aceasta este mantaua omului care se urcase la ceruri după ce trecuse pe la Ierihon şi prin Iordan. În mod simbolic, el trecuse prin judecată şi moarte şi, ca rezultat, Dumnezeu este liber să îl trimită înapoi pe Elisei cu un mesaj de har către o naţiune aflată sub judecată. Însă pentru ca acest martor să aibă vreo putere, el trebuie să fie cu adevărat un trimis al omului din ceruri. Ce binecuvântare a fost aceasta în cazul lui Elisei, deoarece, pe drumul de întoarcere la Ierihon de la scena răpirii, fiii profeţilor exclamă dintr-o dată: “Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei. Şi au venit în întâmpinarea lui şi s-au plecat până la pământ înaintea lui”.

În acelaşi fel, văzându-L pe Hristos în glorie şi ochii noştri fiind umpluţi cu gloriile noii creaţii, este privilegiul nostru să renunţăm la “cele vechi” şi în puterea “Duhului de viaţă în Hristos Isus” să Îl reprezentăm pe Omul care S-a înălţat la ceruri în aşa fel,  încât chiar lumea să fie silită să observe că noi am fost “cu Isus”, după cum au spus în vremea lui Elisei “duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei”.

Ilie, un bărbat al credinței

 E. A. Bremicker

Am dori să ne preocupăm în continuare cu patru laturi diferite ale credinţei lui Ilie, şi anume cu ascultarea credinţei sale, cu curajul credinţei sale, cu rugăciunea credinţei sale şi cu eşecul credinţei sale.

Ascultarea credinţei

Credinţa şi ascultarea sunt strâns unite. În Epistola către Romani se foloseşte de două ori expresia: „ascultarea credinţei“, o dată la începutul şi o dată la sfârşitul epistolei (Romani 1:5 16:26 ). Fără credinţă în Dumnezeu nu există ascultare adevărată, care să-i fie plăcută lui Dumnezeu. Dar fără ascultare nu există nici adevărată credinţă. Credinţa este baza, ascultarea este consecinţa practică. Ascultarea se aseamănă cu rodul, care creşte în copacul credinţei. Acest lucru are valabilitate pentru omul care a acceptat în credinţă mântuirea lui Dumnezeu. Ea devine vizibilă în ascultare. Are valabilitate şi pentru omul mântuit, care trăieşte prin credinţă. La tesaloniceni s-a arătat „lucrarea credinţei“ ca o urmare a dedicării lor Dumnezeului viu (1. Tesaloniceni 1:3 ).

Viaţa lui Ilie a fost caracterizată de ascultare. El a urmat întocmai poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă i s-au părut ciudate. Imediat ce Dumnezeu i-a încredinţat slujitorului Său pentru prima dată o lucrare, Ilie a primit porunca să se ascundă. Fără să discute cu Dumnezeu despre acest lucru, a pornit spre pârâul Cherit, unde a fost hrănit de corbi. Când pârâul a secat, nu a ezitat să plece la Sarepta, pentru a locui acolo la o văduvă. Când Dumnezeu i-a dat lucrarea dificilă de a merge la Ahab, Ilie a ascultat din nou. Consecinţele ar fi putut fi foarte grave pentru el, dar el a făcut ceea ce i-a spus Dumnezeu.

Despre credincioşii din Roma, Pavel a putut mărturisi că vestea despre ascultarea lor a ajuns la toţi (Romani 16:19 ). Se poate spune acest lucru şi despre noi? Dumnezeu ne dă indicaţii clare în Cuvântul Său, pe care trebuie să le urmăm. Domnul Isus nu este numai Mântuitorul nostru, ci şi Domnul nostru. Noi suntem datori să-i fim ascultători, chiar dacă uneori nu înţelegem care sunt intenţiile Sale. Gândurile Sale sunt mai presus de gândurile noastre. De aceea vrem să învăţăm de la Ilie să ascultăm de Dumnezeu în toate împrejurările vieţii şi să ne încredem în El, pentru că El ştie calea corectă pentru noi. Dumnezeu nu l-a dezamăgit pe slujitorul Său Ilie. Nici pe noi nu ne va dezamăgi.

Curajul credinţei

Dumnezeu a dat slujitorului Său indicaţii care au pretins un curaj neobişnuit al credinţei. Ca profet necunoscut din ţara Galaad, el trebuia să-i vestească împăratului lui Israel judecata lui Dumnezeu. Ca „duşmanul numărul 1 al statului“, după trei ani şi şase luni a trebuit să meargă din nou la împărat. Pe muntele Carmel a stat singur împotriva celor 450 de profeţi ai lui Baal şi a celor 400 de profeţi ai Aşerei. Pentru aceasta era nevoie de un curaj deosebit. Acest curaj l-a luat Ilie din credinţa în Dumnezeul său.

Când privim la cei trei prieteni ai lui Daniel stând înaintea mâniosului împărat Nebucadneţar, care dorea să-i oblige să se închine înaintea chipului cioplit, rămânem uimiţi de curajul credinţei lor. Ei îi spun fără teamă împăratului: „Dumnezeu nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scape din cuptorul care arde cu foc; şi ne va scăpa din mâna ta, împărate! Şi dacă nu, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi…“ (Daniel 3:17 ). Ei aveau deplina încredere că Dumnezeu îi va ajuta. Ei nu ştiau sigur cum, dar se încredeau în Dumnezeul lor.

Care era punctul de pornire al unui astfel de curaj al bărbaţilor lui Dumnezeu din Vechiul Testament? Era relaţia vie cu Dumnezeul lor, pe care o cunoşteau şi din care trăiau. Ei nu s-au lăsat abătuţi de la calea lor prin dificultăţi şi pericole. Ilie era conştient că stătea nu înaintea lui Ahab şi a Izabelei, ci înaintea lui Dumnezeu.

Acelaşi curaj îl găsim la apostoli, pe care Domnul i-a trimis în lume să mărturisească despre El. Aceiaşi bărbaţi, care după crucificarea Domnului au stat cu uşile încuiate de frica iudeilor, au luat poziţie curajoşi şi netulburaţi pentru Domnul lor. Chiar dacă urmau să fie închişi şi omorâţi, nu s-au lăsat abătuţi să mărturisească despre Domnul lor. Noi nu mai trăim astăzi în astfel de împrejurări, şi totuşi suntem deseori atât de fricoşi. Exemplul acestor bărbaţi din Vechiul şi din Noul Testament ne poate încuraja să luăm poziţie fără frică pentru Domnul nostru.

Rugăciunea credinţei

O viaţă de credinţă este de neînchipuit fără rugăciune. Prin rugăciune stăm în legătură cu cerul, pentru a ne deschide inima înaintea Dumnezeului nostru, pentru a-i spune totul, dar şi pentru a primi indicaţii şi orientare. În acelaşi timp, rugăciunea este izvorul ascuns al puterii. Acest lucru a avut valabilitate pentru eroii credinţei din Vechiul Testament, dar şi pentru noi astăzi.

Noul Testament confirmă foarte clar că Ilie a fost un bărbat al rugăciunii: „Ilie era un om cu aceeaşi fire ca noi şi s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă şi n-a plouat pe pământ trei ani şi şase luni“ (Iacov 5:17 ). Ilie nu a fost un supraom. El a avut aceleaşi simţăminte ca noi. Dar totuşi, a fost un bărbat al rugăciunii, şi astfel a fost hrănită încrederea sa neclintită în Dumnezeul său. Să ne amintim de patru evenimente:

Ilie s-a rugat să nu plouă trei ani şi şase luni. El a fost atât de convins de acest lucru, încât s-a dus la împăratul Ahab şi i-a vestit exact această judecată ( 17:1 ). Pentru a cere de la Dumnezeu o perioadă atât de lungă de secetă, era nevoie de întreaga putere a rugăciunii. Când a trecut acea perioadă, Ilie s-a rugat din nou şi a făcut-o cu convingerea deplină a credinţei, că Dumnezeu îl va asculta. Ilie chiar i-a cerut lui Ahab să se grăbească, să ajungă acasă înainte să plouă ( 18:44 ). Ilie s-a rugat în camera sa la Dumnezeu, ca să fie trezit la viaţă copilul văduvei ( 17:20 ). Şi pentru această rugăciune era nevoie de îndrăzneală; când s-a mai întâmplat ceva asemănător? Apoi îl vedem pe muntele Carmel, strigând în public la Dumnezeul său, pentru a lăsa să cadă foc din cer ( 18:36-37 ). Şi aceasta a fost o minune măreaţă a lui Dumnezeu, de a cărei realizare Ilie a fost ferm convins.

Iacov vorbeşte în epistola sa despre „rugăciunea credinţei“ (Iacov 5:15 ). Imediat după aceea urmează indicaţia: „Mare putere are cererea fierbinte a celui drept“ (Iacov 5:16 ), apoi aminteşte exemplul lui Ilie. Aici învăţăm că cel care se roagă trebuie să fie un „om drept“, adică un om care are aprobarea lui Dumnezeu în toate domeniile vieţii sale. Simţim cu toţii cât de departe rămânem faţă de puterea credinţei lui Ilie. Totuşi, viaţa sa de rugăciune plină de credinţă ne este dată ca exemplu, din care putem învăţa. Suntem încurajaţi să vedem cum Dumnezeu a ascultat rugăciunile lui Ilie.

Eşecul credinţei

Dumnezeu nu ascunde în Cuvântul Său greşelile marilor bărbaţi ai lui Dumnezeu, nici chiar în cazul lui Ilie. În ciuda ascultării sale, în ciuda curajului său şi a rugăciunii sale, a venit ziua în care Ilie a privit la sine şi a devenit slab. Aceasta ne face şi pe noi atenţi cu privire la sentinţa asupra lui şi asupra noastră. În viaţa de credinţă nu există garanţii şi reţete patent. Şi în cazul lui Ilie, ceasul de după victorie s-a dovedit a fi mai periculos decât ceasul luptei. Puterile sale au fost epuizate. Când Izabela l-a ameninţat cu moartea, el a fugit în pustiu, ca să-şi scape viaţa şi acolo s-a aşezat foarte depresiv sub un ienupăr ( 19:1-4 ). Nu mai avea deloc curajul vieţii. El s-a rugat şi acolo, dar nu mai era o rugăciune a credinţei.

Aşa că cel care gândeşte că stă în picioare să fie atent să nu cadă“ (1. Corinteni 10:12 ): aceasta este lecţia pentru noi. Pentru aceasta ne-a descris Dumnezeu eşecul credinţei lui Ilie.

Dacă citim în context relatarea din 19 putem să recunoaştem trei motive pentru această umblare: mai întâi nu citim că Ilie s-ar fi rugat după ce a auzit ameninţarea Izabelei. El nu a mai acţionat în dependenţă de Dumnezeul său, ci a devenit el însuşi activ. În al doilea rând a fost preocupat cu împrejurările şi nu cu Dumnezeu, care are toate situaţiile în mâna Sa. În al treilea rând, gândurile sale s-au învârtit numai în jurul său. Acest lucru reiese foarte clar când citim rugăciunea sa când şedea sub ienupăr. El se vedea numai pe sine şi propria sa slujbă.

Eşecul credinţei ne însoţeşte, din păcate, şi pe noi. De câte ori nu suferim tocmai atunci o înfrângere, când ne aşteptăm mai puţin la aşa ceva! Motivele sunt clare, la fel ca la Ilie. Şi totuşi, suntem încurajaţi, când vedem că Dumnezeu nu-l lasă pe slujitorul Său sub ienupăr. El i s-a arătat pentru a-l motiva din nou. Tot astfel, Dumnezeu nu permite astăzi ca noi să suferim o înfrângere, ci doreşte să ne îndreptăm din nou privirile spre El şi să ne orientăm după El, pentru a obţine puteri noi ale credinţei şi pentru a putea merge mai departe pe calea noastră cu încredere în El.

Exemplul lui Ilie ne încurajează pe toţi!

Gânduri despre Daniel

 W. T. P. Wolston

În seara aceasta aş dori să privim la câteva aspecte din viaţa lui Daniel, că şi om, că şi credincios şi că slujitor al lui Dumnezeu. Daniel era prizonier. Cred că ştiţi cu toţii, că primul lucru remarcabil în legătură cu Daniel este că dacă el s-ar fi uitat în jurul său trebuie să se fi gândit că totul era pierdut, că toate au fost distruse. Probabil că şi-ar fi putut spune că este singur, prizonier într-un oraş străin. Dar dacă ar fi gândit aşa, sunt sigur că ar fi fost luat de val, un val care era extrem de puternic printre prizonierii din Babilon. Dar Daniel a avut tăria de a sta în picioare, de a rămâne tare de partea lui Dumnezeu. Numele său este foarte interesant, „Dumnezeu este judecător”.

Împăratul ceruse mai-marelui famenilor să îi aducă pe câţiva dintre copiii lui Israel, din sămânţa împărătească, dintre prinţi, pentru a-i folosi în serviciul său. De asemenea, el îi indică şi prin ce fel de teste trebuie să treacă aceşti tineri. Vedem o examinare preliminară, apoi drumul lui Daniel, dezvăluirea caracterului său şi, la sfârşitul acestui capitol, testul final. Daniel şi cei trei prieteni ai săi sunt primii din “clasă”. Am auzit pe unii care spun că un creştin trebuie să fie un papă-lapte. Să nu credeţi aşa ceva. Este minunat felul în care Dumnezeu lucrează printr-un adevărat credincios şi vedem aceasta în istoria lui Daniel, care a fost promovat pas cu pas, de la a face parte din sfatul înţelepţilor, la a fi prim-ministru şi în final la a fi numit responsabil peste administrarea întregului imperiu persan. În această poziţie trece prin cele mai grele încercări, spre sfârşitul vieţii sale.

Acum, dacă privim felul în care au fost examinaţi, în primul rând este vorba despre ceea ce fiecare dintre ei era, despre capacităţile lor. Doar pentru că eşti creştin, nu trebuie să fii prost. Dacă eşti de partea Domnului, nu înseamnă că trebuie să îţi lipsească ceva din pregătirea pe care un om din lume o are pentru viaţă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia un dar, după puterea noastră. Nu mă îndoiesc că Dumnezeu a ţinut cont de capacităţile acestui tânăr deosebit. Pasul următor în încercarea lor a fost momentul când li s-a oferit o porţie din carnea de la masa regelui şi din vinul său, pentru că după trei ani să poată fi aduşi înaintea lui.

Putem vedea cum în momentul când priveşte lucrurile care sunt puse înaintea lui, Daniel începe să se gândească “Eu Îi aparţin lui Dumnezeu, şi ştiu că El are anumite principii pentru viaţa slujitorului Său”. Daniel nu uitase ce învăţase în tinereţea să, adică nu uitase Scripturile. Cred, dragii mei prieteni, că este o mare lipsă a tinerilor din ziua de azi faptul că nu cunosc Scriptura. Biblia nu este studiată astăzi atât cât ar trebui. Pavel îi spune lui Timotei că din pruncie cunoştea Scripturile. Adevărul este că în zilele noastre lucrurile merg din ce în ce mai rău şi în această privinţă. Când eram tânăr şi încă neîntors la Dumnezeu, îmi amintesc cum mama mea mi-a indus gândul că în Biblie sunt lucruri minunate, şi deşi nu Îl cunoşteam pe Hristos şi nu eram credincios, mi s-a spus că după masa de dimineată obişnuiam să iau Biblia cea mare a familiei, care fusese a tatălui meu şi să mă aşez jos sub masă cu Biblia pe genunchi citind din istorisirile Vechiului Testament. O mare parte din puţinul pe care îl ştiu, îl atribui învăţăturii pe care mi-a dat-o mama mea când eram copil. Dacă vreunul dintre voi este tată, aveţi grijă la felul în care vă învăţaţi copiii din Scriptură. Încercaţi să îi învăţaţi să o preţuiască, dacă puteţi treziţi în inimile lor dorinţa de a cunoaşte şi învăţa Scriptura, şi poate că fiii voştri vor ajunge mai buni decât taţii lor.

Ajungând în acest punct, în versetul 8, vedem că Daniel a hotărât în inima să să nu se întineze cu mâncarea împăratului. Avea şansa să mănânce şi să bea cu adevărat bine, şi atât de des tinerii sunt călăuziţi de stomac, chiar şi atunci când au ceva experienţă de viaţă. Nimeni nu poate să spună că nu este influenţat de aceasta. Din fire suntem construiţi astfel încât să ne lăsăm influenţaţi de astfel de lucruri, dar tocmai aici vine ocazia de a renunţa. Barnaba îi îndemna pe cei întorşi la Dumnezeu să se alipească de Domnul cu inimi hotărâte. Şi eu în această seară aş vrea să vă îndemn să vă alipiţi cu hotărâre de Domnul. Cred că o inimă hotărâtă este un lucru deosebit. Suntem adesea atât de asemănători meduzelor pe care le vedem vara la mare. Puteţi spune “dar sunt foarte drăguţe”, dar dacă sunteţi atenţi, veţi vedea că sunt duse de orice val. Şi tinerii din ziua de azi, cei mai mulţi dintre ei, sunt că un banc de meduze. Sunt duşi de orice val. Acum, dragul meu prieten, te întreb deschis, dacă priveşti la viaţa ta, la propriile tale căi, crezi că ai fost că şi Daniel un om hotărât? Un om care poate spune “nu” direcţiei în care merg toţi din jur este omul pregătit pentru greutăţi. Dacă îţi faci timp să citeşti în Levitic 11 şi 12 vei vedea că Dumnezeu spusese poporului Său ce să mănânce şi ce să nu mănânce. Apoi, poţi citi despre nazirei, cei care de când se năşteau renunţau la vin. Daniel spune “Nu voi acţiona după principiile acestei lumi”. Cu alte cuvinte, el stă deoparte. El simte că aceste lucruri nu sunt tocmai potrivite pentru un om care Îi aparţine lui Dumnezeu şi atunci renunţă la ele, renunţă la a fi la fel cu cei care îl înconjoară. şi ce urmează? Un om care se separă de lume va fi un om care primeşte lumină, şi un om care primeşte lumină va fi un om util, şi un om util va fi un om păstrat.

Timpul trece, şi el continuă să se hrănească cu lucruri foarte simple. Şi din aceasta putem învăţa ceva. că şi creştini, lucrurile cu care vă hrăniţi vă formează. Şi aici este vorba despre ceea ce citiţi în primul rând. În zilele noastre minţile oamenilor sunt formate de ceea ce citesc. Dacă vă hrăniţi cu lucrurile care vă înconjoară, credeţi că veţi putea creşte spiritual? Nici voi şi nici eu nu am putea. Trebuie să fiţi foarte atenţi la hrana sufletului vostru. Nu ar fi rău de loc dacă ai avea la tine un Nou Testament de buzunar. Din el Duhul Sfânt îţi va vorbi, îţi va da lumină, te va hrăni şi te va înviora.

Istoria merge mai departe. Dintre toate locurile din lume, unde v-aţi fi aşteptat să găsiţi un om al lui Dumnezeu, capabil să descopere gândul Lui? Cu siguranţă nu în Babilon. Era ultimul loc din lume unde ai fi căutat un om că Daniel. La sfârşitul perioadei de pregătire, tinerii sunt aduşi înaintea împăratului Nebucadneţar, şi între ei nu a fost găsit nici unul că Daniel şi prietenii săi, de aceea ei au stat înaintea regelui. În toate domeniile înţelepciunii şi ştiinţei în care i-a întrebat, regele i-a găsit de zece ori mai buni decât toţi magicienii şi astrologii care erau în împărăţia să. Dacă şi tu ai examene, a fi ultimul din clasă nu este o mărturie bună pentru un creştin. Trebuie să recunosc că pe vremea când eram student la King’s College Dumnezeu m-a ajutat să ridic şi eu un pic steagul pentru Hristos. Colegii mei mă numeau “Spurgeon”. Dar după ce îi lăsam să râdă, era rândul meu, şi întorceam asupra lor tunurile evangheliei, până când se săturau şi mă lasau în pace. Toţi erau siguri că “Spurgeon” este un prostănac şi că va fi la coada clasei. Ei bine, au fost surprinşi. Vă spun sigur că nu au reuşit să ia ei toate premiile.

Daniel este primul din clasă. Nu ştiu dacă aţi observat un verset izbitor în Psalmul 119 , versetul 98, “Am mai multă înţelepciune decât învăţătorii mei pentru că mărturiile Tale sunt cugetarea mea”. Acesta este punctul în care a ajuns şi Daniel. Dintre toţi din clasa să, din şcoala să chiar, împăratul a simţit că poate avea încredere în Daniel şi cei trei prieteni ai săi. Ei aveau înţelepciunea lui Dumnezeu. Dumnezeu îi ajută pe copiii Sai dacă sunt hotărâţi că acolo unde sunt să Îl slujească pe El şi să Îi aducă glorie.

În capitolul doi, nu este vorba atât de mult de viaţa lui Daniel, cât de felul minunat în care Dumnezeu l-a folosit. Întâmplările din acest capitol au loc în prima parte a domniei lui Nebucadneţar. Împăratul a avut un vis. Nu a reuşit să îşi aducă aminte ce visase, şi nimeni nu l-a putut ajuta. Este vorba despre viziunea acelui chip uriaş. Împăratul avusese această viziune dar nu îşi mai amintea despre ce era vorba. De aceea el porunceşte că înţelepţii să îi descopere visul şi interpretarea lui. Dar toţi trebuie să recunoască că nu sunt în stare să facă aşa ceva. Nebucadneţar era un om cu un caracter foarte dificil, dar cred că în capitolul 4 el este cel care povesteşte întregii lumi despre convertirea lui. Acest om rău şi nelegiuit a fost în sfârşit doborât şi a ajuns să Îl cunoască pe Dumnezeu. Aici însă, în mânia să, el dă un ordin că toţi înţelepţii să fie ucişi, inclusiv Daniel. Acum, remarcaţi felul în care acţionează Daniel. El îi cere regelui să îi dea timp, pentru a-i descoperi interpretarea visului. Apoi Daniel merge acasă şi le face cunoscută problema prietenilor săi Hanania, Mişael şi Azaria. Vedem că avea o credinţă deosebită în părtăşie şi rugăciune. El îi adună pe fraţii săi. Iniţial am văzut că el a fost un om care a stat deoparte, şi vedem cum Dumnezeu l-a ajutat în chip minunat şi a ajuns un om luminat. Acum vedem despre el că era un om al rugăciunii. Care este rezultatul micii lui strângeri de rugăciune? Este o istorie foarte interesantă. El vine înaintea lui Dumnezeu împreună cu fraţii săi, şi apoi Dumnezeu îi descoperă secretul într-o viziune. Apoi Daniel binecuvântează pe Dumnezeul cerurilor. Este un lucru minunat, faptul că după ce primeşte înţelegere, el nu aleargă la Arioc că să se laude. El se întoarce şi Îl laudă şi I se închină lui Dumnezeu. El Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru descoperirea pe care a primit-o. Remarcaţi şi felul în care îi include şi pe fraţii săi : „Tu mi-ai făcut cunoscut ce Ţi-am cerut, pentru că Tu ne-ai descoperit taina împăratului”. Dacă poţi să te uneşti în rugăciune cu un alt frate, fă-o. Dacă îmi veţi arăta trei sau patru tineri cărora le place să se întâlnească pentru a se ruga împreună, vă pot spune că de astfel de oameni se foloseşte Dumnezeu. Şi arătaţi-mi oameni care nu se roagă, şi vă pot spune că sunt oameni care vor trece prin viaţă instabili, o zi fericiţi şi în ziua următoare doborâţi, oameni care nu pot fi de nici un folos. Nu voi uita niciodată noaptea când m-am întors la Dumnezeu şi am fost invitat la o strângere de rugăciune pentru seara următoare. A fost un început splendid. Dacă aveţi de-a face cu tineri întorşi de curând la Dumnezeu, daţi-le o strângere de mână caldă, plină de afecţiune, şi spuneţi-le: “ Ne vom ruga împreună şi Îl vom lăuda împreună pe Dumnezeu”. Este o metodă care dă rezultate uimitoare. De ce în zilele noastre se vorbeşte despre sărăcie spirituală, despre lipsa binecuvântărilor? Va voi spune eu de ce. Pentru că lipseşte rugăciunea, atât individuală cât şi colectivă. Aşs dori să vă trezesc interesul în privinţa asta iubiţi fraţi, şi Daniel este un exemplu minunat. El se roagă lui Dumnezeu cerând o descoperire deosebit de importantă, şi o primeşte. Când o primeşte, el Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, şi ceea ce îmi place aici este faptul că îi include şi pe fraţii săi. Nu vedem nici un fel de mândrie la Daniel. Era doar părtăşie. „Tu ne-ai descoperit taina împăratului”.

Daniel vine înaintea împăratului şi îi descoperă lucruri pe care nimeni altcineva nu le-a putut descoperi. Este imaginea remarcabilă a chipului văzut de împărat în vis, care ne dă o privire panoramică asupra istoriei lumii, a celor patru împărăţii care au dominat-o. Imperiul roman nu mai există astăzi. Nu ma îndoiesc însă că într-o zi va fi restabilit, dar va fi un imperiu la fel de mândru de sine, şi care se va prăbuşi la fel de dramatic. Naţiunile merg înspre o degradare tot mai mare. Fierul şi lutul, ceea ce este tare, rigid, divin, este amestecat cu lutul, imagine a ceea ce este uman. Vedeţi azi aceasta în ideologii că socialismul, care au atât de mult succes. Sfârşitul va fi exact la fel că şi prăbuşirea imperiului roman. Atunci când Roma era la apogeul puterii sale, oamenii au început să se preocupe tot mai mult de plăceri, de a face bani, de distracţie, şi au pierdut ceea ce îi caracteriza că popor războinic, fiind învinşi. Astăzi situaţia este aceeaşi. Ce îi caracterizează pe tinerii de azi? Plăcerea, distracţia, dorinţa de a strânge bani pentru a-i risipi în plăceri. Daniel vede sfârşitul acestui lucru. Este piatra care se desprinde şi loveşte picioarele statuii uriaşe. Aceasta este o imagine a revenirii Domnului Isus Hristos în putere şi măreţie şi glorie. Imperiul va fi restabilit, şi se va prăbuşi. Acest imperiu va fi remarcabil deoarece va avea un cap, un împărat, şi în acelaşi timp zece regi.

Drept urmare a faptului că Daniel a reuşit să descopere visul şi interpretarea lui, aşa cum vedem în versetul 18, împăratul l-a facut un om mare, i-a dat multe daruri şi l-a facut conducător peste întregul ţinut al Babilonului. Regele a văzut că era un om învăţat şi înţelept şi un om de încredere. Apoi, la cererea lui Daniel, regele i-a numit pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego administratori ai ţinutului Babilon. Daniel însă a rămas la poarta împăratului. A fost ridicat în ceea ce am putea numi Consiliul Regal. El era cancelar, cel care putea să dea o sentinţă în locul împăratului, probabil cea mai înaltă poziţie pe care o putea deţine cineva în acea epocă.

Voi trece pe scurt prin capitolul 3, care nu prezintă istoria lui Daniel, ci pe a prietenilor săi, care au fost cu siguranţă influenţaţi de el. Şi aici este o lecţie foarte importantă pentru noi. Nu ştiu ce influenţă exercităm fiecare dintre noi asupra oamenilor care ne înconjoara. Priviţi la influenţa lui Daniel asupra prietenilor lui. Exemplul lui i-a ajutat şi pe ei să rămână tari, şi atunci când Nebucadneţar în nebunia şi necredinţa să a construit o statuie uriaşă de aur, ce au spus aceşti trei tineri? Ei îi răspund împăratului „dacă va fi aşa, Dumnezeul căruia Îi slujim ne poate scăpa. Dacă nu, să ştii împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai construit”. Cred că acest răspuns este minunat. Încercaţi să va imaginaţi aceşti tineri, cu cuptorul aprins înaintea lor. Ce rău ar fi fost să se aplece un pic pentru a se închina? Era porunca regelui. Dar porunca regelui implica a nega ceea ce I se cuvenea doar lui Dumnezeu, şi ei nu puteau face aceasta, chiar dacă i-ar fi costat viaţa. Şi este remarcabil felul în care continuă istoria lor. Împăratul este uimit şi spune „Nu am aruncat noi trei oameni în foc? Totuşi eu văd patru oameni liberi, umblând prin foc şi forma celui de-al patrulea este ca a unui Fiu al lui Dumnezeu”. Care a fost efectul acestei uimitoare dovezi de devotament? Cei trei tineri au parte de compania lui Hristos. Dacă vrei să mergi cu Hristos, trebuie să fii tare. Nu poţi să mergi cu El dacă vei ceda în lucruri atât de preţioase inimii Sale. Dumnezeu i-a păzit în harul Său minunat. Singurul lucru pe care l-a facut focul a fost să le arda legăturile, să îi elibereze. Trebuie să fim foarte atenţi, pentru a nu deveni slabi, pentru a nu ne pierde tăria morală, pe care doar Duhul Sfânt o poate lucra în noi.

Mai este doar un pic pana la sfârşitul acestei istorii. În capitolul 5 vedem cum Daniel îi descoperă lucruri lui Belşaţar, nepotul lui Nebucadneţar. Dacă priveşti la sfârşitul capitolului poate că te vei întreba nedumerit de ce Daniel primeşte locul al treilea în împăraţie. Explicaţia este în faptul că Belşaţar domnea împreună cu tatăl său, de aceea el promite că cel care va putea citi inscripţia va ocupa al treilea loc. De fapt, Daniel a fost numit prim-ministru. Daniel a putut citi inscripţia. Belşaţar fusese necredincios, dar totuşi el proclamă în împăraţia sa că Daniel va avea locul al treilea, şi aşa a fost. Dar nu a avut foarte mult această poziţie, deoarece în aceeaşi noapte regele a fost ucis. Dar dacă privim mai departe, vom vedea că şi Darius a ajuns cumva să îl cunoască pe Daniel. Oare cine să fie omul care a fost făcut prim-ministru chiar în noaptea în care Belşaţar a murit? Şi vedem cum actioneaza Darius. I-a făcut plăcere să pună peste imperiu 120 de prinţi, şi peste aceştia trei supraveghetori, dintre care Daniel era cel dintâi. Am putea să îl numim administrator general al imperiului. El era cel care răspundea înaintea regelui pentru toate problemele interne. Ce urmează? Daniel a ajuns urât. Dacă Îi eşti credincios lui Dumnezeu, poţi să te aştepţi să fii urât. Stăpânul tău a fost urât şi respins de lume, şi oamenii din lume vor face tot posibilul să te găsească vinovat sau să te acuze pe nedrept. În versetul 5 vedem cum ei îşi zic unul altuia, „Priviţi la omul acesta”. Şi toţi prinţii şi administratorii caută o acuză împotriva lui Daniel în ce priveşte treburile împărăţiei, dar deoarece el era credincios în toate, nu găsesc nici un fel de vină sau greşeala la el. Este o mărturie deosebită că atunci când ai o slujbă, şi eşti înconjurat de necredincioşi, să se poată spune despre tine “Nu poţi găsi nici o vină în lucrarea sa. Este cel mai bun lucrător din acest loc”. Apoi, duşmanii lui Daniel apelează la vanitatea împăratului Darius şi îi spun „O, împărate, dă o lege ca timp de 30 de zile să nu se aducă închinare altui dumnezeu decât ţie”.

Priviţi în versetul 10 ce face Daniel. Când a aflat că împăratul a semnat decretul, Daniel s-a dus acasă şi, cu ferestrele deschise, a îngenunchiat şi s-a rugat aşa cum făcea şi până atunci. Ce efect a avut decretul asupra lui Daniel? Nu a avut greutate nici cât un fulg. El nu a fost condus pe genunchi de încercări. Atunci când încercarea a venit, l-a găsit deja pe Daniel în această stare plină de putere. El avea ferestrele deschise. Ştiţi că în Orient casele erau joase, construite direct pe pământ. Dar lui Daniel nu i-a fost teamă că ar putea fi văzut. El a deschis larg ferestrele. Cred că cei mai mulţi dintre noi am fi închis ferestrele şi chiar şi obloanele. Daniel învăţase din Cartea sa că atunci când poporul lui Dumnezeu era prizonier în ţara vrăjmaşului, dacă se întorceau cu faţa către Ierusalim, şi priveau către Ierusalim, şi se rugau către Ierusalim, Dumnezeu îi va auzi şi va răspunde. Aici vedem exemplul unui om în faţa unei legi care îl condamna la groapa cu lei, privind către Ierusalim. Bineînţeles că duşmanii săi vin şi îl găsesc rugându-se şi închinându-se Dumnezeului său. Ştiţi cu toţii sfârşitul poveştirii. A fost aruncat în groapa cu lei, dar a ieşit viu de acolo, mai mult, a ieşit fără vreo zgârietură.

În zilele noastre, nici o altă carte a Bibliei nu a fost asaltată că această carte a lui Daniel. În zilele noastre, Daniel nu mai este aruncat într-o groapă cu lei, ci într-o groapă cu critici. Credeţi că vor reuşi criticii să îl distrugă? Cartea lui va ieşi din “groapa cu critici”, şi atunci când criticii vor fi morţi şi condamnaţi, cartea lui Daniel va rămâne în picioare. Explicaţia este simplă: este Cuvântul lui Dumnezeu.

Această istorisire este foarte frumoasă. În acea noapte regele a intrat în palatul său şi a petrecut noaptea postind, fără a reuşi să doarmă. Darius a avut o noapte îngrozitoare, iar Daniel a avut o noapte măreaţă. Omul din groapa cu lei a avut o noapte mareaţă, iar cel ce îl aruncase nu a putut dormi. Omul pe care îl acuză conştiinţa are un tovarăs de pat teribil. Darius a avut o noapte foarte proastă, dar dis de dimineata a venit la groapa cu lei şi cu o voce tânguitoare spune „O, Daniel, slujitorul Dumnezeului Celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia Îi slujeşti necurmat să te scape de lei?”. Aceasta este foarte frumos. Cred că şi noi Îi slujim necurmat. Apoi, Daniel răspunde „Veşnic să traieşti împărate!”. Sunt foarte bine. Tu ai avut o noapte îngrozitoare, dar eu am avut una mareaţă. „Dumnezeul meu a trimis îngerul Său şi a închis gurile leilor, care nu mi-au facut nimic”. Daniel iese din groapa, şi acuzatorii săi sunt aruncaţi în locul său, iar Daniel este înălţat şi mai mult de împărat. Este înalţat şi mai mult, regele îi acordă şi mai multă încredere, şi acest Daniel a prosperat şi sub domnia lui Darius şi cea a lui Cirus Persanul. Daniel a trăit în timpul a trei împăraţi.

Nu voi merge mai departe, dar aş vrea să vă atrag atenţia asupra unui pasaj din capitolul 10, versetele 10 şi 11. “O, Daniel, om preaiubit”. Dacă poti să pui la sfârşitul numelui tau iniţialele O.P., acesta este cel mai minunat titlu pe care îl poţi adăuga numelui tău, Om Preaiubit. De cine? De Dumnezeu. El îl iubeşte nespus de mult pe cel care este de partea Lui, devotat pentru a împlini voia Lui, hotărât că prin har să fie pentru El. Doresc, tinerii mei prieteni, să aveţi şi voi în inimi această hotărâre să Îl urmaţi pe Domnul, pentru ca El să va poată folosi, să vă poată descoperi gândul Sau, exprimat în cuvintele “Om preaiubit”.

 

 

Gânduri asupra experienţei lui Avraam şi a lui Iacov

 J. N. Darby

Experienţele inimii ocupă un loc însemnat în gândurile creştinilor. Este totuşi important ca întotdeauna să le cântărim cu cuvântul lui Dumnezeu. Aceste experienţe reprezintă expresia stării interioare a inimii şi a relaţiilor noastre cu ceilalţi, ca şi a simţămintelor pe care purtarea noastră, în aceste relaţii, le produce în inima şi în conştiinţa noastră.

Nu este nevoie să vorbim aici de experienţa unui om neconvertit, cu toate că nici el nu este lipsit de experienţe. Este adevărat că el nu-L cunoaşte pe Dumnezeu; însă, într-un anumit sens, el se bucură de bunătatea Lui manifestată în lucrurile care-l înconjoară; conştiinţa lui îl poate acuza, poate fi scârbit de păcat şi neliniştit la gândul judecăţii. Poate chiar să uite de acest din urmă aspect, bucurându-se de familia şi societatea sa într-o viaţă morală; dar mai mult de atât nu poate face.

Avem însă o mare varietate de experienţe în oamenii în care lucrează Duhul lui Dumnezeu. Această diferenţă se naşte, pe de o parte, din relaţiile în care noi ne aflăm în raport cu Dumnezeu, şi, de cealaltă, din purtarea noastră în aceste relaţii. Fără îndoială că Dumnezeu nu  ne-a pus sub lege; totuşi, o conştiinţă trezită este, în ce priveşte relaţia ei cu Dumnezeu, fie sub lege, fie sub har. Duhul lui Dumnezeu, care a trezit-o, a făcut ca lumina să pătrundă şi a produs acolo sentimentul responsabilităţii ei. Suntem sub lege atâta vreme cât facem ca acceptarea noastră de către Dumnezeu să depindă de credincioşia noastră faţă de El, adică de împlinirea îndatoririlor noastre. Dacă, dimpotrivă, dragostea lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în Hristos reprezintă,  pentru conştiinţa mea, singura şi desăvârşita bază a acceptării mele, atunci sunt sub har. Duhul Sfânt nu va şubrezi niciodată gândul responsabilităţii, însă El îmi va arăta că Dumnezeu a mântuit sufletul meu, suflet care era pierdut pentru că viaţa mea nu a corespuns acestei responsabilităţi.

Atâta vreme cât sufletul adus la viaţă rămâne sub lege, el are parte de experienţe triste. Simte că este vinovat potrivit legii şi că n-are putere s-o împlinească. Este conştient că legea este bună dar, în ciuda tuturor eforturilor sale, nu poate atinge scopul ei, care este ascultarea. Experienţele sufletelor aflate într-o astfel de stare reprezintă experimentarea de către ele a păcatului lor – a slăbiciunii şi a puterii păcatului. Chiar presupunând că un astfel de suflet nu se află încă în pragul disperării în aşteptarea judecăţii drepte a lui Dumnezeu, din pricină că experimentează într-o mică măsură dragostea lui Dumnezeu şi că nădăjduieşte în lucrarea lui Hristos, nu va fi totuşi mai puţină incertitudine cu privire la relaţiile lui cu Dumnezeu; iar acest lucru dă naştere la alternanţe între pace şi tulburare.

În cazul pe care tocmai l-am pomenit, sufletul a fost cu adevărat atras prin har, însă conştiinţa nu a fost încă curăţită, iar inima n-a fost pusă încă în libertate. Aceste experienţe sunt folositoare pentru a ne convinge de păcatul şi de slăbiciunea noastră, nimicindu-ne astfel toată încrederea în noi înşine. Este necesar ca să ne simţim osândiţi înaintea lui Dumnezeu şi să ajungem să cunoaştem că de acum încolo totul depinde de harul Său nemeritat.

Altfel stau lucrurile când conştiinţa ne este curăţită şi am înţeles care este poziţia noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Osândindu-ne în prezenţa Lui, înţelegem că El ne-a iubit şi că ne îndreptăţeşte prin lucrarea Fiului Său; înţelegem că păcatul este îndepărtat, iar conştiinţa noastră este făcută desăvârşită. Nu mai avem cunoştinţă de păcate înaintea lui Dumnezeu, fiindcă El Însuşi le-a înlăturat pentru totdeauna prin sângele lui Hristos. Ştim, fiind uniţi cu Hristos, care L-a proslăvit deplin pe Dumnezeu cu privire la păcatele noastre, că am fost făcuţi dreptatea lui Dumnezeu în El. Astfel inima este liberă să se bucure de dragostea Lui în prezenţa lui Dumnezeu.

De aici încolo suntem sub har. Relaţiile noastre cu Dumnezeu depind de acum înainte de natura şi de dreptatea Lui. Aceste relaţii nu depind de ceea ce suntem noi înaintea Lui ca fiinţe responsabile. Prin urmare experienţele noastre de acum încolo se vor întoarce întotdeauna spre acest lucru: că Dumnezeu este dragoste, că Hristos este dreptatea noastră, şi că Dumnezeu este Tatăl nostru. Avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi ne bucurăm de toate privilegiile unei astfel de relaţii. Bineînţeles că felul în care ne folosim privilegiile influenţează această bucurie. Relaţiile rămân în mod constant aceleaşi, ca şi felul în care noi le percepem; însă savurarea a ceea ce este Dumnezeu în această relaţie depinde de purtarea noastră în poziţia respectivă.

Experienţele sunt întotdeauna bazate pe relaţiile mele cu Dumnezeu. Sunt trist? Asta înseamnă că părtăşia cu Dumnezeu – părtăşie care corespunde relaţiilor mele cu El – este întreruptă. Simt că nu mă bucur de comuniunea binecuvântată în care am fost adus şi acest lucru îmi provoacă tristeţe; această tristeţe nu izvorăşte din pricină că părtăşia în sine ar fi pusă la îndoială. Carnea n-are nici o relaţie cu Dumnezeu. Iar “dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:5 ). Prin Duhul avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos şi suntem chemaţi să umblăm în lumină, aşa cum Dumnezeu Însuşi este în lumină. Părtăşia noastră cu Dumnezeu depinde de umblarea noastră în lumină, deşi, atunci când am pierdut-o, Dumnezeu ne poate cerceta cu harul Său, restabilind astfel comuniunea. Însă Dumnezeu este credincios şi nu îngăduie păcatul în copiii Săi. Dacă ei nu umblă cu El în lumină, El îi va face să treacă prin toate încercările şi conflictele necesare pentru a-i aduce să se cunoască pe ei înşişi şi să rămână în lumină, ca astfel părtăşia lor să fie adevărată şi pură.

Este adevărat că aceste încercări şi conflicte nu afectează relaţiile noastre cu Dumnezeu, care sunt potrivit harului şi dreptăţii Sale; însă întreruperea părtăşiei cu Dumnezeu, întrerupere care ne privează de bucuria trăirii în lumină, ne conduce în tot felul de conflicte unde vom experimenta cu durere şi cu umilinţă ce înseamnă cu adevărat inima noastră. Dumnezeu Însuşi foloseşte mijloace de corectare pentru a ne smeri şi a ne frânge voinţa. Nu numai căderea în păcat constituie un prilej pentru ca Dumnezeu să acţioneze în sufletul nostru, ci şi tot ceea ce este împietrit şi răzvrătit înlăuntrul nostru. Consecinţa tuturor acestor adevăruri este că experienţele unui suflet care umblă cu Dumnezeu sunt mult mai simple decât cele ale unuia care se poartă cu necredincioşie; şi, nu mai puţin adevărat, cunoaşterea lui Dumnezeu şi a inimii omeneşti vor fi mult mai profunde în primul caz. Câtă vreme umblăm în comuniune cu El, umblăm în lumină şi avem în prezenţa Lui simţământul continuu al dragostei Sale părinteşti. Fără îndoială că această prezenţă acţionează asupra sufletului nostru pentru a scoate la iveală tot ceea ce nu este în armonie cu lumina. Judecata noastră de sine are loc în prezenţa lui Dumnezeu, este făcută cu simţământul dragostei Lui şi în legătură cu această dragoste. Păcatul poartă caracterul oricărui lucru care nu reprezintă lumină; iar el este judecat nu numai din pricină că nu se află în concordanţă cu sfinţenia, ci şi pentru că nu este compatibil cu dragostea lui Dumnezeu.

Cu inimile curăţite de dragostea lui Dumnezeu şi întărite de părtăşia cu El, harul care lucrează astfel în noi ia locul păcatului care a fost judecat, iar de aici încolo umblarea noastră pe acest pământ reprezintă efectul comuniunii cu Dumnezeu în inimile noastre. Îl purtăm pe Dumnezeu, ca să zicem aşa, prin lume în inimile noastre umplute de dragostea Sa; şi trăind în puterea vieţii lui Hristos, ceea ce Satan ne oferă nu ne mai tentează. Încercările noastre din lume devin un motiv pentru ascultare şi nu pentru păcat, iar prezenţa lui Dumnezeu în inimile noastre ne păzeşte în relaţiile cu oamenii. Vom experimenta dovezile stricăciunii noastre în prezenţa lui Dumnezeu şi în comuniune cu El. Astfel vom judeca păcatul în noi înşine, iar păcatul astfel judecat nu va mai apare în umblarea noastră. Dar dacă nu umblăm în părtăşie cu Dumnezeu şi dacă păcatul nu este judecat în felul acesta, atunci înseamnă că umblăm, mai mult sau mai puţin, cu o voinţă răzvrătită şi cu pofte neosândite. Lucrarea voinţei proprii ne face să fim neliniştiţi, fiindcă nu suntem satisfăcuţi. Dacă suntem satisfăcuţi într-o astfel de stare înseamnă că Dumnezeu a fost uitat. Satan prezintă ispite care corespund cu poftele neosândite; apoi stricăciunea inimii se manifestă printr-o cădere şi prin relaţiile noastre cu Satan, care le iau locul celor cu Dumnezeu. Cunoaşterea stricăciunii inimii noastre nu va fi niciodată aşa de adâncă, aşa de clară şi de adevărată ca cea pe care o obţinem în prezenţa lui Dumnezeu prin lumina Sa. Putem cunoaşte păcatul prin păcat, printr-o conştiinţă rea, în loc de a-l cunoaşte prin lumina lui Dumnezeu Însuşi. Vom fi umiliţi, în loc să fim umili. Credincioşia lui Dumnezeu va restabili sufletul, însă puterea continuă şi lumina crescândă a comuniunii cu El nu vor fi aceleaşi. Este adevărat că vom experimenta răbdarea şi bunătatea Lui, dar nu-L vom cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum am face-o umblând cu credincioşie şi în părtăşie cu El. Fără îndoială că Dumnezeu Se slăveşte pe Sine în căile Lui cu un astfel de suflet, fiindcă toate lucrurile concură spre slava Lui veşnică; însă cunoaşterea lui Dumnezeu creşte prin comuniunea noastră cu El.

Viaţa lui Avraam şi cea a lui Iacov se dovedesc a fi nişte exemple interesante care vin în sprijinul celor spuse până acum. Ştim că nici legea, nici plinătatea harului nu fuseseră revelate la acel timp. Totuşi, aşa cum vedem în Evrei 11 , principiile vieţii de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu erau în general aceleaşi.

Toţi greşim în multe feluri”. Avraam însuşi a eşuat în unele ocazii; însă, în general, viaţa lui a fost una de încredere în Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care experienţele lui sunt de o altă natură, de o mult mai mare intimitate cu Dumnezeu şi mai limpezi decât cele ale lui Iacov. Istoria lui Avraam este scurtă, fără prea multe incidente, în timp ce comunicările făcute lui de Dumnezeu sunt numeroase şi frecvente. În istoria lui găsim mult despre Dumnezeu şi puţin despre om. Cu o singură excepţie, Avraam a rămas întotdeauna în ţara făgăduinţei. El a fost într-adevăr un străin şi un călător, deoarece canaaniţii locuiau acolo, însă el era în legătură cu Dumnezeu şi umbla înaintea Lui.

Atunci când Dumnezeu îi făcuse pentru prima dată chemarea, el nu răspunsese pe deplin la ea. Este adevărat că şi-a părăsit ţara şi rudenia, dar nu şi casa tatălui său, şi astfel n-a ajuns în Canaan. Fără îndoială că renunţase la multe lucruri; plecase din Ur din Caldeea, însă n-a trecut de Haran. Aşa se întâmplă cu inima care n-a învăţat că aparţine în întregime lui Dumnezeu. Numai dacă ne conformăm chemării lui Dumnezeu putem intra în locul făgăduinţei.

După moartea tatălui său Terah, Avraam a pornit la porunca lui Dumnezeu; s-au îndreptat către ţara Canaanului şi au intrat în ea. Aici vedem poziţia oamenilor cereşti. Aşezaţi, prin harul şi puterea lui Dumnezeu, într-o poziţie cerească, al cărei simbol este Canaanul, ei locuiesc acolo; ei au totul făgăduit, însă nu posedă nimic încă. Domnul S-a descoperit lui Avraam atunci când l-a chemat. El i Se revelează din nou în locul pe care acum îl cunoştea şi pe care urma să-l aibă în stăpânire. “Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale”. Aşa se prezintă în general încrederea noastră în Dumnezeu, anume că vom poseda cu adevărat în viitor ceea ce acum cunoaştem ca străini.

Şi Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase”. El Îi slujeşte lui Dumnezeu şi se bucură de părtăşia cu El. De aici pleacă într-un alt loc şi acolo îşi întinde cortul; zideşte din nou un altar Domnului şi cheamă numele Domnului. El este un călător prin ţara făgăduinţei, şi asta reprezintă întreaga lui istorie. Noi suntem aşezaţi în locurile cereşti, ne bucurăm de ele prin credinţă şi avem părtăşie cu Dumnezeu care ne-a aşezat acolo. Cortul şi altarul lui Avraam în acest loc oferă caracterul întregii sale istorii, iar toate experienţele credinţei sunt reprezentate de acest lucru.

Necredinţa îl conduce în Egipt. Acolo n-a avut nici un altar. O roabă egipteană devine după aceea prilejul căderii sale şi un izvor de necaz pentru el. Ea este, aşa cum citim în Galateni 4:24,25 , o imagine a legii, fiindcă legea şi carnea sunt întotdeauna în relaţie una cu alta. Harul lui Dumnezeu îl aduce pe Avraam înapoi; însă nu-şi recapătă altarul până nu se întoarce în locul unde îşi întinsese prima oară cortul. Acolo are din nou părtăşie cu Dumnezeu.

Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt partea lui Avraam. El îl lasă pe Lot să-şi aleagă ce vrea: “‘Nu-i oare toată ţara înaintea ta? Te rog desparte-te de mine: dacă tu te duci la stânga, eu mă voi duce la dreapta; dacă tu te duci la dreapta, eu mă voi duce la stânga’. Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime. Înainte ca Domnul să fi distrus Sodoma şi Gomora, până la Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului. Lot şi-a ales pentru sine toată câmpia Iordanului”. Lot este imaginea credinciosului lumesc. El ia ceea ce pentru moment pare să fie partea cea mai bună şi alege locul peste care atârnă judecata lui Dumnezeu. Avraam renunţase la orice lucru care ţinea de carne, iar Dumnezeu îi arată întreaga întindere a făgăduinţei. El îi oferă o dovadă vizibilă a ceea ce îi dăruise şi îi întăreşte promisiunea pe vecie. Lot, credinciosul lumesc, este biruit de împăraţii lumii. Avraam îl eliberează. Cu slujitorii casei sale el învinge puterea vrăjmaşului şi nu vrea să primească nimic de la lume. El spune către împăratul Sodomei: “Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerului şi al pământului, şi jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de aţă, nici măcar o curea de încălţăminte, ca să nu zici: ‘Am îmbogăţit pe Avraam’”.

Apoi Dumnezeu Se descoperă către Avraam ca scutul şi răsplata lui cea nespus de mare. El îi făgăduieşte un moştenitor, la o vreme când trupul lui era mort. Îndreptăţit prin credinţă, Avraam primeşte confirmarea făgăduinţelor lui Dumnezeu, care Se leagă printr-o jertfă, imagine a jertfei lui Hristos. Apoi îi este arătată moştenirea în amănunt.

Urmând sfaturile cărnii, Avraam doreşte pentru un moment ca făgăduinţa să fie împlinită prin lege, adică prin Agar. Însă el nu face altceva decât să înveţe că este imposibil ca fiul legii să moştenească împreună cu fiul făgăduinţei. După aceea Dumnezeu i Se descoperă din nou ca Cel Atotputernic. El îi spune că va fi tatăl multor popoare şi că Dumnezeu va fi Dumnezeul său pentru totdeauna. Urmaşul potrivit făgăduinţei este promis din nou.

După aceste lucruri Dumnezeu îl vizitează din nou pe Avraam şi îi face făgăduinţa sigură cu privire la apropiata naştere a fiului său. El îl consideră ca pe prietenul Său, spunând: “Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?”. Apoi îi împărtăşeşte gândurile Sale cu privire la această lume, iar Avraam conversează cu El cu o pace şi o familiaritate desăvârşite. El se roagă pentru cei care-l uitaseră pe Domnul. A fost necesar ca Avraam să experimenteze din nou, în cazul lui Ismael, că legea produce tristeţe şi amărăciune; iar la curtea lui Abimelec a învăţat că atunci când necredinţa acţionează, nu face altceva decât să producă necazuri şi durere. Însă Dumnezeu, în credincioşia Sa, veghează asupra lui şi asupra mamei urmaşului lui.

După aceea Avraam a fost încercat în cel mai înalt grad, până când a trebuit să renunţe la tot ceea ce era potrivit cărnii, ba chiar şi la făgăduinţe. Însă făgăduinţele într-un Hristos înviat în imagine sunt confirmate lui Hristos Însuşi, şi prin El întregii posterităţi spirituale a lui Avraam.

Prin urmare Avraam a învăţat printr-o cădere că nici legea şi nici făgăduinţele nu sunt de vreun folos pentru carne. Totuşi, în general, experienţele lui caracteristice au constat în pelerinaj şi adorare, în tot timpul cât s-a aflat în ţara promisă. Am remarcat mai devreme că viaţa lui a fost caracterizată de un cort şi de un altar. Întreaga experienţă, întreaga viaţă a lui Avraam cel credincios, a fost alcătuită aproape în întregime din închinare, mijlocire şi descoperiri de la Dumnezeu; astfel că el a învăţat să priceapă aceste revelaţii cu o tot mai mare claritate şi acurateţe. Avraam şi-a petrecut viaţa în locul în care Dumnezeu îl chemase. Descoperirile lui Dumnezeu au fost pentru el bogate, plăcute şi admirabile; felul în care el L-a cunoscut pe Dumnezeu a fost intim şi profund; experienţele sale personale au fost fericite şi limpezi; toate acestea din pricină că el a umblat cu Dumnezeu, care i Se descoperise în har.

Acum haideţi să privim mai îndeaproape la viaţa şi la istoria lui Iacov. El a fost moştenitorul aceleiaşi făgăduinţe pe care, ca şi credincios, a preţuit-o. Însă el nu s-a încrezut numai în Dumnezeu. N-a umblat, ca Avraam, în părtăşie zilnică cu Domnul, aşteptând totul de la El. Este adevărat că a primit făgăduinţa, însă experienţele lui au fost foarte diferite de cele ale lui Avraam. Deşi la sfârşitul vieţii a putut să spună: “Îngerul care m-a răscumpărat din orice rău”, a fost totuşi nevoit să adauge: “Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. Varietatea experienţei sale este o dovadă a necredincioşiei.

Ascultând de sfatul mamei sale, el a folosit mijloace lumeşti pentru a obţine binecuvântarea tatălui său şi a fost obligat, de frica fratelui său înşelat, dar lumesc, să părăsească ţara făgăduinţei. Acum poziţia lui este schimbată în totalitate; necredinţa l-a îndepărtat de ţara promisă. Pelerinajul lui nu este prin ţară, ca cel al lui Avraam, ci în afara ei. Este adevărat că Dumnezeu veghează asupra lui, că îl îngăduie şi îl păzeşte; dar el nu umblă cu Dumnezeu. Iacov nu are nici un altar până când se întoarce, după un periplu de experienţe dureroase. El n-a avut părtăşie deplină cu Dumnezeu până când nu s-a reîntors în locul unde se bucurase ultima dată de descoperirea lui Dumnezeu şi unde fusese întărit prin făgăduinţele Lui. Timp de douăzeci şi unu de ani el a avut de a face cu oameni care l-au înşelat şi l-au asuprit, în timp ce Dumnezeu l-a păzit în taină; însă nu era cu putinţă ca Iacov să aibă un altar în afara ţării făgăduinţei.

Şi noi ne închinăm lui Dumnezeu şi avem comuniune cu El atâta vreme cât ne aflăm în duh în locurile cereşti, acolo unde Dumnezeu Însuşi ne-a oferit locul care ne aparţine prin har. Dar dacă ieşim de acolo, nu putem avea părtăşie cu Dumnezeu, deşi El ştie cum să ne păzească prin harul şi credincioşia Sa.

La sfârşitul celor douăzeci şi unu de ani Dumnezeu îi porunceşte lui Iacov să se întoarcă. El trebuie să fugă de socrul său ca un om vinovat. Este imposibil să nu fim întinaţi de lume dacă am pierdut părtăşia cerească cu Dumnezeu; şi este dificil să nu purtăm vreo trăsătură lumească dacă abandonăm această părtăşie. Însă Dumnezeu este credincios. Din acest moment începe o nouă serie de experienţe pentru Iacov (aşa cum sunt ele numite în general), dar care nu sunt altceva decât efectele depărtării sale de Dumnezeu.

Scăpat de Laban, Iacov îşi continuă călătoria către Canaan, iar Dumnezeu, pentru a-l mângâia şi întări, trimite o oştire de îngeri în întâmpinarea lui. Totuşi, în ciuda acestei încurajări din partea lui Dumnezeu, necredinţa, pe care simpla izbăvire din pericol nu o poate distruge, readuce teama în inima lui Iacov cu privire la fratele său Esau. Nu poţi să scapi de dificultăţile de pe drumul credinţei încercând să le eviţi; trebuie să le depăşeşti prin puterea lui Dumnezeu. Iacov   şi-a atras aceste necazuri din pricină că nu se încrezuse în Dumnezeu. Oştirea Lui a fost uitată, iar armata lui Esau, care nu mai purta în inimă ură faţă de fratele său, l-a înspăimântat pe sărmanul Iacov. A folosit apoi tot felul de mijloace pentru a îmblânzi presupusa mânie a fratelui său. A trimis turmă după turmă, iar acest lucru mai mult a făcut ca să se arate starea inimii lui Iacov decât s-o schimbe pe cea a lui Esau. Iacov totuşi se gândeşte la Dumnezeu; Îi reaminteşte că El i-a spus să se întoarcă în ţară; Îl imploră să-l scape din mâinile fratelui său. Se gândeşte la starea în care era când părăsise Canaanul şi recunoaşte că Dumnezeu îi dăduse toate averile. Însă rugăciunea lui scoate la iveală o frică neîntemeiată. Îi reaminteşte lui Dumnezeu de făgăduinţele Lui, ca şi cum ar fi fost posibil ca El să le fi uitat! Este adevărat că există credinţă în această rugăciune, însă efectul necredinţei produce o imagine învălmăşită şi confuză. Sărmanul Iacov nu şi-a trimis doar turmele pentru a-l împăca pe Esau, ci acum îşi trimite întreaga familie peste pârâu iar el rămâne singur în urmă. Inima îi este plină de spaimă. Însă Dumnezeu, care e la cârma tuturor lucrurilor, îl aşteaptă chiar aici. Deşi El nu avea să-i îngăduie lui Esau să se atingă nici măcar de un fir de păr al lui Iacov, a trebuit totuşi să-l judece pe acesta din urmă şi să-l aducă în lumina prezenţei Sale; fiindcă Iacov nu putea în vreun alt fel să se bucure împreună cu Dumnezeu de ţara făgăduinţei. Dumnezeu Se luptă cu el în întuneric până la ivirea zorilor. Iacov nu se luptă aici de bunăvoie cu Dumnezeu, ci Dumnezeu luptă împotriva lui.

El n-a putut să-l binecuvinteze în mod simplu, ca pe Avraam; a trebuit ca mai întâi necredinţa inimii lui să fie corectată. Iacov trebuie să experimenteze efectele purtării sale; trebuie chiar să sufere din pricină că Dumnezeu îl va binecuvânta. Totuşi, dragostea lui Dumnezeu este la lucru în toate aceste împrejurări. El îl întăreşte pe Iacov în timpul conflictului în care trebuie să se angajeze pentru a obţine binecuvântările. De asemenea, Iacov va trebui să poarte o dovadă neîntreruptă a slăbiciunii sale şi a necredincioşiei de dinainte. A fost lovit în încheietura coapsei în timp ce Dumnezeu Se lupta cu el. Şi nu numai atât, însă Dumnezeu refuză să-i descopere numele Său. Îl binecuvintează pe Iacov, îi dă un nume în amintirea luptei credinţei sale, însă nu-Şi descoperă numele. Cât de mare este diferenţa aici între Iacov şi Avraam! Dumnezeu Şi-a descoperit numele faţă de Avraam fără ca acesta să-I ceară acest lucru, pentru ca el să-L cunoască pe deplin; asta fiindcă Avraam a umblat cu El în puterea acestei descoperiri. El n-a avut nici un conflict cu Dumnezeu şi, departe de a se teme de vreuna din rudele lui, el a biruit pe împăraţii acestei lumi. Avraam a fost ca un prinţ printre locuitorii ţării. Dumnezeu a vorbit cu el frecvent şi, în loc să se lupte cu El pentru a obţine o binecuvântare pentru sine însuşi, Avraam a mijlocit pentru alţii. El a văzut judecata lumii de pe locul înalt unde fusese în părtăşie cu Dumnezeu. Să ne întoarcem la istoria lui Iacov.

În ciuda tuturor lucrurilor, frica nu-l părăseşte niciodată. Binecuvântat fiind de Dumnezeu prin acea luptă, el tot tremură înaintea fratelui său Esau. Îşi împarte copiii şi nevestele după măsura afecţiunii sale pentru ei, aşa încât cei pe care-i iubea cel mai mult erau la cea mai mare distanţă de Esau. Numai după toate acestea merge să-şi întâmpine fratele. Totuşi îl înşeală din nou. Refuză oferta unei escorte propusă de Esau şi îi promite că îl va urma până la Seir, însă se duce la Sucot.

Acum Israel (Iacov) este în ţară; din pricină că inima sa a fost îndelung obişnuită cu starea unui călător fără Dumnezeu, el nu ştie cum să devină un pelerin alături de Acesta. Cumpără un ogor lângă Sihem şi se aşează într-un loc unde Avraam a fost doar un străin şi în care, cunoscând voia lui Dumnezeu, el nu posedase nici măcar atât pământ cât să-şi pună talpa piciorului. La Sihem Iacov zideşte pentru prima oară un altar al cărui nume evocă binecuvântările lui Israel, nu însă şi numele Dumnezeului făgăduinţelor. El numeşte altarul “Domnul este Dumnezeul lui Israel”. Gratitudinea, după cum se vede, recunoaşte binecuvântarea pe care Iacov a primit-o, însă Dumnezeul care l-a binecuvântat nu-i este încă descoperit.

Vedem apoi corupţie şi violenţă în familia sa. Mânia fiilor săi, cruzi şi fără frică de Dumnezeu, îl scoate pe Iacov din odihna lui falsă, care nu fusese întemeiată pe Dumnezeu; însă din nou credincioşia Acestuia îl păzeşte. Până acum Iacov nu se gândise la locul unde Dumnezeu Însuşi îi făcuse făgăduinţa atunci când pleca din ţară, şi unde Iacov promisese să se închine atunci când avea să se întoarcă cu ajutorul Lui. Acum Dumnezeu îl trimite la acolo şi îi spune: “Scoală-te, suie-te la Betel, locuieşte acolo şi ridică acolo un altar Dumnezeului care ţi S-a arătat când fugeai de fratele tău Esau”. Dumnezeu, care-l păzise, îl călăuzise şi îl disciplinase, îl pregătise astfel să intre în părtăşie cu El. Însă era nevoie ca mai întâi să-şi părăsească locuinţa falsă, unde Dumnezeu nu Se afla. Trebuia să locuiască la Betel (casa lui Dumnezeu) şi în chiar locul acela să zidească un altar Dumnezeului care i Se descoperise prima oară. Vedem aici efectul instantaneu al prezenţei lui Dumnezeu cu Iacov, o prezenţă pe care încă nu învăţase s-o cunoască, în ciuda tuturor experienţelor sale până în acel moment. Conştienţa acestei prezenţe i-a reamintit imediat de dumnezeii străini care se aflau încă printre lucrurile sale.

Aceşti dumnezei falşi reprezentau efectul legăturii sale cu lumea; Rahela, de frica lui Laban, îi ascunsese sub samarul cămilei. Iacov ştia bine că ei se aflau acolo; totuşi a spus familiei sale şi tuturor celor ce erau cu el: “‘Scoateţi dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, curăţiţi-vă şi schimbaţi-vă hainele, ca să ne sculăm şi să ne suim la Betel; şi acolo voi ridica un altar Dumnezeului care m-a ascultat în ziua necazului meu şi care a fost cu mine pe drumul pe care am mers’. Ei au dat lui Iacov toţi dumnezeii străini care erau în mâinile lor şi cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a ascuns sub stejarul de lângă Sihem”. Conştienţa prezenţei lui Dumnezeu l-a făcut să-şi aducă aminte de dumnezeii străini şi a trezit în sufletul lui convingerea că aceşti dumnezei, obiectele de închinare ale acestei lumi, nu pot fi niciodată păstraţi împreună cu un Dumnezeu credincios. Nimic altceva nu putea trezi această convingere. Nici o altă experienţă posibilă nu poate avea vreodată efectul pe care prezenţa lui Dumnezeu îl produce într-un suflet. Experienţele sunt de folos pentru a ne smeri; ele sunt un mijloc de a ne dezbrăca de noi înşine. Totuşi numai prezenţa lui Dumnezeu ca lumină este cea care ne poate face să ne osândim pe noi înşine, dându-ne în acelaşi timp putere să ne curăţim de cei mai înrădăcinaţi şi bine ascunşi idoli. Avraam n-a avut nimic de a face fie cu idolii lui Iacov, fie cu experienţele lui.

Groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste vrăjmaşii lui Iacov, aşa încât ei nu l-au urmărit, în ciuda violenţei ucigaşe a fiilor săi. Acum Dumnezeu Se putea descoperi lui Iacov; şi deşi el  rămăsese şchiop, totul a mers înainte ca şi cum n-ar fi trecut prin nici o experienţă. Iacov a trebuit să vină la Betel, de unde plecase. Acolo el a zidit un altar Dumnezeului care îi făcuse făgăduinţele şi care îi fusese totdeauna credincios. Numele altarului său nu ne mai reaminteşte de Iacov cel binecuvântat, ci de Cel care binecuvintează şi de casa Lui. Nu mai este numit altarul Domnului, Dumnezeului lui Israel, ci altarul Dumnezeului Betelului, adică al casei lui Dumnezeu. El îi vorbeşte acum lui Iacov, fără să pomenească nimic despre experienţele pe care acesta le avusese. Acestea fuseseră necesare pentru disciplinarea lui Iacov şi pentru a-l goli de sine, din pricină că fusese necredincios. Dumnezeu i Se descoperă acum fără să fie chemat. Citim că Dumnezeu S-a arătat iarăşi lui Iacov după întoarcerea lui din Padan-Aram şi l-a binecuvântat. I-a pus numele Israel, ca şi cum nu i l-ar fi dat înainte, şi îi descoperă numele Său fără ca Iacov să-i fi cerut acest lucru. Acum vorbeşte cu el aşa cum făcuse odinioară cu Avraam. Îi reînnoieşte făgăduinţele şi le întăreşte, cel puţin pe cele cu privire la Israel. Iar după ce i-a comunicat toate aceste lucruri, Dumnezeu S-a înălţat de la el, ceea ce ne indică faptul că îl vizitase.

Iacov deci s-a întors atunci, după o serie de experienţe, în locul unde putea avea părtăşie cu Dumnezeu – s-a întors în poziţia în care, prin harul lui Dumnezeu, Avraam se menţinuse aproape tot timpul. Iacov este un avertisment pentru noi, însă Avraam este un exemplu. Cel dintâi, este adevărat, L-a găsit din nou pe Domnul datorită harului Său, dar n-a avut experienţe aşa de numeroase şi de binecuvântate ca cel de-al doilea, şi nici nu s-a rugat pentru alţii. Cel mai înalt punct atins de Iacov este punctul de început al lui Avraam, starea de suflet normală a acestuia din urmă. Cu excepţia câtorva căderi, aceasta a fost starea obişnuită a lui Avraam, starea în care el a trăit. Avraam “a murit după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă şi sătul de zile; şi a fost adăugat la poporul său”. Însă Iacov a spus: “Zilele anilor vieţii mele au fost puţine şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în zilele călătoriei lor”. El şi-a sfârşit viaţa în Egipt. Experienţele lui Iacov sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima omului. Experienţele lui Avraam sunt experienţele a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu.

Am descris trei feluri de experienţe:

1. Cele care au loc sub lege, poziţia credinciosului nefiind cunoscută; sau, chiar când este cunoscută, respectivul se află acolo, avându-şi inima tot timpul sub lege.

2. Experienţele pe care cineva le are cu privire la propria-i inimă, din momentul în care umblă departe de poziţia unde Dumnezeu i Se revelează pentru a alimenta şi păstra comuniunea.

3. Experienţele simple şi binecuvântate pe care sufletul le are umblând cu Dumnezeu, în locul în care El ne-a aşezat, pentru a ne bucura de părtăşia cu El, în smerenie şi cu recunoştinţă. Acestea din urmă sunt experienţe a ceea ce înseamnă inima lui Dumnezeu, care ne introduc în cunoaşterea planurilor Sale şi a dragostei pline de credincioşie care este conţinută în ele. Aceste experienţe constau într-o părtăşie intimă cu Dumnezeu Însuşi; celelalte sunt, aşa cum am spus, experienţele dureroase a ceea ce înseamnă inima omului, între care cel mai înalt lucru – foarte preţios pentru noi – este că Dumnezeu rămâne credincios în mijlocul necredincioşiei noastre şi că El este răbdător cu nechibzuinţa noastră prin care ne depărtăm de prezenţa Lui.

Privilegiul nostru este să umblăm ca Avraam; refugiul nostru, atunci când suntem necredincioşi, este că Dumnezeu rămâne credincios şi ne scoate din orice primejdie până la sfârşit. Dumnezeu să ne dea harul să stăm lângă El şi să umblăm cu El, astfel încât experienţele noastre să aibă ca sfârşit o tot mai mare cunoaştere a dragostei şi a naturii Lui (Coloseni 1:9-12 ).

Iona – un slujitor supărăcios

 din revista „Cercetați Scripturile”

Iona s-a ridicat şi a mers la Ninive.“ El a mers „după cuvântul Domnului“. Aceasta este întotdeauna o cale bună. Cât de fericită şi mulţumită, cât de liniştită şi binecuvântată este inima noastră, când ne aflăm pe calea „după cuvântul Domnului“, când ştim: calea mea este calea lui Dumnezeu, o cale după voia Sa! O lucrare bazată pe voia lui Dumnezeu şi realizată după voia lui Dumnezeu nu va sfârşi niciodată în faliment; o căsnicie încheiată şi trăită „după cuvântul Domnului“ va fi spre bucuria şi onoarea lui Dumnezeu.

Iona şi-a început lucrarea, strigând: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi răsturnată!“ Oamenii L-au crezut pe Dumnezeu, au postit de la cel mai mare la cel mai mic, împăratul şi mai-marii săi. Ei s-au pocăit, au strigat tare la Dumnezeu şi s-au întors de la căile lor rele. „Cine ştie dacă Dumnezeu nu Se va întoarce… de la aprinderea mâniei Sale?

Dumnezeu a văzut şi a auzit şi S-a întors de la răul pe care avea de gând să-l facă, pentru că El este „încet la mânie şi de o mare bunătate“.

Dar slujitorul Său Iona? Bunătatea lui Dumnezeu l-a supărat foarte mult şi s-a mâniat. Ce deosebire între atitudinea sa şi atitudinea Domnului! Ah, poţi merge pe calea lui Dumnezeu după Cuvântul lui Dumnezeu îndeplinind cu răceală obligaţiile, poţi citi oricând Cuvântul lui Dumnezeu, îţi poţi ocupa locul în mijlocul credincioşilor, sau ca profetul în Ninive, poţi predica, poţi ţine cu exactitate învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu, te poţi ruga lui Dumnezeu, dar totul fără inimă, fără sentimente şi fără îndurare în Hristos Isus, fără să fie în tine gândul care era şi în Hristos Isus!

Dumnezeu a purtat de grijă să fie descoperit şi acest lucru. Iona s-a îndreptăţit. El Îl cunoştea pe Dumnezeu şi ştia că este milos şi îndurător, încet la mânie şi de o mare bunătate, că Se va întoarce de la răul care avea de gând să-l facă. De aceea a fugit imediat la Tarsis. De ce avea Dumnezeu nevoie de un profet în Ninive, dacă totuşi nu va împlini profeţia Sa?

Şi acum, Doamne, Te rog, ia-mi viaţa, pentru că este mai bine pentru mine să mor decât să trăiesc.“ Aici privim în adâncimea unei inimi omeneşti meschine, în inima mea şi a ta. Trecând cu vederea vina proprie, putem să ne aprindem de mânie. Dar Îl vedem pe Dumnezeul nostru răbdător şi blând aplecându-Se spre slujitorul său: „Bine faci tu că te mânii?

O avertizare, o mustrare! Desigur! Dar mai mult decât atât, o venire în ajutor; observăm cum Dumnezeu îi întinde mâna; dar simţim ceva mai mult: cuvintele acestea au un ton trist. Ochii Domnului Isus au privit cu tristeţe spre Petru în curtea marelui preot. De câte ori n-am simţit această tristeţe în ceasurile liniştite de judecare serioasă de sine prin vorbirea lui Dumnezeu către noi! De câte ori n-am observat privirea Domnului tristă şi totuşi plină de dragoste îndreptată spre noi!

Şi Iona a ieşit din cetate.“ Acesta este vechiul Iona, acelaşi care a coborât la Iafo. El i-a întors spatele lui Dumnezeu şi cetăţii, şi-a construit o colibă şi a şezut la umbră în ea, „până va vedea ce se va întâmpla cu cetatea“. Avem aici imaginea unui slujitor supărat, îngrijorat numai de persoana sa, şi care acum privea ce va face Domnul cu cetatea.

Dar Domnul trebuia să vorbească acum cu Iona. Să observăm ce face El cu slujitorul Său neînfrânt, întristat. Câţi dintre noi nu am fi concediat un astfel de slujitor! Dar Dumnezeu a „pregătit o plantă şi a făcut-o să crească peste Iona, ca să-i fie ca umbră deasupra capului său, ca să-l scape de întristarea lui“. Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu care conduce la pocăinţă.

Dar Iona nu s-a gândit la judecată de sine. El s-a gândit doar la sine şi s-a bucurat „de acea plantă cu mare bucurie“. Iona şedea sub acea plantă şi se bucura. Dar Dumnezeu are timp. El a dat cetăţii Ninive 40 de zile. El Şi-a luat timp şi pentru Iona.

A doua zi, „la revărsatul zorilor“, Dumnezeu a pregătit un vierme. Dumnezeu „întinde tare hăţurile“. Viermele şi-a făcut lucrarea, planta s-a uscat. Dar Dumnezeu Şi-a continuat lucrarea.

De data aceasta, când a răsărit soarele, a pregătit un vânt arzător de răsărit. La Dumnezeu, totul are timpul său, iar ceea ce pregăteşte El este spre folosul nostru.

Şi soarele şi-a făcut lucrarea; el a bătut pe capul lui Iona, încât acesta a leşinat. „Şi cerea pentru sine să moară.

L-a rugat pentru a doua oară pe Dumnezeu să-l concedieze din slujba sa. Nu a învăţat încă nimic. El considera că ştie mai bine decât Domnul său singura cale corectă: „Mai bine este pentru mine să mor decât să trăiesc“, a spus el în loc să se smerească.

Din nou putem admira bunătatea şi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu cu Iona. Dumnezeu S-a aplecat din nou în bunătatea Sa spre el şi l-a întrebat: „Bine faci…?

Bine faci? Care sunt gândurile şi dorinţele noastre, visurile şi năzuinţele noastre, acţiunile şi faptele noastre? Cum este comportamentul nostru faţă de vecini, faţă de fraţii de credinţă, faţă de soţie, faţă de copii, faţă de angajaţi, faţă de superiori, faţă de Dumnezeu? Bine faci?

Bine faci? Este dreaptă plângerea şi mânia noastră, munca sau trândăvia noastră, alergarea şi goana noastră, viaţa şi preocuparea noastră? Bine faci? Dumnezeu întreabă: „Bine faci?“ Suntem conduşi în totul de propriul eu, de binele propriu, de onoarea noastră sau de onoarea lui Dumnezeu?

Ah, lui Iona i-a părut rău de acea plantă! A şezut bucuros sub ea aşteptând să vină asupra cetăţii Ninive focul mâniei divine. El aparţinea de oamenii care rareori (sau niciodată) gândesc la alţii, care gândesc numai la ei şi la binele lor, aparţinea de aceia care când sunt sătui nu-şi imaginează că ar exista şi flămânzi, şi care spun: „bine fac eu că mă mânii, până la moarte“ când planta lor se usucă.

Dumnezeu i-a vorbit în continuare lui Iona, străduindu-se mereu cu slujitorul său îndărătnic. Acesta i-a făcut mai multe probleme decât cetatea Ninive.

La sfârşitul cărţii Iona putem privi din nou în inima plină de dragoste şi de îndurare a lui Dumnezeu. El S-a îndurat nu numai de cetatea cea mare cu suflete nemuritoare, ci şi de animale. Într-adevăr, Dumnezeu este bogat în bunătate, iar îndurările Lui nu s-au sfârşit.

Ioan-Marcu

 din revista „Cercetați Scripturile”

În Fapte 12:12-14 ne este descrisă casa lui părintească din Ierusalim. Mama sa a fost o femeie evlavioasă. Ea aparţinea de adunarea din Ierusalim, care trecea prin perioade de persecuţie. În ciuda pericolului ameninţător, ea a deschis casa ei pentru fraţi, pentru a se putea strânge acolo. În această casă s-au înălţat rugăciuni. Chiar şi slujitoarea ei, Roda, îi cunoştea pe fraţi şi pe slujitorii lui Dumnezeu. Când Petru a bătut la uşă, ea a recunoscut imediat cu bucurie vocea sa şi nu s-a lăsat indusă în eroare când ceilalţi au încercat, în mica lor credinţă, să o facă să renunţe la ceea ce susţinea.

Deci Ioan-Marcu a trăit în aceste împrejurări. Probabil, apostolul Petru i-a fost de folos aici (a se compara cu 1. Petru 5:13 ). Oare s-a născut atunci în inima sa dorinţa să-i slujească Domnului? Se pare că aşa a fost, deoarece când Barnaba şi Saul, aceste două instrumente binecuvântate ale lui Dumnezeu, s-au întors din Iudeea în Antiohia şi de acolo au pornit în lucrarea la care îi chema Duhul Sfânt, l-au luat şi pe Ioan-Marcu în slujba lor (Fapte 12:25 13:5 ).

Cu ce îi putea ajuta? Probabil, erau slujbe foarte mărunte de făcut, care erau utile celor doi slujitori ai lui Dumnezeu. Elisei, de exemplu, în timpul slujbei sale turna apă pe mâinile lui Ilie ( 3:11 ). Cine doreşte din toată inima să-i slujească Domnului, se consideră fericit să dea orice mână de ajutor, pe care El i-o arată. Pentru El nimic nu este neimportant.

Dar Marcu şi-a închipuit altfel slujba misionară. Aceasta nu consta numai din călătorii în alte ţări şi la alte popoare cu alte obiceiuri, ci era şi multă osteneală şi greutăţi. Atunci, ca şi astăzi, era la fel: majoritatea oamenilor nu doreau să asculte Evanghelia. Slujitorii lui Dumnezeu erau luaţi în râs, batjocoriţi şi chiar persecutaţi. Cu ajutorul puterii Domnului, Barnaba şi Pavel au ţinut piept acestor împotriviri, care sunt insuportabile pentru omul firesc. Indiferent de ce venea, ei doreau şi trebuiau să vestească vestea bună. Pavel a spus mai târziu: „Nu consider viaţa mea scumpă“ (Fapte 20:24 ). Acesta a fost întotdeauna principiul său stabil, chiar şi în Pamfilia. Dar Marcu nu era, probabil, atât de departe. El, probabil, încă nu învăţase să umble întotdeauna în faţa Domnului. Probabil, în ascuns mai ţinea la lucruri care împiedicau Duhul Sfânt să umple inima sa. Dacă era aşa, atunci a fost cuprins de o teamă paralizantă de oameni, încât nu a mai îndrăznit să meargă mai departe. Probabil, era şi o legătură interioară la iudaism, de care credincioşii din Ierusalim s-au putut doar cu greu despărţi, iar aceasta îi lua libertatea şi îndrăzneala pentru lucrarea de evanghelizare printre naţiuni. Una din aceste cauze sau poate toate împreună l-au determinat să se despartă de cei doi evanghelişti şi să se întoarcă la Ierusalim (Fapte 13:13 ). Sărmanul Marcu!

Dar Pavel şi Barnaba au încheiat călătoria lor şi s-au întors pentru câtva timp în Antiohia. „Dar, după câteva zile, Pavel i-a zis lui Barnaba: Să ne întoarcem acum şi să-i vizităm pe fraţii din fiecare cetate în care am vestit Cuvântul Domnului şi să vedem cum se află. Barnaba îşi propunea să-l ia cu ei şi pe Ioan, numit Marcu; dar Pavel considera că nu este bine să-l ia cu ei pe acela care îi părăsise din Pamfilia şi nu mersese cu ei în lucrare. A apărut deci o astfel neînţelegere între ei, încât s-au despărţit unul de altul…“ (Fapte 15:36-39 ). Pavel şi Barnaba nu s-au înţeles şi s-au despărţit. De ce? Din cauza lui Marcu! Cât de uşor atrage cazul unuia urmări grave pentru alţii! Despre Barnaba, omul bun şi plin de Duhul Sfânt, nu mai auzim multe. El a pornit spre Cipru şi l-a luat pe nepotul său Marcu împreună cu el. Mai târziu, Pavel îl aminteşte deseori în scrisorile sale, fără să aibă anumite resentimente faţă de el. Oare la Barnaba au cântărit mai mult sentimentele de rudenie? Nu adusese Marcu încă niciun fel de dovezi ale unei adevărate schimbări a stării sale? Probabil că aşa era. Numai Pavel şi Sila, noul său însoţitor, au fost încredinţaţi de fraţi harului lui Dumnezeu.

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Istoria lui Marcu nu se încheie aici. Căile de educare ale lui Dumnezeu cu ai Săi merg în linişte mai departe şi conduc până la urmă la ţintă, când voinţa proprie este înfrântă, iar inima este întărită sau reabilitată prin har. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în cazul lui Marcu. El a recunoscut starea sa în lumina lui Dumnezeu şi s-a căit cu adevărat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Nu este nicio îndoială în această privinţă; fără o lucrare puternică în inimă şi în conştiinţă nu este posibilă o reabilitare.

Tocmai Pavel, care odinioară nu a vrut să-l ia împreună cu el, a scris după mulţi ani celor din Colose: „Vă salută… Marcu, nepotul lui Barnaba, despre care aţi primit porunci…“ Nu ştim ce fel de porunci erau, dar cu siguranţă au fost pozitive, pentru că apostolul continuă: „ …dacă va veni la voi, primiţi-l“ (Coloseni 4:10 ).

Ce îmbărbătare! Noi putem sfătui pe un frate, care nu stă prea bine sau care mai are de învăţat, dar dacă nu rodeşte nimic, iar străduinţele noastre se dovedesc a fi în zadar, totuşi el rămâne în mâinile Celui care este Însuşi fidelitatea şi care este un Învăţător incomparabil şi răbdător. El poate îndrepta trestia frântă şi să aprindă mucul stins. Dar noi, arătăm şi noi răbdare în mijlocire?

În epistola către Filimon (versetul 24), care a fost scrisă în acelaşi timp cu epistola către Coloseni, Pavel, marele apostol, îl numeşte pe Marcu chiar colaboratorul său. El nu a arătat cu degetul spre Marcu şi nu i-a adus mereu şi mereu aminte de greşeala sa de odinioară. El a simţit şi a acţionat în concordanţă cu Dumnezeu, care este îndurător şi plin de milă, care nu va mustra fără încetare  (Psalm 103:8-9).

Ultimul lucru pe care l-a spus Pavel despre Marcu, înainte de moartea sa de martir, citim în 2. Timotei 4:11 : „Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă.“ Aceasta era o reabilitare completă prin harul lui Dumnezeu. Acum, fiind zdrobit şi lovit, a învăţat să-L urmeze pe Domnul, să se bazeze pe El şi să se bucure în El. Acum putea într-adevăr să-i slujească! Chiar şi prigoanele din partea împăratului Nero, setos de sânge, nu l-au putut determina pe slujitorul odinioară fricos să se întoarcă din cale. Aşa cum se consideră în general, evanghelia după Marcu, care Îl descrie pe Isus ca Slujitorul fidel şi desăvârşit, a fost scrisă sub călăuzirea Duhului Sfânt de acest Marcu, care a fost odinioară un slujitor infidel. Cu ce adâncă admiraţie şi adorare a urmărit paşii Slujitorului divin şi desăvârşit, care nu S-a tras niciodată înapoi din faţa împotrivirii, a dispreţului şi a greutăţilor, ci a împlinit orice lucrare a lui Dumnezeu.

Nu este istoria lui Marcu, aşa cum a notat-o Duhul Sfânt, o îmbărbătare pentru noi toţi, care ne asemănăm atât de mult cu el şi suntem atât de departe de marele şi altruistul slujitor Pavel?

 

 

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*