Majoritatea țărilor UE ar trebui să fie pregătite din punct de vedere tehnic pentru certificatele COVID-19 în prima săptămână a lunii iunie, înaintea lansării oficiale așteptate pentru sfârșitul lunii.

„Certificatele verzi digitale” au fost propuse luna trecută de către Comisia Europeană cu scopul de a reglementa mișcarea persoanelor în interiorul Uniunii Europene în timpul pandemiei de COVID-19.

Deși este, în fapt vorba de o restrângere a libertății de circulație, legând-o de obligativitatea unor acte medicale – vaccinare sau testare – oficialii de la Bruxelles afirmă că scopul noilor documente este, dimpotrivă, facilitatea libertății de mișcare.

Certificatele, care pot fi în format digital sau pe hârtie, vor atesta că o persoană a fost vaccinată împotriva coronavirusului, are un test negativ recent sau s-a însănătoșit după ce a avut COVID.

Cine nu intră în aceste trei categorii, are interzis la circulație, fiind în fapt un cetățean european de mâna a doua. Astfel, se introduce un apartheid de tip nou.

În timp ce parlamentarii UE au început negocierile inter-instituționale pentru a finaliza texul legal al măsurilor, se lucrează la partea tehnică a certificatelor.

Acest lucru a fost confirmat pentru Euractiv de către un oficial de la Bruxelles, care, vorbind sub acoperirea anonimatului, a afirmat că partea tehnică „se derulează în paralel” cu negocierile dintre Parlamentul European și ministerele UE, dat fiind că timpul este scurt.

Scopul este de a avea sistemul de certificate operațional înaintea verii, dat fiind că scopul declarat oficial al operațiunii este salvarea sezonului vacanțelor și a sectorului turistic european, aflat în dificultate.

Sistemul trebuie să fie pregătit atunci când legislația va fi dată publicității, pentru a se evita întârzierile, a explicat oficialul UE, adăugând că acesta ar trebui să devină operațional și valabil din punct de vedere juridic în toată Uniunea Europeană pe 26 iunie.

Statele membre UE au fost împărțite în grupuri în funcție de pregătirea lor pentru a începe testarea sistemului.

Un prim grup de 20 de țări, printre care Franța, Italia, Spania și Germania, va începe verificările tehnice pentru a interconecta sistemele începând cu a doua săptămână din luna mai.

Un alt grup de state membre, mai puțin pregătite, ar trebui să înceapă testele mai târziu, spre sfârșitul lunii.

„Se verifică totul, se verifică pentru ca sistemul să fie validat prin schimbarea cheilor digitale, se verifică întreaga configurație, apoi se declară conexiunea funcțională. De aceea sunt împărțite pe grupuri”, a explicat oficialul UE.

Bugetul pentru această acțiune tehnică se cifrează între 40 și 45 de milioane de euro, adică aproape o treime din costurile pentru întregul sistem.

Joi 29 aprilie, europarlamentarii au aprobat introducerea certificatelor verzi digitale și au adoptat poziția pe care o vor avea în negocierile cu Comisia Europeană și cu Consiliul reprezentând cele 27 de state membre.

Între timp, certficatele au început deja să fie aplicate de către statele membre ale UE, independent de Bruxelles.

Ultimul caz este acordul dintre Slovenia și Ungaria de a recunoaște reciproc certificatele emise de ele, acord încheiat în weekendul trecut.

AVERTISMENTE SFINTE PENTRU SFINŢII DOMNULUI

ÎN VREMURI DIFICILE

Epistola catre Evrei

Epistola către Evrei este o pledoarie extraordinară pentru mântuirea pe care o avem în Domnul Isus Cristos, gloriosul nostru Mântuitor. Dar ea este şi un avertisment teribil pentru cei care tratează cu uşurinţă Cuvântul Domnului şi astfel diminuează gloria şi valoarea unei asemenea mântuiri şi a unui asemenea Mântuitor. Această epistolă merită citită, aprofundată şi mesajul ei merită să fie „mâncat”, aşa cum profeţii Domnului trebuiau să-şi hrănească întreaga fiinţă cu acest Cuvânt (Ezech. 3:1-3; Apoc. 10:10). Epistola către Evrei este dulce ca mierea şi amară în acelaşi timp. Dar ea este o imensă binecuvântare pentru sfinţii Domnului, mai ales pentru vremuri ca acestea.

În această epistolă avem cinci pasaje avertizatoare, cu avertizări care au produs cititorilor ei de-a lungul timpului şi care produc în continuare o teamă foarte serioasă. Ele sunt menite să ne atenţioneze că avem de-a face cu un Dumnezeu care este nu numai „dragoste” (1 Ioan 4:16) ci şi „un foc mistuitor” (Evr. 12:29) şi că „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10:31). Avertismente ca acestea nu găsim niciunde în celelalte epistole ale Noului Testament. Aceste pasaje din epistolă sunt următoarele: (1) 2:1-4; (2) 3:7-4:13; (3) 5:11-6:8; (4) 10:19-31; (5) 12:25-29. Apar aici 7 avertismente cu privire la 7 pericole pe care trebuie să le evităm, dacă într-adevăr ne considerăm „chemaţi să fim sfinţi” (1 Cor. 1:2):

1. Pericolul nepăsării faţă de o imensă mântuire, săvârşită de un Mântuitor glorios – 2:3;
2. Pericolul necredinţei – a neintrării în odihna lui Dumnezeu – 3:11,19; 4:11;
3. Pericolul unei imaturităţi spirituale nefireşti – 6:4-6;
4. Pericolul şovăirii în mărturisirea nădejdii noastre – 10:23;
5. Pericolul unor relaţii superificiale în Biserica lui Cristos – 10:24-25;
6. Pericolul ignorării sfinţirii vieţii, a necăutării dreptăţii lui Dumnezeu – 10:26; Mat. 5:48;
7. Pericolul refuzului de a asculta de cuvântul Celui care vorbeşte din ceruri – 12:25.

Poate că cineva se întreabă: „Este autorul epistolei către Evrei o persoană prea dură? Este el mai drastic decât ceilalţi autori ai Noului Testament? Este normal pentru un propovăduitor al Evangheliei harului şi al dragostei lui Dumnezeu să promoveze în propovăduirea lui o atitudine de evlavie însoţită de frică de Dumnezeu (Evr. 12:28-29), în situaţia în care tot Scriptura spune foarte clar că ‚În dragoste nu este frică’?” Răspunsul la aceste întrebări este un categoric „Nu. Nimic din toate acestea”. Sunt convins că toţi autorii Noului Testament au fost mânaţi de acelaşi Duh (de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu) în scrierea a ceea ce avem în Scriptură (2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21). Toate scrierile sfinte sunt animate de aceeaşi căldură a dragostei şi harului lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, de aceeaşi evlavie plină de reverenţă şi frică de Dumnezeu. Uitaţi-vă, de exemplu, la epistola care ne îndeamnă să ne bucurăm în Domnul (Filip. 3:1; 4:4). Ea ne îndeamnă şi la perseverenţă în a ne duce mântuirea noastră până la capăt „cu frică şi cutremur” (Filip. 2:12). Acelaşi duh de dragoste fără frică (este vorba despre frica din cauza vinovăţiei cauzate de păcatele care ne-au fost iertate prin jertfa lui Cristos – vezi 1 Ioan 4:17-19) şi acelaşi duh al reverenţei plină de frică faţă de Dumnezeu (frica care izvorăşte din conştienţa măreţiei şi gloriei unui Dumnezeu sfânt şi care ne obligă să avem mare grijă să nu cumva să păcătuim faţă de El – vezi 1 Tim. 1:14-17; Fap. 2:43) ar trebui să ne stăpânească inimile şi purtarea noastră.

Cred că epistola către Evrei trebuie citită cu mare atenţie. Te rog citeşte-o cu o inimă curată şi total deschisă, în duh de rugăciune, cu mintea limpede şi eliberată de prejudecăţi şi de alte preocupări omeneşti şi pământeşti, în umilinţă şi supunere faţă de Duhul lui Dumnezeu. Ce vei constata, dacă o vei citi astfel? Vei constata că epistola nu are doar avertizări; nu este scrisă pentru a-ţi focaliza toată atenţia asupra avertizărilor, în aşa fel încât să te năucească şi să producă în tine frică traumatizantă. Numai diavolul urmăreşte să-i doboare pe oameni printr-o teamă paralizantă pentru că îi face să se vadă atât de decăzuţi încât nu ar mai avea nici o şansă de mântuire înaintea lui Dumnezeu. Diavolul este „pârâşul (acuzatorul) fraţilor noştri” (Apoc. 12:10; Zah. 3:1-4), dar, în acelaşi timp, şi „acela care înşală întreaga lume” (Apoc. 12:9). El însă nu are absolut nici un drept înaintea lui Dumnezeu de a ne judeca. Epistola către Evrei este o epistolă care are darul de a te fascina, de a te încânta şi de a te înălţa la ceruri, prin prezentarea măreţiei şi frumuseţii dincolo de orice frumuseţe a Domnului nostru Isus Cristos şi prin arătarea bogăţiei şi valorii de nepreţuit a mântuirii pe care Dumnezeu ne-a dat-o în El (veşnică şi desăvârşită – Evr. 5:9; 7:25; 10:14). Când stai în contemplare în faţa unei mântuiri aşa de mari şi în faţa Celui care este Urzitorul ei nu se poate să nu fii copleşit de o deplină reverenţă faţă de Domnul şi de teamă sfântă înaintea Lui. Nu se poate să-ţi mai doreşti să trăieşti vreodată în păcat şi nu se poate să mai vrei să te întorci de la „adevărurile desăvârşite” la „adevărurile începătoare” ale lui Cristos; vei ajunge să vrei să mergi spre cele desăvârşite (Evr. 6:1). Vei ajunge să-ţi dai seama că este o imensă prostie să-ţi permiţi să fii nepăsător faţă de o mântuire aşa de mare (Evr. 2:3).

În vremurile în care trăim este nevoie de oameni care sunt fascinaţi, încântaţi, transfiguraţi în adâncul fiinţei cât şi în manifestarea exterioară a trăirii lor de gloria Domnului şi de măreţia mântuirii pe care El a lucrat-o prin jertfa Sa de pe cruce pentru noi. Este nevoie de oameni care Îl cunosc „pe Dumnezeul lor” pentru că numai ei „vor rămâne tari” şi numai ei „vor face mari isprăvi” (Dan. 11:32). Oare ce te fascinează pe tine cu adevărat? Ce te face pe tine să fii gata să plăteşti preţul unei dedicări totale? Îţi spun din nou: citeşte epistola către Evrei cu un duh de supunere totală faţă de adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu ce se află în ea. Nu vei regreta.

Este această epistolă actuală astăzi? Ca orice cuvânt al Scripturii, pentru că vine de la Dumnezeu, şi cuvântul din această epistolă este actual. Avem şi o dovadă în plus a acestui fapt, care ne este oferită de înţelegerea a două aspecte legate de contextul scrierii epistolei.

În 13:7 găsim îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” Înţelegem de aici că a trecut destul de mult timp din clipa în care Evanghelia le-a fost propovăduită lor pentru prima dată. De asemenea, în 8:13 ni se spune: „Prin faptul că zice: ,un nou legământ’, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.”. Această afirmaţie ne arată că momentul scrierii epistolei este destul de aproape de anul 70 d. Cr., anul cuceririi Ierusalimului şi a distrugerii Templului de către armatele romane (vezi Lc. 21:6). Prin acest eveniment teribil, Dumnezeu a arătat în faţa lumii întregi ceea ce El de fapt a afirmat în Scriptură: că vechiul sistem al legământului (legământul legii – cel vechi) a fost total abolit. Noul sistem (noul legământ – cel al harului) exista deja, dar era de-abia la început în plan istoric. Treptat, el câştiga putere. La momentul scrierii epistolei, deci, se apropia acest moment de criză, atât pentru iudaism, cât şi pentru creştinism; el se apropia cu repeziciune. Pe de altă parte, din 10:32-34 înţelegem că cititorii, din cauza mărturiei lor despre Cristos şi a credinţei lor în El, erau persecutaţi. Împăratului roman Nero, în jurul anului 64 d. Cr., a declanşat o prigoană serioasă împotriva creştinilor. Ei au fost fie expuşi public insultelor şi persecuţiilor, fie au fost alături de cei întemniţaţi pentru credinţa lor, fie au primit cu bucurie confiscarea averilor lor. Deşi admirăm curajul şi fermitatea credinţei lor, totuşi descoperim anumite lucruri care nu mergeau la fel de bine ca la început. În 10:25 ni se sugerează că unii renunţaseră la întâlnirile cu alţi creştini; aceştia stăteau deoparte de biserica creştină, de mărturisirea credinţei lor în cadrul comunităţii. Exista deci pericolul ca aceştia să abandoneze în întregime mărturisirea credinţei lor în Isus ca şi Cristos. Amintirea a ceea ce se întâmplase cu secole înainte strămoşilor lor în pustie (vezi Num. 13-14; Evr. 3-4) era vie în mintea scriitorului epistolei. Israeliţii porniseră cu mult curaj din Egipt şi trecuseră Marea Roşie cu încredere în Dumnezeu (vezi Ex. 14-15). Dar, mai tîrziu, când au ajuns la graniţele Canaanului, marea lor majoritate au refuzat categoric să înainteze şi să intre în Canaan, ţara promisă lor de Dumnezeu. Descoperim în epistolă teama autorului că cititorii ar începe să manifeste acelaşi tipar de comportament ca şi al strămoşilor lor (4:1). Este evident că în comportamentul acestor evrei convertiţi timpuriu existau simptome care îi provocau serioase îngrijorări autorului (vezi avertizările din epistolă).

Este adevărat că întregul context în care trăiau evreii creştini cărora li se adresează această epistolă este unic în istorie. Dar, acest context unic are corespondenţă şi în vremea noastră. Şi noi trăim vremuri asemănătoare. Pe de o parte, a trecut mult timp de când multora dintre noi ni s-a vestit Evanghelia. Avem, se poate spune, o tradiţie evanghelică, în lume, în ţara noastră, poate şi în biserica unde suntem noi. Dacă la început, râvna şi entuziasmul multora dintre noi pentru Cristos erau pline de înflăcărare, acum acestea s-au estompat. Trăim parcă acelaşi gen de situaţie ca în vremea când generaţia apusă a lui Iosua a făcut loc unei noi generaţii în poporul lui Dumnezeu (vezi Jud. 2:7-10). Generaţia lui Iosua a slujit Domnului pentru că L-a cunoscut în mod viu şi personal pe Domnul. Generaţiile ulterioare nu L-au mai cunoscut pe Domnul, neavând acele experienţele vii şi proaspete ale intervenţiilor Lui în istoria lor. Ele trăiau din amintiri şi, de aceea, a apărut decăderea spirituală şi aceasta s-a accentuat tot mai mult (vezi Jud. 2:11-23). Generaţia lui Iosua a experimentat intervenţia Domnului în intrarea poporului în ţara Canaanului şi în cucerirea ei (a ţării promise de Dumnezeu). Poporul Israel a primit porunca să intre în ţara promisă, să o ia în stăpânire şi să-şi consolideze moştenirea în ţară (vezi Iosua 1:1-9; Jud. 1:1-20). Generaţia lui Iosua a intrat prin credinţă în moştenirea ţării. Generaţiile ulterioare au  primit şi ele porunca să continue cucerirea ţării şi intrarea în stăpânirea ei deplină. Ele au ascultat pentru o vreme de Domnul, dar, mai târziu, din diverse considerente omeneşti, au cruţat pe locuitorii ţării, au intrat în relaţie cu ei şi au ajuns în final să fie învinse ele de cananiţii din ţară (Jud. 1:1-2:5). În acest fel, poporul Israel a intrat într-o perioadă de decădere spirituală (Jud. 2:10-3:6; vezi întreaga carte a Judecătorilor). Şi noi, cei de astăzi, suntem în pericolul de a trăi viaţa de creştin din amintiri, fără să mai experimentăm relaţia cu Domnul nostru într-un mod viu şi personal, fără ca Dumnezeu să-şi arate din plin puterea Sa în viaţa noastră, pentru că nu mai suntem total dispuşi să împlinim Cuvântul lui Dumnezeu în mod efectiv în viaţa noastră prin puterea Duhului Sfânt. Noi, cei ce suntem creştini, am fost născuţi din nou „la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri” pentru noi (1 Pet. 1:3-4). Noi suntem chemaţi să intrăm în această moştenire din momentul în care am auzit şi am crezut Evanghelia mântuirii noastre, pentru că am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt (arvuna moştenirii noastre). Suntem chemaţi să ne însuşim, prin credinţă, toate binecuvântările duhovniceşti din locurile cereşti care sunt în Cristos – ele sunt garantate pentru noi prin Duhul Sfânt (vezi Efes. 1:3-14). Suntem deci implicaţi, ca şi poporul Israel din vechime, într-o bătălie spirituală pentru a ne însuşi ceea ce Dumnezeu deja ne-a dat în Domnul Isus Cristos (întreaga moştenire spirituală în Cristos este a noastră, dar trebuie să ne-o însuşim prin credinţă – vezi Efes. 1:15-23; 2 Pet. 1:3-11; Rom. 8:16-18). Dar, şi noi, ca israeliţii din vechime, ajungem să fim delăsători în a ne însuşi aceste imense binecuvântări pentru că nu mai dorim să ne implicăm în lupta spirituală a credinţei, gândim lucrurile lui Dumnezeu în mod firesc şi ajungem să facem compromis cu lumea în care trăim. Nu este de mirare că semnele decăderii spirituale şi accentuarea acesteia se văd tot mai serios în bisericile creştine de astăzi. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu este diluată tot mai mult; ne dorim experienţe spirituale stimulatoare, dar care nu izvorăsc dintr-o cunoaştere reală şi profundă a Domnului Isus Cristos în viaţa noastră; punem accent pe activism spiritual, pe realizări mari care să ne ocupe trăirea noastră, dar care nu izvorăsc dintr-o slujire dedicată Domnului nostru conform voii Lui (Mat. 7:21-27). Toate acestea şi multe altele se văd din plin în creştinismul nostru de astăzi. Pe de altă parte, crizele şi încercările care lovesc lumea în care trăim se accentuează tot mai mult. Clătinarea lumii, în vederea sfârşitului ei, este astăzi tot mai evidentă (Evr. 12:25-29; Lc. 21:33-36). Atacurile împotriva adevăratei credinţe şi prigoana împotriva credincioşilor se acutizează şi ele sub diverse forme (1 Pet. 1:6-9). În faţa acestor provocări, mulţi creştini ajung să decadă din viaţa de credinţă. Ei fie nu s-au ancorat puternic în credinţa lor mântuitoare, fie au lăsat ca toate aceste provocări să le sufoce viaţa spirituală (Mat. 13:19-23). Este adevărat că, în aceste circumstanţe, apar tot felul de întrebări la credincioşii de acest fel: „De ce îngăduie Domnul încercări aşa de puternice? Dacă sunt credincios de ce Domnul nu îmi binecuvântează credincioşia cu o viaţă prosperă? Merită oare să mai fii creştin dacă loialitatea faţă de Cristos mă pune în situaţia de a suferi în acest fel? Unde este binecuvântarea lui Dumnezeu în asemenea situaţii de încercare? Oare se pierde mântuirea? Este mântuirea noastră prin Cristos aşa de firavă încât ea se poate pierde din cauza ispitelor, a încercărilor şi a loviturilor vieţii? Pot fi mântuiţi numai cei care sunt consideraţi de oameni „elite spirituale (cei care în terminologia acestora poartă numele de „sfinţi”)?” Toate aceste considerente ne fac să înţelegem că epistola către Evrei este foarte actuală şi foarte potrivită pentru vremea noastră, chiar dacă noi suntem creştini dintre neamuri.

Ne dorim să privim la aceste 7 avertizări din cele 5 pasaje menţionate mai sus şi să le înţelegem valoarea. Pericolele, despre care ni se vorbeşte, sunt la fel de reale pentru noi ca şi la vremea scrierii epistolei. De aceea, să le privim cu luare aminte şi, prin ele, să ne cercetăm pe noi înşine. Apostolul Pavel ne îndeamnă în mod explicit: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă” (2 Cor. 13:5). Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că atunci când vorbim despre credinţa creştinilor nu trebuie să avem în vedere doar atitudinea de credinţă care trebuie să fie în noi ci, în primul rând, obiectul credinţei (substanţa ei) care determină atitudinea noastră corectă (atitudinea credinţei). Scriptura foloseşte două expresii care definesc substanţa credinţei noastre în Cristos: (a) „Dreptarul învăţăturilor sănătoase” (2 Tim. 1:13-14) şi (b) „Credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Ambele expresii reprezintă întreaga învăţătură a Sfintelor Scripturi – cuvântul despre Cristos (vezi 2 Tim. 3:14-17; Rom. 10:17; 1:16-17; Efes. 2:20). Aşadar, să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem ancoraţi cu toată fiinţa în credinţa în persoana şi lucrarea lui Cristos – credinţa pe care învăţătura Scripturii o propovăduieşte. Ne dorim să privim la avertizările din epistola către Evrei amintite mai sus nu ca la nişte ameninţări ale păcii noastre lăuntrice ci ca la nişte semnale de alarmă foarte serioase din partea lui Dumnezeu, care ne forţează să privim (să ne pironim ochii ca şi Moise – Evr. 11:26) la mântuirea nespus de mare şi minunată pe care o avem în Domnul nostru Isus Cristos. Această mântuire este unicul remediu a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută în păcat. Ea este veşnică şi desăvârşită. Ea, şi numai ea, este valabilă pentru vremuri ca acestea şi pentru cele care vor veni. În Mântuitorul şi Domnul nostru Isus Cristos, Cel care a săvârşit această mântuire, merită să ne ancorăm cu toată puterea credinţa şi nădejdea noastră.

Pastor Ghita Marian

***

Lucrarea Duhlui Sfânt

conform cu Epistola către Efeseni 1: Pecetluire și arvună

Pentru că am sărbătorit recent, coborârea Duhului Sfânt, consider important să acordăm puțină atenție lucrării Duhului Sfânt în viața credinciosului. Vreau să precizez de la început că, lucrarea Duhului Sfânt este concentrată în mod primordial în viața credinciosului și apoi prin credincios în viața celor de afară. În articolul de față, vreau să abordez o parte din lucrarea Duhului Sfânt în viața credinciosului. Această lucrare este una de început în viața credinciosului, însă ea afectează toată viața lui. Lucrarea Duhului Sfânt, la care vă propun să ne gândim este prezentată în Epistola lui Pavel către Efeseni, capitolul 1, versetele 13 și 14. Este vorba de lucrarea de pecetluire a Duhului și funcționalitatea Duhului ca arvună în viața credinciosului. Aș vrea să purcedem, în a înțelege această lucrare primordială a Duhului, în viața credinciosului, prin urmărirea câtorva aspecte importante. Mai întâi, este importantă:

Definirea pecetluirii

Ce este pecetluirea cu Duhul și ce implică ea? Cuvântul grecesc folosit σφραγίζω (sfragizo), denotă un act de sigilare, a pune sigilul și prin aceasta a identifica și autentifica ceva. Se folosea, în vremea în care scria Pavel, pentru a sigila scrisori, și alte documente de importanță. Sigiliul pus pe un document, sau pe altceva avea umătoarele implicații:

–          Autoritate; sigiliul arăta autoritatea sub care stă acel document. Sigiliul Duhului în viața credincisului implică autoritatea lui Dumnezeu peste acea viață, prin Duhul.

–          Apartenență; sigiliul arăta și faptul că acel document aparține cuiva. Din moementul în care credinciosul este sigilat cu Duhul Sfânt, viața lui aparține lui Dumnezeu, aparține lui Hristos. Credinciosul nu mai este proprietatea lui, nu mai este proprietatea altora, nu mai este proprietatea lumii și nu mai este proprietatea diavolului, ci este proprietatea lui Dumnezeu.

–          Autenticitate; sigiliul făcea ca documentul pe care era aplicat să fie autentic. Fără sigiliu un document nu avea autenticitate, nu era considerat valabil și nu era luat în considerare. Când este vorba de sigilul Duhului, în viața credinciosului, adevărul este același. Fără sigiliul Duhului, viața omului, religioasă chiar este un fals, orice încercare de închinare nu are autenticitate, nu este luată în considerare. Închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu este autentică doar prin Duhul.

–          Asigurare; sigiliul dă siguranță, asigură protecție de abuzul altora. Peste sigiliu nu se poate trece. Cu atât mai mult când vorbim de sigilul Duhului, aceasta ne dă siguranța că suntem ai lui Dumnezeu. Dacă suntem sigilați cu Duhul Sfânt, nimeni nu poate schimba acest sigiliu, nimeni nu poate trece peste el, nimeni nu-l poate anula. El rămâne valabil, indiferent ce ar zice și ar face unii și alții.

Aceasta este pecetluirea cu Duhul, este sigilul pe care îl pune Duhul în viața noastră și peste viața noastră și care are aceste implicații importante. Al II-lea aspect pe care aș vrea să îl urmărim, este:

Dobândirea pecetluirii

Aici răspundem la întrebarea: cum și când este un om pecetuluit cu Duhul Sfânt? Textul biblic spune foarte clar că, pecetluirea cu Duhul Sfânt are loc  atunci când:

–          Un om aude Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii

–          Un om își pune încrederea în Domnul Isus și numai în El pentru salvarea sa din păcat

Aceasta o spune versetul 13, din Efeseni 1. Pecetluirea cu Duhul Sfânt o dobândim prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin credința specifică în Domnul Isus. Pecetluirea cu Duhul Sfânt se dobândește atunci când auzind Cuvântul Evangheliei, omul își pune încrederea în Domnul Isus, atunci el este născut din nou prin Duhul și pecetluit cu Duhul Sfânt. E foarte ușor să te poți verifica, dacă și tu ești pecetluit cu Duhul Sfânt. Dacă ai auzit Cuvântul Adevărului și dacă ți-ai pus încrederea în Domnul Isus, ești mântuit, prin urmare ești pecetluit cu Duhul lui Dumnezeu. Al III-lea aspect pe care aș vrea să îl urmărim este:

Darul pecetluirii

La acest aspect medităm la următoarea întrebare: Ce primim atunci când suntem pecetluiți cu Duhul Sfânt? Textul din Efeseni 1:13-14, ne spune că primim arvuna Duhului. Duhul care ne pecetluiește este și darul de avans pentru noi ca și copiii ai lui Dumnezeu. Avansul (acontul) într-o tranzacție era garanția că tranzacția va fi dusă la sfârșit. Tot asttfel, Duhul Sfânt este garnația că Dumnezeu își va duce lucrarea Sa la bun sfârșit în viața noastră. Duhul Sfânt este garanția glorificării noastre finale în veșnicie cu Hristos. Aceasta implică faptul că credinciosul pecetluit a primit arvuna Duhului, ceea ce înseamnă că:

–          Avem persoana Duhului

–          Avem prezența permanentă a Duhului în noi

–          Avem puterea Duhului

–          Avem plinătatea Duhului disponibilă în noi, chiar dacă nu o trăim. Nu trebuie să o căutăm în afara noastră, prin alte experiențe.

Încă un aspect aș vrea să clarific:

Dovezile pecetluirii

Cum dovedesc că am pecetea Duhului?

–          Trăind în grația lui Dumnezeu

–          Trăind pentru gloria lui Dumnezeu

Pecetea  Duhului este pe mintea mea, pe vorbele mele, pe faptele mele, toate se manifestă sub pecetea Duhului pentru Gloria Tatălui și a Fiului.

Concluzie: Dacă sigilul pus pe o scrisoare, un document sau altceva era un însemn exterior, sigiliul Duhului este un însemn interior, în duhul nostru suntem însemnați cu Duhul lui Dumnezeu, însă aceasta se manifestă în exterior, în vorbirea și viețuirea noastră.

Lasă să se vadă prin viața ta sigiliul Duhului Sfânt!

Pastor Ilie Bledea

***

UMBLAREA CREDINCIOSULUI

Cum ar trebui să trăiască credinciosul, în timp ce umblă în fiecare zi prin viață? Dumnezeu  ne-a onorat atât de mult, a făcut atât de multe lucruri pentru noi, încât nu poate face mai mult decât ceea ce a făcut deja. Nici nu putem vedea totul, pentru că încă suntem pe pământ – suntem aici pentru a fii martori ai Lui. Noi îi suntem datori lui Dumnezeu; noi îi datorăm lui Dumnezeu atât de mult încât nu am putea niciodată să Îi plătim datoria. Ce putem face atunci? Foarte puțin, dar este un lucru pe care trebuie să îl facem: trebuie să umblăm într-un chip vrednic de poziția onorată la care Dumnezeu ne-a ridicat.

Credincioșii nu trebuie să umble la fel ca ceilalți oameni. De ce? Pentru că umblarea celorlalți oameni nu este pe placul lui Dumnezeu.

Pentru că ei sunt făpturi noi în Hristos Isus, credinciosul s-a dezbrăcat de hainele omului vechi și știe că sunt lucruri pe care trebuie să le facă și lucruri pe care nu trebuie să le facă; lucruri cu care viața noastră ar trebui să fie îmbrăcată și lucruri cu care viața noastră nu ar trebui să fie îmbrăcată.Credinciosul trebuie să Îl urmeze pe Dumnezeu, trebuie să trăiască imitându-L pe Dumnezeu, iubind ca El, trăind curat sau în sfințenie, vorbind ca El și despărindu-se de tot ce este rău.

Felul în care credinciosul umblă în fiecare zi este crucial pentru cauza lui Hristos și pentru binele societății. El contribuie fie la zidirea societății, fie la dărâmarea ei. Din acest motiv, este important ca un credincios să umble cu atenție și cu strictețe în viață. Viața este o umblare, o cărare pe care mergem în fiecare zi. Când ne trezim dimineața, începem să umblăm pe ea. Dumnezeu se așteaptă de la noi să umblăm cu mare grijă, adică fiind atenți și umblând corect. Omul care gândește, care are grijă cum trăiește, căruia îi pasă este înțelept, el știe că are o misiune de îndeplinit. El Îl cunoaște pe Dumnezeu în mod personal, și știe că scopul pentru care se află pe pământ  este acela de a trăi o viață sfântă și plăcută și pentru a fi o mărturie pentru Domnul. Omul înțelept nu doar că are grijă la fiecare pas din viață, ci el se luptă să fie atent la fiecare pas – să se asigure că merge prin viață exact așa cum trebuie, cu strictețe, cu disciplină și aotocontrol.

Omul trebuie să-și folosească timpul cu înțelepciune. Timpul este un dar de la Dumnezeu. Omul nu trebuie să câștige timp, sau să cumpere timp; el deja are timp. Ceea ce trebuie să facă el este să folosească acest timp – să îl folosească cu înțelepciune – să îl folosim ca să facem tot ce putem mai bine. De ce trebuie să răscumpărăm vremea? Pentru că zilele sunt rele. Răul cu care se confruntă credinciosul în umblarea lui de fiecare zi – este atât de mult rău, încât trebuie să fie mereu în alertă ca să nu cadă.El trebuie să vegheze  ca să poată trăi o viaă neprihănită și să aibă o mărturie bună. Răul poate varia de la tentații ușoare la persecuții, de probleme financiare minore la crize economice, de la o problemă minoră în familie la război.

Răul din lume este mereu înaintea credinciosului – fie el mic sau mare. Slujba credinciosului este de a răscumpăra timpul, de a profita cât mai bine de timpul pe care îl are .

Credinciosul este un om înțelept în umblarea lui atunci când pricepe care este voia lui Dumnezeu. Credinciosul trebuie să înțeleagă voia lui Dumnezeu ca să poată birui răul. Cum? Cunoscând Cuvântul lui Dumnezeu și fiind sensibil la călăuzirea Duhului Sfânt.

Umblarea credinciosului în lumea aceasta v-a fi una exemplară atunci când Duhul Sfânt v-a avea controlul deplin asupra vieții lui. Aceasta este o poruncă, ceea ce înseamnă că credinciosul trebuie să fie umplut de Duhul Sfânt în mod continuu (Efes. 5:18  Umplerea Duhului Sfânt este o manifestare personală a lui Isus Hristos, pentru credinciosul care umblă în fiecare zi în ascultare (Ioan 14:21). Înseamnă o stare de conștiență a prezenței Lui, a călăuzirii Lui – în fiecare moment. Această conștiență este privilegiul credinciosului. Când trec prin necazuri, Dumnezeu știe, El îi iubește și îi pasă, manifestându-Și prezența Sa și făcându-l conștient pe credincios de dragostea și grija Sa, ajutându-l și dându-i încredere, iertare și sigurană.

În umblarea lui oricât ar fi de greu, credinciosul plin de Duhul lui Dumnezeu, are un duh care cântă: ”Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.”(Efes.5:19). Menționarea cântecului este o imagine a fericirii și a bucuriei.

Credinciosul are un spirit mulțumitor: ”Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.” (Efes.5:20).Viața credinciosului este în mâna lui Dumnezeu. El îl conduce și îl direcționează prin toate lucrurile. De aceea credinciosul Îi poate mulțumi Lui pentru tot – indiferent cum stau lucrurile. El are controlul tuturor lucrurilor.

În umblarea lui, plin de Duhul Sfânt, credinciosul mai are și un duh de supunere și de respect, de teamă. Un om plin de Duh nu are un duh critic, de invidie, de dezbinare, de egoism. El are un duh de supunere. Acelaș lucru este adevărat și pentru biserici: o biserică plină de Duh are un trup de oameni care sunt supuși – care fac tot ce pot pentru a se sluji unii pe alții. Nu există dezbinare între ei, invidie, sau egoism, nu între oamenii lui Dumnezeu, în frica de El, ei se supun unii altora.

Ca să putem fi cu Domnul trebuie să umblăm cu El, să trăim pentru El, lăsând în urmă o mărturie, cale pe care cei care vin după noi să pășească încrezători.

Pastor PAVEL GAG

***

Să te cunoască Dumnezeu

de Caius Obeada

În viața de credință sunt anumite principii care ajung să-ți influențeze viața și trăirea. Doctrinele la care ajungi sa aderezi sunt corelate la cea ce o persoana ajunge sa înțeleagă despre Dumnezeu. Cunoșterea atributelor lui Dumnezeu a cea ce este și modul în care se manifestă ajung să aducă o claritate a rolului și limitările omului în relație cu Dumnezeu.

Sunt multe așteptări din partea omului față de Dumnezeu. De exemplu vrem un Dumnezeu care să ne fie la dispoziție în toate problemele cu care suntem confruntați. Dacă suntem bolnavi vrem să fim vindecați. Dacă păcătuim vrem să fim iertați. Daca trăim în imoralitate vrem să fim îngăduiți. Daca ni se face nedreptate vrem ca Dumnezeu să pedepseasca pe toți vrăjmașii noștri. Omul în limita minții lui îl reduce pe Dumnezeu la o marionetă, sugerând ca Dumnezeu este totul și în toate, a cea ce inima omului deziderează.

Sunt multe așteptări din partea omului, mai ales a celuia care nu este interesat sa aibe o relație personală cu Dumnezeu, însă dorește să beneficieze de bunătatea și atributele Sale. În ce privește credincioșii, sunt opinii diferite în ce privește cine este Dumnezeu și ce așteptări avem din partea Sa. Așteptările noastre sunt multe, și adeseori chiar impunătoare, însă uitâm de multe ori cu Cine stăm de vorbă.

În cadrul Grupului de Apologetică, organizat de misiunea Vox Dei pe paginile de pe Facebook, am lansat o întrebare simplă, căutând întrebări tot așa de simple: „Ce este mai important, să-L cunoști pe Dumnezeu sau să te cunoască Dumnezeu pe tine?” Pentru unii pare a fi o întrebare cu tâlc, sau cu răspuns dublu. Unii au preferat să exprime o opiniei generală fără un răspuns concret. Mă folosesc de această oportunitate să dau un răspuns personal la această întrebare.

De ce?

Observație istorică: Uitându-ne pe paginile Scripturi se pare că Dumnezeu se introduce omului, și în mod deosebit oamenilor de care Dumnezeu a vrut să se folosească. În gradina Edenului, Dumnezeu crează pe om și primul act Dumnezeiesc a fost să binecuvinteze pe om și să-i dea o poruncă: ”Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: “Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” (Geneza 1:28) În Geneza capitolul 12:1, Dumnezeu se introduce lui Avraam spunând: “Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” În Exod 3:4 găsim întâlnirea între Dumnezeu și Moise: Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului, şi a zis: “Moise! Moise!” El a răspuns: “Iată-mă!” Chemarea proorocului Ieremia da o lumină deosebită în ce privește alegerile lui Dumnezeu. În cartea lui Ieremia 1:4 găsim scris: “Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem proroc al neamurilor.” Trecând peste o serie de chemări speciale din Vechiul Testament, chemarea ucenicilor este deosebită, la fel ca și chemarea lui Pavel. Într-o observație sumară a Scripturilor, se pare că Dumnezeu se introduce omului, ci nu omul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere se pare că este mai important să te cunoască Dumnezeu decât tu să-l cunoști pe El, având în vedere că inițiativa de relație personală vine din partea lui Dumnezeu.

Observație Biblică: În primul rând este necesar să înțelegem și să recunoaștem Suveranitatea lui Dumnezeu. Psalmul 103:19 spune: ”Domnul Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri, şi domnia Lui stăpâneşte peste tot.” Ne se poate ignora autoritatea si suveranitatea lui Dumnezeu, independenta de a face ce vrea, cand vrea, unde vrea, indiferent de circumstanțe și opiniile altora. O serie de versete demonstreaza Suveranitatea Sa în creație, în alegerile pe care le face în voia Sa. Dacă în citirea sumară a Vechiului Testament ajungem să identificăm un mod clar și direct de alegere a lui Dumnezeu a oamenilor prin care dorește să-și facă voia, în următoarele rânduri am să scot în evidență niște texte care sugerează și adeverește practica lui Dumnezeu în alegerea oamenilor Săi, nu numai în Legământul cel vechi dar și în Legământul cel nou. Efeseni 1:4-6  – ”În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.Efeseni 2:3-5 – ” Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).”Efeseni 2:8 – ” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”Efeseni 2:10 – ” Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”Romani 8:29-30 – ” Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.”Romani 9:15-16 – ” Căci El a zis lui Moise: “Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.”Romani 9:11 – ” Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă,”Toate aceste texte nu numai că adeveresc cunoștința lui Dumnezeu față de copii Săi, însă dă o perspectivă a importanței pe care Dumnezeu o dă copiilor Săi.

Nu pot să trec cu vederea textul din Matei 7:21-23 unde scrie: ”Nu orişicine-Mi zice: “Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”  Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Acest text imi aduce aminte de mulțimea oamenilor pe care i-am cunoscut pe parcursul vieții mele și care totuși nu au gustat bunătatea Sa, oameni care au știut totul despre Dumnezeu și totuși nu au fost cunoscuți.

Observație teologică: Teologul James Innell Packer face următoare afirmație: ”Ceea ce contează mai presus de orice, în ultima analiza nu este faptul că ştiu pe Dumnezeu, dar lucrul cel mai mare care trebuie subliniat, este faptul că El mă ştie. Eu sunt chipul săpat în mâinile Lui [Isa. 49:16]. Niciodată nu sunt uitat de El. Toate cunoştinţele mele despre El  depind de iniţiativa Sa de a mă cunoaște.” (Knowing God (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1993), 41-42) Un alt telog pe nume C. S. Lewis spunea: ”Cum crede Dumnezeu despre noi nu numai că este important, de un infinit de ori mai important.  Într-adevăr, așa cum noi gândim despre El nu are nici o importanță cu excepția modului  a cea ce El crede despre noi….De a face voia Sa…. a fi un ingridient special în bucuria Divină….de a fi iubit de Dumnezeu, nu din milă, dar ca bucuria unui artist care se bucură de lucrarea mâinii Sale, ca un tată de fiul său…. —”The Weight of Glory,” in The Weight of Glory: And Other Addresses (orig., 1949; HarperCollins:2001), 39. R.C.Sproul Jr. scrie: ” Cea ce vreu este nu să fiu cunoscut ca un mare teolog și mare om a lui Dumnezeu, dar să fiu cunoscut de Dumnezeu ca un umil copil al Său.” (When Pigs Fly by R.C. Sproul Jr.) Mulți teologi și oameni a lui Dumnezeu au găsit cu cale că este mai preferabil să fi cunoscut de Dumnezeu decât tu să-L cunoști pe El. Chemarea și darul primit din partea Duhului Sfant devin o confirmare a unei investitii pe care Dumnezeu o face în copii Săi.

Concluzie

Cunoașterea căilor Sale, a Cuvântului Său devin de o importanță deosebită după nașterea din nou. Mulți cunosc teologie, cunosc Scripturile, și totuși nu sunt interesați într-o relație specială cu El. Odată ce relația a fost inițiată de Dumnezeu, un credincios nu poate să ignore importanța creșterii in Domnul Christos, a procesului de maturare la care este expus datorită necesității de lucrare la care este chemat. Versetul din 1Corinteni 3:8 este clar in privinta unei relații necesare cu Dumnezeu – ” Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.” Galateni 4:9 – ”Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?” Acesta este un alt verset care ar trebui să dea inspirație la o trăire în Domnul Christos. În ce mă privește, găsesc cu cale că este de un infinit de ori mai important să ma cunoască Dumnezeu, decât eu să-l cunosc pe El. Coram Deo! Shalom!

***

Importanța îngrijirii holistice în lucrarea cu tinerii

Pastor Samuel Tuțac

Una dintre cele mai mari provocări din lucrarea cu tinerii este aceea de a le arăta acestora și de a-i convinge că există un Dumnezeu care îi iubește cu o dragoste deplină și nemeritată, așa cum sunt. Tinerii, mai ales la vârsta adolescenței, trebuie ajutați să realizeze că lui Dumnezeu îi pasă de nevoile, de temerile, de îndoielile lor, precum și de viața și persoana fiecăruia în parte. Uneori, confruntarea cu provocările, prin care trec tinerii, poate fi foarte dificilă, mai ales atunci când lucrătorii cu tinerii nu au trecut ei înșiși prin astfel de situații. Evitarea acestor probleme, ignorarea sau nerezolvarea lor nu va face decât să-i îndepărteze pe tinerii care se confruntă cu aceste provocări.

Rolul lucrătorilor cu tinerii este acela de a le oferi aceeași dragoste și grijă pe care Domnul Isus le-o oferă. Liderii de tineret  au obligația de a cunoaște cât mai bine problemele cu care tinerii se confruntă în societatea contemporană, să se aplece spre cei descurajați și să le ofere îngrijirea de care au nevoie. Abordarea trebuie să fie una holistică, care privește persoana ca întreg, în toată complexitatea ei. Liderii de tineret trebuie să stie că tinerii sunt mai mult decât trupuri. Ei au o minte, emoții, suflet și fac parte dintr-o familie și comunitate.

• Îngrijirea holistică prezentată în modelul lui Cristos

Nu există exemplu mai bun de îngrijire holistică a oamenilor aflați în nevoi, decât Domnul Isus Cristos. Fiecare cuvânt rostit, orice faptă a Sa, slujesc ca model de implicare în viața și problemele oamenilor. Domnul Isus nu a considerat că era suficient să trăiască printre oameni, să fie milos cu ei și să fie model pentru ei. El considera că modelul întrupării înseamnă dragoste în acțiune și confruntare cu toate nevoile oamenilor.

Cristos cunoștea diferitele nevoi ale poporului și le-a înțeles pe deplin. El știa că oamenii erau răniți fizic, mental și spiritual: Dintălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn (Isaia 1:56) și de aceea și-a făcut timp să îngrijească de nevoile lor (Luca 4:40). Domnul Isus a demonstrat că rănile adânci și vechi au nevoie de o vindecare absolută, iar El a fost gata oricând să o ofere.

Lucrarea de îngrijire a Domnului Isus a fost multidimensională și s-a bazat pe o abordare holistică. În timpul acestei lucrări, El nu a limitat oamenii la niciuna dintre componentele lor: fizică, socială, mentală sau spirituală. Cand un om paralitic a fost adus la Domnul Isus, de către un grup de prieteni, El l-a vindecat  mai întâi spiritual, spunându-i: Fiule, păcatele îți sunt iertate (Marcu 2:5), iar după aceea l-a vindecat si fizic, spunându-i:  ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă (vs.11). Omul acesta, paralitic,  a găsit în Domnul Isus atât vindecarea sufletului, cât și a trupului. Vindecarea spirituală a fost urmată de restabilirea sănătății lui fizice.

Domnul Isus era interesat de întreaga persoană, a vindeca omul în întregime era pasiunea Sa. El știa când un suflet era rănit, când mulțimea era înfometată, cand cineva era bolnav. El s-a arătat preocupat și de văduve, a arătat milă față de cei păcătoși și le-a oferit vindecare deplină celor ce au cerut transformare. Stevens prezintă cu acuratețe adevărul acesta:“Mai presus de toate, Isus și-a manifestat dragostea neprefăcută față de oameni (Ioan 11:5, 33-36) și a apreciat adevărata lor valoare (Luca 19:9). A fost dedicat oamenilor fără ezitare, văzând întotdeauna relațiile ca un dar de la Tatăl Său (Ioan 17:6).” (Stevens, 1985, p. 22). Domnul Isus a slujit, nu celor care păreau vrednici după standarde omenești, ci acelora care aveau cea mai mare nevoie. Oamenii aceștia au venit la Domnul Isus cu mâinile întinse, dar goale, sperând că va avea milă de ei, iar El nu le-a dezamăgit speranța.

• Îngrijirea jolistică aplicată în lucrarea cu tineriiNevoile tinerilor pot fi depistate și înțelese de Biserică la oricare nivel s-ar afla. Mai mult, așa cum afirmă Gane:”nu trebuie făcută diferențiere între nevoi mici și nevoi importante.” (Gane, 1993, p. 37). Dacă tinerii au o nevoie, aceasta este reală și necesită o atenție deosebită. Ceea ce poate fi mic și banal pentru un adult poate fi sfâșietor pentru un tânăr. Liderii sunt cei care trebuie să descopere și să înțeleagă nevoile tinerilor, într-un mod adecvat, iar îngrijirea trebuie să se producă în Biserica locală. Astăzi sunt mii de tineri aflați în depresie, care, precum paraliticul vindecat și restaurat de Isus, tânjesc să audă: păcatele îți sunt iertate! Povara păcatului, cu dorințele sale neândeplinite, stă la baza tuturor problemelor tinerilor. Aceștia nu vor găsi eliberare până nu vor veni la Vindecătorul de suflete. Pacea, pe care numai El o poate da, conferă tărie minții și sănătate trupului. (Stevens, 1985, p. 23). ConcluziiDar pentru ca această lucrare magnifică, începută de Cristos și continuată de urmașii Săi generații la rând, să nu se oprească, liderii de tineret trebuie să se îngrijească ca acești tineri să devină lideri maturi în Biserica locală, continuându-și umblarea cu Cristos, crescând în credință și ajutându-i pe alții așa cum au fost și ei la rândul lor ajutați.

1. Pentru liderii de tineret a fi aproape de tinerii în nevoie din Biserică sau societate poate fi un privilegiu minunat, dar și o mare aventură. Privilegiu în sensul că au ocazia să-și demonstreze dragostea printr-o îngrijire holistică a acestora, după modelul Domnului Isus. O mare aventură, pentru că nimic nu poate fi mai satisfăcător decât a vedea tineri ale căror vieți sunt transformate și care devin urmași dedicați ai lui Cristos.
2. Tinerii creștini nu pot tot timpul să rezolve problemele fizice sau sufletești ale altor tineri ca și ei, însă pot să îi conducă pe prietenii și colegii lor la Marele Medic, care poate curăți sufletul de lepra păcatului și poate restaura întreaga personalitate umană.
3. Tinerii, la rândul lor, pot fi un instrument în încurajarea altor tineri să se apropie de Domnul Isus, Stăpânul care iartă, vindecă și îngrijește. După cum spune și Stevens:
4. Societatea contemporană este plină de oameni care se confruntă cu nevoi diverse. Cu siguranță o bună parte dintre aceștia sunt tineri care stau cu mâinile întinse, așteptând o soluție de la cei ce se declară urmași ai Lui Cristos. Aceștia trebuie abordați și înțeleși ca și ființe complete, cu diferite constituente în viețile lor. Biserica are oportunitatea de a încuraja și de a se îngriji de creșterea și de dezvoltarea tuturor aspectelor unei persoane tinere. Acest lucru se poate realiza îndeosebi prin programe echilibrate prin care sunt identificate nevoile tinerilor. Activitățile spirituale, mentale și fizice trebuie să aibă loc într-o maineră echilibrată, pentru ca tinerii să se poată dezvolta în întregime.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, traducerea Cornilescu.

Gane, Barry, (1993). Youth Leadership Development in the Local Church, Fuller, Theological Seminary.

Stevens, Doug, (1985). Called to Care, Grand Rapids, Zondervan.

***

Vindecare emoțională și transformare misionară

Perioada de 40 de zile de după înviere, pe care îmi place să o numesc ,,Seminarul de după înviere“ a marcat transformări emoționale uriașe pentru ucenicii Domnului Isus. Fără îndoială, au fost sesiuni de întrebări și răspunsuri. Ecoul acestor revelații ale Celui înviat apar apoi în sclipiri cuprinse în epistolele celor care au fost acolo.

Fără îndoială că ucenicii i-au pus o seamă de întrebări, de genul: ,,Cum se face că atunci când Te-ai arătat Mariei I-ai spus să nu te atingă, iar atunci când Te-ai arătat nouă ne-ai îndemnat să Te atingem ca sp vedem cp nu ești un dih? Unde Te-ai dus cât ai fost mort trupește? Unde Te duci acum când dispari și de unde Te întorci printre noi? Ce se va întâmpla cu lumea aceasta?“

Apostolul Petru, de exemplu, are câteva pasaje pe care nu le-ar fi putut scris înainteaacestui Seminar. Din răspunsurile primite atunci au apărut pasaje care vorbesc despre:

1. activitatea Domnului Isus în ziua de sâmbâtă în locuința morților: ,,Hristos, de asemenea, a suferit o data pentru pacate, El, Cel Neprihanit, pentru cei nelegiuiti, ca sa ne aduca la Dumnezeu. El a fost omorat in trup, dar a fost inviat in duh, in care S-a dus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare, care fusesera razvratite odinioara, cand indelunga rabdare a lui Dumnezeu era in asteptare, in zilele lui Noe, cand se facea corabia in care au fost scapate prin apa un mic numar de suflete, si anume opt“ (1 Petru 3:18-20). ,,Caci daca n-a crutat Dumnezeu pe ingerii care au pacatuit, ci i-a aruncat in Adanc, unde stau inconjurati de intuneric, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata; daca n-a crutat El lumea veche, ci a scapat pe Noe, acest propovaduitor al neprihanirii, impreuna cu alti sapte insi, cand a trimis potopul peste o lume de nelegiuiti …“ (2 Petru 2:4-5
2. cunoștințe despre natura universului și fenomenele legate de transformarea lui finală: ,,Iar cerurile si pamantul de acum sunt pazite si pastrate, prin acelasi cuvant, pentru focul din ziua de judecata si de pieire a oamenilor nelegiuiti“ (2 Petru 3:7) ,,Ziua Domnului insa va veni ca un hot. In ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura, si pamantul, cu tot ce este pe el, va arde“ (2 Petru 3:10).

Finalul Seminarului de după înviere ni-i descoperă pe ucenici schimbați emoțional, dar încă neclari încă doctrinar în privința direcției pe care trebuia să o ia activitatea lor viitoare. Cel mai ușor le-a fost să cadă înapoi în pasiunea pentru patriotismul lor național. Era nerăbdători să vadă venind, nu ,,Împărăția lui Dumnezeu“, ci ,,împărăția lui Israel“ (Fapte 1:6). Mai ales că aveau deja promisiunea că vor sta pe douăsprezece tronuri și vor judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel.

Dacă urmăriți succesiunea de informații despre practica veți observa că de la ,,stăruiau cu un cuget în rugăciune și în cereri“ (Faăpte 1:14), se trece dintr-o dată la ,,ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni“ (Fapte 2:42). Aceste două: ,,învățătura apostolilor“ și ,,frângerea pâinii“ apar după ,,seminarul de după înviere“ când Domnul le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile și i-a așezat pe o temelia nouă a credinței lor, moartea și învierea Lui.

Una din noile practici care s-au stabilit atunci pentru părtășia lor a fost luarea Cinei Domnului. Fără îndoială, Domnul Isus le-a prezentat-o într-o lumină nouă. Nu mai era vorba despre Cina Pascală, pentru care trebuiau să aștepte trecerea unui an calendaristic, ci de Cina amintirii, pe care trebuiau să o ia ori de câte ori erau împreună (,,în fiecare zi“ – Fapte 2:46). Domnul Isus avrut să-i așeze pe temelia învierii Lui. Este scris foarte clar: stăruiau în …. frângerea pâinii“, ,,luau Cina acasă în fiecare zi“ (Fapte 2:42,46),

După cele patruzeci de zile, a urmat înălțarea la cer și împlinirea ,,promisiunii“ făcute de Dommnul Isus, primirea Duhul Sfânt. Odată cu pogorârea Duhului Sfânt, ucenicii au trăit și transformarea ,,teologică“ necesară pentru noua direcție a misiunii lor. Nu ei s-au schimbat, ci Duhul Sfânt i-a transformat în misionari destinați să părăsească ,,găoacea“ lor naționalistă de la Ierusalim, ca să meargă până la marginile pământului“ (Fapte 1:8).

De unde au știut ei care încotro trebuie să o apuce? A fost simplu. Nici aceasta n-au hotărât-o ei, ci le-a indicat-o Dumnezeu. ,,Limbile“ pe care le-au primit la Rusalii au fost ,,biletele“ de plecare spre alte țări, foaia lor de parcurs înmânată de însuți Dumnezeu. Fiecare s-a dus acolo unde au primit abilitatea de a vorbi limba localnicilor. Ce extraordinar!

Pastor Daniel Branzei

***

PROVOCĂRILE ÎNVIERII

Matei 28

Cristos a înviat! Acest fapt este cel mai important din istoria omenirii, este piatra unghiulară a credinței creștine. Dacă Cristos n-ar fi înviat, atunci creștinismul, respectiv viața creștină, ar fi fost zadarnice (1 Cor. 15). Mîntuirea din păcat trăirea în sfințenie și nădejdea învierii credincioșilor ar fi fost imposibile; ar fi fost niște minciuni vrednice de tot disprețul, iar noi, cei care iubim viața cu Dumnezeu, am fi fost cei mai nenorociți dintre oameni (1 Cor. 15:13-19). Dar (îmi place enorm de mult acest „dar”, pentru că răstoarnă fără drept de apel perspectiva sumbră despre care am vorbit) acum, Cristos a înviat din morți (1 Cor. 15:20).

Învierea Domnului Isus Cristos este o mare provocare pentru oricine se consideră creștin. Iată doar câteva dintre aceste provocări:

1. Nu vă temeți! (Mat. 28:5)

Acesta a fost mesajul îngerului către femeile care au venit la mormântul Domnului în dimineața din ziua întâi a săptămânii. Aceste femei erau timorate de situația în care erau toți ucenicii – noi știm că după răstignirea lui Isus toți cei care îl urmaseră pe El se așteptau la ce era mai rău din partea conducătorilor iudei și romani (de frica iudeilor ucenicii se baricadaseră pur și simplu în încăperea în care erau – Ioan 20:19). Erau timorate și de confuzia în care toți ucenicii fuseseră realmente aruncați din cauza condamnării la moarte a Domnului lor (vezi Mat. 28:5). Cine era cu adevărat Cel pe care-L urmaseră? Desigur, toți ucenicii credeau că El este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Dar, conducătorii iudei credeau că El fusese un înșelător; de aceea L-au dat la moarte. Și faptul că El a murit în ocară ca un blestemat de Dumnezeu (Gal. 3:13) părea să dea dreptate dușmanilor Lui. De ce Dumnezeu Tatăl nu Și-a apărat Fiul? Toate acestea se loveau cap în cap în mintea femeilor și a tuturor ucenicilor Lui (vezi Lc. 24:19-21). Mai mult, se produsese un mare cutremur în acea dimineață (Mat. 28:2). Cine nu se sperie de asemenea cataclisme? Ce însemna oare acest lucru? Teama le înfășura pe aceste femei ca o strânsoare în jurul gâtului lor.Nu vă temeți! Acest îndemn este pentru tine, care citești aceste cuvinte, oricine ai fi tu. Crede deci în Domnul Isus Cristos. El a venit ca să ne dea pacea Lui, o pace dincolo de orice înțelegere (Ioan 14:27; 16:33).

Toate acestea s-au risipit însă la auzul veștii că Domnul Isus a înviat. Aceasta a demonstrat că puterea Lui era mai mare decât cea a autorităților lumești. Însemna că El era cu adevărat Cel care a afirmat că este – Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. El a avut dreptate în tot ceea ce El a spus (vezi Mat. 24:35). Și cataclismele pe care Dumnezeu le produce (vezi cutremurul de pământ din acea dimineață) sunt de fapt intervenția imens de puternică a unui Dumnezeu iubitor în favoarea credincioșilor Lui – cutremurul a fost provocat tocmai ca să dea piatra la o parte de la ușa mormântului, și aceasta pentru că ele, femeile, voiau să intre în mormânt (vezi Mc. 16:3-4).

2. Bucurați-vă! (Mat. 28:9)

Vă puteți imagina starea în care femeile veneau în acea dimineață la mormânt? Se puteau bucura ele? Exista ceva care să le amelioreze cumva durerea din inimile lor, din pricina morții Domnului pe care Îl iubeau mai mult decât orice? Și măcar perspectiva bucuriei pentru ele se întrezărea oare cândva la orizontul vieții lor? Starea lor era asemănătoare cu starea patriarhului Iacov, atunci când a aflat că fiul lui, Iosif, pe care îl iubea mai mult decât pe ceilalți fii ai lui, nu mai era. Fusese considerat mort, sfâșiat de o fiară sălbatică. Și Iacov a spus atunci: „Plângând mă voi coborî la fiul meu în Locuința morților” (Gen. 37:33-35). Nimic n-ar fi putut să le consoleze în vreun fel pe aceste femei, din moment ce Domnul lor iubit era în mormânt. Suntem chemați să ne bucurăm cu toată ființa noastră. Dar, acest lucru presupune să-L cunoaștem pe Domnul nostru și să umblăm cu El prin credință. Dacă am gustat cu adevărat că bun este Domnul (1 Pet. 2:3), dacă dorim să gustăm din relația cu El, atunci viața noastră va fi inundată de bucuria Domnului. Apostolul Pavel, deși era în închisoare, ne îndeamnă cu putere: „Bucurați-vă întotdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filip. 4:4). Când știi cu adevărat cine este Isus și trăiești cu El prin credință, atunci te vei bucura cu adevărat în El. El este viu.

Dar (a doua oară apare acest „dar”; merită un studiu biblic al situațiilor când apare acest cuvânt în Biblie – ne arată transformarea totală de direcție a acțiunii, sau a situației vieții cuiva, atunci când Dumnezeu întervine în măreția Lui) iată că le-a întâmpinat Isus (viu cu adevărat) și le-a zis: „Bucurați-vă!” (mat. 28:9). La nici trei zile de la răstignirea Domnului (la doar 38 ore, aproximativ), de la momentul morții Sale pe cruce. Și ce bucurie! O imensă și adâncă bucurie, dincolo de orice închipuire. De ce? Pentru că L-au văzut pe Domnul lor înviat și biruitor peste păcat și moarte. Nu se așteptau deloc la o asemenea întâlnire și, desigur, nu se așteptau deloc la o asemenea stare de bucurie, parcă dintr-o dată. Dumnezeu ne surprinde întotdeauna cu schimbările Sale de direcție în viața noastră. Realitatea cu El este mai extraordinară decât tot ceea ce ne-am putea imagina noi, sau decât tot ceea ce ne-am putea dori noi.

3. Duceți-vă! (Mat. 28:10,19)

Femeile, atunci când le-a întâmpinat Domnul Isus, de bucurie cât și din venerație față de El, s-au apropiat de El să-i cuprindă picioarele în închinare. Ar fi stat, cu siguranță, așa prăbușite la pământ, mult și bine. Se simțeau atât de bine cu Domnul. Petru, Iacov și Ioan au fost, în altă împrejurare, martori la schimbarea la față a Domnului, pe un munte înalt (Mat. 17:1-13). Experiența a fost atât de înălțătoare, încât și-au dorit să rămână acolo pentru totdeauna și chiar să facă și colibe în acest sens. Dar (semn că planurile Domnului sunt total diferite decât ceea ce am dori noi) Domnul Isus le-a cerut să se ducă neîntârziat la ceilalți ucenici pentru a le duce extraordinara veste a învierii Lui. La fel, însărcinarea Domnului pentru urmașii Săi și pentru întreaga Sa biserică este: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile” (Mat. 28:19-20). Desigur, trebuie să petrecem momente înălțătoare în părtășie și în închinare în prezența Domnului, dar, Domnul ne cere să fim oameni de acțiune: să mergem și să vestim Evanghelia la orice făptură din această lume; să fim o binecuvântare pentru oamenii care sunt robi ai păcatului. Dacă Domnul Isus este viu, atunci noi trebuie să împlinim această poruncă.Dacă Cristos a înviat dintre cei morți, atunci să nu ne temem decât de Dumnezeu, să ne bucurăm întotdeauna în Domnul și să mergem să-L mărturisim pe Domnul nostru altora. Dumnezeu să ne binecuvânteze! AMIN.

Este interesant să vedem și altceva. Femeile au venit la mormânt în acea dimineață pentru a îndeplini o misiune nobilă, aceea de a unge trupul Domnului (Mc. 16:1). Dar, dacă Isus a înviat și este cu adevărat viu, această nobilă misiune, la care s-au gândit ele, nu mai era necesară și nici normală. Domnul Isus le-a dat acum o altă misiune – aceea de a se duce imediat la cei care aveau nevoie să știe că Isus este viu. Dacă Domnul Isus Cristos este viu, atunci „misiunea nobilă” în adevăratul ei sens este ceea ce El ne poruncește să facem. Ar trebui să renunțăm de a face ceea ce credem noi că este nobil și valoros și să împlinim voia Domnului nostru. În ziua judecății vor fi respinși mulți așa-ziși „credincioși” din prezența glorioasă a Domnului Isus Cristos doar pentru că au făcut lucruri considerate bune în ochii lor și nu au împlinit voia lui Dumnezeu (Mat. 7:21-23). Să ne păzim de a face ceea ce credem noi că este bine, dar care să se dovedească că nu este voia Domnului nostru. Faptul că Isus Cristos este viu, determină și misiunea pe care noi trebuie să o îndeplinim (vezi Mat. 28:18-20; Mc. 16:15-16; Lc. 24:47-49; Ioan 20:21-23; Fap. 1:6-8).

Pastor Ghita Marian

***

MOTIVATIA SLUJIRII

Tot mai mult in ultimul timp, realizam ca semnificatia cuvantului SLUJIRE isi pierde sensul, sau chiar se schimba, primeste o noua conotatie! Daca in trecut slujirea  sau termenul de slujitor se referea la o persoana care se umileste si se pune la dispozitia celorlalti pentru a le implini nevoile (de obicei,  termenul era folosit pentru sclavi, persoane cumparate  sau capturate, care erau la dispozitia stapanului pentru a face tot ce le cere acesta), mai tarziu acest termen a capatat si o semnificatie nobila datorita Domnului ISUS, care a venit in lumea noastra, prezentandu-se ca Fiul Omului, care a venit sa ne slujesca si sa isi puna viata la dispozitia lui Dumnezeu pentru noi! El a electrizat multimile datorita felului Lui de a fi, s-a apropiat de oameni cu dragoste, intelegere si compasiune! Le vorbea cu putere despre adevaruri ale Imparatiei lui Dumnezeu sau realitati pe care nu le intelegeau, dar cel mai important este ca El ii accepta fara sa ii judece, fara sa le scoata la iveala pacatele, slabiciunile si ii iubea cu adevarat. De aceea, oamenii si-au pus nadejdea in El, pentru ca era o sursa de speranta! A devenit un model pentru oameni, un “brand” nou care a starnit controverse intre liderii vremii! Isus a adus un nou model de slujire! El ne spune ca putem sluji bine, sa fim credinciosi in ceea ce facem si sa fim integrii, dar, Dumnezeu ia in considerare si motivatia slujirii noastre, care, se pare ca are mare pret inaintea Lui. Pe ce baza iti oferi slujirea ta celorlalti sau chiar lui Dumnezeu?

Pentru a intelege mai bine cum functioneaza acest adevar El spune mai multe pilde, care scot in evidenta motivatiile slujirii noastre ca oameni. Una dintre pilde, inregistrata de vamesul Matei in capitolul 20 al Evangheliei care ii poarta numele,  compara slujirea in Imparatia lui Dumnezeu cu un Viticultor care isi angajeaza lucratori in via sa! Probabil pentru ca avea o podgorie mare, mergea in piata de mai multe ori, sa angajeze oameni care sa lucreze pentru el, in via sa. La finalul zilei de munca cum era obisnuit, ii chema pe muncitori sa ii plateasca pentru munca lor. Dar aici este apogeul pildei, pentru ca rasplata scoate in evidenta motivatia slujirii lor! Dintr-un motiv anume, Isus incheie capitolul precedent cu afirmatia :” Multi din cei dintai vor fi cei de pe urma si multi din cei din urma vor fi cei dintai”, si astfel rastoarna ordinea logicii umane, care nu functioneaza in Imparatia lui Dumnezeu, asa ca pentru acasta Imparatie sunt doua categorii de slujitori:

 Slujirea în Împărăţie

Matei 20:1-16

1. Slujirea bazată pe negociere

Reiese din ultima parte a versetului 13. Stapânul s-a tocmit cu ei, acest obicei nefiind nou, incepând de la Patriarhul Iacov, care a plecat de acasa, si cand a avut prima revelatie de la Dumnerzeu, a negociat cu El spunând: “Daca vei fi cu mine, ma vei pazi , imi vei da mancare, imbracaminte si ma voi intoarce in siguranta in casa tatalui meu, atunci Dumnezeu va fi Dumnezeul meu si iti voi da zeciuaiala din ce-mi vei da!”, apoi cand se intoarce se lupta cu Îngerul Domnului pentru binecuvantare! Gen. 28:20-22

La fel si ucenicii in capitolul precedent, 19.  Matei ne prezinta istoria tanarului bogat care pleaca trist pentru ca nu poate da bogatiile saracilor si Domnul le spune ucenicilor ca un bogat va intra cu greu in Imaparatia lui Dumnezeu: “Mai usor îi este unei camile sa intre in urechile acului” , iar ucenicii sunt mirati si intreaba: cum? Nu poate intra in Imparatia Lui Dumnezeu fiindca nu a lasat bogatiile lui? Dar noi am lasat tot si te-am urmat, noi ce vom primi in schimb? Ca sa inteleaga care e problema lor, le spune pilda acesta cu lucratorii angajati de viticultor. Primii angajati de dimineata, nu au lucrat motivati de caracterul Stapanului ci de recompensa  pentru  care au negociat!

Lucrarea bazata pe negociere, te privează de bucuria slujirii (au avut privilegiul să slujească un stâpân minunat toată ziua).  La finalul zilei primesc plata, dar se cearta cu Stapanul si strica relatia.

Pe de alta parte, Lucrarea bazata pe negociere te motivează să priveşti la performanţe, efort şi recompensă (v.12). Ei isi justifica nemultumirea comparandu-se cu cei care au lucrat doar o ora si au fost recompensati la fel:  ” noi am suferit greul şi zăduful zilei” apoi  te determină la invidie, egoism şi zgârcenie: “noi şi ei, deopotrivă”, adica: Cum sa ne pui pe noi, care am lucrat din greu si toata ziua, in aceeasi categorie cu ei, care au venit la final si nu au facut mare lucru?! (v.12)

CCL. Aceasta este atitudinea fiului cel mare din “Pilda Fiului Risipitor” (Luca 15):” Îţi slujesc  ca un rob de atâţia ani, fără să-ţi calc porunca, dar nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc  cu prietenii mei.” (v.29) Slujea Tatălui, dar era trist…el nu a ramas acasa pentru ca ii placea de tatal lui si ca il iubea ci pentru a deveni mostenitorul averii. El nu mai vroia sa se bucure cu Tatal si cu fratele sau intors acasa, ci devine gelos pe fratele sau si se razvrateste impotriva Tatalui! De fapt, fiul cel mare nu este de acord cu Tatal, cu actiunile lui, fiindca nu sunt dupa asteptarile sau standardul lui! Poate ca nu ai facut o negociere cu Dumnezeu cand ai intrat in slujire, ca Iacov, dar slujind de atatia ani, cu siguranta ca ai niste asteptari de la El: sa te binecuvinteze,  sa prosperi, sa fii apreciat, recunoscut de ceilalti din jur, poate de cei pe care ii slujesti sau de colegii de la serviciu. Ce sentimente nutresti atunci cand ceea ce ai astepta sa primesti sau ai obtinut in timp indelungat, primeste un coleg care slujeste de un an, iar tu ai asteptat toata viata si ai muncit pentru ele? Te poti bucura pentru el si cu el, sau incepi sa fii dezamagit, sa te gandesti de ce a procedat Dumnezeu astfel?. Aceasta a fost problema oamenilor care au slujit pe baza negocierii. Ei ar fi vrut sa primeasca mai mult decat au negociat, nu pentru ca asa era drept ci ca sa nu fie in aceeasi categorie de recompensa cu cei din urma, care au lucrat un ceas. Stapanul nu procedeaza dupa asteptarile lor si ei se vad nedreptatiti. La replica Stapanului: ti-am dat ce am stabilit, atunci fii multumit si pleaca. Eu sunt stapan pe resursele mele si le dau cui vreau, și cum vreau, dar  ochiul tău, (inima ta) este  rău în contrast cu bunătatea mea, nu au mai avut ce obiecta. De fapt în felul acesta a fost scoasă în evidență motivația slujirii lor.

2.  Slujirea bazată pe Har

Cei care au venit ultimii in lucrare, au muncit putin, doar o ora. Ei nu au negociat cu Stapanul, ci s-au bazat pe caracterul lui: ne va da ce crede de cuviinta, cat considera el! Aceasta este atitudinea celor care slujesc bazandu-se pe cuvantul Stapanului, nu pe negociere, contract. Se încred în bunătatea şi îndurarea lui, care cunoaşte nevoia fiecăruia. Si acestia din urma, se bucură de o răsplată peste aşteptările şi meritele lor.

Este atitudinea fiului risipitor, care se întoarce acasă bazându-se pe bunătatea Tatălui şi se bucură cu El de toate privilegiile care i se oferă. Nu se mai asteapta la tratamentul de fiu, la drepturi, sau la avere, ci doreste sa fie in slujba Tatalui, ca sclav, datorita caracterului plin de bunatate al lui.

Luca 15: Tatal era bun si inainte cand, i-a dat averea si a plecat cu ea, doar ce el nu avea aceeasi conceptie atunci.

In final, as vrea sa te intreb care este motivaţia slujirii Tale? Cum priveşti slujirea, o datorie pentru care eşti răsplătit sau o onoare ca slujesti unui Stapan Maret, glorios,  plin de indurare si bunatate? Vei fi cel dintâi sau din cel din urmă?

John Wesley, fondatorul Bisericii Metodiste, a călătorit 400.000 de kilometri călare pe cal, toata viata lui, în medie cam 32 km pe zi timp de 40 de ani. El a predicat 40.000 de predici, a scris 400 de cărţi şi vorbea zece limbi. La 83 de ani, era supărat că nu mai poate scrie mai mult de 15 ore pe zi fără să-l doară ochii. Şi la 86 de ani, se simţea ruşinat că nu mai poate predica mai mult de două ori pe zi. In jurnalul său se plângea de tendinţa lui crescândă de a sta în pat până la ora 5:30 dimineaţa.

Citind despre Jean Calvin, reformatorul, care la vârsta bătrâneții, fiind bolnav, era  îndemnat de prieteni să se mai odihnească, răspundea: ”Ce vrei să mă găsească venirea Domnului lenevind”? Ce oameni dedicați lucrării și devotați stăpânului.

Apostolul Pavel spune Filipenilor că unii vestesc Evanghelia din invidie și spirit de competiție, cu motive egoiste iar alții din bunăvoință, motivați de dragoste. (Filipeni 1:18) Iar el se bucura, chiar dacă era încarcerat pentru Evanghelie,  că Christos este vestit și oamenii aud Evanghelia și pot fi salvați! Se pare că pe El nu îl interesa motivația doar să fie propovăduită Evanghelia, dar pe Domnul îl interesează motivația, așa că îți sugerez să îți verifici motivația slujirii tale si să restabilești priotitățile slujirii tale din dragoste pentru Bunul Stăpân, care te-a invitat în slujire.

Iar atunci când te compari cu alți slujitori, care sunt mai apreciați și recompensați decât tine, te rog să citești poezia de mai jos, al cărui autor nu îl cunosc:

PODUL

S-a construit candva un pod,

Un pod sa lege  doua sate.

Iar la  deschidere – norod,

Se-nveseleau batrani si plozi

. . . pe saturate.

Discursuri,  muzica,  onor,

Intr-un  cuvant  –  o sarbatoare.

Ce pod ! ! !   Se minunau  in cor

In timp ce asterneau de zor,

. . . pe el covoare.

Dar n-a  durat  decat  putin.

O  saptamana.  Poate  doua,

Iar  podul  cel de  laude  plin,

In sate  a fost uitat deplin,

. . . in  amandoua.

Treceau ce-i drept  pe el  destui,

Pe jos,  cu carul   ori cu turme,

Caci omu-si  are  treaba  lui.

Dar sa le pese,    nimanui  !

. . . doar urme,  urme . . .

Si  bietul  pod  rabda  tacut

Sa-l  calce  lumea  in  picioare.

Dar  daca  el  ar  fi  putut,

Ar fi strigat,  s-ar fi  zbatut . . .

spunand  ca-l  doare !

Nu pentru ca  il calca  toti.

E pod,  si trebuie  s-o  faca.

De  vor  . . cu pasul,  ori pe roti,

Dar un  cuvant  macar  nu  poti

rosti  sa-i  placa ?

Sarmanul  pod !   El  nu stia

Ca  sarbatorile- s  putine.

Si-atunci  cand  lumea  se-aduna

Nu  pentru  el  se-nveselea,

ci pentru sine !

De  esti  cumva  vreun  lucrator  uitat,

Sa  nu  te  pierzi  cu  firea.

Tu  esti  un pod,  esti podul  lor,

La  indemana  tuturor . . .

Dar  lauda-i  pentru  popor .

A   ta-i   slujirea ! ! !

Pastor Victor Stanescu

***

Teologia cartii Ioel

I. Perioada profetiei

Cei  mai multi autori conservatori in dateaza pe Ioel aproximativ in anul 830 B.C. in timpul scurtei perioade de domnie a lui Ioas si in timpul lui Jehoiada ca mare preot. Dupa distrugerea Ierusalimului in 586 i.Hr.si ducerea multora in exil, Dumnezeu nu a incetat sa voarbeasca poporului Sau. El a miscat inima lui Cirus Persanul care a trimis cativa oameni in Iuda pentru a construi din nou templul din Ierusalim care a fost terminat in anul 516 i. Cr. Prorocul Ioel alaturi de Hagai, Zaharia si Maleahi s-a adresat comunitatii post exilice. Fiecare dintre ei a incercat sa faca clar poporului ca fac parte dintr-o natiune preexilica si ca responsabilitatea lor este sa asculte de Dumnezeu.

II. Ocazia profetiei

Ocazia profetiei lui Ioel a fost cu ocazia pedepsei cu lacuste urmata de o dureroasa perioada de seceta-amandoua anuntand marea si teribila zi a Domnului. Chiar daca timpul era intarziat, exista inca oportunitatea pocaintei. Cu toate acestea trebuia sa fie o pocainta din inima cu regret pentru pacatele lor si in acelasi timp sa fie o reintoarcere cu fata spre Domnul. (Ioel.2:12-13)

Cand poporul raspundea cu sarbatoare, post si rugaciune (2:15-17), atuci” Dumnezeu era jelos pentru pamantul sau si avea mila pentru poporul sau si Domnul raspundea rugaciunilor lor.(v.18-19). Incepand cu versetul 18, tonul cartii se schimba. Judecata prevestita din 1:1 – 2:17 acum se transforma in binecuvantare si speranta. O asa mare schimbare trebuie sa fie atribuita doua mari lucruri:

• Domnul, Dumnezeul lor”era darnic si milos, incet la manie si bogat in dragoste(2:13b);
• Poporul s-a pocait din adancul inimii si nu doar in exterior (2:13a).Ca raspuns la pocainta lor, Dumnezeu le promite binecuvantarea. De alta parte insa darurile lui Dumnezeu se impart in doua grupuri: o binecuvantare imediata a productivitatii pamantului(v.19-27) si o binecuvantare care va fi in viitor si consta in prezenta Duhului Sfant peste orice faptura (2:28-32) Aceasta binecuvantare era parte din continutul acelei “zi”.

III. Continutul profetiei

Ioel folosea de cele mai multe ori pentru contemporanii sai, formula “ Sfasiati-va inimile nu hainele,si intorceti-va la Domnul Dumnezeul vostru. Caci el este milostiv si plin de indurare, indelung rabdator si bogat in buantate, si-I pare rau de relele pe care le trimite.” (Ioel 2:13) in care este vorba despre aceeasi mila experimentata de Moise in care generatia lui era asemanatoare cu cea a lui Ioel.

Din causa pacatului lor, generatia lui Ioel a experimentat oroarea invaziei lacustelor, lucru care nu a mai fost precadat (1:2-20) Aceasta era ca o anuntare a Zilei Domnului care insemna venirea in plina forta in mijlocul comunitatii daca ei nu se vor pocaii (1:15; 2:1-17) Cand poporul a raspuns pozitiv, Dumnezeu si-a revarsat mila peste ei si le-a promis sa restaureze agricultura lor (2:18-27).

IV. Teme relevante

1. Promisiunea Domnului

Cartea Ioel anticipeaza de asemenea marile lucrari pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru poporul Sau. Viziunea lui Ioel concerne in viitorul imediat si ce urmeazaevenimentelor asociate cu Ziua Domnului. Dupa ce generatia lui Ioel este avertizata ca va fi distrusa (2:20) Dumnezeu le proomite lor ca va restaura graneledistruse de catre lacuste (19,21-26) Acest act al interventiei divine este clasificat ca fiind “minunat” plasandu-I pe ei pe acelasi cu salvarea istorica a poporului Israel.(ex.3:20; 15:11; 34:10; Iosua3:5; Jud.6:13; Ps.77:14). Alaturi de toate aceste mari acte, aceasta noua viziune a puterii lui Dumnezeu vrea sa reveleze puterea prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului demonstrnd superioritatea Sa fata de toti ceilalti supusi zei (Ioel 2:27)

2. Darurile Duhului

In versetele 28-32 din capitolul 2 apare acest apogeu al profetiei. Aceste versete s-au implinit in ziua cincizecimii si au fost implinite la patimile Domnului Isus Hristos. Profetia extatica ar putea include darul limbilor. Stalpii de fum ar putea fi coloanele de nisip ridicate de vartejurile de vant din desert sau distrugerea cetatilor condamnate. O eclipsa solare poate face ca luna sa para rosie ca sangele. Si mai mule decat atat, despre ce alt nume s-ar putea vorbi in versetul 32 decat despre numele Isus.

3. Ziua Domnului

Ziua Domnului este o tema proeminenta in cartea Ioel. In prima parte a cartii aceasta zi este asociata cu judecate lui Dumnezeu imporeiva poporului (1:15; 2:1-11). Oricum ca urmare a pocaintei poporului aceasta zi este transformata intr-o zi a vindecarii si a binecuvantarii lui Dumnezeu, poporul devenind astfel obiectul implinirii judecatii (sau juruintei) Sale. Dumnezeu intervine de asemenea intr-un mod supra natural protejand poporul sau de natiunile ostile (Ioel2:32; 3:16) In acest timp Sionul ideal exprimat asa de clar in Ps 46 si 48 si in Isaia va fi realizat de Dumnezeu in minunatele sale teofanii pentru a proteja locul sau din Ierusalim de cei care vor sa il profane.(Ioel 3:15-17). Prezenta lui Dumnezeu in Ierusalim va aduce prosperitate (Ioel 3:18) Viile si turmele vor fi fertile…si din ele va iesi vin si lapte.Ca simbol al acestei abindente si fertilitati Ioel vede o fantana care tasneste din templu si care uda tot pamentul. (Ezec.47:1-12; 14:8)

4. Judecata divina

Cand vorbim despre judecata divina in carte Ioel observam ca ea se rasfrange in doua directii. Una dintre ele vizeaza poporul lui Dumnezeu si il atentionaza despre ziua judecatii care trebuie sa vina aratand totodata cat de inficosata este acea zi. In capitolul 1 cu versetul 15 spune: “Vai! Ce zi!” Da ziua Domnului este aproape, vine ca o pustiire de la Cel Atotputernic. Iar a doua directie a prevestirii judecatii divine este subliniata cel mai bine in capitolul 3 unde Ioel prevesteste distrugerea totala a armatelor celorlalte natiuni (3:1-16)  si….v.19.

V. Concluzii

Cartea Ioel a fost vehicolul unei revelatii Divine cu o semnificatie care probabil a depasit priceperea lui. In cartea sa eternul se izbeste de trecator, fapt care este trasatura caracteristica a inspiratiei autentice. Sub aceasta inspiratie, putem gasi in aceasta carte si profetii legate de moarte Domnului nostru, de venirea Duhului Sfant si de groaza si speranta asociate cu sfarsitul vremurilor.

Pastor Pau Tiberiu Daniel

***

Vuiet de ploaie

1Împărați 18:41

Treci cumva printr-o perioadă de secetă spirituală? Ești ocupat de încurajarea altora în timp ce tu ești descurajat pentru că viața ta parcă se destramă? Nu ești unic și nici singur în această situație. I s-a întîmplat asta și unuia mai sfînt ca noi. Ilie a fost un prorooc ce a cerut în rugăciune foc din Cer pe Muntele Carmel și a redus la tăcere veșnică, prin puterea lui Dumnezeu, 850 de profeți falși.

S-a confruntat cu o mare foamete, cu toate resursele omenești secate și singur pe deasupra, dar în mijlocul ostilitălii, cu spatele la zid. Ce a făcut în acele momente? „S-a plecat la pămînt, s-a așezat cu fața între genunchi” (1Împărați 18:42). Bună mișcare, dar mai bună mutare! Încercați și voi poziția asta în rugăciune să vedeți cîți o reușiți!

Profetul Ilie a hotărît să nu mai dea atenție lucrurilor din jur, ci să apeleze la ajutorul divin, să se roage pînă primește răspuns. Cînd a venit răspunsul, el a venit mai întîi prin foc, iar după aceea prin „vuiet de ploaie”.

Să observăm că ceea ce profetul Ilie a auzit în duhul lui a fost total deosebit și complet diferit de ce putea să vadă sau să audă în jurul lui.

Duhul său a simțit ploaia înainte ca măcar o picătură să cadă. Lecția asta e vitală: Cand Dumnezeu îți vorbește, El va vorbi mai înt\ai duhului tău, nu cărnii. Ceea ce îți spune El acolo e mai real decît orice se întîmplă în circumstanțele tale.

Dar ai grijă … sporită! Ceea ce auzi în duhul tău (nu poate fi în contradicție cu Cuvîntul lui Dumnezeu) poate fi diferit de ceea ce auzi în intelectul tău, de ce ai în bancă, de ceea ce se întîmplă la serviciu, de ce se întîmplă acasă sau de ce se întîmplă în trupul tău.

Profetul Ilie a trebuit să nu țină cont de rapoartele „nici urmă de ploaie” pe care continua să le primească.

Și tu trebuie să faci la fel. Cand știi ca Dumnezeu ți-a promis un anumit lucru, trebuie să faci abstracție de toată negativitatea din jurul tău, să te bazezi pe Cuvantul Său și să continui să stăruiești în credință.

Pastor Daniel Cocar

***

SUCCESUL BISERICII PRIMARE IN EVANGHELIZARE

Există suficientă Pâine a Vieţii pentru a hrăni toată lumea, dar se găsesc destui voluntari pentru a o distribui? “Îngerii nu pot predica Evanghelia, ci doar fiinţe ca Pavel, ca mine şi ca tine pot s-o predice.” (Oswald Chambers)  “Creştinismul s-a răspândit cu repeziciune în primul secol deoarece toţi creştinii se considerau atunci responsabili pentru împrăştierea Evangheliei.” (Erwin W. Lutzer) “Lumea este parohia mea”. (John Wesley) “Prea mulţi creştini nu mai sunt de mult pescari de oameni, ci doar posesori de acvarii!” (Paul Harvey) “Bicerica are multe sarcini, însă o singură misiune.” (Arthur Preston)

• Primii crestini erau nişte oameni cu adevărat schimbaţi

“Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua dintâi, în care am pus piciorul pe pământul Asiei.” (F.A.20:18) Viaţa apostolului Pavel a avut o transparenţă a sfinţeniei care nu avea nevoie de recomandări speciale. Puterea mesajului său a constat şi în puterea unei vieţi schimbate. Nu poţi pretinde să fii un om al lui Dumnezeu; ori eşti, ori nu eşti! Apostolul Pavel a putut apela la mărturia pe care ceilalţi creştini o puteau aduce privitor la viaţa lui. Mesajul lui a avut greutate fiindcă viaţa lui îl atesta. Toată epistola lui Iacov a fost scrisă cu scopul de a-i îndemna pe creştini să-şi asigure această mărturie.

“Arată-mi că eşti mântuit, şi voi crede în Mântuitorul tău!” (Friedrich Wilhelm Nietzsche)

Vestea cea Bună este interesantă atunci când vieţile noastre demonstrează că au fost schimbate de ea. Doar atunci vor fi impresionaţi de ea, semenii nostri, când vor putea observa transformările petrecute în vieţile noastre.

Indiferent de cine spunem că suntem, faptele noastre, fie Il vor mărturisi pe Dumnezeu, fie îl vor nega. “Faceti toate lucrurile fãrã cartiri si fãrã sovãieli, ca sã fiti fãrã prihanã si curati, copii ai lui Dumnezeu, fãrã vinã, în mijlocul unui neam ticãlos si stricat, în care strãluciti ca niste lumini în lume, tinând sus Cuvântul vietii;” (Filipeni 2:14-16) “Ei se laudã cã cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tãgãduiesc, cãci Sunt o scârbã: nesupusi, si netrebnici pentru orice faptã bunã.” (Tit 1:16)

“Există doar două modalităţi de răspândire a luminii, a fi candela ce arde sau oglindă ce o reflectă!” Edith Wharton “Întipăreşte-ţi memoria în inimi, nu în piatra de la căpătâiul mormântului tău!” C.H.Spurgeon

• Primii crestini erau nişte oameni cu o marturie foarte buna

Conceptul de mărturie este des întâlnit in Noul Testament şi în special in cartea Faptelor Apostolilor. Grecescul “martyria”, cuvânt ce apare frecvent, nu înseamnă a spune oamenilor cu propriile cuvinte, despre Domnul Isus şi despre sensul morţii Sale pe cruce. Accentul în mărturie este pus asupra Domnului Isus, asupra a ceea ce El a făcut şi ce înseamnă El pentru credincios.

Iata cateva pasaje biblice care vorbesc despre marturia primilor crestini: Faptele Apostolilor 2:40; 4:33; 8:4, 5, 35; 10:42; 20:21, 24; 24:14; 1Ioan 1:2, 4:14.Cu toţii au vorbit despre Domnul Isus, despre ce a făcut El pe cruce, despre mântuirea şi iertarea oferită prin El. Cu toţii au vorbit despre Mantuitorul şi spre El au îndreptat atenţia ascultătorilor lor.

• Primii crestini erau nişte oameni devotaţi şi ascultători

Devotamentul primilor crestini şi ascultarea pe care au arătat-o, indiferent de preţul cerut, constituie o altă explicaţie a succesului lor în evanghelizare. Dacă viaţa schimbată era ceva ce conta pentru oameni, ascultarea dovedită de primii creştini era ceva ce conta pentru Dumnezeu. Ei au trait adevărul pasajului din F.A. 5:32 “Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca si Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultã de El.” Acesta este de fapt secretul sfinţeniei, ascultarea de Dumnezeu, fără de care nimeni nu-L poate reflecta pe Domnul Isus şi nici nu poate conduce pe nimeni la El.

,,Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” Mc.16:15

Pastor Ion Damian

***

Lucrarea de ispăşire a Domnului

Isaia 53:1-12

În lucrarea de la cruce, Isus Cristos ne-a dat un exemplu de trăire, ne-a demonstrat dragostea lui Dumnezeu, a satisfăcut justiţia divină, ne-a răscumpărat de sub mânia lui Dumnezeu şi a murit pe cruce în locul nostru. Cristos ne-a substituit prin moartea Sa iar acest lucru presupune că în trupul Său atârnat pe cruce a purtat păcatele noastre. Apostolul neamurilor a observat că pentru cei care nu înţeleg aceste lucruri, „crucea” este o nebunie şi chiar o piedică dar pentru cei credincioşi aceasta este priceperea şi puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:22-26). Pasajul din Isaia 53 descrie cel mai bine lucrarea de ispăşire realizată de Mântuitorul. Caracteristicile acestei lucrări sunt:

1. Lucrarea de ispăşire este neînţeleasă v.1-4 Primul motiv pentru care oamenii nu înţeleg lucrarea lui Dumnezeu este întunericul spiritual în care se află (Isaia 6:9-10, 29:10-12, 53:1). Al doilea motiv este faptul că oamenii n-au văzut nimic promiţător în Domnul Isus (Isaia 53:2-3). Al treilea motiv este reprezentat de faptul că oamenii nu au putut împiedica înfăptuirea lucrării Lui.
2. Lucrarea de ispăşire este necrezută v.5-8 Credinţa în lucrarea de ispăşire produce o cercetare personală profundă datorită dragostei măreţe a lui Dumnezeu şi gravităţii păcatului personal. De asemenea, credinţa acceptă promisiunea păcii şi a vindecării sufleteşti câştigate de Mântuitorul nostru (Isaia 53:5). Credinţa acceptă interesul lui Dumnezeu pentru cei care erau vrăjmaşii Săi (Isaia 53:6, Romani 5:8) precum şi modul în care a suferit în supunere Domnul Isus. Pentru a putea primi mântuirea înfăptuită printr-o lucrare de necrezut din punct de vedere omenesc, Dumnezeu a oferit darul credinţei
3. Lucrarea de ispăşire este neasemănată v.9-12 Neasemănarea acestei lucrări este valorificată de Robul nu poate fi asemănat cu nimic (v.9), rodul care nu poate fi asemănat cu nimic (v.10-11) şi rangul Robului care nu poate fi asemănat cu nimic (v.12). Lucrarea de ispăşire plănuită de Dumnezeu Tatăl şi realizată de Dumnezeu Fiul poate fi pricepută, primită şi preţuită doar prin lucrarea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu în viaţa omului.

Pastor Emanuel Jurcoi

***

Invierea Domnului Isus

Dar iata ca le-a intampinat Isus si le-a zis: “Bucurati-va!”

Citind in Evanghelia dupa Matei 28:1-14, intelegem ca Invierea Domnului Isus aduce groaza celor necredinciosi (vs.4), ingrijorare celor fatarnici (vs.14) si bucurie celor credinciosi (vs.8).

Invierea Domnului Isus confirma temerile celor fatarnici, a impotrivitorilor Sai. Astfel, credinta, planul si actiunea acestora sunt zadarnice (Mt.27:63-64, 12-13, 15).

Invierea Domnului Isus intrece asteptarile necredinciosilor. Astfel, ostasii care pazesc mormantul (Mt.27:64-66) sunt neputinciosi (vs.4) si doar asista, fara sa participe, la scena Invierii Mantuitorului (vs.5), in timp ce are loc minunea cereasca (vs.2).

Invierea Domnului Isus intareste si implineste credinta celor care Il iubesc. Astfel, acestia merg sa vada (vs.1), aud cuvantul venit din cer (vs.5-7), inteleg mesajul Invierii Mantuitorului (vs.8A), Il intalnesc pe Domnul Isus, au parte de mesajul Sau si I se inchina (vs.9), iar apoi marturisesc Invierea Domnului (Vs.10).

Invierea Domnului Isus duce la o traire intensa,  pune in miscare natura (vs.2), ingerii (vs.3), paznicii mormantului (vs.4), credincinciosii (vs.7-10), pe cei fatarnici (vs.11-15).

Prin harul lui Dumnezeu, credinciosii au primit de Paste un mormant gol, un mesaj venit din cer, un Mantuitor inviat si o misiune pentru Domnul Isus.

Ce ne aduce Invierea Domnului Isus in aceste zile de sarbatoare? Sa ne bucuram de o relatie personala cu Fiul lui Dumnezeu in care avem mantuirea si viata vesnica.

Pastor Ion Damian

***

HAINELE DE SĂRBĂTOARE ALE BISERICII

Coloseni 3:5 – 16 (12 – 13)

Să lepădăm tot ce ține de viața „fiilor neascultării” și să ne dezvoltăm caracterul, atitudinile, acțiunile și vorbirea în asemănarea lui Hristos.

I.Dezbracă hainele vechi ale firii !   v.5 – 7

Este posibil ca după ce am murit și am înviat cu Hristos să mai vorbim de păcate, necurăție, pofte rele? Da, „deoarece” avem o fire pământească ! Tocmai datorită Faptelor mântuitoare ale Domnului Isus trebuie să omorâm (mortificăm) cele pământești din noi. Aici Pavel ne surprinde cu o poruncă : „Omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ” !

1. Pentru că sunt ale firii pământești   v.5

• Perfecționismul nebiblic susține că credinciosul nu mai păcătuiește deloc ! I Ioan 1:8, 10
• Desăvârșirea nu are de-a face cu absența păcatului, ci cu maturitatea, plinătatea, completitudinea. Desăvârșirea biblică nu este în contrast cu păcătoșenia, ci cu imaturitatea credinciosului.
• Firea pământească este pe viață o sursă de păcate pentru credincios   I Ioan 2:16
• Ea funcționează în noi și după nașterea din nou ca roabă a păcatului   Romani 7:25 ; Evrei 12:4

2. Pentru că sunt urâte Domnului   v.6

• Deprinderea cu ele în Poporul Domnului aduce neputința și căderea   I Corinteni 11:30
• Domnul pedepsește pe cei ce nu se cercetează și nu se pocăiesc I Corinteni 11:31 – 32 ; Evrei 12:5 – 11

3. Pentru că nu mai suntem ai lumii     v.7

• Normalitatea pentru credincioșii nu este trăirea în păcat, ci în sfințenie    I Ioan 3:10
• De aici, conștientizarea luptei spirituale lăuntrice     Galateni 5:17
• Aplicații :
• De aceea trebuie să ne cercetetăm și în umilință, să ne pocăim   I Ioan 1:7 – 2:2
• Să umblăm sub cârmuirea Duhului Sfânt   Galateni 5:16
• Să renunțăm (rupere totală) la „hainele vechi” !   Galateni 6:14

II. Nu folosi două garderobe !   v.8 – 10

Aplicațiile făcute de Apostol au în vedere asemănarea credinciosului cu Domnul Isus Hristos.

1. Lucruri de abandonat   v.8

• Stările care mocnesc în lăuntrul sufletului : mania, vrajmășia, răutatea   Efeseni 4:31
• Rănirea semenilor : clevetirea
• Izbucniri necontrolate : vorbirea rușinoasă

2. Hotărâri de luat   v.9

• Să ne ridicăm starea de fapt la nivelul poziției de drept în Hristos   Romani 13:13 – 14
• Să ne dezbrăcăm de puterea păcatului în practica zilnică     Romani 6:13

3. Motivații de reactualizat     v.10

• Să ne reamintim Statutul de Oameni noi în Hristos     II Corinteni 4:16
• Să continuăm „înnoirea” în asemănarea cu Domnul Isus     Romani 12:2 ; Efeseni 4:23
• Aplicații :
• Nu te mai sili să trăiești fragmentat (și ca lumea și ca sfinții) !   Iacov 4:4 – 5
• Dedică-ți viața în întregime Domnului !     Galateni 6:7 – 8
• „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”     Matei 6:24

III. Îmbracă Hainele de Sărbătoare !    v.11 – 16

Comportamentul credinciosului trebuie să fie onorant pentru Numele lui Hristos !

Domnul Isus Hristos este Sărbătoarea noastră ! I Corinteni 5:7 – 8 ; Galateni 3:27

1. Având în vedere Unitatea Trupului lui Hristos   v.11 – 14

• El face să dispară frontierele : naționale, religioase, culturale, sociale   Fapte 15:9 ; Romani 10:12 ; Galateni 3:28.În Poporul mântuit nu mai sunt deosebiri    v.11
• El este Totul în toți !   Fapte 2:39 ; Romani 3:29
• El aduce în inimi Virtuți noi ale Duhului Sfânt   v.12 ; Galateni 5:22 – 23
• „Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi”   v.13b
• El ne transformă prin Dragoste – Legătura Desăvârșirii    v.14

2. Având în vedere Pacea Trupului lui Hristos   v.15

• Biserica Domnului este stăpânită de pace     Filipeni 4:7 ; I Corinteni 2:2
• Biserica Domnului este recunoscătoare Domnului     I Tesaloniceni 5:18

3. Având în vedere etalonul Cuvântului lui Dumnezeu     v.16

• Cuvântul dă Autoritate, Har, Părtășie, Lumină de Sus și Hrană în întâlnirile frățești
• Cuvântul trebuie să fie parte din noi „din belșug” = din abundențăNe rugam ca Dumnezeu sa ne ajute sa fim oameni ai păcii în Biserica Domnului Christos. „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine…haine albe, ca să te îmbraci” Apocalipsa 3:18 Firea noastră poate fi ținută sub control numai prin actualizarea morții cu Domnul Isus, prin puterea Duhului Sfânt Galateni 5:24 – 25 ; II Corinteni 4:10.

Pastor Nelu Aliman

***

De ce nu le place Învierea?

(Pentru paznicii de azi ai mormântului de altădată)

Pentru că nu le place miracolul. Acel ghimpe metafizic ce te scoate din obişnuit. Omul care este obişnuit să se mişte  într-o lume pe care a perceput-o iniţial ca fiind doar materială, va fi reticent la minuni, la schimbări radicale de situaţii, la credinţa că Dumnezeu poate interveni oricând să schimbe cursul lucrurilor. Ne-am obişnuit cu obişnuitul!  Greu ne lăsăm îmblânziţi de neobişnuitul credinţei. Lucrurile necrezute te bântuie, deranjând edificiul precar al raţiunii, mai mult chiar, datorită nedepăşirii situaţiei, simţi fierea amară cum se revarsă bolborosind inepţii nemiloase. Astfel, te trezeşti, într-o luptă de negare, de contestare acidă a realităţii supranaturalului. Pe terenul de joacă a lumii creştinul este fluierat permanent că este în ofsaid de arbitrii raţiunii, de cei care veghează asupra minţilor noastre ca nu cumva să o luăm razna, să credem, să ne punem speranţa în lucruri iraţionale. De ce îmi este sancţionată credinţa în supranatural, în Înviere?

Iată câteva răspunsuri, culese la cald din proximitatea grădinii, a pietrei de la mormânt ce a devenit ,,buturuga mică ce răstoarnă carul mare”. Să vedem reacţia celor care L-au condamnat la moarte pe Domnul Vieţii, fără să ştie că omorându-L, L-au condamnat la Înviere.  Prima reacţie a fost escamotarea, ascunderea adamică a adevărului după tufă, minciuna sfruntată, grosolană, că nu a înviat, cică, L-au ,,furat ucenicii”?! Şi iată cum o scenă poliţistă, o minciună de doi bani ajunge azi să aibă pretenţii plauzibile, să devină ,,teorie ştiinţifică”. S-a reuşit! Minciuna a prins! Cât despre cei din Consiliul neadevărului, au reuşit ei să înghită propria gogoaşă, să creadă în propria lor minciună? Când eşti izbit de Înviere, inventezi minciuni, te ţii de măgării, amendezi adevărul, plăteşti minciuna cu bani, cu obrazul tău, te anesteziezi singur. De ce ni se propune azi la TV, în cărţi devenite bestseller-uri mondiale, cum că Isus a fost un simplu personaj istoric, un tânăr fermecător, şi atât!

O altă reacţie a fost frica. Frica de faptul că Învierea le fură, incomod, viaţa lor liniştită, tihna mulţumitoare. Învierea este şi astăzi deranjantă pentru că ne fură exact obiectul muncii noastre de moderni, şi anume să fii lăsat în pace, să nu se amestece nimeni în zeama ta, să ştii că nimeni nu ştie ce faci, unde te duci, şi Doamne-feri să existe după moarte o instanţă de judecată. E oribil! Învierea distruge visul comod al celor care, de cărturari ce sunt, analizează la sânge  manuscrisele  Noului Testament. Simt că le tremură mâna, stând cu foarfecele  în mână şi tăind discreţionar textele miraculoase. Poţi nega, dar nu poţi anula!

Dar să vedeţi reacţie la grecii înţelepţi, unde Învierea lui Isus le-a neutralizat filozofia. Gândiţi-vă la apostolul Pavel, care, confundat în Atena cu un filozof rătăcitor, a fost audiat timp de câteva minute, în aula universitară. Pe dealul lui Ares, apostolul Pavel predică la filozofi despre…surpriză: …Învierea lui Isus! Să vezi reacţie la stoici! Apostolul miracolului ştia că filozoful stoic credea că după moarte omul devine o părticică din univers şi că la urma urmei, trecutul şi viitorul trebuie eliminate. Stoicul se ancora mai mult în prezent, în imediat. Predica despre viitorul omenirii a stârnit râsul cinic, batjocura, beştelirea vorbitorului naiv. Asta a fost reacţia înţelepţilor, încremeniţi în lumea de jos, de aici.

Nici astăzi, miracolul Învierii nu este monedă curentă, suntem prea raţionali să credem. Ştiinţa de astăzi, care iradiază de necredinţă, o văd în tunica ei albă dând rotocol bobului de grâu artificial, sperând că doar-doar o răsări ceva din el, poate chiar misterul vieţii. Lângă sala de laborator, în sala Creaţiei, îl văd pe creştinul prins în ofsaid, inadaptabil obişnuitului, ce stă senin în staţia timpului, uitându-se la ceas şi aşteptând tăcut…Învierea!

Pastor Vasi Duma

***

Dragostea care curge

“Dragostea nu va pieri niciodată“

1 Corinteni 13:8         

1 Corinteni 13 este un poem al iubirii. Este interesant însă faptul că, Apostolul Pavel nu vorbește despre dragostea umană, atât de vorbită și cântată de oameni. El ne învață despre ce este aceea dragoste creştină.

Dragostea creştină este un rezultat al revărsării dragostei divine în inima omului născut din nou, care devine astfel plin de pasiune pentru Dumnezeu şi plin de compasiune pentru semeni.

Dragostea creştină este cel mai frumos lucru de pe pământ. Este dragostea divină manifestată în formă umană, așa cum a trăit-o Domnul Isus. Acum este rândul nostru să experimentăm o asemenea dragoste.

A fi născut din nou înseamnă a fi născut din iubirea lui Dumnezeu, pentru iubirea de Dumnezeu şi pentru iubirea de semeni. Înseamnă a primi iubirea lui Dumnezeu în inimă și a lăsa să curgă mai departe.

Dragostea creştină nu este un produs natural. Ea vine din natura divină şi se dezvoltă în măsura cunoaşterii lui Dumnezeu din Scripturi şi din experienţă şi odată cu exersarea credinţei.

Iubirea pentru Dumnezeu se manifestă prin închinarea cu pasiune, cu încântare, cu respect. Se manifestă de asemenea și prin punerea încrederii în Dumnezeu cu privire la toate lucrurile, știind că Dumnezeu este bun cu noi.

Iubirea pentru semeni, este lucrarea Duhului lui Dumnezeu în credincios  prin a-l determina să lase să curgă iubirea lui Isus prin el către cei din jur, așa cum a făcut și Isus.

Dragostea creştină nu este un sentiment care declanşează un act de voinţă, ci este un act de voinţă care declanşează un sentiment. Dragostea este mult mai mult decât un sentiment. Dragostea este o alegere.

Dragostea creștină, adică revărsarea iubirii lui Dumnezeu prin noi, înspre semenii noștrii, se ridică cu mult ca valoare peste tot ce am putea noi face, prin puterea și înțelepciunea noastră.

Folosind hiperbola, Pavel ne ajută să înțelegem că iubirea față de semeni este cu mult superioară darului vorbirii în limbi, darului proorociei, darului de cunoaștere, darului credinței chiar sacrificiului de sine.

Dragostea creștină este îndelung răbdătoare. Creştinul este atât de cuprins de binele mântuirii în lăuntrul său încât, lasă să curgă iubirea lui Dumnezeu prin el chiar și în condiţii de ostilitate.

Dragostea creştină este plină de bunătate. Omul copleşit de bunătatea lui Dumnezeu, nu poate să oprească nici manifestările de rău care vin din afară, nici șuvoiul de iubire care curge din interior.

Dragostea creștină nu invidiază. Ea nu dorește bunurile celuilalt, ci îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ce i-a dat. Ea nu dorește răul nimănui. Dimpotrivă, dorește tuturor ceea ce este mai bine pentru ei.

Dragostea creștină nu se laudă. Omul mântuit se evaluează pe sine nu în comparaţie cu valorile altor oameni, ci în comparaţie cu Dumnezeu. Rezultatul acestui mod de a vedea lucrurile este a găsi plăcere în umilință.

Dragostea creştină nu se umflă de mândrie. Ea izvorăşte dintr-o inimă umilă, înclinată spre supunere la voia lui Dumnezeu şi ascultare de poruncile Lui, cu încrederea că Dumnezeu este în control asupra tuturor circumstanţelor vieţii.

Dragostea creştină nu se poartă necuviincios.Ea este plină de grație, de respect şi de sensibilitate. Este întodeauna atentă la detalii şi are ca scop să facă numai binele, fără efecte negative. Ea nu se poartă cu duritate.

Dragostea creştină nu caută folosul său.Ea se ocupă mai degrabă cu dezvoltarea relaţiei cu Dumnezeu și cu cei din jur, lăsându-L pe Dumnezeu să se ocupe în mod personal de propriile probleme.

Dragostea creștină nu se mânie. Ea este indignată cu privire la tot ceea ce este rău, dar are discernământul și controlul de sine necesar pentru a se raporta cu iubire la persoana care a înfăptuit răul, pentru o ajuta să se corecteze.

Dragostea creștină nu se gândeşte la rău. Ea nu mai contabilizează lucrurile rele care i se întâmplă, după cum Dumnezeu nu mai contabilizeaza păcatele celui mântuit. Le contabilizează însă pe cele bune.

Dragostea creștină nu se bucură de nelegiuire. Ea nu are nici un fel de satisfacţie în păcat. Prin urmare, nu o ia niciodată pe scurtătură, pentru a obține orice fel de foloase materiale sau sufleteşti, prin călcarea principiilor biblice.

Dragostea creştină se bucură de adevăr. Ea iubeşte adevărul lui Dumnezeu oriunde îl întâlneşte în viaţa şi trăirea oamenilor evlavioși, de aceea este dispusă la părtăşie cu toți aceia care au viața așezată pe temelia Cuvântului.

Dragostea creştină acopere totul. Ea nu este preocupată să evalueze, să judece, sau

să atragă atenția oamenilor asupra consecințelor păcatelor din viața cuiva, cât este preocupată să protejeze oamenii de rușine și de ridicol.

Dragostea creştină crede totul.Ea nu este suspicioasă sau cinică. Ea îi respectă pe

oamenii pentru care a murit Cristos și dă credit harului lui Dumnezeu care poate transforma viața chiar și a celui mai păcătos.

Dragostea creştină nădăjduiește totul. Ea nu se uită la ce este omul sau ce face omul, ci la cine este şi ce face Dumnezeu în om, prin om și pentru om, de aceea, îi acordă o şansă uriașă fiecăruia.

Dragostea creştină suferă totul. Ea se menţine pe poziţia de luptă împotriva răului și pentru binele lucrării lui Dumnezeu, a familiei, a fraților, a semenilor, indiferent de contextul de viaţă sau de costuri.

Dragostea creştină nu va pieri niciodată. În contrast cu darurile spirituale care sunt eficiente pentru o vreme, dragostea supravieţuiește vremii și vremurilor, răului și binelui, păcatului și harului.

Dragostea creştină nu va falimenta niciodată. Orice altă metodă de relaționare față de oameni, în orice timp al istoriei, în orice loc de pe fața pământului, sau în orice stare, nu s-a dovedit a fi de aceeași tărie și eficiență.

Dragostea creştină transcede condiţiei noastre de fiinţe limitate. Chiar dacă nu am văzut și nu cunoaștem pe deplin valoarea Împărăţiei lui Dumnezeu, dragostea ne leagă profund de aceste valori.

Dragostea creştină este mai mare decât credința și nădejdea. Aceste virtuţi, generate de Duhul Sfânt în inima creștinului, au menirea să-l ducă pănă la glorificare. Dragostea însă, merge mai departe…

Urmăriți dragostea! (1 Corinteni 14.1)

Păstor Ioan Balaciu

***

Fiţi sănătoşi! 

Pe măsură ce trece timpul şi parcă bolile se înmulţesc, creşte, cel puţin la nivel declarativ, preocuparea pentru sănătate. Astfel urarea „fiţi sănătoşi” este tot mai apreciată. Lăsând partea fizică a sănătăţii medicilor, doresc să propun o serie de „analize” pentru sănătatea spirituală.  Am identificat zece domenii în care, cu ajutorul unor afirmaţii, fiecare ne putem da seama de starea de sănătate spirituală pe care o avem.

1. Relaţia cu Dumnezeu

• Îl cunosc pe Dumnezeu (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt), atributele şi lucrarea Lui.
• Sunt mântuit (m-am pocăiţ, am credinţa în jertfa Domnului Isus);
• Umblu cu Dumnezeu neasistat la fiecare pas;
• Se vede că sunt mântuit (botezul, dezvoltarea spirituală).
• Îl iubesc pe Dumnezeu şi ascult de El.
• Am dorinţă puternică de a fi tot mai asemenea lui Cristos.

2. Relaţiacu mine

• Ştiu care este identitatea mea.
• Mă accept aşa cum am fost creat.
• Cresc spiritual (stagnez, regres…).
• Sunt smerit şi mulţumitor, bucuros şi entuziast.

3. Relaţiacu Scriptura

• Am o cunoaştere crescândă a Cuvântului lui Dumnezeu.
• Studiez Cuvântul lui Dumnezeu în mod organizat.
• Trăiesc bazat pe autoritatea Cuvântului.

4. Relaţia cu familia

• Am o perspectivă biblică asupra căsătoriei şi familiei.
• Ştiu cum să slujesc şi să comunic în familie.
• Am o relaţie sănătoasă şi armonioasă cu membrii familiei.
• Rezolv conflictele familiei într-un mod evlavios.

5. Relaţia cu Trupul lui Hristos

• Cunosc rolul pe care trebuie să îl am ca membru.
• Ştiu ce dar spiritual am.
• Frecventez biserica cu bucurie.
• Slujesc în mod practic, măsurabil şi responsabil.
• Demonstrez dragoste şi preocupare faţă de alţii.
• Fac ucenici.
• Mă raportez bine faţă de cei care au autoritate.

6. Relaţia cu lumea

• Cunosc Evanghelia.
• Prezint Evanghelia altora (ca mod de viaţă).
• Am prieteni nenăscuţi din nou.
• Ştiu cum să fac evanghelizare (misiune).
• Am argumente solide pentru ceea ce cred.
• Ştiu cum să spun mărturia personală.
• Am compasiune pentru cei nenăscuţi din nou.
• Mă rog pentru prietenii mei.
• Trăiesc o viaţă ireproşabilă, sfântă.

7. Relaţia cu cel rău

• Cunosc adevărul despre Satana.
• Cunosc punctele mele slabe.
• Sunt echipat pentru lupta spirituală.
• Ştiu să folosesc Cuvântul ca armă spirituală.
• Veghez continuu şi postesc în mod regulat.
• Mă feresc de orice se pare rău.

8. Administrarea timpului

• Folosesc timpul cu înţelepciune.
• Am obiective clare, îmi planific timpul din vreme.
• Am priorităţi corecte.
• Sunt punctual.

9. Administrarea banilor

• Sunt administrator nu proprietar al bunurilor primite.
• Sunt stăpân nu rob al lucrurilor.
• Dăruiesc financiar pentru lucrarea lui Dumnezeu cu bucurie, constant şi proporţional cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

10. Sănătatea fizică şi prezenţă

• Tratez trupul meu drept templu Duhului Sfânt.
• Demonstrez maniere şi echilibru social.
• Am o dietă echilibrată (evit excesele).
• Folosesc un limbaj potrivit.

Dacă nu strălucim în unele aspecte, este responsabilitatea noastră să le remediem. Bineînţeles, nu singuri, ci cu ajutorul lui Dumnezeu şi a comunităţii de credincioşi care duce aceeaşi luptă cu noi!

Începeţi chiar acum! Fiţi sănătoşi!

Păstor Timotei Rusu

***

BINECUVANTAREA INVATARII

Luca 2:39-52

Partea I

“Şcoala cea mai buna e aceea in care inveti, inainte de toate, a invata”. Nicolae Iorga

”Este imposibil ca elevii sa invete ceva cat timp gandurile lor sunt robite si tulburate de vreo patima. Intretineti-i deci intr-o stare de spirit placuta, daca vreti sa va primeasca invataturile. Este tot atat de imposibil sa imprimi un caracter frumos si armonios intr-un suflet care tremura, pe cat este de greu sa tragi linii frumoase si drepte pe o hartie care se misca.” John Locke – “Some Thoughts Concerning Education”

Rolul invatatorului in procesul de modelare a omului este poate cel mai important. Punand-si elevii in situatii variate de instruire, el transforma scoala “intr-un templu si un laborator.” Mircea Eliade

In general, in urma unei activitati de invatare retinem: 10% din ceea cecitim; 20% din ceea ce auzim; 30% din ceea ce vedem; 50% din ceea ce vedem si auzim in acelasi timp; 80% din ceea ce spunem; 90% din ceea ce spunem si facem in acelasi timp.

I.      NECESITATEA INVATARII

1.      Motivatia devenirii conform planului lui Dumnezeu – Motivatia sta la baza randamentului actiunilor omului. Transformarea omului prin procesul de invatare il face pe om destoinic pentru menirea pe care o are in viata de la Dumnezeu – 2Tim.3:17. 

2.      Dezvoltarea armonioasa a fiintei umane – Copilul invata, mai intai, sa stea in picioare, iar apoi trece la lucrurile mai complexe. Cresterea intelectuala se face odata cu cea fizica.

3.      Maturizarea este strans legata cu inaintarea in varsta – Se asteapta ca omul sa stie mai multe odata cu inaintarea sa in varsta. Viata, varsta omului nu se opreste in loc, tot asa nici invatarea nu se poate opri. Ne este oferit exemplul Domnului Isus din Luca 2:40 “Iar Pruncul crestea si se întãrea; era plin de întelepciune, si harul lui Dumnezeu era peste El.” – vs.52 “Si Isus crestea în întelepciune, în staturã, si era tot mai plãcut înaintea lui Dumnezeu si înaintea oamenilor.” 

4.      Momentul evaluarii – Pentru masurarea cunostintelor dobandite si a gradului de intelegere, este necesara evaluarea finala a cunostintelor. Examinarea finala o realizeaza Dumnezeu.  

II.   PRINCIPII BIBLICE

1.      Cuvantul Domnului are putere – Secretul puterii Bibliei se afla in originea ei – ea este inspirata: “TOATA SCRIPTURA ESTE INSUFLATA DE DUMNEZEU si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna” 2 Timotei 3:16,17. Apostolul Petru declara: “Cãci nici o proorocie n-a fost adusã prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânati de Duhul Sfânt.” 2Petru 1:21 

2.      Cuvantul Domnului are viata – Expresii ca “Asa vorbeste Domnul”, “Dumnezeu a zis” si altele asemanatoare se gasesc de mai mult de 2.500 de ori in Biblie. Tipica pentru acestea este exclamatia lui David: “DUHUL DOMNULUI VORBESTE PRIN MINE si Cuvantul Lui este pe limba mea” 2Samuel 23:2. Privind pe Domnul Christos prin studiul Cuvantului lui Dumnezeu, suntem schimbati si devenim tot mai asemanatori cu El – 2Corinteni 3:18 „Noi toti privim cu fata descoperitã, ca într-o oglindã, slava Domnului, si Suntem schimbati în acelasi chip al Lui, din slavã în slavã, prin Duhul Domnului.”. 

III.   PATRU PASI IN STUDIUL SCRIPTURII

1.      Citire – Nimeni nu poate citi Biblia, fie si ocazional, fara sa fie afectat de ea intr-o oarecare masura. Cu cat citim mai mult Biblia, cu atat influenta ei asupra noastra este mai mare. Sunt multe persoane care citesc Biblia asemenea etiopianului care se intreba: “Cum as putea sa inteleg, daca nu ma va calauzi cineva?” F.A. 8:31. 

2.      Studiu in rugaciune – Psalmistul se ruga: “Deschide-mi ochii ca sa vad lucrurile minunate ale Legii Tale” Psalmul 119:18. Cand cu rugaciune lasam Biblia sa se explice singura, ajungem sa intelegem ce a vrut Dumnezeu sa spuna si nu ce crede un om, sau ce sustine crezul unei biserici. Cel mai bun interpret al Bibliei este Bilia insasi – “…Sa stiti ca nicio profetie din Scriptura ne se talcuieste singura” 2Petru 1:20. 

3.       Studiu zilnic – Implica o munca laborioasa de cercetare a Scripturii. Indemanare si atentie sunt cerute din partea celui ce studiaza Cuvantul lui Dumnezeu – 2Tim.2:15. “Cauta sa te infatisezi inaintea lui Dumnezeu ca un om incercat, ca un lucrator care n-are de ce sa-i fie rusine si care imparte drept Cuvantul adevarului.” O citire de suprafata a Bibliei nu ajunge, noi trebuie sa o cunoastem. Aceasta inseamna continua cercetare a Cuvantului lui Dumnezeu. Domnul Isus spunea: “Daca ramaneti in Cuvantul Meu, sunteti in adevar ucenicii Mei; veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi” Ioan 8:31,32. Apostolul Pavel exemplifica pe crestinii din Berea fiindca primisera Evanghelia – F.A.17:11 „Iudeii acestia aveau o inimã mai aleasã decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toatã rîvna, si cercetau Scripturile în fiecare zi, ca sã vadã dacã ce li se spunea, este asa.” – Aceasta este cheia puterii in viata noastra.  Pe masura ce studiem Biblia, ea devine “puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecaruia care crede” – Rom.1:18. Noi trebuie sa cercetam Scripturile – Io.5:39 „Cercetati Scripturile, pentru cã socotiti cã în ele aveti viata vesnicã, dar tocmai ele mãrturisesc despre Mine.”Domnul Isus ii invata pe ucenicii Lui – Lc.24:44-45 “Iata ce va spuneam cand inca eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre Mine in Legea lui Moise, in prooroci si in psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca sa inteleaga Scripturile.” O cercetare mai amanuntita a Scripturilor va pune cunostinte valoroase la dispozitia fiecarui credincios. 

4.      Trairea Cuvantului lui Dumnezeu – Exista pericolul ca desi oamenii invata mereu nu ajung “niciodata la o deplina cunostinta a adevarului” 2Tim.3:7. Aceasta se intampla fiindca oamenii nu sunt dispusi sa aplice in viata lor ceea ce descopera in Cuvantul lui Dumnezeu. Crestinul trebuie sa fie binevoitor sa asculte sfaturile Bibliei si sa primeasca mustrarile ei. Daca dorim cu adevarat sa ascultam de Dumnezeu, El ne va invata ce este adevarul – “Daca vrea cineva sa faca voia Lui, va ajunge sa cunoasca daca invatatura este de la Dumnezeu” Ioan 7:17. “Intoarceti-va sa ascultati mustrarile Mele! Iata, voi turna Duhul Meu peste voi, va voi face cunoscut cuvintele Mele” Prov.1:23. “Fiindca ai lepadat cuvantul Domnului, te leapada si El” 1Sam.15:23. 

Va urma!

Pastor Ion Damian

***

MISIUNEA FAMILIEI CRESTINE

Dumnezeu a oranduit familia ca si institutia de temelie a societatii. Ea este compusa din persoane inrudite unele cu altele prin casatorie, sange sau adoptiune. Casatoria este legamantul stabilit intre un barbat si o femeie care se leaga sa ramina impreuna pe toata durata vietii. Casatoria este un dar unic prin care Dumnzeu realizeaza cateva scopuri: ilustreaza unirea dintre Domnul Christos si Biserica Sa, pune la dispozitia barbatului casatorit si a femeii casatorite un cadru pentru relatiile de intimitate in care acestia isi implinesc trairile sexuale in conformitate cu standardele biblice si perpetueaza rasa umana.

Sa fim crestini care vestesc Evanghelia!

Istoria Bisericii Domnului Isus ne ofera multe exemple de credinciosi care au trait, dar si-au dat si viata murind pentru Fiul lui Dumnezeu. Multi crestini s-au jertfit in lucrarea de vestire a Evangheliei pe campul de misiune. In zilele noastre avem ocazia sa aflam saptamanal despre misionari care sunt persecutati si, in multe cazuri, cei care vestesc Evanghelia sunt ucisi in diferite locuri pe mapamond.

Privind la perioada de inceput a Bisericii, ne aducem aminte de multi martiri precum:

• Stefan care este omorat de catre evrei cu pietre;
• apostolul Iacov, fiul tunetului, care a fost prins, chinuit şi apoi ucis cu sabia din pricina credinţei lui în Domnul Isus Hristos. Moartea lui a fost atât de chinuitoare,
  că a plăcut tuturor iudeilor, care ii urau pe creştini şi le doreau moartea;
• la Hierapolis, apostolul Filip a fost batut crunt si a poi a fost rastignit. Filip a fost martirizat in anul 52 d.Hr., la vreo 8 ani dupa omorarea apostolului Iacov;
• in Alexandria, evanghelistul Marcu a fost prins, picioarele i-au fost legate impreuna si astfel a fost tarat pe strazile cetatii, apoi, zdrobit si insangerat, a fost aruncat intr-o celula. In ziua urmatoare i-au ars trupul. Oasele lui au fost adunate de crestini si inmormantate;
• in Partia, prin anul 60 d.Hr., apostolul Matei a suferit moartea de martir, fiind ucis cu sabia;
• Matia a predicat Evanghelia in Iudeea si a fost martirizat la Ierusalim prin lovirea cu pietre, apoi i-au taiat capul.

Iata cateva versete care vorbesc despre viziunea Mantuitorului cu privire la vestirea Evangheliei: “Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea, ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfarsitul.” (Mat.24:14) “Mai intai trebuie ca Evanghelia sa fie propovaduita tuturor neamurilor.” (Marc.13:10) “Apoi le-a zis: “Duceti-va in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la orice faptura.” (Marc.16:15) “Dar El le-a zis: “Trebuie sa vestesc Evanghelia Imparatiei lui Dumnezeu si in alte cetati; fiindca pentru aceasta am fost trimis.” (Luc.4:43) “Legea si prorocii au tinut pana la Ioan; de atunci incoace, Evanghelia Imparatiei lui Dumnezeu se propovaduieste; si fiecare, ca sa intre in ea, da navala.” (Luc.16:16)

Prin harul Domnului, avem resursele necesare pentru a vesti Evanghelia celor de langa noi in vederea mantuirii acestora. Evanghelia a fost propovaduita de Domnul Isus si de ucenicii Sai, de crestini de-a lungul secolelor pana la noi, care au inteles aceasta datorie pe care o au inaintea lui Dumnezeu. Care este planul nostru de vestire a Evangheliei? Cu ajutorul Domnului, sa fim harnici, optimişti, credincioşi, devotaţi, implicati si curajoşi in lucrarea Evangheliei din zilele noastre.

Pastor Ion Damian

***

Legea Domnului: interdictii si porunci, robie sau libertate?

Odata am avut ocazie sa am un cuvant la un auditoriu de oameni necredinciosi. Evenimentul a avutloc intr-o sala mare a unei unitati militare. In sala s-au adunat in jur de 50-60 de personae, iar eu am vorbit pe tema “In ce consta adeverata valoare vietii unui om”.  La sfarsitul discursului meu un ofiter mi-a pus o intrebare, cu care se framantă multi oameni aflati in cautarea  Adevarului. Cred ca raspunsul la aceaasta intrebare a fost mult mai util, decat toata predica mea de 25 de minute.

“Odata un preot mi-a dat o lista cu pacate” – a inceput sa spuna ofiterul… “Cand m-am uitat la aceasta lista am fost foarte surprins si socat: din lista am inteles ca aproape tot ce tine de viata noastra cotideana, biserica considera fiind pacat! Sa ma uit la televizor – e pacat! Sa lenevesc  putin – e pacat! Chiar nu am dreptul dupa o zi de lucru doar sa ma odihnesc fara sa fac ceva anume? Jumatate de ora fara rugaciune – e pacat! e.t.c… Cine poate sa traiasca in felul acesta”? – a intrebat el la sfarsit.

Si intr-adevar, multi oameni percep crestinismul doar ca un set de interdictii si porunci. Mai mult decat atat, se pare ca interdictiile acestea limiteaza extreme de mult libertatea umana, lipsind omul de toate lucrurile dorite, tot ce face viata umana sa fie interesanta si placuta. Iar ca alternativa omului i se ofera un mod de viata extrem de ascetic, plin de lucruri pe care nu iti vine deloc sa le faci, insa care esti obligat sa le faci pentru mantuirea sufletului si pentru a ajunge la viata vesnica.

Un alt om  la invitatia mea sa se apropie de Dumnezeu si de Biblia mi-a rastuns: “Auzi omule, tu stii ca viata mea nu este deloc simpla: Muncesc ca un bou, castig un salar mizerabil, am probleme in familia… in viata mea atat de sobra au ramas doar cateva lucruri care imi mai produc placere si bucurie, iar tu vrei ca eu sa vin la Dumnezeu care imi interzice aceste lucruri. Vrei ca sa nu mai raman chiar cu nimic?”

Care totusi pana la urma esenta Legii lui Dumnezeu?

In Legea lui Moise sunt in jur de 613 de porunci (dintre care mai mult de jumatate – 365 – sunt interdictii). Orice evreu putea sa arunce o privire asupra lor si cantareasca pentru sine: “Cu acestea 302 nu am nici o prolema, le  pazesc usor si din inima, cu acestea 70 merge mai greu, insa daca ma straduiesc tare, ma voi descurca si cu ele. Urmatoarele 156 merg rau de tot, iar de restul 137 nici sa nu mai vorbesc… Dar ce sa fac? N-am nimic de ales, su sunt obligat sa duc povara aceasta, pentru ca altfel aung in iad. Mai bine sa ma chinui aici ca sa ajung la viata vestica, caci acolo va fi cu totul alta treaba.

Un asemenea iudeu intr-o zi s-a apropiat de Domnul Isus ca sa afle daca nu cumva printre cele 613 porunci exista doar cateva, pe care daca le pazesti devii relativ curat inaintea lui Dumnezeu si demn de viata vesnica. Raspunsul Domnului Isus a fost paradoxal si iesit din orice tipar: Au  fost doar 2 porunci care au imbibat realmente in ele toata Legea: “Dragostea deplina fata de Dumnezeu si iubirea de semeni pe masura iubirii de sine”. Cat de simplu si cat de complicat in acelasi timp!  „Iubeste-L pe Dumnezeu si fa tot ce-ti vine!” – a rezumat candva Fericitul Augustin. Suna intr-adevar neobisnuit, chiar anarhic, insa esenta frazei spune ca cel ce iubeste pe Dumnezeu cu adevarat, are pasiuni si dorinte inspirate de Dumnezeu.

Cum ramane totusi cu limitarile pe care ni le impune Legea?

Esenta interdictiilor si poruncilor consta in a-i proteja si a-i feri pe oameni de rau. Ele sunt asemenea steaguletelor rosii care se pun in jurul unei gauri uriase pe sosea, delimitand astfel zona periculoasa. Dumnezeu nu este un killer al placerilor. El plaseaza acele steagulete rosii doar acolo, unde depasirea limitei permise aduce daune celui in cauza si celor din jurul lui. Aceasta depasire a limitei e definita de Biblie ca fiind pacat.

Daca esenta poruncilor si a interdictiilor consta in dragoste, atunci intreaga lista a preotului pe care a primit-o ofiterul din sala, isi pierde semnificatia. Daca un om Il iubeste cu adeverat pe Dumnezeu, in mod natural el caută sa-I faca pe plac lui Dumnezeu si sa respecte regurile care reglamenteaza relatia dintre el si Dumnezeu (pe verticala) si dintre el si cei din jurul lui (pe orizontala).

1. Daca Il iubesti peDumnezeu si vrei sa ai viata din abundenta, pe care apregatit-o El celor ce-L iubesc, cu siguranta n-ai “sa mori” in fata televizorului, si nu pentru ca aceasta este o interdictie, ci pentru ca nu vrei sa-ti umpli mintea cu gunoaie.
2. Nu vei lenevi, si nu pentru ca sa bifezi implinirea unei porunci, ci pentru ca sa nu pierzi nici o ora din timpul tau pretios, pentru ca viata din abundenta sa nu treaca pe langa tine. “Carpe Diem!” – spuneau stramosii – “Profita de Moment”!
3. Motivatia pentru rugaciune  nu va fi linistirea sentimentului religios si a datoriei fata de Dumnezeu, ci pentru ca nu poti si nu vrei sa traiesti fara  rugaciune.

Atunci se ridica o intrebare ligitima:  de unde sa facem noi rost de aceasta dragostea fata de Dumnezeu si fata de oameni? – De la Insusi Dumnezeu. El estei si autorul si datatorul dragostei. Ea “a fost turnata in inimile noastre de Duhul Sfant” (Rom.5:5). Lucrul acesta nu poti intelege si simti din mesajul unui predicator. Trebuie sa le experimentezi in mod personal. Se poate vorbi mult despre insusirile apei, dar nu o vei intelege pana cand nu vei intra in ea si s-o iei in palmele tale ca sa-ti potolesti setea.

Viata crestina este posibila doar pentru un om in inima caruia locuieste Duhul lui Dumnezeu. Pana atunci Dumnezeu si poruncile Lui vor ramane neintelese si periculoase pentru libertatea noastra .

Scopul relatiei dintre Dumnezeu si om nu consta in interdictii si porunci, ci in viata care este posibila datorita atitudinii atente fata de aceste porunci.

Viata cu Dumnezeu nu este plictisitoare, ci interesanta. Ea este plina de experiente captivante chiar mai mult decat experientele oricarui om care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Diferenta este ca experientele acestea sunt mai curate si mai bune si nu lasa in urma lor gustul amar, regretul si urmarile, care vor fi din ce in ce mai greu de depasit. Iresponsabilitatea si permisimismul niciodata nu au adus nimanui o implinire de durata. Devreme sau tarziu intr-o forma sau alta raul se va intoarce inapoi la cel ce il face. Asta e legea stabilita de Creatorul Universului.

Poruncile lui Dumnezeu pot fi comparate cu un gard care inconjoara curtea scolii ca sa ne protejeze si sa ne ofere siguranta. Insa noi,oamenii deseori suntem ca niste copii iresponsabili, jucand fotbal cu o cutie goala de conserva pe marginea soselei aglomerate. Dincolo de gard puteam fi in siguranta.

Studiile psihologilor au aratat  ca copii, care se joaca in curtea unei scoli fara gard au tendinta sa se tina mai aproape de mijloc si nu se simt in siguranta aproape de marginea curtii.In schimb copii care sie joaca intr-o curte ingradita se simt mai liber si folosesc cu curaj tot spatiul  curtii si nu doar mijlocul ei.

Poruncile lui Dumnezeu, asemenea gardului, ne sunt date ca noi, copiii Lui cu bucurie si siguranta sa ne jucam in curte, adica in lumea pe care a creat-o El pentru noi.

Va doresc tuturor celor care inca n-ati experimentat personal, sa puteti vedea in Biblie dincolo de gardul  poruncilor un loc luminos, placut si comfortabil pentru noi.

Cu toata importanta “gardului” fie ca Dumnezeu sa ne ajuta ca in bisericile noastre sa fim invatati mai mult cum sa descoperim o relatie vie si adevarata cu Dumnezeu, decat ce fel de forma si culoare trebuie sa aiba gardul nostru, sau cum gardul scolii invecinate nu corespunde standardului pe cand gardul nostru este in regula.

Pastor Sergey Predit

***

Dragostea care curge

“Dragostea nu va pieri niciodată“

1 Corinteni 13:8  

1 Corinteni 13 este un poem al iubirii. Este interesant însă faptul că, Apostolul Pavel nu vorbește despre dragostea umană, atât de vorbită și cântată de oameni. El ne învață despre ce este aceea dragoste creştină.

Dragostea creştină este un rezultat al revărsării dragostei divine în inima omului născut din nou, care devine astfel plin de pasiune pentru Dumnezeu şi plin decompasiune pentru semeni.

Dragostea creştină este cel mai frumos lucru de pe pământ. Este dragostea divină manifestată în formă umană, așa cum a trăit-o Domnul Isus. Acum este rândul nostrusă experimentăm o asemenea dragoste.

A fi născut din nou înseamnă a fi născut din iubirea lui Dumnezeu, pentru iubirea de Dumnezeu şi pentru iubirea de semeni. Înseamnă a primi iubirea lui Dumnezeu în inimă și a lăsa să curgă mai departe.

Dragostea creştină nu este un produs natural. Ea vine din natura divină şi se dezvoltă în măsura cunoaşterii lui Dumnezeu din Scripturi şi din experienţă şi odată cu exersarea credinţei.

Iubirea pentru Dumnezeu se manifestă prin închinarea cu pasiune, cu încântare, cu respect. Se manifestă de asemenea și prin punerea încrederii în Dumnezeu cu privire la toate lucrurile, știind că Dumnezeu este bun cu noi.

Iubirea pentru semeni, este lucrarea Duhului lui Dumnezeu în credincios  prin a-l determina să lase să curgă iubirea lui Isus prin el către cei din jur, așa cum a făcut și Isus.

Dragostea creştină nu este un sentiment care declanşează un act de voinţă, ci esteun act de voinţă care declanşează un sentiment. Dragostea este mult mai mult decât un sentiment. Dragostea este o alegere.

Dragostea creștină, adică revărsarea iubirii lui Dumnezeu prin noi, înspre semenii noștrii, se ridică cu mult ca valoare peste tot ce am putea noi face, prin puterea și înțelepciunea noastră.

Folosind hiperbola, Pavel ne ajută să înțelegem că iubirea față de semeni este cu mult superioară darului vorbirii în limbi, darului proorociei, darului de cunoaștere, darului credinței chiar sacrificiului de sine.

Dragostea creștină este îndelung răbdătoare. Creştinul este atât de cuprins de binele mântuirii în lăuntrul său încât, lasă să curgă iubirea lui Dumnezeu prin el chiar și în condiţii de ostilitate.

Dragostea creştină este plină de bunătate. Omul copleşit de bunătatea lui Dumnezeu, nu poate să oprească nici manifestările de rău care vin din afară, nici șuvoiul de iubire care curge din interior.

Dragostea creștină nu invidiază. Ea nu dorește bunurile celuilalt, ci îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ce i-a dat. Ea nu dorește răul nimănui. Dimpotrivă, dorește tuturor ceea ce este mai bine pentru ei.

Dragostea creștină nu se laudă. Omul mântuit se evaluează pe sine nu în comparaţie cu valorile altor oameni, ci în comparaţie cu Dumnezeu. Rezultatul acestui mod de a vedea lucrurile este a găsi plăcere în umilință.

Dragostea creştină nu se umflă de mândrie. Ea izvorăşte dintr-o inimă umilă, înclinată spre supunere la voia lui Dumnezeu şi ascultare de poruncile Lui, cu încrederea că Dumnezeu este în control asupra tuturor circumstanţelor vieţii.

Dragostea creştină nu se poartă necuviincios. Ea este plină de grație, de respect şi de sensibilitate. Este întodeauna atentă la detalii şi are ca scop să facă numai binele, fără efecte negative. Ea nu se poartă cu duritate.

Dragostea creştină nu caută folosul său. Ea se ocupă mai degrabă cu dezvoltarea relaţiei cu Dumnezeu și cu cei din jur, lăsându-L pe Dumnezeu să se ocupe în mod personal de propriile probleme.

Dragostea creștină nu se mânie. Ea este indignată cu privire la tot ceea ce este rău, dar are discernământul și controlul de sine necesar pentru a se raporta cu iubire la persoana care a înfăptuit răul, pentru o ajuta să se corecteze.

Dragostea creștină nu se gândeşte la rău. Ea nu mai contabilizează lucrurile rele care i se întâmplă, după cum Dumnezeu nu mai contabilizeaza păcatele celui mântuit. Le contabilizează însă pe cele bune.

Dragostea creștină nu se bucură de nelegiuire. Ea nu are nici un fel de satisfacţie în păcat. Prin urmare, nu o ia niciodată pe scurtătură, pentru a obține orice fel de foloase materiale sau sufleteşti, prin călcarea principiilor biblice.

Dragostea creştină se bucură de adevăr. Ea iubeşte adevărul lui Dumnezeu oriunde îl întâlneşte în viaţa şi trăirea oamenilor evlavioși, de aceea este dispusă la părtăşie cu toți aceia care au viața așezată pe temelia Cuvântului.

Dragostea creştină acopere totul. Ea nu este preocupată să evalueze, să judece, sau

să atragă atenția oamenilor asupra consecințelor păcatelor din viața cuiva, cât este preocupată să protejeze oamenii de rușine și de ridicol.

Dragostea creştină crede totul. Ea nu este suspicioasă sau cinică. Ea îi respectă pe

oamenii pentru care a murit Cristos și dă credit harului lui Dumnezeu care poate transforma viața chiar și a celui mai păcătos.

Dragostea creştină nădăjduiește totul. Ea nu se uită la ce este omul sau ce face omul, ci la cine este şi ce face Dumnezeu în om, prin om și pentru om, de aceea, îi acordă o şansă uriașă fiecăruia.

Dragostea creştină suferă totul. Ea se menţine pe poziţia de luptă împotriva răului și pentru binele lucrării lui Dumnezeu, a familiei, a fraților, a semenilor, indiferent de contextul de viaţă sau de costuri.

Dragostea creştină nu va pieri niciodată. În contrast cu darurile spirituale care sunt eficiente pentru o vreme, dragostea supravieţuiește vremii și vremurilor, răului și binelui, păcatului și harului.

Dragostea creştină nu va falimenta niciodată. Orice altă metodă de relaționare față de oameni, în orice timp al istoriei, în orice loc de pe fața pământului, sau în orice stare, nu s-a dovedit a fi de aceeași tărie și eficiență.

Dragostea creştină transcede condiţiei noastre de fiinţe limitate. Chiar dacă nu am văzut și nu cunoaștem pe deplin valoarea Împărăţiei lui Dumnezeu, dragostea ne leagă profund de aceste valori.

Dragostea creştină este mai mare decât credința și nădejdea. Aceste virtuţi, generate de Duhul Sfânt în inima creștinului, au menirea să-l ducă pănă la glorificare. Dragostea însă, merge mai departe…

Urmăriți dragostea! (1 Corinteni 14.1)

Păstor Ioan Balaciu

La inceput de an, ce sa cerem de la Domnul?

Cererea lui Solomon este un model si o sursa de inspiratie la inceput de an, atunci cand ne creionam agenda pentru noul an in care tocmai am pasit prin harul lui Dumnezeu. “La Gabaon, Domnul S-a arãtat în vis lui Solomon noaptea, si Dumnezeu i-a zis: „Cere ce vrei sã-ti dau.” Dã, deci, robului Tãu o inimã priceputã, ca sã judece pe poporul Tãu, sã deosebeascã binele de rãu! Cãci cine ar putea sã judece pe poporul Tãu, pe poporul acesta asa de mare la numãr!” Cererea aceasta a lui Solomon a plãcut Domnului.” (1Imparati 3:5-10) Iata exista o cerere placuta Domnului cand ne aflam la inceput de drum.

Sa cerem lucrurile imposibile mai mult decat pe cele posibile. “Isus S-a uitat tintã la ei, si le-a zis: „Lucrul acesta este cu neputintã la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru cã toate lucrurile sunt cu putintã la Dumnezeu.” (Marcu 10:27)

Sa cerem lucrurile folositoare mai mult decat cele ingaduite. “Toate lucrurile îmi sunt îngãduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngãduite, dar nimic nu trebuie sã punã stãpânire pe mine.” (1Corinteni 6:12) “Toate lucrurile sunt îngãduite, dar nu toate zidesc.” (1Corinteni 10:23)

Sa cerem lucrurile prioritare mai mult decat cele dorite. “Cãutati mai întâi Împãrãtia lui Dumnezeu si neprihãnirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33)

Sa cerem lumina Domnului mai mult decat lumina reflectoarelor acestei lumi. “Lumina aceasta era adevãrata Luminã, care lumineazã pe orice om, venind în lume.” (Ioan 1:9) “Tot asa sã lumineze si lumina voastrã înaintea oamenilor, ca ei sã vadã faptele voastre bune, si sã slãveascã pe Tatãl vostru, care este în ceruri.” (Matei 5:16)

Sa cerem asemanarea cu Domnul Isus si sa nu ne asemanam modelului lumesc. “Si sã-L cunosc pe El si puterea învierii Lui si pãrtãsia suferintelor Lui, si sã mã fac asemenea cu moartea Lui; ca sã ajung cu orice chip, dacã voi putea, la învierea din morti.  El va schimba trupul stãrii noastre smerite, si-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Si supune toate lucrurile. (Filipeni 3:10-11, 21) “Voi fiti, deci, desãvârsiti, dupã cum si Tatãl vostru cel ceresc este desãvârsit.” (Matei 5:48)

Pastor Ion Damian

Bucurie de Craciun

“Si pastorii s-au intors, slavind si laudand pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auzisera si vazusera si care erau intocmai cum li se spusese.” Luca 2:20

Privind la darurile pe care magii le-au adus Domnului Isus, oare care sunt darurile pe care, la randul nostru, le oferim Mantuitorului? Suntem obisnuiti cu vorbe spuse in aceste zile, precum: “De Craciun fii mai bun!”; “Daruieste de Craciun!”, afirmatii care par sa nu mai aiba efect in privinta unora. Oare ce ar mai putea aduce nou Craciunul si in acest an? Nu Nasterea Domnului Isus este fara relevanta, ci obisnuita si indiferenta pot duce la o pierdere a interesului pentru aceasta sarbatoare.

Pentru a se bucura de nasterea Domnului Isus, pastorii de la Betleem au invins bariera slujbei lor, iar magii au invins bariera culturii, a distantei si a timpului. In schimb, Irod, preotii de la curtea lui, cat si locuitorii Betleemului nu au putut trece peste obstacolele mandriei, a arogantei, a ipocriziei, a fatarniciei si a indiferentei.

Sa fie lucruri care sa ne opreasca din trairea plina de bucurie a Sarbatorii Nasterii Domnului Isus? Sa fie obstacole pe care sa nu le putem trece si sa pierdem aceasta minunata si inaltatoare bucurie?

Pastorii si magii s-au implicat activ in depasirea oricarei bariere din drumul lor catre Domnul Isus. Consider ca bucuria noastra la aceasta sarbatoare va fi in masura in care reusim sa depasim orice obstacol, fiind concentrati la Persoana Mantuitorului. La fel, si noi avem resurse in sensul acesta Cuvantul lui Dumnezeu si calauzirea Sa.

Dumnezeu ofera binecuvantari si in acest an de Craciun, intalnirea cu Domnul Isus prin Duhul Sfant, harul de a oferi daruri si marturii pentru Domnul Isus, umplerea inimii cu putere duhovniceasca; toate aceste binecuvantari le-au primit toti care S-au inchinat Domnului Christos in urma intruparii Sale.

Sarbatoarea Intruparii Domnului Isus poate fi numita si Sarbatoarea Laudelor fiindca acum se aud minunate cantari de lauda pentru Dumnezeu, prin cele mai frumoase colinde. Incântati de melodia acestora, dar si de mesajul care ne este transmis, la fiecare Craciun retraim cele mai deosebite emotii. La sarbatori, fiecare dintre noi dorim sa fim pe placul celor ce ne iubesc, dar mai important este sa ne rugam si sa ne dorim sa fim, in primul rand, placuti lui Dumnezeu.

Pastor Ion Damian

Întruparea: mic exerciţiu imaginativ!

Era din vremi fără de timp. Nu era timpul mort ce îşi întinde haina şi devine veşnicie, ci era chiar veşnicia, infinitul, fiinţa eternă fără ceas pe pereţii cerului. Stătea pe tron alb, în mijlocul universului, înconjurat de mii de fiinţe cu ochi supranaturali, cu aripi curate ce liturghiseau neîntrerupt, asigurând ambianţa unui rai nedescoperit de ochiul pământeanului. Nu sunt definiţii pentru a-I descrie aspectul, culoarea ochilor, a părului, a hainei orbitor de albă, ovaţionat fără încetare de coruri şi orchestre al căror sunet ne-ar transforma într-o secundă… Toţi L-au văzut ridicându-Se în picioare şi rezemându-Şi toiagul, sceptrul miraculos de pietre inefabile, lângă tronul regesc. Deşi privit de mii de chipuri angelice nimeni nu a ştiut unde pleacă, nici de ce Îşi lasă haina Lui de glorii scânteietoare, cu excepţia unor îngeri frumoşi şi speciali ce au pregătit evenimentul. Pe o uşă secretă a dispărut din ochii sideraţi ai îngerilor rămaşi muţi o clipă… şi a plecat spre alte dimensiuni ce scapă raţiunii îngereşti. Deşi nu există secvenţe de  timp în cer, era evident că a lăsat un gol, o lipsă de nedescris, o despărţire… S-a dus… Şi-a lăsat haina „de glorii” şi… S-a dus… spre lumea creaturilor de lut, a ochilor deformaţi de lacrimă, a fiinţelor fără de aripi, a morţilor cu chip palid ce fuseseră cândva după chipul şi asemănarea Lui, a vaietelor triste, a sudorilor, a scrâşnetelor, a trupurilor ce se descompun în ţărână rece, a ochilor ce sticlesc demonic în păcat, a limbilor otrăvite de şarpe, spre lumea descompusă a unei planete blestemate. Dar, ce să caute El, chiar El, în lumea celor fără de frâu, a celor care L-au uitat? Ce să caute El în pământul afânat de oase şi stropit cu sângele nostru? Totuşi, a venit! Pentru ce?… Pentru aburul cald al unei respiraţii ce ne-a dat viaţă şi pe care l-a numit Suflet, a venit pentru a despica cerul în formă de cruce prin care să vedem şi să „simţim” o dragoste pe care planeta o uitase demult. De aceea, a străbătut distanţele cosmice, a coborât pe trepte reci şi numai de El ştiute, spre beciul în care eram, golindu-Se pe Sine de veşnicii şi puteri dumnezeieşti şi devenind de-al nostru, om, biet om, ca cel de pe urmă om. Cu ţipăt de copil îngrozit de prima secundă a Terrei, sub gestul speriat al animalelor din grajd, cu o mamă tânără şi inocentă, privit perplex şi euforic de nişte ciobani anonimi din marginea satului. Venerat suspect, în ochii părinţilor săi, de nişte magi enigmatici veniţi din ţinuturi depărtate, urât cu înverşunare de irozi ce au vărsat sânge de copilaşi… Din vecii vecilor, în timp rece şi crud, din simfonii cereşti, în ţipete, din mantie regească, în scutece, din tron împărătesc, în cuie, din glorii, în palme şi ocări, din Stăpân, în ultima slugă, din Dumnezeu, în om crucificat, lovit, junghiat… mort! O, când ne vom prăbuşi… şi gândul la El va deveni mai viu decât noi?

Pastor Vasile Duma

                                                Atât de mult!?

Pentru mulţi dintre noi a fost greu de înţeles  ideea unui Dumnezeu care să Se coboare la noi smerit, umil.

Smerenia era ultimul lucru la care ne puteam aştepta de la un Dumnezeu care are toate la degetul mic. Ar fi fost mai aproape de aşteptările noastre şi mai aproape de nota Lui măreaţă, să-Şi facă apariţia într-un car de foc, la care să fie înhămate câteva rânduri de comete strălucitoare; să poarte o mantie impresionantă în culorile curcubeului; pe cap să poarte, dacă nu mai multe coroane, cel puţin una din aur masiv, dichisită cu cele mai preţioase pietre astrale “cum n-a văzut Parisul!”; să coboare din caleaşca astrală pe un covor purpuriu cu model floral din cele mai alese plante exotice; să fie însoţit de un întreg alai ceresc gătit ca în zile de sărbătoare, neapărat în culori strălucitoare, de să ne cadă faţa! În plus, întreaga natură  însufleţită – de la jocul fulgilor de nea, împrăştiaţi de o boare de vânt nici prea rece nici prea caldă – până la zborul păsărilor care să împrăştie peste tot frunze, flori, petale. De jur împrejur să se zbenguie animăluţe grăgălaşe sub privirile semeţe ale animalelor cu greutate; munţii, dealurile şi pădurile să-I aşeze la picioare ramuri şi crenguţe ca pe nişte soli de bun venit, iar râurile, fluviile şi mările să-şi  trimită pe valuri spuma recunoştinţei! Cerul şi galaxiile să fie brăzdate de tunete şi fulgere binevoitoare, iar aştrii să cadă la picioarele Lui. Şi, dacă vreţi, pe deasupra, să se oprească în dreptul nostru, a fiecăruia, să-Şi  întindă mâna şi să ne invite să urcăm în caleaşca Lui, sau, măcar, să ne privească şi să ne zâmbească binevoitor!!! Şi l-a acest scenariu mai puteţi contribui şi dumneavoastră, cititorii noştri, pentru că este loc şi aveţi de unde. Nimic nu este prea mult şi nici prea exagerat. Fie şi numai pentru că stă în putinţa Lui să ne surprindă cu cele mai maiestoase scenarii de bun venit.

Parcă aşa ne puteam închipui că ar fi fost potrivită venirea Lui în lumea noastră, a oamenilor. Nu suntem noi „coroana creaţiei Lui”?! Nu avem noi nevoie de salvare ? Iar pentru a salva pe cineva îţi trebuie putere, pricepere şi multe alte lucruei şi, pe deasupra, să faci impresie! Având în vedere măreţia Lui, o apariţie în forţă se ridica la înălţimea,  statutul şi potenţialului Lui, a posibilităţilor unui Dumnezeu atotputernic…!!!

Recent am recitit câte ceva despre lucrarea mâinilor Lui.  Vă redau şi dumneavoastră câteva dintre acestea, fie şi numai pentru a schiţa perspectiva unei gândiri la unison.

Universul este format din peste 100 de miliarde de galaxii. Doar în galaxia noastră, Calea lactee, există aproximativ 200 de miliarde de stele. Astronomii apreciază numărul total al stelelor din partea observabilă a sistemului la 10 la puterea 25, dar numărul real nu îl poate cunoaşte nici un om. Un computer, care într-o singură secundă ar putea număra da la 1 până la 10 miliarde, ar avea nevoie de 30 de miliarde de ani pentru numărarea stelelor. Cea mai mare stea, Alfa Herculis, are în sistemul ei un diametrul de 250 de miliarde de km, cuprinzând de 180000 de ori diametrul Soarelui. Întregul nostru sistem planetar, cu diametrul lui mediu de 11,8 miliarde de km, ar încăpea în acesta de 21 de ori. O sondă cu viteza  de 40.000 km/h ar avea nevoie de 700 de ani pentru a traversa Alpha Herculis. Diametrul planetei noastre este de  aproximativ 12.750 km. În raport cu întreg universul, masa populaţiei Pământului  nu este mai mare  decât o bacterie.       ( Signale aus dem All – Wozu gibt es Sterne – prof. dr. Werner Gitt ( Semnale din cosmos – de ce există stelele, n.trad.)                                                                                                

În această perioadă am vorbim de naşterea Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Cel care a coborât în lumea noastră într-o condiţie neaşteptată, umilă, smerită.

Imaginea unei creaţii  la superlativ, care te lasă cu gura căscată, în contrast cu o apariţie

„ lumească” jalnică, care te lasă mut! Paie, fân, iesle, animale, lipsa  unui confort, a unor condiţiile igienico-sanitare minime, microbi, muşte şi cine mai ştie ce gângănii, fără  pătuţ cu cristale swarovski, fără scutece şi hăinuţe de culoare albastră, fără accesorii multicolore şi jucării muzicale…

Ce are în comun  măreţia cu smerenia? Unde este logica? Ce legătură este între stele, galaxie şi paie şi fân ?! 

Auzi!… Să vină cu mesajul de smerenie pe pământ când noi, rasa umană, aveam nevoie de ridicare, de salvare din toate constrângerile şi limitele materiale, biologice, fiziologice, morale şi sociale …şi câte or mai fi ele…,care ne hărţuiesc zilnic şi nu de azi de ieri, ci de milenii la rând!?

Aşteptam eliberarea de sub povara unui întreg cortegiu de legi socio-morale restrictive şi coercitive care ne tot împing spre marginea lor, a unor rânduieli politice cu multe feţe şi în multe culori, a unui sistem de valori mult prea relativ pentru a fi un fundament solid.

De parcă toate aceste apăsări nu ne-ar fi smerit destul…!

Aşteptam să ne mântuiască tocmai din aceste constrângeri şi limite, din această trudă parcă fără sfârşit, din necazuri şi boli şi să ne înalţe la condiţia noastră de fiinţe speciale în faţa Lui. Nu suntem noi „coroana creaţiei” Lui?!

Greu de înţeles raţionamentul!

Ce să înţelegem noi, oameni după chipul şi asemănarea Lui ?Oameni cu nevoi majore de recunoaştere a valorii de sine. Prinşi între dorul astral de bine, frumos şi adevăr, într-un cuvânt – fericire şi patima unei libertăţii la care nu putem renunţa, cum nu putem respinge un vis!

La smerenie noi am reacţionat cu ignoranţă. Cu ignoranţă în sens de necunoaştere  şi nerecunoaştere ca persoană, ca scop şi mesaj  pentru care a venit dar şi ca ignorare, desconsiderare a valorii ca persoană şi ca lucrare de mântuire.

Dar de ce a considerat că nevoia noastră fundamentală este împăcarea cu El, că neîmplinirea, inclusiv  aceea din sufletul nostru, ar fi datorată tocmai  absenţei relaţiei creator – creaţie?  De ce prin El inima îşi revendică drepturi astrale după o logică care scapă firii umane, iar iubirea este limba cunoscută şi recunoscută ca”oficială” pe acest domeniul latifundiar? De ce ea, iubirea, este înscrisă în toate coordonatele longitudinale şi meridianele fiinţei umane?

Ce legătură este între smerenie şi iubire?

Iubirea, mesajul şi valoarea ei pot fi cuprinse într-un singur cuvânt –  dăruire. Dăruirea de sine, a ceea ce are mai bun, mai frumos, mai adevărat întreaga fiinţă umană.

Smerenia este condiţionată de limitele puţinului, modestului, simplului, nespusului sau nepusului în termeni valorici. Pe deasupra, smerenia are conotaţii de slujire, de ascultare, de supunere, de obedienţă. Şi asta chiar nu prea convine. Nu prea ne place. Asta şi pentru că noi vrem să fim trataţi ca regi. Să fim beneficiarii unei vieţi garnisite cu avantaje regale. Şi, ca măsura să fie întregă, vrem să nu murim niciodată!

Din perspectiva necreştină înţelegerea venirii şi primirii lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor întâmpină serioase probleme de logică.

Astfel din perspectiva unei logici minime, apare involuntar întrebarea: atunci, cum stau lucrurile  din perspectiva lui Dumnezeu. Ce spune El?

El vrea să ne facă asemenea Fiului Său şi ne promite o Împărăţie unică în care a pregătit lucruri  nemaipomenite, greu de imaginat în splendoare.  O Împărăţie fără trudă şi nevoi împovărătoare, fără griji şi boli. Dar ne cere să acceptăm refacerea fiinţei noastre învechite şi degradate, care nu mai corespunde standardelor mult prea înalte ale acestei Împărăţii. Să acceptăm transformarea întregii noastre fiinţe umane, mult prea degradată şi pervertită iremediabil sub presiunea unui sistem valoric care şi-a epuizat valabilitatea şi puterea.

Dumnezeu mai ştie un lucru care nouă ne scapă de cel mai multe ori. Acela că nivelul standardelor impuse – fără discuţie – de Împărăţia promisă nu poate fi atins prin puterile noastre. Oricât ne-am strădui. Oricât ne-am da peste cap să-L convingem, nu vom reuşi. Pentru că singurul reper acceptat de El  este sfinţenia absolută, nu relativă. Nimic mai puţin şi nimic altceva. Sfinţenie, neprihănire! Aceştia sunt termenii de fundament în care El înţelege să fim după chipul şi asemănarea Sa. Iar acest standard dumnezeiesc de înalt nu-l putem bine înţelege, darmite să-l atingem prin puterile şi înţelepciunea noastră. Oricât de bine intenţionaţi am fi.

Pe deasupra în Împărăţia aceasta funcţionează o lege fundamentală cu valoare de constituţie – iubirea!

Dar ce fel de iubire? O iubirea numită „agape”. O iubirea jertfitoare. Iubirea ce pune binele celuilalt înainte. Iubirea ce slujeşte în smerenie, fără pretenţii. O iubirea altruistă. O Împărăţie fără mândrie, în care „ ego-ul”, egoismul va fi de domeniul unui trecutul de tristă amintire. O societate  în care a cinsti pe celătalt, a sluji celuilat în termeni de binecuvântare, după principiul „cel mare slujeşte celui mic”, aduce a smerenie în straie regale.

Dar pentru  ca  această Împărăţie veşnică  să nu fie o utopie şi liberatea să fie la ea acasă, primele direcţii au fost trasate încă de aici şi de astăzi. Kilometru 0 a fost în ieslea din Betleem. Acolo s-a bătut primul ţăruş al acestei Împărăţii sfinte. În prima zi de viaţă pământească a fost semnat proiectul de răscumpărare, de mântuire, iar în ultima zi, pe crucea de pe Golgota,  a fost plătit integral şi irevocabil acest plan ceresc. S-a îndeplinit, astfel, toate condiţiile  impuse  de  Marele Proiectant. Am mai rămas, totuşi, o singură condiţie: credinţa. Ea fundamentează valabilitatea personală, doar personală!, a acestui mare proiect, care se întinde pe durata întregii existenţe a umanităţii.

În plus unde mai punem că atitudinea şi faptele noastre de respingere, de ignoranţă şi ignorare, de răzvrătire  de până acum – numite păcate de „Codul Civil ceresc”-Biblia – aduc atingere directă dreptăţii şi legalităţii impuse iniţial în acest plan de Dumnezeu. Iar păcatul cere plată, cere jertfă, cere moarte. Dar şi această jertfă trebuie să fie fără cusur. Impecabilă!

Aici este  nodul gordian!

Toţi am greşit şi avem aceaşi soartă. Nici un om nu întruneşte condiţiile impuse de acest standard divin. Doar Unu singur. Isus Cristos! Singura jerfă acceptată ca plată a păcatului este jertfa Lui mântuitoare de pe Calvar, care Îl mulţumeşte pe Dumnezeu, pentru că întruneşte toate condiţiile impuse atât de dreptate cât şi de iubire.

În acestă perioadă, în care am sărbătorit întruparea Mântuitorului nostru dumnezeiesc, vorbim, de fapt, de iubire. De iubirea lui Dumnezeu!  Însuşi numele Emanuel -„Dumnezeu este cu noi” dat Mântuitorului, ne aminteşte un adevăr:„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16 )

Se poate să ne fi iubit atât de mult?

Da! Se poate.  Chiar atât de mult!

Dumnezeu, Cel care a creat cerul şi pământul, galaxiile şi stelele…şi ce n-a creat!…

a murit doar pentru noi !!! Surprinzător şi de neînţeles.

Dacă în sufletul nostru – atât cât a mai rămas din el, un suflet de paie şi fân, un loc periferic, mai mult întunecos şi rece decât primitor, cu uscături adunate de prin locurile aride în care am căzut şi plin de surcele rămase în urma altora ca noi – se găseşte, totuşi, un loc pentru a se naşte acest „copil venit din ceruri”, atunci Împărăţia cerului intră în inima noastră.

O singură condiţie trebuie îndeplinită, şi o spune colindul nostru mai bine decât o poate spune oricine –  primirea Lui ca Domn şi Mântuitor  într-un mod plin de recunoştinţă, în smerenie, în limbajul  dragostei:

„ Astăzi vin şi-mi plec genunchii,

înaintea ieslei Tale!…”

Colectivul Radio Alt Fm

Programul de pregatire al lucratorilor

din Comunitatea Baptista Arad

Graduarea lucratorilor, promotia 2010 – 2013

Radna, 20 octombrie

Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am bucurat sa slujim in pregatirea lucratorilor pe parcursul celor 3 ani de studiu, 2010-2013. Iata ca am ajuns si la sfarsitul acestui program de pregatire si ne rugam pentru noul program de pregatire care a inceput la 26 octombrie 2013.

In cei 3 ani de pregatire, 2010-2013, am studiat: “Evanghelizare si creşterea Bisericii”, „Predicare”, „Etica si Morala Creştina”, „Doctrine despre Biserica”, „Metode de Studiu Biblic”, „Închinarea si muzica in Biserica”, „Conducerea Bisericii”, „Consiliere Pastorala”.

Cu ajutorul Domnului, a avut loc Graduarea lucratorilor, la Biserica Baptista Radna, in data de 20 octombrie, cand 18 de lucratori au absolvit acest program de pregatire: Bilc Eugen Daniel (Lalasint), Tolca Cristian Dorin (Sanleani), Herman Adrian Marius (Arad), Covaci Florian Robert (Milova), Tironiac Ioan (Cladova), Muntean Gheorghe Bujor (Arad), Maximilian Sebastian (Arad), Gorgan Samuel Cornel (Arad), Munteanu Cornel (Soimos), Parv Teodor (Horea), Flueras Teodor (Horea), Talpos Tiberiu (Horea), Voaides Gavril (Radna), Filip Daniel (Radna), Puslau Ovidiu (Radna), Patroi Ioan (Radna), Lazar Livius (Radna), Bold Ionel (Toc).

Cu ajutorul lui Dumnezeu, Programul de pregatire al lucratorilor continua la Radna cu pregatirea pentru predicare, planificata pentru anul 2013-2014. Ne rugam ca Domnul sa binecuvanteze cu rod in slujire pe acesti slujitori si pe cei care continua sa se pregateasca pentru lucrare.

Comunitatea Crestina Baptista Arad

Împreună pentru Africa

„Împreună pentru Africa” este un proiect inițiat de Asociația Creștină Hannah și Biserica Baptistă Betel Cluj-Napoca cu sprijinul mai multor biserici evanghelice (Biserica Baptistă Speranța Arad, Biserica Baptistă Dâmbu Rotund Cluj, Biserica Baptistă Pecei jud.Sălaj, Biserica Baptistă Jac jud. Sălaj, Biserica Baptistă Colton SUA, Biserica Baptistă Harul Sacramento SUA, Biserica Penticostală nr.1 Anaheim SUA, Biserica Baptistă Calea Crucii Colton SUA, Biserica Baptistă Harul Irlanda, Biserica Baptistă Kafenberg Austria, ș.a.).

Versetul ales ca motto pentru acest proiect este Psalmul 105: 1 Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre popoare isprăvile Lui!

Dorim să Îl facem cunoscut pe Dumnezeul nostru așa cum Îl cunoaștem din Sfânta Scriptură și celor din poporul ugandez, care încă nu L-au întâlnit personal.

În anul 2011 Domnul ne-a pus pe inimă câtorva tineri creștini din România să mergem în misiune în Africa, în Uganda și să începem o bază de misiune permanentă în partea de est a Ugandei, în zona Bulambuli.

Baza misionară va cuprinde o biserică, o clinică, o școală cu internat, case pentru misionarii pe termen lung, clădire administrativă cu locuri de cazare pentru echipele de misionari pe termen scurt și teren pentru agricultură.

Până în prezent, prin harul Domnului și cu ajutorul fraților din difeirte biserici am reușit să cumpărăm terenul necesar bazei, să împrejmuim terenul și să forăm o fântână care va asigura alimentarea cu apă a întregii baze.

Activitățile de până acum le-am realizat cu ajutorul voluntarilor care au răspuns chemării lui Dumnezeu și au venit în Uganda timp de o lună în timpul vacanței de vară, slujind copiii, bisericile și membri comunităților din districtul Bulambuli.

Și în continuare ne rugăm ca Domnul să pună pe inima cât mai multor tineri să vină împreună cu noi în Africa și să lucreze pentru lărgirea împărăției lui Dumnezeu și binecuvântarea triburilor din Uganda și nu numai.

Pentru vara anului viitor dorim să formăm o nouă echipă de misiune pe termen scurt cu care să mergem în Uganda pentru o lună și să începem construcția primei clădiri din baza misionară și la fel ca în anii trecuți, să continuăm slujirea în școlile și bisericile din Bulambuli, să facem evanghelizare personală și să oferim consultații medicale celor care au nevoie.

Planurile pe care le avem în cadrul acestui proiect sunt mult peste puterea și resursele de care dispunem noi, dar știm și suntem convinși că Dumnezeul nostru care ne iubește și pe noi și pe cei din Uganda la fel de mult, Își va duce la îndeplinire lucrarea pe care noi am început-o pentru gloria Lui.

Avem mare nevoie de susținere în rugăciune și dacă doriți să fiți alături de noi Împreună pentru Africa, aduceți această lucrare înaintea lui Dumnezeu ori de câte ori vă amintiți.

Pentru cei care doriți să veniți împreună cu noi în Uganda sau să aflați mai multe despre acest proiect, vă invităm să vizitați : www.împreunăpentruafrica.com și www.facebook.com/ImpreunaPentruAfrica sau să ne scrieți pe adresa impreunapentruafrica@gmail.com

Naomi Vesa

Creștinismul este Verb, nu substantiv!

Dragostea

Vorbită de bine sau hulită, dar mai ales dorită, dragostea, de-a lungul istoriei celor care o au în sânge – adică a oamenilor – a dat multă bătaie de cap, cu „pretenţia” de a avea drept de veto  în viaţa noastră.

Recunoaştem sau nu, suntem căutători ai dragoste. A devenit raţiunea  noastră de a fi. Nu spunem noi: „ dacă dragoste  nu e, nimic nu e!”?

Fără dragoste ne uscăm. Viaţa devine un cumul de bunuri pieritoare, în timp ce ea se stinge ca un bun pierdut pentru vecie!

A vorbi despre ea, nu-i chiar un lucru de apucat. Ar trebui mai înainte să ne asigurăm că i-ai scotocit măcar pragul, că i-am cunoscut măcar învelişul tainelor, că am fost suficient de norocoşi  să o gustăm măcar. Cine s-ar putea socoti pregătit sau vrednic de a vorbi despre ceva care rămâne pentru mulţi dintre noi o fata morgana?

Şi totuşi vorbim mult şi bine despre ea. O imortalizăm  în versuri, în muzică, în artă,  pe copaci… şi cine mai ştie pe unde… Îi ridicăm osanale şi vrem să trăim prin ea.

În definitiv, vorba cântecului Mariei Tănase: „Cui nu-i place dragostea?/ Dumnezeu să nu i-o dea./ Să mi-o deie numai mie/ c-o ştiu din copilărie…”

Locul şi puterea ei în viaţa noastră este recunoscută chiar şi de  Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu: ”Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului.”(Cîntarea cîntărilor 8:6) „… dragostea era steagul fluturat peste mine.”(Cîntarea cîntărilor 2:4)

Până una alta, se cere trăită în termeni de foc. Chiar se face foc şi pară când eşti de lemn tănase în prezenţa ei. Nu-i scapă nimic, nici măcar o privire, un gest, un cuvânt. Poate şi pentru că din fire este geloasă. Nu acceptă mâini străine, înlocuitori şi surogate.  Nu-i place să fie împărţită sau adăugată. Tocmai de aceea, nu lasă loc de alternativă ci numai loc de întoarcere.

Unii dintre noi ne aducem încă aminte de torentul care ne-a  înmuiat genunchii, de viitura afectivă care ne-a motivat la acte ce a scăpat raţiunii. Mulţi nu am uitat, încă, de investiţia sigură  făcută într-un venit probabil…  Nu sunt puţini nici cei care o plătesc până la bătrâneţe  în monedă forte. Lacrima!

Nevoia nostră  de afectivitate se vede lămurit, dureros de lămurit, atunci când lipseşte din viaţa noastră. De multe ori nu punem preţ pe ea, decât atunci când am pierdut-o. La fel ca în cazul sănătăţii, ni se pare normal să o avem. Nu-i ştim recunoaşte prezenţa decât atunci când nu o mai avem.  Nu ardem pentru ea, nu ne investim în ea, decât atât cât să ne asigurăm interesul.

În ce mă priveşte, mărturisesc că am trecut prin frământările omului prins între înţelegerea acestei realităţi în accepţiunea ei comună, centrată pe satisfacerea unor nevoi fiziologice, afective, şi câte altele or mai fi ele şi, pe de altă parte, perspectiva ei spirituală, creştină. Adică, ori sunt beneficiarul unor  trăiri sentimentale la intensitatea dorită de mine, ori  jertfă,  slujire,  renunţare şi astea toate nu-mi vorbesc despre ce vreau eu să aud.

Am avut totdeauna impresia că  se exclud într-o mare măsură. În primul caz,  nevoia mea  de afecţiune este alimentată substanţial. În al doilea caz, dreptul meu de a fi iubit este afectat în esenţa lui, prin autojertire, autorenunţare în favoarea celuilalt. Eu am perceput-o ca pe un afront. O viaţă am şi pe aia s-o jertfesc? Şi cui? Unuia care îmi refuză dreptul la a fi împlinit prin iubire, care se foloseşte fără pardon de resursele mele afective, şi nu numai, sau care profită sau  abuzează  de mine ca individ cu identitate şi valoare unică? De ce mi-aş lăsa mutilat sufletul şi mi-aş încărca viaţa cu poveri la care pot să renunţ sau pot să le ocolesc?

Merg şi mai departe. De vreme ce ştim că inima omului este nespus de rea şi înşelătoare, dovedită ca schimbătoare, nestatorinică, înclinată spre rău – un adevăr spus explicit de Dumnezeu Însuşi –  de ce  ne-am mai dori să  investim sentimente, gânduri, timp, şi numai noi ştim câte altele!, într-un om ? Oricât de convingător ar fi el pe moment. Mi se pare un non sens. Cea mai proastă investiţie! Cu o dragoste coruptă până în măduva ei, care se traduce  în termeni de minciună, de trădare, de uzură morală, a cărui gust amar îl simţi până în oase, sau care are gustul rânced al singurătăţii în doi,  nu ne mai rămâne decât să experimentăm  iadul înainte de vreme. Acesta este blestem!

Şi lucrurile se repetă de la o generaţie la alta fără logică, fără o explicaţie raţională. Înaintăm tot mai mult spre ceva ce ne duce invers.

Alte glasuri, acelaşi gust amar, acelaşi strigăt al neîmplinirii, ca o implozie a unei inimi  care se prăbuşeşte în ea.

Alte voci, aceeaşi forţare a „uşii” fericirii cu orice preţ, ca o explozie a unui suflet care moare pe bucăţi.

Mai repede ar fi de înţeles lucrurile din altă perspectivă, chiar dacă nici cu aceasta nu poţi fi de acord, – aceea a dragostei cu jumătăţi de măsură, dragostei surogat. Decât nimic, mai bine ceva, acolo…numai să fie… Decât o dragoste otrăvită, mai bine una râncezită! Dacă nu se poate dragoste în straie de sărbătoare, măcar una în zdemţe.

Îi putem privi pe degustătorii de pasiune care sapă la suprafaţă şi rup bucăţi din ea,  sau  pe cei care o mănâncă pe pâine, ca pe unii care s-au orientat mai bine în teren, chiar dacă pentru aceasta calcă peste cadavre. Îi vedem ca pe nişte deştepţi ai zilei în care trăim. Chiar dacă  li s-au diluat resurse afective  în urma  nenumăratelor experienţe  de unică folosinţă, îi vedem mai câştigaţi.

Dar se iveşte o întrebare retorică: se mulţumeşte sufletul cu aşa ceva sau cu atât?

De consecinţele unei lumi consumatoriste, nici dragostea nu prea poate fi apărată. I se vinde pe negândite suflul şi dreptul de întâietate, uneori pe un blid de linte, alteori pe 30 de arginţi. Se poartă, e la modă!

Dacă lucrurile s-ar opri, cum pentru mulţi aşa se şi întâmplă, atunci ar fi trist, chiar tragic. E ca şi cum ai spune: decât să visez cu ochii deschişi, mai bine închid ochii şi-o fac…! Decât miros de primăvară (chiar şi în toamna vieţii), mai bine iarnă cu alunecuşul ei. Decât aromă de vin vechi, ce te duce cu gândul la „ până când moartea ne va despărţi”, mai bine apă de ploaie.

Dar să ne oprim aici cugetările  de pe marginea dragostei. Mai  bine să intrăm în miezul ei. Chiar dacă cel mai adesea spune adevărul despre ea după ce a tăcut de tot, ne încumetăm să ne apropiem şi să  spunem ca Adrian Păunescu: „Şi totuşi există iubire/ Şi totuşi există blestem/ Dau lumii, dau lumii de ştire/ Iubesc, am curaj şi mă tem.”

Da! Dăm lumii de ştire că există totuşi iubire, nu ca blestem, ci ca o binecuvântare.

Da! Dăm lumii de ştire că în dragoste nu este teamă.

Primul pas al căderii din dragoste, este  necrederea. Apare sub forma fricii. Aceasta este prima experienţă a „cunoştinţa răului”. Şi asta încă de la  primii oameni, Adam şi Eva.  Răul a început cu frica, care s-a dovedit a fi opusul credinţei. Chiar dacă duşmanul numărul unu al dragostei este necredinţa, iar ochii ei sunt frica,  Biblia ne aminteşte că ” În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste”. (1 Ioan 4:18) „Când adevărul pur este combinat cu o dragoste curată, bărbaţii pot fi bărbaţii care au fost creaţi să fie, fără a mai simţi nevoia să domine, din cauza nesiguanţei. Nesiguranţa nu încearcă să ascundă altceva decât o poftă, cel mai mare hău în care se afundă iubirea, datorită păcatului. Prin iubire adevărată, bărbaţii devin bărbaţi adevăraţi, iar femeile pot fi cele care au fost create să fie, întrucât dragostea lor a biruit frica. Dragostea nu va încerca niciodată să manipuleze sau să controleze, din cauza nesiguranţei, deoarece ea izgoneşte frica. În măsura în care eşti eliberat de poftă, în aceeaşi măsură vei începe să experimentezi cerul. Cum putem fi eliberaţi de această teribilă pervertire? Numai prin puterea lui Dumnezeu. Mai concret spus, pe măsură ce mintea îţi este înnoită de Duhul Sfânt, de Duhul Adevărului, nu vei mai privi relaţiile ca pe nişte ocazii de a obţine ceva de la alţii, ci vei dărui. Dăruirea aduce cu sine cea mai mare împlinire pe care o putem cunoaşte. Numai atunci relaţiile încep să devină ceea au fost destinate să fie. Adevărata dragoste nu va căuta niciodată să ocupe primul loc, să fie în control, ci mai degrabă să slujească.” (Rick Joyner – Ultima bătălie)

Din această perspectivă noţiunea de încredere care are la bază adevărul şi  curăţia,  devine fundament pentru parteneri şi dă valoare nu numai relaţiei, ci omului însuşi. Dacă nu se clădeşte pe aceste lucruri, totul e degeaba.

Dragostea fără adevăr este ipocrizie! Adevărul fără dragoste poate ucide!

Deşi realitatea este crudă, Isus Cristos  totuşi ne încurajează:” Îndrăzniţi, eu am biruit lumea”.  Şi spune acest lucru convins, că prin El vom  cunoaşte  adevărul despre lume şi despre dragoste, pentru că El este Adevărul şi Dragostea. Mai spune, însă, şi altceva: ” adevărul vă va face liberi.”

Libertatea! Ah, libertatea!

Libertatea este aer pentru dragoste!

 Dumnezeu poate porunci cerurilor, îngerilor şi aceştia să se supună, dar nu poate porunci să fie iubit! Dragostea la poruncă nu e dragoste!

Când vorbim despre dragoste, mai mult ca ori unde, libertatea este o condiţie esenţială,  chiar şi într-o grădină ca aceea din Eden. Apariţia unei alternative cognitive s-a impus ca fiind un prag al alegerii.  Dumnezeu, a pus pomul cunoştinţei binelui şi a răului,  în mijloul unui context  bine conturat, tocmai pentru ca libertatea de alegere să scotă la iveală adevărul. Acesta este mărul discordiei!  Aşa după cum şi prietenii nu-i cunoşti decât la vreme de necaz, şi tocmai această situaţie îi selectează, tot aşa şi adevărata dragoste este dovedită în mijlocul răului.

Chiar dacă motoarele lumii s-au blocat undeva între dorinţă şi putinţă, toate formele deviante, care înăbuşe tonusul şi culorile date de autenticitatea ei, dovedesc veridicitatea că dragostea nu poate supravieţui  decât în termenii legii ei, a încrederii, a nădejdii şi , mai ales, a dăruirii.

Ea vorbeşte pe limba ei numai în termenii sacrificiului. O jerfire a firii, a eggo-ului în numele legii ei. Pentru că ea face legea. Libertatea ei este străjuită de credinţă, pe de o parte şi de speranţă, pe de altă parte. Acestea definesc şi străjuiesc locul ei de casă. În aceşti termeni este o  binecucântare! O binecuvântare pe care o cuprinzi greu în cuvinte, dar o cuprinzi uşor în braţe.

Şi totuşi există un Cuvânt care o poate cuprinde. Nu într-o paranteză, ci o pune la început de rând. Ea dă tonul!  Ea împarte viaţa: înainte de ea şi după ea. Aşa cum Isus Cristos împarte lumea, înainte de El şi după El.

La vremea ei, Dumnezeu  o va scoate  din gura satului, din mâinile celor care au scăldat-o în ape tulburi. O va scoate de sub picioarele pline de noroiul  acestei lumi care zace în cel rău. Îi va reda tinereţea fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pentru că dragostea este din Dumnezeu. A trecut-o pe numele Lui, pentru că Dumnezeu este dragoste.

Corect se scrie cu majuscule:  DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE.

Dragostea era  de la început cu El. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără dragoste.

Dumnezeu îi dă blândeţea şi smerenia Fiului Său, îi dă chipul lui Isus.

            Ne place sau nu ne place, ea poartă un nume – Isus Cristos!

Numai Isus o poate repune în matca ei originară şi îi poate da limpezimea apei de izvor. El îi redă demnitatea şi puterea. O  ridică la înălţimea legii şi îi dă valoarea  supremă a constituţiei cereşti. Îi dă strălucirea porţilor raiului, nu numai pentru că, asemeni lor, ea este dintr-o bucată, ci pentru că prin ea se intră în Împărăţia cerului. Departe de inimi în care băltesc pofte nesăbuite, departe de nisipurile mişcătoare ale infidelităţii, departe de ochi pofticioşi şi cisme samavolnice.

Toate formele deviante, corupte, deplasate de la menirea ei, care poartă amprenta blestemului şi  care împăienjenesc astăzi orizontul ei, dovedesc veridicitatea afirmaţiei că dragostea nu poate supravieţui decât în termenii legii ei, a poruncilor ei, a adevărului, a dăruirii, a jertfei, a încrederii, a nădejdii.  „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută.”(1 Timotei 1:5) Iar dragostea de Dumnezeu stă în păzirea, în  vieţuirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele, atunci când iubeşti.

Nimeni nu-i ştie mai bine aliajul, decât Cel ce a făcut-o. Nimeni nu-i cunoaşte termenii, condiţiile şi formele de manifestare decât Cel din a cărui mâini a ieşit şi de a cărei valoare şi-a legat însuşi numele. Ea se defineşte astfel: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,  nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,  nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.  Dragostea nu va pieri niciodată.”(1 Corinteni 13:4) Nu va pieri, pentru că este roada  Duhului sfânt a lui Dumnezeu.

Auzim spunându-se des despre ea că, atunci când e adevărată, schimbă totul: viaţa, omul, sensul, trăirea!  Şi nouă ne place să trăim! Iar când e împlinită, are gustul fericirii. Iar nouă ne place să trăim fericiţi!

Dincolo de orice s-ar putea spune despre dragoste – fie eros, filos sau agape – ea rămâne un mister căzut din cer. Cine ajunge să-i adulmece mirosul, nu poate să nu recunoască miresmele unei grădini demult uitate, unde era la ea acasă cu adevărat. Simplă, curată, naturală şi departe ca de la cer la pământ de egoismul care-i subminează baza. O grădină care se cere semănată cu seminţele vieţii, curăţată de uscături şi, bineînţeles, apărată. Chiar şi cea din Eden trebuia apărată!   O dragoste lipsită de apărare este o dragoste lăsată în voia sorţii!

Iar legea asta face. Îţi cere să o cunoşti,  nu ca pe ceva coercitiv, ci ca pe ceva care te apără. Dar, în acelaşi timp, îţi cere s-o respecţi, dacă nu vrei să „ieşi în decor” sau să intri în coliziune. Asemeni legilor de circulaţie te avertizeză, îţi interzice, îţi arată sensul, direcţia. Din această perspectivă, Isus se prezintă ca fiind „calea”. Calea  spre Dumnezeu este dragostea!

Chiar dacă astăzi înaintează împroptindu-se de har, mâine, însă, se va judeca cu  toţi cei care au calcat-o în picioare, i-au nesocotit puterea şi frumuseţea.

Astăzi este  har să iubeşti fără să fii iubit, să slujeşti fără să fii preţuit, să ierţi fără să fii iertat, să susţii pe cel ce te-a lepădat, dar mâine se va sosoti cu toţi care au terfelit-o.

Va veni o zi când Dumnezeu va judeca lumea după legea dragostei!

Va veni vremea când se va dovedi că libertatea nu-i egală în drepturi cu libertinajul, va dovedi că fericirea nu este tot una cu distracţia sau cheful, după cum nici pacea nu înseamnă lipsa războiului.

Ca să nu ajungem să fim judecaţi după această lege, astăzi suntem sfătuiţi: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.” (1 Ioan 2:15)

La fel ca marile adevăruri care se cer cunoscute, dragostea este o realitate simplă, dar şi un adevăr greu de descifrat pentru cei a căror potenţial emoţional s-a tocit sub presiunea unor pofte nesăţioase. Lumea a experimentat în acest proces cognitiv al dragostei atât binele cât şi răul. De atunci este o luptă decadentă, o căutare cu lumânarea, pentru a o atinge măcar, dacă nu pentru a o păstra. Plătim orice preţ, chiar preţul vieţii.

Dar Dumnezeu Şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, nesocotindu-I dragostea, Hristos a murit pentru noi. Nu noi L-am iubit, nu noi L-am ales.  El ne-a iubit, ne-a ales şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

Este unul dintre cele mai mari privilegii ale omenirii, ca Dumnezeu să aleagă pe om să-I semene.  Pe nimeni altcineva. Nu îngerii, nu alte făpturi cereşti.  Este puţin lucru acesta? Dar faptul că numai pentru oameni s-a jertfit? Unde mai punem că Duhul Său cel sfânt, duh de viaţă, a găsit de cuviinţă ca tot în om să-şi găsească locul  de sălăşluire! Într-un om prăpădit, ca vai de el, dar pe care poate şi vrea să-l mântuiască. Pentru că îl iubeşte! Greu de crezut! Totuşi şi-a dovedit dragostea, pe care o întăreşte cu  fiecare făgăduinţă, atunci când ne întoarcem de la dragostele noastre păcătoase. Parcă-L auzim şi astăzi spunând: „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.”(Isaia 54:10)

Din perspectiva aceasta a nu alege dragostea, aşa cum o defineşte El şi , respectiv, sursa ei, pare cel mai lipsit de înţelepciune act uman. Într-o viaţă putem face multe alegeri prosteşti, cu consecinţe mai mari sau mai mici. Dar consecinţe eterne are doar una: alegerea sau respingerea dragostei Lui.

 Vai de cei care stau nepăsători sau resping această manifestare supremă a dragostei! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”(Ioan 3:16)

Cum se poate ajunge la această dragoste, la puterea şi frumuseţea ei? Totul începe cu o alegere. Întoarcerea la cel ce este Dragoste.

„Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”(1 Corinteni 13:13)

Dragostea a fost de la început şi va rămâne în veci!

Ea ne luminează viaţa!

După ea se stinge  lumina!

Colectivul Radio Alt FM

Pasiunea celui transformat

Viata evanghelistului Marcu

Marcu s-a nascut din parinti evrei, care se trageau din neamul lui Levi. Se crede ca Marcu a fost convertit de apostolul Petru, pe care apoi l-a ajutat in calatoriile misionare si l-a ajutat ca scriitor.

Fiind rugat staruitor de credinciosii din Roma sa astearna in scris vorbirile apostolului Petru despre Domnul Isus, Marcu a scris in greaca Evanhelia a doua din Noul Testament, evanghelie ce poarta numele sau. In mod real insa, cuvintele acestei evanghelii sunt ale apostolului Petru.

Marcu a infiintat o biserica in Alexandria. De aici, a trecut in Libia, unde a facut multi convertiti. La reintoarcerea sa in Alexandria, unii egipteni gelosi pe puterea sa, i-au hotarat moartea.

Evanghelistul Marcu a fost prins, picioarele i-au fost legate impreuna si astfel a fost tarat pe strazile cetatii, apoi zdrobit si insangerat a fost aruncat intr-o celula. In ziua urmatoare i-au ars trupul. Oasele lui au fost adunate de crestini si inmormantate. O traditie spune ca mai tarziu oasele lui au fost mutate la Venetia.

Biblia ne vorbeste despre evanghelistul Marcu: numele evreiesc este Ioan – F.A.12:25, este var cu Barnaba – Col.4:10, este prieten apropiat a lui Petru – 1Pet.5:13, credinciosii s-au adunat in casa lui pentru rugaciuni – F.A.12:12, i-a insotit pe Barnaba si Pavel spre Antiohia – F.A.12:25, a participat impreuna cu Barnaba si Pavel la lucrarea misionara – F.A.13:4-5, l-a parasit pe Pavel in Pamfilia – F.A.15:37-38, s-a intors cu Barnaba in Cipru – F.A.15:39-40, iar mai tarziu a devenit din nou un tovaras de lucru al apostolului Pavel – 2Tim.4:11.

Pastor Ion Damian

Cioara, găina şi vulturul

            Aţi auzit spunându-se:”mai bine o zi vultur decât 300 de ani cioară!

Ştim că cioara trăieşte mult şi bine!…

Dar cine-şi doreşte să fie cioară?

Chiar dacă viaţa noastră ar fi numai o cădere din lac în puţ şi tot parcă nu am alege să fim cioară.

Nimeni nu iubeşte cioara…

Oamenii sunt fascinaţi de vultur. Admirăm înălţimea la care trăieşte, deschiderea aripilor când zboară, agilitatea de a vedere de la distanţa prada şi multe alte lucruri. Atât de mult îl admirăm încât am făcut din el simbolul puterii, al demnităţii, al regalităţii, al unei trăiri la înălţimea libertăţii râvnite de om.

Orice am spune nu ne dorim să croncănim virtuţi de cioară, să mâncăm produse cadaverice, să purtăm simbolul unei culori de tristă amintire – moartea!  Şi pe deasupra să nu fim iubiţi!

Dar se mai ridică o posibilă întrebare. Ne-ar plăcea să fim ca o găină? Fie ea şi frumoasă?  Să râşcâim prin gunoaie, să ne învârtim cât îi ziulica de mare în jurul unei curţi, să cotcodăcim pe limba noastră ştiri despre orizonturi visate, să alergăm după grăunţe aruncate, să auzim de dimineaţă cântatul unui cocoş care dictează când să se facă ziuă peste noi, ş.a.m.d.

Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare!

Dar mai este o realitate. Dincolo de gard. O realitate care nu este întâmplătoare.

Ea începe atunci când te opreşti din ocolului curţii şi te întrebi: eu ce viaţă duc – de cioară, de găină sau de vultur? Cu ce mă hrănesc? Cu boabe de iubire aruncată în fuga calului de altcineva?  Începe atunci când te ridici în vârful picioarelor să vezi dincolo de lumea necuvântătoarelor  şi ai întrebări existenţiale, altele decât: cine a fost primul – oul sau găina…? Când te îndepărtezi de malurile acestei lumi, de apa ei călduţă de la ţărm şi refuzi să te mai zbaţi ca peştele pe uscat. Cu cât te vei  îndepărta de malul care adună uscături, gunoaie, broaşte, reziduri de la alţii te vei simţi mai în largul tău, te vei simţi  în apele tale. Când ai aflat că există şi o altă scară de valori, alta decât cea din coteţ  şi că există o investiţie mult mai rentabilă decât cea în cuibul tău – investiţia în eternitate!

Mulţi dintre noi ne-am obişnuit prea mult cu ocolul curţii şi cu oferta ei.

Există însă dincolo de curte un imaş întreg de iarbă grasă şi miezoasă, grăunţe ale vieţii şi izvoare de apă vie. Există viaţă din belşug în Cel ce dă viaţă.

Există zbor şi există o chemare la înălţime.

El, Cel ce este la înălţime în toate, ne cheamă pe nume pe toţi. O face când într-un fel când în altul. Dar, pentru că este un Domn în felul Lui, ne cheamă mai mult în şoaptă: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.”(Matei:11-28)

Pentru că există o chemare, trebuie să existe şi un răspuns, o alegere.

Nu poţi să alegi să fii cioară, găină sau vultur. Cum nu poţi să alegi multe lucruri.

Dar poţi să alegi să fii liber. Libertatea pe care o poate dă doar Dumnezeu. Acest lucru nu-l vei putea face dacă nu auzi în interiorul tău chemarea în larg. Un dor de răsărit. O nemulţumire, un gol care te face să nu te simţi bine în pielea ta de cioară sau de găină. Curtea ta te strânge şi meniul ei te dezgustă.  Există o logică a lucrurilor: cu ce te hrăneşti aceea eşti!

Ridică-ţi privirea spre cer pentru că de acolo îţi va veni puterea de a deveni vultur. Fă linişte să poţi auzi chemarea sfântă care te îndeamnă spre larg, acolo de unde va începe orizontul tău.

Trebuie însă să înveţi zborul. Există instrucţiuni. Sunt scrise într-o Carte. Pentru ca zborul tău să fie sfânt, neînfrânt, neîntrerup până în clipa când te vei ridica ultima dată  la cer.

Ştiţi cine sunt vulturi dintre noi?

Acei care sunt liberi în spirit, în suflet. Cei care trăiesc aproape de cer.  Care îşi deschid larg aripiile credinţei şi se lasă purtaţi de Duhul Sfânt  spre vârfurile valorilor eterne, care gustă din tainele cerului, care-şi fac cuibul  pe muntele Dumnezeului lor şi se hrănesc cu prospături din Cuvântul Său. Acei care nu trăiesc josnic după mersul trenului acestei lumi.

Şi acum o întrebare din lumea cuvântătorilor, a celor binecuvântaţi: aţi auzit că se dă nemurirea în dar? Nu trebuie să faci nimic. Doar să crezi. Să crezi că există o putere care schimbă. Nu decorul, ci natura. Natura umană. Această schimbare poate să ne facă oameni. Oameni după chipul şi asemănarea Celui care a făcut cioara, găina, vulturul şi care a făcut şi pe om. L-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Pe deasupra, liber şi cu dor de nemurire!

Acest lucru e posibil pentru că în noi există un dor de a trăi la înălţimea tuturor lucrurilor. De a trăi mult, mult… În noi este scris gândul veşniciei.”…a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”(Eclesiastul 3:11)

Liberi cu braţele larg deschise spre iubire deasupra munţilor de credinţă şi nădejde. O eternitate!

Colectivul Radio Alt Fm

Contemporan sau Temporar!

De Mihaela Maria & Nelu Cintean

-o prelucrare dupa Warren W .Wiersbe-

Un  anumit cuvant a devenit important in vocabularul evanghelic, in ultimii ani. Acesta este cuvantul “Contemporan”!.Auzim de muzica contemporana, predicare contemporana, Inchinare contemporana..Unii dintre noi,care suntem ceva mai “vechi” aici pe pamant ,incepem sa ne intimidam si  sa ne interbam daca inca mai suntem contemporani!..In intelegerea mea “Contemporan”  inseamna  a trai sau, a exista in acelasi timp.

In biblioteca mea am un DICTIONAR AL  CONTEMPORANILOR  ( Dictionary of Contemporaries)) Lista aceasta,cuprinde  oameni faimosi care au trait si au lucrat in aceasi prioada istorica de timp. Oricum,in ultimul timp,cuvantul contemporan, se pare ca a luat si un alt inteles si anume,  “ NU TRADITIONAL”- Prezent, in opozitie cu Trecut. Sa luam Muzica Contemporana. Contemporana cu cine?..Majoritatea familiilor au cel putin 3 generatii,care traiesc..unele chiar patru.Este muzica contemporana cu mine,cu copii mei sau, cu nepotii mei. De fapt toti traim in aceeasi perioada de timp! Nu sunt muzician,dar cred ca “muzica contemporana inseamna ,acea muzica, cea mai populara in lumea seculara, in acea perioada de timp.Desigur ca discutia s-ar putea continua-“Care lume a muzicii seculare?”..Dar cred ca ati inteles idea.

Sa luam in considerare de exemplu  “contemporary worship service” (serviciu de inchinare,contemporan). Am participat la un asemenea serviciu de inchinare,duminica seara si  am fost cam  dezamagit desi, multi dintre cei care au participat,i-am vazut foarte entuziasmati. Ce face un serviciu contemporan. In loc de amvon,avem un pupitru.Pe langa orga sau pian,adaugam o chitara electrica sau doua. Cantarile nu se mai canta din carti..ele sunt proiectate pe ecran…Liderul care dirijeaza, sta si el pe un stool (scaun mai inalt)..si canta si el la chitara..Cand obisnuiam sa predic  la colt de strada, noi foloseam o chitara, o orga portativa si un pupitru,..dar nu am zis niciodata ca suntem contemporani. Era uneori dificil sa caram pianul si orga cu noi in nordul statului Indiana! Nu vad nici un motiv ca, o biserica locala, sa nu-si schimbe modul de a tine serviciile,dar de ce neaparat trebuie sa se numeasca”contemporane” Daca un predicator vrea sa-si schimbe stilul de predica este OK. Biblia nu-i interzice acest lucru. Dar de ce trebuie sa  numim  acest stil “contemporan”?..Contemporan cu ce?..Cred ca uneori suntem confuzi  privind noutatea  ..si  ascundem aceasta confuzie sub expresia “suntem si noi contemporani”.  Schimbarea de dragul schimbarii este o “noutate ieftina” care nu tine mult. Schimbarea de dragul imbunatatirii este progres..si progresul  este acela de care avem noi nevoie..Lucrul trist privind  “accentuarea  cuvantului contemporan” este ca ne poate tine departe de a diagnostica adevarata boala in bisericile noastre si a-i gasi remediul. Aranjam mobila ,in timp ce peretii stau sa cada. Biserica trebuie sa se ocupe de generatia prezenta. Pentru a face acest lucru bine,trebuie sa intelegem aceasta generatie,cum gandeste,ce cauta si ce autoritate respecta.Dar aceasta nu inseamna ca noi sa devenim ca si lumea seculara,pentru a putea fi ascultati. Identificarea cu lumea si nevoile ei este un lucru,iar imitarea lumii in nebunia ei este cu totul altceva.Fariseii,respingeau pe pacatosi prin “ pietatea  lor” iar DOMNUL ISUS ii atragea prin compasiune si  apropiere de ei. Champbell Morgan spunea ca biserica  a facut cel mai mult pentru lume,cand biserica a fost diferita,cel mai mult, fata de lume…Si avea dreptate!..Majoritatea credinciosilor sinceri,admit,ca o parte din muzica contemporana  are un mesaj bun si nu este ofensiva…De fapt ,(la drept vorbind..) si IMNURILE care astazi le cantam cu drag,au fost odata contemporane si criticate! Nu vrem sa cadem in extrema de a respinge tot ce este nou..si a lauda  tot ce este vechi. Dar nici nu vrem sa cadem in cursa de a confunda “tot ce se pare nou” cu progresul ,sau sa confundam  o imitare ieftina cu o schimbare creativa.  Nici o slujire nu-si poate permite sa fie ca un muzeu,subliniind doar trecutul, dar cu atat mai mult,nici o slujire nu-si poate permite sa fie un cameleon ,care isi patrece tot timpul,adaptanduse la present. Radacinile slujirii noastre, merg mult mai adanc in trecut, fie ca ne place sau nu: creatia,chemarea lui Avram,darea legii,moartea si invierea DOMNULUI CHRISTOS,coborarea DUHULUI SFANT. Dar fructele  inchinarii nostre (our ministry) trebuie sa fie in present  si sa vina in intampinarea  nevoilor  oamenilor de astazi. In acel fruct se afla samanta pentru mai multe fructe care, garanteaza caracterul inchinarii nostre in viitor. Inchinarea biblica a cuprins diferite forme in timp. DOMNUL CHRISTOS spune: “De aceea orice carturar, care a învatat ce trebuie despre Împaratia cerurilor, se aseamana cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi si lucruri vechi” (Matei 13:52)

Sugerez  sa parasim  cuvantul “contemporan”daca nu ii dam o insemnatate corecta.Folosirea cuvantului, fara discernamant, creaza probleme.De altfel, sugerez sa facem o reala diferenta intre adevaratul progress si o imitare iefina. Eu unul, am obosit, auzind crestini imaturi, ridiculizand mostenirea nostra spirituala, in numele unui “evanghelism contemporan”..Iar in final, sugerez faptul ca, daca generatia mai tanara se asteapta de la generatia mai in varsta sa aprecieze felul lor de inchinare, ei trebuie sa invete sa aprecieze mostenirea pe care noua seniorilor ne este draga.Pericolul este acesta: Ce unii  cred ca este contemporan…sar putea sa fie doar.. temporar.Doamne ajuta-ne sa distingem adevaratele valori, care raman!

Pericolul izolării electronice

Oamenii de la sat se cunoșteau bine între ei, cunoșteau până și copiii și bătrânii cu care n-aveau prea multe lucruri în comun. Mutarea la oraș a creat criza singurătății în mijlocul mulțimii. Nu ne mai cunoaștem nici măcar vecinii de pe același palier de la bloc!

Posibilitatea de a intra în contact electronic cu oameni aflați la mii de kilometrii distanță a accentuat și mai mult criza singurătății. Închidem foarte repede ochii la problemele oamenilor reali de lângă noi. Nu le mai auzim oftatul și nici strigătul de biruință.

Pentru sănătatea noastră, pentru sănătatea bisericilor noastre, pentru sănătatea planetei, este nevoie să luptăm conștienți împotriva acestor tendințe moderne. Caută și tu împreună cu mine să raționalizăm (în sensul de rație, proporție) timpul petrecut în spațiul virtual. Nu evada din cotidianul imediat și nu fugii de oamenii de aproape ca să stai de vorbă cu cei de departe. Caută să știi când să închizi calculatorul, telefonul și televizorul pentru a rămâne viu în compania celor care te înconjoară. Altfel, s-ar putea să-ți meargă numele că trăiești, dar să fii … mort.

Știu, lumea virtuală își are avantajele ei. În lumea reală nu poți ,,schimba canalul“, nu poți da ,,click“ ca să te muți la o altă adresă. Tocmai de aceea este ,,reală“, pentru că nu poți să fugi de ea. Nimeni n-a reușit mare lucru în viață fugind de realitate! Nimeni n-a ajuns un om de caracter evitând să dea piept cu problemele reale. Nimeni n-a salvat vreodată pe cineva fugind de la locul crizei.

Nimeni n-ar trebui să aibă mai mulți prieteni virtuali, decât prieteni reali. ,,Prietenii“ de pe Facebook nici nu ne pot fi cu adevărat prieteni, doar cunoștințe.

Dacă ai avut conflicte cu soțul, soția, părinții, copiii sau prietenii pentru că stai prea mult în spațiul virtual este un semn clar că fugi de realitate. Vino înapoi. Ei au nevoie de tine, iar tu, fără să-ți dai seama, te furi singur de singurii oameni adevărați pe care ți i-a dăruit Dumnezeu să te ajute și să-ți înfrumusețeseze viața.

Pastor Daniel Branzei

Misiunea Rugaciunii

“Rugăciunea este de folos unde orice altceva falimentează. Prin rugăciune, cei mai înverşunaţi duşmani ai Evangheliei au devenit apărătorii ei cei mai curajoşi; cei mai ticăloşi – fii adevăraţi ai lui Dumnezeu! Oh, puterea rugăciunii de ar ajunge în adânc, unde speranţa însăşi pare zadarnică, de a ridica bărbaţi şi femei în părtăşie cu Dumnezeu şi în asemănarea Lui! Este de–a dreptul minunat!” (R. A. Torrus, How to pray, Moody, n.d., pag. 146)

Apostolul Pavel a experimentat transformarea pe care o poate face rugăciunea,  dintr–un potrivnic a lui Hristos, Saul a ajuns apostolul Său. Pavel a făcut din rugăciune o stare de părtăşie intimă cu Dumnezeu. Rugăciunea constituie exprimarea sinceră a lăuntrului apostolului în faţa lui Dumnezeu. “În orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu.” (Filipeni 4:6) Pavel şi–a adresat rugăciunea Tatălui în Numele Domnului Isus, El fiind singurul mijlocitor dintre om şi Dumnezeu. (1Timotei 2:5). Apostolul credea că rugăciunea era absolut necesară vieţii spirituale pentru ferirea de ispite, biruinţa asupra vrăjmaşului, maturizare şi întărire spirituală. (1Tesaloniceni 5:17, Efeseni 3:16) În concepţia apostolului neamurilor, rugăciunea este absolut esenţială pentru creştin: “Bucuraţi–vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.” (Romani 12:12). Rugăciunea aduce putere şi pace în inimile credincioşilor.

Apostolul Pavel nu s–a asemănat cu învăţătorul care îi învaţă pe alţii şi el uită să practice învăţăturile respective. Apostolul a practicat ceea ce a propovaduit: “Dumnezeul căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele.” (Romani 1:9, Efeseni 1:16, 1Tesaloniceni 1:2). Astfel, el insistă asupra rugăciunii în epistolele adresate credincioşilor (Filipeni 4:6; Coloseni 4:2). Abordarea rugăciunii făcută de Pavel în epistolele sale este mereu prezentă.

Deşi moartea lui Pavel a fost provocată de păgâni, el murind ca şi martir pentru Domnul Isus, apostolul nu a trecut în veşnicie ca un înfrânt cum voiau unii, ci ca un mare biruitor care a experimentat pe deplin puterea adevăratei rugăciuni. Fiindcă apostolul a ştiut să stea de vorbă cu Dumnezeu pe acest pământ, lui nu îi era teamă de conversaţia care urma să o aibă cu Creatorul în veşnicie. “Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău, şi mă va mântui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.” (2Timotei 4:18).

Ioan Gura de Aur spunea despre rugaciune: „Rugaciunea este pentru cei aruncati in furtuna incoace si incolo un liman, pentru cei impinsi de valuri o ancora, pentru cei ce se clatina un toiag, celor saraci o comoara, leac impotriva boalelor si apararea sanatatii.”

Pastor Ion Damian

Cunoașterea voii lui Dumnezeu

de Caius Obeada

”Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” Amos 3:7 Unul din lucrurile cele mai greu de explicat, găsit sau înțeles este cunoașterea voii lui Dumnezeu in familie, societate sau lucrare. Cunoașterea voii lui Dumnezeu nu este un act de ghicit și nici nu este un secret personal pe care îl poate știi sau cunoaște numai o persoană. Cunoașterea voii lui Dumnezeu devine un act public, în care frățietatea copiilor Săi ajunge să recunoască voia Sa și să o împlinească.  Înțelegerea voii Sale, a planului Său are câteva condiții pe care trebuie să le luam în considerare:

1.     Ca să înțelegem voia Sa trebuie să fim născuti din nou

Este esențial înțelegerea conceptului că numai copii Săi au privilegiu de a înțelege planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie efesenilor: ”În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale” Efeseni 1:11

Un om mort spiritual în păcate este insensibil activităților lui Dumnezeu, a prezenței Sale, a necesității trăirii în Cristos. Nașterea din nou presupune primirea credinței, ca un cadou din partea lui Dumnezeu, care produce o trezire la realitatea prezenței Sale în toate lucrurilor aici pe pământ cât și în ceruri.

2.     Planul lui Dumnezeu are ca scop lauda slavei Sale

Mulți fac greșeală să creadă că planul lui Dumnezeu are un caracter pur individual, de satisfacere personală a unuia care primește mântuirea. Pavel explică acest concept efesenilor scriind: ”ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.” Efeseni 1:12.

În planul veșniciei am fost făcuți moștenitori ai cerului, rânduiți în hotărârea Dumnezeirii, ca să slujim de laudă slavei Sale. Dumnezeu nu ne-a făcut moștenitori pe un merit și nici nu ne-a ales pentru faptele noastre bune, și ca o răsplata Să-și schimbe planurile Sale și să ne facă pe noi beneficiari principali a voii Sale. Dumnezeu ne implică în planul Său, în lauda slavei Sale, un concept pe care nu îl poți înțelege cu ușurință.

Domnul Isus Christos face următoarea avertizare ucenicilor Săi: ”Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.” Ioan 16:2-3. Domnul vorbeste despre prigoană ucenicilor Săi, un lucru adeverit de-a lungul istoriei Creștine. Planul lui Dumnezeu nu are ca centru atenției satisfacerea plăcerilor copiilor Săi. Unii propovăduiesc o Evangheliei a împlinirii economice, sugerând că copii lui Dumnezeu nu au pentru că nu au credință și nu știu să ceară ceea ce le-ar aparține ca fii de Dumnezeu. Fiecare copil de Dumnezeu este chemat să slujească în vederea laudei Sale.

3.     Înțelegerea voii Sale presupune o maturitate spirituală

Nu poți înțelege sau face voia Sa dacă nu ai un nivel spiritual necesar împlinirii voii Sale. Maturitatea în Domnul Isus Christos presupune timp și încercări, o aprofundare în cunoașterea și înțelegerea Scripturilor, unde ajungi să înțelegi care este voia Sa pentru adunarea sfinților de unde faci parte, ajungând să înțelegi locul și încredințarea pe care o ai de slujire în adunarea sfinților. Ți-ai putea imagina o biserică de copii unde fiecare face ce vrea, unde fiecare se crede mai mare, forțând lucrurile prin puterea lor? Înțelegerea voii Sale necesită un grad de maturitate, luând în considerare pasajul din Amos unde scrie: ”Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” Amos 3:7. Dumnezeu Iși descoperă planurile sale prorocilor, ceea ce denotă un nivel de maturitate și înțelegere a mesajului Său.

Este esențial înțelegerea slujirii și a responsabilității pe care fiecare copil a Domnului o primește. Pentru slujirea de laudă a lui Dumnezeu, fiecare născut din nou primește un dar sau mai multe în vederea slujirii. Apostolul Pavel face următoarea remarcă: ”Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.” 1 Corinteni 12:5-7. Pavel explică corintenilor că darurile vin de la Duhul Sfânt în vederea slujiri și a unui folos nu personal ci a Trupului Domnului Christos. ”Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii.” 1 Corinteni 14:12. Darurile spirituale nu sunt date pentru folos personal, ci pentru întărire și slujire în Trupul Domnului Isus, o învățătură care nu poate fi înțeleasă de orișicine sau la orice nivel de maturitate spirituală. Nu este important ce tu poți face pentru Domnul, ci ce poate El să facă prin tine.

Dumnezeu nu se descoperă numai unui individ, ci se descoperă adunării sfinților, celor născuți din nou, cu o maturitate necesară înțelegerii și recunoașterii planurilor Sale. Nu plânsul unui copil ar trebui să ne facă să-l punem în slujire, ci șoapta Duhului care ne este dată tuturor.

Rata de promovare la liceele baptiste este peste media pe tara si in 2013

Încă de la începuturi, credincioşii baptişti au promovat educaţia, combătând  analfabetismul, încurajând cititul Scripturii, cartea de căpătâi a credinciosului evanghelic. Cursurile şi studiile biblice iniţiate de Uniunea Baptistă şi Seminarul Teologic, studii care au fost extinse la nivelul ţării au avut un rol determinant ca factor de educaţie biblică şi culturală în acelaş timp.

Astăzi, în cadrul Cultului Creştin Baptist din România funcţionează 7 licee (2.851 elevi), 4 şcoli primare (484  elevi), 15 grădiniţe (665 preşcolari), cu un total  de 4.000  preşcolari şi elevi.

Rezultatele la examenul de Bacalaureat, sesiunea iunie-iulie 2013, dovedesc din nou că şcolile baptiste sunt puncte de reper în învăţământul românesc, aceasta datorându-se practicării învăţăturii Sfintelor Scripturi.

Rezultate înainte de contestaţii la Bacalaureat ale Liceelor Teologice Baptiste în sesiunea iunie-iulie 2013

Rata de promovare la nivel naţional a examenului de Bacalaureat, sesiunea iunie-iulie 2013: 55.4 %.

Rata de promovre a Liceelor Teologice Baptiste la examenului de Bacalaureat, sesiunea iunie-iulie 2013: 85.48%.

Alături de performanţele de la examenele naţionale, şcolile baptiste au obţinut şi în acest an şcolar rezultate deosebite la olimpiade, concursuri, festivaluri, campionate organizate de Ministerul Educaţiei Naţionale.

Dorim să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru activitatea de educaţie creştină desfăşurată în ţara noastră, subliniind importanţa existenţei unor astfel de instituţii de învăţământ în societate, cu rugămintea adresată tuturor de a susţine şcolile creştine din România.

Director departament, Pastor dr. Petru Bozian

Mi-ai dat un nume!

Într-o lume-n care omul este robul firii lui,

Libertatea te îndeamnă bucuros să te supui

Unei amăgiri ce-ţi cere plata dezrobirii-n sânge:

Sânge sfânt vărsat pe cruce de Isus care te plânge.

Mândru crezi că poţi s-asculţi orice şoaptă, căci e bună

Şi aşa te pierzi uşor şi păcatele se-adună.

Vei muri de te încrezi în înţelepciunea ta!

Domnul zice: “Părăseşte-o! Cere-o, însă, pe a Mea!”

Duhul Sfânt îşi pierde templul când Satan te-ademeneşte

Şi pustiu simţi, înlăuntru-ţi, cum trăirea-ţi se foieşte

În nelinişte, necaz, frământări şi încercare,

Fiind la fel eternitatea după veşnica plecare.

Inima-ţi cea păcătoasă bate-n suflet înc-un cui

Şi la fel de tare bate încă unu-n Palma Lui…

Nu-i lumină ca să vezi că de vei mai face-un pas

Vei cădea în valea groazei mişeleşte-n hău atras.

Stai, te-opreşte şi regretă! Podul vietii-ţi se dărâmă!

Te împrăştii-n mii de zări, de tu cazi, pumn de ţărână!

El ţi-oferă-un nume sfânt, nicidecum de pământean,

Vrei să fii copilul Lui, Fiu de Domn, sfânt cetăţean?

de Gabriela Elena LAZAR

Între a te consuma şi a arde

Cine şi-ar dori să scrie pe cripta sa: ”A murit la 45 de ani şi a fost îngropat la 70 de ani”.  Poate excepţie fac doar cei îngropaţi în cimitirul din Săpânţa.

Moartea poate fi o pierdere sau un câştig, depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile. Dar un lucru e sigur: cea mai mare pierdere este ceea ce moare înlăuntrul nostru în timp ce trăim.(Norman Cousins)

În societatea zilelor noastre eşti atât cât ai.

În societatea lui Dumnezeu eşti atât cât arzi.

Chiar dacă în aparenţă aceste două afirmaţii nu au prea mult în comun, totuşi în profunzime sunt legate de o ”pânză freatică” numită împlinire. Batem la multe uşi în numele acestei nevoi lăuntrice. Unii adună în podul palmei monede galbene în speranţa unei vieţi în roz. Alţii îşi căută în trăistă bastonul de mareşal. Îşi consumă energia ca să licărească în noaptea aceasta cu  nădejdea că soarele va răsări pe strada lor.

Trăim într-o lume în care a şti şi a avea sunt cele două verbe predilecte care dictează direcţia, raţiunea şi valoarea vieţii iar acumularea şi consumul reprezintă inspiraţia şi expiraţia  vieţii noastre. Şi pentru aceasta transpirăm până când ne expiră valabilitatea ca produs uman.

Căutăm siguranţă, scop, semnificaţie, valoare. Ne dorim ca existenţa noastră să curgă între mulţumire şi fericire şi sfârşim între trudă şi resemnare. Există parcă o încăpăţânare în faţa ”ispitei de a exista” şi o încrâncenare pasională de a ”trăi clipa”. Acest motto ”Carpe diem” trădează un dor existenţial în care „viaţa de zi cu zi este templul şi religia nostră”.

Mulţi se răstignesc  pe altarele de lut ale unor inimi de mult apuse. Se hrănesc cu surogate de iubire şi se adăpă din bălţi.

Ingredientele de căpătâi  ale vieţii – iubirea, banul şi faima – devin idolii noştrii iar valoarea de sine- altarul predilect pe care ne consumăm, în cea mai mare parte, momentele vieţii.

Totul spus într-o singură propoziţie: săpăm cu sete fântâni care nu ţin apa!

Dar, cineva poate spune…aşa-i viaţa!

Oare? Pentru că de când lumea şi pământul nimic nu este nou sub soare, eclesiastul Solomon ne reaminteşte că toate acestea sunt ”goană după vânt”. În termenii moderni ai generaţiei noastre – consum sigur într-un venit probabil!

Dar  lucrurile se complică parcă şi mai mult, intră într-un con suspect care te lasă fără cuvinte când privim din perspectiva credinţei creştine. Aceasta descrie viaţa în termeni de belşug, de viaţă eternă, de adevărata viaţă. Mai mult, necesitatea de a  alege să trăieşti devine o problemă vitală, o problemă de viaţă şi de moarte şi este încurajată prin promisiuni greu de imaginat.

Şi,  pe deasupra, ca o cireaşă pe tort, creştinismul face din  iubire literă de lege!

„Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa Sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”(1 Corinteni 2:9)

Pe cei pierduţi într-o lume a cărei singură pasiune este dorinţa de a trăi, fie şi în gol!,  creştinismul îi recuperează, propunându-le un legământ cu Cel ce este Viaţa. ”Isus i-a zis: <<Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa>>”.(Ioan 14:6)

Totul este clădit  pe un adevăr: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său şi pe  o condiţie:”Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”(Ioan 3:36)

Şi toate acestea:”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”(Ioan 3:16)

Un avertisment! ”Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.”(Ioan 12:25)

O altfel de viaţă, o altfel de iubire, o altfel de pasiune. Ca soluţie.

O viaţă care are preţ când este investită nu consumată!

O iubire în care te pierzi pentru a trăi, pentru a te regăsi.

O pasiune care te mistuie. O pasiune în care arzi.

O pasiune în care  înveţi să mori, puţin câte puţin, în fiecare zi, ca să renaşti după chipul şi asemănarea Celui pe care Îl iubeşti. Asemenea unei seminţe care întâi putrezeşte ca apoi să apară adevărul din ea.

În ultimă instanţă – te regăseşti prin pasiune! Te împlineşti prin ea.

Vestea bună este că o astfel de iubire există.

Chiar aşa! Multora nu le vine să creadă.

Şi totuşi există!

Poartă un nume: Isus Cristos!

Colectivul Radio ALT Fm

www.altfm.ro

ISTORIA INFLUENTEI NEGATIVE A BISERICII FORMALE

Ii multumim lui Dumnezeu pentru Cuvantul Sau, Biblia, in care Domnul ne descopera voia Sa. Scriptura ne invata ca este Cuvantul lui Dumnezeu in intregime si este singurul cuvant inspirat de Duhul Sfant.

De-a lungul istoriei bisericii au fost numeroase influente negative care i-au afectat pe cei care s-au dezlipit de Scriptura fiind deschisi la tot felul de invataturi omenesti. Astfel, in baza acestor invataturi straine Cuvantului lui Dumnezeu, unii crestini au cladit datini si traditii omenesti pe care le-au ridicat mai apoi la rangul si autoritatea Bibliei.

Cu ajutorul Domnului, marturisim ca Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament sunt inspirate de Duhul Sfânt. Ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu scris, o revelaţie dumnezeiască pentru neamul omenesc, sunt izvorul fără greş al conştiinţei de Dumnezeu. (Gal.1:11 “…Evanghelia…nu este de obârşie omenească…ci descoperirea lui Hristos”; 2Pet.1:21 “nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt”; 2Tim.3:16 “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu…”; Io.10:35 “…Scriptura nu poate fi desfiinţată…”; Ioel 2:28 “…voi turna Duhul meu…şi fiii şi ficele vor prooroci…”;   Mat.10:20 “…Duhul Tatălui meu va vorbi în voi…” ; 1Cor.2:10 “…Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său…”; 11:23 “…am primit de la Domnul ce v-am învăţat”…)  Credem ca Biblia, Cuvântul  lui Dumnezeu scris prin inspiraţia Duhului Sfânt, este singura regulă şi normă de credincioşie şi purtare în viaţa aceasta. (Efes.1:13″…după ce aţi auzit Cuvântul adevărului [Evanghelia mântuirii noastre] aţi crezut…”; 2Tim.1:13 “Dreptarul învăţăturilor sănătoase…ţine-l cu credinţă”; Rom.10: 17 “…credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu”; 2Tim.3:17 “Scriptura …este de folos…pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”; Ps.119:105 “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”.) De asemenea, consideram ca Biblia este singura autoritate în materie de religie; ea este suficientă pentru învăţătura crestina. (Mat.15:6 “…aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre”; Io.17:17 “Cuvântul Tău este adevărul”; Io.5: 39 “…cercetaţi Scripturile…”; Is.34:16 “Căutaţi în cartea Domnului şi citiţi…”; FA.17:11 “cercetau Scripturile…” ; Io.20: 31 “…lucrările acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi viaţa…”)

Este bine sa se faca si o analiza istorica a influentei omenesti in doctrina bisericii, asa cum si istoricii o mentioneaza, analiza care ajuta la clarificarea invataturii crestine.

A.D. 998 – Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 – Celibatul preotilor
A.D. 1090 – Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 – Inchizitia
A.D. 1190 – Vanzarea indulgentelor
A.D. 1215 – Transubstantierea
A.D. 1229 – Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 – Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 – Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 – “Ave Maria” este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 – Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 – Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 – Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 – Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 – Infailibitatea Papala
A.D. 1930 – Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 – Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 – Maria proclamata ca Mama a Bisericii

Bibliografie: Marturisirea de credinta a Cultului Crestin Baptist din Romania; Loraine Boettner, Roman Catolicism Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962.

Pastor Ion Damian

Istoria misiunii Bisericii Crestine Baptiste din Romania

Partea a II-a

Cum au ajuns baptistii germani din Rusia in Romania?

Fervoarea evanghelstica a baptistilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din doua directii distincte: din partea colonistilor si din partea autoritatilor ruse. Colonistii n-au privit cu ochi buni marirea numarului acelora care “tulburau” viata comunitatii, cu pretentiile lor de chemare la “sfintire.” Crestinismul coloniilor devenise mai mult o fateta a patriotismului lor german. Inconjurati asemenea unei insule de o imensa populatie de slavi ortodocsi, germanii era multumiti cu forma religioasa, dar deranjati de “excesele” de evlavie ale baptistilor.

Pe de alta parte, autoritatile ruse au fost puse in fata inevitabilului. Populatia majoritara resimtea dureros faptul ca “strainii” o duceau mult mai bine din punct de vedere economic si se bucurau de privilegiile scutirii de obligatii si plati fata de Stat. Ocazia declansarii conflictului a venit tocmai din partea “baptistilor.” In rivna lor misionara, germanii baptisti au predicat Evanghelia si rusilor. Cei convinsi de Evanghelie au inceput sa ceara sa fie si ei botezati, lucru categoric interzis de lege si de aranjamentele dintre guvernul rus si colonistii germani. Cu toate ca germanii baptisti n-au vrut sa boteze credinciosi rusi, doi dintre ei, Elim Zseibel si Trifon Chlystun, s-au strecurat in sirul candidatilor germani la botez si au fost si ei cufundati in apa de pastorul Abraham Unger. Dupa aceea, rusii botezati au inceput sa raspindeasca Evanghelia si sa boteze alti rusi care treceau in masa la credinta baptista. Nu este de mirare ca la auzul “noutatilor” Biserica Ortodoxa Rusa a trecut pe rand intii la mirare, iar apoi la manie. Ca represalii, in anul 1871 guvernul rus a anulat toate privilegiile garantate prin “Invitatia” si edictul dat de tarina Caterina a II-a. Dupa o suta de ani de privilegii, germanii au ajuns tinta abuzurilor de tot felul. Li s-a interzis sa mai aiba scoli in limba germana, iar pe alocuri au fost chiar fortati sa-si ia nume rusesti.

Sub presiunea evenimentelor, multi colonisti germani au intrat in Moldova si in Romania. Pana si astazi, multe din adunarile baptiste romane isi pot trasa inceputurile in activitatea baptistilor germani veniti in Romania din Rusia. Prin anul 1924, dupa ce comunistii rusi interzisesera “orice propaganda straina” pe teritoriul sovietic, Asociatia Baptistilor Germani din America suporta material anual cu suma de 4.116 dolari pe cei 12 misionari germani activi in Romania (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 309).  Majoritatea germanilor din Rusia au preferat insa sa treaca “discret” prin Europa si sa plece in America. Persecutati in trecut in Germania si acum in Rusia, ei n-au avut de ales decat varianta stramutarii in Lumea Noua. “Invitatia” tarinei a avut totusi, macar in parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare ale “separatistilor” germani mai sunt si astazi vizibile in Crimeia si, pe alocuri, in teritoriile de la nordul Marii Negre. Multe din comunitatile colonistilor germani din America isi cauta si astazi radacinile in teritoriile asezate altadata intre raul Volga si Marea Neagra. Nu intamplator, o societate menonita misionara din Berlin, Ohio, are o baza de activitate in Patrauti, judetul Suceava si si-a extins activitatile in teritorii care sunt astazi incorporate in Moldova de dincolo de Prut si in Ucraina.

Cati baptisti sunt in Romania?

Inceputurile miscarii baptiste in Romania pot fi trasate incepand cu anul 1856 pentru populatia de etnie germana si cu anul 1875 pentru populatia de etnie maghiara si romana. In anul 1991, numarul baptistilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din Romania era: de 100.000 credinciosi romani si 1.423 de biserici romanesti;  de 9.043 credinciosi maghiari si 99 de biserici maghiare. Cu “apartinatorii” (copiii) din familiilr lor, totalul baptistilor se apropia de 200.000.

Cum au ajuns baptistii in Romania?

Inceputurile si evolutia miscarii crestine baptiste din Romania sunt dificil de trasat deoarece avem de a face cu evenimente petrecute in trei grupuri etnice: germani, maghiari si romani. Primele convertiri la credinta baptista s-au petrecut in regiuni diferite ale tarii, aflate sub diferite jurisdictii politice, unite abia in anul 1919, cand s-a format Romania Mare, prin alipirea Transilvaniei la tara mama.

Cum a inceput lucrarea printre germanii din Bucuresti?

Primul baptist german, despre care se stie, a fost Carl Scharschmidt, un tamplar care s-a stabilit in anul 1856 in Bucuresti. Dupa numai 7 ani, in 1863, August Liebig, pastor baptist german exilat din nordul Marii Negre, a fondat in in centrul Bucurestiului prima biserica baptista germana pe strada Popa Rusu nr. 22. Cladirea acestei Biserici exista si astazi, in ea adapostindu-se acum o foarte energica biserica baptista romana.  Alti baptisti germani exilati din Ucraina, in 1864, au format o biserica baptista germana la Cataloi, in Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdictie turceasca. Un al treilea centru al baptistilor germani a fost la Tarutino, in Basarabia (astazi in Ucraina). Aceasta biserica a fost fondata ca misiune in 1875 si si-a capatat statutul de biserica independenta in anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germana din Tarutino a infiintat si sponsorat multe puncte misionare. In prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece de biserici in Basarabia, dar totalul credinciosilor nu depasea cifra de o mie. Din cauza puternicei emigratii, germanii din multe parti ale Romaniei si-au parasit locurile si fie ca s-au repatriat in Germania, fie ca au emigrat in America.

Cum a inceput lucrarea printre maghiari si romani?

O alta patrundere a baptistilor in Romania s-a produs din directia Ungariei inspre Transilvania si Banat. Un colportor (impartitor de carti si tractate crestine), Anton Novac, a dat peste un grup de reformati maghiari dornici sa studieze mai serios Biblia. In anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta, i-a botezat si a format prima biserica baptista maghiara din Translivania la Salonta Mare. Printre cei opt care s-au botezat era si Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, atat la maghiari, cat si la romani.

Patrunderea baptistilor in “fostul regat” al Romaniei s-a produs, prin comparatie cu celelalte doua amintite mai sus, mult mai tirziu. In ciuda opozitiei feroce, prima biserica baptista din Muntenia a fost infiintata in anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-1954), un roman care a facut studii teologice la Hamburg in Germania, si care s-a alaturat la intoarcerea in tara Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a inceput o lucrare de misiune printre romani in anul 1912.

Dupa unirea Transilvaniei (1918) cu Romania, toti baptistii din Romania s-au unit in 1919, formind “Uniunea Bisericilor Baptiste din Rominia.” Incepind chiar cu anul constituirii in Uniune, 1919, romanii baptisti au inceput sa editeze o mica revista. In anul 1921 au deschis primul Seminar in Transilvania, la Buteni. In anul urmator, Seminarul a fost mutat la Bucuresti.

Ca rezultat al Conferintei de la Londra, Asociatia “Southern Baptist” din America si-a asumat responsabilitatea de a sustine lucrarea de evanghelizare din Romania. In anul 1923, organizatia a trimis primul ei misionar in Rominia. Cu un an inainte, Southern Baptist Asociation cumparase un teren in Bucuresti pentru cladirea Seminarului. In anul 1929 pe langa cursurile pentru pastori, Southern Baptist a deschis si cursurile scolii Misionare pentru femei.

Ajutati de zelul lor evanghelistic, baptistii romani au ajuns sa numere 45.000 in 1930.

Care au fost caracteristicile baptistilor romani?

Pe langa aprinsul lor zel misionar, baptistii romani au urmat codul “puritan” de vietuire, evitand cu desavarsire tutunul si alcoolul, interzicand purtarea de podoabe si respectand cu strictete Duminica drept “zi a Domnului”.

Relatiile cu Statul Roman au fost in rastimpuri foarte dificile, mai ales in anul 1928, iar apoi intre anii 1937 si 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, intre Decembrie 1938 si Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din Rominia au fost oficial inchise. Dupa caderea regimului fascist in anul 1944, baptistii au primit recunoasterea legala si au folosit la maxim libertatea nou dobandita. Clasele Seminarului au fost dezvoltate cu o noua generatie de lucratori, iar Uniunea a scos revista ei lunara: “Indrumatorul Crestin Baptist.”

Incepand cu anul 1955 insa, regimul comunist ateu a declansat o campanie de restrangere a drepturilor religioase. Baptistii, alaturi de majoritatea celorlalte miscari evanghelice din Romania au fost supusi unui climat dur de persecutie: credinciosii au fost retrogradati si dati afara din servicii, s-au inchis o serie de biserici, pastorii au fost amenintati, arestati si haituiti, unora li s-a ridicat “carnetul” necesar pentru recunoasterea ca lucrator crestin legal, au fost desfintate sau mult limitate scolile duminicale pentru copii si tineret, listele candidatilor la botez au trebuit sa fie aprobate in prealabil de reprezentantii Statului, conducatorii Cultului au fost sub presiunea constrangerilor dictate de catre Departamentul Cultelor. Sub toate aceste privatiuni si persecutii, activitatea credinciosilor baptisti a continuat. Lucrarea din interiorul tarii a fost sustinuta material cu carti tiparite in occident si cu emisiuni de radio produse de unii din liderii baptisti romini exilati peste hotarele tarii.

Dupa caderea regimului comunist in 1989, baptistii romani si-au recastigat libertatea de actiune. In ciuda conditiilor economice foarte grele, baptistii romani sunt angajati in lucrari cu un caracter misionar foarte pronuntat, au patruns cu curaj in invatamantul scolar si in programele de radio si televiziune. Baptistii i-au chemat pe reprezentantii celorlalalte culte evanghelice sa formeze un front comun constituind “Alianta Evanghelica Romana”.

Bibliografie: “Istoria Baptistilor din Romania”, de Alexa Popovici, 2 vol; “A short History of Romanian Baptists”, Cronicle, 5 (1942); “A hundred Years of Baptist Life in Romania”, Baptist Quarterly 33 (1990); “Heritage and Ministry of the American Baptist Conference”, Frank H. Wolke.

Pastor Ion Damian

FRONTUL SLUJIRII

Coloseni 1:28 – 2:5 (1:29)

Dumnezeu doreste să ne punem cu totul la dispoziția Sa pentru ca ca frontul Împărăției Sale să atingă în generația noastră marginile pământului. Apostolul Pavel spune : „Iată la ce lucrez eu și mă lupt” vs.29.

1.     Cum aducem pe Domnul Christos în oameni? vs.28 – 29

Apostolul Pavel continuă în nota personală vorbind despre frontul slujitorului. În Noul Legământ, Hristos lucrează prin oameni și în oameni. „Sămânța” trebuie să ajungă în „țarina” inimii noastre pentru a ne aduce Viața veșnică, Luca 8:15. „Scopul lui Dumnezeu și intenția slujbei de predicator sunt de-a restaura Tronul lui Dumnezeu în inimile oamenilor.” (Cotton Mather)

• Prin Predicare Hristocentrică, „pe El Îl propovăduim noi” vs.28. Domnul Isus, Piatra unghiulară a Revelației depline a lui Dumnezeu  (ICorinteni 2:7 ; IIPetru 1:3), El este Mesajul fundamental care solicită răspuns prompt    (Fapte 8:4 – 5, 12 ; 9:27), El este Mesajul apologetic al Bibliei care conduce la decizii (Fapte 9:20 ; 18:5, 28), El este Mesajul complet și suficient al Bibliei oferit în Har (Fapte 10:42 – 44), El este Mesajul universal, accesibil oricărui om prin credință (ICorinteni 1:23 – 24).
• Prin consiliere spiritual, „sfătuim”. Raza de lumină adusă unui suflet în întuneric (Proverbe 6:23) ; Izvorul de resurse spirituale în mijlocul unui pustiu (Proverbe 20:5); Mâna întinsă celui căzut în valuri; Soluția simplă la o problemă încurcată (I Corinteni 1:10 – 11); Suportul spiritual pentru o inimă zdrobită. Consilierea se practică ocazional și în particular, respectând confidențialitatea (Fapte 20:31 ; Proverbe 11:13 ; 25:9 – 10). De asemenea, consilierea se face pe baze scripturale (Psalm 33:11 ; 119:24 ; I Timotei 4:13b)
• Prin Mentorare, „și învățăm cu toată înțelepciunea”. Un model de urmat avem in ICorinteni 11:1. Biblia ne ofera exemple: Domnul Isus (Ioan 15:15 – 16), Barnaba (Fapte 11:24 – 26), Acuila & Priscila (Fapte 18:26), Pavel (II Timotei 2:2). Scopul este de a formara caractere scripturale (Galateni 4:19). Procedura folosita este: ancorându-i pe oameni în credința în Domnul Christos (Efeseni 4:14 – 15). 

2.     Ce înseamnă Hristos în sfinți? vs.28d – 29

Expresia „desăvârșiți” înseamnă „maturi, compleți, întregi”.

• Mântuire deplină, prin Har și prin credință ajungem mântuiți (Efeseni 2:8 – 9), prin naștere din nou dobândim o Nouă Viață (Ioan 1:12 – 13 ; Galateni 2:20), prin Duhul Sfânt suntem transformați după Voia lui Dumnezeu  (Galateni 3:3 ; Iacov 4:5 ; II Corinteni 3:18)
• Mărturie eficientă, astfel, credincioșii sunt cu credință deplin conturată și aplicată (Coloseni 4:12 ; I Tesaloniceni 3:10), integrii în caracter și cu deprinderi sfinte (Evrei 13:20 – 21 ; Iacov 1:4), competenți în Lucrarea Domnului (II Timotei 3:16 – 17), entuziasmați în direcția cea bună (Filipeni 3:12 – 15).  Biserica înaintează prin credincioșii integri, iar lumea va deosebi cu ușurință oamenii integri.

3.     Cum se manifestă Hristos în sfinți? vs.2:1 – 5

• Inimile sunt motivate la statornicie, vs.1 – 4. Sfinții păstrezază ceea ce alții au câștigat prin jertfă (vs.1; Coloseni 4:12);  Sfinții trăiesc cu naturalețe viața de credință (vs.2a); Sfinții au descoperit și experimentează potențialul pe care-L găsesc în Domnul Isus (vs.2b – 3);  Sfinții nu abandonează Calea Domnului (vs.4)
• În Adunare domnește buna rânduială, v.5. Aceasta este starea în care Biserica trăiește și predică Scriptura (I Tesaloniceni 1:6 – 7); Starea în care Biserica are puterea să se opună păcatului și ereziilor (Evrei 12:4); Starea în care Biserica în pace și unitate crește spiritual și numeric (Fapte 9:31); Starea în care Biserica experimentează Prezența Slavei Domnului (Evrei 12:28).

Cu ajutorul Domnului, ne rugam să ne cercetăm starea spirituala, să păstrăm credința dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda vs.3). Biserica în care s-a abandonat predicarea hristocentrică își pierde identitatea scripturală. Frontul slujirii poate fi extins numai prin Resursele lui Dumnezeu (Coloseni 1:29).

Pastor Nelu Aliman

Dumnezeu stăpâneşte şi peste împrejurările în care ne găsim

Filipeni 1:12-20

Scripturile vorbesc despre chemarea noastră la salvarea prin Domnul Isus (1 Cor.1:9), chemarea la sfinţire (1 Cor.1:2), chemarea la slujire (1 Petru 4:10), chemarea la slavă (1 Petru 5:10) dar şi chemarea la suferinţă. Pentru ultima chemare menţionată doresc să menţionez două texte: Coloseni 1:24, 1 Petru 3:17-18. Conform acestor texte suferinţa slujitorilor nu are un rol ispăşitor (Cristos a suferit odată pentru totdeauna) ci doar contribuie la răspândirea Evangheliei, o sarcină asumată de Cristos dar şi delegată Bisericii. Chemarea la suferinţă priveşte într-un mod deosebit suferinţa provocată de prigoană.

Un exemplu deosebit este cel al apostolului Pavel, care a fost prins în Ierusalim şi întemniţat la Cezareea timp de peste 2 ani de zile (Fapte 21-26). Având drepturi ce decurgeau din cetăţenia romană, a fost tratat în regim special şi a avut dreptul să ceară  să fie judecat direct de Cezar, adică la Roma (cf. Fapte 22:28-29; 24:23; 25:11). Următoarele capitole din Faptele Apostolilor, respectiv 27 şi 28, descriu călătoria de aproximativ 1 lună de zile a apostolului Pavel la Roma, pe Marea Mediterană şi Adriatică, ca întemniţat şi tratamentul special pe care l-a primit când a ajuns în Roma. În detaliu, Pavel a stat timp de alţi doi ani într-o casă cu chirie dar era păzit de un ostaş (Fapte 28:16, 30-31). În acest regim special Pavel plătea chirie, dar era legat în mod permanent în cătuşe de un ostaş care îl păzea. În acest fel putea să primească vizite şi să dea învăţătură, să evanghelizeze. Aici s-a întâlnit cu Onisim care şi-a predat viaţa lui Cristos şi a fost trimis înapoi la stăpânul său Filimon (Filimon 10), Epafrodit a călătorit peste 1900 de km din Filipi să-i aducă ceva sprijin material din partea bisericii din Filipi (Lidia – vânzătoare de purpură, temnicierul din Filipi, etc.). Pavel probabil îl îngrijea pe Epafrodit când s-a îmbolnăvit, dar i-a fost şi de folos pentru slujbă (cf. Filipeni 2:25-27, 4:18). În acest loc conlucra cu Luca, cu Dima (care mai apoi l-a părăsit) conform 1 Timotei 4:10-13. Ostaşii care lucrau pe schimburi îl păzeau şi în felul acesta ascultau cum Pavel se ruga pentru toţi credincioşii din toate bisericile cunoscute de el, pentru conlucrătorii săi (ex. Filipeni 1:1-11), de asemenea evangheliza şi oferea învăţătură tuturor care doreau, într-un mod deosebit credincioşi din biserica din Roma puteau acum să-l viziteze pe cel ce le-a scris o scrisoare fără să-i fi văzut înainte (Romani 1:11-15).

În acest context Pavel scrie filipenilor: „Vreau să ştiţi fraţilor că împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei” (Filip. 1:12). Astfel, Dumnezeu este prezentat de apostolul Pavel ca un Dumnezeu Suveran, Stăpân, şi care conduce toate lucrurile, nu este luat prin surprindere de nimic şi nimeni ci El întotdeauna isprăveşte ceea ce începe (Filipeni 1:6). Pavel sugerează şi chiar verbalizează anumite gânduri sau aşteptări ale creştinilor de atunci când au realizat că Apostolul Neamurilor, mentorul spiritual al lucrătorilor dintre Neamuri, cel care a fost inspirat de Duhul lui Dumnezeu să scrie jumătate din Scripturile Noului Legământ, era închis deja de mai bine de patru ani de zile: „Ne-am fi aşteptat la un regres al lucrării spirituale, al predicării Evangheliei, la o descurajare a lucrătorilor, poate la o lipsă de credinţă în răspunsurile Lui la rugăciunile noastre , sau la o uitare pentru totdeauna a numelui lui Isus Cristos, sau cel puţin la o influenţă foarte slabă a creştinilor”. Dar apostolul Pavel îl prezintă pe Dumnezeul care nu este luat prin surprindere niciodată dar care ne surprinde de fiecare dată prin modul Său de a lucra. În suveranitatea lui Dumnezeu suferinţa contribuie la: inaintarea Evangheliei, vs. 12-13; imbărbătarea evangheliştilor, vs. 14-17, intărirea creştinilor, vs. 18-19; inălţarea Domnului Cristos, vs. 20.

Pastor Emanuel Jurcoi

Ana, mama unui mare om a lui Dumnezeu

1Samuel 1:1-2:21 – Partea a II-a

Ana – o femeie credincioasă Domnului

Credincioşia Anei se vede din felul cum răspunde ea binecuvântării primite de la Domnul. Ni se spune că „Domnul Şi-a adus aminte de ea” (1:19). În Biblie această afirmaţie este totdeauna o demonstraţie a bunăvoinţei Domnului faţă de cineva şi a credincioşiei Sale faţă de ceea ce a promis (vezi şi Gen. 8:1 – faţă de Noe). Nu apare aici că Domnul i-a promis ceva Anei, dar cuvântul lui Eli, adresat ei atunci când ea se ruga Domnului, poate fi luat ca şi un cuvânt de la Domnul pentru Ana (1:17-18). Observă că Ana s-a schimbat la faţă (1:18), căpătând certitudinea că Domnul a ascultat-o. De asemenea, faptul că Domnul Şi-a adus aminte de Ana, presupune în mod clar o promisiune pe care el a făcut-o înainte Anei şi acum El are de gând să o împlinească. Domnul S-a arătat, deci, credincios cuvântului Său şi i-a dat un fiu (1:19-20). Care a fost atitudinea Anei faţă de credincioşia lui Dumnezeu? Ea a răspuns cu credincioşie. Cum?

În primul rând, Ana a pus numele copilului Samuel („Dumnezeu a ascultat”). Pentru Ana copilul nu este unul oarecare, ci un copil „cerut de la Domnul”, şi unul prin care ea vede că „Dumnezeu a ascultat” rugăciunile ei (1:20). Semnificaţia acestor afirmaţii este foarte mare pentru Ana. Faptul că ea a putut cere ceva de la Domnul înseamnă pentru ea enorm de mult. La urma urmei, cine era ea înaintea Domnului ca ea să poată cere ceva Lui? Chiar faptul că ea a putut să se roage Domnului, cerându-I un copil, reprezintă pentru Ana un har imens arătat ei de Domnul. Câţi dintre noi considerăm că, doar faptul că ne putem ruga lui Dumnezeu, înseamnă un imens har, o imensă bunăvoinţă pe care El ni le arată? Noi însă considerăm ca ceva normal să ne rugăm Domnului, ca şi cum acest fapt nu înseamnă nimic. Doar atunci când Domnul ar răspunde rugăciunii noastre, doar atunci când El ar face ceva deosebit pentru noi, doar atunci ne-am simţi obligaţi să-i mulţumim, să apreciem ceea ce El face pentru noi. Ana, însă, apreciază faptul că „a cere ceva de la Domnul” este o dovadă a bunăvoinţei imense a Lui faţă de una ca ea (o roabă – ea o roabă faţă în faţă cu Dumnezeu Însuşi). În plus, câţi din noi înţelegem că a ne putea ruga Domnului reprezintă de fapt lucrarea Lui în noi, bătaia lui Cristos Însuşi la uşa inimii noastre (Apoc. 3:20), aşa cum spunea O. Hallesby în „Despre rugăciune”?  Faptul că Ana nu putea să accepte să nu aibă copii, chiar dacă avea multe alte avantaje, faptul că ea se simţea îmboldită în inima ei să se roage Domnului pentru un copil, faptul că ea îşi dorea cu ardoare ceva care să fie legat de binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ea, faptul că inima ei era plină de rugăciune faţă de Domnul, toate acestea, erau bătaia la uşa inimii Anei din partea lui Dumnezeu, pentru ca ea să ceară Domnului pe Samuel (Samuel a fost din veşnicie în planul lui Dumnezeu, „necesar” acestui plan, pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Şi în acest plan a intrat şi faptul că Ana intra în scenă ca o femeie credincioasă, care să-şi dorească binecuvântarea Domnului, un copil de la El, şi pe care Domnul să-l dea, ca răspuns la rugăciunea ei). Ce importanţă are acest lucru pentru noi? În primul rând, nici un om firesc (carnal), deci fără Cristos, nu poate dori în el însuşi lucrurile spirituale, binecuvântările Domnului care vin prin Cristos (vezi 1 Cor. 12:1-3). El este mort spiritual (Efes. 2:1-3). Dacă cineva este în Cristos, el, datorită naturii noi pe care o are, îşi doreşte lucrurile lui Dumnezeu. Acesta este un semn al lucrării Domnului în viaţa celui credincios. Putem spune că Domnul este Cel care pune în inima credinciosului subiectele de rugăciune şi imboldurile pentru rugăciune (aşa cum un nou născut cere „papa”, „mama”, „tata” – sunt nevoi ale unei fiinţe vii – Rom. 8:14-16). De ce oare unii membri ai bisericii nu-şi mai doresc să se roage, să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu, să aibă părtăşie cu credincioşii, să-L mărturisească pe Domnul, să trăiască în neprihănire, să urască păcatul? Aceste semnalmente sunt, conform Scripturii, dovezi ale unei false relaţii cu Cristos (nu spun mai mult). El de fapt este carnal şi-şi doreşte doar lucrurile cărnii. Ana şi-a dorit lucrurile Duhului lui Dumnezeu (Rom. 8:5-9). În al 2-lea rând, dacă Domnul este Acela care pune în inima noastră subiectele de rugăciune şi imboldurile de rugăciune (Rom. 8:24-27), atunci, din start avem garanţia că Domnul are în vedere răspunsul la rugăciunile noastre, şi astfel noi nu ne mai bazăm pe noi ci pe Dumnezeu care voieşte să ne dea binecuvântările Sale. Una este să vin înaintea Domnului cu o dorinţă a mea proprie (aceasta va ridica problema: „oare va dori Domnul să mă asculte?” – deci va exista în mine incertitudine); alta este ca să vin în rugăciune înaintea Domnului cu o problemă care este pe inima mea pentru că Domnul mă împinge să mă rog (dacă ştiu aceasta atunci voi avea certitudine, mă pot baza pe Domnul şi pe voia Lui). Iată, deci, ce valoare a avut pentru Ana faptul că Samuel este „cerut de la Domnul”. Ana a apreciat acest lucru. Dar Ana a experimentat şi faptul că Dumnezeu a ascultat-o. Ea, de asemenea a apreciat acest fapt. Aprecierea ei s-a văzut în numele pe care l-a dat copilului: Samuel. Înţelegem de aici că Ana şi-a arătat recunoştinţa ei faţă de Domnul prin faptul că a legat aceste adevăruri (în ceea ce priveşte răspunsul Domnului la rugăciunea ei) de copilul ei. Identitatea lui exprimă aceste adevăruri despre Dumnezeu. Desigur ea i-a explicat lui Samuel mai târziu toate acestea; ea l-a făcut pe Samuel să se vadă dorit de Domnul, în voia Lui, o expresie a binecuvântării Domnului, a intervenţiei puterii Sale în a răspunde rugăciunilor. Să creşti un copil în această atmosferă reprezintă un lucru extraordinar, care îl va marca pentru totdeauna. Ana, desigur, a ştiut să-şi arate recunoştinţa ei faţă de Domnul în viaţa copilului ei – vezi întreaga viaţă a lui Samuel. El poate fi considerat un mare om al lui Dumnezeu.

În al 2-lea rând, Ana şi-a împlinit promisiunea faţă de Domnul, dăruindu-l pe Samuel Domnului (1:21-28). Ea nu a ezitat să facă aceasta chiar dacă, sunt convins, i-a fost extrem de greu. Ana nu a păstrat copilul pentru ea; ci l-a dat Domnului. Ea a spus: „De aceea vreau să-l dau Domnului; toată viaţa lui să fie dat Domnului” (1:28). Ana este o femeie care ştie ce vrea, cântăreşte care este preţul a ceea ce face, şi-şi respectă promisiunile. De ce? Ea spune foarte clar: „Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam” (1:27). Ea nu bravează înaintea lui Eli, ci ea îşi arată recunoştinţa ei prin credincioşie faţă de Domnul. Numai oamenii foarte rari sunt oameni care împletesc perfect recunoştinţa cu credincioşia faţă de Domnul. Ana este o asemenea persoană. Trebuie să ai o imensă recunoştinţă faţă de Domnul ca să faci ceea ce a făcut Ana. Mireasma caracterului ei, desigur, a plăcut Domnului şi tuturor care au auzit de ea, chiar dacă poate s-au găsit destui ca s-o conteste.

În al 3-lea rând, sunt convins că Ana i-a imprimat lui Samuel (în timpul cât a fost acasă cu ea – un copil era înţercat la vârsta de 3 ani în acea vreme; şi în momentele când îl vizita pe Samuel la Silo şi-i ducea câte o mantie mantie mică, cu ocazia aducerii anuale a jertfelor înaintea Domnului – 2:18-19), un caracter potrivit pentru un om al lui Dumnezeu. Se pune întrebarea: Ce ai putea face cu un copil doar în primii 3 ani de viaţă şi în câteva vizite scurte pe care i le faci, în situaţia în care durata unei vieţi nu este întotdeauna suficientă să formezi un om? Răspunsul este următorul: Pe de o parte ceea ce contează este calitatea educaţiei date, nu cantitatea şi metodologia – tehnic vorbind – a educaţiei. Calitatea ei trebuie să fie elementul principal. Se ştie (spun cercetătorii în educaţie) că primii 3 ani de viaţă sunt anii cei mai importanţi în a da direcţia unui copil în viaţă. Dacă ştii cum să-i foloseşti, atunci ai rezolvat peste 60% din educaţia unui om. Ana a fost un asemenea educator pentru Samuel – în dragostea lui Dumnezeu. Dar, mai presus de aceasta, este harul lui Dumnezeu în acţiune, şi care nu trebuie neglijat. În prezenţa Domnului (la cortul întâlnirii), prin intervenţiile Domnului în viaţa lui Samuel, dându-i acestuia Cuvântul Său – educaţia lui Samuel s-a putut face la superlativ. Când încredinţezi ceva Domnului (dăruindu-i Lui), aceasta însemnând în contextul nostru, a accepta să te bazezi în totul pe Dumnezeu, împlinind voia Lui, atunci rezultatele sunt extraordinare. Dacă ne gândim că Samuel a crescut în vremea fiilor lui Eli (oameni răi şi de nimic), dacă ne gândim că atmosfera spirituală a poporului Israel a fost sub orice critică, este pur şi simplu o minune cum de Samuel a crescut atât de frumos şi a influenţat atât de mult pe poporul Domnului în vremea lui, în bine. Numai Dumnezeu poate aşa ceva şi numai un om (un părinte) dedicat total Domnului cu un caracter transformat de harul Domnului poate oferi o aşa influenţă unui copil.

În al 4-lea rând, Ana este plină de respect, consideraţie, pentru omul lui Dumnezeu, Eli. Ea îi spune lui Eli cum Domnul i-a ascultat rugăciunea şi ce are de gând să facă (1:26-28). Deşi Eli i-a interpretat greşit la un momendat rugăciunea ei (1:13-14), deşi Eli nu a fost un părinte bun şi Domnul a adus pedeapsa faţă de casa lui (cap. 2-4), totuşi pentru Ana Eli este omul lui Dumnezeu prin care Domnul are ceva de spus pentru ea (1:17-19). Respectul acesta faţă de omul lui Dumnezeu se vede în mod clar şi la Samuel (cap. 3). De asemenea ea este plină de respect faţă de Elcana, soţul ei, chiar dacă el a mai luat o soţie care o tot înţepa. Acest respect se vede din faptul că ea ţine cont de soţul ei atunci când face promisiunea faţă de Domnul (1:21-23; Num. 30). Ea este supusă soţului ei şi supune promisiunea făcută Domnului autorităţii soţului, pentru că aşa vrea Domnul. Ana, deci, este plină de respect faţă de oamenii lui Dumnezeu, faţă de soţul ei, faţă de autoritate şi faţă de bărbaţi. Ana se arată ca o femeie adevărată, acceptându-şi locul şi rolul, date ei de Dumnezeu. Toate acestea (nu pot să-mi dau seama cum) le vedem în Samuel mai târziu. Influenţa Anei s-a transmis într-un mod tainic, dar real. Aceasta arată că Ana a avut un caracter lăuntric extraordinar de plăcut înaintea Domnului şi înaintea oamenilor.

În acest fel, prin credincioşia ei faţă de Domnul, ea, prin statutul ei de mamă, prin acceptarea locului şi rolului ei date de Domnul a făcut o lucrare extraordinară: l-a format şi l-a lansat pe Samuel în împlinirea planurilor lui Dumnezeu, într-o lucrare deosebită. Ana nu se remarcă prin activism remarcabil ci prin slujirea caracterului ei, o slujire din umbră. Analizând ce a făcut Ana în comparaţie cu lucrarea multor femei din vremea de astăzi (foarte ocupate, foarte implicate în multe, în prim-planul multor lucrări), putem spune: Ana a făcut lucruri mari pentru Domnul, în slujirea caracterului ei, în locul dat ei de Domnul. Se poate spune oare la fel despre slujirea multor femei de astăzi?             VA URMA!

Pastor Ghita Marian

Istoria misiunii Bisericii Crestine Baptiste din Romania

Cum de au ajuns unii baptisti in Romania prin Rusia?

La 4 Decembrie 1762, Ecaterina a II-a (cea Mare) a transmis o “invitatie” prin care chema locuitorii din tarile Europei centrale sa se aseze in teritoriile stepelor rusesti aflate intre raul Volga si Marea Neagra. Aceasta “invitatie” a fost rezultatul dorintei tarinei de a-si civiliza supusii si, prin influenta europeana, de a initia un transfer de inventivitate si harnicie prin plantarea de “colonisti.” Tarina stia ca “invitatia” ei va fi primita cu entuziasm de gruparile “separatistilor” reformati. Numirea de “separatisti” vine de la atitudinea pe care o aveau acesti reformati fata de Biserica protestanta integrata in structurile statale.

De cine s-au separat “separatistii”?

Miscarea separatista a fost o scindare a unor crestini de “reformatii” protestanti care, separindu-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au rupt de puterea politica a vremii, ci au pus in locul imperiului catolic alte micii “imperii ale exclusivismului protestant.” Din secolul IV si pana in timpul Reformei (sec. XV), Statul si Biserica au avut structuri intrepatrunse. Dupa 325 d.Ch., imparatul roman Constantin cel Mare a dat religiei crestine un statut preferential, iar episcopii s-au grabit sa “inventeze” dogma “celor doua sabii”, in care puterea politica primea, alaturi de puterea Bisericeasca statut de autoritate divina.

Ce inseamna doctrina “celor doua sabii”?

Doctrina “celor doua sabii” a fost o stratagema a lui Constantin cel Mare, prin care puterea imperiala a primit pe nedrept calificativul de “divina.” Aceasta a fost rasplata pe care Biserica crestina a fost fortata sa i-o dea lui Constantin cel Mare pentru instaurarea unui climat de libertate pentru crestini. Doctrina “celor doua sabii” a fost “fundamentata” pe textul din Luca 22:36, in care apostolul Petru ii spune Domnului Isus: “Iata aici doua sabii”, iar Domnul Isus ii raspunde: “Destul.” In “interpretarea” (daca o putem numi asa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredintat lui Petru dublul caracter al autoritatii sociale: “sabia politica”, garantare a disciplinarii temporale in Stat si “sabia eclesiastica”, garantare a disciplinarii eterne in Biserica.

In ce a constat greseala reformatorilor protestanti?

Protestantii Reformei s-au ridicat impotriva “ereziilor doctrinare” practicate de Biserica romano catolica. Din pacate insa, ei nu au mers pana la capat cu revenirea la invataturile Biblice. Cind s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni, Luther, Zwingli, Calvin si Knox, au scos casele nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiti de clarviziune biblica si presati de realitatile politice, au “schimbat un rau cu un altul” si, nascand alte structuri eclesiastice, s-au aliat iarasi cu Statul. In virtutea aceleiasi “dogme a celor doua sabii”, teritoriile reformate au devenit la fel de exclusiviste ca si domeniile afiliate inca Romei. Credinciosi principiului ca “preferintele seniorului” determina religia obligatorie in teritoriu, reformatii protestanti au inceput sa-i prigoneasca pe catolici cu aceiasi ravna cu care catolicii ii prigoneau pe protestanti. Aceste persecutii reciproce au dat nastere unor mari miscari de populatie. Catolicii fugeau in teritorii “catolice”, in timp ce “reformatii” se adunau de peste tot in teritoriile “reformate.” Cei mai nefericiti dintre toti au fost insa reformatii “separatisti.”

Cine au fost “reformatii separatisti”?

Acestia erau cei care, prin citirea Bibliei, si-au dat seama ca intre sistemul “lumii” si Biserica lui Christos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizati de decadenta Romei catolice, dar si ingrijorati de compromisurile pe care Luther si Zwingli incepusera sa le faca pentru justificarea “razboaielor sfinte”, acesti credinciosi “evanghelici” numiti pe alocuri “frati moravieni”, “frati elvetieni”, iar prin alte parti “anabaptisti” (de la practica rebotezarii adultilor care se converteau) au refuzat categoric orice forma de asociere cu puterea politica a vremii.

In sens absolut, desi au aparut in aceiasi perioada istorica, acesti anabaptisti nu au fost parte din miscarea Reformata protestanta. Ei au devenit “separatisti”, indraznind sa intrevada o societate in care Statul si Biserica aveau sa devina doua entitati total diferite in structura si destin. Doctrina fundamentala a anabaptistilor a schimbat aberatia “celor doua sabii” cu doctrina “separarii” dintre Stat si Biserica.  Pentru ca “separatisti” au protestat fata de greselile “protestantilor”, ei au primit numirea de “neo-protestanti.”

Menonitii

Aceasta ramura a “anabaptistilor” este cea mai veche comunitate din randurile Bisericii Libere Protestante si a miscarilor de “trezire”. Ea a fost fondata de Menno Simon (1496-1561), care, dupa ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism in 1536. Acesta a fost persecutat, el a organizat comunitati in Olanda si in tarile vecine (specificul cultural si portul specific este pastrat si astazi), dupa principiul adunarilor locale, conduse de “presbiteri”, fara alte organizarii eclesiastice. “Menonitii”, urmand reformatorii radicali, resping botezul copiilor si prezenta reala fizica a lui Christos in elementele Cinei Domnului, cer independenta puterii bisericesti de cea seculara, refuza serviciul militar, juramantul si magistratura, sustin ca Biserica trebuie sa includa numai crestini angajati in slujba Evangheliei. Practica botezul la varsta adulta, savarsesc Cina (de trei ori pe an), duc o viata spirituala profunda, care include citirea Bibliei, rugaciunea in familie si caritatea. Prima Conferinta mondiala a menonitilor s-a tinut la Basel in anul 1925 (1.250.100 de membri). Multi menoniti au emigrat in America si s-au stabilit in tinuturile lui Penn (Pennsilvania de astazi). Astazi exista menoniti in mai toate statele Americii. Ei traiesc in comunitati strinse si sunt renumiti pentru “operele de caritate” pe care le fac.

Ce i-a atras pe “reformatorii separatisti” in Rusia?

Persecutati si urati de moarte atat pe domeniile catolice, cat si pe cele “protestante”, anabaptistii au primit cu bucurie “invitatia” tarinei Ecaterina a II-a, ea insasi descendenta dintr-o vita nobila germana, de a se stabili in stepele ruse dintre Volga si Marea Neagra. In doar citiva ani, un numar de peste 68.000 de colonisti germani, majoritatea lor “menoniti”, s-a indreptata spre sudul Rusiei. “Invitatia” a foat urmata pe 22 Iulie 1763 de un alt document semnat de tarina Ecaterina si care garanta conditii avantajoase pentru “colonisti”: O totala libertate religioasa; Nici un fel de taxe sau obligatii financiare fata de guvernul rus; nici un fel de obligatii ordinare sau extraordinare fata de statul rus; Nici un fel de obligativitate de a servi in armata sau in alte servicii fata de Stat; Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea ca este vorba doar de o proprietate colectiva, nu particulara; Pamantul primit in proprietate nu putea fi instrainat fara stirea autoritatilor ruse; Colonistilor li s-a dat dreptul sa cumpere orice alta proprietate aditionala, ca cetateni particulari, care era inscrisa in evidente ca proprietate particulara.

Cei mai multi “separatisti” care au dat navala si au raspuns “invitatiei” tarinei au fost din landurile germane. Mii si mii de “anabaptisti” au luat drumul Rusiei. Cand guvernul german a revocat in anul 1789 o scutire de serviciu militar acordata precedent menonitilor (o ramura a anabaptistilor) alte mii de germani au plecat si ei in Rusia. Traind in comunitati “inchise”, pastrindu-si limba germana si cultura “de acasa”, colonistii au prosperat material si au crescut numeric. Erau fara egal in cultivarea graului, multi devenind mari fermieri si proprietari de mori pentru macinarea graului. (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 20-22)

Primii colonisti s-au asezat la Nipru. In anul 1865 existau deja 213 colonii germane in spatiul larg cuprins intre Basarabia si Caucaz.  Prosperitatea materiala nu a fost insotita insa si de o prosperitate spirituala. Fara o asistenta pastorala corespunzatoare, viata bisericeasca a degenerat in formalism si in repetate fragmentari. si anabaptistii si menonitii isi pierdusera fervoarea evanghelica. Pe la mijlocul secolului XIX a inceput iarasi printre ei o miscare de trezire spirituala. Etnicii germani au inceput sa se adune prin case pentru grupe de studiu biblic si rugaciune. Curand, ei si-au dat seama ca au nevoie de raspunsuri la multe intrebari si au cautat sa ia legatura cu oameni cu pregatire teologica. Unul din cei contactati a fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase in 1834 cea dintii biserica baptista din Germania si era pasionat de formarea unor noi lucratori cu Evanghelia.

Nascut in Germania la data de 26 Ianuarie 1800, Onken a crescut apoi in Anglia si in Scotia. In 1823 s-a intors in Germania si a fondat Societatea scolii Duminicale in Hamburg. A devenit baptist in 1834. Cu suport financiar din partea Organizatie Misionare Baptiste Americane, el a infiintat grupari baptiste in Germania si Danemarca. Tot prin eforturile si calatoriile lui au fost infiintate biserici baptiste in Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Elvetia, Belgia, Olanda, Polonia si Rusia. A murit in Zurich, Elvetia pe 2 ianuarie 1884.

Pentru ca nu se putea deplasa personal in Rusia, Onken a inceput un dialog cu germanii din Rusia prin corespondenta. Unii si-au dat seama ca, in general, ei sunt de acord cu toate principiile si invataturile lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat doar acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personala despre credinta crestina. Rezultatul a fost ca pe 23 Septembrie 1860 primii candidati din randul colonistilor au primit botezul. Invatatura despre botezul adultilor a prins mai cu seama in comunitatile menonite si a dus la formarea unor grupari noi, numite “bisericile fratilor menoniti.” Bucurosi de rezultatul studiilor trimise prin corespondenta, baptistii germani l-au trimis sa viziteze Rusia pe unul din pastorii lor, pe August Liebig. Primit bine de cei botezati, el a fost insa arestat si aruncat in inchisoare de restul comunitatii anabaptiste germane. Fara sa tina seama de primejdia scoasa in evidenta de arestarea lui Liebig, Onken insusi s-a suit in tren si a venit in Rusia in anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un foarte mare numar de botezuri, a dus la instalarea misionarului Pritzkau, ca pastor local si la ordinarea unui numar mare de diaconi. In timpul vizitei sale, Onken l-a ordinat si pe Abraham Unger ca pastor al Bisericii Fratilor Menoniti din Einlage. Miscarea baptista a crescut rapid, astfel ca, in ciuda tuturor eforturilor de a o suprima, in doar saptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor Baptiste din Rusia numara peste 12.000 de membrii.

Va urma!

Bibliografie: “Istoria Baptistilor din Romania”, de Alexa Popovici, 2 vol; “A short History of Romanian Baptists”, Cronicle, 5 (1942); “A hundred Years of Baptist Life in Romania”, Baptist Quarterly 33 (1990); “Heritage and Ministry of the American Baptist Conference”, Frank H. Wolke.

Pastor Ion Damian

cont. pe

 http://www.radna.ro/resurse/articole

Cum pot fi „răstignit cu Hristos?”

Cheia biruinței! de Elias Aslaksen

“Am fost răstignit împreună cu Hristos; ea nu mai trăiesc eu este, ci Hristos trăiește în mine; Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care ma iubit și Sa dat pe Sine pentru mine. “Galateni 2:20.

Acest lucru, într-adevăr, este inima creștinismului, temelia solidă a credinței în Hristos. Pana in acest lucru devine adevărat în viața unei persoane, el va suferi înfrângere continuă și eșec. Atâta vreme cât trăim pentru noi înșine, mizeria va avea ca rezultat, pentru că în noi, adică în carnea noastră, nu locuiește nimic bun. (Romani 7:18) Nimeni nu poate reuși să urmeze pașii lui Hristos, fac voia lui Dumnezeu și păzește poruncile Lui pe cont propriu.

carnea fiecăruia este total depravat, ireparabil, neajutorat, și imposibil. Cu cât încercăm să facem bine mai mult, cu atât mai mult descoperim că este fără speranță. Ce trebuie să facem cu un om care este bine coruptă și incorigibil? Când recunoaștem și să recunoaștem că aceasta este starea noastră, ne aduce în nevoie și ne provoacă durere. Astfel, Dumnezeu poate să deschidă ochii să vadă că am fost răstignit împreună cu Hristos; nu numai că a fost certificatul nostru de datorii bătute în cuie pe cruce (Coloseni 2,14), dar, de asemenea, debitorul însuși! (Romani 6: 6)

Acest lucru a fost inclus în lucrarea lui Hristos; Tatăl îl socotește să fie așa, și este așa. Pavel putea spune în adevăr, “Am fost răstignit împreună cu Hristos; ea nu mai trăiesc eu. “Noi nu putem și cu siguranță nu ar trebui să spun acest lucru, dacă noi nu trăim o viață de biruință. De exemplu, dacă eu sunt jignit, supărat sau îngrijorat și apoi spune că nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine, atunci eu spun că este Hristos care păcate – ceea ce ar fi o blasfemie! Care trăiește o viață cu totul victorios în această lume? Orice persoană care, prin credință, este răstignit împreună cu Hristos; toți cei care nu mai trăiesc pentru el însuși.

Acest lucru, dragă cititor, este poziția de credință pe care trebuie să le ia; și odată ce am primit har să ia această poziție, este vital ca noi nu suntem mutat departe de ea. Acestea sunt lucruri mari și nepatruns! Cu toate acestea, Dumnezeu este de asemenea mare, iar numele Lui este Minunat! El, care, în mila Sa decis că era bine să ne cheme la ceva atât de mare, va face el însuși această lucrare măreață în noi. (1 Tesaloniceni 5: 23-24)

A fi răstignit împreună cu Hristos

Ce înseamnă să fie răstignit cu Hristos? Aceasta înseamnă că nu mai trăiesc după poftele păcătoase și dorințele trupului meu – nu mai comite ceea ce știu să fie păcat în mod voit și conștient. Păcatul în trupul meu a fost bătut în cuie pe cruce prin credință.

Cum pot fi răstignit împreună cu Hristos? Prin credință! Noi citim, “lupta bună a credinței, apucă viața veșnică [viața depășirea], la care ai fost chemat, …” 1 Timotei 6:12. Și: “Ce fel de oameni ar trebui să fie în purtare sfântă și evlavie …?” 2 Petru 3:11.

Este ușor de înțeles că nimeni nu este de gând să se străduiască să creadă că el a fost crucificat la ceva care-l iubește și vrea să păstreze. Cu alte cuvinte, înainte de a putea pune stăpânire credința în a fi răstignit împreună cu Hristos, noi trebuie să fi crescut obosit de noi înșine. Da, trebuie să fim atât de bolnav și obosit de păcat și toată activitatea de sine că suntem recunoscători să fie răstignit împreună cu Hristos și să-L primească ca Lider și Domn asupra vieților noastre.

Dacă aveți această atitudine, Dumnezeu va avea grijă că veți obține posibilitatea de a pune mâna credinței în a fi răstignit împreună cu Hristos.

În consecință, două lucruri sunt necesare pentru a fi răstignit împreună cu Hristos: (1) Pentru a-l doresc. (2) Pentru a-l cred!

Luând crucea mea de zi cu zi

“Atunci Isus a zis ucenicilor:” Dacă cineva dorește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze. “Lui” Matei 16:24.

“Atunci El le-a zis tuturor:” Dacă cineva dorește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi, și să Mă urmeze. “Luca 09:23.

Noi vedem că nu poate fi luat de la sine înțeles că o persoană este în urma lui Hristos tocmai pentru că el este convertit. Dar dacă cineva vrea cu adevărat să-L urmeze, el poate primi instrucțiuni clare cu privire la ceea ce trebuie să facă, dacă el este de a reuși.

Atâta timp cât vom trăi, marea întrebare este și va fi întotdeauna: Ce facem cu nostru de auto-voință? Totul depinde de acest lucru. Cu toții avem o voință proprie enormă și complexă, care rezistă întotdeauna voia lui Dumnezeu. Este evident că aceste voințe opuse nu pot fi efectuate simultan! Dacă o fac propria mea voință, am încălcăm voia lui Dumnezeu; dacă voi face voia lui Dumnezeu, atunci mă duc împotriva, sau de a refuza sau crucifice, propria mea voință.

Dacă vreau să merg în același mod în care Isus a umblat, calea pe care El a consacrat, atunci trebuie să-și nege propria mea voință de zi cu zi și ia crucea mea pe care mi auto-voință trebuie să fie bătute în cuie, pentru că aceasta este ceea ce a făcut Isus. Acolo voi găsi pașii Lui.

Hristos a trăit toată viața Sa ca Unul răstignit. (Evrei 12: 2) El este Maestrul în acest sens, iar acum El învață pe ucenicii Săi același lucru. Atunci când Scripturile spun că Dumnezeu a condamnat păcatul în trup (Romani 8: 3), înțelegem că Isus a negat Lui de sine voință, astfel încât acesta nu a fost niciodată realizat.

 

Hristos trăieşte în mine

Traian DORZ, Meditaţii la Apostolul din Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

„Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine…“ (Galateni 2, 20)

Trimisul lui Hristos îşi are atât vrednicia cât şi puterea sa, potrivit cu măsura în care el trăieşte în Hristos şi Hristos trăieşte în el.

Lucrul acesta nu este numai o simplă vorbire sau doar o laudă de formă, ci este o realitate zguduitoare, dovedită în toate acele rare vieţi care s-au răstignit de bunăvoie şi total cu Hristos. Printr-o moarte trupească şi printr-o înviere slăvită la fel şi cu nimic mai prejos duhovniceşte decât învierea Lui trupească.
Taina şi minunea unei astfel de morţi şi de învieri sunt un lucru atât de obişnuit şi de necesar în viaţa copiilor lui Dumnezeu, încât el trebuie neapărat să se petreacă cu absolut fiecare dintre cei care doresc cu adevărat să facă parte din Oştirea Mie-lului, din ceata biruitorilor Lui, din familia cerească a lui Dumnezeu.

A fi o făptură nouă înseamnă a fi în Hristos… a trăi în Hristos, a rodi în Hristos, a birui în Hristos (II Cor 5, 17; Gal 6, 15).
Identificarea totală a acelui rob al lui Hristos, care a renunţat pentru totdeauna la personalitatea sa, la lumea sa, la eul său, pentru a deveni o părticică din Hristos, este atât de minunată cât taina cununiei fericite când cei doi devin unul, cu un singur nume, cu un singur scop, cu un singur destin.
El primeşte deplin peste fiinţa sa întreagă nu numai semnele nevăzute şi duhovniceşti, ci şi semnele văzute ale lui Hristos.
Cât de minunată este primirea de bunăvoie a morţii lui Hristos, prin care devii un înviat al Său! Şi primirea de bunăvoie a robiei Lui, prin care devii un eliberat al Său!
În Vechiul Testament, timpul cel mai lung al oricărei slujiri pe care un rob trebuia să-l facă la un stăpân era de şase ani. În al şaptelea an el devenea liber fără nici o răscumpărare.
Dacă în al şaptelea an robul spunea: „Îmi iubesc stăpânul şi nu vreau să primesc libertatea“ – avea loc o ceremonie specială. Robul era dus la uşa tribunalului şi urechea lui lipită de uşă îi era străpunsă cu semnul stăpânului căruia i s-a predat pe viaţă, alegând robia lui în locul libertăţii sale.
– De ce tocmai urechea era străpunsă? se întreba cineva.
– Pentru că urechea a auzit cuvântul şi ea l-a dus inimii care a ales. Şi pentru că urechea este aceea care trebuie să audă neîncetat porunca Celui pe care Îl slujeşte şi ascultă.

Dumnezeu poruncise oricărui stăpân: Să faci aşa ca robului tău să-i fie bine cu tine. Mâncarea şi băutura lui să fie la fel cu a ta. Să nu mănânci tu pâine din făină curată, iar el pâine cu tărâţe… Să nu bei tu vin vechi, iar el vin nou, să nu dormi tu pe aşternut moale, iar el, pe tare…
O, ce minunat Stăpân este Hristos şi ce milostiv este El cu robii Lui! Aici El doarme pe aşternut tare, şi noi, pe moale. El rabdă, şi noi profităm. El munceşte, şi noi odihnim.
Ferice de oricine se alipeşte de Hristos. Vieţuirea cu El este slavă şi pace. Suferinţa cu El este bucurie şi cântare. Munca cu El este odihnă; moartea cu El, înviere… Învierea cu El, slavă…

Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Iisus Hristos, Care prin credinţa în Tine ne-ai adus tuturor harul de a fi socotiţi neprihăniţi, pentru ca din această stare, umblând în lumina Ta fericită şi lucrând faptele neprihănirii, să ajungem din starea de a fi numai socotiţi cu numele ai Tăi, la starea de a fi ai Tăi într-adevăr cu fapta.

O Doamne şi Dumnezeul nostru, dar Te rugăm să nu ne laşi cumva ca, ispitiţi de vrăjmaşul şi şarpele care a amăgit-o pe Eva, să cădem iarăşi la starea cea veche.
Nu ne lăsa să uităm că noi nu mai avem nici un drum, nici înapoi, şi nici la stânga ori la dreapta, pentru ca nu cumva să ni se întunece ochii minţii şi să începem să zidim iarăşi ceea ce am aruncat, să întoarcem iarăşi la mocirla din care ne-ai scos Tu.
Fă, Doamne Iisuse, să murim cu adevărat faţă de orice păcat, spre a vieţui numai în neprihănire. Să fim pierduţi pentru diavolul, ca să fim nişte aflaţi pe totdeauna pentru Tine. Să fim slobozi de orice robie lumească, spre a-Ţi fi în veci de veci robi numai Ţie.

Numai Tu să trăieşti prin noi, să lucrezi prin noi, să iubeşti prin noi, să Te preamăreşti prin noi, pentru ca şi noi să avem parte deplin de toate darurile şi binefacerile Tale, Iisuse Doamne, Fiule al lui Dumnezeu, Care ne-ai iubit şi Ţi-ai dat viaţa pentru noi.

 

HRISTOS TRĂIEȘTE ÎN VOI!

Învierea lui Iisus Hristos este refacerea vieții. Cum afectează viața restaurată a lui Isus viața ta de zi cu zi? În scrisoarea către coloseni, Pavel dezvăluie un secret care poate inspira nouă viață în tine: „Ați învățat ce a fost ascuns de la începutul lumii, da, ceea ce a fost ascuns de întreaga umanitate: un secret care acum a fost dezvăluit tuturor creștinilor . Este o minune de neînțeles pe care Dumnezeu o are pentru toți oamenii de pe pământ. Voi, care aparțineți lui Dumnezeu, puteți înțelege acest secret. Se citește: Hristos trăiește în tine! Și cu ea ai ferma speranță că Dumnezeu îți dă o parte din slava Sa » (Coloseni 1,26: 27 speranță pentru toți).

Modelul

Cum a experimentat Isus relația cu tatăl său când a trăit pe acest pământ? «Căci de la el și prin el și pentru el sunt toate lucrurile» (Romani 11,36)! Aceasta este exact relația dintre fiul ca Dumnezeu-om și tatăl său ca Dumnezeu. De la tată, prin tată, la tată! „De aceea Hristos i-a spus lui Dumnezeu când a venit pe lume: Nu ai vrut sacrificii și alte daruri. Dar tu mi-ai dat un trup; el ar trebui să fie victima. Nu îți plac victimele arsurilor și victimele păcatului. De aceea am spus: vin să împlinesc voia Ta, Dumnezeule. Deci spune despre mine în Sfintele Scripturi » (Evrei 10,5: 7 speranță pentru toți). Isus și-a pus viața în mod necondiționat la dispoziția lui Dumnezeu, pentru ca tot ce scrie de el în Vechiul Testament să poată fi completat de el ca persoană. Ce a făcut Isus pentru a-și oferi viața ca jertfă vie? Ar putea face asta singur? Isus a spus: „Nu crezi că sunt în tatăl și tatăl în mine? Cuvintele pe care vi le vorbesc, nu vorbesc de la mine, dar Tatăl care rămâne în mine își face lucrările » (Ioan 14,10). Unitatea în tată și tatăl din el i-a permis lui Isus să-și ofere viața ca jertfă vie.

Ideea ideală

În ziua în care l-ai acceptat pe Isus ca Mântuitor, Mântuitor și Mântuitor al tău, Isus a luat formă în tine. Voi și toți oamenii de pe acest pământ puteți avea viața veșnică prin Isus. De ce a murit Isus pentru toată lumea? „Prin urmare, Isus a murit pentru toți, astfel încât cei care trăiesc acolo nu vor mai trăi pe ei înșiși, ci cei care au murit pentru ei și care au fost crescuți” (2 Corinteni 5,15).

Atâta timp cât vă locuiește Isus prin Duhul Sfânt, aveți o singură vocație, un scop și un singur scop: să vă asigurați viața și întreaga personalitate fără restricții și necondiționate față de Isus. Isus și-a început moștenirea.

De ce să-l lași pe Isus să te ia complet? „Acum vă îndemn, frați și surori, prin mila lui Dumnezeu că dați trupului vostru ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu. Acesta este serviciul vostru de închinare sensibil » (Romani 12,1).

Predarea completă lui Dumnezeu este răspunsul tău la mila lui Dumnezeu. Un astfel de sacrificiu înseamnă o schimbare în întregul tău stil de viață. „Nu te pune la egalitate cu această lume, ci schimbă-te, reînnoindu-ți mintea, pentru a putea testa ceea ce este voia lui Dumnezeu, și anume ceea ce este bun și plăcut și perfect” (Romani 12,2). James spune în scrisoarea sa: „Așa cum trupul este mort fără duh, la fel și credința fără fapte”. (Iacov 2,26). Duhul aici înseamnă ceva ca respirația. Un trup fără suflare este mort, un corp viu respiră și o credință vie respiră. Care sunt lucrările bune? Isus spune: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu pe care o credeți în cel pe care El l-a trimis” (Ioan 6,29). Lucrările bune sunt lucrări care își au originea în credința lui Hristos, care locuiește în tine și care sunt exprimate prin viața ta. Pavel a spus: „Eu trăiesc, dar acum nu eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2,20). Așa cum Isus a trăit în unitate cu Dumnezeu Tatăl când era pe pământ, la fel și tu ar trebui să trăiești într-o relație strânsă cu Isus!

Problema

Idealul nu se aplică întotdeauna în fiecare domeniu al vieții mele. Nu toate faptele mele au originea în credința inerentă a lui Isus. Motivul și cauza pe care o găsim în povestea creației.

Dumnezeu a creat oamenii pentru a se bucura de ei și pentru a exprima iubirea prin ei și prin ei. În dragostea sa, i-a pus pe Adam și Eva în grădina Edenului și le-a dat control asupra grădinii și a tot ceea ce era în ea. Ei au trăit într-o relație strânsă și personală cu Dumnezeu în paradis. Nu știau nimic despre „bine și rău” pentru că au crezut și au avut încredere în Dumnezeu mai întâi. Atunci, Adam și Eva au crezut în minciuna șarpelui pentru a găsi împlinirea vieții în sine. Din cauza căderii lor, au fost alungați din paradis. Acces la „Arborele vieții” (acesta este Iisus) li s-a refuzat. Deși au trăit din punct de vedere fizic, au fost morți din punct de vedere spiritual, au părăsit unitatea lui Dumnezeu și au trebuit să decidă ei înșiși ce este corect și rău.

Dumnezeu a stabilit că binecuvântările și blestemul sunt moștenite din generație în generație. Pavel a recunoscut această moștenire și a scris în scrisoarea către romani: „Prin urmare, ca un om (Adam) păcatul a venit pe lume și moartea prin păcat, moartea a ajuns la toți oamenii pentru că au păcătuit cu toții » (Romani 5,12).

Dorința de a mă realiza și de a trăi din propria mea sine am moștenit de la părinții mei. În viața comuniunii cu Dumnezeu primim dragoste, securitate, recunoaștere și acceptare. Fără relația personală și strânsă cu Isus și absența Duhului Sfânt, apare un neajuns și duce la dependență.

Goliciunea mea interioară am umplut cu dependențe diferite. Pentru o lungă perioadă de timp în viața mea creștină, am crezut că Duhul Sfânt a fost o forță. Am folosit această putere pentru a încerca să depășesc dependențele mele sau să trăiesc o viață evlavioasă. Accentul era întotdeauna asupra mea. Vroiam să-mi depășesc dependențele și dorința mea. Această luptă cu intenții bune a fost fără rezultat.

Recunoaște dragostea lui Hristos

Ce înseamnă să fii umplut cu Duhul lui Dumnezeu? În scrisoarea către Efeseni am ajuns să cunosc sensul. „Că Tatăl îți dă putere după bogăția slavei sale, pentru a fi întărit de duhul său în omul interior, pentru că Hristos trăiește în inimile tale prin credință. Și ești înrădăcinat în dragoste și întemeiat astfel încât să poți înțelege cu toți sfinții care este lățimea și lungimea și înălțimea și adâncimea, să cunoști și iubirea lui Hristos care depășește toată cunoașterea, astfel încât să poți fi împlinit până la ai atins plinătatea lui Dumnezeu » (Efeseni 3,17-19).

Întrebarea mea este: De ce am nevoie de Duhul Sfânt? Pentru a înțelege dragostea lui Hristos! Care este rezultatul acestei cunoașteri despre dragostea lui Hristos, care depășește toate cunoștințele? Recunoscând iubirea nemărginită a lui Hristos, primesc plinătatea lui Dumnezeu prin Isus care trăiește în mine!

Viața lui Isus

Învierea lui Isus Hristos are o importanță deosebită pentru fiecare creștin, într-adevăr pentru fiecare persoană. Ceea ce s-a întâmplat atunci are un impact imens asupra vieții mele de azi. “Pentru că dacă ne-am împăca cu Dumnezeu prin moartea fiului său, când eram încă dușmani, cu cât vom fi mântuiți de viața lui după ce ne vom împăca acum” (Romani 5,10). Primul fapt este acesta: sunt împăcat cu Dumnezeu Tatăl prin jertfa lui Isus Hristos. Al doilea, pe care l-am trecut cu vederea mult timp, este acesta: El mă răscumpără prin viața lui.

Isus a spus: „Dar am venit să le aduc viață – viață în plinătate” (Ioan 10,10 din New Geneva Translation). Care persoană are nevoie de viață? Doar o persoană moartă are nevoie de viață. «Și tu ai fost mort prin păcatele și păcatele tale» (Efeseni 2,1). Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, problema nu este doar că suntem păcătoși și avem nevoie de iertare. Problema noastră este mult mai mare, suntem morți și avem nevoie de viața lui Isus Hristos.

Viața în paradis

Ți-e teamă că nu mai poți fi cine ai fost pentru că ți-ai dat viața necondiționat și fără restricții lui Isus? Chiar înainte de a fi nevoit să sufere și să moară, Isus le-a spus ucenicilor săi că nu-i va lăsa orfani: „Va mai fi puțin până când lumea nu mă va mai vedea. Dar mă vezi, căci eu sunt în viață și ar trebui să trăiești și tu. În ziua aceea veți ști că sunt în Tatăl meu și voi în mine și eu în voi » (Ioan 14,20).

Pe măsură ce Isus trăiește în tine și lucrează prin tine, trăiești în Isus și lucrezi prin tine! Ei trăiesc cu Dumnezeu în comuniune și solidaritate, așa cum a recunoscut Pavel: „Pentru că trăim, țesem și suntem în el” (Fapte 17,28). Actualizarea de sine în sine este o minciună.

Cu puțin timp înainte de moartea sa, Isus declară împlinirea stării cerești: „Așa cum și tu, părinte, sunt în mine și eu în tine, ei ar trebui să fie și în noi, pentru ca lumea să creadă că m-ai trimis” (Ioan 17,21). Să fii unul cu Dumnezeu Tatăl, Isus și prin Duhul Sfânt este viața reală. Isus este calea, adevărul și viața!

De când mi-am dat seama, am adus la Isus toate problemele, dependențele și toate slăbiciunile mele și am spus: „Nu pot să fac asta, nu sunt în stare să le scot din viața mea de unul singur. În unire cu tine Iisus și prin tine sunt capabil să-mi depășesc dependențele. Vreau să le luați locul și vă rog să rezolvați datoria ereditară de independență din viața mea.

Un verset major al scrisorii colosilor „Hristos în tine, speranța de glorie”, (Coloseni 1,27) spune următoarele despre tine: Dacă tu, dragă cititoare, te-ai convertit la Dumnezeu, Dumnezeu a creat o nouă naștere în tine. Au primit o viață nouă, viața lui Isus Hristos. Inima ei de piatră a fost înlocuită cu inima lui vie (Ezechiel 11,19). Isus trăiește în tine prin Duhul și trăiești, țese și te afli în Iisus Hristos. Unitatea cu Dumnezeu este o viață deplină, care va dura pentru totdeauna!

Mulțumiți-vă lui Dumnezeu din nou și din nou că trăiați în voi și că Lăsați-L să vă împlinească. Datorită recunoștinței dvs., acest fapt important se transformă în voi din ce în ce mai mult!

de Pablo Nauer

 

Viata rastignita. Cum sa traim o experienta crestina mai profunda – A.W. Tozer

 

Iti mai recomandam si

The Pursuit of God, A. W. Tozer (Author)

54⁰⁰ Lei

Rostul omului. Menit pentru inchinare – A.W. Tozer

25⁰⁰ Lei

Pregatire pentru revenirea lui Isus. Traieste Nadejdea Binecuvantata in fiecare zi – A.w. Tozer

25⁰⁰ Lei

Ce se intampla cu lumea in care traim? – David Jeremiah

27⁰⁰ Lei

-20%

Viata de dincolo de moarte – Ce trebuie sa stim despre rai, viata de dincolo de moarte si experientele de moarte clinica

25⁰⁰ Lei (-20%)

19⁹⁵ Lei

How to Be Filled with the Holy Spirit, A. Z. Tozer

62⁰⁰ Lei

-20%

Rastignirea lui Isus, Dr. Joseph W. Bergeron

36⁷⁵ Lei (-20%)

29⁴⁰ Lei

-20%

Experiente cu Duhul Sfant, Leona Frances Choy

30⁰⁰ Lei (-20%)

23⁹⁴ Lei

O credinta tulburatoare. Asteapta-te ca Dumnezeu sa Se amestece in viata ta – A.W. Tozer

25⁰⁰ Lei

Dumnezeu sa-l ajute pe crestinul singur! Ghid practic pentru a-ti gasi un partener de viata credincios, Thomas Ruthford, Editura Doxologia

14⁰⁰ Lei

-20%

Invatatura religiei crestine, Jean Calvin, volumul 1 si 2

5 (1)

130⁰⁰ Lei (-20%)

103⁷⁴ Lei

Puterea lui Dumnezeu pentru viata ta. Cum te transforma Duhul Sfant prin Cuvantul lui Dumnezeu – A.W. Tozer

25⁰⁰ Lei

The Pursuit of God, A. W. Tozer

54⁰⁰ Lei

Viu in Duhul. Cunoasterea prezentei si puterii lui Dumnezeu – A.W. Tozer

25⁰⁰ Lei

Lupta, rabda si vei trai

5 (5)

30⁰⁰ Lei

Stalp de nor ziua, stalp de foc noaptea. Cum sa afli si sa urmezi voia lui Dumnezeu pentru tine – A.W. Tozer

24⁸⁶ Lei

Cunoasterea prin traire a prezentei lui Dumnezeu. Invataturi din cartea Evrei – A.W. Tozer

25⁰⁰ Lei

Si El a locuit printre noi. Invataturi din Evanghelia dupa Ioan – A.W. Tozer

25⁰⁰ Lei

In cautarea lui Dumnezeu – A.W. Tozer

25⁰⁰ Lei

Trairea crestinului. Invataturi din Intaia Epistola a lui Petru – A.W. Tozer

25⁰⁰ Lei

 

Descriere

“Am fost rastignit impreuna cu Hristos, si traiesc… dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine. Si viata pe care o traiesc acum in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine.”

Galateni 2:20

Ce inseamna sa fii “rastignit impreuna cu Hristos”?

In timpul vietii sale, renumitul invatator A. W. Tozer a fost invitat adesea sa vorbeasca la seminarii, in biserici si la conferinte biblice pe tema crucii si a semnificatiei acesteia pentru viata crestina. Din aceasta “esenta” a celei mai bune invataturi date de el pe aceasta tema, ce nu a mai fost publicata pana in prezent, veti intelege mai bine locul central al crucii pentru umblarea noastra prin credinta in Hristos.
In Epistola sa catre galateni, apostolul Pavel declara ca a fost “rastignit impreuna cu Hristos.” Dar ce inseamna aceasta? Este o afirmatie pe care poate si ar trebui sa o faca orice credincios? Viata rastignita constituie o examinare cuprinzatoare a acestor intrebari, carora li se raspunde cu gandirea biblica profunda pentru care Tozer era respectat. Lui ii placea sa spuna: “Dumnezeu da dovada de ingeniozitate in croirea de cruci pentru cei care Il urmeaza.” In centrul cartii de fata veti gasi chemarea de a-L urma pe Hristos la cruce si de a fi inviati la o viata noua — o chemare la trairea unei vieti rastignite.

A. W. Tozer a inceput sa-L urmeze pe Dumnezeu la varsta de 17 ani, dupa ce a auzit un predicator pe strada in Akron, Ohio, si a ramas pe acest drum toata viata. Teolog autodidact, Tozer a fost si pastor, scriitor si publicist. Cuvintele sale patrunzatoare continua sa fascineze intelectul si sa miste sufletul credinciosului din zilele noastre. A scris peste 40 de carti, “Urmarirea lui Dumnezeu” si “Cunoasterea Celui Preasfant fiind” considerate lucrari devotionale clasice.

Cuprins 

Introducere: Un alt fel de viata

Partea I: Temelia vietii rastignite
1. Importanta vietii rastignite
2. Temelia experientei crestine
3. Fateta de inviere a crucii
4. Singuratatea vietii rastignite

Partea a II-a: Dinamica vietii rastignite
5. Pledoarie pentru a merge mai departe in Tara Fagaduintei
6. O nemultumire fata de statu-quo
7. Iesirea din starea statica si mersul mai departe
8. Marele obstacol in calea trairii vietii rastignite

Partea a III-a: Pericolele vietii rastignite
9. Moneda vietii rastignite
10. Valurile care ascund fata lui Dumnezeu
11. Strania ingeniozitate a crestinului
12. Sa-I ingaduim lui Dumnezeu sa fie El Insusi

Partea a IV-a: Binecuvantarea vietii rastignite
13. Frumusetea contradictiilor
14. Improspatarea unei treziri
15. Rasplatile vesnice ale trairii vietii rastignite
16. Indrumatori spirituali pentru calatorie

Concluzie: Scopul focului topitorului in viata rastignita 

 https://www.emag.ro/viata-rastignita-cum-sa-traim-o-experienta-crestina-mai-profunda-a-w-tozer-9789738960961/pd/DJZB7VBBM/