Dumnezeu nu are nevoie de pomeni, lumânări, taxe bisericeşti, (Îs. Cap.1), ori de credinţa noastră orto-penti-cato-babto-budi-musulmana etc Iată, deja “creştinii” au bătut palma, nivelând calea” pastorului” unic… Pentru asta Hristos a luptat până la sânge împotriva oricărei nelegiuiri, ca noi să ne jucăm cu păcătuirea? …„Desteleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă plouă mântuire.”(Osea 19/12 b ) El ni s-a dăruit pe Sine, dimpreună cu toate ale sale-şi credinţa şi pocăinţa Cristică (Marcu 1/15) şi naşterea din nou (Ioan, cap. 3), pentru ca noi, prin golirea de sine, să ne umplem cu Plinătatea Duhului Sfânt şi, prin Hristos, să nu mai păcătuim niciodată (Rom. cap. 6) Dă pe dinafară Cerul de vorbăria noastră; Tot ce întreprindem, să facem prin Hristos, cu Hristos şi pentru lăudarea şi aprecierrea lui, nu pentru înfumurarea şi lăudarea noastră; Să-l Primim pe Duhul Sfânt (dăruit gratis) ca Şef; Să-l lăsăm pe El –prioritar, suveran-să vorbească, să lucreze, să rodească, să se roage prin noi, pentru noi (Ps. 127) şi dimpreună cu noi; Pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt Una şi noi, mădularele lui de pretutindeni să ne înzidim în Trupul Bisericii lui, ca să rămânem Una, dar El să fie Cap, nu preş, ori coadă, fiindcă „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slavă în veci! Amin. (Rom, 11/36)

Istoria jafului PSD-ist în România: astăzi, Gheorghe Nichita… Şpăgile din guvernarea Năstase negociate în stil mafiot… Clasa turnatorilor la Securitate merge in Paradis …  Neocomuniştii din PSD şi martirii gulagului bolşevic… Cu ce se mai ocupă Biserica Ortodoxă, de când o parte din slujitorii ei nu mai toarnă la securitate… Amintiri din Gulag (III)… Din ciclul “Televiziunea securiştilor în mocirlă”, astăzi Antena 3…Clasa turnatorilor la Securitate merge in Paradis… Fundamentalismul ortodox şi ruptura sa evidentă de Scriptură …Cei mai frumoşi munţi, cei mai impresionanti vulcani si alte splendide destinatii din lume! Pozele cu animale sunt pe placul tuturor….
e4
….Pastor Mihai Sârbu- LUAȚI SEAMA!…Hristos, Pâinea vieţii…Respingerea şi primirea Lui Isus Hristos(Ioan 1:6-13)…Întruparea cuvântului (Ioan 1:14)…Elementele de bază ale studiului biblic inductiv…Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament…Amintiri din trenul morții. Iancu Țucărman: „De sete, mulți au început să-și bea propria urină. Unii au înnebunit”…Pogromul de la Iași și „trenurile morții”… Supraviețuitorul din „trenul morții” care a fondat Opera din Iași
666Folosirea noului testament în citirea vechiului testament…Cel mai bun prieten”Un tratat de prietenie cu Dumnezeu şi oamenii Lui-după o inspiraţie din predica “The Best Friend” a lui J.C. Ryle (1816-1900)… Alerta, reincepe inchizitia? Rudy Giuliani, suspendat din profesia de avocat în New York
655Principii biblice în întreţinerea şi păstrarea prieteniilor bune…Si Bunătatea lui Dumnezeu reprezinta motive de închinare- Inspirat şi adaptat după Stephen Charnock…Un plan biblic de reacţie în faţa nenorocirilor şi necazurilor vieţii …Studii în Psalmi… Cartea Proverbelor
65Iisus nu este mămăliga coaptă la flăcările focului de tabără! Este Pâinea vieţii veşnice, (Ioan, cap.6/48-58) plamadită- biciuită, prăjită în cuptorul de la Golgota, încins mai tare decât al lui Daniel… Pâinea greu frământată din lacrimi amare, bunătăţi, sfinţenii, frumuseţi, suferinţe cosmice şi din alte făinuri şi invăţături Dumnezeieşti a fost rumenită pentru noi de nişte ” spirite” încinse, dar El a înlocuit pentru totdeauna toate jertfele şi arderile de tot…” Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi.” (Evrei 10/14); Fiindcă Legea a fost un îndrumar (şi umbra bunurilor viitoare) spre El, să credem, adică să-L primim dimpreună cu învăţătura şi jertfa Lui-prin care a făcut Voia Tatălui, ca să ne sfinţească, căci numai prin sângele stropirii Lui avem o intrare slobodă în locul preasfânt… după ce a rupt cortina despărţitoare dintre noi şi Dumnezeu ; Pâinea vieţii (nu că mana din pustie) ne este dăruită pe săturate, ca să nu mai rămânem anemice firimituri (inculte),din coşniţă ,de la Înmulţirea Pâinilor „muritoare” ci, să prindem puteri biruitoare prin El, care este şi poarta de ieşire din ghetoul satanei şi, tot El, este uşa de intrare în Inpărăţia lui Dumnezeu63 
Nu vă fie frică nici de  Komunism, Globalism, nici de alte pandalii… căci Satan pică! Să credem Învăţătura Lui, din care aflăm că l-a văzut pe satana căzând ca un fulger din Cer (Luca 10/18) ca să-l trimitem în şomaj, căci” a fost aruncat afară” (Ioan 12/31) şi…” fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” (Ioan 16/11)” Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor.” (Evrei 2/14-15) Chiar dacă în vechime- satan îi alerga pe robii păcatului şi-i batjocorea în fel şi chip, acum nu vă mai speriaţi de el ci- chemaţi-l în ajutor pe Prietenul tuturor păcătoşilor şi alergaţi-l voi pe el, să-i scapere picioarele, fiindcă, deja Hristos i-a spart capul la Golgota şi ne-a chemat şi pe noi să-i zdrobim coada sub călcâie (Rom.16/20); Să ne pocăim (cât se mai poate) şi, tari în credinţă…” Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi.” (Iac. 4/7) Pentru salvarea noastră – El a venit plin de Har şi de Adevăr, ca să-l primim integru şi integral, dimpreună cu toate ale Sale, ca să ne hrănim cu Bunătăţile Dumnezeieşti, pentru a ne blinda cu tot arsenalul Biblic (Ef.6/10-20) ca să biruim, precum Iisuss în pustie (Mat 4/1-11) şi pe cruce, la Golgota, când a refuzat să se coboare de pe Cruce, pentru a ne înălţa la Cer…

44

 

 

por444qtyounbz

Isus, pâinea vieţii

(Ioan 6:37-59) Partea a II-a


1. Voia Tatălui Ceresc : 37-40
2. Prejudecata Iudeilor : 41-42
3. Atracţia divină : 43-47
4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică : 48-51
5. Cearta Iudeilor : 52
6. Viaţa prin Isus: 53-59

Sunt foarte frumoase cuvintele lui F.B. Meyer…
“Ce tribut minunat este oferit aici originii cereşti (divine) a omului! Natura lui este decăzută şi degradată, dar cu toate acestea ea refuză să se mulţumească cu ceea ce nu vine din cer. Oamenii încearcă să-şi aline foamea sufletului lor din vălăul porcilor sau din vomitatul câinilor, dar realitatea este că dintre toate fiinţele vii de pe pământ, omul este singurul care nu-şi găseşte satisfacţia în roadele pământului. Acest fapt demonstrează că originea omului trebuie căutată în afara pământescului. Cel a cărui natură doreşte hrană cerească trebuie să fie de origine cerească. Iar D-zeu, cel ce l-a făcut aşa s-a asigurat să-i dea mâncarea patriei lui cereşti”

* Aceasta este predica care l-a lăsat pe Isus fără admiratori!? Care a golit “biserica” lui Isus de urmaşii carnali!
* Dar este predica care a adus mulţi oameni la Isus: Exemplul lui Vasile din Cluj! (cu franzelele în mână, ascultând despre Pâinea lui D-zeu!!!)
* Vă reamintesc de concepţia materialistă a gloatei – trăiau de pe o zi pe alta – sub tirania lipsurilor materiale viziunea lor asupra vieţii a fost limitată doar la mâncare!!

Cum “L-au văzut” (vers.36)? I-au văzut minunile, puterea şi autoritatea, dar nu au înţeles semnificaţia acestora! Nu le-au lipsit revelaţiile privitoare la El, dar le-a lipsit priceperea lor.

1. Voia tatălui ceresc: 37-40

În discursul Lui despre Pâinea Vieţii, Isus vorbeşte despre voia Tatălui pentru El şi pentru ei, ascultătorii Lui.

Observaţi cum în ciuda împietririi şi necredinţei lor Isus le oferă această extraordinară asigurare: “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”.

Aceasta este afirmaţia pe care poţi să-ţi bazezi viaţa de acum, moartea şi viaţa viitoare. Să-ţi mizezi toată existenţa atât cea trecătoare cât şi cea veşnică. De ce? Pentru că aici Isus spune că voia explicită a Tatălui este ca pe toţi aceia pe care i-a dat să ajungă la El, să nu fie izgoniţi, şi să nu-i piardă pe niciunul dintre cei daţi Lui! Voia Tatălui este ca Isus să-i se asigure ca niciunul din copiii Lui să nu se piardă. Ca El să-i păstreze pe toţi cei ce cred în El!

Aceasta este o referire la doctrina siguranţei veşnice…
Ioan 6:37-39 “Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat ci să-l înviez în ziua de apoi”.

Să segmentăm această afirmaţie a lui Isus să vedem ce obţinem:

* Tot ce i-a dat Tatăl va ajunge la El: Crezând în El, tu vei fi dat lui Isus. Aceasta este o promisiune mai veche pe care Tatăl a făcut-o Fiului. În urma lucrării lui de ispăşire a păcatului, plătind pentru el în locul omului, Isus va “vedea o sămânţă de urmaşi”, “va vedea rodul muncii sufletului Lui” şi “va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui D-zeu” (am citat Isaia 53:10-12). Cei ce cred în El sunt cei ce Tatăl i-a dat lui Isus pentru a ajunge la El.

* Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară: Odată ce ai venit la Isus, nu poţi să mai fi pierdut. De ce? Pentru că El nu te va respinge. Nu te va lepăda. Nu te va alunga, ci te va primi! Ce este afară? Întunericul, plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Pentru cine este rezervat întunericul de afară? Răspuns: 2 Petru 2:4; Iuda 6. De aceea, “înăuntru” la Isus te afli în siguranţă!

* Ce fel de primire este aceasta? Pentru o vreme…temporară…depinde de ceva… dacă păcătuieşti?? Răspunsul ne este oferit de tot Isus în Ioan 10:27-29 … Celor pe care îi cunoaşte Isus le oferă această siguranţă a mântuirii: “nimeni nu-i va smulge din mâna Lui”. Dar pentru a descoperi la cineva siguranţa veşnică, trebuie să ne întrebăm dacă respectivul se află “în mâna Lui”. Dacă nu, acel om nu este în siguranţă indiferent de ce crede despre el însuşi sau despre D-zeu!!

* Vers.39: Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El… Deci “primirea” este pe veci. Este definitivă, sigură, veşnică! Isus mai continuă spunând că voia Tatălui său este să nu piardă pe niciunul dintre cei care au crezut în El. Cu alte cuvinte să păstreze pe sfinţi. Ar contesta cineva că Isus nu este în stare să păstreze tot ce i-a dat Tatăl Lui? Odată ce ai venit la Isus nu te mai poţi pierde!

Pentru a avea siguranţa veşnică trebuie îndeplinită o condiţie: Isus a zis: “Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. (Ioan 10:28) Condiţia care se pune ca cineva să posede siguranţă veşnică (adică, “în veac să nu piară”) este ca să asculte glasul Lui, să-l urmeze pe Isus şi El să-l cunoască pe acel credincios (vezi, unor credincioşi aparenţi El le spune în Matei 7:23 “Niciodată nu v-am cunoscut…” şi atunci respectivi îşi “pierd mântuirea”!! Pe care nu au avut-o niciodată!!)
Deci, El te va păstra “dacă” ai venit la El!!

Dar şi opusul este adevărat!
Dar, dacă nu vii nu te poate primi şi nici păstra! Deci şi opusul este adevărat! El nu poate să păstreze pe veşnicie decât pe aceia care sunt de aici din această viaţă, ai Lui. Fără ca ei să vină întâi la El, El nu-i poate păstra după aceea. Dacă ei nu vin, El nu va avea pe cine să păstreze!

Poate creştinul să-şi piardă mântuirea? O întrebare care i-a chinuit pe mulţi

Să recapitulăm câteva pasaje biblice care afirmă această doctrină a siguranţei mântuirii: Filipeni 1:6; 1 Petru 1:5; Colos.3:1-5; 1 Ioan 3:1-2; Iuda 24; Rom.8:30-39; 11:29

Dacă cineva se teme că păcătuind îşi periclitează mântuirea atunci să audă cuvintele lui Pavel din Romani: “Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui D-zeu? D-zeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? (“Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus…8:1) Hristos a murit! Ba mai mult, El a înviat, stă la dreapta lui D-zeu şi mijloceşte pentru noi! (“Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit” – 1Ioan 2:1; “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” – 1Ioan 1:9) Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? …Căci sunt bine încredinţat (sunt foarte convins!) că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (deci, creatură), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui D-zeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru”

Este clar că pentru cei care se află în dragostea Lui Isus, nimic nu-i poate despărţi de El şi nimic nu-i poate priva de ea? Nici chiar eu însumi, dacă aş vrea, nu mă pot despărţi de El! Fie ca Domnul Isus să ofere tuturor celor ce sunt ai Lui asigurarea că mântuirea lor este o chestiune definitivată şi că veşnicia le este asigurată! Iar pe ceilalţi, să-i lipsească de o pace amăgitoare ce le poate pune în pericol siguranţa veşnică!

Câteva principii distincte care caracterizează mişcarea puritană din aceea vreme. Printre cele mai renumite se află următoarele:

1. O aderenţă completă la teologia calvinistă, care subliniază absoluta suveranitate a lui Dumnezeu.
2. O recunoaştere a autorităţii supreme a Scripturii.
3. Un crez pasionat în importanţa predicării Cuvântului ca mijloc de aducere a oamenilor la Hristos.
4. O atitudine militantă pentru obţinerea şi păstrarea purităţii Bisericii lui Hristos.
5. O moralitate strictă şi dominatoare.
6. O susţinere ferventă a libertăţii civile.

La aceste principii aş îndrăzni să evidenţiez atenţia puritanilor asupra sublinierii importanţei doctrinei siguranţei veşnice (“nu se poate pierde mântuirea”) sau a siguranţei mântuirii. Din inepuizabila literatură puritană I.D.E.Thomas a cules nepreţuite maxime spirituale, adevărate giuvaeruri literare care rezumă în câteva cuvinte studii îndelungate (dar nu le înlocuieşte!!) asupra doctrinei mai sus menţionate. De fapt, ele se doresc să fie servite ca apetisante pentru descoperirea personală de către fiecare creştin a propriei siguranţe veşnice, nu fără efort şi nu fără confruntare în studiu cu Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Aceasta este dorinţa celui ce le-a cules şi la ea mă aliniez şi eu!

Ce este siguranţa veşnică?

“Este o nouă convertire; îl va schimba pe un om de cum a fost înainte la fel cum o face convertirea. Este o nouă demonstraţie a tuturor binecuvântărilor pe care le-a primit” (Thomas Goodwin)

“Siguranţa (mântuirii) este fructul care creşte pe tulpina credinţei” (Stephen Charnock)

“Siguranţa veşnică este bobocul slavei; este suburbia paradisului” (Thomas Brooks)

“Siguranţa este spuma credinţei noastre” (Anonim)

“Credinţa este pecetea noastră; dar siguranţa mântuirii este pecetea lui Dumnezeu” (Christopher Nesse)

“Sunt cu totul al Lui; sunt mai ales, al Lui; … sunt pe veci al Lui” (Thomas Brooks)

“Doar credinţa în Hristos, justifică. Siguranţa este savurarea acestei justificări” (Sinclair Ferguson)

“Credinţa ne îndeamnă să umblăm, dar siguranţa (veşnică) ne face să o rupem la fugă!” (Thomas Watson)

“Credinţa ne mântuieşte, iar siguranţa ne linişteşte” (C.H.Spurgeon – nu a fost un puritan!)

Pot să am viaţă veşnică şi să nu ştiu?
“Siguranţa mântuirii este o roadă care creşte din rădăcina credinţei. Fructele nu se culeg din pom iarna. Dar fiindcă nu văd o coroană bogată, să nu recunosc existenţa rădăcinii şi sevei ei? Când Maria a plâns la picioarele lui Isus ea nu a fost sigură de dragostea Lui, însă Hristos o trimite de la El după ce ea îşi demonstrează credinţa şi înainte ca mângâierea să picure de pe buzele Lui!” (Stephen Charnock)

“Noi facem pace cu Dumnezeu de îndată ce credem, dar nu şi cu noi înşine, de îndată. Iertarea s-a dat de mâna şi cu pecetea prinţului şi totuşi se întâmplă să vedem că nu a ajuns în mâna prizonierului” (William Gurnall)

“Siguranţa (mântuirii) nu este esenţa unui creştin. Ea este necesară la bene esse-u (bunăstării) lui, adică stării de linişte şi de bucurie a creştinului. Însă nu este necesară esse-ului, adică, fiinţei lui. Un om poate fi un credincios adevărat şi dacă ar putea ar da toată lumea ca să ştie că este un credincios. Să avem harul şi să fim siguri că avem harul, înseamnă slavă peste slavă, este raiul pe pământ” (Thomas Brooks)

“Mulţi creştini au primit iertarea în curţile Împărăţiei cerurilor, dar încă nu a fost pecetluită în conştiinţele lor” (Thomas Brooks)

Când ne lipsesc mângâierile înseamnă că ne-am pierdut mântuirea? Înseamnă că nu mai avem siguranţa veşnică?
“Ia seama să nu crezi că te-a părăsit harul doar fiindcă eşti lipsit de mângâiere…A triumfat vreodată credinţa mai mult ca atunci când Mântuitorul a strigat “Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! “? Atunci a fost miezul zilei în privinţa credinţei, dar în privinţa bucuriei, a fost miezul nopţii” (William Gurnall)

“Siguranţa (veşnică) a unui om este tot atât de valabilă atunci când este umilit până la pământ de păcatul lui, cum este atunci când este răpit în al treilea cer şi gustă din slava lui” (John Owen)

“Sentimentul păcatului poate fi mai mare şi mai profund decât cel al harului şi totuşi să nu depăşească harul. Omul poate simţi durerea din deget mai puternică decât sănătatea întregului său corp şi totuşi el poate ştii că durerea din deget e o nimica toată în comparaţie cu starea întregului său organism” (Thomas Adams)

“Într-adevăr mângâierile mari adeveresc realitatea mântuirii tale, dar nu şi măsura ei; copilul firav se trezeşte adesea în poala celui tare” (William Gurnall)

“Este natural ca sufletul să se bizuie pe ceva mai prejos decât Hristos: să se bizuie pe creaturi, pe daruri, pe îndatoriri, pe experienţe, pe consolări cereşti, pe dovezi, şi chiar pe siguranţa mântuirii. Acum, pentru ca Domnul să-i vindece pe ai Săi de această slăbiciune şi pentru ca să-i facă să trăiască bizuindu-se doar pe Isus Hristos, le refuză mângâierea, siguranţa (mântuirii), şi altele şi îi lasă pe copiii luminii să umble în întuneric pentru o vreme. Creştini, ţineţi minte întotdeauna că deşi plăcerea siguranţei înlocuieşte lipsa mângâierii, a trăi doar bizuiţi pe Hristos şi lipsiţi de siguranţă aduce cea mai mare slavă lui Hristos! Cel ce crede ce vede sau ce simte, este fericit, dar de trei ori mai fericite sunt sufletele care cred când nu văd, care iubesc atunci când nu ştiu dacă sunt iubite şi care în lipsa oricărei mângâieri sau siguranţe, pot să trăiască mulţumite doar cu Hristos. Cel ce a învăţat această artă sfântă, nu poate cădea în disperare, dar cel ce nu o cunoaşte nu poate atinge fericirea” (Thomas Brooks)

Paşi în descoperirea siguranţei veşnice

* Apost. Petru ne îndeamnă să pornim la descoperirea acestei laturi a experienţei creştine: “De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci dacă veţi face lucrul acesta, nu veţi luneca niciodată. Într-adevăr în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:10).

* Această preocupare are un efect bun asupra umblării noastre cu Isus: nu veţi luneca niciodată, şi vi se va da din belşug intrare în împărăţie..

“Cel ce vrea să aibe asigurarea mântuirii sale şi mângâierea pe care ea o aduce, nu poate sta nemişcat şi să spună: “Sunt atât de nesigur şi neliniştit încât nu-mi stă capul la datorie!”. Dimpotrivă, el trebuie să-şi facă datoria (de creştin), să-şi exercite mântuirea până ce îndoielile şi neliniştile sale vor dispărea” (Richard Baxter)

“Intenţia şi scopul întregii Scripturii este ca să aducă suflete la cunoaşterea lui Hristos, după aceea, la acceptarea lui Hristos şi apoi să le întărească cu siguranţa actualei lor poziţii în Hristos” (Thomas Brooks)

“A face din sentimente şi simţuri reperele condiţiei noastre spirituale nu înseamnă decât să ne provocăm linişti sau nelinişti, să ne credem drepţi sau nedrepţi, salvaţi sau pierduţi, timp de un ceas, poate timp de o zi…Nu înseamnă asta a ne arunca sufletele încoace şi-n colo şi să le pierdem într-un labirint de temeri şi scrupule? Nu se aruncă ocară asupra lui Hristos şi i se face pe plac satanei? Nu înseamnă a ne tortura singuri? De aceea, suflete nesigur, sfatul pe care ţi-l dau este acesta: crede şi Scriptura să-ţi fie singurul judecător al condiţiei tale spirituale. Aplică verdictul Cuvântului împotriva verdictului pe care ţi-l dau sentimentele şi simţurile… Dacă decizi să faci din sentimente şi simţuri judecătorul stării tale atunci trebuie să te mulţumeşti să trăieşti în frică şi să te scalzi în lacrimi” (Thomas Brooks)

“Ori de câte ori Dumnezeu iartă păcatul, El îl înfrânge. (Mica 7:9). Doar atunci când păcatului i-a fost distrusă puterea de a porunci, îi este înlăturată puterea lui de a condamna. Dacă un răufăcător este în temniţă cum poate şti că prinţul l-a iertat? Când vine o strajă şi-i dă jos lanţurile şi cătuşele şi îl eliberează din temniţă. Doar atunci poate şti că este iertat. De aceea, cum vom şti noi că Dumnezeu ne-a iertat? Doar dacă lanţurile şi cătuşele păcatelor noastre au fost frânte putând să trăim liberi după voia lui Dumnezeu. Acesta este binecuvântatul semn al iertării noastre! ” (Thomas Watson)

“Mişcarea este cel mai bun indiciu la vieţii. Cel ce îşi poate mişca mădularele nu poate fi mort. Picioarele sufletului sunt sentimentele pe care le are. Nu ai descoperit la tine o ură faţă de păcatul în care ai fost târât? Nu ai descoperit la tine o întristare reală a inimii tale, din cauza indispoziţiei de a face bine? Fără o mântuire adevărată aceste sentimente nu ar exista” (Joseph Hall)

“Un alt semn al credinţei reale şi al mângâierii date de ea este că, cei ce au gustat-o, nu pot fi niciodată săturaţi, ci întotdeauna o doresc mai mult şi trudesc mai mult pentru ea” (Ezekiel Culverwell)

“Nici un credincios nu ar trebui să se mulţumească să spere şi să creadă că este mântuit. El ar trebui să-i ceară Domnului o deplină asigurare pentru ca speranţele de mântuire să devină pentru el certitudini” (C.H.Spurgeon)

Am căutat-o dar n-am găsit-o…
“Poate ai fost mai doritor să dobândeşti siguranţa (mântuirii) şi roadele ei, care sunt bucuria, mângâierea sau pacea, decât ai fost să dobândeşti sfinţenia şi caracterul care să te asemene cu Dumnezeu şi să-ţi asigure părtăşia cu El. S-ar putea ca cererile tale de a avea siguranţă să fie pline de zel şi de intensitate, pe când cererile tale de sfinţenie, de apropiere şi de asemănare cu Dumnezeu să fie rare şi anemice. Dacă aşa stau lucrurile, nu este de mirare că-ţi lipseşte siguranţa! Siguranţa asigură mângâierea ta, dar sfinţenia asigură cinstea lui Dumnezeu. Sfinţenia (“cei ce vor să fie fericiţi trebuie mai întâi să fie sfinţi”, a mai spus cineva) omului reprezintă acum cea mai mare fericire a lui, iar în ceruri fericirea cea mai mare a omului va fi sfinţenia lui perfectă” (Thomas Brooks)

“Braţul raţiunii este prea scurt pentru a pune mâna pe comoara siguranţei (mântuirii)” (Thomas Brooks)

“O bine întemeiată asigurare este întotdeauna slujită de trei fecioare: dragostea, umilinţa şi bucuria sfântă” (Thomas Brooks)

“Nu se pot avea semne perfecte ale siguranţei dacă nu se văd semnele perfecte ale mântuirii” (Thomas Brooks)

“Evanghelia este baza siguranţei credinciosului, în timp ce Duhul Sfânt este cauza ei” (J.C.P.Cockerton)

“Teama de a cădea şi siguranţa mântuirii sunt surori vitrege”

“Înţeleasă din punct de vedere biblic, doctrina siguranţei îl ţine pe sfânt în vârful degetelor” (J.A.Motyer)

“Asigurarea credinţei nu se dobândeşte prin faptele legii. Ea este o virtute evanghelică şi ne este oferită doar prin Evanghelie” (C.H.Spurgeon)

Beneficii/roade ale siguranţei mântuirii/veşnice
“A fi într-o stare de har îi va aduce omului multă bucurie după această viaţă, dar a se descoperi pe sine în această stare îi va aduce bucurie atât în această viaţă cât şi în cea care va urma. Îl va face să fie binecuvântat de două ori, binecuvântat în ceruri şi binecuvântat în propria lui conştiinţă” (Thomas Brooks)

“Siguranţa lucrurilor veşnice îl va face pe un suflet să cânte de bucurie lipsit de griji, aşa cum ne spune martirul: “Sufletul meu este pus la odihnă, somnul mi-e dulce la sânul lui Hristos. Voi cânta de bucurie şi nu voi avea griji… ” (Thomas Brooks)

“Dacă o inimă plină de dragoste nu are frică de ziua judecăţii, ei nu-i va fi frică nici de cădere” (John Cotton)

“Un suflet aflat în siguranţă nu va vrea să meargă în ceruri neînsoţit” (Thomas Brooks)

“Există o răsplată nu numai în păzirea poruncilor Sale ci şi pentru păzirea lor (Psalm 119:11). Pentru 13 ani de temniţă, Iosif a avut cinstea de a trăi regeşte timp de 4 ani. Pentru cei 7 ani de izolare, David a avut o glorioasă domnie neîntreruptă de 40 de ani. Pentru că a stat câteva ore printre lei, Daniel este înălţat mai presus de 120 prinţii… O, suflete nesigur, roagă-te serios, luptă-te pentru siguranţa ta şi răsplata îţi va fi pe măsura strădaniilor tale” (Thomas Brooks)

“Creştinul sigur înseamnă mai multă acţiune decât noţiune, mai multă dovadă decât bravadă, mai multe fapte decât cuvinte, mai multă trudă decât vorbă… ” (Thomas Brooks)

“Siguranţa şi mângâierea sunt de dorit, dar rodnicia este absolut necesară…Motivul pentru care Domnul ne oferă mângâierea şi siguranţa iubirii Lui este pentru a avea bucurie în slujirea Sa, pentru a ne încuraja în lucrarea Lui şi pentru a ne angaja cu totul inimile în acestea” (David Clarkson)

“Dându-i siguranţa veşniciei Dumnezeu l-a făcut pe David neînfricat şi nepăsător” (Thomas Brooks)

“După slava lui Dumnezeu cea mai mare dorinţă pe care o putem avea este propria noastră mântuire iar cea mai plăcută experienţă este siguranţa mântuirii noastre…Toţii sfinţi se vor bucura de cer când vor pleca de pe pământ, doar câţiva se bucură de el câtă vreme se află pe pământ” (Joseph Caryl)

“Siguranţa ne va ajuta în toate îndatoririle noastre creştine. Ne va înarma împotriva ispitelor, va răspunde tuturor obiecţiilor şi ne va susţine în orice situaţii… ” (Edward Reynolds)

“Doar cel ce este sigur de dragostea lui Dumnezeu umblă drept înaintea Lui” (Thomas Manton)

“Siguranţa mântuirii îl face pe un copil al lui Dumnezeu să creadă că cea mai importantă afacere a vieţii este încheiată, cea mai mare datorie, achitată, boala cea mai mare, vindecată şi sacrificiul cel mai mare, o lucrare isprăvită” (J.C.Ryle)

Celor ce aţi ascultat aceste citate ale puritanilor despre siguranţa mântuirii vă reamintesc că ele nu pot înlocui cuvintele Scripturii. Vă îndemn să descoperiţi din care pasaje biblice s-au inspirat autorii lor (temă pentru acasă) şi poate în urma auzirii cuvintelor lui Dumnezeu veţi putea şi voi la rândul vostru să spuneţi împreună cu apostolul Ioan (1 Ioan) “ştim”, care este expresia unei extraordinare asigurări pe care Ioan o dobândise personal:

Ştim…
“că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (2:3) “dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui D-zeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El” (2:5) “…dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (3:2) “Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi…” (3:14) “ştim că ne ascultă…ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut “(4:15) “ştim că oricine este născut din D-zeu nu păcătuieşte…ştim că suntem din D-zeu şi că toată lumea zace în cel rău…ştim că Fiul lui D-zeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui… ” (5:18-20) “V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui D-zeu, aveţi viaţa veşnică” (5:13)

Care este voia tatălui? Ca Isus să nu piardă pe niciunul dintre cei ce crezând în El, au venit la El, şi-au încredinţat destinele eterne în Mâna Lui. La care mai putem adăuga şi că voia Lui este să cunoaştem şi să trăim în această binecuvântare a siguranţei veşnice!

Concluzia principală: Ca şi Pâine a lui D-zeu, ca şi hrană spirituală, Isus oferă credincioşilor această asigurare a mântuirii şi a păstrării lor de către El!

2. Prejudecata iudeilor: 41-42

Acest pasaj ne descoperă motivul pentru care Iudeii l-au respins pe Isus Hristos.

Sistemul lor pământesc de valori i-a împiedicat să vadă adevărata valoare a lui Isus. Judecând după standardele exterioare şi omeneşti ei nu l-au putut accepta/recunoaşte pe Isus ca fiind trimis de D-zeu. Cu atât mai puţin să fie Mesia lor!

Un tâmplar, dulgher din nazaret? Reacţia lor la afirmaţiile profunde a lui Isus, că ar fi Pâinea Vieţii, Pâinea lui D-zeu, Pâinea care se coboară din Cer, a fost aceea de a evidenţia că El era doar fiul unui tâmplar din Nazaret pe care l-au văzut cu ochii lor cum a crescut în Nazaret. Au fost incapabili să înţeleagă cum un muncitor care provenea dintr-o familie săracă putea să fie un mesager special al lui D-zeu. De fapt, Însuşi Mesia Israelului!

Prezentă şi astăzi. Această prejudecată este exercitată şi-n zilele noastre! Ca şi cum averea şi poziţia socială sunt cele ce determină chemarea de către D-zeu a unui om!

Asta este ceea ce Iudeii au făcut. Aceasta a fost greşeala lor: au neglijat mesajul lui D-zeu pentru că l-au dispreţuit pe aducătorul lui!

El a fost într-adevăr o “piatră de poticnire” pentru ei

Definiţia cuvântului: “skandalon” – descrie declanşatorul capcanei pe care este aşezată momeala şi care dacă este atinsă prinde victima în captivitate. De asemenea, mai descrie o piatră pusă în drum cu scopul de a împiedica înaintarea – imaginea unei gropi săpate în drum şi acoperită cu crengi!

În NT “skandalon” este întotdeauna folosit în mod metaforic şi de regulă pentru a descrie ceva care stârneşte prejudecata sau devine o piedică, o oprelişte pentru alţii. În NT vedem că Hristos este considerat de către unii ca fiind piatra de poticnire (Mat.21:42, Luca 2:34, Fapte 4:11) sau de către alţii ca fiind însăşi temelia credinţei (1Petru 2:4-7, Mat.7:24-25).

Ceea ce ne spune nouă că în viaţa, lucrarea şi persoana Fiului lui D-zeu se poate găsi ori motiv de credinţă, ori de necredinţă. Că pentru unii, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos pot inspira încredere sau pot stârni opoziţie, împotrivire, indignare (mai ales în cei neprihăniţi de sine!). De felul în care ne apropiem de acestă “piatră” se hotărăşte dacă vom merge în viaţă veşnică sau în moarte veşnică. De atitudinea noastră faţă de piatra care Hristos este depinde relaţia noastră cu D-zeu. A găsi un motiv de poticnire, a ne împiedica în Isus reprezintă exact opusul credinţei (1 Petru 2:4, Evrei 11:6), dar credinţa este ceea care biruieşte “piatra de poticnire” care se află în Evanghelie, pentru că necredincioşii vor găsi întotdeauna o pricină de poticnire pe când creştinii îşi află chiar mântuirea şi binecuvântarea!

Aplicaţia: Noi trebuie să avem grijă să nu săvârşim aceeaşi greşeală ca şi ei. D-zeu poate folosi vase aparent neînsemnate în lumea aceasta pentru a-şi comunica mesajul Său.

Contrar tendinţei actuale de a da greutate mesajului Evangheliei dobândind notorietate şi prestigiu în lume obţinând o diplomă în teologie, doar ca mesajul să fie primit mai uşor (?!), personal văzând această prejudecată a Iudeilor nu cred că este necesar. În plus sunt prea multe cazuri în care oameni care au crezut că trebuie întâi să se afirme pe plan social pentru a putea predica Evanghelie cu autoritate, s-au distins printr-o compromitere a mesajului ei!

Dar, recunosc că echilibrul este necesar în această privinţă. Ceea ce este necesar este ca creştinii să fie destoinici pentru orice lucrarea bună (2 Timotei 3:17). Echiparea spirituală este necesară celui ce este trimis să predice Evanghelia.

3. Atracţia divină: 43-47

4. Mâncarea nepieritoare care dă viaţa veşnică: 48-51

5. Cearta iudeilor: 52

Iudeii s-au contrazis între ei. S-au înfierbântat atât de tare în argumentele lor încât nici nu le-a trecut prin cap să lase decizia pe seama lui D-zeu. Fiind atât de preocupaţi în a spune tuturora ce cred ei despre Isus şi care este părerea lor, au omis să fie la fel de preocupaţi în a afla părerea lui D-zeu despre Isus. Aceasta este “cearta” care continuă şi-n zilele noastre! Părerea lui D-zeu despre Isus limpede exprimată în Scripturi este ignorată!

 

Respingerea şi primirea Lui Isus Hristos

(Ioan 1:6-13)


Ideile principale ale pasajului:

I. Ioan Botezătorul: Un martor al Luminii (v.6-9)
II. Venirea lui Isus Hristos (v.10-13) (Tragedia respingerii)

– Cum îl primim?
– Condiţia numirii noastre, copii ai lui Dumnezeu (v.12)
– Cum Devenim copii ai lui Dumnezeu (v.13)

I. Ioan botezătorul: un martor al luminii (v.6-9)

6. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan
7. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9. Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume.

Ioan botez.- Primul vestitor al mântuirii: ce privilegiu!!

Ioan a fost un om cu o misiune exactă – El a venit ca să mărturisească despre Isus Hristos – El a fost un personaj unic având o misiune unică – Este ultimul dintre profeţii VT şi primul creştin – Isus îl numeşte cel mai mare dintre cei născuţi din femei (vezi, Mat.11:11) – A avut privilegiul de a-l prezenta primul pe Isus Hristos, atât Israelului cât şi lumii întregi!!

Ioan avea un caracter deosebit: o viaţa simplă – locuia în deşert – o haină (“parpalacul”) din păr de cămilă – un regim alimentar deosebit: lăcuste şi miere sălbatică (crocant şi dulce!?)

– unul dintre cele trei personaje ale Bibliei care au făcut “jurământul nazireatului” pe toată durata vieţii lor. Samuel, Samson (care a eşuat penibil) şi Ioan. Alţii l-au ţinut temporar, dar Ioan, pe viaţă!

Misiunea sa exactă era de a mărturisi. El nu a fost doar un simpatizant, sau un “avocat” care să prezinte dovezi ce confirmă adevărul spuselor sale, ci a fost un “martor”. El pur şi simplu a spus ceea ce-a ştiut despre Isus Hristos şi a făcut-o cu intenţia de a-i aduce pe păcătoşi pe un drum cât mai scurt la Isus. De a face o proclamaţie directă a Mesiei poporului lui Israel.

Ioan Botezătorul a frânt tăcerea de aprox. 400 de ani dintre VT şi NT. Din această cauză se pare că unii i-au acordat o prea mare prioritate atribuindu-i un loc care se cuvenea doar lui Isus. Unii comentatori biblici cred că prin ceea ce a scris, apost. Ioan a dorit să-l reaşeze pe Ioan Botezătorul la locul cuvenit; să fie Înaintaşul lui Isus, Glasul care anunţa venirea Lui. Nu el era Acela dar era Glasul Lui! Deosebita lui autoritate profetică a produs o puternică impresie asupra tuturor. La un moment dat chiar şi asupra lui Irod despre care care se spune că-l asculta cu plăcere, dar care în cele din urmă i-a tăiat capul (Marcu 6:20-21)!

Această puternică impresie se datorează modului exemplar în care şi-a îndeplinit misiunea şi datorită consacrării lui în slujba Lui Isus. El reprezintă pentru noi un model al mărturiei creştine.

Aplicaţie:

Şi noi avem astăzi o misiune foarte exactă, aceea de a-l face cunoscut lumii pe Domnul nostru. Avem de asemenea un mesaj foarte clar şi foarte direct: Evanghelia – vestea morţii Lui pentru păcatele noastre şi a învierii Sale ca dovadă a îndreptăţirii noastre.

Pentru a ne îndeplini cu succes misiunea noastră, am primit de la Dumnezeu putere. Dar în timp ce la Ioan vedem că această putere l-a dus la sacrificiul total, la noi nu pare să aibe acelaşi efect!

Cum folosim această putere de a-i fi martori, putere despre care se vorbeşte în Fapte 1?

Până unde duce sacrificiul nostru în continuarea acestei lucrării începute de Isus şi după înălţarea Lui la cer, încredinţată nouă, ucenicilor Săi din toate veacurile?

Până la ce nivel de devotament îi permitem să ne aducă puterii de a fi martori ai Săi?

Pe Ioan Botezătorul l-am văzut dând totul pentru onorarea misiunii lui. Se poate spune despre el că a fost un om“dezlănţuit” în slujba lui Dumnezeu!

Se poate spune acelaşi lucru despre noi?

A trăit o viaţă necompromisă şi a lăsat un mesaj inconfundabil: L-a făcut cunoscut lumii pe mântuitorul. Şi-a îndeplinit misiunea cu mare succes. În ciuda, pierderii propriei vieţi pe care n-a considerat-o dragă.

Pot din cuvintele noastre (mesajele noastre) să-l cunoască oamenii pe Isus Hristos?

S-a exclus pe sine!

Pe Ioan Botez. nu-l vedem niciodată preocupat să atragă atenţia asupra lui însuşi. Preocuparea faţă de sine este absentă din mărturia lui. Ba dimpotrivă, a spus că “El (Isustrebuie să crească, iar el (Ioan Botez.) să se micşoreze” (Ioan 3:30).

Omul îmbrăcat cu ceea ce noi am numi astăzi “o şubă” şi care mânca şi trăia ca un pustnic, ca un adevărat monah, nu a dorit să se laude lumii cu nici unul dintre aceste aspecte ale vieţii sale…Pe când alţii din zilele noastre fac tocmai opusul!

Exemplu: (vezi, oribilul exemplu de marţi seara de la emisiunea TV “Viaţa Spirituală” în care Titi Dincă, prezentatorul, a “precizat” de câteva ori că un invitat avea 43 de ani trăiţi într-o mănăstire iar celălat monah, 20 şi ceva!)

Dacă a trăit aşa, Ioan nu a făcut-o ca să atragă lauda şi recunoaşterea oamenilor, ci ca să sugereze dăruirea lui în slujba lui Dumnezeu, devotamentul şi sacrificiul necesar pentru îndeplinirea chemării de creştin. El nu ţinea cu tot dinadinsul ca oamenii să ştie câţi “ani de pustie” el are la activ. Dorea fierbinte să-l ştie şi să-l primească pe Isus. El, Isus, este “cel ce vine din cer” şi care “este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ este pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai presus de toţi” (3:31). Acestea au fost cuvintele lui!

Pentru ca toţi să creadă prin el…

El nu a trăit pentru el, ci pentru Isus. A trăit într-un fel în care să toţi să “creadă” în Isus prin el.

Facem noi tot ce putem pentru ca oamenii să creadă în El prin noi? Gândiţi-vă în acest moment la câteva lucruri ce le-aţi fi putut face şi prin care toţi puteau să creadă în El, dar nu le-aţi făcut.

Sunt lucruri pe care dacă le-aţi face, toţi ar crede în El prin voi? Fără îndoială că sunt. Faceţi-le şi veţi deveni cel mai bun motiv pentru ca oamenii să-l accepte pe Isus! Dacă nu le faceţi, îşi vor scuza necredinţa cu ceea ce voi n-aţi făcut!

Ilustraţie: Cineva a spus că creştinii sunt fie cel mai bun motiv ca oamenii să-l primească pe Isus, fie scuza ca să nu-l primească!! Eşti tu un motiv sau o scuză?

Prin noi?

Nu-i aşa că dacă s-ar spune că noi mărturisim despre Hristos pentru ca toţi că creadă în El prin noi, primul gând care ne vine în minte este “prin noi”? Că ne închipuim la amvoane înaintea mulţimilor de păcătoşi cărora le predicăm cu putere? Dar acea putere pentru ca ei să creadă în El nu rezultă atât din ceea ce spunem, ci din cât de devotaţi suntem în particular!

Se poate spune, în Petroşani, sau în ţara mea, a venit un om trimis de Dumnezeu (nu de o biserică anume!): care este numele lui? Există un asemenea om? Vrem să-l cunoaştem! Cine este acela?

Ioan botez. A predicat pocăinţa şi a trăit pocăinţa. Se poate spune la fel depre noi?

Exemplu:

“În timp ce un misionar creştin vorbea unui grup de femei hinduse, una dintre acestea s-a îndepărtat în tăcere. La scurt timp s-a întors înapoi şi părea să asculte cu şi mai mare atenţie ca înainte. “De ce ai plecat în mijlocul predicii mele?” a întrebat-o misionarul. Ea i-a răspuns: “Am fost atât de interesată de lucrurile minunate pe care le spunea-i încât m-am dus şi l-am întrebat pe servitorul tău dacă trăieşti ce spui. El a spus că o faci. Aşa că m-am reîntors aici să aud mai multe despre Isus!”

II. Venirea Lui Isus Hristos (10-13)

10. El era în lume şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu l-a cunoscut.
11. A venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit.
12. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13. născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.

Drama respingerii Lui

Data trecută am văzut care este cea mai triumfătoare declaraţie a scripturii. Vers.5 – “Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o”. Vers.11 ne spune că, “A venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit”! Ce ne spune aceasta?

Imaginaţi-vă cum Dumnezeu, Creatorul universului, a intrat în casa unor oameni, a stat la masă cu ei, a umblat cu ei, a stat în barcă cu ei, sau a mers la Templu împreună cu ei. Cum a trăit în acelaşi oraş cu oameni care nu l-au primit. El s-a aflat în lume, printre oameni. Au ştiut ei cine este El? De unde venea? Ei nu l-au recunoscut şi nu l-au cinstit ca atare. Nu şi-au dat seama cine a stat la masa lor, cu cine au umblat pe drum, cine este Cel ce-a venit printre ei. Mai mult decât atât, nu l-au primit în inimile lor. Nu i-au acordat recunoaşterea spirituală care I se cuvenea!

Lumea a fost atât de inconştientă de prezenţa Lui încât nu şi-a dat seama pe cine avea în mijlocul ei. Păcatele i-au împiedicat pe oameni să-şi dea seama cine era printre ei. Iar atunci când El le spunea cine era, nu credeau! Nici până astăzi nu-l cred!

S-a aflat în lume, în mijlocul creaţiei Sale şi a creaturilor Sale şi totuşi acestea nu l-au recunoscut. Vedem, marea, vântul, pământul, moartea, dracii, recunoscându-l şi ascultându-l necondiţionat, dar cu câteva excepţii nu-i vedem şi pe toţi oamenii facând la fel! Cum de s-a putut aşa ceva? Ce i-a împiedicat pe aceştia să-l primească? Dintre toate animalele doar omul este dotat cu înţelepciune şi gândire. Singurul dotat cu personalitate. Şi totuşi el, omul, cununa creaţiei Lui este cel ce nu l-a primit! Nu este aceasta cea mai mare tragedie? El a venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit.

Exemplu: E ca şi cum un tată nu este recunoscut ca tată de chiar proprii lui copii de sânge, pe care i-a făcut, pe care i-a crescut, i-a hrănit, i-a îmbrăcat, i-a educat şi i-a făcut oameni. Când vedem lucrul acesta petrecându-se oamenilor îl numim nerecunoştinţă. Dar Însuşi Dumnezeu S-a aflat în mijlocul lor. Lui îi datorează existenţa şi ei nici măcar nu vor să recunoască cine este! Şocant!

De aceea, cu cât mai şocant este să ştii că cel respins, refuzat şi nerecunoscut nu este un tată pământesc, ci chiar Tatăl ceresc. Dumnezeu, Creatorul acestor fiinţe nerecunoscătoare şi neprimitoare, înstrăinate şi ostile Lui, sunt ignorante faţa de prezenţa Lui în mijlocul lor din pricina stării lor de păcat în care s-au născut şi în care trăiesc toţi.

Inconştienţa unei lumi întregi faţă de Creatorul ei este nespus de mare. Ce contează o minoritate de credincioşi, dacă ne gândim la cât de mulţi l-au respins? Că a fost respins de poporul Său şi i-au fost cei mai neprimitori chiar cei ce erau de un trup cu el? Această tragedie nu poate fi compensată de faptul că alţii au crezut, sau de faptul că Creştinismul a ajuns să se răspândească în lume devenind chipurile, o religie mondială. Majoritatea creştinilor cu numele nu-l cunosc şi nu l-au primit nici ei. În multe biserici, El este un Necunoscut. Ignoranţa faţa de Dumnezeu domină încă.

Recunoaşterea lor a Lui Isus a mers până acolo încât să admită că era un om. Doar un simplu om. Cine este Acesta de iartă chiar şi păcatele? Doar Dumnezeu poate ierta păcatele! Ei nu vedea înaintea ochilor decât un om.

Dar, Isus deşi făcea aceasta tocmai pentru a le demonstra că este mai mult un om, nu a fost recunoscut ca atare. La fiecare sugestie a Lui sau declaraţie directă cum că ar fi Dumnezeu, ei au reacţionat violent. L-au considerat doar un învăţător, cel mult un profet, un lucrător de miracole, dar nicidecum Fiul lui Dumnezeu, sau Dumnezeu Fiul!! Nu ştiau cine este, de unde vine, ce vrea de la ei. Avea o naştere suspectă, o copilărie neobişnuită, deşi după toate aparenţele era un om normal. În cele din urmă şi-au finalizat neacceptarea eliminându-l dintre ei răstignindu-l pe cruce. Acela a fost singurul loc din univers pe care I l-au repartizat şi de unde au crezut că nu-i mai poate incomoda şi stânjeni în necredinţa şi-n păcatul lor. Acolo se află şi astăzi pentru cei mai mulţi, dar nu cred că nu-i incomodează! Cred că sunt chiar foarte stânjeniţi în conştiinţele lor în timp ce-şi văd de păcate.

Drama respingerii Lui Isus Hristos este şi mai amplificată când ne gândim că limba originală ne sugerează că El a venit “acasă” la El, la ai Săi. Leon Morris oferă această ilustraţie:

“Un om epuizat de muncă vine pe drumul către casă. Obosit, dar bucuros că truda acelei zile s-a încheiat se îndreaptă nerăbdător către căminul său drag. Paşii i se precipită pe măsură ce se apropie de casa lui. În sfârşit, vede casa cea dragă. Bagă mâna în buzunar pentru a scoate cheia… dar aceasta nu este de găsit! Nici o problemă! Familia lui este acasă. Ajuns la uşă sună la sonerie. Sună o dată, de două ori, de trei ori… şi tot aşa o vreme. Nimeni nu-i deschide. Ai Săi sunt în casă şi-şi dau seama că el aşteaptă afară la uşă. Perdeaua de la fereastră se mişcă un pic iar ochi pe care el îi cunoaşte atât de bine, îl privesc cu suspiciune, lăsându-l să stea în pragul uşii închise. Ce ilustraţie stupidă spuneţi? Este exact ce i-au făcut oamenii lui Isus!
Este ceea ce oamenii continuă să-i facă şi azi!”

Condiţia numirii noastre, copii ai Lui Dumnezeu (v.12)

“Dar tuturor celor ce l-au primit”, indică existenţa unor excepţii. Celor care l-au recunoscut şi l-au primit în vieţile lor Dumnezeu le-a făcut un mare favor: I-a primit în familia Lui.

Condiţia aşadar, este primirea Lui, credinţa în numele Lui!

Foarte important de reţinut: Dreptul de a ne numi “copii ai Lui Dumnezeu” este un drept dat doar de Dumnezeu!

Poţi să ai acest drept doar atunci când…

Când,

Eşti născut din Dumnezeu primindu-l pe Fiul Lui, Isus,

Eşti născut din Dumnezeu prin voia Lui,

Poţi să te numeşti copil al Lui Dumnezeu. El îţi dă atunci acest drept!

Acest drept aparţine doar acelora care s-au născut din nou, din Duhul lui Dumnezeu. Nu este al nimănui altcuiva! Nici a celor născuţi din sânge, nici a celor născuţi din voia firii lor şi nici a celor născuţi din voia vreunui om.

Condiţia numirii noastre, “copii ai Lui Dumnezeu” – ver.12: “Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”

Te naşti din Dumnezeu prin a-l primi pe Fiul Său. Aceasta este o condiţie de îndeplinit şi un act conştient ce se aşteaptă de la noi pentru a avea dreptul să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Merită observat că apost. Ioan nu pleacă de la premiza că toţi sunt deja copii ai lui Dumnezeu!

Cine porneşte de la o astfel de premiză ajunge la iluzii!

Ce este o premiză?

Premiză – 1. o deducţie bazată pe o idee preconcepută, formată mai dinainte (uneori neverificată); 2. o presupunere ce se bazează pe ceva ce în mod automat se consideră adevărat (fără ca neapărat să fie aşa); 3. o concluzie ce porneşte de la un argument considerat din start ca fiind adevărat.

Iluzie – 1. aparenţă înşelătoare, datorită perceperii denaturate a realităţii; 2. speranţă, dorinţă neîmplinită; 3. amăgire.

A-şi face iluzii – a nădăjdui sau a face să nădăjduiască lucruri irealizabile

Un exemplu de actualitate – Trist

Biserica Ortodoxă Română este notorie la noi pentru practicarea iluzionismului în grija “pastorală” pentru suflete (deşi nu este doar cazul ei, ci şi a multora neo-protestante). Cum adică? Foarte simplu, pornind de la premiza că toţi sunt creştini, că poporul român s-a născut creştin şi că este creştin de 2000 de ani(!?), acesta se iluzionează cu privire la realitate şi la adevărata lui stare spirituală ce se poate simplu constata doar coborând în stradă. Biserica aceasta îi consideră creştini şi credincioşi pe români chiar de când s-au născut, adică copii ai lui Dumnezeu, pe oameni care niciodată nu au luat decizia personală de a-l primi conştienţi pe Fiul lui Dumnezeu în vieţile lor şi care nu sunt născuţi din Dumnezeu, ci doar din sânge, din voia firii lor, sau din voia vreunui om, fie el pastor, sau patriarh. Aceasta este o gravă eroare ce le oferă oamenilor un sentiment fals de siguranţă în sânul grupării care-i consideră ca atare. Cei ce acceptă de la sine şi gratuit această iluzie, îşi pun în pericol soarta lor eternă!

Apostolul Ioan, autorul evangheliei nu porneşte de la o astfel de premiză. Dimpotrivă, o neagă vehement. Ioan nu susţine ideea preconcepută că oamenii îl au pe Isus şi ca prin urmare că ar fi copii ai lui Dumnezeu. Dacă ar fi avut o astfel de idee preformulată s-ar fi amăgit singur şi n-ar fi avut rost să mai scrie ca oamenii să creadă şi crezând să aibe viaţa (vezi, 20:30-31). În schimb, el spune că oamenii devin copii ai lui Dumnezeu doar îndeplinind nişte condiţii foarte exacte (adică, să-l primească pe Isus) şi doar trecând printr-o experinţă foarte necesară (adică, să se nască din Dumnezeu, vezi, cap. 3). Biblia se opune cu tărie acestui fel de premize şi de idei preconcepute. Ioan Botezătorul le-a spus fariseilor şi saducheilor care veneau să primească botezul lui, dar care nu făcuseră încă roade vrednice de pocăinţă,

“să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Avem ca tată pe Avraam! Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam” (Mat.3:8-9).

De aceea, putem vedea că Biblia se opune iluziilor de acest fel!

Sau, pe Isus îl vedem încercând să alunge iluzia iudeilor că ar fi slobozi şi nu robi ai păcatului, sau dorind să spulbere deducţia pripită că ei ar fi fiii lui Avraam doar fiindcă sunt sămânţa lui când în realitate faptele lor îi recomandau ca avându-l drept tată pe diavol !! Putem vedea aceasta în dialogul pe care Ioan îl relatează în cap. 8, de la v.30 la 44.

Aşa cum ne-a spus-o vers.11, lumea nu l-a cunoscut şi nu-l cunoaşte, oamenii nu l-au primit şi nu-l primesc nici astăzi. Oamenii se nasc ignoranţi faţă de Dumnezeu. De aceea, cei ce vor să fie copiii Lui, trebuie să-L primească – care este un act de voinţă şi conştient – pe Fiul Lui, pe Isus. Nu, “să primească” un botez, de mic sau de mare, nu, să primească o credinţă, ortodoxă sau alta, nu să primească dreptul de membru al unei biserici sau al alteia, ci să-L primească pe El, pe cel ce este mântuitorul!

Cine le dă dreptul?

După aceea, cel ce dă dreptul unor oameni să se numească copii ai lui Dumnezeu nu poate fi altul decât Dumnezeu! Nimeni altul, fie el popă, pastor sau predicator şi nimic altceva, fie religie, tradiţie, moştenire, nu îndreptăţeşte pe un alt om să se numească copil al lui Dumnezeu. Dumnezeu este cel ce eliberează “autorizaţie de creştin”(?!). Mulţi poartă ilegal acest nume şi şi-au falsificat dreptul de a-l purta. Ei şi-au asumat acest drept de altundeva, şi nu Dumnezeu le-a dat! Îşi bazează presupunerea lor că sunt copiii Lui pe altceva decât că l-au primit în inimile lor pe Isus şi cred în Numele Lui pentru mântuirea şi iertarea lor. Aceştia sunt nişte bastarzi spirituali! Cred că pot să-şi aroge acest drept fiindcă aparţin unei anume biserici sau frecventează o anume adunare creştină. Că au o credinţă mai deosebită decât a altora. Din păcate toate aceste temeiuri nu-i justifică să se numească “copii ai lui Dumnezeu” cum i-ar justifica dacă l-ar primi pe El. Aceste presupuneri forţate nu aduc o pace deplină a conştiinţei că poartă cu îndreptăţire numele de “creştin” fiindcă l-au primit personal pe Cristos. Nu pot să înlocuiască nici recunoaşterea din partea lui Dumnezeu a legitimităţii lor ca şi copii adevăraţi ai Lui. Aceşti oameni sunt de compătimit! Fie ca Dumnezeu să nu le dea linişte sufletelor lor şi conştiinţelor lor până ce nu primesc acest drept direct de la El!

Cine îţi dă “dreptul” ţie să te numeşti copil al lui Dumnezeu?

Ce te face să crezi că eşti creştin? Faptul că într-o zi l-ai primit conştient pe Isus Hristos şi crezi în Numele Lui, sau presupunerea că eşti deja creştin fiindcă te-ai născut creştin, te-ai botezat în apă, sau te-ai alăturat unei adunări creştine?

Cum devenim copii ai Lui Dumnezeu? Prin naştere din Dumnezeu! (v.13) Nu este nimic mai important în viaţă decât să ştii că îl cunoşti pe Isus Hristos! Să ai asigurarea că întreţii o autentică relaţie personală cu El. Pentru a ajunge să afli cu siguranţă aşa ceva este nevoie să începi cu o onestă examinare de sine. Altfel spus, cu o confruntare de sine. Dacă eşti un creştin adevărat atunci vei fi încurajat şi mişcat de privilegiul ce ţi s-a acordat: de a-l cunoaşte pe El! Dar dacă nu eşti creştin cu adevărat, atunci trebuie să profiţi de această ocazie pentru a-ţi descoperi adevărata ta condiţie spirituală. Dacă nu-l cunoşti pe Dumnezeu, nu eşti un copil al Lui şi nu mergi în ceruri! În acest caz nevoia ca tu să iei o decizie de a-l primi pe Isus este mai mult decât evidentă!

Dovezi ale naşterii “din nou”, “de sus”, sau “din Dumnezeu”

Ne vom afla acum în căutarea “dovezilor interne” ale naşterii din nou, ale înfierii noastre de către Dumnezeu. Există şi “dovezi externe”: viaţa de zi cu zi, exemplul personal, etc., dar pentru liniştea noastră această dovadă se află în noi şi o putem găsi.

Câteva “dovezi interne” ale naşterii tale din nou.

Când eşti născut din Dumnezeu sunt câteva lucruri care se petrec lăuntric în tine. Devii un copil al lui Dumnezeu. Dumnezeu îţi dă dreptul să te numeşti aşa, dar nu o declară cu o voce audibilă lumii din jurul tău! Aşadar cum ştii că eşti copil de Dumnezeu? Iată câteva din “dovezile interne” (Danny Bond – Pacific Hills Church) ale devenirii tale:

Rom.8:15-16

“Şi voi n-aţi mai primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Ava! adică, Tată! Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”

Galat.4:6

“Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: Ava, adică Tată! “

Avem aceeaşi apropiere şi intimitate cu Dumnezeu pe care a demonstrat-o Isus. În Marcu 14:36, expresia folosită de Isus în rugăciunea Sa din gradina Ghetsimani sugerează apropiata relaţie personală pe care El o avea cu Tatăl: “Ava, adică Tată (“Daddy”,”Tati”,”Tăticule”)…depărtază de la Mine paharul acesta! Totuşi facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu”.

Astfel, o “dovadă internă” este să vezi la tine aceaşi intimitate cu Dumnezeu pe care am văzut-o la Isus. Întreabă-te…

* Există aceeaşi naturaleţe în relaţia ta cu Dumnezeu care există normal într-un copil care nu este nevoie să fie convins că-i aparţine tatălui său?

Crezi că mai este necesar să-l convingi pe Gabriel că Teo este tatăl lui? Nu, pentru că i se pare atât de natural să fie! O ştie şi chiar dacă eu aş nega-o el încă ar crede-o! (Vezi, explicaţia lui Danny! Aflat într-o mulţime de străini aceasta spune “ştiam, simţeam că între toţi acei oameni/bărbaţi şi tatăl meu exista o diferenţă!” Relaţia lui cu tatăl său i se părea mult diferită de cea cu alţi oameni.) Ai un natural sentiment, sau simţământ de apartenenţă la Dumnezeu?

În cazul unui creştin acest sentiment este imposibil să apară fără lucrarea Duhului Sfânt, după cum am văzut mai sus. În acelaşi timp este adevărat că această mărturie interioară nu poate fi falsificată şi înlocuită de nici una din religiile lumii, sau de vreun truc al oamenilor religioşi.

De asemenea, un creştin adevărat posedă un simţământ de apartenenţă nu numai lui Dumnezeu dar şi celor ce sunt la rândul lor copiii Lui. Este una să nu te simţi aproape de unii, dar alta să simţi că le aparţii. Că ai ceva în comun cu aceştia. De câte ori nu vi s-a întâmplat să simţiţi că aveţi ceva în comun cu un necunoscut? Nouă ni s-a întâmplat de câteva ori. Odată la Bucureşti într-un restaurant, în “săptămâna de miere” (n-am avut parte de “o lună”!), pe când ne reîntorceam de pe Litoral am cunoscut nişte “necunoscuţi” doar bănuind că aveam ceva în comun. Într-adevăr, şi ei erau creştini! Altă dată, tot reîntorcându-ne de la mare ne-am cunoscut în tren cu un cuplu din Târgu-Mureş care lucrează la o editură creştină, cu care nu aveam nici o lagătură, decât tricourile! Alteori, ştii pur şi simplu că deşi nu te vezi cu unii ai un fel de asigurare cu privire la aceştia şi o căldură care-ţi cuprinde sufletul numai când te gândeşti la ei. Vrei să fii împreună cu ei, vrei să fii cu cei ce sunt ai Lui.

Înţelegem atunci de ce unora nu le pasă prea mult să vină duminica la biserică! Nu simt cu tărie că ne aparţin sau că noi le aparţinem. “Ai mei”, “de-ai noştri”; aţi observat că avem expresia “cei din biserica mea”, “cei din biserica noastră”? (1 Ioan 5:1-3) Ştiţi cum de mici ne căutăm grupul căruia să-i aparţinem? Ei bine, dacă nu ai asemenea relaţie cu creştinii, nu doar dintr-o anume biserică, ci cu creştinii în general, ar trebui să te îngrijorezi! Dar ai speranţă. Poţi ajunge la capătul căutării tale!

1 Ioan 3:1-5

“Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu l-a cunoscut nici pe El”


Studiul Evangheliei După Ioan

 

 

Hristos, Pâinea vieţii

 din revista „The Christianʼs Friend”

Iosua 5 .Voi spune câteva cuvinte cu privire la felul în care Hristos poate fi văzut ca hrana noastră. El poate fi privit ca hrana creştinului în trei moduri.Mai întâi, ca păcătos salvat; în al doilea rând, în legătură cu poziţia în locurile cereşti în Hristos; şi în al treilea rând, ca străin şi călător aici jos. Însă acest ultim aspect este doar secundar, şi nu partea cuvenită creştinului. Domnul i-a spus lui Israel că El S-a coborât să îi elibereze din Egipt, şi să-i ducă în ţara Canaan. El nu a spus nici un cuvânt despre pustie atunci când a venit să îi izbăvească din Egipt deoarece intervenţia Lui pentru ei era în puterea răscumpărării şi pentru împlinirea promisiunilor Sale. Totuşi, pustia exista, tot aşa precum răscumpărarea din Egipt şi intrarea în Canaan; iar Hristos ne răspunde ca hrană a noastră la toate aceste trei lucruri. Două dintre ele sunt permanente; pentru că suntem hrăniţi de Hristos în două moduri permanent; aceasta în răscumpărare şi în glorie. Al treilea mod este ca mana pe care o avem de-a lungul întregului drum. În aceste trei feluri Hristos îi întâmpină pe ai Săi, şi îi hrăneşte deplin. Două dintre ele rămân, după cum am văzut; însă al treilea încetează atunci când împrejurările pe care trebuia să le întâmpine vor fi trecut. Ei au mâncat paştele şi mana până când au intrat în ţară, iar apoi mana a încetat. Însă ei au continuat să mănânce paştele.

Există două moduri în care este potrivit ca noi să ne hrănim întotdeauna cu Hristos. Mai întâi, ca paşte; pentru că ei au mâncat mielul pascal atunci când pustia s-a sfârşit iar Egiptul fusese demult lăsat în urmă. Atunci când erau în Egipt, sângele era pe pragul de sus şi pe uşiorii uşii, iar israeliţii au mâncat din miel înăuntrul casei. Gândul pe care îl aveau în timp ce mâncau era că Dumnezeu trecea prin ţară ca un judecător răzbunător; iar scopul sângelui de pe uşiori era să Îl ţină pe Dumnezeu afară, care a fost un mare lucru de făcut. Căci dacă ar fi fost adus în prezenţa lui Dumnezeu ca judecător, aceluia în care s-ar fi găsit păcat ar fi fost suferinţa.

Starea unuia care se hrăneşte acum din Hristos este doar potrivit cu cât preţuieşte el valoarea crucii, datorită temerii a ceea ce merită păcatul cu adevărat. Atunci când am pătruns în efectul sângelui mielului pascal, am intrat în Canaan, şi ne bucurăm de pacea ţării ca un popor eliberat, care a trecut Iordanul – nu doar Marea Roşie; aceasta înseamnă că am trecut prin moarte şi înviere – nu ca doar cunoscându-L pe Hristos mort şi înviat pentru noi, cum ne este arătat în Marea Roşie, ci ca fiind morţi împreună cu El şi intrând cu El în locurile cereşti, ca în Iordan. Atunci caracterul lui Dumnezeu este cunoscut ca Dumnezeul lor; aceasta înseamnă Împlinitorul a tot ce El a avut în gând cu privire la ei. Acum Dumnezeu nu mai este ţinut afară, ci se savurează dragostea Lui, nu se priveşte la Dumnezeu ca la cruce, revărsându-Şi mânia în judecată asupra păcatului. În Isus, pe cruce, a fost dreptate deplină şi dragoste deplină. Câtă ascultare de Tatăl şi ce dragoste măreaţă pentru noi! Şi acesta este felul în care sfântul care se află în pace se hrăneşte la cruce. Nu se hrăneşte la cruce ca ştiind că este în siguranţă; pentru Israel ţinerea paştelui după ce au intrat în Canaan a fost foarte diferită de ţinerea când judecata trecea pe lângă ei. În Canaan erau în pace, şi puteau să Îl glorifice pe Dumnezeu în felul acesta, în amintirea răscumpărării lor din Egipt.

În această imagine vedem prezentat nu pe păcătosul care simte că se află în siguranţă, ci pe sfântul care Îl poate glorifica pe Dumnezeu în sentimentele sale, inima revărsându-i-se încrezătoare, şi hrănindu-se cu Hristos ca grâul vechi al ţării – cel de-al doilea Adam, Domnul din ceruri. Acum Îl vedem pe Hristos prin credinţă la dreapta lui Dumnezeu ca Om glorificat, nu doar ca Fiul lui Dumnezeu, ci ca Fiu al Omului; ca şi Ştefan, atunci când cerurile i s-au deschis, şi L-a privit pe Isus la dreapta lui Dumnezeu. Tot aşa Îl vedem şi noi acolo sus. Nu Îl vedem aşa cum este arătat în Apocalipsa, aşezat pe un cal alb, venind din cer. El va veni într-adevăr, şi ne va lua sus acolo unde este şi El, şi vom fi ca El şi pentru totdeauna cu El; însă ne vom hrăni cu El atunci când vom fi acolo ca şi cu grâul vechi al ţării, iar aceasta este partea care ni se cuvine încă de pe acum; mana nu este partea noastră, deşi ne este asigurată pe cale.

Iosua Îl vede pe Iehova ca pe Căpetenia Oştirilor lui Iehova (Domnului), iar Israel se hrăneşte în ţară înainte de a lupta. Şi partea noastră este să ne aşezăm în ea înainte de a lupta, deoarece Dumnezeu ne-a dăruit-o. Ei nu mai mănâncă mana în Canaan, deoarece aceasta era pentru pustie. Mana nu este Hristos în ceruri; este Hristos aici jos. Nu aceasta este partea noastră; partea noastră este grâul vechi al ţării; acesta înseamnă, potrivit planurilor lui Dumnezeu, răscumpărare şi glorie. Însă întreaga noastră viaţă este un exerciţiu aici jos, sau păcat (exceptând că Dumnezeu ne dăruieşte momente de bucurie), deoarece în timp ce aici nu este nimic altceva decât ceea ce acţionează asupra cărnii, sau ceea ce permite prilejul slujirii lui Dumnezeu. Putem falimenta, iar atunci Hristos vine şi ne hrăneşte cu mană; aceasta înseamnă simţirea Lui cu noi aici jos, şi ne arată cum se aplică harul Lui tuturor împrejurărilor vieţii noastre zilnice – iar aceasta este un lucru minunat. De cele mai multe ori, în cea mai mare parte a vieţii noastre, suntem ocupaţi cu aceste lucruri, lucruri necesare şi legitime, fără îndoială, dar nu ne ocupăm cu bucuria cerească în Hristos; iar aceste lucruri sunt capabile să întoarcă inima de la Domnul, şi să împiedice bucuria noastră. Însă dacă dorim să ne alimentăm apetitul cu El ca grâu vechi al ţării, trebuie să avem obiceiul hrănirii cu El ca mană.

De exemplu, ceva poate să mă facă nerăbdător în timpul zilei. Ei bine, atunci Hristos este răbdarea mea; iar astfel El este mană pentru a mă susţine în răbdare. El este izvorul harului, nu doar exemplul pe care l-am arătat. El este mai mult decât atât; pentru că îmi voi lua putere din El, pentru a mă hrăni cu El zilnic; căci avem nevoie de El, şi este imposibil să ne bucurăm de El ca miel pascal, dacă nu ne hrănim de asemenea cu El ca mană.

Cunoaştem că Dumnezeu Îşi găseşte plăcere în Hristos, iar El ne dă putere să Îl savurăm de asemenea. A avea asemenea afecţiuni înseamnă cel mai înalt privilegiu posibil; însă pentru a-L savura, trebuie să ne hrănim cu El în fiecare zi. Aceasta înseamnă a-L cunoaşte pe Hristos coborât pentru a aduce harul necesar, şi pentru a transforma împrejurările periculoase cu care suntem înconjuraţi în ocazii în care ne putem hrăni cu El ca mană pentru a ne susţine şi a ne întări în încercarea noastră.

articol preluat şi tradus de pe stempublishing.com

 

A PLÂNS CU AMAR

”Şi Petru şi-a adus aminte de vorba, pe care i-o spusese Isus: “Înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.” (Matei 26:75)

mihai sarbuA fost sigur pe el. Atât de sigur încât i-a spus Mântuitorului că va muri pentru El: “Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru.” (Matei 26:35). Ca să dovedească și-a luat și sabia și a încercat să o folosească. Dar când a realizat că evenimentele la care era părtaș nu se derulau după scenariul imaginat de el a început să cedeze puțin câte puțin. Rămâne la distanță de Domnul Isus apoi intră în curtea marelui preot ca să vadă sfârșitul. Sfârșitul lui deoarece în final – în timp ce cocoșul cântă – a izbucnit în lacrimi amare și a plecat în noapte. Ce sumbru și  trist! Un titan de talia lui Petru ajunge să se lepede de Fiul lui Dumnezeu în fața slujincelor și a aprozilor de la curtea marelui preot. Cum se poate așa ceva: să începi extraordinar și să sfârșești lamentabil?

Ce s-a întâmplat cu ucenicul înfocat care apărea drept ”purtător de cuvânt” al grupului? Creionăm câteva motive care aș dori să te pună pe gânduri și să te ajute să realizezi unde te afli în relația ta cu Domnul și ce trebuie să (nu) faci ca să lupți lupta cea bună a credinței și să termini cu bine alergarea. Nu de alta dar te așteaptă medalia olimpică în glorie și ar fi păcat să cedezi pe ultima sută de metri. Urmărește secvențele Scripturii și vei înțelege de ce.

  1. A scos sabiaEra spre miezul nopții de joi spre vineri în săptămâna mare. Cel mai curcial moment din istoria omenirii. Bătălia se dădea pe două fronturi: între Dumnezeu și diavolul dar și între Fiul Omului (cu ucenicii Lui) și reprezentanții puterii ecleziastice și politice din Ierusalim. Pregătindu-i pe urmașii Săi, Domnul Isus avea să le spună: ”cine n-are sabie, să-şi vândă haina, şi să-şi cumpere o sabie.” (Luca 22:36). Iar Petru face rost de sabie și în confruntarea care are loc în Ghețimani, Petru: care avea o sabie, a scos-o,a lovit pe robul marelui preot, şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu.” Și-a ieșit din fire și-l obligă pe Domnul Isus să intervină:  “Bagă-ţi sabia în teacă” (Ioan 18:10-11) a strigat Mântuitorul apoi imediat  ”S-a atins de urechea omului aceluia, şi l-a vindecat.” (Luca 22:51). Cred că atât Petru, cât și ceilalți ucenici nu mai pricepeau nimic. Mai înainte Le-a spus să-și procure sabie, iar acum când o folosesc El îi oprește categoric. Peste ani Sfânta Scriptură vorbește despre garderoba Duhului Sfânt când explică: ”luaţi toată armătura lui Dumnezeu.” (Ef.6:13), iar în mod specific Cuvântul spune:”Luaţi … şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Ef.6:17). Oare de ce atâta insistență pentru ”sabie?” Deoarece:  ”Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.” (Evrei 4:12). Ia ”sabia!” Dar n-o folosi să tai urechea cuiva, să rănești pe cineva sau să-L aperi pe Domnul Isus, ci folosește-o să te aperi pe tine de învățăturile stricate ale lumii în care trăim și: ”ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.” (Ef.6:13). Este nevoie de Cuvântul care să facă lumină în întuneric, să aducă Adevărul în locul minciunii, libertate în locul robiei și viață în loc de moarte. Iată de ce strigătul care se aude ca un ecou este: ”Înapoi la Biblie!” Ia Cartea! Citește Cartea! Trăiește Cartea! Răspândește Cartea! La asta îndeamnă și poetul când proclamă: ”Dați-mi în mână Biblia cea sfântă. / În ea se află viața lui Isus. / Pentru mine-a răbdate crucea amară / Și-al sufletului vrăjmaș L-a răpus.” (C.Ev.#70). Biblia în mâna ta, în inima ta și în gura ta, asta e tot ce trebuie să ai în viața ta.
  2. L-a urmat de departeEvanghelistul continuă relaterea evenimentelor și scrie că: ”toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.” Despre Petru spune că: L-a urmat de departe, până la curtea marelui preot.” (Matei 26:56-58). Unul din cele mai triste pasaje ale Evangheliilor. Liderul nedeclarat al ucenicilor, purtătorul lor de cuvânt ajunge doar spectator în marea dramă a istoriei. A rămas în urma Maestrului său dar nu ca un luptător, ci ca și un dezertor speriat. ”Dacă nu s-a întâmplat cum a crezut el și ceilalți, atunci de ce să-L mai  urmeze?” – este cel mai simplu mod de a gândi și a acționa. Nu mai ținea nici măcar pasul cu ucenicul iubirii și cu femeile credincioase. Când te întâlnești cu Domnul Isus și te hotărăști să mergi pe urmele Lui până în veșnicie înseamnă că ai intrat într-o bătălie sfântă (”lupta cea bună a credinței”- 2 Tim.4:7) și că ai început să alergi: ”cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte” (Evr.12:1), motivat fiind de răsplata care te așteaptă în glorie (”mă aşteaptă cununa neprihănirii” –   2Tim.4:8). Creștinul adevărat n-are ce să caute în tribună și să fie spectator facând galerie cuiva sau ținând scorul. Misiunea lui este să intre în teren și să lupte cu demnitate: ”după rânduieli.” (2Tim.2:5). Primii creștini au fost cunoscuți ca și: “Oamenii aceştia, care au răscolit lumea” (F.A. 17:5) și asta s-a întâmplat deoarece în orice loc ajungeau oamenii cu care veneau în contact: au priceput că fuseseră cu Isus. (F.A. 4:13). Wow! Ce mărturie extraordinară! Ce curaj fără limite! Umpleau arenele romane și erau dați la fiare dar mergeau cântând și laudând pe Dumnezeu cu cioturile de la mâini ridicate spre Cer. Răstigniți pe cruce, unși cu rășină, ardeau ca niște torțe dar nu au acceptat să stea ”pe tușă” ci au rămas ”în teren” până la capăt. Întrebarea are mă frământă este: ”Ce se va-ntâmpla cu tine dacă va veni persecuția?” Ești gata să plătești prețul sau vei fugi în tribună? Gândește-te! E posibil să se-ntâmple oricând!
  3. S-a încălzit la foc străinUrmărind firul relatării biblice ajungem la momentul când – datorită lui Ioan – Petru: ”a intrat înăuntru, şi a şezut jos cu aprozii, ca să vadă sfârşitul.” (Matei 26:58). Dorea să vadă sfârșitul. Care sfârșit? Sfârșitul lui. Fii atent la scena din curtea marelui preot: era frig și: Au aprins un foc în mijlocul curţii şi au şezut jos. Petru s-a aşezat şi el printre ei.” (Luca 22:55). Urmează cernerea și de trei ori persoane de pe treapta cea mai de jos de la curtea marelui preot (aprozi și slujnice) îl confruntă pe Petru cu identitatea lui adevărată și-l provoacă să spună dacă face parte din anturajul Mântuitorului la care de trei ori el neagă și se leapădă de Domnul Isus spunând că nu-l cunoaște. În liniștea nopții: a cântat cocoşul. Domnul S-a întors, şi S-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: “Înainte ca să cânte cocoşul te vei lepăda de Mine de trei ori.”  Şi a ieşit afară, şi a plâns cu amar.” (Luca 22:60-62). De ce plângi Petre? Oare n-ai fost avertizat că va veni momentul testării? Nu ți-ai adus aminte de cuvântul din psalmi care spune: ”Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori?” (Ps.1:1). Ai uitat că nu trebuie să te încălzești la foc străin? De  ce plângi cu amar? Dacă e plânsul pocăinței atunci e bine. Așa a fost cu Petru, iar Isus Cel Viu Îi acordă favorul celei de-a doua șanse. După care ucenicul pocăit merge fără teamă pe urmele Lui acceptând să plătească prețul suprem și moare moarte de martir. Mesajul e pentru tine, cel care încerci să te pui bine  și cu Fiul lui Dumnezeu dar și cu lumea. Nu se poate! Ori, ori! Alege astăzi să rămâi alături de Mântuitorul. Mai este puțin și se va auzi trâmbița arhanghelului.  Ar fi păcat să pierzi totul pe ultima sută de metri. Acum e momentul să spui DA!

RUGĂCIUNE

”Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!  Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.  Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!” (Ps.51:10-12)

Pastor Mihai Sârbu

 

 

DE CINE SĂ MĂ TEM?

“Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică?” (Ps.27:1)

mihai sarbuPsalmul 27 este numit și ”psalmul încrederii.” Experiența de viață a Regelui David este unică. A trăit zile de excepție dar s-a confruntat și cu încercări pe măsură. Ceea ce a rămas constant în viața lui indiferent de situațiile prin care a trecut  a fost încrederea neclintită în Dumnezeu. Iată de ce el începe psalmul cu întrebarea: ”de cine să mă tem?” întrebare care o repetă: ”de cine să-mi fie frică?” (Ps.27:1). Răspunsul este unul singur: “Domnul este lumina şi mântuirea mea!” Apoi repetă și răspunsul ca să întărească afirmația: ”Domnul este sprijinitorul vieţii mele!” (Ps.27:1). Wow! Ce mărturisire de credință! Ce declarație de loialitate! Bine, bine! Dar care este suportul acestor afirmații? Pe ce se bazează ca să-și motiveze cuvintele? Care este experiența de viață ce l-a făcut atât de sigur să se încreadă în Dumnezeu? Iată cum argumentează Regele David atașamentul lui total față de Regele Regilor:

  1. Ocrotit de PROTECȚIA LuiCând Domnul te ocrotește nu există motive să te temi. Atât de sigur este că Dumnezeu Îi asigură protecția și-L păzește încât exclamă fără reserve: ”Chiar o oştire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aş fi.” (Ps.27:3). Iar în alt psalm el face același lucru, proclamând autoritatea lui Dumnezeu în viața lui: ”El este Stânca şi Ajutorul meu, Turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost.” (Ps.62:6-7). Dar nu numai atât, ci îndeamnă pe toti cei ce caută adăpost și protecție să facă același lucru: Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini. El nu va lăsa niciodată să se clatine cel neprihănit.” (Ps.55:22). Așa strigă și poetul când scrie: „Mă-ncred în El, orice s-ar întâmpla, / Pe drumul meu sau în viaţa mea; / Fie ce-o fi, în orice zi, / Cerescul Tată m-a călăuzi.” (Anonim – Resurse creștine). Dar tu ce zici? Trăiești într-o lume fragilă și nesigură. Nu vrei să te oprești din alergare și să privești la izbăvire? Te-așteaptă Domnul Isus să-ți ia povara și să te facă liber de teamă și nesiguranță și să-ți redea demnitatea pentru care ai fost creat.            
  2. Urmărit de PREZENȚA LuiDumnezeu este Atotputernic și Atotștiutor dar este și Atotprezent. Te urmărește dar nu numai din când în când ci în mod permanent, adică 24/7. Prezența Lui l-a marcat pe David atât de mult, încât avea să strige: ”Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?” (Ps.139:7). Înțelegând că n-are nici o șansă să scape de ochiul Creatorului face cea mai extraordinară alegere și declară aceasta spunând:”aș vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă minunez de Templul Lui.” (Ps.27:4). Conștiența prezenței Lui îl face pe David să aibă cea mai înaltă atitudine de respect și adorare față de Cel Prea Înalt. Pentru că a fost supravegheat nonstop de ”garda regală de îngeri” David avea să proclame: ”voi aduce jertfe în cortul Lui în sunetul trâmbiţei, voi cânta şi voi lăuda pe Domnul” (Ps.27:4-6). Același Dumnezeu care nu dormitează, nici nu doarme” (Ps.121:4) este și pe urmele tale – poate – fără să-ți dai seama. A promis urmașilor Săi la înălțare că așa va fi și El nu se dezminte: Eu sunt cu voi în toate zilele.” (Matei 28:20). Este certitudinea care-l provoacă pe slujitorul lui Dumnezeu să proclame: ”El e cu noi, zilnic ne ocrotește, / Mâna Lui sfântă ne poartă mereu. Prin Duhul Său El ne călăuzește, / Până ajunge-vom la tronul Său” (C.Ev.#724). Suficient ca să trăiești liber și să înțelegi că nu ești singur niciodată.
  3. Motivat de PROMISIUNILE LuiExperiențele și confruntările vieții l-au făcut pe David să fie sigur că: ”Tu nu părăseşti pe cei ce Te caută, Doamne!” (Ps.9:10). Promisiunea aceasta i-a marcat și motivat viața și l-au convins că Dumnezeu rămâne credincios indiferent de circumstanțe. Iată de ce scrie cu toată sinceritatea: ”Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primeşte.” (Ps.27:10). Privind în urmă la biografia vieții lui David înțelegem că exact așa s-a întâmplat: în zile bune dar și-n zile rele Dumnezeu și-a împlinit Cuvântul dat. Mă gândesc că aceasta este și nevoia ta acută: să fi asigurat că Dumnezeu va împlini ce a promis. Și o va face dacă vei căuta fața Lui așa cum mărturisește psalmistul: ”Inima îmi zice din partea Ta: “Caută Faţa Mea!” Şi Faţa Ta, Doamne, o caut!” (Ps.27:8). Acesta este și imboldul care-l face pe poet să exclame: ”Stând pe promisiunile veșnice, / Când primejdia, frica s-apropie; / Prin Cuvântul Domnului voi învinge. / Stând pe promisiunile Lui.” (C.Ev.#227). Unii comentatori ai Bibliei spun că sunt mii de promisiuni în Cartea Sfântă. Alții spun că sunt doar 365 de promisiuni, câte una pentru fieare zi din an. Suficient ca să trăiești liber și să înțelegi că nu ești singur niciodată. Hotărăște-te să experimentezi promisiunile Scripturii și nu vei regreta. Te vei bucura de pacea și protecția Lui și nu vei fi lipsit niciodată de prezența Lui.

 

  1. Marcat de PUTEREA LuiPsalmul se încheie cu o notă de încredere și optimism. David este încredințat că va fi însoțit și marcat întreaga lui viață de puterea lui Dumnezeu și că: ”voi vedea bunătatea Domnului pe pământul celor vii.” Iată de ce transmite tuturor celor ce-L urmează pe Domnul următorul mesaj: Fii tare, îmbărbătează-ţi inima şi nădăjduieşte în Domnul!” (Ps.27:13-14). Orice putere omenească este relativă; puterea Lui este absolută. La înălțare Fiul lui Dumnezeu îi asigură pe urmașii Săi și le spune că: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” (Matei 28:18) și că va transfera această putere peste ei la momentul potrivit: ”voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi,” (F.A. 1:8). Dacă așa stau lucrurile, atunci mi-e greu să înțeleg de ce sunt creștini fără putere când El face risipă ca să trăiești o viață de biruință și de mărturie a prezenței Lui. Te invit să vii la izvor și să te încarci cu resursele Cerului. El așteaptă să umple viața ta cu Duh Sfânt ca să trăiești o viață de biruință în permanență. Cum se face asta? Fii atent la mesajul următor și înțelege secretul: ”E putere, putere în numele Isus / E iertare, iertare în sângele ce-a curs / E iubire, slavare și vindecare-n dar / E putere în jertfa din Calvar.”/(Speranța și prietenii, vol.6). Vino la Cruce și privește la Fiul lui Dumnezeu cum moare în locul tău. Apoi, pleacă cu El în inima ta și trăiește pentru slava Lui. Vor vedea și cei din jurul tău și se vor pocăi. Este singura rațiune pentru care merită să trăiești.

RUGĂCIUNE

”Un lucru cer de la Domnul, şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă minunez de Templul Lui.” (Ps.27:4)

 

PSALMUL CARE NE ÎNVAȚĂ

”Binecuvântat să fie Domnul, căci Şi-a arătat în chip minunat îndurarea faţă de mine: parc-aş fi fost într-o cetate întărită.” (Ps.31:21)

mihai sarbuPsalmii sunt mărturii care – în cea mai mare parte – descriu experiențe de viață autentice. Cei mai mulți psalmi aparțin Regelui David, omul după inima lui Dumnezeu care a cunoscut viața în toate manifestările ei. Când scrie psalmi, el nu doar strigă la Domnul pentru izbăvire, ci explică și ce a învățat din confruntarea prin care a trecut. Apoi glorifică pe Cel Prea Înalt. Aceste mărturii autentice au făcut mult bine atâtor oameni care au trecut prin valea umbrelor morții în viața lor. La New Life studiem cartea psalmilor și ne bucurăm enorm să beneficiem de atâtea învățături care au folosit altora și de care avem și noi nevoie în viața de zi cu zi. Astăzi privim în Psalmul 31 și învățăm câteva lucruri de excepție pentru viața de credință:

  1. Să evaluăm. /1-9/. Când suntem în mijlocul confruntării este necesar să înțelegem două adevăruri: a) de ce se întâmplă asemenea lucruri și b) ce trebuie să facem în situații de criză. David era încolțit din toate părțile și încearcă să afle din vina cui se întâmplă aceste lucruri. Care sunt motivele pentru necazurile prin care trece: dușmanii, greșelile lui sau – pur și simplu – Dumnezeu îngăduie. Este foarte important să încercăm să aflăm sursa încercării prin care trecem ca să știm cum trebuie să acționăm. După ce am depistat cauza încercării trebuie să mergem înaintea Domnului. Oricare ar fi cauza confruntării un lucru este cert: totul este îngăduit de Dumnezeu pentru binele tău vremelnic și veșnic. Așa cum recunoaște omul lui Dumnezeu când proclamă că: ” … toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Rom.8:28). Iată de ce David nu are altceva mai bun de făcut decât să strige la Domnul și să spună: Doamne, în Tine mă încred: să nu fiu dat de ruşine niciodată.” (Ps.31:1). Fie că dușmanii sunt de vină, fie greșelile mele m-au adus în această situație, fie că este îngăduit de Tata, un lucru este sigur: rezolvarea vine numai de la Domnul: Căci Tu eşti Stânca mea, Cetăţuia mea, şi, pentru Numele Tău, mă vei povăţui şi mă vei călăuzi.” (Ps.31:3). Iar poetul care a experimentat mângăierea Celui Prea Înalt avea să scrie: ”Când ești în strâmtorare, / Când totu-n jur se năruie, / Când nu mai ai pe nimeni, / Aleargă la Isus.” (C.Ev. pe note # 533). Cel ce scrie această meditație a trecut de nenumărate ori prin situații limită și mărturisește că întotdeauna Dumnezeu a stat la îndemână ca să aducă izbavire și eliberare. Provocarea este pentru tine, cel care ești în mijlocul necazului: ridică-ți ochii spre Cel Atot Puternic! Este gata să te sprijinească și să te izbăvească din necazul tău și să-ți aducă liniștea și pacea de care ai nevoie în viața ta și casa ta.
  2. Să stăruim. /10-18/. Când începi să strigi la TATA, asigură-te că ai tăria de caracter să ”rămâi pe baricade” până la izbăvirea finală. Asta înseamnaă consecvență și dorința să te bucuri de biruința Lui în viața ta. Ce trebuie să faci? Să te rogi specific, adică să spui lucrurilor pe nume așa cum face omul lui Dumnezeu: ”sunt în strâmtorare: … mi se sfârşeşte viaţa în durere şi anii în suspine. Mi s-au sleit puterile din pricina fărădelegii mele şi-mi putrezesc oasele! … am ajuns de ocară pentru vecinii mei, şi de groază pentru prietenii mei; cei ce mă văd pe uliţă, fug de mine. … am ajuns ca un vas sfărâmat. … se sfătuiesc ei împreună împotriva mea, şi uneltesc să-mi ia viaţa.” (Ps.31:9-13). O adevărată tragedie din care nu prea există vreo cale de ieșire. Dar psalmistul nu disperă și nici nu dă înapoi. Ar fi putut să pornească la luptă pentru că era rege dar el continuă să insiste în rugăciune la tronul de milă și îndurare al lui Dumnezeu, convins fiind că va găsi răspuns și va avea câștig de cauză. Își ia ochii de la realitatea cu care este confruntat și își îndreaptă privirea – prin credință – spre Dumnezeu. Apoi strigă din nou: Dar eu mă încred în Tine, Doamne, şi zic: “Tu eşti Dumnezeul meu!” Soarta mea este în mâna Ta; scapă-mă de vrăjmaşii şi de prigonitorii mei! Fă să lumineze Faţa Ta peste robul Tău, scapă-mă, prin îndurarea Ta! Doamne, să nu rămân de ruşine când Te chem.” (Ps. 31:14-17). Aceasta-i lecția care vrea Cel Prea Înalt să o învățăm bine de tot: când se pare că Cerul tace să continuăm să stăruim în rugăciune. De fapt în asemenea momente de tăcere Dumnezeu pregătește cea mai mare biruință. Așa că, ia aminte la provocarea Scripturii: ”Stăruiţi în rugăciune.” (Rom.12:12).”Rugaţi-vă neîncetat.” (1Tes.4:17); ”Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.” (Col.4:2). Rugăciunea este o bătălie cu puterile întunericului, bătălie care o poți câștiga numai prin puterea lui Dumnezeu. Iată de ce mesajul poetului vine să întărească acest adevăr: ”Privegheați și vă rugați într-una, / Domnul vă va da răspuns. / Ca în harul Lui mereu să creșteți, / Până veți fi colo sus.” (C.Ev.# 606). Întoarce-te la Scriptură și întoarce-te în cămăruța cu ușa încuiată! Prăbușește-te în rugă înaintea Lui până când vine izbăvirea și eliberarea.
  3. Să celebrăm. /19-24/. Izbăvirea din încercări aduce bucurie. Întristările se termină cu un timp de celebrare și jubileu. Biruința se sărbătorește. Cei din jur trebuie să vadă și să înțeleagă că: ”toţi cei ce nădăjduiesc în Tine nu vor fi daţi de ruşine: ci de ruşine vor fi daţi cei ce Te părăsesc fără temei.” (Ps.25:3). Există însă două moduri de a celebra: să-ți atribui ție izbăvirea din încercări sau să-L onorezi pe El pentru tot ce a făcut. David alege să pună totul pe seama lui Dumnezeu și să se bucure de biruință recunoscând că autorul ei este El. Era rege și putea să proclame o sărbătoare cu mare fast dar el vine cu o inimă sinceră și exclamă cuvintele recunoștinței, spunând: ”Binecuvântat să fie Domnul, căci Şi-a arătat în chip minunat îndurarea faţă de mine: parc-aş fi fost într-o cetate întărită.” (Ps.31:21). Ba, mai mult: nu se mulțumește să privească numai în dreptul său, ci provoacă întreg poporul și-l motivează la o atitudine de închinare și recunoștință: ”Iubiţi dar pe Domnul, toţi cei iubiţi de El. Căci Domnul păzeşte pe cei credincioşi și pedepseşte aspru pe cei mândri. Fiţi tari, şi îmbărbătaţi-vă inima, toţi cei ce nădăjduiţi în Domnul!” (Ps.31:23-24). Un împărat și o națiune sub protecția lui Dumnezeu este cel mai extraordinar tablou de sub Soare. Strigăm la Tata să se-ntâmple acest lucru încă mulți ani în țara în care locuim dar și în țara din care am venit. Fericirea și prosperitatea vin doar atunci când Dumnezeu este recunoscut ca Domn și Stăpân și lăsat să se implice în treburile unei națiuni. Mă întorc la tine, suflet care treci prin situații dificile. Oprește-te și uită-te în Sus de unde vine eliberarea. Înțelege că: ”Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!” (Plângeri 3:22-23). Acest mesaj este pentru tine . Încrede-te în El ca să vină peste tine și casa ta zile de pace și de binecuvântări. Iar tu, prietenul meu, aruncă-te în brațele Domnului Isus străpunse pe Crucea de la Golgota ca să primești iertare și mântuire.

RUGĂCIUNE

 ”Doamne, Tu ai apărat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa!! (Plângeri 3:58)

Pastor Mihai Sârbu

 

LUAȚI SEAMA!

”Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte!”

(Evrei 12:25)

mihai sarbuCa să rezolve problema mântuirii omului Dumnezeu a plătit un preț imens: a trimis pe Singurul Lui Fiu să moară atârnat pe o cruce și să aducă salvare de la moarte și chin veșnic. Ce jertfă și ce sacrificiu fără egal! Poți să beneficiezi de investiția pe care a făcut-o Dumnezeu dar este nevoie să crezi și să te pocăiești, apoi să-L urmezi pe El cu credincioșie. Mântuirea trebuie dusă ”până la capăt cu frică și cutremur” (Fil.2:12). Iar acest lucru presupune să trăiești viața cu băgare de seamă și să iei aminte la pretențiile Stăpânului pentru a rămâne pe cale până la sfârșit.

Biblia e plină de mesaje adresate copiilor lui Dumnezeu la modul imperativ. /IMPERATÍV  înseamnă 1. autoritar, poruncitor. 2. imperios, presant, stringent.”(DEX)/. Felul în care răspunzi la aceste mesaje va fi verificat la final când te vei întâlni cu Creatorul. Iată de ce această meditație are menirea să ne atenționeze și să ne spună cu nu e de glumit cu viața de pocăință. Dintre zecile de referințe ale Scripturii astăzi ne oprim doar la trei care sunt capitale pentru viața unui creștin născut din nou. Fii atent la ceea ce vrea Domnul de la noi:

  1. Fiți sfințiCeea ce-L caracterizează pe Dumnezeu în principal este identitatea Lui: ”Eu sunt sfânt, Eu, Domnul!” Așa se prezintă El. Iată de ce pretenția Lui pentru copiii Săi este clară și fără rezerve: ”Voi să-Mi fiţi sfinţi!” Iar motivația este simplă: ”Eu v-am pus de o parte dintre popoare, ca să fiţi ai Mei.” (Lev.20:26). Un Tată care nu-și dorește altceva decât ca și copiii Lui să se asemene cu El. Când oamenii se utiă la tine să poată spune: ”tu ești altfel. Tu semenei cu TATA.” Nu trebuie să te retragi din civlizație și să mergi la mânăstire sau la vreun schit ca să fi sfânt. El nu are nevoie de sfinți din vitralii, nici de cei din icoane sau statui, ci de sfinți care trăiesc și umblă în fiecare zi printre noi. Oameni care iubesc în mod altruist, care jertfesc, ajută, fac bine, aduc mângăiere. Pretenția lui Dumnezeu pentru sfințenie este marcată în întreagă Scriptura; ea rămâne actuală și permanentă cât va străluci Soarele pe cer. În economia harului Dumnezeu are același mesaj: ”Fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră.  Căci este scris: “Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”. ” (1Petru 1:15-16). Bine, bine! Dar cum ajung să satisfac pretenția lui Dumnezeu? Trebuie să fac canoane, să trăiesc după anumite reguli? Să-mi închid viața față de lume și să devin pustnic? Nicidecum. Iată cum explică Domnul Isus felul în care trăiește și mărturisește un sfânt: ”Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13:34-35). Asta e tot. Religia adevărată este religia dragostei. ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” spunea scriitorul Marin Preda. Dumnezeu lucrează cu sfinți, iar tu te poți califica să fi unul dintre ei. Trebuie doar să iubești. Să-L iubești pe El (pe verticală) și pe semenii tăi (pe orizontală). Te provoc să începi chiar acum!
  2. Fiți plini de DuhAcest imperativ reprezintă măsura pe care a stabilit-o Dumnezeu pentru cei ce doresc să trăiască în sfințenie: ”… înţelegeţi care este voia Domnului. … fiţi plini de Duh.”(Ef.5:17-18). Un creștin adevărat nu se mulțumește cu jumătăți de măsură; el este atât de serios și dedicat, încât tinde să trăiască la nivel de excelență 24/7 și așa să-L onoreze pe Dumnezeu. Dar cum se face asta? Cum trăiesc sfinții și ce mărturisesc cei plini de Duh? Scriptura face lucrurile clare când explică modul de viață al celor născuți din nou: ”Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos.” (Ef.5:19-21). Ei sunt acei oameni în care se vede roada Duhului și care trăiesc în așa fel încât: ”Împotriva acestor lucruri nu este lege.” (Gal.5:23). Trebuie să mergem din nou la ”arhivă” și să privim la ”etalon,” înțelegând că sfinții sunt oamenii: ”care au răscolit lumea” (F.A.17:6) și asta din cauză că ori și unde ajungeau, semenii lor nemântuiți remarcau: ”că fuseseră cu Isus.” (F.A.4:13). Ce mărturie! Ce viață trăită cu scop! Ce impact! Ce diferență! Ce provocare extraordinară pentru zilele noastre. Iată de ce omul lui Dumnezeu se roagă în felul acesta: ”să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Ef.3:19). Nu știu cum stai vizavi de Duhul Sfânt dar aș vrea să înțelegi că la întâlnirea cu El, Dumnezeu nu-i va recunoaște pe cei ce umblă cu jumătăți de măsură (vezi pilda celor zece fecioare – Matei 25). Este vremea să faci liniște în sufletul tău și să-ți faci socotelile în așa fel ca să fi un slujitor de excepție al Domnului Isus, trăind plin de Duh!
  3. Fiți gataExistă o logică perfectă în mesajul acestei meditații: cei sfinți trăiesc în plinătatea Duhului Sfânt și astfel ei sunt gata pentru marea confruntare din glorie. Întrucât: ”Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” atenționarea este clară: De aceea, şi voi fiţi gata!” (Matei 24:44). Adevărul este că ne gândim la toate lucrurile însă mai puțin la întâlnirea cu Domnul. Oare de ce? Nu cumva prioritățile noastre sunt inversate? Fii atent la avertizarea Scripturii: ”Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.” (Luca 21:34). Apoi, ia aminte la câteva recomandări folositoare pentru toti cei care au pornit pe calea cea strâmtă: ”fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului.” (1Cor.15:58). Provocarea continuă: ”să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume ţinând sus Cuvântul vieţii” (Fil.2:15-16). Ce trebuie să faci ca să rămâi ”pe baricade”? Nimic mai mult decât: ”încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos.” (1Petru 1:13). În final ca și concluzie mesajul face lumină și te cheamă la excelență: ”siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.” (2Petru 3:14). Iar poetul cântării te îndeamnă la o viață de slujire și de așteptare dinamică: ”Deci suflete fi gata, treaz.  O clipă nu dormi. / Căci trecere Mirele chiar azi  și daru-ți vei primi. / Venirea Lui s-apropiat să treacă judecând. / O suflet ține-te curat. Căci poți cădea oricând.” (C.Ev. # 431). Marele om al lui Dumnezeu Liviu Olah, aștepta să vină cardiologul pentru consultație. Când  medicul a intrat, Fratele Liviu s-a ridicat și a strigat senin: ”I am ready to go!” (Sunt gata să plec!) Câtă convingere și siguranță în inima acestui om. Dar în dreptul tău cum stau lucrurile? Oricum, El va veni curând.  Ce se va întâmpla cu tine atunci? Astăzi e timpul să-ți pui viața și casa în rânduială. Doresc să ne întâlnim ”l-acele țărmuri, dincol’ de râu” (C.Ev.#468). Primește provocarea și pocăiește-te!

 RUGĂCIUNE

 ”Dar cine ia seama la tăria mâniei Tale, şi la urgia Ta, aşa cum se cuvine să se teamă de Tine? Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!” (Ps.90:11-12)

Pastor Mihai Sârbu

Întruparea cuvântului

(Ioan 1:14)


Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.

O recapitulare a studiului anterior:
– “Respingerea şi primirea Lui Isus Hristos” (Ioan 1:6-13)
– Ioan Botezătorul, Un martor al Luminii (6-9)
– Tragedia respingerii lui Isus Hristos (10-11)
– Condiţia numirii noastre, “copii ai lui Dumnezeu” (12): prin a-l primi pe Isus
– Cine ne dă dreptul de a ne numi aşa? Sau ce dă dreptul unui om să se numească aşa (13). Vedem că Ioan nu porneşte de la premiza că toţi sunt copii ai lui Dumnezeu, din vreun motiv sau altul. Biblia se opune acestei idei preconcepute, cum am văzut în Mat.3 şi Ioan 8. Dumnezeu se opune iluziilor în acest sens. Poţi însă să ai acest drept! Primeşte-l pe El!
– Dovezi interne ale naşterii din nou.

Introducere:
Acum Ioan ne iniţiază într-un alt mister al Dumnezeirii. Uniunea celor două naturi într-una singură. Până acum ne-a furnizat o bogăţie de argumente/dovezi în favoarea dumnezeirii Cuvântului (era la început, a creat, este viata oamenilor, lumina lor, etc.) dar acum ne prezintă umanitatea Lui. Iată cum se formulează cele două crezuri fundamentale ale Bisericii Creştine: Isus este cu adevărat Dumnezeu şi este om cu adevărat. El este om cu desăvârşire şi este cu desăvârşire, Dumnezeu. Cum aceste două naturi (realităţi) se combină într-una singură rămâne încă misterios, dar aceasta nu ar trebui să ne retină de la a cerceta încarnarea Lui, în detaliu, pe cât posibil într-un singur studiu, fiindcă numai în încarnare se realizează acest miracol nemaiauzit.
Nu putem neglija această sarcină, deoarece aşa cum ne-a demonstrează istoria, alţii vor încerca să o explice în feluri care conduc la confuzie şi eroare. Studiind întruparea lui Isus, studiem din nou Persoana Sa şi intenţia noastră ar trebui să fie să-l ştim cât mai bine. Să cunoaştem cât ne spune că se poate cunoaşte despre El această carte: Biblia. Greşind în domeniul “cristologiei”, un om chiar dacă are concepţii corecte în oricare alt domeniu biblic, nu poate fi un creştin pentru că pur şi simplu nu-l cunoaşte pe adevăratul Hristos şi crede o doctrină a unuia fals!

Explicaţii alternative ale încarnării

Ebionism – separa dumnezeirea de Persoana umană a lui Isus – doar un om!
Docetism – părea om, dar nu era în realitate om. Separaţia dintre umanitate şi dumnezeire
Gnosticism – Isus avea un trup dintr-o substanţă spirituală nu din materie. (o fantomă!). Cele două elemente, uman şi divin nu se aflau în Persoana Lui. Separarea atât a dumnezeirii cât şi a umanităţii..
Arianism – Arius, prezbiter al Bisericii din Alexandria (trăit 256-336).Fiul a fost creat!? Aparţinea creaţiei nu dumnezeirii!

Explicaţii greşite ale felului în care cele două elemente, uman şi divin s-au combinat în Persoana Sa:

Apolinarianism – (310-390 AD) Apolinarius, suporter entuziast al lui Atanasie…La încarnare, Dumnezeu Fiul …locuinţă într-un trup omenesc, în locul sufletului omenesc. Nu poseda o natură umană completă: tendinţă docetică.
Nestorianism – Nestorius, în 428 Arhiepiscopul Constantinopolelui. Dorind să conserve umanitatea lui Isus a susţinut separarea celeor două naturi în Persoana lui Hristos, punând la îndoială unitatea Persoanei Lui. Zădărnicea încarnarea şi periclita mântuirea! În 431, înlăturat din post şi devine un zelos misionar.
Eutichianism – Eutichius, oponent înverşunat al nestorianismului, a susţinut cu tărie unitatea Persoanei lui Hristos, încât acesta să fie în loc de două naturi diferite o singură natură compusă. Un fel de a treia fiinţă amalgamată, nici om cu adevărat şi nici Dumnezeu cu adevărat!
Condamnat la Sinodul de la Constantinopole în 448 dar reabilitat, (dubios) în Efes în 449.

Pe vremea aceea…ebionism, docetism, gnosticism, arianism, apolinarianism, nestorianism, eutichianism….Astăzi?

Fiindcă nu se mai putea continua aşa în 451 d.H. se întruneşte Conciliul de la Calcedon pentru a pune capăt disputelor. Acolo s-au formulat expresiile care constituie bazele oricărei declaraţii ortodoxe de credinţa cu privire la Persoana lui Hristos, de atunci încoace. Formula de bază ar suna, din engleză, cam aşa:

“…noi mărturisim că Domnul nostru Isus Hristos este unul şi acelaşi Fiu…perfect în Dumnezeirea Lui…perfect în Umanitatea Lui…având o singură făptură cu Tatăl (homoousios) în Dumnezeire, homousios (de aceaşi) făptură cu noi…arătat în două naturi (physeis), fără confuzie, fără schimbare, fără diviziune şi fără separare…proprietatea fiecărei naturi fiindu-i păstrată şi fiind concurentă într-o singură persoană (prosopon) şi într-o singură existentă (hypostasis).

Aceasta este Întruparea: uniunea într-o singură persoană (hypostasis), a unei naturi complet umane şi a uneia complet divine.
La Calcedon, Biserica a exprimat această uniune: cele două naturi devin una în unica existentă/făptură a lui Isus Hristos. Această formulă străveche afirmă că deşi în uniunea hipostatică fiecare din aceste naturi şi-au păstrat proprietăţile esenţiale, a existat totuşi o comuniune veritabilă între cele două naturi astfel încât proprietăţile uneia i-au fost comunicate celeilalte.

1 Tim.3:16
“Si fără îndoială, mare este taina evlaviei (religiei noastre)…cel ce-a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă!”

După unii, întruparea un mit…

O idee nouă
Cuvântul folosit în greceşte pentru “am văzut” este “theasthai”. Este utilizat de foarte multe ori în NT cu referire la vederea fizică propriu-zisă. Prin aceasta Ioan ne spune că acest Cuvânt a venit pe pământ în forma unui om şi a fost văzut de ochi omeneşti. E ca şi cum el ar spune: “Dacă vreţi să vedeţi acel cuvânt creator, cum este el, atunci priviţi la Isus din Nazaret”.

Acesta este saltul în gândirea oamenilor pe care întruparea lui Isus Hristos l-a făcut. Pentru lumea greacă acest lucru era de neconceput fiindcă la ei Dumnezeu nu s-a atins de creaţie, iar aici Ioan spune că Dumnezeu s-a întrupat! Dumnezeul distant de creaţie, să ia forma unui om? Ce spune Ioan e prea mult pentru filozofia greacă a vremii, dar este ceea ce Isus a fost şi înseamnă pentru el!

Trupul o temniţa? O misiune de salvare foarte deosebită
Pentru greci trupul era o temniţa în care spiritul era închis. Să le spui că Dumnezeu de bunăvoie a venit într-un trup era o idee şocanta pentru ei.
– Filozoful grec Philo din Alexandria a spus că, “Dumnezeu nu s-a coborât la noi şi nici nu a ajuns să depindă de necesităţile trupului”.
– Marele împărat roman, stoicul Marc Aureliu îşi exprima dispreţul său fată de trup în comparaţie cu spiritul. “Dispreţuiţi trupul, carnea şi oasele, reţeaua complicată de nervi, vene şi artere – alcătuirea trupului supusă putrezirii“, spunea el.
– Mai târziu, sfântul Augustin spunea că înainte de convertirea lui i-a citit şi i-a studiat pe marii filozofi păgâni ai vremii dar de la nici unul nu a putut să audă aşa ceva: şi anume că Dumnezeu creatorul tuturor lucrurilor a luat trupul unei fiinţe făcute de El pentru îndeplinirea planului Său mântuitor. Trebuie să recunoaştem că este ingenios! Să ia trupul uneia dintre creaturile pe care vrea să le salveze? Asta, misiune de salvare!

Aceasta este împlinirea vremii care a venit despre care Pavel vorbeşte în Gal.4:4, când “Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea”. Atunci Dumnezeu a ales să treacă la împlinirea planului Său de mântuire. Prima acţiune din această misiune de salvare a fost întruparea Cuvântului Său.

Aceasta este minunea şi surpriza ideii şi actului întrupării: că Dumnezeu putea şi devenea trup; că Dumnezeu intra în această viată pe care noi oamenii o trăim limitându-se în timp şi spaţiu pentru ca ochii oamenilor să-l poată vedea şi să nu moară. (doar aşa puteau să-l “vadă”!). Creatorul apărea în mijlocul creaţiei Sale într-un fel în care aceasta să-l poată vedea şi cunoaşte. De aceea aproape de încheierea acestei misiuni El a putut spune cu satisfacţie: “Am făcut cunoscut numele Tău, oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume” (Ioan 17:6) fiindcă întrupat a putut face acest lucru cu succes.

Renumele prost al cărnii
Tocmai pe vremea când firea pământească îşi făcuse un renume prost, lui Dumnezeu îi vine ideea de a-l trimite pe Fiul Său într-o fire asemănătoare cu cea a păcatului. Să se supună limitărilor ei şi slăbiciunilor ei.

Întruparea a fost şi mai uluitoare dacă privim la cuvântul folosit de Ioan pentru a descrie întruparea sau venirea în trup: “sarx”. Acesta este cuvântul folosit de nenumărate ori de Pavel pentru a descrie “carnea” sau “firea pământească”. Ideea că Logosul a îmbrăcat firea pământească (natura umană) cu toate slăbiciunile ei era scandaloasă. A aplica această idee lui Dumnezeu era ceva la care minţile lor reacţionau cu oroare. Din această cauză s-a născut în biserică grupul docetist (“dokein” – a părea). În prima sa epistolă Ioan se adresează şi mai direct acestui grup: 1 Ioan 4:1….

“Preaiubiţilor să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-l cunoaşteţi după acesta: Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist… “

Pentru Ioan aceasta era o negare a adevărului Evangheliei. Isus a fost pe deplin Dumnezeu dar a fost şi om pe de-a întregul. A posedat natura divină dar aici vedem că a îmbrăcat-o şi pe cea umană. E bine să conservăm neatinsă ideea dumnezeirii lui Isus Hristos dar să nu uităm că el s-a făcut trup, pentru a plăti în locul nostru pe cruce şi a realiza mântuirea noastră! În întruparea lui Isus îl vedem pe Cel Atotputernic venind în ajutorul celor neputincioşi, trăind o viată ca a lor, dar pe placul Lui, ca şi noi de atunci încolo să facem la fel.

Prin întrupare Isus împlineşte scopul mântuitor al Lui Dumnezeu
Că prin întrupare Isus împlineşte scopul mântuitor al lui Dumnezeu Scriptura ne-o aminteşte de mai multe ori:

În Evrei 2:14“Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca prin moarte să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul”
Evrei 10:5 “…căci este cu neputinţa ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De aceea, când El intră în lume, El zice: “Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”. Atunci am zis: “Iată-mă (în sulul carţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”
1 Ioan 4:2 “Isus Hristos a venit în trup”
în 1 Tim.3:16 Isus este numit “cel ce-a fost arătat în trup”

Pentru a înţelege mai bine în ce “s-a băgat” Isus prin întruparea Sa, să privim la,…

Limitările fiinţei omeneşti
“Ce este omul?” a fost întrebarea din mintea lui David, psalmistul (Ps.8). Dar să ne întrebăm şi noi ce-a devenit Isus prin a se întrupa/încarna?
Din punct de vedere biologic, omul este un mamifer vertebrat. Din ordinul primatelor. Din clasa: homo. De specia: sapiens. Corpul său este alcătuit din organe, ţesuturi, celule şi protoplasmă.
Din punct de vedere chimic, omul este alcătuit în cea mai mare parte din apă, dintr-o cantitate apreciabilă de carbon, din diferite cantităţi de fier, calciu, magneziu, fosfor, sulf, şi săruri minerale.
Din punct de vedere psihic, are capacităţi intelectuale şi emoţionale, voinţa şi diverse instincte.
Poate uneori să alerge foarte repede şi să sfideze pentru puţin forţa gravitaţionala sărind în sus. Cu braţele poate realiza diferite alte forme dar toate lipsite de viată. Este limitat de timp, spaţiu şi materie. Viata pe care o are este extrem de fragilă şi este chinuit de o mulţime de boli. De asemenea, psihic vorbind este bântuit de o mulţime de probleme şi de griji care-i pot răpi somnul sau îl pot face ineficient. Are vise şi aspiraţii, din care foarte puţine şi rareori se împlinesc în timpul scurtei sale existente. Acesta este, pe scurt omul.

Acum să ne gândim că toate acestea au devenit parte a fiinţei Domnului Isus Hristos. Destul de şocant, da? Ce ne spun acestea despre EL?

Noi avem un Mântuitor care a trăit ce trăim noi, a suferit ce suferim noi, a plâns pentru ceea ce noi plângem, a mâncat ce mâncăm şi noi, care a trăit ca un om în adevăratul sens al cuvântului! De aceea, venind la El atunci când greşim nu reacţionează scârbit şi dezgustat de ceea ce noi am făcut. Nu poate fi luat prin surprindere de prostiile nostre şi nu răspunde iritat. Când el a fost tăiat, a sângerat, când a fost trist a plâns, când i-a fost foame stomacul l-a durut, când i-a fost frig a tremurat, când inima I s-a oprit a murit.

Fiindcă a fost om, a simţit slăbiciunea noastră, dar fără a ceda păcatului. A rezistat dezlănţuirii ispitei împotriva Lui.

De ce s-a întrupat Hristos? Ce vrea Dumnezeu prin întruparea Lui?

ex. Ilustraţia “soldatului de plumb” a lui C.S.Lewis din cartea lui “Creştinismul redus la esenţe”, pag.124-126. Splendidă ilustraţie!

Atunci putem să ne întrebăm, De ce s-a întrupat Hristos?

– pentru ca să ne mântuiască (!) dar mai pentru ce?
– pentru ca viata lui Dumnezeu să fie în noi. (“La creaţie Domnul l-a făcut pe om asemenea Lui. La întrupare, El s-a făcut asemenea omului” (John Boys) Putem spune în continuare, pentru ca omul să fie făcut spiritual ca El. Asemenea lui. Să fie făcut părtaş al firii dumnezeieşti (Vezi 2 Petru 1:4). Si,
– pentru ca Dumnezeu să trăiască prin noi, nestânjenit.

(ptr. a muri trupeşte, a învia trupeşte!)

Citate:
“Fiindcă Hristos este om, el poate ispăşi pentru el şi poate simţi împreună cu el. Fiindcă Hristos este Dumnezeu ispăşirea săvârşita de El are valoare absolută iar unirea omului cu Dumnezeu pe care astfel o realizează este desăvârşită” (John Blanchard)

“El a luat chipul unui rob în timp ce a păstrat chipul lui Dumnezeu (în Filip.2, nu se spune că a renunţat la acesta). Este exact ceea ce face posibilă mântuirea noastră şi o realizează”
(William Hendricksen)

Miracolul încarnării
Încarnarea este cea ce C.S.Lewis numeşte “Marele Miracol” al Creştinismului. Este capitolul central al dramei mântuirii. Iată cum îl descrie el:

“Povestea încarnării este o poveste a coborârii şi a înălţării…Mă gândesc la această întreagă idee a coborârii jos, jos de tot apoi a înălţării sus, sus de tot. Mă gândesc la coborârea nu doar la umanitate ci la acele nouă luni care preced naşterea umană…si apoi la coborârea şi mai jos în moartea trupului. Cineva se poate gândi la imaginea unui scufundător, care se dezbracă de haină după haină, dezgolindu-se, apoi pentru o clipă zvâcnind în aer urmând plonjonul prin apa verzuie, caldă şi luminată de razele soarelui până la apa rece şi întunecată din adânc, la noroiul şi mizeria de pe fundul mării, dar urcând din nou, cu plămânii goliţi de aer la apa caldă şi luminoasă ajungând în cele din urmă în strălucirea soarelui şi ţinând triumfător în mână lucrul pentru care a sărit în apă. Acest lucru este natura umană, însă pe lângă acesta şi întreaga creaţie, noul univers”.

Semnificaţia întrupării (Charles R. Swindoll)
“Plonjonul” în umanitate prin întrupare ne sugerează răscumpărarea. Coborârea unui Dumnezeu sfânt, singurul Dumnezeu adevărat la condiţia unor fiinţe înstrăinate de el şi duşmănoase Lui. Înseamnă recuperarea naturii umane ce a căzut în degradarea păcatului. Înseamnă în cei mai simpli termeni, uniunea dintre Dumnezeu şi umanitate în persoana lui Isus Hristos. Uniunea aceasta a avut loc în clipa zămislirii din fecioară când cele două naturi s-au întâlnit miraculos, devenind inseparabile dar totuşi neamestecate (vezi Luca 1:31-35). În această unire misterioasă, o dumnezeire neştirbită s-a învestmântat într-o umanitate pură. Coegal, coetern şi coexistent împreună cu Tatăl, Isus era cu desăvârşire Dumnezeu şi cu desăvârşire om! La întrupare, Dumnezeu a “plonjat” în întunericul în care zăcea creaţia Lui şi a devenit un om. (pentru a-l reface pe om să fie om).
“La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu…Si Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. şi noi am privit slava lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:1, 14)

Manualul salvatorului
Despre noi, oamenii, de exemplu ecologiştii spun că putem fi salvatorii altor specii. Dar…
Noi, “salvatorii” altor specii? Noi, care nu ne putem salva pe noi înşine? Dacă ar fi să se scrie o carte, “Manualul Salvatorului” cred că principiul de bază ar trebui să fie, pentru a salva trebuie să devii ceea ce vrei să salvezi. De aceea, salvatorii mineri cred că sunt cei mai aproape de adevăr. Ca să salveze mineri, ei înşişi trebuie să fie mineri. şi încă dintre cei mai buni. Să intre în mină şi să o cunoască bine!
De ce ecologiştii care vor să salveze, de exemplu, o specie de broaşte pe cale de dispariţie nu pot să o facă? În primul rând, nu devin broaşte şi nu cred că le-ar place să devină!
O doctrină aplicabilă
Doctrina întrupării lui Dumnezeu în persoana lui Isus din Nazaret nu este o doctrină moartă, care nu se poate aplica. Doctrina uniunii celor două naturi, umană şi divină în încarnarea lui Isus nu înseamnă oare că:?

Fiindcă este Dumnezeu, el are dreptul şi poate ierta păcatele (Marcu 2:7).
Fiindcă este om, poate înţelege slăbiciunile omeneşti şi poate ajuta (Evrei 2:17; 4:15)
Fiindcă este şi Dumnezeu şi Om, este singurul mijlocitor adecvat între Dumnezeu şi om (Gal.3:20; 1 Tim.2:5)

De aceea, Lui să-i cerem iertare.
El e Dumnezeu. Lui să-i cerem ajutor; a trăit ca om, înţelege şi ne poate ajuta.
Să venim la El, ca om doar El ne aduce în prezenta lui Dumnezeu!
Concluzie: Trupurile noastre din instrumente, unelte ale păcatului, devin trupuri ale vieţii!
De aceea, amintiţi-vă de exclamaţia de disperare a lui Pavel, din Romani 7: 24, “O nenorocitul de mine cine mă va salva din acest trup de moarte?” Pavel se vede condamnat de lege şi de păcătoşenia lui. Fără speranţa şi fără şansa. Însă în întruparea lui Isus vedem răspunsul la marea deznădejde a lui Pavel. Într-un trup ca al lui (Pavel), Isus a condamnat moartea şi a distrus puterea păcatului. Acest trup poate acum deveni un trup al vieţii, fiindcă Isus a venit în trup.

Opera Camelot
În piesa de operă Camelot, regele Arthur descoperă infidelitatea reginei Guinevere cu Lancelot, cel mai de încredere cavaler al regelui. După lege ea era considerată vinovată şi condamnată la arderea pe rug. Regele Arthur se vede prins între dragostea lui pentru regina lui şi responsabilitatea lui fată de lege. Mordred, fiul nelegitim al regelui, dă glas situaţiei disperate în care se afla regele.

“Arthur, ce dilemă magnifică! Las-o să moară şi se va termina cu tine! Dacă vrei însă, las-o să trăiască şi vei fi un nelegiuit! Ce vei face, Arthure? O vei ucide pe regină sau ucizi legea?”

Cu lacrimi în ochi, Regele Arthur apare la fereastra castelului pentru a urmări execuţia. Călăul aşteaptă semnul din partea regelui pentru a aprinde rugul pe care se afla regina lui. În durerea lui, însă acesta întârzie.

“Nu pot! Nu pot! NU pot să o las să moară!”

La care Mordred, dispreţuitor îi răspunde: “Eşti om la urma urmei, nu? Slab şi neputincios!”

Spre deosebire de Regele Arthur, Isus nu este “slab şi neputincios”. El este om dar este şi Dumnezeu. El îşi lasă regatul Său ceresc cum ne spune Filipeni 2:5-7, ia chipul unui om şi moare în locul nostru, cei condamnaţi de lege pentru infidelitate la arderea pe rug. El este acel Rege care a avut puterea renunţării la toate onorurile şi plăcerile unui rege şi să ia locul miresei Sale (2 Cor.8:9). Făcând aceasta, El a satisfăcut atât cerinţa legii necruţătoare cât şi a dragostei divine! şi nu s-a oprit aici. După cea plătit în locul reginei Sale, a înviat şi îi pregăteşte un loc mai frumos unde într-o bună zi, o va duce!

Aplică!
Imaginează-te pe tine însuti în locul acelei infidele trădătoare. şi suntem. Ne-am trădat menirea noastră de fiinţe făcute după chipul şi asemănarea Lui pentru a fi ai Lui. L-am părăsit şi am trăit după plăcerea noastră. Legea lui ne-a ajuns din urmă şi acum ne vedem condamnaţi de ea. Ne aflăm la stâlpul infamiei înaintea unui întreg univers care ne priveşte cu dispreţ. Ne merităm pedeapsa şi totul atârnă de un gest! Dar culmea, cel de la care se aşteaptă gestul aprobator al execuţiei noastre, se coboară din Palatul lui şi se pune în locul nostru plătind pentru păcatele altora! Ce altceva ai putea face la acest gest decât să cazi la pământ şi să-l numeşti Domnul şi Mântuitorul tău?

Scena întrupării
Cea mai frumoasă şi mişcătoare scenă a întrupării o avem în Filipeni 2:5-7:
Isus a făcut 7 paşi în jos…

Aici umilinţa divină licăr este în lumina supusă a întrupării, învăluită în umbrele unei alte lumi. Creatorul s-a supus de bunăvoie legilor Universului pe care tocmai El l-a creat. A renunţat la independentă şi a devenit dependent. A renunţat să mai fie cel căruia I se slujea pentru a deveni cel ce slujea.

Ca şi Dumnezeu,
Golindu-se de Sine Însuşi, Fiul nu şi-a pierdut divinitatea. Devenind un om, nu a ajuns să fie mai mic/puţin decât Dumnezeu. În schimb în mod voluntar a renunţat la auturile divinităţii Sale şi puterea de Dumnezeu pentru a deveni om.

Ca şi Om,
Deşi a trăit pe deplin întreaga experienţa umană, Isus era incapabil să facă vreo două lucruri, fiindcă era şi Dumnezeu: să-l asculte pe Satana şi să păcătuiască. Atunci Evrei 4:14-16 ne arată ce fel de relaţie ar trebui să avem cu Isus (Aplicaţie! “Să ne apropiem”! Evrei 4:14-16)

Beneficiile practice ale întrupării logosului
Întruparea Logosului, din nou, nu este o doctrină care să rămână în sferele înalte ale gândirii teologice. Ea s-a realizat cu un scop practic precis.

“Carnea” sau “firea pământească” fac aluzie la slăbiciunea omenească. şi despre Isus se spune în 2 Cor.13:4 că “a fost răstignit prin slăbiciune” şi că a fost “omorât în trup” (1 Petru 3:18), pentru a ne aduce la Dumnezeu.
Prin întruparea lui Isus, Dumnezeu osândea păcatul (Rom.8:3…) în chiar reşedinţa de care el de folosea: îl osândea în firea pământească, pentru ca astfel ceva minunat şi irealizabil altfel să fie acum posibil pentru noi: porunca Legii încălcată de noi în firea pământească să fie acum împlinită de noi. Cum? Prezenţi încă în firea pământească, dar conducându-ne după alte principii de viată! Alte “instincte”! Cele ale Duhului Sfânt! (vezi, referinţa).
În trup El a fost făcut păcat pentru noi (2 Cor.5:21pentru ca noi să fim (incredibil! noi?) neprihănirea Lui Dumnezeu în El. şi asta în timp ce suntem încă în trup!
şi iată încă o idee care ar fi mult pe placul lui Ioan: 2 Cor.13:4: “Într-adevăr, El a fost răstignit prin slăbiciune, dar trăieşte prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi, suntem slabi în El (din cauza cărnii noastre), dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viată cu El fată de voi.” Cu El, noi putem fi plini de viată!

Concluzia:
Deci, El s-a întrupat pentru ca:
1. Ca să ne aducă la Dumnezeu.
2. Să osândească păcatul în firea pământească.
3. Porunca Legii lui Dumnezeu să fie împlinită în noi.
4. Ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.
5. Pentru a fi plini de viată cu El.

În Isus, viata lui Dumnezeu s-a revărsat din abundentă asupra tuturor celor ce cred.
De aceea, Isus s-a întrupat, ne spune teologia NT. Ce nebuneşte să nu profităm de aceste beneficii.

Tot ceea ce am făcut până acum a fost să studiem prima parte a versetului 14: “Si Cuvântul s-a făcut trup”. N-am văzut ce însemnă, “a locuit printre noi”, “plin de har şi de adevăr”, “Si noi am privit (1 Ioan 1!) slava Lui (vezi Exod, Moise), o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”.

“a locuit printre noi” – şi la propriu şi la figurat! Vecin cu ei şi om ca ei. Ce ziceţi dacă îl aveţi pe Dumnezeu, vecin de palier. Stă la ap.25?! E aproape? Da! Ei bine asta vrea să spună. Că prin întrupare Dumnezeul cel Veşnic s-a apropiat de noi.

Mai exact cuvântul este “şi-a făcut cortul”, “a tăbărât”. Cortul din pustie al iudeilor era o umbră a realităţilor lui Dumnezeu. O reprezentare materială a marelui adevăr al încarnării

“Si noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”
Divinul Fiu s-a făcut carne. Cel Atotputernic s-a arăta pe pământ sub chipul unui neajutorat copil al unor oameni (gândiţi-vă la aceasta!: că a trebuit hrănit! Nu putea să se hrănească singur, trebuia schimbat de haine, nu putea singur, trebuia ajutat să umble, nu putea să o facă singur, etc. E şocant! Prin contrast putem înţelege de ce Dumnezeu s-a coborât atât de mult: pentru ca să ne înalte pe noi nespus de mult!

“Si noi am privit slava Lui”
Cum? Să vadă slava lui Dumnezeu? Cum? Aceaşi slavă care era a Celui ce I s-a arătat lui Moise pe munte I se arată şi lui Ioan. Dar de data aceasta învăluită/învestmântat într-un trup parcă pentru a-i proteja pe oameni de expunerea la ucigătoarea revelare a slavei lui Dumnezeu, dar minunea minunilor, arătându-le oamenilor toată această slavă, odată ce-l privesc pe Isus Hristos.
În VT această slavă se arată câteodată. (Ex.16:10; 24:16; 40:34; 1 Regi 8:11). O slavă ce nu se putea privi cu ochiul liber de muritori. Era doar uneori vizibilă. Însă în Hristos aceasta rămâne cu noi. Ioan 17:22 “Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una cum şi noi suntem una”.

Ioan ne spune că a văzut acea slavă în trupul unui om. Al Omului Isus! Slava aceasta, înfăşurata în învelitoarea vie a trupului lui Isus Hristos.

Nu este aceasta mărturia apostolilor? Vezi 2 Petru 1:16, 1 Ioan 1:1; 4:14 (“văzut” cuvânt cheie), cu referire directă la Transfigurare.

 

Recapitularea studiului din 29 Sept. despre “Întruparea cuvântului“:

– Ioan ne-a furnizat o bogăţie de argumente/dovezi în favoarea Dumnezeirii Cuvântului (era la început, a creat, este viata oamenilor, lumina lor, etc.) dar acum ne-a prezentat umanitatea Lui.

– …în 451 d.H. se întruneşte Conciliul de la Calcedon — acesta combate erezii privitoare la Încarnare…concluzionează afirmând că:

“…noi mărturisim că Domnul nostru Isus Hristos este unul şi acelaşi Fiu…perfect în Dumnezeirea Lui…perfect în Umanitatea Lui…având o singură făptură cu Tatăl (homoousios) în Dumnezeire, homousios (de aceeaşi) făptură cu noi…arătat în două naturi (physeis), fără confuzie, fără schimbare, fără diviziune şi fără separare…proprietatea fiecărei naturi fiindu-i păstrată şi fiind concurentă într-o singură persoană (prosopon) şi într-o singură existentă (hypostasis).

– idee şocantă pentru vremea lui Ioan.

– Prin întrupare Isus împlineşte scopul mântuitor al Lui Dumnezeu

– De ce s-a întrupat Hristos?

– pentru ca să ne mântuiască(!) dar mai pentru ce?

– pentru ca viata lui Dumnezeu să fie în noi. (“La creaţie Domnul l-a făcut pe om asemenea Lui. La întrupare, El s-a făcut asemenea omului” – John Boys) Putem spune în continuare, pentru ca omul să fie făcut spiritual ca El. Asemenea lui. Să fie făcut părtaş al firii dumnezeieşti (Vezi 2 Petru 1:4). Si,

– pentru ca Dumnezeu să trăiască prin noi, nestânjenit.

(ptr. a muri trupeşte, a învia trupeşte!)

Deci, El s-a întrupat pentru ca:

1. Ca să ne aducă la Dumnezeu.
2. Să osândească păcatul în firea pământească.
3. Porunca Legii lui Dumnezeu să fie împlinită în noi.
4. Ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu, în El.
5. Pentru a fi plini de viată cu El.

Întruparea Lui Isus Hristos este “teologie în carne şi oase”!

Ioan 1:15-18

15. “Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: “El este Acela despre care ziceam eu: “Cel ce vine după mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”

16. Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har;

17. căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.

18. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”.

Mi-e greu să dau un titlu fiindcă mă tem că aş nedreptăţii unul din aceste versete. Totuşi să-i zicem,

Încheierea prologului la evanghelie


În această încheiere de cuvânt înainte, Ioan ne comunică următoarele idei:

1. Superioritatea lui Isus faţă de Ioan Botez., mărturisită chiar de acesta – vers.15
2.
 Isus, sursa noastră inepuizabilă de har – vers.16
3.
 Harul şi adevărul au venit prin Isus – vers.17
4.
 Isus, Revelatorul lui Dumnezeu – vers.18

După acest studiu necesar, vom continua să studiem, mesajul lui Ioan Botezătorul, apoi, primii ucenici.

După ce în vers.6-7 Ioan ne spune că Ioan Botezătorul a venit ca martor, acum din vers.15 până la 34, el ne oferă conţinutul mărturiei lui – mesajul lui. Cu toate acestea, ceea ce vers.15 spune este doar un început al mărturiei lui Ioan Botezătorul, în care Ioan este cel ce declară preeminenţa lui Isus. El face deja aluzie la întâietatea pe care Isus o merita: “Cel ce vine după mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine” — este un apel la dumnezeirea şi existenţa veşnică a lui Isus, pentru a demonstra superioritatea lui Isus. Deşi Ioan Botezătorul era mai bătrân decât Isus cu 6 luni, Isus exista înainte de zămislirea Botezătorului în pântecele Elisa vieţei!

Strigarea lui Ioan botezătorul – Merită observat modul în care a mărturisit: “a strigat”.

Ioan Botez. a strigat conform prorociei cu privire la el care spunea că, el era vocea celui ce strigă în pustie. Profeţii VT au strigat cu voce tare pentru a arăta oamenilor păcatele lor. Însă acest profet al trecerii de la VT la NT, a strigat pentru a le arăta oamenilor Mântuitorul lor. Cel ce-a sărit în pântecele maicii lui la apropierea lui Hristos, exulta public de bucurie la apariţia Lui!

“A strigat” mai sugerează că mărturia lui erapublică. Profeţii falşi îi amăgeau pe oameni la întuneric şi pe ascuns, dar înţelepciunea lui Dumnezeu strigă:

“Nu strigă înţelepciunea şi nu-şi înalţă priceperea glasul? Ea se aşează sus pe înălţimi, afară pe drum, la răspântii şi strigă lângă porţi, la intrarea cetăţii, la intrarea porţilor: “Oamenilor, către voi strig, şi spre fii oamenilor se îndreaptă glasul meu. Învăţaţi-vă minte proştilor, şi înţelepţii-vă nebunilor! Ascultaţi-mă căci am lucruri mari de spus şi buzele mi se deschid ca să înveţe pe alţii ce este drept. Căci gura mea vesteşte adevărul şi buzele mele urăsc minciuna!… “ (Prov.8:1-8)

Şi noi trebuie să “strigăm” ca Ioan botezătorul!
Nu este acesta un îndemn direct al Domnului nostru la o mărturie directă şi publică a Evangheliei? “Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche să propovăduiţi de pe acoperişul caselor” (Mat.10:27). Astăzi, Biserica nu-şi mai strigă mesajul ei ca în trecut! A fost încadrată civilizat în societate. A primit nume şi salarii, numai să tacă din gură! Să facă “evanghelizări”, dar să le facă în interiorul bisericii, printre creştini! Dar ca şi Ioan Botezătorul şi noi trebuie să strigăm! Să confruntăm din nou lumea cu Evanghelia şi s-o facem public! “Problema nu este că Evanghelia şi-a pierdut puterea ci că Biserica şi-a pierdut audienţa.”

Ioan botez. a mărturisit superioritatea în lucrare, natură şi poziţie a Lui Hristos! Regele este mai mare decât heraldul (vestitorul) lui. Fiul Celui prea Înalt este mai bun decât proorocul Celui Prea Înalt! Ioan Botezătorul a fost doar un slujitor al Noului Legământ, Isus era Mijlocitorul acestui Nou Legământ. Deşi, el era cel mai mare dintre cei născuţi din femeie, totuşi îi acordă întâietate Celui născut supranatural din fecioară!

Evanghelistul Ioan se opreşte din descrierea (această paranteză a) mărturiei lui Ioan Botezătorul pentru a scoate în evidenţă trei lucruri importante despre Hristos:

– din plinătatea lui, noi toţi am primit har după har
– harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos
– Isus l-a făcut cunoscut pe Tatăl invizibil

De la umanitatea lui Hristos, la harul Lui! Merită să ne amintim ce înseamnă harul lui pentru noi. Ioan nu foloseşte banal ideea harului în acest context. Nu este o salutare ci este o revelaţie a lui.

Vedem întâi că Ioan spune în versetul 16 că, “Şi noi toţi am primit…” harul lui. În primul rând l-am primit fiindcă nu-l merităm şi nu puteam să-l (câştigăm!) dobândim prin propriile puteri. Despre acest fapt se pot spune atât de multe! Cine l-a primit? Noi, cei ce l-au primit iniţial pe Isus! Doar primindu-l întâi pe El poţi după aceea să beneficiezi într-adevăr de harul Lui. De ce l-am primit? Fiindcă Dumnezeu a dorit să ni-l dea! A insistat să-l primim! Aveam nevoie de el. De ce? Înaintea unui Dumnezeu sfânt nu puteau să apară nişte păcătoşi! Astfel, El i-a socotit neprihăniţi prin harul Său. Asupra acestui har Ioan vine acum şi ne atrage atenţia. Prin Moise a venit Legea, dar prin Isus harul şi adevărul.

Un ipocrit simţ al responsabilităţii
Ilustraţie:
 Henry Ironside: “Tânărul mântuit şi Liderul legalist!”
Într-o biserică invadată de legalism în timp ce un tânăr îşi descria întoarcerea la Dumnezeu spunând cum în mântuirea lui Dumnezeu a făcut totul, intervine un lider extrem de legalist care-l interpelează: “Bine, bine, dar care a fost partea ta, în mântuirea ta?” “A mea?” “Am fugit de El cât de repede mă ducea păcatul meu! Dar El a fugit după mine şi m-a ajuns! Asta este ceea ce eu am făcut pentru mântuirea mea!”

La fel insistă Dumnezeu şi în vieţile noastre să ne dea harul Lui. Un prieten de-al meu cu care am visat îndelung să fugim dincolo, ajuns departe de mine într-un azil al Crucii Roşii din Belgia, ca să nu mă mai audă vorbindu-i de nou-descoperita mea credinţă în Hristos, s-a trezit “cazat” în cameră alături de un negru care nu făcea decât să citească Biblia şi să se roage. Prietenul meu “a fugit”, dar Dumnezeu a insistat… şi încă o mai face!

Aplicaţie: Fugi tu astăzi de Dumnezeu cât de repede te duce păcatul tău? Îţi oferă acum ocazia să primeşti harul Lui! Nu amâna!

“…am primit din plinătatea Lui” — ceea ce înseamnă că mai are şi pentru mine fiindcă,

Col.1:19 spune: “Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El” – în Isus!

şi Col.2:9-10 – “Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El…”

“Avem totul în El”: În El, ai tot ce-ţi trebuie în fiecare clipă, pentru a putea să trăieşti o viaţă de creştin, iar acea sursă (plinătate) nu se va epuiza niciodată!

Danny Bond, pastorul lui Pacific Hills Church în California, are o bună ilustraţie pentru caracterul inepuizabil al harului lui Dumnezeu, şi anume un crater de vulcan din Trinidad Tobago de unde se exploatează gudron, un fel de smoală folosită la asfaltarea drumurilor, exportat în întreaga lume. În acel loc se găseşte o resursă inepuizabilă! În 72 de ore gaura făcută se umple din nou! Exploatarea acestui crater se efectuează neîncetat de aproape 75 de ani şi până în zilele noastre nu s-a epuizat! Gudronul nu se micşorează, reduce, diminuează, subţiază… Este nelimitat, inepuizabil! Dacă aşa pare a fi o resursă naturală cu cât mai mult este adevărul în ce priveşte o resursă divină!

Un judecător aflat pe patul de moarte şi-a întrebat pastorul: “Cunoşti ce spune legea despre moştenitori comuni?” “Nu. Ştiu puţin despre har şi mi-e deajuns”. “Dă-mi voie să-ţi explic”, a spus judecătorul. “Dacă noi doi am fi moştenitori împreună ai unei ferme, eu nu pot să-ţi spun, ăla e porumbul meu, aia e iarba ta, etc., ci ar trebui să avem împreună toate lucrurile. M-am gândit cu mare bucurie la faptul că Isus Hristos nu are nimic fără mine. Tot ce-i al Lui este şi al meu pe veci!” Nu este ce ne-a spus Biblia: “Şi dacă suntem copii suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos…” (Rom.8:17)

“Plinătate” – pleroma (gk). Este un cuvânt pe care Pavel îl foloseşte des: vezi, Col.1:9; 2:9, etc. Pentru că în Isus locuieşte trupeşte această plinătate a Dumnezeirii, atunci un om care are nevoie de ajutor, poate veni la El şi poate găsi ajutor la El. La El se află tot ajutorul de care un om are nevoie, deoarece şi El a fost un om. Dar, este şi Dumnezeu în acelaşi timp. Toată dumnezeirea locuieşte trupeşte în El. La fel, dacă un om are nevoie de înţelepciune, de mântuire, de Dumnezeu, de putere pentru a fi un bun creştin, trebuie să vină la Hristos pentru că El are toate acestea pe deplin şi încă în plus!

De ce la El se găsesc toate acestea? Pentru că în Hristos se află ceea ce Westcott a definit ca fiind “izvorul/sursa vieţii divine” şi care acum prin întruparea lui Isus a devenit disponibil tuturor oamenilor. Tot ceea ce Dumnezeu este, face şi poate să însemne, se află în Isus! Tot ceea ce are Dumnezeu, se găseşte în Hristos. A ţi-l imagina pe Dumnezeu aparte de Hristos este pură idolatrie!

Toţi credincioşii adevăraţi primesc din plinătatea Lui. Cei mai buni şi cei mai răi dintre credincioşi nu pot să trăiască fără El. Lucrul acesta exclude orice laudă. Tot ce noi avem în Hristos, am primit şi nu am meritat sau câştigat pe cont propriu!

“Şi har după har” – fiecare binecuvântare primită pregăteşte calea alteia care să-i urmeze. Te va potopi cu har! Val după val!!

“Este nevoie de har pentru a primi har” – Robert M.Horn

Ilustraţie: Cântecul, “urmează şi mai mult” – un creştin a cărui misiune era să ducă în casele oamenilor imagini frumoase, poze, fotografii, postere, etc. o frântură de frumos acolo unde totul era urât în jur, a căutat mult după poza inspirată de cântecul ce avea acel vers şi a găsit o fotografia cascadei Niagara!!

Valurile Harului lui Dumnezeu se revarsă tunând din eternitate în inimile noastre, fără oprire. Nu fii “faleză”! Harul primit în felul acest, val după val, duce la smerenie, nu la mândrie!

Vance Havner – “Harul lui Dumnezeu nu este doar măreţ ci este şi îmbelşugat”

(Anon.) – “Pentru har nu există nici un motiv decât harul”

“Despre harul lui Dumnezeu”, de Kenneth Wuest – adaptare
În inima iubitoare a lui Dumnezeu există suficient har pentru a-l salva şi a-l păstra salvat pentru totdeauna, pe orice păcătos care a trăit sau va trăi vreodată, şi încă-i rămâne de prisos. De asemenea, mai este suficient har rămas pentru a salva milioane de alte universuri populate de păcătoşi, dacă ar exista, şi încă-i mai rămâne de prisos. La El există suficient har disponibil pentru a-i aduce fiecărui sfânt o constantă victorie asupra păcatului, şi încă-i mai rămâne de prisos. El are destul har pentru a înfrunta şi a face faţă tuturor necazurilor, greutăţilor, durerilor, încercărilor, ispitelor, problemelor, şi încă-i mai rămâne de prisos. Harul lui Dumnezeu este generos, abundent, îmbelşugat, superfluu (mai mult decât necesar, de prisos), nelimitat! Harul este pentru tine!

“căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”

După un studiu al epistolei către Evrei, poţi înţelege mai uşor un verset ca acesta!

Contraste între lege şi har

* Legea se adresează oamenilor ca membri ai vechii creaţii! Harul îi face pe oameni membri ai noi creaţii.

* Legea a scos l-a iveală ceea ce era în om, adică păcatul. Harul, a scos la iveală ceea ce este în Dumnezeu, adică dragostea!

* Legea a pretins oamenilor neprihănire. Harul le dăruieşte neprihănirea oamenilor.

* Legea condamnă un om viu la moarte. Harul îl aduce la viaţă pe un om mort.

* Legea spune ce trebuie oamenii să facă pentru Dumnezeu. Harul spune ce-a făcut Hristos pentru oameni.

* Legea aduce cunoştinţa păcatului. Harul, înlătură păcatul.

* Legea l-a adus pe Dumnezeu oamenilor, dar harul îi aduce pe oameni la Dumnezeu! (Prin lege, Dumnezeu a venit la noi. Prin har, noi suntem aduşi la El!)

Te afli ori sub domnia harului (Rom.5:21) ori sub stăpânirea legii? S-o rupi cu păcatul te învaţă legea sau harul (Tit 2:11)? Ce preferi? Aceasta este o întrebare pe care mulţi membrii de biserici ar trebui să şi-o pună!

Observaţie: observaţi că Ioan nu spune că doar adevărul a venit prin Isus Hristos! De ce oare? Pentru că dacă Dumnezeu ne-ar trata doar pe baza adevărului, nu ar mai fi supravieţuitori! Dar ne tratează pe baza harului şi a adevărului. Fiindcă Isus a împlinit condiţiile Legii, Dumnezeu poate acum să ne împărtăşească din bogăţiile harului celor ce credem în Hristos. Harul despărţit de adevăr ar fi cât se poate de amăgitor, iar adevărul fără har ar fi distrugător/ucigător! Legea a fost o aplicare temporară a adevărului, dar nu a fost enunţarea lui finală (G.C.Morgan).

Legea a fost dată prin Moise şi a avut un caracter înspăimântător. A fost o descoperire glorioasă, dar înfricoşătoare. Ea nu putea da viaţa. Era o slujbă aducătoare de moarte şi osândă (vezi, 2 Cor.3:7, 8).

Câteva idei despre har

Harul este necauzat
Dumnezeu nu ne-a dat harul Său pentru nimic în schimb. Nu avem nimic care să se învrednicească de el. Ni l-a arăta pentru că pur şi simplu aveam nevoie de el!

Harul este suveran
Însăşi chemarea la mântuire este, prin har şi conformă harului: vezi, Gal.1:6; 1 Tim.1:19; Gal.1:15

“şi cum eram mai înaintat” – Trăind ca un Fariseu devotat, Pavel nu prea a avut rivali în religia lui strămoşească. Despre el, Stott scrie: “Un om aflat într-o asemenea stare mintală şi emoţională nu intenţiona să se schimbe, sau să se lase schimbat de alţii. Doar Dumnezeu putea ajunge la el, …şi a făcut-o! Prin harul Lui”.

Totul este al harului. Alegerea şi harul, merg mână-n mână! Alegerea nu este o pricină de mândrie, ci de responsabilitate!

Harul este gratis, absolut gratis – nu un împrumut! Dumnezeu ni-l va da doar dacă ne purtăm bine. Invers, avem nevoie neapărată de el, pentru a ne purta bine.

Harul este dinamic
Harul lui Dumnezeu nu este deloc static, ci întotdeauna este pe măsura unei situaţii. Dacă apare o nevoie în viaţă, acesta vine însoţită de har. Cu constanţă noi primim un har adecvat oricărei situaţii, har care să ne ajute să rezolvăm triumfători orice situaţie!

1Cor. 10:13 Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.

“Mijlocul” acela despre care se vorbeşte în versetul de mai sus cred că sugerează harul lui Dumnezeu prezent în orice situaţie a vieţii. Problema ar trebui să se pună dacă ne folosim noi de el.

O foarte bună definiţie a harului — Warren Wiersbe: harul este favorul şi bunătatea lui Dumnezeu acordată acelora care nu-l merită şi care dealtfel nu-l pot obţine!!

Kenneth Wuest – Nu greşim deloc dacă spunem că Dumnezeu nu s-a exprimat mai bine şi nu ne-a arătat tot ce este în inima Lui decât a făcut-o folosind acest cuvânt – har. Harul lui Dumnezeu este acel act fără asemănare, spontan şi minunat, în care din infinita Sa dragoste s-a coborât de pe tronul Lui de judecată din cer pentru a lua asupra Lui vina păcatelor noastre cât şi pedeapsa care ni se cuvenea nouă pe drept, gest făcut nu pentru prietenii Săi, ci pentru duşmanii Lui. Gest făcut fără a aştepta nimic în schimb, sau recunoştinţă, ci stimulat doar de propria-i generozitate.

Ca şi creştin nu poţi obosi niciodată să vorbeşti despre harul lui Dumnezeu. În Hristos se află o sursă inepuizabilă de har. Lucrul acesta înseamnă că pentru mine şi pentru tine, harul lui Dumnezeu nu se va epuiza niciodată!

Grave neînţelegeri ale harului Lui Dumnezeu
Unii acuză harul lui Dumnezeu că i-ar învăţa pe oameni să trăiască iresponsabil. Dar chiar dacă aş pretinde că în numele harului lui Dumnezeu am făcut o prostie, cel ce este vinovat tot eu sunt, nu el. De ce? Pentru că din punct de vedere biblic harul nu te învaţă să păcătuieşti, ci din contră, să încetezi să o mai faci: Tit 2:11-12 “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă să o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie”.

Jerry Bridges – “Harul adevărat produce întotdeauna vigilenţă în loc de complacere. Întotdeauna duce la perseverenţă în loc de indolenţă”

R.B. Kuiper – “În tot Cuvântul lui Dumnezeu nu există nici o altă doctrină care dacă este aplicată cum se cuvine duce la un stil de viaţă sfânt, cum este doctrina mântuirii prin har şi numai prin har”

Thomas Brooks – “Harul mântuitor îl face pe un om să vrea să-şi lase păcatul cum un sclav vrea să-şi părăsească galera, un întemniţat, temniţa lui, sau un cerşetor, zdrenţele lui!”

Thomas Brooks – “Cum căldura se opune frigului, lumina, întunericului, tot aşa harul se opune păcatului. Focul şi apa poate vor ajunge odată să convieţuiască în acelaşi vas, dar niciodată harul şi păcatul în aceeaşi inimă”

Să vedem importanţa harului în viaţa creştină:

I. Odată, este fără îndoială mijlocul prin care Dumnezeu mântuieşte!

Efes.2:4-5; 8,9 Tit 2:11-12; 3:4-7 Rom.5:15-17 2 Tim.1:19

II. În al doilea rând, harul este de asemenea mijlocul prin care Dumnezeu întăreşte. El este considerat influenţa ce-l face-n stare pe credincios să persevereze, să înainteze, şi să progreseze în viaţa creştină!

Fapte 11:23 20:32 Evrei 12:15 Gal.5:4-5

III. Credincioşi au nevoie:

– să se afle sub domnia, stăpânirea harului: Rom.5:20-21 6:14
– să fie învăţaţi de har: Tit 2:11-12

Harul este mijlocul prin care Dumnezeu ne stăpâneşte şi ne sfinţeşte.

“Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela l-a făcut cunoscut” “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” – Această afirmaţie este probabil făcută aici pentru a arăta superioritatea revelaţiei lui Dumnezeu făcută de Isus faţă de cea a VT şi a profeţiilor lui. Se spune că Isus a avut o cunoaştere intimă a lui Dumnezeu pe care nici Moise şi nici unul din ceilalţi profeţi n-a avut-o. O indică expresia folosită: “Fiul…care este în sânul Tatălui”.

Isus le-a făcut cunoscut oamenilor ceea ce nu s-a ştiut despre Dumnezeu. Cum poate spune Ioan că nimeni nu l-a văzut niciodată? Eu ştiu că în Biblie se spune că unii l-au văzut! Poate reacţiona cineva. Vezi, Ex.33:11 Faţă-n faţă, Moise şi Dumnezeu. Avraam, în Gen.18. Daniel, Ezechiel, cel Îmbătrinit de zile. Însă aceştia l-au văzut dor în mod limitat. Moise nu (Ex.33:20) i-a văzut toată gloria!

Acest pasaj nu neagă că unii au avut parte de “arătări” (epifanii) ale lui Dumnezeu, cum a fost cazul cu Avraam (Gen.18) sau Moise (Num.12:8), dar neagă că aceştia ar văzut făptura lui Dumnezeu, sau că l-ar fi cunoscut pe deplin. Ei, profeţii, au spus doar ce au auzit de la Dumnezeu, dar Isus l-a făcut cunoscut pe deplin fiindcă doar El îi este egal şi împărtăşeşte aceeaşi natură cu El!

Din intimitatea Lui cu Tatăl, El a venit la noi făcându-ni-L cunoscut. Ne-a împărtăşit din ea şi nouă. Şi ce ne-a arătat? Pe Tatăl! “În sânul” este expresie evreiească (şi românească) care indică intimitate. Poporul lui Israel se spune că a stat la sânul lui Dumnezeu (vezi, Numeri 11:12), despre nevasta unui bărbat se spune că stă la sânul lui (vezi, Deut.13:6), despre cei mântuiţi se spune că vor fi duşi în sânul lui Avraam (vezi, Luca 16:22,23). La Ultima Cină, Ioan cel ce-a scris evanghelia s-a lăsat pe pieptul lui Isus (vezi, Ioan 13:23). E clar că expresia indică apropiere, intimitate, afecţiune, prietenie. A spune că eşti “în sânul” cuiva exprimă cea mai mare intimitate la care se poate ajunge. Când Ioan foloseşte această expresie cu privire la Isus, nu face decât să spună că între El şi Dumnezeu există o neîntreruptă şi desăvârşită intimitate. Că Isus a avut o cunoaştere a lui Dumnezeu pe care un prieten o are despre prietenul lui. Cunoaştere a caracterului acestuia, a planurilor şi a naturii acestuia, pe care nimeni altcineva nu o are şi care îl califică mai presus de oricine să ni-l facă cunoscut (Albert Barnes). Acest verset dovedeşte că Isus a avut o mai bună cunoaştere a lui Dumnezeu decât oricare din profeţii trecutului, de aceea revelaţia deplină a lui Dumnezeu poate fi aşteptată doar de la EL. Aceasta este o idee pe deplin dezvoltată de Ioan în evanghelia sa. De aceea, să-i acordăm atenţie.

Citeşte: Ioan 6:46; 8:19; 54-55; 5:37 14:6-9.

Aceasta este cea mai bună recomandare a religiei creştine: Şi anume că este întemeiată de Cel ce l-a cunoscut pe Dumnezeu cel mai bine, care este egalul Lui, are aceeaşi natură cu a Lui, şi i-a fost cel mai apropiat! Acestea sunt avantajele intrinsece ale Lui Isus în revelarea Lui Dumnezeu!

O completă şi desăvârşită cunoaştere a lui Dumnezeu poate fi obţinută doar prin Fiul. De aceea, cei ce vor să-L cunoască pe Dumnezeu, la El trebuie să vină!

Alte deducţii:

– După cât de bine îl cunoşti pe Isus poţi să-ţi dai seama cât de bine îl cunoşti pe Tatăl.
– Dacă îl ai pe Fiul îl ai şi pe Tatăl (1 Ioan 2:22-23)
– Dacă îl cinsteşti pe Fiul îl cinsteşti pe Tatăl (Ioan 5:23)

Te-ai întrebat vreodată cum arată Dumnezeu? Exact ca Isus Hristos! Vezi, Ioan 14:10…etc.

Isus este “exegeza Lui Dumnezeu”: Cuvântul “l-a făcut cunoscut” înseamnă “a scoate”, “a evidenţia”, “a aduce afară”, adică grecescul “exegesis”. Prin Întrupare Isus, l-a “scos la iveală” pe nevăzutul Dumnezeu. Exegeza este metoda de studiu biblic care explică complet fiecare detaliu al textului. Prin întrupare Isus a explicat toate detaliile Persoanei lui Dumnezeu Tatăl. L-a făcut cunoscut pe Cel de Necunoscut!

Să ne apropiem de El fără teamă, prin calea cea nouă şi vie deschisă de Trupul lui Isus!

 

1. Superioritatea lui Isus faţă de Ioan Botez., mărturisită chiar de acesta – vers.15
2. Isus, sursa noastră inepuizabilă de har – vers.16
3. Harul şi adevărul au venit prin Isus – vers.17
4. Isus, Revelatorul lui Dumnezeu – vers.18

Termenul “plinătate” – pleroma (în greceşte), este un cuvânt pe care Pavel îl foloseşte des: Col.1:9; 2:9, etc. Fiindcă în Isus locuieşte trupeşte această plinătate a Dumnezeirii, atunci un om care are nevoie de ajutor, poate veni la El şi poate primi ajutor de la El. El are tot ajutorul. La fel, dacă are nevoie de înţelepciune, de mântuire, de Dumnezeu, de putere pentru a fi un bun creştin, etc., El are toate acestea pe deplin şi încă în plus!

De ce la El se găsesc toate acestea? Pentru că în Isus Hristos se află ceea ce Westcott a definit ca fiind “izvorul/sursa vieţii divine” şi care acum prin întruparea lui Isus a devenit disponibilă tuturor oamenilor. Tot ceea ce Dumnezeu este, face şi poate să însemne, se află în Isus! Tot ceea ce are Dumnezeu, se găseşte în Hristos. A ţi-l imagina pe Dumnezeu aparte de Hristos este pură idolatrie!

Ioan ne spune apoi că, “harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” – Observaţie: observaţi că Ioan nu spune că doar adevărul a venit prin Isus Hristos. De ce? Pentru că dacă Dumnezeu ne-ar trata doar pe baza adevărului, nu ar mai fi supravieţuitori! Dar ne tratează pe baza harului şi a adevărului. Fiindcă Isus a împlinit condiţiile Legii, Dumnezeu poate acum să ne împărtăşească din bogăţiile harului Său celor ce credem în Hristos. Harul despărţit de adevăr ar fi amăgitor, iar adevărul fără har ar fi distrugător/ucigător! Legea a fost o aplicare temporară a adevărului, dar nu a fost enunţarea lui finală (G.C.Morgan). Evanghelia este!

O definiţie a harului, de Warren Wiersbe:
“harul este favorul şi bunătatea lui Dumnezeu acordată acelora care nu-l merită şi care dealtfel nu-l pot obţine de la El!!”

Importanţa harului în viaţa creştină:
(deschideţi Biblia la fiecare dintre referinţele enunţate mai jos, spre edificare!)

I. Odată, este fără îndoială mijlocul prin care Dumnezeu mântuieşte!

Efes.2:4-5; 8,9 Tit 2:11-12; 3:4-7 Rom.5:15-17 2 Tim.1:19

II. În al doilea rând, harul este de asemenea mijlocul prin care Dumnezeu întăreşte. El este considerat influenţa ce-l face-n stare pe credincios să persevereze, să înainteze, să progreseze în viaţa creştină!

Fapte 11:23 20:32 Evrei 12:15 Gal.5:4-5

III. Credincioşi au nevoie: (Harul este mijlocul prin care Dumnezeu ne stăpâneşte şi ne sfinţeşte)

– să se afle sub domnia, stăpânirea harului: Rom.5:20-21 6:14
– să fie învăţaţi de har: Tit 2:11-12

Vers.18 – Aceasta este cea mai bună recomandare a religiei creştine: Şi anume că ea este întemeiată de Cel ce l-a cunoscut pe Dumnezeu cel mai bine, care este egalul Lui, care are aceeaşi natură cu a Lui, şi i-a fost cel mai apropiat Lui! (vezi expresia evreiască de intimitate, “la sânul” Lui.)

Mărturia lui Ioan botezătorul

Ioan 1:19-28


Să privim astăzi la mesajul lui Ioan Botezătorul. Mai exact la conţinutul mărturiei lui:

Ioan 1:19-28
19. “Iată mărturisirea făcută de Ioan, când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să-l întrebe: “Tu cine eşti?”
20. El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul.
21. Şi ei l-au întrebat: “Dar cine eşti? Eşti Ilie?” Şi el a zis: “Nu sunt!” “Eşti proorocul?” Şi el a răspuns: “Nu!”
22. Atunci i-au zis: “Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce nea-u trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?”
23. “Eu”, a zis el, “sunt glasul celui ce strigă în pustie: “Neteziţi calea Domnului”, cum a zis proorocul Isaia”.
24. Trimişii erau din partea fariseilor.
25. Ei i-au mai pus următoarea întrebare: “Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici prorocul?”
26. Drept răspuns, Ioan le-a zis: “Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-l cunoaşteţi.
27. El este Acela care vine după mine, – şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui. ”
28. Aceste lucruri s-au petrecut în Betabara (sau Betania) dincolo de Iordan, unde boteza Ioan. ”

Introducere
În acest pasaj Ioan îşi începe naraţiunea evangheliei sale. În prolog, cuvântul înainte ne-a arătat despre ce va vrea Ioan să vorbească. Acum, începe să o facă, oferindu-ne conţinutul mărturiei lui ce va culmina în vers.29 cu celebra, “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

Cronologie:
Însă lucrul acesta îl va spune doar a doua zi. Această relatare (1:19-39) se întinde pe durata a trei zile şi în continuare Ioan va descrie ce s-a întâmplat în zilele ce urmează acestora. După William Barclay, evenimentele primei zile, sunt descrise de la vs.19-28, ale celei de-a doua zile, de la vs.29-34, ale celei de-a treia zi, de la vs.35-39, apoi de la vs.40-42 avem povestea celei de-a patra zi, şi de la vs.43-51 povestea celei de-a cincea ziZiua a şasea nu este descrisă, însă ultima zi a săptămânii este descrisă în 2:1-11. Nu vedem la nici unul din ceilalţi evanghelişti o asemenea grijă pentru prima săptămână de apariţie publică a lui Isus Hristos şi pentru începutul lucrării Sale. Nici unul nu acordă o atât de mare atenţie acelor zile care au tulburat Israelul şi care au schimbat chipul lumii acesteia.

Localizare:
Evenimentele din prima zi (1:19-28) se petrec de cealaltă parte a Iordanului, la Betabara, numită aşa fiindcă însemna “loc de trecere”, sau “vad”, acesta fiind probabil şi locul pe unde israeliţii conduşi de Iosua au intrat în Ţara Făgăduinţei, în Canaan. Ocolind Samaria care era interpusă între Iudea (în sud) şi Galilea (în nord), de multe ori iudeii treceau în dreapta Iordanului, prin Perea şi Decapole. De acolo, şi-a început Isus călătoriile Sale prin Palestina. După ce I-a găsit pe primii ucenici, El se îndreaptă spre nord, ajungând în Cana din Galilea, unde va săvârşi primul miracol, începutul miracolelor Sale, transformând apa în vin la nuntă.

  • Amintiţi-vă intenţia lui Ioan, apostolul: să-l arate pe Isus ca fiind Dumnezeu Fiul, nu doar ca Fiul lui Dumnezeu! Să-l arate ca Dumnezeu venit în trup. Nu a intenţionat să-l prezinte cum au făcut-o ceilalţi evanghelişti. Adică, în relaţie cu Israelul (vezi, Matei), ca slujitor al oamenilor (Marcu), sau ca jertfă pentru păcat (Luca).
  • Ioan are o strategie în minte şi îşi adaptează mesajul acesteia. Nu relatează nimic despre primii 30 de ani ai Domnului. Toţi ceilalţi au făcut-o deja de acuma! În schimb, el vrea să descrie cum Isus s-a arătat ca Dumnezeu Fiul. Începe cu revelarea Sa ca Mesia şi cu mărturisirea pe care o face Ioan Botezătorul cu privire la identitatea Lui.
  • Versetul 19 După unii, lucrurile pe care acesta ni le descrie în acesta au avut loc cu 6 săptămâni după botezul în apă a lui Isus. Trebuie să spun că aşa ceva este îndoielnic! După alţii, acestea s-au petrecut în a doua zi istorisită de Ioan.

Aceste întâmplări ale primei zile, pot fi împărţite în trei secvenţe:

I. În prima, de la 19 – 24: Cercetarea lui Ioan botez.

II. În a doua, negările lui Ioan botez.

III. În a treia, de la v.25 la 28, vedem ce însemna botezul lui Ioan.

I. Prima parte : 19-24 Cercetarea lui Ioan

Evanghelia lui Ioan nu ne spune că Ioan Botezătorul predica un mesaj al pocăinţei şi că noroadele veneau la el în număr mare, dar ne spune că mesajul lui a stârnit o deosebit de serioasă preocupare printre liderii religioşi oficiali ai Israelului. Fiindcă a ajuns la urechile lor ceea ce vestea acest predicator din pustie aceştia au format o “comisie de anchetă pentru cercetarea … “ ştiţi voi, una din comisiile acelea care sfârşeşte prin a nu afla nimic (lucru tipic, nu, şi pentru multe “comisii de anchetă” din vremurile noastre!), comisie ce nu descoperă nimic, nu spune poporului nimic, pentru că grija membrilor ei era pentru propria lor securitate, şi nu a naţiunii. Seamănă cu zilele noastre, nu?

“Delegaţia” trimisă la Ioan merită astfel să fie denumită: “Comisia de ancheta pentru cercetarea evenimentelor petrecute în pustia iudeii şi lângă râul iordan” de pe lângă sinedriu.

Vedem că Ioan botezătorul a reprezentat o mare ameninţare pentru stabilimentul religios al zilei!

Delegaţia venită să-l chestioneze şi interogheze pe Ioan era alcătuită din farisei preoţi şi leviţi. Fiindcă unii dintre aceşti preoţi erau membri ai Sinedriului, a fost normal ca ei să fie însoţiţi de leviţi. Aceasta este menţiune rară în Noul Testament a celor două grupuri împreună. Interesul lor (faţă de Ioan Botez.) era natural fiindcă şi el era fiu de preot (vezi, Luca 1:5).

Ştim că în Iudaism singura condiţie pentru a putea fi preot era descendenţa. Dacă un om nu era urmaş al lui Aaron, nimic în lume nu-l putea face preot! Dacă îi era urmaş, atunci nimic nu-l putea opri să devină unul. De aceea, în ochii autorităţilor Ioan era de fapt un preot şi ca prin urmare a fost natural ca o delegaţie de preoţi să vină şi să afle de ce acest om se comporta aşa de neobişnuit şi ce dorea să comunice prin mesajul său.

Ei aveau de a face cu un om care vorbea cu o vădită autoritate spirituală fără ca în prealabil să fi pretins că este cineva(!) şi mai ales, fără să-i fi consultat pe liderii spirituali ai naţiunii şi să fi obţinut permisiunea pentru ce făcea! Faptul acesta, Sinedriul l-a considerat extrem de periculos pentru “stabilitatea” ţării! Din capul locului Ioan nu se presupunea să vorbească în numele lui Dumnezeu: ei erau cei ce erau plătiţi şi numiţi oficial să o facă! Ei erau “experţii” religioşi ai neamului. La ei trebuia să vină poporul, dacă avea întrebări, nu la un altul. Nu le era de folos să ştie că altcineva putea face treaba mai bine ca ei! În al doilea rând, acţiunile lui Ioan Botezătorul puteau provoca o reacţie populară şi aveau potenţialul de a pune masele în mişcare, ultimul lucru pe care şi-l doreau aceste slugi aservite ale ocupanţilor romani!!!

Dar noi ştim că în lupta lor pentru “păstrarea fiinţei naţionale” (monedă foarte “bătută” şi pe la noi!), liderii religioşi au decis moartea Mesiei lor îndelung aşteptat, a Însăşi salvatorului lor! Din aceeaşi preocupare, Biserica Ortodoxă Română l-a eliminat pe Hristos din centrul religiei lor şi l-a înlocuit cu “tradiţia”! Vezi, Ioan 1:11 A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit şi Ioan 11:47-51! “Atunci preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au adunat Soborul şi au zis: “Ce vom face? (Ce hotărâre să luăm cu privire la acest om? Trebuie să facem ceva. Nu se mai poate continua aşa!) Omul acesta face multe minuni. Dacă-l lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru (Vatra strămoşească!?) şi neamul. Unul dintre ei, Caiafa, care era mare preot în anul acela le-a zis…este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul”!! Cum se repetă istoria!

Alcătuirea “comisiei”
Grupul era alcătuit din emisarii (trimişii) fariseilor. E mai mult ca sigur că în spatele acestora a fost Soborul din Ierusalim, sau Sinedriul (Sanhedrinul). Ştim că unul din rosturile Sinedriului era de a se ocupa de cei ce erau suspectaţi de a fi profeţi falşi. Ioan era un predicator la care veneau mulţimile. Văzând aceasta Sinedriul a crezut că ţine de responsabilitatea lui să verifice persoana acestui om. Dorinţa celor ce i-au trimis, era să se asigure că Ioan era inofensiv pentru ei şi pentru interesele lor!

Anchetarea/cercetarea lui Ioan botez.
Observaţie: “Iudeii” – aşa le spuneau doar Neamurile. Însă Ioan care era şi el iudeu foloseşte aceeaşi denumire pentru a-i descrie pe cei ce L-au respins pe Mesia şi care se remarcau ca oameni religioşi. (v.24)

Preoţii deţineau o putere enormă asupra poporului. De ce? Priviţi la rolurile pe care le îndeplineau în jurul Templului. Leviţii mai slujeau şi drept poliţie a Templului. Prin pustie preoţii nu erau lăsaţi să călătorească singuri ca să nu cadă în mâinile unor tâlhari, ci erau însoţiţi de leviţi ca un fel de “body-guards”. În primul rând, Ioan Botezătorul părea un om plin de surprize şi pentru întâmpinarea unor situaţii neprevăzute, preoţii apar înaintea lui însoţiţi de leviţi. În plus, pentru a ajunge la el au trebuit să treacă prin pustie.

Întrebarea lor: “Tu cine eşti?”
Pentru a înţelege întrebarea lor trebuie să ne amintim că în Israel nu a mai apărut un profet de 400 de ani. Şi dintr-o dată din pustie apare acest individ înspăimântător: îmbrăcat în haină de păr de cămilă, care mănâncă lăcuste şi miere sălbatică…etc., care-şi strigă cu voce tare mărturia lui într-un fel în care toţi să o audă. Acolo în pustie se găseşte un om care nu mai aşteaptă până “Duminică” (la Sabat) pentru a merge la sinagoga locală şi a-şi prezenta mesajul lui acolo, ci locul lui de predicare se găseşte lângă un râu. Pentru ei acesta este un preot răspopit, renegat, sălbatic şi lepădat. Un tip periculos, care ameninţă stabilitatea neamului şi bunul mers al bişniţei din Templu. Nu era un conformist, ci un non-conformist! Pare să nu aibe nici un respect pentru tradiţie şi faţă de status-quo -ul politic al Israelului. Şi dacă era ceva care să-i preocupe nespus de mult pe aceşti lideri religioşi ai Israelului atunci acel lucru era status-quo-ul religiei lor şi “păstrarea fiinţei naţionale” (vezi Ioan 1:11 şi Ioan 11:47-51. De ce l-au ucis pe Hristos? Exact în numele “păstrării fiinţei lor naţionale”, deşi acesta nu le-o ameninţa!! şocant, nu?).

Ei şi-au rafinat ritualurile şi obiceiurile atât de mult încât doreau să rămână neschimbate. Au mers până acolo încât şi-au redefinit religia străbună şi aşa cum o ţineau ei a fost din totdeauna şi va trebui să rămână aşa întotdeauna. Dar tocmai la acest capitol Ioan Botezătorul îi tulbură cel mai mult! El contestă ortodoxia moartă în care au ajuns. Dezvăluie adormirea spirituală a naţiunii care îl are la uşă pe Mântuitorul lumii. Vă amintiţi ce făceau în Templu? Cum vindeau animalele de jertfă şi schimbau banii oamenilor veniţi să se închine la Templu? Este evident că a retransforma Templul din Ierusalim într-o casă de rugăciune însemna “out of bussines” pentru aceşti carierişti religioşi? De aceea, îl vedeau pe acest predicator inedit ca fiind cea mai mare ameninţare la adresa stabilimentului religios şi politic al zilei. Mesajul său, felul în care îl prezenta, locul unde o făcea sunt aspecte care atrag îngrijorarea liderilor spirituali ai naţiunii. În plus, motiv de şi mai mare îngrijorare este trezirea pe care Ioan Botez. a provocat-o prin popor. Oamenii vin de pretutindeni puhoaie la el pentru a primi botezul pocăinţei. Ei îşi dau seama nu numai că brusc după 400 de ani un profet a apărut printre ei (şi încă unul pe care ei nu l-au autorizat – nu avea statut de funcţionare de la ei, etc.!?), dar că în plus s-a şi produs o mişcare populară pe care nu ei au iniţiat-o şi nu o controlează! Vedem că acestea sunt suficiente motive de profundă îngrijorare pentru nişte oameni care respingeau orice era nou şi care aveau propriile lor prejudecăţi religioase ataşate slujbelor lor bănoase.

“Comisia” a bătut un drum lung până la betabara!
Cât au putut să călătorească pentru a ajunge la Ioan! Priviţi la o hartă. Până de partea cealaltă a Iordanului! Comisia a plecat departe de Ierusalim. Este uimitor cât de mari eforturi depun astfel de oameni pentru a păstra lucrurile aşa cum sunt! Ce zel pot să dovedească! Cât de absurde sunt unele fapte pe care le fac! Este exact ceea ce şi Isus vede la ei când spune:

“Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă şi după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât voi înşivă” (Mat.23:15).

Aceeaşi dispoziţie de a depune mari eforturi să-şi păstreze religia şi să-i facă tovarăşi de credinţă cu ei pe toţi vedem la liderii Bisericii Ortodoxe Române. Deşi mai există şi excepţii, uitaţi-vă la cei ce susţin că sunt ortodocşi! Aproape toţi beau, înjură, curvesc trupeşte sau în inimă, fără neruşinare. Bârfesc, urăsc, mint, înşeală, dau mită, abuzează pe orfani, asupresc pe străini, etc. Toate în numele unei credinţe!? Care este aceasta? Dacă le spui că trebuie să se pocăiască de răutatea lor şi să se întoarcă cu adevărat la Dumnezeu, să nu se mai amăgească cu o religie care nu are nici o putere de a le schimba caracterele, aceştia reacţionează urât.

Dar dacă apare cineva sincer, doritor să-i slujească lui Dumnezeu cu respect faţă de Cuvântul Lui, o, ce mai pot să spună despre acesta! Fanatic, sectant, rătăcit, trădător de ţară, homosexual, traficant de arme şi de droguri, etc. Nu credeţi? Citiţi unele articole din ziare! Merg până acolo încât să sugereze darea de legi care să interzică existenţa unor biserici libere şi interzicerea evanghelizării. Culmea, ca şi cum nu ştiu că au mai încercat-o şi alţii! Vor să declare oficial monopolul Bisericii Ortodoxe Române asupra religiei în stat! Prin asta însă, nu facem decât să trecem de la totalitarismul comunist la cel religios! Să schimbăm icoanele de pe pereţi, cum îşi intitula Mircea Dinescu un editorial din Academia Caţavencu (“Schimbarea de icoană”), unde de la tabloul lui Ceauşescu am trecut la o icoană bisericească cu “maica şi pruncul”. Frumos pentru unii care se numesc cu numele Mântuitorului!

De exemplu, toţi, dar aproape toţi candidaţii la preşedinţia României intenţionează să sporească şi mai mult influenţa în ţară a preoţilor şi le promit locurile dintâi în învăţământ, în guvern, şi alte instituţii ale statului. Putem spune că la noi în România, încă nu a apărut adevăratul candidat al Opoziţiei!! Al opoziţiei faţă de minciună şi amăgire religioasă perpetuată până la amorţire!

“Un om fără egal”

Relaţia fiu-tată dintre Isus Hristos şi Dumnezeu

Ioan 10:30-42


* Cu acest studiu încheiem capitolul 10, capitolul “păstorului cel bun”, al “uşii”, cât şi al trăsăturilor principale ale urmaşilor adevăraţi ai lui Isus ilustrate prin metafora oii. Mai avem promisiunea siguranţei veşnice date tuturor celor ce şi-au pus vieţile în mâna Lui.

* O coincidenţă extraordinară! Aceste evenimente relatate aici de Ioan se presupune că s-au petrecut pe data de 25 Octombrie – luna evreiască Chişleu – considerată data adevărată a naşterii lui Isus, nu 25 decembrie! Cu ocazia sărbătorii Înnoirii Templului, ce avea loc la aceeaşi dată. Ce dată este astăzi? Nu am premeditat nimic. Cum de facem tocmai astăzi studiul lucrurilor petrecute pe aceea dată cu aprox.2000 de ani în urmă, nu ştiu!

În acest ultim pasaj al cap.10 asistăm la o nouă tentativă de linşare a lui Isus.

Afirmaţia lui Isus că ar fi una cu Tatăl era pentru Iudei o mare blasfemie, cea mai mare.

Era considerată invazia de către un om a locului care-i aparţinea doar lui Dumnezeu în minţile lor. Legea lor prevedea pedeapsa prin uciderea cu pietre pentru blasfemie: Lev.24:16. S-au pregătit să facă aceasta literar (greacă) punând mâna pe pietre.

Cazurile din Legea lui Moise în care era prevăzută uciderea cu pietre:

– Încălcarea Sabatului. (vai de Adventiştii care nu respectă Sabatul într-un totul!): Num.15:32-35
– Instigarea la idolatrie: Deut.13:6-10
– Refuzul de asculta de autorităţi, din mândrie: Deut.17:12
– Neascultarea de părinţi: Deut.21:20-21
– Jertfe idoleşti: Lev.20:2
– Chemarea duhurilor celor morţi, vrăjitorie, ghicit (spiritism, mediumism): Lev.20:27
– Pentru omor: Lev.24:17
– Pentru curvie şi adulter: Deut.22:21
– Pentru hulă/blasfemie: Lev.24:10-16

“Mişna” – o carte de comentarii rabinice asupra Legii lui Moise – a mai adăugat la cazurile prevăzute a se pedepsi cu moartea şi…

– furtul unui vas sfinţit din Templu
– sau intrarea la slujbă a unui preot necurat (avem relatarea unui preot târât afară de colegii lui şi omorât cu bâte!)

Deci, reacţia Iudeilor (cine sunt Iudeii?) în acest moment nu era lipsită de precedent. Au mai făcut aşa şi în alte ocazii. Cu toate acestea fapta lor rămâne ilegală din punctul de vedere al Legii lui Moise. Propria lor cunoştinţă a legii trebuia să-i oprească înainte să cerceteze cazul. În plus, sfidau autorităţile romane care au interzis ca evreii să-şi facă singuri dreptate.

Iudeii erau foarte “opăriţi” din cauza afirmaţiei Lui Isus. Totul ar fi fost satisfăcător pentru ei dacă în a-i asigura pe ucenicii Lui că nu vor pieri ar fi spus că nimeni nu-i poate smulge din mâna Lui, sau din mâna lui Dumnezeu, de unde El pretinde că a venit. Dar a afirma că El şi Dumnezeu sunt una şi că aceasta este baza siguranţei veşnice pe care o oferea ucenicilor Săi, era prea mult pentru ei. Astfel, ei au fost gata să-l omoare fără să-i dea şansa să se apere singur. Ei lăsau deoparte procedura şi luau Legea în mâinile lor. Se făceau singuri “judecători ai Legii”

OBSERVAŢIE: Aceasta este caracteristica comună a tuturor sistemelor spirituale abuzive: nu mai aplică Matei 18:15-17 (“Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”)

Elemente demne de observat:

– Ioan spune “iarăşi” în vers.31, arătând că au mai încercat înainte să-l omoare cu pietre: vezi, 8:59.

– “au luat pietre” : înseamnă că au adus din alt loc. Că au cărat acolo pietrele, din altă parte. În “pridvorul lui Solomon”, un loc adăpostit, nu se găseau pietre. Au trebuit să iasă din Templu şi să aducă pietrele de afară! Ce zel! Au dorit să-l omoare la locul faptei. Omor cu premeditare.

– “pietrele deja zburau în aer”(!?) : în vers.32 şi 33 se spune “aruncaţi” şi “aruncăm”, nu “vom arunca”. Este posibil ca ei să fi început să arunce deja cu pietre asupra Lui.

Isus îi întrerupe şi îi mustră pentru ce fac. Cu siguranţă, El nu a fost o victimă care a pierdut controlul asupra situaţiei.

Aceasta este ultima vizită a lui Isus la Ierusalim, înainte de răstignirea Lui (vezi, G.Campbell Morgan, comentariu asupra lui Ioan). Este începutul perioadei de ostilitate a lucrării Sale pământeşti. Se înmulţeau atentatele iudeilor la viaţa Lui, care în cele din urmă vor culmina cu crucificarea Lui. Cu toate acestea acum nu-i venise “ceasul” şi nu a fost o victimă neajutorată, lăsată în voia soartei:

Fapte 2:22-24 “Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea…”

Totul era plănuit de Dumnezeu Tatăl pentru mântuirea noastră! Isus nu a fost un accident şi nici nu a murit ca o victimă ci Tatăl l-a dat pentru mântuirea noastră. Sper să apreciem aceasta, primindu-l pe Fiul şi încrezându-ne în El!

“Eu şi Tatăl una suntem” – Argumentul suplimentar al siguranţei oferite de Isus

După exprimarea celei mai mari promisiuni de asigurare enunţată vreodată (“în veac nu vor pieri, nimeni nu le va smulge din mâna Mea,…şi nici din mâna Tatălui Meu, El este mai mare decât toţi” – v.28, 29) şi în continuarea idei Sale, Isus spune: “Eu şi Tatăl una suntem” (v.30). Acesta este un argument în plus pentru ca acea asigurare să aibă sens: nu doar că nimeni nu-i va smulge din mâna Lui, sau a Tatălui, pe cei ce-i aparţin, pentru că El este cel mai puternic, ci şi pentru că El şi Tatăl erau una.

Le răspunde amintindu-le că a făcut multe fapte bune, “pentru care dintre ele doreau acum să-l omoare?”

Ostilităţii lor Isus le răspunde cu trei argumente:

1. Argumentul faptelor Sale
2. Argumentul identităţii Sale
3. Argumentul scripturii

1. Argumentul faptelor sale – toate zilele vieţii Lui, Isus şi le-a petrecut făcând ce este bine. Fapte ce evident veneau de la Dumnezeu. Pentru aceste fapte doreau ei să-l omoare? Deşi ştia de ce vroiau ei să-l omoare, totuşi El doreşte să le amintească de faptele Sale şi să le atragă atenţia asupra lor, pentru că erau ieşite din comun. De aceea, dacă nu credeau că El vine de la Dumnezeu, măcar să-i cerceteze faptele şi să vadă că acestea dovedeau că El nu era un om obişnuit. Că era un om fără egal!

Lucrările Sale, o demonstraţie a uniunii Sale cu Tatăl

Acestea El le numeşte “lucrări”. De ce? Poate vrea să atragă atenţia asupra faptului că El a săvârşit fapte neobişnuite, ieşite din comun, ce nu stăteau în puterea oamenilor să le facă. Să dea vedere orbilor, să-i facă pe şchiopi şi ologi să umble, etc. Să omoare ei acum pe cineva care a făcut asemenea fapte miraculoase? Nu indicau aceste fapte că El era mai mult decât un om? Că acestea erau o demonstraţie a uniunii (a relaţiei Sale speciale) Sale cu Tatăl?

Parafrază: “Nu vă cer să-Mi acceptaţi cuvintele, ci faptele!”

Aplicaţie: Care dintre noi poate spune acelaşi lucru ca şi Isus? Nu ştiţi că popii au învăţat poporul să asculte de ce spun ei şi să nu se uite la ce fac? Pe când Isus spune că faptele Lui sunt cele care de fapt declară de unde vine El. La fel ar trebui să stea lucrurile şi pentru noi.

Ce fapte facem noi care să le amintească oamenilor că suntem creştini?

Trăim în aşa fel încât ei să-şi amintească de Tatăl nostru din cer şi să-l laude datorită nouă?

Viaţa lui Isus, lucrările sale, toate sunt cuprinse în enunţul fratelui de sânge al lui Isus, devenit apostol al cauzei Sale: “credinţa fără fapte – este moartă – este inutilă (zadarnică)” (Iacov 2:17, 20). Să fi dedus aceasta Iacov din cea văzut la fratele lui? Foarte probabil!

Autorul acestei evanghelii are grijă să ne arate că faptele neobişnuite ale lui Isus dezvăluie originea lui divină:

Ioan 5:20 Isus a luat din nou cuvântul, şi le-a zis: “Adevărat, adevărat vă spun, că, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai.

Ioan 5:36 Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrările, pe cari Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe cari le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis.

Ca şi creştin faci “întocmai” ca Tatăl?

Ioan 10:32 Isus le-a zis: “V-am arătat multe lucrări bune, cari vin de la Tatăl Meu: pentru care din aceste lucrări aruncaţi cu pietre în Mine?

Posezi tu această “recomandare” convingătoare? Că ai fost trimis de Tatăl?

Ioan 10:36-37 Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acesteaca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl.

Ai o purtare ireproşabilă?

Ioan 14:10 Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui.

Este purtarea ta cel mai convingător argument pentru ca alţii să ajungă să creadă în Isus?

Ioan 15:24-25 Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări, pe cari nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. “V-am spus”, le-a răspuns Isus, “şi nu credeţi. Lucrările, pe cari le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine.

Ai tu o astfel de mărturie clară şi incontestabilă?

Isus îi obliga pe aceştia să se confrunte cu lucrările Sale pentru că acestea arătau că între El şi Tatăl exista o relaţie naturală. Acestea demonstrau (mărturiseau) că erau ale Tatălui Său, şi fiindcă El le săvârşise, ei trebuiau să înţeleagă că El nu era doar un om. Era totuna cu Dumnezeu. Nu puteau să-l omoare cu pietre. Nu era vinovat de blasfemie. El era un om fără egal!

Sursa lucrărilor Sale

Observaţi atenţia cu care Isus afirmă că faptele Sale (vezi, Ioan 14:10) le-a făcut Tatăl. Cum El atribuie tot ceea ce a făcut Tatăl, şi nu îşi însuşeşte nimic din gloria Lui Dumnezeu. Ce putea să însemne acest lucru, pe lângă demonstraţia de umilinţă? Nu adeverirea Lui ca Fiul lui Dumnezeu, necreeat ci singurul născut de la Tatăl, singurul aflat în sânul Lui, care este Dumnezeu binecuvântat în veci?

Fapte 2:22 “Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi…”

Prin cine a putut Dumnezeu Tatăl să săvârşească atât de nestingherit lucrările sale pline de putere, dacă nu doar printr-unul ca El, de fel, (natură) dar altul? Prin care dintre toţi oamenii care au trăit vreodată a putut Dumnezeu să facă tot ce vrea? (“Marele” Sai Baba făcea cenuşă! El nu a vindecat vreodată un orb, sau un paralizat!) Nici unul! Doar prin Isus. El este mai mult decât un om!

“Lucrări” are şi un sens larg: 8:46 – poate privi toată viaţa Lui – “Cine dintre voi mă poate osândi de păcat?”

Din nou suntem puşi faţă-n faţă cu faptul că Iudeii l-au înţeles. Nu l-au crezut dar cu siguranţă l-au înţeles în ce-a vrut să spună. El le răspunde la cererea lor de a-şi dezvălui identitatea, dacă este Mesia, sau nu, iar lor nu le place deloc ceea ce spune. Prin ce-a spus El a depăşit nişte simple pretenţii mesianice. El susţine identitatea de natură cu Dumnezeu. Ceea ce Mesiei îi era caracteristic. Iar asta i-a înfuriat nespus. Astfel ei îi răspund că motivul ostilităţii lor nu era pretenţia lui mesianică, ci pretenţia Lui inconfundabilă la divinitate. Au înţeles foarte clar ce spunea. (Ioan 10:33)

Cu toate acestea au refuzat să accepte mărturia faptelor Lui care demonstrau fără tăgadă divinitatea Lui. Le-au ignorat. L-au ignorat pe omul ce nu umbla de 38 de ani dar acum o face. Pe cel ce nu vedea dar acum vede, doar din cauza orbirii lor cauzate de interpretarea îngustă a Sabatului. Orbiţi de tradiţii nefondate, încătuşaţi de concepţii false, şi de ideii deformate despre Dumnezeu, Iudeii îl acuză de hulă şi că se dă drept Dumnezeu.

2. argumentul identităţii sale – El afirmă că este într-adevăr Fiul Lui Dumnezeu. Ca şi răspuns la atacurile lor Isus spune că este Fiul Lui Dumnezeu.

Afirmaţia “Eu şi Tatăl, una suntem”, dezvăluie o relaţie de cea mai profundă esenţă, ce nu poate fi înţeleasă deplin de om.

Unitatea de esenţă dintre Isus şi Dumnezeu Tatăl este fundamentul multor doctrine ce-l privesc pe Isus: Trinitatea, dumnezeirea, eternitatea, etc.

Doctrina Dumnezeirii lui Hristos este întemeiată pe o astfel de afirmaţie pentru că El nu putea să împărtăşească toate atributele Dumnezeirii dacă nu exista această unitate de făptură sau natură cu Dumnezeu Tatăl. Fără ca să fie una cu Tatăl Isus nu putea să fie nici etern, nici egal cu Tatăl, nici atotputernic (“toată puterea în cer şi pe pământ” Mat.28:18), nici Mântuitor înviat din morţi şi nici Dumnezeu binecuvântat în veci (Rom.9:5)!

“Una cu Tatăl”

Expresia “una”, folosită de Isus pentru a indica relaţia lui cu Tatăl are genul neutru, în limba greacă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că relaţia lui cu Tatăl nu consta în uniunea persoanelor (unul şi acelaşi – o binecunoscută monstruozitate teologică: sabelianism, modalism, etc.), nici doar din unitatea voinţei, sau a lucrării (Martorii lui Iehova – arianism – etc.), ci din unirea naturilor. El era de aceeaşi esenţa ca şi Tatăl, adică Dumnezeu. Expresia a fost folosită pentru a se identifica în natură cu Tatăl. Era un fel de a spune că este Dumnezeu, nu Tatăl, ci Fiul.

v.36 cum ziceţi voi că hulesc Eu, pe care Tatăl M-a sfinţit şi M-a trimis în lume? Şi aceasta, pentru că am zis: ,Sunt Fiul lui Dumnezeu!

Faptul că Iudeii au luat pietre arată că au înţeles limpede ce vrea să spună Isus. Că au înţeles afirmaţia Lui. Ce-a spus le-a fost destul de clar încât să înţeleagă că El a pretins uniunea cu Dumnezeu Tatăl şi că este de aceeaşi natură cu El.

Lucrul acesta a fost bine perceput “greşit” de iudei căci iată raţiunea pe care ei o oferă pentru încercarea lor de a-l ucide:

“Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, te faci Dumnezeu” (V.33)

De fapt, ce-a spus Isus? Că este Fiul, nu Tatăl!

“Sfinţit” are sensul de a fi pus deoparte pentru o slujbă, sau pentru un anume scop. Este ceea ce Dumnezeu a făcut cu Fiul înainte de venirea Lui în lume. El nu a avut nevoie de jertfe pentru “sfinţire”:

Evrei 10:5-9

De aceea, când intră în lume, El zice: “Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: “Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” După ce a zis întâi: “Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”, (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: “Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.”

I. Odată, să stabilim care este această relaţie: …

II. Apoi să vedem la ce concluzii ne conduce aceasta.

Doctrina relaţiei de Fiu dintre Isus şi Dumnezeu Tatăl implică următoarele:

– o distincţie atemporală de personalitate dintre Fiul şi Tatăl. El este Fiul etern aşa cum Tatăl este etern, dar nu totuna, ca persoană, cu Tatăl.

– o identitate de natură cu Tatăl: Dumnezeu

Elementele de bază ale studiului biblic inductiv


Studiul biblic atent şi devotat reprezintă cheia predicării expozitorii. Fiindcă Biblia estre Cuvântul lui Dumnezeu, ea trebuie tratată cu respect şi nu abordată (sau, prezentată) cu uşurinţă şi neseriozitate. Una dintre metodele eficiente de pregătire a unui studiu, sau a unei predici, se bazează pe regulile generale ale metodei inductive. Pentru ca puritatea Bibliei să fie păstrată, mesajul ei bine interpretat, omul lui Dumnezeu trebuie să se angajeze cu toate eforturile în efectuarea următorilor paşi ai studiului biblic inductiv.

Vreau de la bun început să neg orice originalitate a oricăror idei ale studiului biblic inductiv. Cu toate acestea sunt responsabil pentru alcătuirea şi ordonarea ideilor lor. Cu toţii suntem îndatoraţi mulţimii de creştini ce având o dragoste deosebită pentru Cuvântul lui Dumnezeu au dezvoltat şi conceput metode de studiu a Bibliei. Voi cita numele unora, însă dacă voi neglija pe alţii, să mi se ierte.

Responsabilitatea studiului biblic

Obiectiv: de la nişte “ageamii” ai studiului biblic la nişte creştini educaţi/informaţi biblic şi în stare să-i informeze şi pe alţii. Studiul biblic nu este responsabilitatea doar a celor ce eventual predică sau conduc biserica. Nu de multe ori mulţi ajung să devină dezinteresaţi de Biblie din cauză că nu pătrund înţelesul ei dincolo de cititul devoţional sau de programul ei de citire anuală. Biblia trebuie nu doar citită dar, mai ales, şi studiată!!

 

Călăuzire – Credincioşii nu vor fi dezorientaţi. Vor primi călăuzire. Ps.119:105 “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.”

Maturitate – ştiu deja ce spune Biblia! Nu mai sunt copii aruncaţi încoace şi-n colo de orice vânt de învăţătură: Efes.4:14

Victorie – asaltaţi de duşman: “Este scris!”

Sfinţenie – Ps.119:9-11 “Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău…Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta! “

Vreau să studiez biblia dar nu ştiu cum! Acest studiu doreşte să răspundă unei astfel de întrebări prin a-i înzestra pe toţi creştinii cu elementele de bază ale metodei studiului biblic inductiv. De ce aceasta şi nu alta, vom vedea mai încolo.

Studiul biblic începe şi sfârşeşte cu rugăciunea, elementul nelipsit şi căruia îi vom acorda timpul cuvenit. Studiul biblic nu înseamnă doar a cunoaşte şi a stăpâni metode de cercetare a Scripturii, ci a le angaja într-adevăr cu toată seriozitatea în studiul personal al Bibliei, dar nu fără a neglija rugăciunea, singura care poate da viaţă efortului intelectual al celui ce cercetează Cuvântul.

În cuvintele lui E.M.Bounds:

“…O predică adevărată este un lucru ce are viaţă. Este un lucru viu. Ea creşte fiindcă omul creşte. Predica are putere fiindcă omul are putere. Sau, predica este sfântă fiindcă omul este sfânt. Predica este plină de ungere divină pentru că omul este plin de ungere divină. Omul ce propovăduieşte este omul care se roagă. Iar rugăciunea este arma cea mai puternică a predicatorului. Ea, forţa omnipotentă în sine, este cea care dă viaţă şi forţă la tot.

Predica adevărată se ţine în cămăruţa de rugăciune. Omul, omul lui Dumnezeu, acolo este format. Viaţa lui, cele mai profunde convingeri ale lui s-au născut în comuniunea lui tainică cu Dumnezeu. Agonia în lacrimi şi povara spiritului său, cele mai grele şi mai bune mesaje, i-au venit pe când era singur în prezenţa lui Dumnezeu. Omul este format de rugăciune. Rugăciunea, formează predicatorul. Pastorul, este format de rugăciune.

Amvonul zilelor noastre este slab la rugăciune. Mândria învăţăturii se opune umilinţei rugăciunii. Prea de multe ori, rugăciunea amvonului, este doar oficială – o performanţă săvârşită pentru rutina serviciului. Pentru amvonul modern, rugăciunea nu mai este forţa din viaţa lui Pavel sau din lucrarea lui. Orice predicator care nu face din rugăciune un factor primordial al lucrării sale şi al vieţii sale, este un slab slujitor al lucrării lui Dumnezeu şi prea neputincios să ducă mai departe cauza lui Dumnezeu, în această lume.”

Aceasta a fost rugăciunea sfinţilor din Vechiul Testament:

Psalmul 119:18 “Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!”

Aceasta a fost rugăciunea apostolului Pavel pentru creştinii din Efes:

Efes.1:17, 18 “Si mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de inţelepciune si de descoperire, în cunoaşterea Lui, si să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi…”

“Studiază până la moarte şi roagă-te apoi să fi înviat.”

Depindem într-adevăr de Dumnezeu pentru iluminarea Cuvântului Său şi pentru descoperirea lui inimilor şi minţilor noastre. Nici un efort intelectual nu poate înlocui revelaţia, iar aceasta se primeşte prin a o cere şi prin a ne apropia de sursa ei, de Dumnezeu. Metodologia şi tehnicile, deşi având rolul lor, sunt inutile, dacă nu suntem învăţaţi de Dumnezeu!

Câteva metode recunoscute de studiu biblic

Ce este metoda inductivă? Scoate în evidenţă ceea ce textul spune.

Ce este metoda deductivă? Impune textului ce să spună. “Debutează” cu o premiză, adică, începe cu o concepţie formulată mai dinainte şi nu formulată în urma confruntării cu Scriptura.

Ce este metoda “trambulinei”? Împărtăşeşte o opinie şi se culeg versetele biblice care să o sprijine. Practic orice nerozie se poate spune aşa. Cu toate acestea, se pot împărtăşi idei foarte bune, dacă este respectat spiritul Scripturii.

Metoda “trambulinei”, a “rampei de lansare”. La urmă oamenii se întreabă, “despre ce a fost studiul?”, “a avut vreo temă?” “Este ea prezentă în textul de bază, de plecare?”. Vorbitorul se ridică în picioare anunţând în introducere ce va face cu textul, dar niciodată nu ajunge tema mult aşteptată!

Mulţi folosesc metoda (“C şi D”) absolut superficială de citire a textului şi divagare. Adică, citesc textul, pleacă de la text, se depărtează de textul iniţial, şi nu se întorc niciodată la el. Aceasta este tehnica multora. În felul acesta se pun pe seama Bibliei tot felul de enormităţi care nu se pot deduce din textul de plecare.

Nu se presupune să o studiem, sau să o explicăm aşa! Biblia nu poate fi folosită ca o platformă pentru ideile noastre mai mult sau mai puţin inspirate, ca o carte care să sprijine crezurile noastre preconcepute, sau doctrinele particulare ale bisericii noastre (Danny Bond, numeşte această predicare, “predicarea cosmică”; “rachetă”!!??, în care se poate vorbi despre lucruri adevărate, aspecte biblice, dar care din păcate nu privesc textul ales. Nu asta este predicarea expozitivă bazată pe metoda inductivă!).

Dimpotrivă acestea trebuie deduse prin studiu atent inductiv şi noi trebuie să ne bazăm crezurile pe ea. Pe Biblie. A aborda Scriptura verset cu verset aşa cum a fost aşezată de autorul iniţial în pagină şi a urmări şirul ideilor transmise prin inspiraţie de Duhul, extrăgând din text ideea lui (la urma urmei, ideea lui Dumnezeu), ceea ce el spune, şi nu impunându-i ceea ce noi vrem să spună (aceasta nu se poate face decât cu mare lepădare de sine!). Toate concluziile noastre trebuie să decurgă din text, nu să fie introduse în text, fără ca acesta să le autorizeze. Ori faci/dai dreptate Scripturii, lăsând-o să se exprime, ori o nedreptăţeşti exprimându-te în locul ei!!

Această eroare este întâlnită şi la culte şi secte. Se numeşte “citare selectivă/preferenţială” deoarece se culeg texte biblice, ignorându-se contextul lor, şi se folosesc pentru a sprijini o anumită idee preconcepută, o negare a învăţăturii generale a Scripturilor.

În formularea teologiei cuiva să se înceapă de la scripturi

Este cel mai bine să se înceapă de la Scripturi şi din ele să se formuleze teologia cuiva. Lucrul acesta nu se poate sublinia îndeajuns! Prospeţimea materialului şi răsplata descoperirilor vor depăşi cu mult ceea ce se poate culege din studiul cărţilor de teologie. După ce cineva şi-a făcut studiul său al Bibliei, atunci cărţile de teologie pot deveni o excelentă sursă de întărire şi confirmare a celor crezute.

Predicarea expozitorie se poate rezuma în trei cuvinte de bază:

Predicarea expozitorie este inductivă. Lucru care înseamnă pur şi simplu că abordăm textul pentru a afla ce vrea să spună, lăsându-l să se exprime singur. (Cum facem asta?)

Este opusul metodei deductive, care vine la Scriptură cu o idee preconcepută şi o impune textului. O metodă deductivă poate fi uneori foarte valabilă (îndreptăţită), dar trebuie acordată o atenţie deosebită pentru a fi siguri că pasajul într-adevăr sprijină ideea înainte de a se recurge la ea.

Predicarea expozitorie este exegetică. Cel ce predică expozitoriu trebuie să-şi facă datoria faţă de pasaj înainte să-l predice. Ceea ce înseamnă a urma cu atenţie principiile hermeneutice şi exegetice cuvenite. Un predicator ce predică expozitoriu ar trebui într-adevăr să fie cunoscut ca fiind unul ce “împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim.3:15).

Predicarea expozitorie este expozitivă. Abordează Cuvântul lui Dumnezeu în mod inductiv, îl studiază exegetic, apoi îl explică oamenilor prin expunere (expoziţional). Predicarea expoziţională va căuta să clarifice ceea ce este greu de înţeles într-un pasaj. Deschide Cuvântul şi-i expune sensurile mai puţin evidente şi aplicaţiile ce le conţine.

Observaţia

Observaţia reprezintă primul pas (pasul iniţial) în studiul biblic. Un interpret trebuie să evite ispita de a sări imediat la interpretarea elementelor specifice ale unui pasaj. Un autor pe nume, Traina, defineşte observaţia ca fiind

în esentă constiinciozitate…rostul general al observării pasajului este a a-l face pe cel ce-l studiază să fie atât de saturat cu detaliile unui pasaj încât acesta să fie pe deplin constient de existenta lor si de nevoia lor de explicatie. Observatia este mijlocul prin care datele unui pasaj devin parte a mentalitătii celui ce-l studiază. Furnizează materia primă pe care mintea să o folosească în procesul interpretational. (Traina, Bible Study, 31-32).

Caracteristicile de bază ale observării

Observaţia ar trebui să fie atentă – Observaţia include a deveni foarte conştient de termenii (cuvintele folosite) folosiţi într-un pasaj, de structura şi forma lui literară. Observarea ar trebui să fie atentă. Adică, să se facă cu atenţie!

Ilustratie: Eminentul William Osler si studentii săi de medicină

Sir William Osler, eminentul doctor a dorit foarte mult să le ofere tinerilor săi studenţi o lecţie privitoare la importanţa observării detaliilor în practica medicală. În timp ce sublinia această idee înaintea unui grup de studenţi, el a ridicat în mână o sticluţă spunând: “Această sticlă conţine o mostră pentru analiză. Testând-o este posibil să se determine boala de care suferă pacientul.” Acestea fiind spuse, şi-a muiat degetul în soluţia din sticluţă şi după aceea l-a pus în gură. Atunci el a continuat spunând: “Acum veţi trece sticla de la unul la altul şi fiecare să gustaţi conţinutul pentru a diagnostica boala”. Sticla a trecut pe la fiecare student, aceştia trebuind cu oroare să-şi înmoaie degetul în soluţie şi cu mare curaj să-i afle gustul. Când în cele din urmă sticla a ajuns înapoi la dr. Osler acesta a declarat: “Domnilor acum mă veţi înţelege ce vreau să spun când vorbesc despre importanta detaliilor. Dacă aţi fi fost atenţi aţi fi observat că mi-am înmuiat degetul arătător în soluţie, dar pe cel mijlociu în gură!” (Robert A.Traina, Bible Study, pag.32-33)

Observaţia trebuie de asemenea să fie sistematică – Observarea trebuie de asemenea să fie sistematică. Martin Luther a asemănat studiul său biblic cu culesul merelor spunând: “întâi, scutur tot copacul, pentru ca să cadă merele cele mai coapte. După aceea mă urc în copac şi scutur fiecare ramură, apoi fiecare creangă, şi în cele din urmă mă uit sub fiecare frunză”. (Citat în Mayhue, How to Interpret, pag. 49)

Observaţia ar trebui să fie insistentă – Deşi risc să mă repet, timpul prelungit în observaţie este obligatoriu pentru cel ce vrea să predice expozitoriu. El trebuie să reziste ispitei de a apela imediat la comentarii şi la alte unelte de studiu. Nimic nu poate înlocui observaţia făcută personal.

Ilustraţia: Studentul, peştele şi Agassiz

Cu mai mult de cincisprezece ani în urmă am păşit în laboratorul profesorului Agassiz anunţându-l că m-am înscris la şcoala lui de ştiinţe naturale pentru a studia biologia. El mi-a pus nişte întrebări cu privire la motivul înscrierii mele, cu privire la trecutul meu, m-a întrebat despre cum doream să-mi folosesc cunoştinţele ce le voi dobândi în clasa lui şi dacă aveam vreo ramură anume pe care doream să o studiez. La ultima i-am răspuns că doream să fiu bine instruit în toate domeniile zoologiei, dar mai târziu dorind să mă devotez îndeosebi studiului insectelor.

– “Când doreşti să începi?” m-a întrebat el de îndată.

– “Acum”, i-am răspuns şi eu grăbit.

Răspunsul acesta se pare că i-a plăcut mult deoarece cu un energic “foarte bine!” a cules de pe raft un borcan uriaş conţinând un specimen de peşte plutind în alcoolul îngălbenit de ani şi a spus: “Ia acest peşte, şi studiază-l. Noi îl numim Haemulon. Ia-l şi priveşte-l cu atenţie şi mai încolo o să-ţi pun întrebări cu privire la ce ai observat”.

Cu aceste spuse, m-a lăsat stând singur acolo cu borcanul în mână. Totuşi după o vreme profesorul a revenit oferindu-mi instrucţiuni precise privind îngrijirea mostrei încredinţate. “Nici un om nu este vrednic să se numească naturalist dacă nu ştie să păstreze mostrele pe care le studiază”.

Astfel, se presupunea ca eu să ţin peştele într-o tăviţă mică, din când în când să umezesc tăviţa cu alcoolul din borcan, asigurându-mă întotdeauna la urmă să pun dopul foarte bine. Acelea nu erau zilele dopurilor fixe de sticlă şi a elegantelor sticle fumurii de mostre. Toţi studenţii de atunci îşi amintesc uriaşele sticle mari fără gât cu un dop de plută izolat cu ceară, mâncat de insecte şi care îngăduia alcoolului să se prelingă pe lângă el. Entomologia era o ştiinţă mai sigură decât ihtiologia însă exemplul profesorului care fără ezitare şi-a băgat mâna până la fundul borcanului pentru a scoate peştele a fost molipsitor, şi deşi “alcoolul era foarte vechi şi avea un puternic miros de peşte” nu am îndrăznit să arăt nici o aversiune faţă de sacrele rămăşiţe ale peştelui tratând alcoolul drept apă pură. Cu toate acestea nu am putut ignora sentimentul trecător de dezamăgire încercat la privirea peştelui şi a faptului că nu mă vedeam un pasionat entomologist. Cei de acasă au fost de asemenea foarte puţin impresionaţi descoperind că nici o cantitate de apă de colonie nu putea să înlăture mireasma care mă însoţea ca o fantomă.

În zece minute am observat cam tot ceea ce putea fi observat la acel peşte şi am pornit în căutarea profesorului care din păcate părăsise clădirea muzeului. La întoarcerea mea acasă specimenul meu se uscase pe de-a întregul în tăviţa lui şi a trebuit să-l stropesc cu alcool în speranţa că va învia din starea lui ca de leşin, aşteptând nerăbdător revenirea acestuia la forma lui iniţială. Fără ca aceasta să se întâmple nu mi-a mai rămas decât să privesc în ochii goi ai tăcutului meu tovarăş. Astfel a trecut o jumătate de oră, apoi, o oră, şi încă o oră, iar peştele arăta tot mai jalnic. L-am întors pe partea cealaltă, apoi pe cealaltă, l-am privit îngrozit din faţă, de dedesubt, de deasupra, din dungă. Eram disperat şi după încă o oră am decis că este timpul pentru prânz. Cu mare uşurare l-am repus cu grijă în borcanul lui şi timp de o oră mi-am luat liber.

La întoarcerea mea, am aflat că profesorul Agassiz a trecut pe la muzeu dar acum era din nou plecat şi nu se întorcea decât după mai multe ore. Colegii mei erau de asemenea prea ocupaţi pentru a-i deranja cu convorbirile mele. Din nou, cu mare oroare am scos hidosul peştele din borcan şi disperat am reînceput din nou să-l privesc. Nu se presupunea să folosesc o lupă. Orice instrumente erau interzise. Am fost lăsat doar cu cele două mâini ale mele, cu ochii mei, şi cu peştele. Mi se părea un câmp de explorare extrem de limitat. La un moment dat i-am băgat degetul în gură pentru a vedea cât de ascuţiţi avea dinţii. După aceea, am început să-i număr solzi după ordinea diferită a şirurilor pe care le avea, până ce am simţit că totul devenea absurd. La urmă mi-a venit o idee strălucită. Voi desena peştele! Spre surpriza mea făcând acest lucru am început să descopăr alte trăsături ale nefericitei creaturi. Tocmai atunci s-a întors şi profesorul.

“Asta e bine”, a început el, “un creion este unul dintre cei mai buni ochi! Mă bucur de asemenea să văd că păstrezi exemplarul umed şi borcanul bine închis.” Pe lângă aceste cuvinte încurajatoare el a mai adăugat:

“Altfel, cum mai este (evident, peştele)?”

A ascultat cu atenţie scurta mea trecere în revistă a structurilor lui şi a părţilor cu nume încă necunoscute mie, arcadele, operculumul mobil, porii capului, branhiile, gura fără buze, ochii fără pleoape, coada bifurcată, trupul arcuit şi îndesat. Când am terminat, acesta părea să aştepte să continui şi într-adevăr cu un aer de dezamăgire a spus:

“Nu l-ai privit cu destulă atenţie” şi continuând profesorul spuse, “de ce nu ai văzut unele dintre cele mai evidente trăsături ale animalului, ce erau atât de clare înaintea ochilor tăi, ca şi bună ziua? Priveşte-l din nou! Uită-te la el cu şi mai mare atenţie!”

Acestea au fost cuvintele care m-au aruncat în disperare. Profesorul m-a uluit, m-a surprins şi m-a şocat. Mă săturasem de hidosul peşte! Însă mi-am reluat îndatorirea cu o mare hotărâre să-l satisfac pe meticulosul meu profesor. Astfel am ajuns să descopăr unul după altul lucruri noi, înţelegând cât de justificată a fost critica profesorului. După-amiaza aceea a trecut cu repeziciune când pe seară profesorul m-a întrebat din nou:

“Nu vezi, încă?”

“Nu”, am răspuns. “Sunt sigur că-mi scapă ceva, dar acum înţeleg cât de puţine am observat înainte”.

“Asta este foarte bine” a răspuns el mai încurajat, “dar nu o să te ascult acum. Acum pune-ţi peştele la loc şi du-te acasă. Poate mâine dimineaţă vei avea un răspuns mai bun. Te voi asculta înainte să studiezi peştele din nou”.

Lucrul acesta a fost absolut deconcertant. Nu numai că trebuia să mă gândesc peste noapte la peşte, studiindu-l în lipsă, la urma urmei un mod foarte straniu de obţinere a observaţiilor, dar în plus fără să-mi recapitulez descoperirile trebuia a doua zi să-mi prezint cu mare exactitate cunoştinţele. Ştiam că am o memorie slabă. Abătut am plecat în drum spre casă, pe lângă Râul Charles, complet absorbit de gânduri şi uluit de paradoxurile studiilor mele.

Primirea cordială de a doua zi dimineaţa a profesorului a fost foarte liniştitoare. Iată un om ce părea foarte nerăbdător să afle de la mine ceea ce cu siguranţă ştia mai bine.

“Vreţi să spuneţi că peştele are două părţi simetrice unde sunt aşezate organele sale?” am întrebat eu mirat. Complet satisfăcut profesorul a spus, “desigur, desigur!” răsplătind orele îndelungate de studiu din noaptea trecută. Astfel după ce profesorul a cuvântat cu mare entuziasm şi satisfacţie asupra importanţei acestei descoperiri, cum de altfel o făcea de fiecare dată, m-am aventurat să-l întreb ce va trebui să fac în continuare.

“Ooo, priveşte la peştele tău! Studiază-l încă odată”, a spus el şi m-a lăsat din nou să-mi văd de treabă. La mai puţin de o oră profesorul s-a întors şi a început să-mi asculte lista noilor mele descoperiri.

“E bine, e bine!” a repetat el, “însă asta nu-i totul. Continuă”. Astfel pentru încă trei zile foarte lungi el a continuat să aşeze peştele înaintea ochilor mei, interzicându-mi să mă uit la altceva, sau să folosesc vreun mijloc artificial de observaţie. “Priveşte-l, priveşte-l, priveşte-l” a răsunat ecoul repetatului său îndemn.

Aceasta a fost cea mai bună lecţie entomologică de care am avut vreodată parte. O lecţie a cărei influenţă şi-a întins ramificaţiile în fiecare domeniu al studiilor mele, o moştenire de o valoare inestimabilă pe care profesorul mi-a lăsat-o, după cum a lăsat-o multor altora, pe care nu o puteam cumpăra şi de care nici nu mă puteam despărţi.

La un an după această întâmplare ne amuzam desenând cu creta animale nefireşti pe tabla muzeului. Am desenat uriaşe stele de mare, broaşte încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, viermi cu nouă capete, raci gigantici, ce stăteau ridicaţi în coadă şi purtau umbrele colorate, peşti groteşti având gurile deschise şi ochii mari. Imediat ce a venit, profesorul a privit la rându-i amuzat la experimentul nostru. S-a uitat la peşti. Concluzia lui seacă şi resemnată a spus totul:

“Haemuloni, toţi fără unul: haemuloni. Domnul …(şi a spus numele meu!) i-a desenat!” Într-adevăr, până astăzi, dacă încerc să desenez un peşte, nu pot schiţa decât haemuloni!!!

În cea de-a patra zi, un al doilea peşte din aceeaşi grupă a fost aşezat pe masă, alături de primul, i-ar eu am fost rugat să evidenţiez diferenţele şi asemănările dintre cei doi, după care a fost urmat de un altul, şi apoi de un altul, până ce întreaga lor familie s-a perindat înaintea ochilor noştri. O duzină de borcane cu formol ocupa masa şi rafturile din jurul nostru, mirosul devenise un parfum plăcut, şi chiar până azi vederea unui dop de plută lat de 6 inchi şi ros de viermi îmi trezeşte amintiri plăcute!

Atunci a fost recapitulată întreaga specie de haemuloni, şi fie că am fost angajaţi în disecarea unor organe interne sau ale unor părţi ale corpului lor, în pregătirea şi examinarea firavului schelet osos, sau în descrierea diverselor părţi, metoda lui Agassiz de observare a faptelor era întotdeauna însoţită de îndemnul insistent ca niciodată să nu ne mulţumim cu ce-am obţinut.

“Detaliile (datele tehnice; n.tr.) sunt stupide”, spunea el, “până ce nu sunt puse în legătură cu vreo lege generală (asociate unui principiu).” La sfârşitul a opt luni, mi-am părăsit aproape cu şovăire aceşti prieteni ai mei pentru a mă îndrepta spre insecte, însă ce-am dobândit prin această sugestivă experienţă a avut o valoare mai mare chiar şi decât toţi anii de cercetare a animalelor mele preferate.”1

 

Concluzie: Un mod similar de a cugeta îndelung şi stăruitor asupra Scripturii va produce rezultate bogate, va aduce roade ce vor rămâne pe veşnicie. Aceasta este ilustraţia pe care cineva ar trebui să o aibe în minte atunci când se apropie de Cuvântul lui Dumnezeu. Firea noastră va exaspera, puterile ne vor lăsa şi din pricina păcatului miopia noastră spirituală va împiedica descoperirea detaliilor semnificative. Dar ştiind că însăşi viaţa veşnică depinde de felul în care tratăm şi cercetăm Scriptura, ar trebui să nu ezităm să ne angajăm în observare asemenea studentului de mai sus!

Întrebări ale observării. Ele privesc doar observarea faptelor, a persoanelor, a împrejurărilor, etc. Nu privesc însemnătatea lor. Aceea este treaba interpretării.

– cine este prezent?
– ce se întâmplă? ce s-a întâmplat?
– unde se petrec evenimentele descrise, cuvintele rostite, etc.?
– ce s-a spus în această împrejurare? etc.

Puneţi întrebările de felul, cine? ce? unde? când? Cum? Aceasta este munca de detectiv în care studentul Bibliei trebuie neapărat să se angajeze. Fiecare bun învăţător biblic ar trebui să aibe ceva din flerul şi meticulozitatea unui Shelrock Holmes!!

Interpretarea

După observarea în detaliu a părţilor variate ale pasajului, următorul pas constă în determinarea sensului lor. Acest proces este cunoscut sub numele de interpretare. Observarea răspunde întrebării, “ce spune pasajul?” însă interpretarea răspunde întrebării “ce înseamnă ce spune?” “ce vrea să însemne?”

Interpretarea cuvenită a unui pasaj se efectuează urmând regulile şi metodele “hermeneuticii” şi ale “exegezei” ce vor urma să fie discutate în capitolele următoare. În general, interpretarea se ocupă cu acoperirea lacunelor (golurilor) ce există între autorii biblici şi zilele noastre. Există cel puţin patru astfel de lacune:

1) Lacuna limbajului. Deoarece Biblia a fost scrisă iniţial în ebraică, aramaică sau greacă, pentru a o interpreta corect este necesar ca noi să înţelegem aceste limbi.(!!?) Spre norocul nostru există uneltele ajutătoare celor ce nu stăpânesc aceste limbi, nu au posibilitatea sau capacitatea de a le învăţa, dar care totuşi sunt chemaţi să studieze şi să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Numărul mic al acestora în limba română impune încă o condiţie: pentru a se putea folosi aceste lucrări trebuie să se cunoască măcar limba engleză!

Iată câteva dintre aceste cărţi. Întâi, cele din limba engleză:

– Vine’s Expository Dictionary of Biblical Words (OT şi NT)
– The New International Dictionary of New Testament Theology (pt. greacă), de Collin Brown
– Word Studies in The Greek New Testament, de Kenneth Wuest
– Strong’s Concordance

În limba română:

– Analiză Semantică a Unor Termeni din Noul Testament, de William Barclay
– Interliniar Grec-Român Epistola către Romani, Editura Agape
– Etc.

Sărăcia acestor lucrări în limba română pentru o ţară care pretinde o vechime de 2000 de ani de cunoaştere a Scripturilor şi susţinere a credinţei este inadmisibilă. Atât din partea celor de rit vechi bizantin, cât şi a celor aparţinând segmentului protestant sau neo-protestant. Majoritatea lucrărilor se găsesc în seminariile ortodoxe, dar din păcate accesul laicilor la acestea este foarte limitat.

Comentariile sunt de asemenea o sursă utilă de studii ale cuvintelor ambelor testamente. Cu toate acestea, nici un înlocuitor nu se compară cu a fi în stare să înţelegi limbile originale ale testamentelor.

“PC Study Bible 2.1B” dispune de o foarte rapidă unealtă de studiu a limbilor originale bazată pe textele “Nestle” şi “Textus Receptus”, numită “Interliniar Greek-English”.

2) Lacuna culturală. Cadrul cultural în care s-a scris fiecare parte a Bibliei este foarte diferit de cultura secolul în care noi trăim, sau de cultura zonei geografice în care locuim. De aceea pentru a interpreta cum se cuvinte fiecare parte a Bibliei trebuie înţeleasă cultura momentului scrierii pasajului. De exemplu, a înţelege Vechiul Testament este necesar a se cunoaşte cultura Iudaismului antic (străvechi) şi a culturii păgâne, exact aşa cum a înţelege cultura iudaică a primului secol este importantă în interpretarea evangheliilor. În acelaşi fel, cunoaşterea culturii elene şi romane a primului secol ne va ajuta în interpretarea epistolelor Noului Testament.

Câteva lucrări de referinţă în domeniul culturii biblice:

– The Life and Times of Jesus the Messiah, de Alfred Edersheim, o sursă redutabilă de umplere a golului culturii evreieşti din vremea lui Isus.
– The Daily Study Bible Series, de William Barclay, sursă, deşi uneori confuză teologic, plină de referinţe la cultura vremii lui Isus.
– Dicţionarul Biblic, al lui Halley, versiunea românească
– Enciclopedia Bibliei, editura Logos
– Dicţionarul Biblic, etc.

Deşi ne lipsesc încă multe lucrări utile studiului biblic, nouă românilor ni s-a făcut un mare favor traducându-se şi adaptându-se lucrările de mai sus. Nu se mai poate invoca lipsa uneltelor de studiu!

3) Lacuna geografică. A înţelege geografia pământurilor biblice este uneori un aspect esenţial în desluşirea sensului unui pasaj. De exemplu, în 1 Tes.1:8 Pavel scrie: “Într-adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea”

Dificultatea acestei afirmaţii constă în faptul că Pavel tocmai a părăsit Tesalonicul imediat după scrierea primei epistole către Tesaloniceni. Cum a putut mărturia credinţei lor să se răspândească atât de repede în împrejurimi şi mai ales pretutindeni? Astfel un studiu al geografiei regiunii respective revelează faptul că una dintre principalele rute ale Imperiului Roman, Calea Ignatiană, traversa tocmai prin Tesalonic. În felul acesta, călătorii ce treceau pe acolo au putut răspândi cu repeziciune în toată lumea mărturia credinţei tesalonicenilor.

Un bun atlas biblic ar fi:

– The Macmillan Bible Atlas
– Wycliffe Historical Geography of Bible Lands
– Atlasul Studentului Bibliei, de Tim Dowley
– Ghid Biblic al Studentului, de Tim Dowley

Apelând la astfel de lucrări cel ce studiază Biblia va putea înţelege expresii care nu sunt arhaice, ci mai degrabă geografice. Exemple:

Ioan 2:13 “Paştele Iudeilor erau aproape; şi Isus S-a suit la Ierusalim”.

Fapte 8:5 “Filip s-a coborât în cetatea Samariei, şi le-a propovăduit pe Hristos”

Cum a putut Isus să “se suie” în Ierusalim? Expresia nu exprimă deplasarea pe hartă de jos în sus, ci într-adevăr doar privind la o hartă vom ajunge să înţelegem că Ierusalimul este situat pe o colină, pe Mt. Moria, astfel noi putând să descifrăm expresia autorului ca însemnând deplasarea lui Isus în Ierusalim prin urcare. Acelaşi lucru este valabil şi-n cazul “coborârii” lui Filip în cetatea Samariei. Orice hartă fizică vă va arăta că regiunea Samariei se găseşte într-o depresiune.

Pe lângă tipărituri, hărţile digitale asociate unor programe computerizate de studiu a Scripturilor reprezintă o utilă şi foarte accesibilă sursă de umplere a golului geografic în procesul de interpretare biblică. Din păcate, calculatoarele nu sunt şi ele la fel de accesibile modestului student român al Bibliei. Cu toate acestea, cel interesat cred că va ştii în ce direcţie să-şi îndrepte investiţiile materiale şi nu va ezita să-şi procure cele mai bune mijloace.

4) Lacuna istorică. A cunoaşte cadrul istoric al unui pasaj ajută nespus de mult la înţelegerea lui. Un efort considerabil de cercetare depus în vederea aflării contextului istoric al unui pasaj adesea reprezintă principala lui cheie de interpretare. De exemplu, a înţelege fundalul relaţiei lui Pilat cu liderii evrei va contribui la înţelegerea motivului pentru care el a cedat cererii lor de a-l crucifica pe Isus, deşi la început l-a considerat nevinovat. Astfel prin câteva din legile sale Pilat deja îi antagonizase pe iudei iar aceştia îl spuseseră Cezarului. De aceea, Pilat s-a temut că o altă plângere din partea lor îi poate atrage dezavuarea din partea Împăratului. Nu s-a găsit pe poziţia de a le refuza pretenţia.

Câteva dintre lucrările de referinţă pentru completarea cadrului istoric al pasajelor biblice:

– The Zonderan Pictorial Encyclopedia of The Bible
– Baker Encyclopedia of the Bible, etc.
– Studiu al Noului Testament, de Merrill Tenney
– Studiu al Vechiului Testament, de Schultz
– Etc.

Întrebările interpretării

A interpreta înseamnă a determina sensul celor spuse, celor întâmplate, a celor poruncite, etc. Interpretarea este în general caracterizată de întrebări ca:

– de ce a scris (spus) autorul (Isus; Dumnezeu Tatăl) aceste lucruri?
– ce a vrut să spună?
– ce au însemnat aceste lucruri pentru cei ce le-au auzit pentru prima oară?

Aplicaţia

După “observare” şi “interpretare” urmează “aplicaţie”. Studiul biblic nu este complet până ce adevărul descoperit nu este aplicat situaţilor vieţii. Spurgeon obişnuia să spună că “studiul biblic nu începe până la aplicaţie”.

Aplicaţia răspunde întrebării, “În ce fel mă priveşte acest adevăr?” Ce-mi cere să fac?

Următoarele întrebări te vor ajuta să aplici adevărurile descoperite în studiul biblic.

1) Găsesc exemple de urmat?
2) Găsesc porunci de ascultat?
3) Găsesc greşeli ce trebuiesc evitate?
4) Găsesc păcate la care trebuie să renunţ?
5) Găsesc făgăduinţe/promisiuni în care să mă încred?
6) Descopăr ceva nou despre Dumnezeu?
7) Găsesc principii după care să trăiesc?

Temă:

Să se facă următorul exerciţiu de observare. Exerciţiul se intitulează,

“Ce crede Hristos despre biserică?”

În felul acesta să ne intitulăm prima temă. Până acum am tot auzit ce cred bisericile despre Hristos. Este vremea să auzim şi părerea Lui! Pentru aceasta să deschideţi Bibliile la cartea Apocalipsei de la cap.2 la cap.3, tot inclusiv şi citiţi cu mare atenţie. Rugaţi-vă şi citiţi! Rugaţi-vă şi citiţi din nou! Aplicaţi cu atenţie toate aspectele observării : atentă, insistentă, sistematică.

Iată cum vreau să arate exerciţiul vostru de observare a ceea ce Hristos crede despre Biserică:

– sub formă de tabel, pe coloane
– câte biserici sunt menţionate: numărul.
– Unde sunt situate, cetăţile? Numele.
– Care sunt delimitările în versete unde se vorbeşte despre ele?
– Cum este descris Domnul Isus Hristos?
– Ce spune Domnul despre ele?
– De bine?
– De rău?
– Care este judecata cu care le “ameninţă”?
– Ce le porunceşte?
– Ce le promite?

Întrebări suplimentare:

– Care sunt singurele biserici despre care Domnul nu are nimic rău de spus? Numiţi-le.

– Care sunt singurele biserici despre care Domnul nu are nimic bine de spus? Numiţi-le. Sau, numiţi-o!

– Ce oferă tuturor bisericilor, fără excepţie? Judecată, poruncă , etc. Ce?

Observaţie: în temă să se folosească terminologia (expresiile şi limbajul) biblic! Fără materiale ajutătoare, cărţi, comentarii. Numai cu Biblia! Oricum, exerciţiul este de asemenea natură încât trebuie folosită doar Biblia.

Atenţie:

Tabelul este deja completat de mine deşi nu vedeţi literele fiindcă am schimbat culoarea fonturilor în alb! Doresc să faceţi exerciţiul! Când l-aţi făcut, pentru a afla modul în care am completat eu tabelul, puteţi să selectaţi textul de pe coloane şi să alegeţi pentru font o culoare care să-l facă să se evidenţieze!

“Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”

BISERICA DESCRIEREA DOMNULUI DE BINE DE RĂU JUDECATA PORUNCA FĂGĂDUINŢA
1) Efes(2:1-7) Iată ce zice Cel ce tine cele şapte stele în mâna dreaptă, si Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur Ştiu faptele tale, osteneala ta si răbdarea ta, si că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli…Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui meu, si că n-ai obosit…urăşti faptele Nicolaitilor Ţi-ai părăsit dragostea dintâi voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, si întoarce-te la faptele tale dintâi. îi voi da să mănânce din pomul vieţii
2) Smirna(2:8-11) Iată ce zice Cel dintâi si Cel de pe urmă, Cel ce a murit si a înviat dar eşti bogat…necazul tău si sărăcia ta…batjocurile Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii…nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte
3)Pergam(2:12-17) Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţita cu două tăişuri Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, si n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi Tu ai acolo nişte oameni cari ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, si să se dedea la curvie…ai câţiva cari, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaitilor Altfel, voi veni la tine curând, si Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele Pocăieşte-te dar Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, si-i voi da o piatră albă; si pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte
4)Tiatira(2:18-29) Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, si ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă…,,Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii si inima… Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta si faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi tu laşi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorocită, să înveţe si să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, si să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; si celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimet un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor…Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni! …voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui…Celui ce va birui si celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fer, si le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatăl Meu. Si-i voi da luceafărul de dimineaţa.
5)Sardes(3:1-6) Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele şapte stele Totuşi ai în Sardes câteva nume, cari nu şi-au mânjit hainele…fiindcă sunt vrednici Ştiu faptele tale: că iţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort….n’am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu Dacă nu veghezi, voi veni ca un hot, si nu vei şti în care ceas voi veni peste tine Veghează si întăreşte ce rămâne…Adu-ţi aminte dar cum ai primit si auzit! Tine, si pocăieşte-te! Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb…Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, si voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu si înaintea îngerilor Lui
6)Filadelfia(3:7-13) Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide, si nimeni nu va închide, Cel ce închide, si nimeni nu va deschide iată ţi-am pus înainte o uşa deschisă, pe care nimeni n’o poate închide, căci ai putină putere, si ai păzit Cuvântul Meu, si n’ai tăgăduit Numele Meu…ai păzit cuvântul răbdării Mele Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa Iată că iţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei…îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, si să ştie că te-am iubit Te voi păzi si Eu de ceasul încercării…îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, si nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim
7)Laodicea(3:14-22) Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios si adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu…Eu mustru si pedepsesc pe toţi aceia pe care-i îi iubesc. că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Sunt bogat, m’am îmbogăţit, si nu duc lipsă de nimic”, si nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb si gol Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; si haine albe, ca să te îmbraci cu ele, si să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; si doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, si să vezi. .. Fii plin de râvnă dar, si pocăieşte-te! voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să sadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie

Este un exerciţiu simplu! Dar util! Printr-o observaţie atentă veţi afla ce crede Hristos despre Biserică. Ascuţiţi-vă spiritul de observaţie pentru a avea toate datele la interpretare şi pentru a nu greşi.

Surse folosite:

“Rediscovering Expository Preaching”, de John F. MacArthur

1 “American Poems”, ediţia a treia, (Boston: Houghton, Osgood, 1879), pag. 450-454, la început publicată sub titlul “În laborator alături de Agassiz: de către un fost elev”), în publicaţia Every Sunday 16 (4 Aprilie 1874), pag. 360-370.


1 | Studii Biblice

 

Predicarea expoziţională a scripturilor


După ce am descris care este una dintre metodele sănătoase de studiu biblic (inductivă), de data aceasta vreau să vă vorbesc despre o metodă sănătoasă de predicare (prezentare) a Cuvântului lui Dumnezeu.

Expoziţiunea Scripturii – predicarea expozitorie = expunerea textului, şi nu impunerea asupra lui.

Ce este predicarea expozitorie? (sau, ce s-ar presupune să fie, să producă? Etc.)

– predicarea expozitorie exprimă exact voia Gloriosului Suveran. Prin ea vorbeşte Dumnezeu, nu omul.

– predicarea expozitorie este reţinerea gândurilor Duhului. Îl aduce pe predicator într-un contact direct şi continuu cu gândul Duhului Sfânt care a inspirat Scripturile.

– predicarea expozitorie îi îngăduie predicatorului să proclame toată revelaţia lui Dumnezeu, astfel producând în lucrare sănătate şi integritate.

– predicarea expozitorie promovează educaţia (formarea) biblică a ascultătorilor ei, oferind o bogată cunoaştere a adevărurilor mântuitoare.

– predicarea expozitorie poartă amprenta autorităţii divine absolute, interpretându-ne chiar glasul lui Dumnezeu.

– predicarea expozitorie îl transformă pe predicator, fapt care la rândul lui conduce la adunări/biserici/congregaţii schimbate.

Definirea predicării expozitorii (expoziţionale)

O definire proprie: o “expoziţie” de automobile a firmei Renault se face cu scopul de a scoate în evidenţă ultimele ei produse. De a le evidenţia (scoate înaintea) publicului, sau de a le expune pe standurile expoziţiei. La origine cuvântul “expoziţie” are sensul de a expune ceva, de a arăta, de a scoate la iveală. Produsele pe care firma le are, prin expunerea într-o expoziţie, atrag atenţia şi ajung să fie cunoscute.

La fel putem spune că face şi predicarea expozitorie (sau, expoziţia Scripturii). Prin acest fel de predicare se presupune să se expună sensul original al textului biblic aflat în mintea autorului sub inspiraţia Duhului Sfânt, în contextul vremii şi al culturii, şi nu să se impună textului biblic ideea unui cititor al lui, mai puţin inspirat.

Încă odată, predicarea expozitorie se face prin expunerea ideii textului biblic şi nu prin impunerea vreuneia acestuia.

De fapt, Spurgeon a spus-o că, “dacă te ţii după text, nu te vei repeta niciodată”. Iată cum este rezolvată problema prospeţimii tale în studiu. Există un anumit nivel de plictiseală care se instaurează în studiile noastre atunci când predicatorul/învăţătorul nu urmează ideea inspirată de Dumnezeu a unui text biblic, ci îşi repetă la infinit crezurile deduse din alte pasaje. Urmărind derularea normală a textului biblic dintr-o carte a unui scriitor biblic, putem rămâne proaspeţi în tot ceea ce spunem, pentru că urmăm firul inspiraţiei iniţiale şi desprindem gândul lui Dumnezeu, prin ceea ce este exprimat în text (îl “auzim” pe Dumnezeu!). Vedem în Biblie că rareori Dumnezeu se repetă şi atunci când o face este cu privire la chestiuni cardinale. Biblia nu este o carte plictisitoare şi este grav atunci când în incompetenţa noastră şi lipsa noastră de sârguinţă în studierea întregului plan al lui Dumnezeu, aruncăm asupra ei această impresie.

Diferitele forme de predicare recunoscute sunt următoarele:

a) predica tematic (sau, topic, pe subiect),
b) predica textual, şi
c) predica expozitorie/expoziţională.

Studiul topic (tematic) de regulă combină o serie de versete biblice care au mai multă sau mai puţină legătură cu subiectul (tema) predicii.

Predicarea textuală foloseşte un text sau pasaj scurt care de regulă slujeşte drept bază, punct de plecare, pentru orice subiect predicatorul alege (doreşte) să discute.

Nici metoda tematică şi nici cea textuală nu reprezintă un efort serios de interpreta, a înţelege, a explica, sau de a aplica adevărul lui Dumnezeu în contextul textului biblic folosit.

În contrast, predicarea expozitorie se concentrează cu precădere asupra textului (sau, textelor) luate în discuţie împreună, alături de, contextele lui (lor). În cartea sa Horton Davies, “Expository Preaching: Charles Haddon Spurgeon” (pag.14; Foundations 66; Ianuarie 1963), el numeşte această metodă “predicarea contextuală”, pentru a o diferenţia de cea textuală şi tematică.

În mod normal expunerea se concentrează asupra unui singur text al Scripturii, dar mai este uneori posibilă şi pentru un mesaj tematic, sau teologic, sau pentru un discurs istoric şi biografic, a căror natură să fie expozitorie. O expunere poate trata atât pasaje mai lungi cât şi mai scurte. Deci, ea se poate face din orice text, fie mai lung sau mai scurt.

Atenţia sporită ce trebuie acordată textului

Să se facă “procesarea” textului biblic

Cineva nu poate spera să predice cu eficienţă fără să fi parcurs cu atenţie şi desăvârşire textul biblic. Aceasta este singura modalitate prin care cel ce expune poate descoperi (ajunge la, obţine) mesajul lui Dumnezeu. Doi predicatori din ere diferite comentează asupra acestui aspect:

Cineva nu poate spera să predice Cuvântul lui Dumnezeu cu acurateţe dacă mai întâi nu s-a angajat într-o exegeză atentă şi completă a textului său. În aceasta constă problema deoarece o exegeză competentă necesită timp, efort mintal, “sânge, sudoare şi lacrimi”, toate saturate cu o doză enormă de rugăciune. (John A.Sproule, “Biblical Exegesis and Expository Preaching”, lectură nepublicată ţinută la Grace Theological Seminary, Winona Lake, Ind., 1978, pag.1)

Ilustraţia lui John F. MacArthur

Vă veţi descoperi de îndată ignoranţa ca şi predicator/învăţător …

O modalitate de a descrie predicarea expozitorie este de a identifica ce anume ea nu este.

1. Nu este un comentariu cursiv cuvânt cu cuvânt şi verset cu verset, lipsit de unitate, de idee sau de o direcţie. (Danny Bond: “The R & R” approach; adică, metoda citeşte – read – şi delirează, divaghează – ramble.)

2. Nu reprezintă o serie de comentarii la întâmplare şi de remarci nonşalante (“din burtă”) făcute asupra unui pasaj, fără a se avea în spate o exegeză completă sau o ordine logică (a ideilor).

3. Nu este o masă de idei fără legătură între ele, de sugestii şi de concluzii bazate pe sensul de la suprafaţă al unui pasaj, dar care nu sunt susţinute de către un studiu profund şi serios la textului.

4. Nu este exegeză pură, indiferent de cât de savantă (expertă) este, lipsită de o temă, teză, schiţă, sau dezvoltare (elaborare).

5. Nu este doar o schiţă structurală a unui pasaj sprijinită de câteva comentarii pertinente, dar lipsită de orice elemente retorice sau homiletice.

6. Nu este o predică tematică ce foloseşte la întâmplare părţi ale pasajului, dar omiţând discutarea altor părţi la fel de importante.

7. Nu este o colecţie schiloadă de descoperiri gramaticale şi citate din comentarii (ale altora) şi lipsită de o fuzionare a acestor elemente într-un mesaj atrăgător, interesant şi convingător.

8. Nu este o discuţie de tipul lecţiei de Şcoală Duminicală, ce are o schiţă a conţinutului mesajului, o exprimare banală şi o fervoare puerilă, dar lipsită de un conţinut şi o retorică.

9. Nu este o citire a Bibliei care asociază un număr de versete luate la întâmplare dar care tratează o temă comună, dar fără a fi analizate într-o manieră gramaticală şi contextuală.

10. Nu este o banală discuţie de la adunarea de rugăciune care să combine un comentariu superficial, nişte remarci neconcludente, sugestii întâmplătoare şi reacţii personale într-un mesaj semi-inspirat, dar lipsit de beneficiul unui elementar studiu contextual şi elemente morale.

Alte sugestii

– învaţă Cuvântul, nu pentru a pune sau adăuga poveri insuportabile pe umerii oamenilor (păcatul le este suficient!), ci pentru a le tămădui inimile şi pentru a-i elibera.
(fariseii au făcut-o, precum şi mulţi alţi lideri religioşi de-a lungul veacurilor; mulţi când se văd în poziţia de a învăţa Biblia cred că lor le revine răspunderea de a-i “pune la treabă” pe copiii lui Dumnezeu şi nu îngăduie Cuvântului să le vorbească acestora şi să-i motiveze El să facă ceva pentru împărăţia Lui!)

– abordează Cuvântul cu respect. Nu este o carte omenească, nu noi am inspirat-o!

– încearcă să înţelegi contextul

– încearcă să descoperi şirul logic al ideilor dintr-un pasaj

– găseşte ideile subordonate

– în paralel, dezvoltă-ţi teologia

– bizuieşte-te pe lucrarea Duhului Sfânt

– verifică diversele doctrine prin comparaţie cu atributele lui Dumnezeu

– fii dispus să afirmi că aşa stau lucrurile fiindcă Scriptura spune aşa!

– nu încerca să explici ambele laturi ale unei probleme dacă înveţi dintr-u pasaj care priveşte doar o singură latură a problemei

– rămâi credincios (fidel) textului, învăţând ceea ce este în text şi în contextul acestuia

– găseşte aplicaţii practice predicii

– foloseşte dovezi, ilustraţii, citate, şi exemple pentru a sublinia un adevăr

– studiază cuvintele cheie ale unui pasaj în limba lor originală (ebraica şi greaca)

– foloseşte-ţi corpul într-un mod cuvenit (nu îngădui vasului să strice conţinutul!)

Predicarea trebuie să fie expozitorie (expunere).

Pregătirea vorbitorului

De vreme ce Dumnezeu trebuie să fie sursa mesajului expozitoriu, cel ce-l oferă trebuie să se afle la rândul lui într-o comuniune (părtăşie) intimă cu Dumnezeu. Aceasta este singura modalitate prin care mesajul poate avea cea mai mare acurateţe, claritate şi putere (eficienţă).

Următoarele domenii sunt cele ce-l califică (îndreptăţesc) pe un om să se afle în amvon şi să declare “Aşa vorbeşte Domnul”!

– în primul rând, învăţătorul/predicatorul trebuie să fie un credincios în Isus Hristos cu adevărat născut din nou. Trebuie să facă parte din familia lui Dumnezeu, pentru ca fiu al lui Dumnezeu să fie un reprezentant legitim al Tatălui Său, sau altfel mesajul său va fi inevitabil corupt.

– acesta trebuie să fie ales şi dăruit de către Dumnezeu pentru lucrarea de învăţare şi predicare a Cuvântului (Efes.4:11-16; 1Tim.3:2). Până ce un om nu este împuternicit de Dumnezeu să-i proclame Cuvântul, acesta va fi inadecvat să o facă posedând doar o abilitate omenească de a o face, dar ineficientă scopurilor lui Dumnezeu.

– învăţătorul/predicatorul trebuie să fie înclinat şi pregătit să studieze Cuvântul lui Dumnezeu. Altfel nu-şi va putea împlini mandatul precizat în 2 Tim.2:15 şi anume de a “împărţi drept” adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

– învăţătorul/predicatorul trebuie să fie primul care trebuie să se confrunte cu mesajul său. Acesta trebuie să-i schimbe lui mai întâi, inima, gândirea şi purtarea. Ezra oferă modelul perfect: “Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile” (Ezra 7:10).

Auto-evaluarea predicării

I. Rugăciune

M-am dedicat eu în permanenţă rugăciunii şi propovăduirii/slujirii din Cuvânt? (Fapte 6:4)

M-am rugat eu pentru oamenii cărora le-am predicat? (1 Samuel 12:23)

Am spus eu adevărul în dragoste? (Efes.4:15)

În ce fel am aplicat mesajul întâi inimii mele? (2 Tim.2:6)

I-am îndrumat eu pe oameni la Dumnezeu? Cât de mult Isus s-a aflat în mesajul meu?

Mi-am pregătit eu mesajul dar nu şi pe mine însumi? A fost inima mea pregătită? A fost inima mea aprinsă? Mi-a mistuit inima mesajul?

Le-am slujit într-adevăr oamenilor, sau numai am rostit multe cuvinte?

Am fost eu deschis faţă de darurile şi puterea Duhului Sfânt care să se manifeste prin mine? I-am îngăduit eu Duhului Sfânt să lucreze prin mine?

L-am căutat într-adevăr pe Domnul pentru acest mesaj? Sau, în studiul meu m-am bizuit doar pe experienţa mea din trecut?

II. Pregătire

De cât de multe ori mi-am citit textul?

Am memorat textul? Mi-am învăţat pe de rost textul meu? Puteam să-l citez din minte?

A existat un bun echilibru între observare, interpretare şi aplicare?

Mi-am verificat referinţele ce privesc pasajul meu? Am prea multe? Fac ele ca textul meu să fie mai clar?

Cât de mult timp am studiat? Am fost cu adevărat pregătit? Am lăsat ceva nepregătit?

Am folosit eu corect alte cărţi? Am atribuit citatele, ilustraţiile autorilor lor, sau mi-am asumat originalitatea?

Cât de mult timp am meditat/cugetat asupra textului meu?

A făcut interpretarea mea ca textul să pară mai clar, sau mai confuz?

Mi-am echilibrat eu textul în lumina întregii Scripturii?

Sunt notiţele studiului meu atât de clare (bine făcute) încât să pot predica din nou din ele?

III. Prezentare

Pot să-mi afirm/concluzionez cu claritate mesajul meu într-o singură frază sau propoziţie?

Pot ascultătorii mei să rezume/exprime tot mesajul meu într-o singură frază sau propoziţie? Dacă da înseamnă că am făcut o treabă bună!

A fost schiţarea şi principializarea studiului meu uşor de urmărit? Am hrănit oile “bucăţică cu bucăţică”, sau le-am hrănit cu “furtunul de pompieri”?

Cât de mult timp am acordat introducerii?

Cât de mult timp am acordat concluziei/încheierii?

Cât de mult material din studiul meu am prezentat? Am încercat să-mi predic toate notiţele mele şi am avut foarte multe?

Am folosit cu înţelepciune timpul avut la dispoziţie pentru studiu? Mi-am depăşit timpul acordat abuzând de răbdarea ascultătorilor mei?

Am stăruit prea mult asupra unor subiecte paralele care nu aveau o legătură directă cu tema studiului meu?

Ce procentaj din mesajul meu a constituit aplicaţie practică? Cât din mesajul meu a fost aplicaţie?

Au putut oamenii să înţeleagă mesajul meu? Au fost ilustraţiile mele destul de clare? Au fost detaliile exacte?

M-am străduit să fiu simplu? Putea un copil să-mi înţeleagă mesajul meu?

Am folosit vreun tic verbal care a distras atenţia? Gesturi care să distragă atenţia?

Am folosit termeni prea sofisticaţi şi prea mulţi care i-au stupefiat pe ascultătorii mei?

Am spus ceva nepotrivit? Am folosit în prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu cuvinte stricate şi necuvenite? Regret ceva din ce am spus?

Am citit şi citat Scripturile (versetele) cu atenţie, cu putere şi cu profunzime?

Le-am vorbit oamenilor sau sfinţilor de pe pereţi? M-am adresat privirilor lor? Inimilor lor?

Am vorbit rar şi clar, făcând şi pauze? M-am adresat atât omului care se află în spate, cât şi celui din primul rând? Sau, am fixat orizontul?

Aş predica din nou acest mesaj? Dacă ar fi înregistrat, ar cumpăra cineva caseta aceea?

Un îndemn suplimentar

Atunci când urci treptele amvonului (dacă al vostru are!) şi eşti gata să predici Cuvântul lui Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu, adu-ţi aminte de aceste îndemnuri:

* Predică onorând Cuvântul lui Dumnezeu.
* Predică celor neconvertiţi.
* Predică pentru a fi plăcut lui Dumnezeu şi nu oamenilor.
* Predică pentru a-i echipa pe creştini pentru lucrarea de slujire a Bisericii.
* Predică pentru a-i încuraja pe cei descurajaţi şi deprimaţi.
* Predică pentru a-i mustra pe cei nepocăiţi.
* Predică în aşa fel încât să fii mai eficace ca data trecută.
* Predică luându-te la întrecere cu nimeni altul decât tine însuţi.
* Predică pentru a-i înviora şi reîmprospăta pe cei istoviţi spiritual.
* Predică înălţându-l pe Domnul Isus Hristos.

(“Rediscovering Expository Preaching”, John F. MacArthur, “The Master’s Semminary Faculty”)

 

 

Elemente ale interpretării: Limbajul figurativ

Figurile de stil

Părţile de vorbire găsite în Biblie


Biblia se interpretează literar. Aceasta înseamnă a spune exact ce spune ea, dar fără a ignora genurile literare folosite în exprimare. Ea este într-adevăr o carte specială, în mod unic inspirată de Duhul Sfânt, însă această inspirare a ei nu transformă literele, cuvintele, propoziţiile şi frazele ei în formule magice. Chiar inspirat de Dumnezeu, un verb rămâne un verb, iar un substantiv este un substantiv. Întrebările nu devin exclamaţii, iar naraţiunile nu devin alegorii. Principiul interpretării literare necesită cel mai atent studiu al formelor de exprimare ale textului. Pentru a putea interpreta bine Biblia este nevoie să avem o idee despre genurilor literare sub care textul pe care-l studiem poate să apară.

În viaţa de zi cu zi facem o deosebire aproape neobservabilă între genurile literare pe care le întâlnim. De exemplul când citim ziarul nu spunem că citim un roman şi când ascultăm ştirile, bănuiesc că nu credem că ni se spun basme!! Adică, deosebim ce citim şi ce auzim şi putem recunoaşte o poezie sau o naraţiune. A nu face acelaşi lucru cu Biblia poate conduce la un eşec al interpretării ei. Cunoaşterea măcar generală a genurilor literare în care aceasta a fost scrisă este crucială pentru corecta ei interpretare.

Pentru a dovedi necesitatea cunoaşterii formelor literare prin care se exprimă Dumnezeu daţi-mi voie să vă amintesc că foarte mulţi oameni desconsideră realitatea istorică a unei întâmplări ca cea a înghiţirii lui Iona de către balenă şi o interpretează ca fiind doar o legendă şi un mit menit să descrie învierea lui Isus, şi că aceasta nu a avut loc în realitate. Din ce motiv? Din cauză că aceştia nu pot face deosebirea între felul de literatură care se găseşte în cea mai mare parte a cărţii, şi anume, un poem dramatic care se susţine că nu comunică o întâmplare reală ce a avut loc în istorie, astfel subminând infailibilitatea şi inspiraţia Scripturii. Cu toate acestea forma poetică în care Iona uneori se exprimă nu înseamnă că peripeţia lui nu a avut loc. Este un exemplu al eşecului de a înţelege corect genul literar conţinut în aceea carte. S-au “poticnit” de forma în care a fost scrisă!

În acelaşi fel alţii desconsideră Scriptura datorită exprimării hiperbolice (o afirmaţie exagerată intenţionat cu scopul de a produce un efect – cum o defineşte un dicţionar). De exemplu, indică criticii ei, se spune că Isus a străbătut toate satele şi cetăţile pentru a predica (Matei 9:35), ori lucrul acesta nu era posibil fără ca Isus să petreacă sute de ani de viaţă pământească! Înseamnă oare aceasta că Isus a luat fiecare localitate din Palestina la rând pentru a-i predica Evanghelia, sau doar că a trecut prin foarte multe cu acest scop?

În acelaşi fel se exprimă şi cu privire la afirmaţii ca, tot ţinutul Iudeii şi toţi locuitorii Ierusalimului au început să iasă la el; şi, mărturisindu-şi păcatele, erau botezaţi de el în râul Iordan…(Marcu 1:5), spunând că Biblia este neserioasă exprimându-se în acest fel pentru că practic noi ştim că era imposibil ca “tot” ţinutul să “iasă” la El (la urma urmei cum poate veni un ţinut la un om?)!!

Dar oare nu ne exprimăm noi astăzi la fel când spunem că echipa de fotbal a oraşului Sibiu(!) câştigătoare a Cupei a fost întâmpinată la stadion de “toţi” locuitori oraşului? Este aceasta o dezinformare, o inexactitate, o ştire falsă? Nu este mai degrabă o exagerare nevinovată aruncată cu scopul de sublinia numărul nespus de mare de oameni care au venit să-i vadă pe campioni!!

Alţii mari cărturari/savanţi neagă istoricitatea şi inspiraţia Bibliei pentru că Isus a afirmat că grăuntele de muştar este cea mai mică dintre toate seminţele (Matei 13:32) iar lucrul acesta astăzi se ştie că nu este adevărat. Dar din păcate, nu se mai întreabă ce-a vrut Isus să spună folosind dimensiunea într-adevăr mică (dar, nu cea mai mică) a seminţei de muştar şi nici nu se uită la contrastul pe care El l-a trasat în acest fel. Aceste grave erori se săvârşesc din interpretarea greşită şi din negarea rolului pe care figurile de stil îl joacă în revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu. Noi nu putem face aşa.

De aceea, doar o potrivită analiză a figurilor de stil poate descifra unele dintre confuziile şi percepţiile greşite ale Bibliei pe care şi noi le putem avea. Să încercăm să le cunoaştem.

Unul dintre cele mai relevante mijloace literare folosite în cuvântul lui Dumnezeu sunt figurile de stil, limbajul simbolic, sau figurativ. Acestea trebuiesc cunoscute şi definite pentru ca să poată fi interpretate bine. Încă odată, unele dintre cele mai grave erori de interpretare a Bibliei intervin ca şi consecinţă a necunoaşterii şi nerecunoaşterii acestor forme. Exemplul Martorilor lui Iehova care folosesc personificarea Înţelepciunii din Proverbul 8 este grăitor. Ignorând personificarea ei, aceştia folosesc în mod neautorizat pasajul pentru a susţine ca Isus este o fiinţă creată, şi nu Fiul necreat al lui Dumnezeu, ce mai degrabă a creat alături de Tatăl şi Duhul Sfânt, decât a fost creat.

Pe de altă parte, abuzul acestor forme de exprimare a dus la negarea unor realităţi biblice şi a unor doctrine străvechi ale credinţei creştine. Este vorba despre negarea modernă a iadului de către unii dintre teologii protestanţi ai deceniului trecut ce au apelat la aceste figuri de stil pentru a-şi susţine interpretarea lui simbolică. Aceste două exemple de interpretare greşita a figurilor de stil ar trebui să fie suficient de convingătoare încât să acordăm o deosebită atenţie cunoaşterii şi interpretării lor.

Milton Terry ne prezintă acest subiect cu mare măiestrie:

Tendinţa naturală a minţii omeneşti este de a trasa în permanenţă comparaţii şi a face asemănări. Astfel, prin utilizarea metaforelor şi asemănărilor emoţiile omului pot fi intensificate iar imaginaţia lui stimulată. Chiar dacă pentru a ne exprima ideile noastre, am fi în stare să folosim cel mai copios limbaj posibil, nespus de bogat în cuvinte şi expresii, mintea noastră încă ne-ar cere să ne comparăm şi să ne contrastăm ideile, o asemenea operaţie necesitând o varietate de expresii şi de figuri de stil. O atât de mare parte din cunoaşterea noastră a fost dobândită prin intermediul simţurilor încât toate ideile noastre abstracte şi toate conceptele spirituale au o bază doar materială. “Nu este greu de observat”, spune Max Muller, “că întreg vocabularul nostru religios străvechi este alcătuit din metafore”. În ce ne priveşte toate aceste metafore au fost uitate. Noi vorbim de duh fără să ne gândim la suflare, de ceruri, fără să ne mai gândim la cerul Terrei, de iertare fără să ne mai gândim la izbăvire, sau de revelaţie fără să mai gândim la dezvăluire. (sau, de inimă fără să ne gândim la organul fiziologic, de mântuire fără să ne mai gândim la scăpare, salvare, etc.; n.tr.) Însă în limbajul antic fiecare dintre aceste cuvinte, chiar fiecare cuvânt care nu se referea la un obiect material, se afla încă în starea de dezagregare, pe jumătate spiritual şi pe jumătate material, strălucind sau pălind, în funcţie de capacităţile utilizatorilor sau ale ascultătorilor săi.”

Milton S. Terry, Biblical Hermeneutics (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, n.d.), p. 244.

Aşa cum deja am indicat, folosirea uzuală a unui cuvânt din Biblie s-ar putea să nu fie literală. Utilizarea figurativă a unora este ceea ce ne îngreunează nouă enorm înţelegerea Bibliei. Cu toate acestea toate formele de literatură folosesc limbajul figurativ şi figurile de stil. Le poţi găsi în articolele de ziar sau în Shakespeare. Sau, chiar dacă nu aţi realizat, şi d-voastră le folosiţi în vorbirea de zi cu zi: “iute ca săgeata”, “foame de lup”, etc.

Figurile de stil permit să se spună foarte mult folosind doar câteva cuvinte. Ele stimulează imagini mintale şi sentimente care întăresc sau îmbogăţesc afirmaţiile tale. Acestea adaugă claritate, frumuseţe, exactitate şi fac ideea să fie mult mai interesantă. Spre exemplu, poţi spune, “mi-e foame”, dar gândeşte-te cu cât mai expresiv ar fi să spui, “am o foame de lup”! Cu toate acestea figurile de stil nu sunt doar nişte ornamente (podoabe) alte vorbirii, ci constituie o formă de comunicare a unor înţelesuri. Noi le vom studia pentru a putea înţelege contribuţia pe care acestea o aduc textului biblic. Scopul nostru este să ajungem să înţelegem corect Scriptura nu doar să fim în stare să-i spunem pe nume unei figuri de stil.

Astfel, a fost odată o familie numită asemănarea. Unii dintre vecinii ei i-au înţeles greşit pe membrii ei. Vedeţi aceştia nu pricepeau că această familie este o familie de actori care-şi petreceau mai tot timpul jucând un rol. Familia asemanare cuprinde cinci membrii:

1) Similitudinea
2) Metafora
3) Tipul
4) Alegoria
5) Parabola (sau, pilda)

În această primă familie a figurilor de stil se regăseşte o singură trăsătură comună: toţi membrii ei se aseamănă într-un fel sau altul cu obiectul cu care se compară. În cele mai multe cazuri asemănarea aceasta se limitează doar la caracteristicile esenţiale şi de regulă acestea sunt definite în porţiunea care se studiază.

Tipurile, alegoriile şi parabolele, de obicei sunt puţin mai complete şi pot participa în mai multe comparaţii. Trebuie să atragem atenţia asupra pericolului ca imaginaţia omenească să le ducă în extreme sugerând interpretări bizare.

Ce potenţial uriaş se găseşte în limbajul figurativ! Să explorăm câteva dintre exemplarele folosite în Biblie. Mai jos aveţi enumerate câteva dintre acestea, cât şi situaţiile în care ele sunt utilizate.

Similitudinea

Similitudinea este “fiul cel mai mic” (mezinul) acestei familii. Rolul său este unul foarte simplu, el întotdeauna anunţând ce va face. Astfel el îţi spune, “acum mă voi purta asemenea unui uriaş” şi-l vei vedea intrând în cameră tropăind şi călcând apăsat ca un uriaş. El îşi joacă rolul. Alteori, îţi va explica, “sunt îmbrăcat ca şi un poliţist”. Micuţul similitudine va folosi întotdeauna cuvintele “ca”, “asemenea”, “ca şi”, pentru a explica ce va face.

Biblia foloseşte multe similitudini. Observaţi doar ce spune Isaia 53:6 : “Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui…”. Astfel, profetul Isaia trasează o comparaţie directă între noi şi nişte oi. Evident, nu vrea să spună că şi noi avem patru picioare şi lână (unii, poate!!), ci că noi sunt asemenea oilor în această privinţă: ne-am rătăcit/pierdut de Creatorul nostru! Ne-am depărtat de Dumnezeul nostru!

Isaia 55:9 oferă o altă similitudine. “Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” Observaţi că în acest caz similitudinea apare sub o formă diferită. Întâi se spune “cât de”, apoi “atât de” realizând asemănarea. Aceasta este trăsătura de bază a similitudinii. Ea întotdeauna va face o asemănare folosind cuvinte de acest fel. În general o similitudine va fi scurtă, însă uneori poate fi foarte lungă întinzându-se pe cuprinsul a mai multor versete (vezi, Isaia 55:10-11).

Alte apariţii ale similitudinii: Rom.12:4, Ps.102:6, Judecători 13:6, 2 Samuel 22:34, Matei 28:3, Isaia 40:15.

Întâi, haideţi să comparăm similitudinea cu metafora. Efeseni 5:22-27 reprezintă o similitudine pentru că în acel pasaj se face o comparaţie formală, pe de-o parte între Hristos şi Biserică, şi de cealaltă parte, între soţii şi soţiile lor. Cuvintele “ca”“tot aşa”“ca şi”“cum”, sunt cele ce o evidenţiază. Această figură de stil are rolul de a sublinia şi a înnobila relaţia căsătoriei. Acest lucru se poate vedea zugrăvit în tabelul de mai jos:

Un exemplu de dezvoltare a interpretării unei similitudini

Cum este Hristos şi biserica Tot aşa sunt soţii şi soţiile
Cum a iubit si Hristos Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea …Efes.5:25 Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica …Efes.5:25
“Ca s-o sfinţească” (Efes.5:26), adică pentru a putea sa o folosească în scopul pentru care a creat-o: a) ca si o expresie a propriei sale vieti si caracter. b) pentru a ne împlini, ca şi mădulare ale Sale, slujbele şi darurile date nou de Dumnezeu. c) multe altele, adăugaţi d-voastră! Tot aşa şi soţul să-şi sfinţească soţia lui dăruindu-şi viaţa lui ei, şi să o sprijine să-şi: a) exprime propria ei personalitate şi viaţa în Hristos. b) folosească darurile ei într-o lucrare spirituala. c) să se îngrijească de casa ei, împlinindu-şi menirea faţă de soţul şi copiii ei.
“Ca să înfătişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită” (Efes.5:27), adică, ca el să se poată bucura de beneficiile rezultate din dragostea Lui jertfitoare faţă de Mireasa Lui. Prin dragostea Lui, să ducă la desăvârşirea umanităţii noastre. Ca soţul să poată căuta împlinirea soţiei sale, a se bucura de ea. Să se poată bucura de frumuseţea şi de gloria rolului ei de femeie în familia lui. Îndeplinindu-şi rolul său de cap al familiei să o conducă prin dragostea lui la împlinirea ei.
“fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană” (Efes.5:27). Ca lucrarea Lui în noi să continue şi să fie dusă la îndeplinire, şi ca noi să-i aparţinem în întregime Lui. Tot aşa soţul să-i rămână credincios ei, prin devotament şi fidelitate, în ciuda problemelor.
“după ce a curăţit-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt” (Efes.5:26). Prin comunicarea pe care, din dragoste, El a iniţiat-o, să ne apropie, şi să ne ţină în dragostea Lui. Tot aşa şi soţii trebuie să-şi comunice dragostea lor soţiilor lor, amintindu-şi că dragostea se exprimă singură, că lui îi revine iniţiativa de a demonstra acest lucru, aşa cum şi Hristos a făcut-o. Doar atunci, şi el va iubi aşa cum Hristos a iubit.

Cum se interpretează? Privind la trăsătura comună subliniată la părţile sau obiectele asemănate.

Metafora

“Domnişoara” metaforă este sora mai mică a micuţului similitudine. Ea este cu puţin mai în vârstă decât el, dar şi ea conţine părţi scurte. Şi ei îi place de asemenea să joace unele roluri, dar nu spune tuturora ce face. Uneori poate spune , “sunt o prinţesă”, iar unii s-ar putea să o creadă, dar prietenii şi familia ei ştiu că nu este. Alteori, s-ar putea să spună “sunt un fluture”, dar de data aceasta toţi să ştie că ea doar juca rolul unuia. Rolurile ei aduc foarte mult cu cele ale familiei ei, însă sunt mult mai scurte.

Prin contrast, metafora nu este atât de directă ca şi similitudinea. Ea comunică o impresie (exprimă o imagine) mai mult prin intermediul sugestiei. Prin expresiile, “Voi sunteţi sarea pământului…” (Mat.5:13) şi “Voi sunteţi lumina lumii” (Mat.5:14), Domnul nostru Isus apelează frecvent la metafore pentru a exprima adevărul incontestabil al faptului că creştinii se presupune să joace un rol hotărâtor în schimbarea lumii. În vremurile acelea, şi nu numai, sarea era principalul mijloc prin care se oprea descompunerea peştelui sau a cărnii, astfel încât folosirea acestei imagini de către Isus a avut efect asupra ascultătorilor Săi. La rândul ei, lumina ne permite să ne arătăm plini de încredere. Ea alungă întunericul. Dacă nu vedem înainte, ne pierdem şi ne rătăcim. Însă lumina luminează în întuneric. Cuvintele “sare” şi “lumină” sunt folosite pentru a sugera o comparaţie. Noi ar trebui să fim în lumea aceasta ca şi lumina şi să ne comportăm Ca ŞI sarea. Aceste metafore puternice ne conving de importanţa deosebită a rolul nostru în această lume.

În Biblie sunt folosite numeroase metafore. De regulă, metafora se bazează pe o anume trăsătură care este dorită să apară între cele două părţi. După cum am văzut mai sus, atât sarea cât şi creştinul joacă un rol comun, fiecare pe tărâmul lui, de conservare, de împiedicare a stricăciunii. Aceasta este trăsătura care se poate întâlni la obiectele asemănate, indiferent de cât diferite sunt în natura lor.

Interpretare
Pentru fiecare metaforă ar trebui să punem întrebarea, “în ce fel caracterizează sau explică obiectul cu care se face comparaţia?”, sau, “care este principala utilizare a obiectului din metaforă?” Isus a spus în Ioan 10:11 “Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale”. După descrierea metaforei, El explică calitatea păstorului care i se potrivea şi Lui, şi anume faptul că El îşi va da viaţa pentru oile Sale. Astfel, Scriptura va explica singură figura care este folosită. Vezi, Ioan 6:51; 15:1; 10:9; 14:6; Matei 5:14; 1 Cor.3:9; Luca 13:32.

Tipul (umbra)

Cel mai vârstnic fiu al familiei asemănare este adolescentul tip. Lui îi place nespus de mult să imite, să mimeze şi să reconstituie mici scenete. Show-ul său preferat este parada de siluete. El aranjează ca lumina reflectorului să cadă asupra lui dintr-o parte pentru ca umbra lui să fie proiectată pe ecran. Atunci el îşi joacă diversele lui roluri. Audienţa lui este impresionată de jocul de umbre care se petrece în acelaşi timp cu derularea rolului său. Cu toate acestea rolul său este uneori greu de înţeles. Nu-ţi dai seama imediat ce joacă. De aceea, este nevoie ca cineva să ne explice.

Studiul tipurilor (umbrelor) biblice este unul foarte bogat şi care aduce foarte multe satisfacţii. În Coloseni 2:17 tipurile sunt denumite “umbra lucrurilor viitoare”. Dumnezeu a folosit umbrele în Cuvântul Său pentru a ilustra multe din adevărurile Sale esenţiale. Astfel jertfa lui Hristos a fost “jucată”, “imitată”, de jertfele de animale ale Vechiului Testament, sau templul este “umbra” locului ceresc unde se găseşte Dumnezeu. În acelaşi fel Biblia vorbeşte de Adam (Rom.5:14) spunând că este “o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină” (dacă, doriţi, “un prototip”), adică, a lui Hristos.

Diferitele forme sub care apare tipul (umbra) în Biblie

Ca şi întâmplare (eveniment)

În cel de-al 10-lea capitol al primei epistole către Corinteni se descriu mai multe întâmplări care s-au petrecut în timpul rătăcirii prin pustie a israeliţilor. Aceste lucruri denumite în greceşte “typikos” (cuvânt ce se găseşte doar în acest loc!) se spune că au fost reţinute pentru învăţătura noastră:

“Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfârsiturile veacurilor.” (1Cor.10:11)

Strong’s concordance: 5759 tupikos (toop-ee-kos’) – an adverb related to 5179; found only in 1 Cor. 10:11: as a warning, by way of example, typologically (i.e. figuratively, as a prophetic type, a typological interpretation of Scripture).

Ca şi obiect (lucru)

În Evrei 10:20 vălul, sau perdeaua din interiorul Templului este obiectul cu care se compară trupul lui Isus Hristos, ce a fost răstignit pe cruce.

Astfel dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea cea nouă şi vie, pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua din lăuntru, adică trupul Său…

Astfel, un obiect poate servi de tip (umbră; model; prototip) al unui adevăr spiritual. Folosirea prototipurilor (modelelor) este foarte comună în industrie când se lansează (inventează) ceva. Când eram adolescent m-am înscris la cercul de aeromodele şi navomodele al Casei Pionierilor din Petroşani. Acolo construiam “modele” ale unor aeronave sau nave ce au existat în trecut sau existau în prezent. Scopul unui model, este evident de a avea o imagine (a ştii cum arată), la o scară mai mică, a unei nave ce nu se putea vedea.

O utilizare asemănătoare a modelului se găseşte şi în arhitectură. În acest domeniu “modelul” se numeşte “machetă”.

Ca şi clădire (construcţie)

Tot în Evrei (9:11, 24) suntem învăţaţi că cortul întâlnirii din pustie reprezintă o umbră (“o machetă”) a cortului din ceruri. Acesta mai este un model şi al Domnului Isus Hristos.

“Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta…Căci Hristos n-a intrat într-un locaţ de închinare făcut de mâna omenească, după chipul adevăratului locaţ de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfătişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.”

Ca şi ceremonie (ritual)

În Vechiul Testament sunt descrise multe ceremonii religioase. Una dintre cele mai importante dintre aceste ceremonii a fost Praznicul (sărbătoarea) Paştelui care celebra izbăvirea evreilor din Egipt şi de îngerul morţii. Astfel 1 Cor.5:7 ne subliniază că Isus Hristos este Paştele nostru.

Studiind Biblia vom descoperi aşadar că un tip (model, umbră, machetă, etc.) poate fi o persoană, o întâmplare, un obiect, o clădire sau o ceremonie. La rândul său Isus a folosit umbrele când a învăţat. Vorbindu-i lui Nicodim, Isus a folosit “şarpele din pustie” ca şi umbră a Sa şi a crucificării Sale apropiate (vezi, Ioan 3:14). De asemenea, Isus a pomenit şi experienţa lui Iona ca fiind un prototip al îngropării şi învierii Sale (vezi, Matei 12:40).

Avertisment în privinţa interpretării tipurilor

Un lucru pe care trebuie să-l evităm este ducerea în extremă a tipurilor. Trebuie să ne amintim că acestea nu sunt decât umbre. Dacă îl urmărim pe “tânărul” tip făcându-şi numărul său de siluete, nu vom putea să vedem decât umbrele pe care acesta le proiectează pe perete sau pe ecran fără să fim în stare să observăm detaliile. Nu vom putea să vedem ce culoare au ochii lui, sau nici măcar ce fel de haine poartă. De aceea, trebuie reţinut să întotdeauna o umbră, un tip, este inferior lucrului spre care indică (sau, pe care îl prefigurează). Întotdeauna realitatea (trupul) va avea mai multe detalii decât umbra.

Uneori, un tip poate prefigura mai multe lucruri. Cortul, de exemplu, nu este o umbră doar a cerurilor dar şi a Domnului Isus, şi a lucrării Sale de răscumpărare a noastră din păcat. Mai poate fi privit de asemenea şi ca o umbră a umblării şi părtăşiei creştinului cu El. Multe lucruri din Noul Testament sunt privite ca umbre. În plus, multe umbre din Vechiul Testament nu sunt deloc explicate în Noul. Luaţi de exemplu, viaţa lui Iosif. Deşi în multe feluri Iosif îl poate prefigura pe Hristos, Noul Testament nu specifică faptul că acesta este considerat o umbră a Lui.

Ţineţi minte acest avertisment! Tipurile, sau umbrele nu pot fi folosite ca bază pentru învăţarea sau formularea unor doctrine ci doar pentru ilustrarea şi clarificarea unor doctrine în timp ce le studiem.

Alegoria

“Mama” alegorie nu este doar o actriţă, dar şi o profesoară de actorie! Ea va juca un rol, brusc se va opri şi apoi va explica ce face. Ea este specializată în punerea în scenă a vieţii de zi cu zi şi în scenete simple pe care oricine le poate înţelege.

Definiţie: Biblia conţine multe alegorii. Adesea alegoria este definită ca fiind o metaforă prelungită, sau o metaforă continuă. În timp ce o metaforă de regulă apare sub forma unui singur cuvânt, sau a unei singure propoziţii, o alegorie este mai lungă de atât. De obicei, ea se desfăşoară sub forma unei naraţiuni.

În ce priveşte alegoria, este aproape o regulă că aceasta nu se poate interpreta literar. Astfel, alegoria uneori este însoţită de propria ei interpretare sau va fi explicată chiar de persoana ce oferă alegoria.

Cel de-al şaselea capitol al lui Ioan relatează miracolul hrănirii miraculoase de către Isus a 5 mii de oameni. În ziua care a urmat acestei întâmplări, El a folosit o alegorie în învăţătura pe care a dat-o. Atunci El le-a spus că părinţii lor din trecut au mâncat mana în pustie şi că acum sunt morţi dar, “Pâinea, care se pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea, şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (v.50-51). Iar vers. 54, “Cine manânca trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa vesnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi…” Însă în vers.60, El scoate în evidenţă faptul că ei spuneau că vorbirea aceasta este dificil de înţeles pentru ei şi insuportabilă: “Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s’o sufere?”

Una dintre caracteristicile alegoriei este faptul că dacă nu ai o inimă deschisă asemenea iudeilor poţi să te pierzi în înţelesurile ei şi să-ţi scape ideea principală. Interpretarea acestei alegorii este continuată în restul acestui pasaj până la vers.63 unde El personal interpretează pentru ucenici ceea ce a spus: “Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe cari vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă”.

Unul dintre cele mai bune exemple ale unei alegorii se găseşte în Galateni 4:21-31. În acest pasaj Pavel le foloseşte pe Agar şi Sara pentru a ilustra cele două legăminte. Rom.7:1-6 ilustrează prin intermediul legii căsătoriei eliberarea credinciosului de sub lege prin unirea sa cu Hristos. Conform legii folosite drept ilustraţie femeia căsătorită este legată de soţul ei până la moartea lui. Doar în cazul intervenţie acesteia ea este liberă să se alăture altui bărbat.

După aceea, Efeseni 6 conţine alegoria armurii spirituale a creştinului. Primul lucru care ar trebui făcut atunci când studiem o alegorie este de a căuta ideea ei principală. De a afla ce vrea să spună. Astfel ar trebui să privim la context, la ceea ce este spus înaintea ei şi după ea, să aflăm care este scopul pentru care a fost folosită, să privim la împrejurările în care a fost folosită, şi la aplicaţia care i se face, sau interpretarea care i s-a adus de către autorul ei.

 

Elementele de Structură


Elemente ale interpretării

La sfârşitul acestui studiu aceste trei obiective trebuie să poată fi atinse:

* Cum se separă ideile principale de cele subordonate.
* Să se recunoască cuvintele ce determină sensul pasajelor – “indicatorii structurali”
* Să se facă schiţa unui pasaj şi să se afle ideea lui principală.

Să luăm un text biblic şi să aflăm care este tema lui principală, care este învăţătura pe care o transmite, şi să se facă schiţa lui. Gal.5:16-26

16 Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.
17 Căci firea pământeasca pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri
otrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.
18 Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi supt Lege.
19 şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea,
20 închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide,
21 pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,
23 blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.
24 Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământeasca împreună cu patimile şi poftele ei.
25 Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul.
26 Să nu umblăm după o slavă deşartă, întarâtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii.

1) Descoperă ideile principale şi ideile subordonate

Astfel, unul din primele lucruri care trebuie să se facă este să se separe ideile principale şi ideile subordonate ale autoruluiDe ce? Pentru că astfel descoperim şirul ideilor autorului biblic (filonul logic), şi urmărind dezvoltarea ideilor sale putem afla care este ideea principală pe care doreşte să o comunice.

Făcând această schiţă a ideilor principale şi subordonate se poate afla logica autorului şi încotro îndreaptă el cititorul. Spre ce concluzie ne conduce, care învăţătură doreşte să o transmită. Ea poate să servească drept schelet pentru o predică sau drept bază a unei lecţii biblice!

Prin această separare a ideilor principale de cele subordonate noi beneficiem de o modalitate vizuală de a descoperi logica unui pasaj. Totul constă în aşezarea pe hârtie a acestor idei sub forme prescurtate şi în trepte (scară). De la extrema stângă a paginii încep ideile principale, apoi mai la dreapta, cele subordonate. Practic, aceasta este o fragmentare vizuală a textului, în funcţie de ideile sale.

Aşa arată :

Galateni 5

16 Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.
17 Căci firea pământeasca pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pamânteşti:
sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.
18 Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi supt Lege.
19 şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea,
20 închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea.

Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,

23 blândeţea, înfrânarea poftelor.

Împotriva acestor lucruri nu este lege.

24 Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământeasca împreună cu patimile şi poftele ei.

25 Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul.

26 Să nu umblăm după o slavă deşartă, întarâtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii.

Se poate observa că există mai multe niveluri de propoziţii subordonate. La rândul tău poţi să iei orice text din Biblie şi să faci o separare a ideilor principale de cele subordonate.

2) Marcarea elementelor de structură

Odată ce s-a făcut această separare a ideilor pasul următor este să se marcheze elementele de structură care arată modul în care autorul îşi dezvoltă idee principală. Prin marcarea lor, mintea ta se va obişnui să recunoască imediat logica autorului şi să înţeleagă ce anume vrea să spună.

Elementele de Structură

Indicatorii structurali arată modul în care scriitorul biblic şi-a dezvoltat ideea. Observându-i, înţelegi structura pasajului şi ideea principală îţi va fi mult mai evidentă în textul biblic. Cunoaşterea acestor elemente structurale este necesară pentru interpretare. A le recunoaşte în text te va ajuta să înţelegi sensul lui.

1) Asocierea – cuvântul “şi”

Definiţie: Suprapunerea (sau, unirea) unor idei sau gânduri similare cu scopul de a sublinia ideea iniţială.

Prin “asociere” se subliniază o idee, se accentuează un concept biblic, Dumnezeu repetă şi întăreşte ceea ce vrea să comunice prin ideea iniţială, de start.

Exemplu: Psalmul 1, vers.2 şi 3.

1 Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, ŞI nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!

2 Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, ŞI zi şi noapte cugetă la Legea Lui!

3 El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit.

Observă cum toată părţile acestor versete sunt legate prin cuvântul “şi”. Omul neprihănit este cel ce îşi găseşte plăcerea în legea Domnului “şi” meditează asupra ei “şi” care este ca un pom, “şi” ale cărui frunze nu se vor veşteji, “şi” cel ce duce totul la bun sfârşit. Astfel este caracterizat omul lui Dumnezeu, iar prin asocierea acestor idei ni se conturează clar caracterul lui şi preocupările pe care le are.

2) Contrastul – “dar”, “ci”, “căci”(?)

Puterea şi forţa pasajului îi este dată de felul în care se arată cum se deosebesc, două sau mai multe lucruri, unul de altul. Atitudini, fapte, idei.

Psalmul 1

2 CI îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!
4 Nu tot aşa este cu cei răi: CI ei sunt ca pleava, pe care o spulberă vântul.
6 CĂCI Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire.

1 Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!

2 Ci îşi găseşte plăcerea în Legea Domnului, şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui!

3 El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui, şi ale cărui frunze nu se veştejesc: tot ce începe, duce la bun sfârşit.

4 Nu tot aşa este cu cei răi: ci ei sunt ca pleava, pe care o spulberă vântul.

5 De aceea cei rău nu pot ţinea capul sus în judecăţii, nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi.

6 Căci Domnul cunoaşte calea celor neprihăniţi, dar calea păcătoşilor duce la pieire.

În felul acesta este prezentat contrastul între ceea ce face şi ce nu face omul neprihănit. Primele trei versete spun că omul neprihănit nu trăieşte în zona (domeniului) păcatului, ci în zona (domeniul) Cuvântului lui Dumnezeu. Contrastul folosit aici este cel ce subliniază ideea aceasta.

Versetul următor devine baza unui contrast între omul neprihănit şi omul rău. Omul neprihănit este ca un copac verde, viu şi roditor; în vers.4 omul rău este asemănat cu pleava moartă şi inutilă. Consecinţele răutăţii lui sunt arătate în vers.5. Din nou, acest contrast al imaginilor utilizate dă forţă ideii susţinute.

3) Repetiţia – repetarea aceluiaşi termen, expresie, propoziţie, sau idee se poate face, din nou, cu scopul de a sublinia o învăţătură doctrinară, o realitate spirituală, o descoperire a lui Dumnezeu.

Exemplu:
Observaţi repetarea expresiilor “în Hristos”, “prin Hristos şi “în El”.

Efeseni, cap.1

3 Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, ÎN HRISTOS.

4 ÎN EL, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,

5 ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi PRIN ISUS HRISTOS, după buna plăcere a voii Sale,

6 spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat ÎN PREA IUBITUL LUI.

7 ÎN EL avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său

9 căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise ÎN SINE ÎNSUŞI

10 ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul ÎN HRISTOS, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.

Observaţi că tot ceea ce avem ca şi creştini se găseşte în El şi vine de la El, şi prin El. Nu ştiu cum pot unii să creadă că au ceva (putere, autoritate, înţelepciune, cunoaştere, talent, etc.), de la ei, sau în ei înşişi, când Biblia se exprimă cu atâta claritate.

În conformitate cu ceea ce Biblia spune în altă parte:

1Cor 4:7 Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?

1Cor.15:10 Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. şi harul Lui fată de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine.

Rom.9:16 aşa dar, nu atârna nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.

1Tim.1:12-16
Mulţumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic de încredere, şi m-a pus în slujba Lui, măcar că mai înainte eram un hulitor, un prigonitor şi batjocoritor. Dar am căpătat îndurare, pentru că lucram din neştiinţă, în necredinţă! şi harul Domnului nostru s-a înmulţit peste măsură de mult împreună cu credinţa şi cu dragostea care este în Hristos Isus. O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: ,,Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre cari cel dintâi sunt eu. Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viata veşnică.

Este ceea ce Pavel susţine prin propria lui mărturie, şi anume că deşi era absolut nevrednic, Dumnezeu a dorit să-i arate milă şi să facă din el un monument al harului lui Dumnezeu. Dacă este un apostol este datorită alegerii lui Dumnezeu, nu meritului său. Pavel a indicat cum datorită felul său de viaţă din trecut este lipsit de orice merit pentru a fi pus în slujba lui Dumnezeu.

Folosind acest mijloc al repetării Pavel demonstrează cu claritate că toate binecuvântările noastre spirituale, ca şi creştini, se datorează lui Isus Hristos şi lucrării făcute de El pe cruce, şi ne sunt acordate prin El, nu prin faptele noastre, sau datorită calităţilor noastre.

Un alt exemplu, poate fi găsit în cartea Faptelor Apostolilor unde cuvintele “semne şi minuni” sunt repetate cu scopul de a indica calitatea vieţii trăite de primii creştini şi modul în care Dumnezeu lucra prin ei cu putere.

Fapte 2:22 Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea! Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunilesemnele şi lucrările pline de putere, pe cari le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi;

Fapte 4:30 …şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus.

Fapte 5:12 Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod. toţi stăteau împreună în pridvorul lui Solomon,

Fapte 14:3 totuşi au rămas destul de multă vreme în Iconia şi vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la harul Său, şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mâinile lor.

Etc. – Fapte 5:12; 6:8; 7:36; 14:3; 15:12

4) De la cauză la efect – textul prezintă mai întâi cauza şi apoi efectele ei.

Galateni 6:7-8
Nu vă înşelaţi: ,,Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământeasca, va secera din firea pământeasca putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viata veşnica.

În acest text, cauzele sunt “semănatul (trăitul) în firea pământească” şi “semănatul în Duhul”, iar efectele sunt “putrezirea” şi “viaţa veşnică”.

Luând seama la acest indiciu vom putea să înţelegem corect ce vrea să spună autorul inspirat de Duhul lui Dumnezeu. Ce ne învaţă, asupra căror atitudini şi fapte ne atrage atenţia că aduc după sine nişte consecinţe, efecte. Legea lui Dumnezeu este cel mai bun exemplu al avertizării oamenilor cu privire la consecinţele păcatului. Ea nu a fost dată pentru a le curma (în ciuda primei impresii cu care unii rămân când o citesc!), ci pentru a evidenţia răul pe care neascultarea ei îl cauzează omului.

Istoria poporului Israel reprezintă un alt exemplu al relaţiei cauză-efect. Astfel multe texte din cărţile 1 şi 2 Împăraţi sunt structurate în jurul relaţiei cauză efect. Acolo autorul descrie adesea idolatriile şi imoralităţile Israelului. Dar pe măsură ce Israelul continuă să se opună încercărilor pline de milă ale lui Dumnezeu de a-i aduce al pocăinţă, mesajul că urmează judecata devine tot mai răspicat şi mai urgent. Aceste cărţi enumeră numeroasele cauze ale căror efect (rezultat) final au fost captivitatea asiriană şi babiloniană a israeliţilor.

5) De la efect la cauză – acest indiciu structural este opusul formei “de la cauză la efect”, adică textul descrie mai întâi efectul (efectele) şi apoi cauza lui.

Romani 8:22-30 constituie un exemplu al unei astfel de tehnici structurale. Pavel prezintă mai întâi efectul în vers.22-27. El descrie dorinţa fierbinte a credinciosului ca trupul să-i fie răscumpărat din stricăciunea păcatului cât şi nădejdea de neclintit pe care o are datorită învierii lui Hristos. Cauza acestei atitudini pe care creştinul o are este oferită în vers.28-30. Acolo Pavel descrie asigurarea pe care o au toţi credincioşii că “toate lucrurile lucrează spre bine…” şi că glorificarea noastră (inclusiv a trupurilor noastre), ce va avea loc la întoarcerea lui Hristos, este sigură.

6) Explicaţia – este poate unul dintre cele mai îndrăgite indicii structurale căci ea ne face să înţelegem ce vrea să se spună. Prin intermediul ei o idee este mai întâi introdusă, apoi prezentată pe larg sau explicată.

Exemplu:
Un exemplu excelent al unui astfel de mijloc structural se găseşte în Marcu 4:3-9, 10-20. Mai întâi, Isus relatează pilda semănătorului în vers.3-9, apoi El Însuşi dă explicaţia în vers.10-20.

7) Ilustraţia – o idee este mai întâi introdusă, apoi ilustrată.

Exemplul biblic:
Capitolul 11 reprezintă un exemplu minunat al ilustrării conceptului biblic de credinţă. Ea este o acţiune, nu o învăţătură pe care omul să o susţină, nici un sentiment de care să se agaţe, lucru contrar multor concepţii greşite avute astăzi despre credinţă. Pentru a ilustra acest adevăr autorul Epistolei către Evrei oferă exemplele de viaţă caracterizată de credinţă ale unui număr de bărbaţi şi femei din Vechiul Testament. Întâi, este introdusă definiţia credinţei (şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile cari nu se văd.), apoi este oferită ilustrarea ei cu exemple de vieţi trăite după acest principiu.

Faptele lor măreţe săvârşite prin credinţă, constituie cea mai bună ilustraţie a ceea ce omul poate realiza bizuindu-se pe Dumnezeu şi încrezându-se în promisiunile Sale.

Metoda este împărtăşită de mulţi autori biblici şi este revelatoare pentru diversele învăţături căreia îi este alăturată.

8) Punctul culminant – textul este aranjat în asemenea fel încât să se realizeze o progresie de la mic la mai mare, o creştere în intensitate a ideilor, o încălzire treptată a discursului autorului care de obicei se concretizează prin afirmarea cu mare pasiune a unui adevăr dumnezeiesc ce a fost revelat autorului.

Exemplele biblice:

I. Pavel foloseşte această metodă în Epistola sa către romani. În primele 11 capitole, el discută mai multe adevăruri teologice esenţiale credinţei creştine: păcătoşenia deznădăjduită a tuturor oamenilor, mântuirea prin har şi prin credinţă, fără faptele bune făcute în propria neprihănire, împietrirea iudeilor şi răscumpărarea lor finală.

Deşi creştinii contemporani pot considera aceste adevăruri normale, subînţelese, pentru cei din vremea lui Pavel, şi mai ales pentru evrei, ele erau noutăţi. Nu puteau să fie acceptate cu uşurinţă. Ne putem imagina cum cititorii de atunci ai epistolei au devenit tot mai încordaţi urmărind derularea ideilor lui Pavel din această scrisoare. Însă brusc Pavel izbucneşte într-o mare exclamaţie de laudă:

33 O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!

34 şi în adevăr, ,,cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?

35 Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?”

36 Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin. (Rom.11:32-36)

Este ca şi cum Pavel ar spune că deşi aceste adevăruri sunt dificile şi nu pot fi înţelese uşor, credinciosul nu trebuie să se lase pradă disperării sau necredinţei. Dimpotrivă, toţi credincioşii ar trebui să vadă în aceasta înţelepciunea lui Dumnezeu care a făcut sau a prevăzut aceste lucruri.

 

 

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament


1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

Astfel:

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

 

Folosirea noului testament în citirea vechiului testament


1. Ţine minte că “toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16).

2. Trebuie să înţelegi că Noul Testament continuă şi completează istorisirea ce-a fost începută în cel Vechi – “După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rân-duri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1,2).

În Vechiul Testament este ascuns cel Nou, iar în Noul Testament este descoperit cel Vechi. Oricare din ele este incomplet fără celălalt.

3. Citeşte cu atenţie viaţa oamenilor din istorisirile Vechiului Testament şi caută cu atenţie acele “pilde scrise pentru învăţătura noastră” (1 Corinteni 10:11, Romani 15:4), pentru a şti ce să facem şi ce să nu facem.

4. Trebuie să înţelegi diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament – “căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos” (Ioan 1:17).

5. Să cunoşti scopurile legii:

a. să descopere păcatul -“deoarece prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20)

b. să ne conducă la Isus – “Legea ne-a fost îndrumătorul nostru spre Hristos” (Galateni 3:24)

c. să “cunoşti voia Lui, să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege” (Romani 2:18)

d. “Legea, negreşit, este sfântă şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Romani 7:12, 3:31, Matei 5:17-20)

6. Câteva dintre legile Vechiului Testament sunt repetate şi pentru creştinii Noului Testament (de exemplu, Matei 5:20-6:18 repetă şi intensifică legea) iar altele sunt îndepărtate (a se studia cu atenţie Faptele Apostolilor 15:1-29).

7. Caută să descoperi “cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia” (Matei 23:23) şi, din nou, “dreptatea şi dragostea de Dumnezeu” (Luca 11:42). Vezi, de exemplu, 1 Timotei 5:18.

8. Caută să descoperi legea mai înaltă a dragostei -“În aceste două porunci (Deuteronomul 6:5 şi Leviticul 19:18) se cuprinde toată Legea şi proorocii” (Matei 22:37-40).

9. Ţine minte că în relaţia ta cu Dumnezeu tu nu eşti “sub Lege ci sub har” (Romani 6:14; 10:14) şi că te afli sub “legământul cel nou” (Luca 22:20, Evrei 8:13), ceea ce înseamnă că vechiul legământ nu este pentru tine.

10. Caută să-L descoperi pe Isus în fiecare pagină a Vechiului Testament – “tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi”(Luca 24:44-47) şi “dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39):

a. profeţii împlinite cu privire la prima venire a lui Isus (1 Petru 1:10-12, 2 Petru 1:19-21)

b. profeţii neîmplinite cu privire la a doua venire a lui Isus (Matei 24:15)

c. caută să găseşti “icoane preînchipuitoare” (Romani 5.14), “asemănări” (Evrei 9.9) “chipuri” (Evrei 9:23-24) şi “umbre” (Evrei 10:1, Coloseni 2:16-17) ale lui Isus.

Trăim noi viaţa pe care am primit-o?


Mt 16:24 Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: ,,Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.

Scopul sau scopurile pentru care Dumnezeu l-a îndemnat pe Pavel să scrie Epistola către Filipeni mi-au fost întotdeauna neclare. El nu urmăreşte să realizeze o dezbatere doctrinară cum o face în celelalte epistole ale sale, aparent, nu încearcă să risipească nici o neclaritate din minţile celor din Filipe, face, însă de-a lungul întregii epistole nişte afirmaţii foarte puternice, al căror scop nu-mi era, până nu demult, foarte clar. Dumnezeu a reparat neajunsul acesta, şi am să vă povestesc în ce împrejurare:

Era într-una din zilele plicticoase de la birou, când singura mea ocupaţie era să mă uit pe pereţi, aşteptând să treacă vremea, momentul când trebuia să mergem acasă se apropia, şi noi am primit însărcinarea să mai lucrăm ceva la maşina firmei. Pe când eram afară, sună telefonul cu vestea că tatăl colegului meu a murit şi, nu întâmplător, eu am aflat înaintea lui. Ei bine, nu am avut puterea să-i dau vestea! Eu, care puteam să îi dau mângâiere adevărată şi să-i arăt pe ce poate cu adevărat să se sprijine, nici măcar nu am putut să-i spun că tatăl său a murit! Lucrul acesta m-a îndurerat şi m-a pus pe gânduri. De ce nu am putut-o face? Pentru că, mai mult sau mai puţin conştient, trăiam o viaţă dublă de teamă să nu şochez sau să nu fiu considerat fanatic!

Într-un fel mă manifestam în preajma fraţilor şi în altfel în prezenţa anumitor necreştini, şi am realizat că făceam acest lucru în multe ocazii! (Petru – Galateni)

Mulţi sunt în aceeaşi situaţie şi acesta este şi motivul pentru care a scris Pavel epistola sa către filipeni. Afirmaţiile sale puternice sunt toate legate de viaţa creştinului (vom reveni asupra lor mai târziu).

Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El; dar de frica Fariseilor nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. (Ioan 12:42-43)

Este un exemplu tipic de trăire dublă, care duce până la urmă la stingere spirituală, frustrare şi insatisfacţie. În biserica din Filipi erau oameni care trăiau în felul acesta şi la noi în biserică sunt persoane care spun (împreună cu mine): “au fost momente în care ardeam pentru Hristos, dar erau de scurtă durată şi acum tânjesc după ele

Ce vreau să spun când vorbesc despre o viaţă dublă? Să ne gândim puţin la poporul evreu după ce a ieşit din Egipt. Ei aveau promisiunile lui Dumnezeu cu privire la ţara spre care se îndreptau, cu toate acestea, înaintea greului ei s-au întors cu faţa spre felul lor de viaţă din Egipt! De aceea au rămas ei în pustie. În acelaşi fel, tindem şi noi, ca şi creştini, deşi avem promisiunile lui Dumnezeu cu privire la destinaţia noastră, ca atunci când ne confruntăm cu greul, cu ispitele, cu încercările, cu prigoana, să trecem la un mod alternativ de viaţă.

Şi am să vă dau un singur exemplu, în care sunt sigur că ne regăsim cu toţii: Petru şi Ioan se află înaintea Sinodului şi îşi zic unul altuia “tu realizezi în faţa cui stăm noi acum? hai să fim atenţi ce vorbim că ăştia ne pot executa! Şi aşa nu au cum să înţeleagă mărturia noastră, deci hai să nu le spunem prea multe!” Petru a trecut odată prin aşa ceva şi cred că ar fi vrut, mai degrabă să fie tăiat milimetru cu milimetru decât să repete experienţa! Ei nu mai puteau să treacă la o viaţă alternativă pentru că au cunoscut adevărata viaţă! Pentru ei nu mai exista alternativă.

Câţi dintre noi, care Îl cunoaştem pe Hristos, nu am fost în situaţia aceasta: “Sunt părinţii mei! nu pot să dau chiar aşa în ei!”; “este şeful meu! dacă îi spun asta mă dă afară!”; sau “nu am chef să mă iau la discuţie cu omul acesta! n-o să ajung nicăieri!” Dacă da, atunci înseamnă că am recurs la alternativă. Şi dacă pentru noi există alternativă, atunci nu suntem pregătiţi să intrăm în odihna “ţării promise”. (Cre. Cla. p. 188)

În epistola către filipeni, Pavel vorbeşte tocmai despre viaţa creştină şi face două categorii de afirmaţii: pe de o parte afirmaţii despre ce înseamnă viaţa creştină, pe de altă parte despre scopurile vieţii creştine.

O să le trecem în revistă pe rând, aşa cum sunt ele consemnate în epistolă, voi, însă, trageţi în minte sau pe hârtie o linie şi în stânga treceţi “ce înseamnă…”, iar în dreapta “scopuri”.

Încă din primele versete ale epistolei, Pavel menţionează unul din scopurile (poate cel mai important) vieţii creştine:

1. Propovăduirea evangheliei (V. 4, 5, 6, 7)

Filip. 1:12-14 Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în cari mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu.

Pavel se putea bucura de circumstanţa în care se afla pentru că Evanghelia era înaintată!! Era conştient că acesta este scopul vieţii lui. (v.15-20) Era, de asemenea, conştient că este scopul vieţii fiecărui creştin! De aceea, îndemnul lui este:

Filip. 1:27-30 Numai, purtaţi-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că voi veni să vă văd, fie că voi rămânea departe de voi, să aud despre voi că rămâneţi tari în acelaşi duh, şi că luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei, fără să vă lăsaţi înspăimântaţi de potrivnici; lucrul acesta este pentru ei o dovadă de pierzare, şi de mântuirea voastră, şi aceasta de la Dumnezeu. Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El, şi să şi duceţi, cum şi faceţi, aceeaşi luptă, pe care aţi văzut-o la mine, şi pe care auziţi că o duc şi acum.

Propovăduirea evangheliei trebuie să fie scopul nr.1 al vieţii noastre şi, dacă nu este, trebuie să ne gândim bine ce viaţă trăim!

2. Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.

Să ne oprim puţin la această afirmaţie. Poate părea ambiguă, dar este esenţa vieţii creştine!!! Tot Pavel este cel care o formulează altfel pentru galateni:

Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. (Gal. 2:20)

Viaţa creştină este viaţa pe care Hristos o trăieşte în noi! Nu viaţa noastră, nici măcar atunci când o trăim pentru Dumnezeu! Isus a spus:

Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5)

Alegând alternativa nu putem aduce roadă pentru împărăţie!

Bob George spunea: “Eram supus în totalitate planului lui Dumnezeu, dar m-am îndepărtat de Dumnezeul acestui plan.” Trăind alternativa nu facem altceva decât să ne îndepărtăm încet încet de Dumnezeu.

3. Faceţi-mi bucuria deplină, şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.

Acest îndemn este cu o bătaie dublă şi se referă la părtăşia cu fraţii. Părtăşia este o caracteristică a vieţii creştine (Fapte 2:42); iar slujirea fraţilor este un scop al ei:

După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: ,,Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi ,Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu. (Ioan 13:12-15)

Atunci când trăim viaţa noastră, nu cea pe care Isus ne-o dă, ne este greu să venim la părtăşie (nu mă refer la acele momente în care, din motive obiective, nu putem participa la întâlniri; ci atunci când, deşi nu avem ceva care să ne oprească, ni se pare un efort să venim), programul ni se pare prea încărcat, ne este greu să facem sacrificii pentru fraţi şi le privim pe toate acestea ca nişte “neajunsuri ale vieţii creştine”!

Dacă, însă, avem o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând, acest fapt ne aduce la părtăşie fără nici un efort din partea noastră. Dacă îi privim pe fraţi mai presus de noi, nu vom face nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă, şi, în fine, dacă privim la foloasele altora nu la ale noastre, ne va fi uşor să slujim fraţilor!

Următorul îndemn al lui Pavel este:

4. Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: …. (2:5-18)

Isus Hristos a renunţat de bună voie la ce era înainte de a se întrupa şi a luat chip de rob, viaţa Lui pe pământ fiind de totală supunere faţă de Tatăl ceresc. Acelaşi gând să ne stăpânească şi pe noi: să renunţăm la ce eram înainte de a fi răscumpăraţi, şi să trăim în supunere totală faţă de Dumnezeu şi de Domnul nostru. Dacă Isus nu renunţa la dumnezeirea Lui, nu avea cum să ia chip de om! Dacă nu renunţăm le vechiul eu nu avem cum să fim umpluţi cu viaţa din belşug pe care El ne-a promis-o.

O altă afirmaţie a lui Pavel este în capitolul 3 şi priveşte felul în care el vede fosta lui viaţă cu tot ceea ce a acumulat în ea, şi noua lui viaţă (ce înseamnă ea) [citeşte tot capitolul]

5. Dar lucrurile, cari pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina Lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii Lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos…

Atunci când “a trăi este Hristos”, “lucrurile pământeşti” îşi pierd orice importanţă sau semnificaţie (nu înseamnă că D nu va folosi aceste lucruri, pe care tot El ţi le-a dat spre slava Lui) singurul lucru care contează cu adevărat este să Îl cunoşti pe Hristos!

Comparaţia pe care o face Pavel între viaţa creştină şi un maraton este grăitoare! Exact ca şi într-o cursă în care alergi cu gândul de a o termina victorios, viaţa creştină trebuie trăită având mintea aţintită asupra “premiului chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”

O ultimă afirmaţie în directă legătură cu viaţa creştină este în încheierea epistolei 4:11-13

6. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.

Dumnezeu ne înzestrează cu tot ce avem nevoie pentru a trăi viaţa creştină. Petru spunea:

Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, (2 Pt. 1:3)

Deci dacă viaţa ni se pare imposibil de trăit atunci cu siguranţă nu trăim viaţa pe care Hristos ne-a dat-o. Nu vreau să spun cu aceasta că viaţa creştină ar trebui să fie uşoară ci vreau să spun că atunci când trăim viaţa schimbată sentimentul acesta nu ar trebui să existe, oricât de mari ar fi încercările!

Pavel a învăţat ce este viaţa în Hristos! Dumnezeu a folosit multe circumstanţe, multe necazuri şi multe binecuvântări să-i dea această învăţătură! De aceea a putut să-i asigure pe filipeni:

17 Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, şi uitaţi-vă bine la cei ce se poartă după pilda, pe care o aveţi în noi. Căci v-am spus de multe ori, şi vă mai spun şi acum, plângând: sunt mulţi, cari se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ. Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.

Fil. 4:9 Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.

“Cel mai bun prieten”

Un tratat de prietenie cu Dumnezeu şi oamenii Lui

după o inspiraţie din predica “The Best Friend” a lui J.C. Ryle (1816-1900)


Acest studiu rezultă din dorinţa de a răspunde necesităţii bisericii noastre de a-şi descoperi şi împlini nevoia fundamentală de prietenie într-o relaţie cu Isus Hristos. În Acesta toate nevoile noastre cele mai profunde şi intime de, companie, părtăşie, prietenie şi camaraderie, se presupune să fie împlinite, şi sunt împlinite în El. Am decis să fac acest studiu pentru a vă ajuta să vedeţi cum tendinţa de a aştepta întotdeauna ca fraţii, pastorul şi biserica să le împlinească (în compania creştinilor să fie împlinită), este greşită şi cum se poate corecta şi îndrepta această preocupare oferindu-i lui Hristos acest loc în viaţa noastră (doar în compania Lui este pe deplin satisfăcută).

Sper că conducă la maturizare, la echilibrare în acest domeniu…

Când te plângi că, “fratele meu nu are timp pentru mine şi în consecinţă o să mă supăr pe el”, evident, fără să-i spun asta, ceea ce este cu atât mai grav, nu realizăm că se săvârşesc două mari erori:

  • În primul rând, nu se presupune să aştept ca el să-mi împlinească această fundamentală nevoie
  • În al doilea rând, nemulţumirea produsă sfâşie adevărata părtăşie spirituală a creştinilor

Aşa cum Billy Graham a observat, “nu poţi spune că nu ai prieteni când Hristos a spus ‘nu vă mai numesc robi, …ci v-am numit prieteni’.” (Ioan 15:15)

În primul rând, o reală concordie creştină poate interveni doar între aceia a căror principală nevoie de atenţie şi prietenie este împlinită de Hristos, cel care s-a oferit să fie prietenul tuturor oamenilor şi să refacă acelaşi tip de relaţie dintre ei.

Nicăieri sentimentul de prietenie nu ar trebui să prospere atât de mult ca în Biserica lui Isus Hristos!

Acest studiu: – nu este o scuză pentru lipsa de prietenie între noi, pentru lipsa părtăşiei de care suferim… – nu este o încercare de a-i uşura pe liderii ei de răspunderea păstrării ei…

Spunând aceste lucruri evident că nu doresc răcirea unor relaţii între creştinii din biserica aceasta, sau să spun că este greşit să vrei să petreci timp cu fraţii, sau că nu aş vrea ca între noi să abunde un spirit de autentică prietenie şi camaraderie creştină. Nu! Dar, pentru că sunt printre noi multe persoane a căror primară nevoie de prietenie nu îşi găseşte completa satisfacţie în Hristos părtăşia noastră suferă şi relaţiile noastre prieteneşti sunt ameninţate.

Dar există “lipitori”, “acaparatori”, şi “sugative” de creştini printre noi. Când spun astea nu vreau să-i condamn, sau să-i descurajez de a-i căuta pe fraţii lor! Dar vrea să arăt cât de greşit este să ignori faptul că nevoia ta principală de prietenie îţi este împlinită în Hristos. Ce se mai întâmplă atunci când ajungi să trăieşti în această realitate este că, vei deveni mai prietenos faţă de alţii, îţi vei face timp pentru alţii, vei arăta mai multă atenţie altora, decât să-ţi iroseşti toată energia încercând să te faci înţeles de alţii. Când această nevoie fundamentală a ta îşi găseşte împlinirea în Hristos, atunci vei fi asemenea Lui, cel mai bun prieten al omului, plin de înţelegere şi atent faţă de nevoile lui… gata să dai, nu să iei… pregătit să mângâi, nu să fii mângâiat!

Despre această nevoie fundamentală a omului de a avea prieteni, de a primi atenţie de la alţii ca el, au vorbit înţelepţi şi filozofi din toate vremurile.

“Fiecare om îşi petrece viaţa în căutarea prieteniei”. Ralph Waldo Emerson

“În prietenie, există un singur suflet ce locuieşte în două trupuri”. Richard Sibbes/Aristotel

“Prietenul este un al doilea eu”. Pitagora

“Prietenia reprezintă un mariaj al sentimentelor”. Thomas Watson

“Patru lucruri reprezintă proprietatea prieteniei: dragostea şi afecţiunea, siguranţa şi bucuria. Apoi, patru sunt lucrurile care trebuie încercate într-o prietenie: credincioşia, intenţia, discreţia şi răbdarea. Într-adevăr, aşa cum spune înţeleptul, toţi oamenii ar duce o viaţă fericită dacă li s-ar lua două dintre cuvintele lor cele mai folosite “al meu” şi “al tău”. Saint Ailred of Rievaulx (1109-1167)

“Mulţi cinstesc pe cel puternic, dar se împrietenesc cu cel darnic”

Exemple biblice de prietenii:

1Samuel 18:1 David sfârşise de vorbit cu Saul. Şi de atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David, şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el.

Din nou,

1Samuel 18:3 Ionatan a făcut legământ cu David, pentru că-l iubea ca pe sufletul lui.

Este semnificativ pentru descrierea unei prietenii adevărate ce-i spune aici Ionatan lui David:

1Samuel 20:4 Ionatan a zis lui David: ,,Pentru tine voi face tot ce vei vrea.”

Nu este de mirare că în urma unei asemenea prietenii David exclamă la moartea lui Ionatan cuvinte pe care nouă ne-ar place să le spunem despre prieteni noştri, cuvinte care reprezintă o întruchipare perfectă şi o culme a prieteniei:

2Samuel 1:26 Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea ta pentru mine era minunată: mai presus de dragostea femeiască.

Prietenia dintre Ionatan şi David merită evident un studiu mai amplu…

Să nu uităm că modelul fundamental de prietenie a omului faţă de Dumnezeu îl găsim la Avraam, cel ce a fost numit “Prietenul lui Dumnezeu”.

Iacov 2:23 Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit ,,prietenul lui Dumnezeu.”

De ce a fost numit aşa?

Ioan 8:39 ,,Tatăl nostru”, I-au răspuns ei, ,,este Avraam”. Isus le-a zis: ,,Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.

Prietenia cu Hristos şi cu Dumnezeu este marele privilegiu oferit credincioşilor:

Ioan 15
12 Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.
13 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.
14 Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.
15 Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.

Trebuie însă specificat mai întâi de toate, că aceste nevoi, sentimente, emoţii legate de prietenie, trebuie să-şi găsească împlinirea în El…

Altfel…

“Există pericolul de a vătăma părtăşia spirituală crezând că părtăşia noastră socială reprezintă întruchiparea prieteniei.” (adaptat după, Donald Grey Barnhouse)

“Părtăşia cu alţi creştini se realizează cu scopul părtăşiei cu Dumnezeu” (J.I. Packer)

“Într-adevăr, nu există duşmănie mai profundă ca aceea care este întemeiată pe ruinele dragostei. După cum în natură cel mai pur material se transformă în cea mai respingătoare substanţă, tot aşa şi în prietenie cea mai sinceră dragoste care nu are alt motiv decât respectul firesc adesea degenerează într-o mortală şi dureroasă duşmănie… Un asemenea trădător este mai periculos decât un duşman declarat. (cunoscând slăbiciunile, secretele şi sentimentele celuilalt pot face mult mai mult rău când prietenia lui se transformă în răutate)” (George Downame)

Un prieten adevărat, o comoară rară!

A avea un prieten este una dintre cele mai mari binecuvântări de pe pământ. A avea un bun prieten poate de cele mai multe ori însemna mai mult decât a avea bani, faimă sau familie. Lumea este plină de dureri şi necazuri fiindcă este plină de păcat. Este pe deasupra un loc unde te simţi singur. Un prieten în această lume este ca o rază de soare într-o dimineaţă de primăvară. El alină jumătate din necazurile tale şi îţi dublează în intensitate bucuriile.

Un prieten este, un imbold când te-ai oprit în drum, un cuvânt când eşti singur, o călăuză în căutarea ta, un zâmbet când eşti trist, un cântec când eşti fericit.

Dar un prieten adevărat nu este uşor de găsit! Grecul Ovidiu exilat la Constanţa a spus: “Cât timp vei fi fericit vei număra mulţi prieteni, dacă însă timpurile vor deveni tulburi, vei fi singur.”

Vrea cineva să aibe un prieten adevărat? Vi-l recomand pe Acela despre care Biblia spune că “ţine mai mult la tine decât un frate” (Proverbe 18:24). Unul care este gata să-ţi devină prieten atât aici cât şi în veşnicie. Prietenul pe care vreau ca să-l cunoaşteţi bine este Domnul Isus Hristos. Familia cea mai fericită este cea care are un astfel de Prieten, şi fericit este omul singur al cărui prim Prieten este Isus Hristos!

“Cel mai bun prieten nu este decât o umbră comparat cu Isus Hristos.” Oswald Chambers

Avem noi nevoie de un “prieten la nevoie”? Un asemenea prieten este Domnul Isus Hristos, după cum vă voi dovedi îndată.

I-a împlinit “nevoia” lui…
Omul este cea mai nevoiaşă creatură de pe pământ pentru că este păcătos. Nu există situaţie mai disperată ca cea a unui păcătos. A fi scăpat din păcat este cea mai mare nevoie a omului. Setea, foamea, căldura, boala nu sunt nimic în comparaţie cu această nevoie stringentă a lui. Nu este nimeni care să-i poată împlini această nevoie. Nu poate să scape singur de o conştiinţă vinovată, să iasă de sub greutatea vinii. Aceasta este nevoia esenţială a omului pentru împlinirea căreia Isus Hristos a venit în lume: ,,Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (1Timotei 1:15). Aceasta este cea mai supremă dovadă de prietenie.

Asta ar face “cel mai bun prieten” al omului, iar Hristos a venit ca să fie Acela pentru noi!

L-a vindecat de “boala” lui…
Boala păcatului este cea mai gravă boală a omului şi ce-i mai grav în ce-o priveşte este faptul că nu se poate vindeca singur. De la rege la cerşetor toţi suferă de această mortală boală a sufletului de care se moare în fiecare zi, fie că o ştiu sau nu. De aceea a venit Domnul Isus, ca să ofere remediul pentru această boală. Să fim vindecaţi prin rănile Lui:

1Petru 2:24 El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.

A venit pentru a ne scăpa din “moartea a doua” la care duce boala sufletului, păcatul:

2Timotei 1:10 …prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie.

Apocalipsa 2:11 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: ,,Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.”

Ieremia 33:6 Iată, îi voi da vindecare şi sănătate, îi voi vindeca, şi le voi deschide un izvor bogat în pace şi credincioşie

Isus Hristos s-a dovedit “cel mai bun prieten al omului” distrugând pe cât mai mulţi dintre duşmanii lui: păcatul, moartea, şi diavolul şi oferindu-i acestuia tămăduirea pentru boala lui cea mai gravă păcatul.

L-a scăpat de “datoria” lui…
Omul este un datornic vândut al păcatului şi al poftelor firii. Lui Dumnezeu îi datorează plata pentru încălcările de lege. Este falit din punct de vedere spiritual şi nu are cum să-i plătească paguba ce a făcut-o. Legea l-a “încuiat” în datorie şi îl “păstrează” pentru judecată, dacă nu intervine Hristos în viaţa lui. Ca prieten adevărat al omului Hristos a văzut condiţia lui şi a venit,

…să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimes să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi (Luca 4:18)

Să-l răscumpere din blestemul Legii:

Osea 13:14 Îi voi răscumpăra din mâna locuinţei morţilor, îi voi izbăvi de la moarte. Moarte, unde îţi este ciuma?

Galateni 3:13 Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi…

Este ceea ce un prieten adevărat face, nu? Îşi ajută prietenii, îi împrumută, plăteşte datorii în locul lor, le ţine locul în pedeapsă, se îngrijeşte de bolile lor şi le aduce vindecare, etc. A văzut nevoia noastră şi a sărit în ajutorul nostru:

Luca 19:10 Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.

Puteam noi fi scăpaţi de boala noastră, de datoria noastră şi să ni se împlinească marea noastră nevoie spirituală, dacă Hristos nu venea? Fără prietenia lui Hristos nu am fi putut fi salvaţi, şi am fi fost pierduţi pentru totdeauna în adâncul iadului şi în întunericul de afară!

Oare a avut un interes să facă toate acestea faţă de noi?

Cineva a spus “când cineva arată o prietenie neobişnuită, de obicei se întâmplă să urmărească un scop anume…” (un înţelept indian pe nume Kusamadeva)

Asta putem afla întrebându-ne “dacă fost El obligat să facă toate acestea pentru noi?” A fost obligat El ca să vină în această lume şi să ne salveze? Nu, nici vorbă! Dragostea lui cea mare, umilinţa şi ascultarea de Tatăl, mila şi îndurarea sunt cele ce l-au făcut să vină. Şi a venit fără să i se ceară, fără să i se promită nimic în schimb, fără să aibe nici un alt interes decât a face bine “prietenului” Său, omul, cel care l-a respins în mod brutal, l-a torturat şi l-a atârnat în mod ruşinos pe o cruce romană! S-a dovedit un prieten grijuliu cu cei care nici măcar nu ştiau ce fac!

De aceea, vedem că El a venit “la nevoie”, dezinteresat, motivat doar de o dragoste sinceră şi curată, şi nu pentru că “a vrut ceva de la noi”! Isus s-a dovedit a fi un “prieten la nevoie” al nostru.

Să ne gândim acum la aceste demonstraţii de autentică prietenie văzute la El. Să cercetăm toată istoria umană de la începutul lumii dacă putem să găsim exemple ale unei astfel de prietenii, sau să privim în jurul nostru la cercul nostru de prieteni, şi vom vedea că nu s-a auzit niciodată de un asemenea Prieten care să le poarte de grijă duşmanilor Săi şi să-i ajute pe cei ce nu vroiau să fie ajutaţi! Nu s-a văzut niciodată un asemenea Prieten! Vrei un prieten care este absolut capabil să-ţi împlinească toate nevoile?
Isus Hristos este un asemenea prieten! Adevărata dimensiune şi natură a prieteniei unui om trebuie măsurată după faptele lui. Nu mă aburi cu ce spune, ce scrie, ce-mi doreşte un aşa numit “prieten”! “Un prieten adevărat se cunoaşte după ce face.”

Ceea ce Domnul Isus a făcut pentru om este dovada grandioasă a prieteniei Lui faţă de el. Niciodată nu au fost săvârşite atâtea acte de bunătate, de altruism, de abnegaţie de sine şi de generozitate în favoarea noastră. Despre El, se poate spune că a iubit într-adevăr cu vorba şi cu fapta!

Romani 5:7 Pentru un om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui, poate că s-ar găsi cineva să moară.

O asemenea prietenie depăşeşte înţelegerea noastră. Auzim uneori despre prieteni care sunt dispuşi să moară pentru cei dragi lor. Dar cine poate găsi un om care să-şi dea viaţa pentru cei ce-l urăsc? Şi totuşi, este ceea ce Hristos a făcut pentru noi:

Romani 5:8 Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.

Întrebaţi toate neamurile pământului şi niciodată nu veţi găsi exemplul unei asemenea fapte. Nu a fost nimeni care să se fi coborât atât de mult şi apoi să fi fost ridicat atât de mult cum a fost Fiul lui Dumnezeu. Nimeni nu a oferit o dovadă atât de costisitoare a prieteniei sale, nimeni nu a pierdut atât de mult şi a îndurat atât de mult pentru alţii, de aceea nu a existat niciodată un asemenea prieten ca Isus!

Pentru noi şi-a asumat El un trup de om şi a luat natura noastră asupra Lui, s-a născut dintr-o fecioară în lumea aceasta. El, care era însuşi Dumnezeu, absolut egal cu Tatăl, şi-a pus deoparte pentru o vreme poziţia, s-a înveşmântat în carne şi oase conform principiului care spune că, El,

“măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.” (2Cor.8:9).

Este ceea ce un prieten adevărat face, nu? Se coboară la nivelul tău, se pune “în locul tău” (în papucii tăi!), suferă alături de tine, nu? Vedeţi cât de multe descrieri ale prieteniei adevărat ne oferă Biblia şi toate culminează în ceea ce Isus Hristos este!

Luca 8:3 Ioana, nevasta lui Cuza, ispravnicul lui Irod, Susana, şi multe altele, cari-L ajutau cu ce aveau.

Luca 9:58 Isus i-a răspuns: ,,Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.”

Filipeni 2:6 El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,

Filipeni 2:7 ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.

Filipeni 2:8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.

Romani 8:32 El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?

O tendinţă cultică?!
Nu este biblic ca “prietenul tău cel mai bun” să vrei să fie pastorul bisericii tale, preşedintele ţării, primarul, sau şeful parlamentului! Dacă se nasc monştri autoritari şi eretici se datorează unor astfel de tendinţe şi aşteptări nesănătoase ce scapă de sub control. Tu vei fi vinovat de gâdilarea şi exacerbarea sentimentului că sunt de neînlocuit, că sunt cu adevărat unici şi speciali. Ştiţi ce este greşit la mişcările religioase false, la sectele şi cultele eretice? Faptul că un om se oferă să fie “răspunsul” la toate problemele grupului. Ei bine, ce face grupul respectiv să fie categorisit sectă sau mişcare religioasă falsă? Faptul că se aşteaptă ca un om să fie răspunsul la toate probleme lor! A doua tendinţă este la fel de bolnavă ca şi prima, şi nu se cuvin să fie întâlnite la nişte creştini sănătoşi!

Vrei un “prieten înţelept şi puternic”? Isus Hristos este un asemenea prieten.

Puterea de a ajuta este ceea ce puţini din această lume posedă. Mulţi doresc să le facă bine prietenilor lor, dar nu au puterea necesară. În schimb, El are:

Matei 28:18 Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.

Ioan 10:29 Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.

Romani 14:4 Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea.

Iuda 24-25 Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.

Evrei 5:2 El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, fiindcă şi el este cuprins de slăbiciune.

Fapte 20:32 Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte, şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi.

Efeseni 3:20 Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi…

2Tesaloniceni 3:3 Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău.

Evrei 7:25 De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.

Ce prieten “mai tare” de atât ţi-ai putea dori? El are mâna de fier cu care să-i păzească şi să-i apere pe cei ce sunt ai Lui împotriva lumii, firii, diavolului, îndoielilor, ispitelor…

Nimeni nu poate face atât de multe pentru prietenii Săi aşa cum o face El! El este singurul îndreptăţit să ocupe legitim locul de “cel mai bun prieten” în viaţa ta!

Ce pot prietenii tăi să-ţi ofere dintre toate acestea? Chiar şi dintre cei creştini? Ce pot să-ţi ofere pastorul tău, conducătorii tăi, politici, religioşi, militari, sociali, etc.? Foarte, foarte puţin şi nimic din cele menţionate mai sus. Atunci de ce să nu te întorci la un prieten ca Isus?

Da, într-adevăr, prietenii tăi pot să plângă alături de tine, dar nu pot să-ţi ia durerea. Pot simţi necazul cu tine, dar nu pot să-l înlăture. Şi aşa mai departe. Ei sunt limitaţi. El este nelimitat. Este cu adevărat un Prieten!

Cine este atunci “cel mai bun prieten” al tău? Joe? Teo? Poate “George din Suedia”? Fără ironie! Cine-i acela? Poate doar întrebând aşa veţi realiza cine s-ar cuveni să fie Acela!

El nu oboseşte niciodată să vă audă plângerile! Ştie ce-i fiecare suferinţă (Is.53:3). Nu este nimeni prea rău, prea murdar pentru El. Nici un caz, prea disperat. Amărâtele lor jertfe îi sunt plăcute Lui, dacă îi sunt aduse cu motivaţia corectă. În timp ce pe noi pot să nu ne mulţumească, pe El pot. Ca prieten al omului Isus nu este capricios, nu are prieteni preferaţi, iar pe alţii îi ocoleşte. Nu te lasă, nu se distanţează de tine dacă ai probleme. Dimpotrivă. Când te lasă toţi El îţi este alături, cu credincioşie! Isus nu este asemenea nici unuia din prietenii noştri. Dar, sper ca unii dintre ei să se asemene măcar puţin cu El altfel, suntem într-o companie nepotrivită!

Vrei un prieten ce-i tratează egal, fără părtinire pe toţi prietenii Lui? Isus este acela.

Să te îndrume înspre bine şi să te influenţeze în bine (nu ca prietenii noştri din lume, din baruri, sau serviciu!)?

Vrei un “prieten atent, iubitor şi afectiv” care să aibe răbdare să te asculte şi să-ţi îndure toate plângerile şi nemulţumirile?

Vrei un “prieten înţelept şi prevăzător”? Isus este acela.

Vrei un “prieten fără greşeală, perfect” în relaţiile lui cu tine?

Vrei un “prieten al oamenilor din orice pătură socială”?

Al oricăror caractere, personalităţi şi temperamente imaginabile?

Vrei un prieten cu oameni din toate neamurile lumii, care să înţeleagă şi să respecte toate diferenţele culturale şi naţionale?

Unul care nu-i părăseşte niciodată pe ai Lui? (Evrei 13:5)

Unul care să fie alături la greu, să îndure alături în suferinţele tale?

“Tot ce ţi-ai dori un prieten al tău să fie, Hristos este!”

Un util studiu biblic pentru voi ar fi să luaţi o bucată de hârtie şi să aşterneţi pe ea toate calităţile pe care le-aţi dori la un prieten. Apoi, cercetând Biblia veţi descoperi că toate fără excepţie sunt întrunite de o Singură Persoană, nu de Avraam, sau Petru, ci de Domnul Isus Hristos!

Orice calităţi, orice fapte, orice dovezi ai vrea de la un prieten adevărat, toate le găseşti, şi chiar în plus, la Hristos! De fapt, faceţi-o! După ce vă înşiruiţi toate aşteptările şi pretenţiile pe care le-aţi avea de la un prieten, deschideţi Biblia şi căutaţi să vedeţi la cine se spune că toate sunt găsite.

Un exemplu de prietenie omenească altruistă se găseşte la Schindler, neamţul care ascundea evrei de nazişti în cel de-al Doilea Război Mondial.

Alte referinţe scripturale:

Evrei 10:24 Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.

Matei 11:19 A venit Fiul omului mâncând şi bând, şi ei zic: ,Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!’ Totuşi, Înţelepciunea a fost îndreptăţită din lucrările ei.”

Proverbe 2:20 De aceea, tu să umbli pe calea oamenilor de bine, şi să ţii cărările celor neprihăniţi!

Psalmi 119:63 sunt prieten cu toţi cei ce se tem de Tine, şi cu cei ce păzesc poruncile Tale.

Psalmi 119:63 sunt prieten cu toţi cei ce se tem de Tine, şi cu cei ce păzesc poruncile Tale.

Proverbe 18:24 Cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui, dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate.

Proverbe 27:6 Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioşia lui, dar sărutările unui vrăjmaş sunt mincinoase.

Concluzii:

  • Întrebaţi-vă întâi dacă Hristos este într-adevăr “cel mai bun prieten” al vostru? Mii şi milioane îi poartă numele dar nu se poartă ca prieteni ai Lui.
  • Dacă crezi că Hristos este “cel mai bun prieten” al tău, te porţi vrednic de asemenea companie?

Urăşti lucrurile pe care El le urăşte?
Păcatele pentru care El a murit?
Iubeşti pe ceilalţi prieteni ai Lui, în afară de tine?
Te bucuri de privilegiile pe care le ai? Te rogi, i te închini? Mijloceşti pentru alţii pe lângă “prietenul” tău cel mai bun?
Cauţi prezenţa Lui?

Dacă vrei într-adevăr să ai un prieten adevărat, Hristos este PRIMUL care merită acel loc în inima ta. Oferă-l Lui! Fără prietenia Lui eşti o singuratică, frustrată şi nemulţumită fiinţă umană rătăcitoare care caută să-şi facă prieteni printre cei asemenea ei.

O populară expresie românească uzată des în zilele noastre spune, “Doamne, scapă-mă de prietenii mei, căci de duşmani mă apăr eu!”, adevăr ce a fost recunoscut şi de alţii: “Mai mult trebuie să ne ferim de invidia prietenilor decât de gândul rău al duşmanilor” (Syrus)

“Cei ce oferă mai multă prietenie sunt cei care rămân cu cea mai mare parte a ei”

“M-am dus în lume să-mi găsesc prieteni, dar nu am putut găsi nici unul. M-am hotărât să fiu unul şi am găsit prieteni peste tot” WBK

“Poţi să-ţi faci mai mulţi prieteni în două luni prin a deveni interesat de viaţa altora, decât poţi în doi ani prin a-i face pe alţii să fie interesaţi de tine.” Dale Carnegie

“Prietenul nu poţi să-l cunoşti atunci când eşti fericit, iar duşmanul nu rămâne ascuns când eşti nenorocit”. Tertullianus

Principii biblice în întreţinerea şi păstrarea prieteniilor bune

În Cuvântul Lui atoate-cunoscător, Dumnezeu ne-a oferit înţelepciunea necesară pentru formarea şi păstrarea unor relaţii bune cu cei din jurul nostru şi pentru evitarea greşelilor care să distrugă prieteniile bune. O parte a sfaturilor de înţelepciune în domeniu se găsesc în cartea Proverbelor. Să o deschidem pentru a afla ce spune mai întâi despre…

Valoarea unui prieten bun

A. Un prieten poate fi o sursă de mângâiere

1. La bine sau la rău: Proverbe 17:17 Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.

2. Este uneori mai bun decât un frate: Proverbe 18:24 b …dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate.

“Un prieten este cineva cu care poţi îndrăzni să fii tu însuţi”. C. Raymond Beran

B. Un prieten poate fi o sursă de înţelepciune (bun sfetnic, de sfătuire)

1. Oferind sfaturi bune: Proverbe 27:9 Cum înveseleşte untdelemnul şi tămâia inima, aşa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten.

2. În general despre valoarea unui sfat bun se vorbeşte în, Proverbe 11:14 Când nu este chibzuinţă, poporul cade; dar biruinţa vine prin marele număr de sfetnici.

Un prieten care pe care să-l poţi privi ca o sursă de sfaturi bune şi iubitoare este fără îndoială o binecuvântare. Dar a găsi astfel de prieteni de încredere nu este întotdeauna uşor, de aceea urmaţi următoarele principii biblice în alegerea prietenilor.

Principii în alegerea prietenilor tăi

A. Să vedem întâi felul de prieteni pe care nu ţi-ai dori:

1. din cei ce bârfesc : Proverbe 20:19 Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucrurile ascunse; şi cu cel ce nu-şi poate ţinea gura să nu te amesteci.

2. din cei iuţi la mânie, lipsiţi de caracter: Proverbe 22:24-25

Nu te împrieteni cu omul mânios, şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui, şi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet.

3. din cei dedaţi la băutură şi lăcomie: Proverbe 23:20-21

Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibează cu carne. Căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, şi aţipirea te face să porţi zdrenţe.

4. din cei schimbători, capricioşi (nesupuşi, rebeli, certaţi cu legea): Proverbe 24:21-22

Fiule, teme-te de Domnul şi de împăratul; şi să nu te amesteci cu cei neastâmpăraţi! Căci deodată le va veni pieirea, şi cine poate şti sfârşitul amândorora!

5. din cei mincinoşi, nemiloşi, indiferenţi, lipsiţi de încredere: Proverbe 25: 18-20

Ca nebunul care aruncă săgeţi aprinse şi ucigătoare, aşa este omul care înşeală pe aproapele său, şi apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc!”

6. din cei violenţi: Proverbe 1:10-19 B …

B. Să vedem acum felul de prieteni de care ţi-ai dori:

1. din aceia care par să aibe înţelepciune: Proverbe 13:20

Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău.

2. care prin sfaturile lor te conduc pe o cale dreaptă: Proverbe 13:14

Învăţătura înţeleptului este un izvor de viaţă, ca să abată pe om din cursele morţii.

“Un prieten credincios este o imagine (reflecţie) a lui Dumnezeu.”

“Şase semne are prietenia: dă şi primeşte, se destăinuie şi întreabă, mănâncă şi ospătează.”

După cum apostolul Pavel a spus, anturajul nepotrivit poate reprezenta o influenţă proastă (1Cor.15:33 Nu vă înşelaţi: ,,Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”) de care ar fi extrem de util să te debarasezi, dar cum să-i păstrezi pe cei buni? Pentru a evita să pierzi prieteni buni, iată nişte…

Sfaturi pentru menţinerea bunelor prieteniii

A. Lucrurile pe care trebuie să le eviţi dacă vrei să nu distrugă prietenii…

1. nu repeta la alţii tot ce auzi: Proverbe 17:9

Cine acopere o greşeală, caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui, dezbină pe prieteni.

2. evită certurile fără sens: Proverbe 17:14

Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; de aceea, curmă cearta înainte de a se înteţi.

3. nu abuza de ospitalitate: Proverbe 25:17

Calcă rar în casa aproapelui tău, ca să nu se sature de tine şi să te urască.

4. nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala: Proverbe 26:17

Un trecător care se amestecă într-o ceartă care nu-l priveşte, este ca unul care apucă un câne de urechi.

5. nu fă glume proaste: Proverbe 26:18-19

Ca nebunul care aruncă săgeţi aprinse şi ucigătoare, aşa este omul care înşeală pe aproapele său, şi apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc!”

6. nu fii un clevetitor (“vânător/aducător de bârfe”): Proverbe 26:20

Când nu mai sunt lemne, focul se stinge; şi când nu mai este nici un clevetitor, cearta se potoleşte.

7. nu fii certăreţ: Proverbe 26:21

După cum cărbunele face jăratic, şi lemnul foc, tot aşa şi omul gâlcevitor aprinde cearta.

8. nu te angaja în linguşiri nesincere: Proverbe 27:14

Binecuvântarea aproapelui cu glas tare dis de dimineaţă, este privită ca un blestem.

Urmând astfel de sfaturi biblice vei evita să-ţi jigneşti şi să-ţi pierzi prietenii. Dar câteodată aceasta se întâmplă în ciuda precauţiei noastre iar a recâştiga încrederea acestora nu este un lucru uşor (vezi, Proverbe 18:19). Ce se poate face?

Fraţii nedreptăţiţi sunt mai greu de câştigat decât o cetate întărită, şi certurile lor sunt tot aşa de greu de înlăturat ca zăvoarele unei case împărăteşti.

B. Pentru repararea relaţiilor cu prietenii tăi:

1. asigură-te că te afli într-o relaţie bună cu Isus (împăcat cu Domnul): Proverbe 16:7

Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui.

“Un duşman al lui Dumnezeu nu este niciodată un prieten adevărat al omului. La baza a tot ce face va avea întotdeauna o intenţie sinistră.” Edward Young (1683-1765)

2. fii încet la mânie: Proverbe 15:18; vezi şi, Iacov 1:19-20

Un om iute la mânie stârneşte certuri, dar cine este încet la mânie potoleşte neînţelegerile.

Ştiţi bine lucrul acesta, prea iubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.

3. nu te grăbi să răspunzi (reacţionezi?): Proverbe 18:13

Cine răspunde fără să fi ascultat, face o prostie şi îşi trage ruşinea.

“Pentru a-ţi găsi un prieten trebuie să închizi un ochi. Pentru a-l păstra, trebuie să-i închizi pe amândoi.” Norman Douglas (1868-1952)

4. evită certurile: Proverbe 20:3

Este o cinste pentru om să se ferească de certuri; dar orice nebun se lasă stăpânit de aprindere.

5. vorbeşte cu blândeţe: Proverbe 15:1

Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia.

6. vorbeşte pe scurt: Proverbe 10:19

Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele, este un om chibzuit.

7. fii prompt în a arăta dragoste: Proverbe 10:12

Ura stârneşte certuri, dar dragostea acopere toate greşelile.

8. însă, la nevoie, mai degrabă mustră în loc de a linguşi: Proverbe 28:23

Cine mustră pe alţii, găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare.

Concluzie: A aplica aceste sfaturi divine ne vor aduce binecuvântarea unor prieteni buni în această viaţă şi ne vor face anticiparea petrecerii eternităţii alături de ei mult mai plăcută… În loc de a depinde de şansă pentru a-ţi face prieteni, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nici o prietenie pe care o putem închega nu o poate întrece pe aceea pe care o putem avea cu Cel care “ţine la tine mai mult decât în frate”, şi anume Domnul Isus Hristos! Pentru avea relaţii bune de prietenie unii cu alţii este nevoie ca în primul rând să cultivăm o relaţie foarte sinceră cu EL.

Cât de bun prieteni sunteţi tu şi EL? Cât de aproape eşti de El? Uneori, aceasta se reflectă în relaţiile tale cu alţii pe care, fie le îmbunătăţeşti, fie le distrugi!

Ioan 15:13-14

Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi… Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.

Principii biblice în întreţinerea şi păstrarea prieteniilor bune


În Cuvântul Lui atoate-cunoscător, Dumnezeu ne-a oferit înţelepciunea necesară pentru formarea şi păstrarea unor relaţii bune cu cei din jurul nostru şi pentru evitarea greşelilor care să distrugă prieteniile bune. O parte a sfaturilor de înţelepciune în domeniu se găsesc în cartea Proverbelor. Să o deschidem pentru a afla ce spune mai întâi despre…

Valoarea unui prieten bun

A. Un prieten poate fi o sursă de mângâiere

1. La bine sau la rău: Proverbe 17:17 Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.

2. Este uneori mai bun decât un frate: Proverbe 18:24 b …dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate.

“Un prieten este cineva cu care poţi îndrăzni să fii tu însuţi”. C. Raymond Beran

B. Un prieten poate fi o sursă de înţelepciune (bun sfetnic, de sfătuire)

1. Oferind sfaturi bune: Proverbe 27:9 Cum înveseleşte untdelemnul şi tămâia inima, aşa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten.

2. În general despre valoarea unui sfat bun se vorbeşte în, Proverbe 11:14 Când nu este chibzuinţă, poporul cade; dar biruinţa vine prin marele număr de sfetnici.

Un prieten care pe care să-l poţi privi ca o sursă de sfaturi bune şi iubitoare este fără îndoială o binecuvântare. Dar a găsi astfel de prieteni de încredere nu este întotdeauna uşor, de aceea urmaţi următoarele principii biblice în alegerea prietenilor.

Principii în alegerea prietenilor tăi

A. Să vedem întâi felul de prieteni pe care nu ţi-ai dori:

1. din cei ce bârfesc : Proverbe 20:19 Cine umblă cu bârfeli dă pe faţă lucrurile ascunse; şi cu cel ce nu-şi poate ţinea gura să nu te amesteci.

2. din cei iuţi la mânie, lipsiţi de caracter: Proverbe 22:24-25

Nu te împrieteni cu omul mânios, şi nu te însoţi cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui, şi să-ţi ajungă o cursă pentru suflet.

3. din cei dedaţi la băutură şi lăcomie: Proverbe 23:20-21

Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibează cu carne. Căci beţivul şi cel ce se dedă la îmbuibare sărăcesc, şi aţipirea te face să porţi zdrenţe.

4. din cei schimbători, capricioşi (nesupuşi, rebeli, certaţi cu legea): Proverbe 24:21-22

Fiule, teme-te de Domnul şi de împăratul; şi să nu te amesteci cu cei neastâmpăraţi. Căci deodată le va veni pieirea, şi cine poate şti sfârşitul amândorora.

5. din cei mincinoşi, nemiloşi, indiferenţi, lipsiţi de încredere: Proverbe 25: 18-20

Ca nebunul care aruncă săgeţi aprinse şi ucigătoare, aşa este omul care înşeală pe aproapele său, şi apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc.”

6. din cei violenţi: Proverbe 1:10-19 B …

B. Să vedem acum felul de prieteni de care ţi-ai dori:

1. din aceia care par să aibe înţelepciune: Proverbe 13:20

Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău.

2. care prin sfaturile lor te conduc pe o cale dreaptă: Proverbe 13:14

Învăţătura înţeleptului este un izvor de viaţă, ca să abată pe om din cursele morţii.

“Un prieten credincios este o imagine (reflecţie) a lui Dumnezeu.”

“Şase semne are prietenia: dă şi primeşte, se destăinuie şi întreabă, mănâncă şi ospătează.”

După cum apostolul Pavel a spus, anturajul nepotrivit poate reprezenta o influenţă proastă (1Cor.15:33 Nu vă înşelaţi: ,,Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”) de care ar fi extrem de util să te debarasezi, dar cum să-i păstrezi pe cei buni? Pentru a evita să pierzi prieteni buni, iată nişte…

Sfaturi pentru menţinerea bunelor prietenii

A. Lucrurile pe care trebuie să le eviţi dacă vrei să nu distrugă prietenii…

1. nu repeta la alţii tot ce auzi: Proverbe 17:9

Cine acopere o greşeală, caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui, dezbină pe prieteni.

2. evită certurile fără sens: Proverbe 17:14

Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; deaceea, curmă cearta înainte de a se înteţi.

3. nu abuza de ospitalitate: Proverbe 25:17

Calcă rar în casa aproapelui tău, ca să nu se sature de tine şi să te urască.

4. nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala: Proverbe 26:17

Un trecător care se amestecă într-o ceartă care nu-l priveşte, este ca unul care apucă un câne de urechi.

5. nu fă glume proaste: Proverbe 26:18-19

Ca nebunul care aruncă săgeţi aprinse şi ucigătoare, aşa este omul care înşeală pe aproapele său, şi apoi zice: ,,Am vrut doar să glumesc.”

6. nu fii un clevetitor (“vânător/aducător de bârfe”): Proverbe 26:20

Când nu mai sunt lemne, focul se stinge; şi când nu mai este nici un clevetitor, cearta se potoleşte.

7. nu fii certăreţ: Proverbe 26:21

După cum cărbunele face jăratic, şi lemnul foc, tot aşa şi omul gâlcevitor aprinde cearta.

8. nu te angaja în linguşiri nesincere: Proverbe 27:14

Binecuvântarea aproapelui cu glas tare dis de dimineaţă, este privită ca un blestem.

Urmând astfel de sfaturi biblice vei evita să-ţi jigneşti şi să-ţi pierzi prietenii. Dar câteodată aceasta se întâmplă în ciuda precauţiei noastre iar a recâştiga încrederea acestora nu este un lucru uşor (vezi, Proverbe 18:19). Ce se poate face?

Fraţii nedreptăţiţi sunt mai greu de câştigat decât o cetate întărită, şi certurile lor sunt tot aşa de greu de înlăturat ca zăvoarele unei case împărăteşti.

B. Pentru repararea relaţiilor cu prietenii tăi:

1. asigură-te că te afli într-o relaţie bună cu Isus (împăcat cu Domnul): Proverbe 16:7

Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii lui.

“Un duşman al lui Dumnezeu nu este niciodată un prieten adevărat al omului. La baza a tot ce face va avea întotdeauna o intenţie sinistră.” Edward Young (1683-1765)

2. fii încet la mânie: Proverbe 15:18; vezi şi, Iacov 1:19-20

Un om iute la mânie stârneşte certuri, dar cine este încet la mânie potoleşte neînţelegerile.

Ştiţi bine lucrul acesta, prea iubiţii mei fraţi. Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.

3. nu te grăbi să răspunzi (reacţionezi?): Proverbe 18:13

Cine răspunde fără să fi ascultat, face o prostie şi îşi trage ruşinea.

“Pentru a-ţi găsi un prieten trebuie să închizi un ochi. Pentru a-l păstra, trebuie să-i închizi pe amândoi.” Norman Douglas (1868-1952)

4. evită certurile: Proverbe 20:3

Este o cinste pentru om să se ferească de certuri; dar orice nebun se lasă stăpânit de aprindere.

5. vorbeşte cu blândeţe: Proverbe 15:1

Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia.

6. vorbeşte pe scurt: Proverbe 10:19

Cine vorbeşte mult nu se poate să nu păcătuiască, dar cel ce-şi ţine buzele, este un om chibzuit.

7. fii prompt în a arăta dragoste: Proverbe 10:12

Ura stârneşte certuri, dar dragostea acopere toate greşelile.

8. însă, la nevoie, mai degrabă mustră în loc de a linguşi: Proverbe 28:23

Cine mustră pe alţii, găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare.

O populară expresie românească uzată des în zilele noastre spune, “Doamnă scapă-mă de prietenii mei, căci de duşmani mă apăr eu.”, adevăr ce a fost recunoscut şi de alţii: “Mai mult trebuie să ne ferim de invidia prietenilor decât de gândul rău al duşmanilor” (Syrus)

“Cei ce oferă mai multă prietenie sunt cei care rămân cu cea mai mare parte a ei”

“M-am dus în lume să-mi găsesc prieteni, dar nu am putut găsi nici unul. M-am hotărât să fiu unul şi am găsit prieteni peste tot” WBK

“Poţi să-ţi faci mai mulţi prieteni în două luni prin a deveni interesat de viaţa altora, decât poţi în doi ani prin a-i face pe alţii să fie interesaţi de tine.” Dale Carnegie

Concluzie: A aplica aceste sfaturi divine ne vor aduce binecuvântarea unor prieteni buni în această viaţă şi ne vor face anticiparea petrecerii eternităţii alături de ei mult mai plăcută… În loc de a depinde de şansă pentru a-ţi face prieteni, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nici o prietenie pe care o putem închega nu o poate întrece pe aceea pe care o putem avea cu Cel care “ţine la tine mai mult decât în frate”, şi anume Domnul Isus Hristos. Pentru avea relaţii bune de prietenie unii cu alţii este nevoie ca în primul rând să cultivăm o relaţie foarte sinceră cu EL.

Cât de bun prieteni sunteţi tu şi EL? Cât de aproape eşti de El? Uneori, aceasta se reflectă în relaţiile tale cu alţii pe care, fie le îmbunătăţeşti, fie le distrugi.

Ioan 15:13-14
Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi… Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.

Trei idei fundamentale ale Vechiului Testament

1. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam:

În sămânţa lui, toate popoarele vor fi binecuvântate. Dumnezeu a înfiinţat poporul evreu cu scopul specific de-ai face o Naţiune Mesianică pentru lume, adică o naţiune prin care măreţe binecuvântări să vină asupra tuturor popoarelor.

2. Legământul lui Dumnezeu cu poporul evreu:

Dacă Îl vor servi cu credincioşie, vor prospera ca şi naţiune.

Dacă Îl vor părăsi şi se vor închina idolilor, vor fi distruşi ca şi naţiune.

Toate popoarele se închinau la idoli. Vechiul Testament este o relatare a îndelungatului efort depus de Dumnezeu pentru a stabili, într-o lume plină de popoare închinătoare la idoli, ideea că există un singur Dumnezeu. El va face acest lucru prin dezvoltarea unui popor în jurul acestei idei.

3. Promisiunea lui Dumnezeu faţă de David:

Familia lui să împărăţească peste poporul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Când naţiunea lui Dumnezeu devenise una măreaţă, Dumnezeu a ales o familie din această naţiune, familia lui David. Dumnezeu a început să-şi împlinească promisiunea concentrându-se asupra acestei familii. Promisiunea menţiona că din această familie se va ridica Un Rege, care va trăi pentru vecie, şi va stabili o împărăţie universală cu o durată nelimitată.

Trei paşi progresivi în Vechiul Testament:

1. Poporul evreu a fost înfiinţat ca prin ei întreaga lume să fie binecuvântată. Naţiune Mesianică.

2. Calea prin care poporul evreu va binecuvânta lumea va fi familia lui David. Familie Mesianică.

3. Calea prin care această familie va binecuvânta lumea va fi printr- Un Rege Măreţ care se va naşte în această familie mesianică.

Astfel:

Prin fondarea poporului evreu, obiectivul fundamental al lui Dumnezeu era de a aduce pe Hristos în lume. Obiectivul imediat al lui Dumnezeu a fost de a stabili, într-o lume a idolatriei, ca fundal pentru venirea lui Hristos, ideea că există un singur Dumnezeu viu şi adevărat.

Si Bunătatea lui Dumnezeu reprezinta motive de închinare

Inspirat şi adaptat după Stephen Charnock

“Discourses on the existence and the attributes of God” (1628 1680)


Următoarea serie de studii ne va obliga să cercetăm Scripturile pentru a găsi motive de închinare şi de laudă lui Dumnezeu. Noi am fost făcuţi pentru a-i aduce slavă Lui, dar aşa fără nici un motiv după căderea omului în păcat, noi, pur şi simplu nu ne închinăm Lui. Acest lucru nu ne vine de la sine şi nu ni se pare uneori natural. Cu toate acestea ca şi creştini studiul Cuvântului Său ne descoperă şi ne aminteşte toate motivele pe care le avem pentru a ne închina Lui. De aceea, să căutăm în el aceste motive. Vom rămâne uimiţi cât de multe vom găsi!

Acesta va fi practic nu un serviciu de studiu propriu-zis, ci de laudă şi închinare.

Un beneficiu binecunoscut al închinării: suntem schimbaţi din slavă-n slavă, făcuţi şi mai mult asemenea Lui:

2Corinteni 3:18 Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.

Apoi, “o biserică închinătoare este o biserică evanghelizatoare”.

Este un lucru bine ştiut că acolo unde El este înălţat, alţii se vor simţi atraşi de El!

Recunoaşteri biblice ale bunătăţii lui Dumnezeu. Este un mare lucru atunci când un om poate să vadă că Dumnezeu este bun cu el ( Psalm 33:5 El iubeşte dreptatea şi neprihănirea; bunătatea Domnului umple pământul.), dar şi mai mare când poate să vadă că Dumnezeu este în esenţa Lui bun… Când o va face, I se va închina! Este ceea ce au făcut cei ce, mai jos, au mărturisit bunătatea lui Dumnezeu.

Psalm 25:8 Domnul este bun şi drept: de aceea arată El păcătoşilor calea.

(Bunătatea lui Dumnezeu este demonstrată în mântuire)

(De aceea, pentru mântuire omul trebuie să-şi exercite credinţa nu în bunătatea lui înnăscută, ci în bunătatea Lui veşnică)

Psalm 34:8 Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!

(ea ar trebui încercată de toţi oamenii)

Psalm 36:7 Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost.

(este demonstrată în siguranţa veşnică a celor ce se bizuie pe ea)

Psalm 86:5 Căci Tu eşti bun, Doamne, gata să ierţi, şi plin de îndurare cu toţi cei ce Te cheamă.

Psalm 86:15 Dar Tu, Doamne, Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi în credincioşie.

Este motiv de închinare adusa Lui

Psalm 106:1 Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci!

Psalm 107:1 ,,Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui!”

Psalm 107:8 O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea lui, şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!

Psalm 107:15 O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui, şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!

Psalm 119:68 Tu eşti bun şi binefăcător: învaţă-mă orânduirile tale!

Ieremia 33:11 …strigătele de bucurie şi strigătele de veselie, cântecele mirelui şi cântecele miresei, glasul celor ce zic: ,Lăudaţi pe Domnul oştirilor, căci Domnul este bun, căci în veac ţine îndurarea Lui!’ Glasul celor ce aduc jertfe de mulţămire în Casa Domnului.

Dacă vom avea înaintea ochilor noştri cât mai des bunătatea Lui vom fi încurajaţi să ne închinăm Lui.

Cred că un bun punct de plecare pentru îmbunătăţirea închinării pe care o aducem lui Dumnezeu ca şi creştini individuali şi în comun ca şi biserică este bunătatea lui Dumnezeu.

Credeţi că Dumnezeu, Isus Hristos, şi Duhul Sfânt sunt într-adevăr buni? Pe ce vă bazaţi?

De ce aţi crede că Dumnezeu este bun?

  • Pentru că nu v-a pedepsit pentru păcate?
  • Pentru că l-a trimis pe Isus?
  • Pentru că, “vă dă de mâncare”?

Da, da, dar mai sunt multe alte motive care vedeţi, ne scapă! Să le căutăm împreună.

Fiecare vede bunătatea lui Dumnezeu faţă de el într-un fel sau altul. Şi asta-i foarte bine. Totuşi, de multe ori aceste convingeri nu ne-au condus la o închinare ferventă, la o laudă profundă a Numelui şi caracterului Dumnezeului nostru, după cum vedem că stau lucrurile în mijlocul nostru. (vezi, de multe ori care este starea bisericii în închinare: impasibilă şi rece). Să privim la următoarea întâmplare.

“Închinarea” tânărului fruntaş

Privind la o întâmplare din viaţa lui Isus vom vedea că înainte de a-i primi închinarea Isus îi cere tânărului să stabilească cine-i “bun”.

Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui, şi L-a întrebat: ,,Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”

“Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Isus. ,,Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” Marcu 10:18

Atunci s-a apropiat de Isus un om, şi I-a zis: ,,Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” El i-a răspuns: ,,De ce mă întrebi: ,Ce bine?’ Binele este Unul singur. Dar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile.” Matei 19:16-17

Astfel, îl vedem pe Isus că-l mustră pe tânărul nobil bogat că l-a numit “bun” fără să fi mărturisit mai întâi că-l recunoaşte pe Isus ca fiind mai mult decât un simplu om. Isus îi cere să stabilească mai întâi cine-i “bun”!

Să stabilim şi noi întâi cum este Dumnezeu bun…

A nu recunoaşte că Dumnezeu este bun şi a nu te închina Lui în consecinţă, stă la originea stricăciunii morale a oamenilor.

19 Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.
20 În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi;
21 fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţămit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.
22 S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit;
23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare şi târâtoare.
24 De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, să urmeze poftele inimilor lor; aşa că îşi necinstesc singuri trupurile;
25 căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.
26 Din pricina aceasta, Dumnezeu i-a lăsat în voia unor patimi scârboase…

28 Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.
29 Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori… etc. Romani 1

Ce este bunătatea Lui?
Tot binele se găseşte în natura Lui. Singura Fiinţă care este din fire bună. Noţiunea de bun nu se poate defini în afara lui Dumnezeu.

Noţiunea de bine este inseparabilă de Fiinţa lui Dumnezeu. Nu putem să recunoaştem existenţa Lui fără să recunoaştem şi bunătatea naturii Sale. De aceea, Pavel numeşte bunătatea Lui dumnezeire pentru că sunt calităţi identice (vezi, Romani 1:20). De îndată ce tăgăduim bunătatea Lui tăgăduim şi dumnezeirea Lui.

În acelaşi timp, trebuie să înţelegem că a spune că Dumnezeu este mare (măreţ) dar a omite că este bun, înseamnă a ne făuri un “dumnezeu” sălbatic, un monstru înspăimântător care asemenea unei mări turbate este gata să înghită pe oricine se apropie de El. Măreţia Lui nu se poate despărţi de bunătatea Lui, altfel am fi fost mistuiţi de mult., striviţi de mult de maiestatea Lui.

Un Dumnezeu care nu este bun, nu este dumnezeu deloc! Nici un om nu-şi poate forma o idee despre Dumnezeu în mintea lui şi să aibe o părere mai bună despre altceva pentru că orice altceva considerăm mai bun decât Dumnezeu, ne facem un idol din acel lucru.

Toată ideea de bunătate se concentrează în Fiinţa lui la fel cum toate apele lumii converg în oceane. Însă nu am fi avut nici o idee despre bunătate dacă istoria omenirii nu ar fi înregistrat atâtea dintre faptele Sale. În mod natural avem o idee de rău, nu de bine. Binele trebuie învăţat, nu răul!

Ideea sau noţiunea de bunătate este pur şi simplu absurdă fără includerea lui Dumnezeu în definirea ei. Este exact ceea guverne şi instituţii din lume încearcă acum să facă dar nu reuşesc. Să impună un “bine” fără a recunoaşte că singurul standard de comparaţie al lui este Dumnezeul revelat în Isus Hristos. Reuşesc europenii să facă bine în Kosovo, de pildă? Încă nu se poate spune! Reuşeşte guvernul actual să refacă economia închizând forţat întreprinderi şi lăsând oamenii pe drumuri? Noi nu putem face bine fără a face şi ceva rău, şi fără ca răul să fie alipit de noi! În schimb, Dumnezeu poate!

Pentru a înţelege mai bine cum este Dumnezeu bun să observăm că:

Bunătatea Lui nu este totuna cu sfinţenia Lui. Sfinţenia lui Dumnezeu reprezintă rectitudinea fiinţei Lui care este pură, curată şi fără cusur în sine, pe când bunătatea Lui este o manifestare a voinţei Sale faţă de toate creaturile Sale cărora le face bine. Despre sfinţenia Lui putem spune că străluceşte cel mai bine prin legea Lui, dar bunătatea Lui este arătată faţă de orice fiinţă care îşi trage existenţa de la El şi care îşi primeşte susţinerea de la El.

Bunătatea Lui nu este totuna cu mila Lui.

Bunătatea Lui se arată mai multor primitori ai ei, decât mila Lui.

Aceasta este situaţia tuturor urâtorilor lui Dumnezeu, sau a oamenilor care nu vor să renunţe la păcate şi să se întoarcă la El, să se lepede de sine şi să-l recunoască pe El ca Domn. Aceştia beneficiază nu de mila Lui, ci de bunătatea Lui. Problema devine gravă atunci când ei stăruiesc în ignorarea bunătăţii Lui şi nu se întorc la El. Pentru sfidarea ei vor fi pedepsiţi cum se cuvine.

Romani 2:3-5
Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe cari le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu.

Demonii sunt monumente ale bunătăţii creatoare a lui Dumnezeu dar nu şi primitori sau instrumente ale milei Sale, deoarece sunt răzvrătiţi. Harul lui Dumnezeu respectă fiinţa raţională, mila Lui pe cea nenorocită, însă bunătatea lui se arată tuturor, brutelor şi sfinţilor, plantelor şi pomilor, cât şi omului conştient se sine.

Creaţia a fost un act de bunătate, nu de milă, şi la fel este şi providenţa Lui în susţinerea unor elementelor acestei lumi.

Mulţi au încercat să batjocorească bunătatea lui Dumnezeu, spunând, “Da sigur, Dumnezeu e bun! Uite cum i-a nimicit pe cei ce locuiau în ţara Canaanului înainte de venirea evreilor! Cum poţi spune că Dumnezeu e bun?” Ei bine, bunătatea lui Dumnezeu este dovedită şi prin faptul că aceşti contestatari ai ei îşi continuă existenţa nestânjeniţi!

Psalm 85
1 (Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al fiilor lui Core.) Tu ai fost binevoitor cu ţara Ta, Doamne! Ai adus înapoi pe prinşii de război ai lui Iacov;
2 ai iertat nelegiuirea poporului Tău,
3 i-ai acoperit toate păcatele; -(Oprire). Ţi-ai abătut toată aprinderea, şi Te-ai întors din iuţimea mâniei Tale.
4 Întoarce-ne iarăşi, Dumnezeul mântuirii noastre! Încetează-Ţi mânia împotriva noastră!
5 În veci Te vei mânia pe noi? În veci îţi vei lungi mânia?
6 Nu ne vei înviora iarăşi, pentru ca să se bucure poporul Tău în Tine?
7 Arată-ne, Doamne, bunătatea Ta, şi dă-ne mântuirea Ta!
8 Eu voi asculta ce zice Dumnezeu, Domnul: căci El vorbeşte de pace poporului Său şi iubiţilor Lui, numai, ei să nu cadă iarăşi în nebunie.
9 Da, mântuirea Lui este aproape de cei ce se tem de El, pentru ca în ţara noastră să locuiască slava.
10 Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută.

A beneficia de bunătatea Lui cum o fac mulţi care-l neagă şi se fac că nu o văd, este atitudinea care stă la baza stricăciunii lor.

Bunătatea lui Dumnezeu este cuprinsă în toate atributele Sale. Toate lucrările Sale sunt nimic altceva decât consecinţe ale bunătăţii Sale diferenţiate prin numele lor în funcţie de “ţintele” spre care este exercitată.

Când Moise a vrut să aibe o perspectivă aruncată asupra gloriei Sale, Dumnezeu a spus că-i va da ocazia să vadă o întrezărire a bunătăţii Sale:

“Domnul a răspuns: ,,Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea (deşi, e vorba în engleza de “bunătatea” Lui) Mea, şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur, şi am milă de cine vreau să am milă!”(Ex.33:19)

Număr Strong: 2898 – tuwb (toob)

– good (as a noun), in the widest sense, especially goodness (superlative concretely, the best), beauty, gladness, welfare: KJV– fair, gladness, good (-ness, thing, -s), joy, go well with.

Exod 34:6 Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui, şi a strigat: ,,Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie,

Manifestarea bunătăţii Lui se face în creaţie.

1. Bunătatea lui Dumnezeu este reflectată în creaţia Lui, când a spus despre fiecare lucru pe care l-a creat că “este bun”. Dacă înainte de creaţie El Însuşi nu ar fi fost bun atunci nimic din ceea ce a creat nu putea să fie bun.

Oamenii privesc astăzi la creaţie, la paragina în care se găseşte şi refuză să vadă bunătatea ei iniţială. Este la fel cum ai privi la o catedrală splendidă bombardată şi ai spune că arhitecţii ei nu au nici idee despre frumos şi artă! Dacă am privi cu puţină atenţie, bunătatea lui Dumnezeu se vede în fiecare fir de iarbă, în fiecare fulg de nea…

Demonstrarea bunătăţii Sale a fost cauza tuturor lucrurilor creaţiei Sale. Bunătatea Lui a constat în facerea din nimic a atâtor de multe lucruri… A fi, existenţa, este mai bună decât nimic. Prin bunătatea Lui întreaga creaţia a fost făcută. Dumnezeu nu a creat pentru că este o Fiinţă vie, ci pentru că este o Fiinţă bună.

Creaturile sunt bune pentru că El le-a făcut aşa, însă bunătatea Lui Însuşi nu depinde de nimic din exterior.

2. Bunătatea lui Dumnezeu este demonstrată în Isus Hristos, prin mântuirea pe care ne-a adus-o.

Un subiect pe larg discutat în biserica noastră. Venirea lui Isus, viaţa, moartea şi învierea Lui reprezintă o dovadă supremă a bunătăţii Lui Dumnezeu.

Bunătatea Lui arătată în mântuire/răscumpărare o depăşeşte pe cea arătată la creaţie. Este o culme a ei. Când Adam a păcătuit în loc de a-i face pe loc un proces sumar urmat de o execuţie rapidă e rebelului Dumnezeu pronunţă binecuvântări şi făgăduinţe (Gen.3:15). Bunătatea Lui s-a manifestat înaintea justiţiei Sale încălcate, şi în timp ce-l izgoneşte pe om din paradis îi oferă speranţa recâştigării lui.

Tit 3:3-5
Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.

Bunătatea Lui a motivat mântuirea noastră!

Generozitatea Lui în darea Fiului Său pentru păcatele noastre este chiar mai mare decât aceea arătată la crearea noastră. Este o bunătate pe care nici măcar îngerii nu pot să o înţeleagă.

La creaţie a făcut o creatură inocentă din pământ. La răscumpărare a refăcut-o prin sângele Fiului Său.

La creare puterea Lui a făcut soarele să strălucească deasupra noastră. La mântuire bunătatea Lui a făcut dragostea Lui să se reverse asupra noastră, foste obiecte ale mâniei Lui.

Pentru Fiul Lui şi mântuirea care ne-a adus-o noi putem să-i aducem laudă!

Bunătatea lui Dumnezeu este arătată în special faţă de Biserică:

Psalm 31:19 O, cât de mare este bunătatea Ta, pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de Tine, şi pe care o arăţi celor ce se încred în Tine, în faţa fiilor oamenilor!
Plângeri 3:25 Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută.

3. Bunătatea lui Dumnezeu se vede în pedepsirea răului.
Se vede în crearea iadului şi trimiterea în iad a îngerilor căzuţi şi a oamenilor incorigibili.

Dreptatea lui Dumnezeu nu contrazice bunătatea naturii Sale.

O proprietate a binelui este de a fi separat de rău, a-l urî cu desăvârşire, şi a urmări pedepsirea lui.

Mulţi oameni pretind astăzi că, “un Dumnezeu iubitor nu ar fi creat iadul şi nu i-ar trimite pe oameni acolo!”. Însă în realitate argumentul decurge în felul acesta : Tocmai fiindcă este un Dumnezeu iubitor şi bun, El a creat iadul pentru a înlătura răul. A nu pedepsi răul sugerează o lipsă de bunătate.

Pentru că este Dumnezeu nu poate fi slab înaintea răului!

De aceea,

Iadul cel veşnic există fiindcă Dumnezeu este bun (!) într-adevăr, o axiomă a credinţei creştine

Este o cruzime din partea Lui? Dimpotrivă, dacă fiinţe nemuritoare cu un suflet rău îşi continuă existenţa nestânjenite răul lor ar acoperi totul iar şansa celor ce ar vrea să scape de el ar fi distrusă. Răul s-ar perpetua la nesfârşit şi toţi am fi chinuiţi pe veci de rău. Aceasta ar fi cruzimea adevărată ca domnia păcatului să se instaureze veşnic.

Natura sfântă şi bunătatea Dumnezeului nostru se află întotdeauna în opoziţie faţă tot de tot ce este rău. Pentru aceia dintre oameni care se pocăiesc de rele şi de păcate, existenţa iadului nu mai constituie o ameninţare, ci o asigurare că păcatului i se va pune capăt. Bunătatea lui Dumnezeu este demonstrată prin faptul că s-a ocupat de păcat, de rău. Dacă-l trecea cu vedere bunătatea Lui era îndoielnică. Însă modul categoric şi definitiv prin care îl va pedepsi arată cât de bun este.

Este un argument greu de înghiţit pentru cei ce nu vor să se întoarcă de la rău la Dumnezeu. Pentru cei cărora le place răul şi stăruiesc în el. Însă Dumnezeu se va dovedi bun la urmă pedepsindu-i.

4. Bunătatea lui Dumnezeu se vede în providenţa Lui faţă de om

Neemia 9
24 Şi fiii lor au intrat şi au luat ţara în stăpânire; ai smerit înaintea lor pe locuitorii ţării, Cananiţii, şi i-ai dat în mâinile lor, împreună cu împăraţii şi popoarele ţării, ca să le facă ce le place.
25 Au ajuns stăpâni pe cetăţi întărite şi pe pământuri roditoare; au stăpânit case pline de tot felul de bunătăţi, puţuri săpate, vii, măslini, şi pomi roditori din belşug; au mâncat, s-au săturat, s-au îngrăşat, şi au trăit în desfătări, prin bunătatea Ta cea mare.
26 Totuşi, ei s-au răsculat şi s-au răzvrătit împotriva Ta. Au aruncat Legea Ta la spatele lor, au ucis pe proorocii Tăi, cari-i rugau fierbinte să se întoarcă la Tine, şi s-au dedat la mari ocări faţă de Tine.

Lucrurile şi bogăţiile de care Israelul s-a bucurat în ţara promisă Neemia le atribuite bunătăţii lui Dumnezeu. Ştia prea bine că Israelul nu le merită după toată neascultarea arătată în pustie. Când din nou s-au răzvrătit şi nu i-au mulţumit, Dumnezeu le-a lovit recoltele, turmele şi casele, întorcându-i de unde au plecat. Nu numai atât, dar când au crezut că aceste bunuri li se cuvin şi le aparţin lor în exclusivitate, El i-a despărţit de ele.

Bunătatea lui Dumnezeu se vede în a ne da lucruri şi bunuri pentru a face posibilă viaţa chiar şi atunci când ne-am dovedit complet nevrednici de ele. Iată totuşi la ce ar trebui să ne împingă această bunătate a lui Dumnezeu:

Deuteronom 8:10 Când vei mânca şi te vei sătura, să binecuvântezi pe Domnul, Dumnezeul tău, pentru ţara cea bună pe care ţi-a dat-o.

Psalm 103:2 Binecuvintează, suflete, pe Domnul, şi nu uita nici una din binefacerile Lui!

Proverbe 3:9 Cinsteşte pe Domnul cu averile tale, şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău…

Iacov 1:17 …orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.

Vezi, cazul celor 10 leproşi:

Luca 17:15-18
Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus, şi I-a mulţămit. Era Samaritean. Isus a luat cuvântul, şi a zis: ,,Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?”

Unde sunt astăzi cei care îşi amintesc să se întoarcă să-i mulţumească pentru bunătatea Lui? Unde sunt bătrânii care să se întoarcă şi mulţumească pentru vârsta avansată în care şi-au făcut copii la casele lor şi şi-au văzut nepoţii? Unde sunt tinerii care să se întoarcă să mulţumească pentru că s-au văzut scăpaţi de comunism şi de atâtea alte necazuri? Spectrul celor “zece leproşi” încă atârnă asupra noastră!

Bunătatea lui Dumnezeu se mai vede în întâmplările şi ocaziile vieţii:

Ezra 8:18 Şi, fiindcă mâna cea bună a Dumnezeului nostru era peste noi, ne-au adus pe Serebia, bărbat cu minte, dintre fiii lui Mahli, fiul lui Levi, fiul lui Israel, şi cu el pe fiii şi fraţii lui, în număr de optsprezece;

Neemia 2:18 Şi le-am istorisit cum mâna cea bună a Dumnezeului meu fusese peste mine, şi ce cuvinte îmi spusese împăratul. Ei au zis: ,,Să ne sculăm, şi să zidim!” Şi s-au întărit în această hotărâre bună.

5. Bunătatea lui Dumnezeu se vede în a-i oferi omului legăminte, răsplăţi, promisiuni şi condiţii.

Dacă privim la Gen.2:17 vedem deja o primă condiţie impusă omului.

Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: ,,Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”

Este aceasta asprime sau bunătate? Dacă privim mai atent la ea, vedem că este sugerat că dacă moartea veşnică este o consecinţă a neascultării, atunci viaţa veşnică este rezultatul ascultării.

Un suveran absolut cum este Dumnezeu nu avea nevoie decât să pretindă ascultare, fără să ofere promisiunea răsplătirii ei. Însă oferind viaţa veşnică ca răsplată a ascultării şi dezvăluindu-i omului că există un asemenea rezultat, Dumnezeu se arată bun.

Da, asociată neascultării este pedeapsa, dar de ce să-i spui omului că asociată ascultării este o răsplată? Doar, dacă vrei să te arăţi bun faţă de el? Să-l încurajezi să te asculte.

Stephen Charnock a spus despre acest aspect că, “Dumnezeu promite ca să poată răsplăti şi ameninţă ca să nu poată pedepsi.” Asta este bunătate!

6. Bunătatea lui Dumnezeu se vede în schimbarea noastră, în înnoirea naturii noastre omeneşti. Să-l slăvim pentru naşterea din nou!!

După căderea în păcat şi în urma moştenirii păcatului noi oamenii suntem mai degrabă asemenea regnului animal după trup, asemenea îngerilor după duhul nostru, asemenea lui Dumnezeu după chip, dar despărţiţi de El după fire şi caracter.

Lucrurile s-au schimbat însă după întruparea Fiului, natura noastră fiind asumată şi răscumpărată de El, Isus ne-a unit din nou cu Dumnezeu prin credinţă. Astfel, cel ce cred în Isus devine fiu al lui Dumnezeu prin creare, dar frate al lui Isus prin înfiere.

“Fraţii Mei”

Aceasta este denumirea pe care după înviere Isus o atribuie ucenicilor Săi:

Ioan 20:17 ,,Nu mă ţinea”, i-a zis Isus; ,,căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”

Şi fiindcă El s-a făcut de aceeaşi fire cu ei, spune că, “nu-I este ruşine să-i numească ,,fraţi” (Evrei 2:11).

În Isus are loc răscumpărarea firii noastre pământeşti care departe de a cunoaşte acum perfecţiunea, o va cunoaşte totuşi în ziua venirii Lui. Fiul s-a coborât pentru a ridica din mocirlă umanitatea noastră.

Iată exprimată aici înnoirea firii noastre şi efectul naşterii din nou asupra ei:

Ezechiel 36
25 Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri.
26 Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne.
27 Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.

Ce nu era posibil să se împlinească într-o fire pământească decăzută, se poate acum într-un înnoită. Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu.

Romani 8:3-4 Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e ,,firea pământească”.) o făcea fără putere-Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimeţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.

Bunătatea lui Dumnezeu se mai vede în:

  • a-i împlini omului nevoile existenţei sale pământeşti
  • a se îngriji de fericirea lui
  • a-i face legi şi a-i stabili principii
  • a-l atrage să-i primească mila
  • în primirea lui la întoarcere, la pocăinţă

În păstrarea tuturor lucrurilor:
Psalm 36:6-7 Dreptatea Ta este ca munţii lui Dumnezeu, şi judecăţile Tale sunt ca Adâncul cel mare. Doamne, Tu sprijini pe oameni şi pe dobitoace! Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost.

Fapte 14:16-17 El, în veacurile trecute, a lăsat pe toate Neamurile să umble pe căile lor, măcar că, drept vorbind, nu s-a lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimes ploi din cer, şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug, şi v-a umplut inimile de bucurie.”

În necazuri şi prigoane:
Luca 12:11-12 Când vă vor duce înaintea sinagogilor, înaintea dregătorilor, şi înaintea stăpânirilor, să nu vă îngrijoraţi, cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi; căci Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiţi.”

Luca 21:15 căci vă voi da o gură şi o înţelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri.

În ispite şi în scurtarea lor, în întărirea noastră în ispite:
1Corinteni 10:13 Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.

În credincioşia Lui faţă de noi: (în dăruirea Lui de sine faţă de noi)
Ezechiel 37:27 Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.

Ezechiel 32:38-39 Ei vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor. Le voi da o inimă şi o cale, ca să se teamă de Mine totdeauna, spre fericire lor şi a copiilor lor după ei.

1) Ce înseamnă a ignora bunătatea lui Dumnezeu?

Romani 11:22 Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altmintrelea, vei fi tăiat şi tu.

2) Ce beneficii practice aduce amintirea în permanenţă a bunătăţii Lui?

Umbli în adevărul Lui
Psalm 26:3 Căci bunătatea Ta este înaintea ochilor mei, şi umblu în adevărul Tău.

Duce la închinare
Psalm 63:3 Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale.

Arătăm bunătate faţă de alţii
Efeseni 4:32 Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.

Dacă vedem bunătatea Lui faţă de noi, ne vom purta la fel cu duşmanii noştri şi îi vom câştiga pentru Hristos
Matei 5:44-47 Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?

– Vom avea răbdare cu cei ce ne fac răul sau pur şi simplu, ne fac viaţa grea pe pământul acesta!

Concluzie:
Dintre toate atributele lui Dumnezeu bunătatea Lui şi nu puterea, maiestatea, sau sfinţenia Lui, ar trebui să fie motivul care să atragă cea mai profundă, sinceră şi ferventă închinare din partea noastră.

Psalm 107:8 O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea lui, şi pentru minunile Lui faţă de fiii oamenilor!

Dacă suntem slabi (nepăsători, insensibili) în închinare este aşa fiindcă nu vedem bunătatea Lui arătată nouă în atât de multe feluri şi descoperită în general de Scriptură.

A fi conştienţi de bunătatea lui Dumnezeu ne va stimula inimile în a exprima recunoştinţă în închinare. Sentimentul bunătăţii Lui care ne va pătrunde minţile şi inimile ne va face să-l iubim şi să-l adorăm la rândul nostru. Acesta ar fi răspunsul normal cuvenit faţă de bunătatea Lui!

Ar trebui să încercăm să explorăm mai departe această temă a bunătăţii lui Dumnezeu cu speranţa că rezultatul descoperirilor noastre ne va îndemna să ne închinăm Lui şi mai mult. Pentru moment să ne închinăm Lui pentru ce am aflat astăzi.

Dacă vrea cineva să-i exprime lui Dumnezeu laudă, închinare, recunoştinţă pentru că vede bunătatea Lui faţă de el, îl invit acum să o facă public, în mijlocul adunării.

Nu-l linguşiţi pe Dumnezeu, ci într-adevăr dacă vedeţi că El este bun cu voi, mulţumiţi-i! Dacă ţi-a umplut inima de mulţumire, ai ocazia acum să ţi-o goleşti!

Dar dacă îţi este plină de nemulţumire, invidie şi amărăciune, pentru că nu vezi bunătatea lui Dumnezeu faţă de tine, fie prin circumstanţele vieţii tale, bunurile ce le ai, sau nu le ai, prin prietenii şi mediul în care te găseşti, atunci mai bine taci, şi cere-i să te ajute să începi să vezi bunătatea Lui nemărginită faţă de tine!

Teodor Macavei

Studiu în cartea lui Iov

Înţelepciunea Lui Dumnezeu aşa cum este evidenţiată în cartea lui Iov

Cu porţiuni inspirate şi adaptate după Stephen Charnock
“Discourses on the existence and the attributes of God”
(1628 1680)


Recapitulare:

Această carte pare a fi scrisă pentru a răspunde şi a explica unele dintre cele mai chinuitoare întrebări ale umanităţii.

1. de ce suferă cei nevinovaţi?
2. a demasca ocările aduse de diavol celor ce cred în Dumnezeu
3. pentru a-i arăta lui Iov aşa cum este într-adevăr
4. pentru a-i învăţa pe sfinţi răbdarea
5. pentru a învăţa nevoia de pocăinţă …dacă până şi cei neprihăniţi suferă!
6. Subliniază suveranitatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor omului.

Vedem în această carte încercarea disperată a prietenilor lui Iov, şi uneori a lui Iov însuşi de a explica suferinţa dintr-o perspectivă strict pământească şi omenească. Nu se explică! Pentru a înţelege această problemă avem nevoie să-l luăm în considerare pe Dumnezeu. Într-adevăr vedem că explicaţia nu intervine până ce Iov nu se “resemnează” în credinţa că Dumnezeu ştie mai bine ce face. Faptul că Dumnezeu a răsplătit credinţa lui Iov este mesajul culminant al cărţii.

Iov ne spune că omul nu este pierdut şi fără speranţă în faţa răului şi a suferinţei. Are planul spiritual care să-l ajute să-l înţeleagă!

O schiţă a cărţii

Partea de proză: capitolele 1,2

Scena I: În ţara lui Uz prosperitatea şi liniştea lui Iov 1:1-5
Scena II: În ceruri ocara pe care Satana o aduce împotriva lui Iov, înaintea lui Dumnezeu 1:6-12
Scena III: În ţara lui Uz pierderea copiilor săi şi a tuturor bogăţiilor 1:13-22
Scena IV: În ceruri Dumnezeu şi satana 2:1-6
Scena V: În ţara lui Uz Iov îşi pierde sănătatea şi sprijinul soţiei lui 2:7-10

Partea de poezie: capitolele 2:11-42:6 Secţiunea de poezie a cărţii reprezintă o întrecere în argumente, o dispută ideologică între Iov şi cei trei prieteni ai lui. O dezbatere aprinsă era în aceea vreme ca un meci de fotbal din zilele noastre.

Scena VI: la groapa de gunoi a cetăţii

1. Iov nu mai este înţeles de prietenii săi 2:11-13
2. Iov contra Elifaz, Bildad, Ţofar 3:1-32:1
3. Iov în dispută cu Elihu 32:2-37:24

Scena VII: Disputa dintre Domnul şi Iov 38:1-42:6

Încheierea în proză: capitolele 42:7-17

Scena VIII: În ţara Uz – Binecuvântarea îndoită (dublă) a lui Iov cu zile, familie, copiii şi bogăţii.

În trei serii de dialoguri nişte prieteni, Elifaz, Bildad şi Ţofar, veniţi iniţial să-l mângâie încep mai târziu să-l critice nemilos conform unor şabloane religioase curente atunci şi curente astăzi. Ei erau siguri că toate aceste suferinţe îngrozitoare ale lui Iov sunt cauzate de păcatele lui. În mod simplist ei susţin că suferinţa este rezultatul numai al păcatului.

De aceea, dacă Iov s-ar pocăi doar de păcatele sale totul va fi bine din nou. Însă Iov a ştiut mai bine. El ştia bine că nu merita această pretinsă pedeapsă crudă, dar totuşi nu putea să înţeleagă de ce a îngăduit Dumnezeu ca aşa ceva să i întâmple lui. De aceea, Iov părea confruntat cu dilema ori că Dumnezeu îl tratează nedrept, sau că există o altă explicaţie care îi este necunoscută lui. În final, s-a plecat în faţa Necunoscutului, care i s-a făcut cunoscut chiar prin intermediul necazurilor pe care le-a îndurat.

Sfinţirea un motiv al suferinţei

Iov 23:10 Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul.

“Eu cred că necazurile noastre repetate nu cad asupra noastră asemenea trăsnetului asupra unui copac putred, distrugându-l şi mai mult, ci mai degrabă asemenea loviturilor unui sculptor ilustru asupra blocului de marmură în care va lua formă o imagine a frumuseţii şi splendorii. Dacă prezenţa divină se face simţită, nici o soartă nu este rea. Dacă îi voi vedea mâna, nici o întâmplare va veni ca o surpriză.”

“Un singur Fiu a avut Dumnezeu fără păcat, dar nici unul fără întristare/necaz/suferinţă.” John Trapp

“Există mai mult rău într-o picătură de păcat decât într-un ocean de suferinţă.” Thomas Watson

“Dacă o oaie se depărtează de turmă, păstorul nu-şi trimite câinele ca să o devoreze ci ca să o aducă înapoi. Aşa face şi Păstorul nostru ceresc.” Daniel Cawdray

“Beethoven a compus ce-a mai bună muzică a sa după ce a asurzit complet. Apoi, Pascal a făcut cele mai profunde observaţii despre om şi Dumnezeu, despre viaţă şi moarte în acele perioade de cruntă suferinţă.” Robert J. McCracken (1904-1973)

“Dumnezeu putea să-l ferească pe Daniel de groapa cu lei… pe Sila şi Pavel, să-i cruţe de închisoare …sau putea să-i cruţe pe cei trei tineri evrei de cuptorul încins, însă Dumnezeu nu ne-a promis niciodată să ne ferească sau să ne cruţe de necazuri ci doar a promis doar să ne treacă prin ele avându-l pe El alături!” Merv Rosell

În general reacţia tuturora în faţa răului şi a suferinţei dezvăluie o profundă imaturitate spirituală.

Pe lângă subiectul suferinţei neprihănitului Iov şi al explicării existenţei răului, un alt subiect frecvent subliniat în această carte a lui Iov este înţelepciunea lui Dumnezeu. De fapt, “relele” ce au avut loc în viaţa lui Iov au sens doar în lumina înţelepciunii nepătrunse a lui Dumnezeu!

Voi continua astăzi dezvoltarea temelor cărţii lui Iov cu a vorbi despre înţelepciunea lui Dumnezeu. Biblia ne spune că Dumnezeu a prins pe oameni în înţelepciunea lor, şi că nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor (vezi, 1Cor.1). De unde provin aceste cuvinte repetate de apost. Pavel? Din cartea lui Iov.

Ce este nebunia lui Dumnezeu care mântuieşte pe oameni? Vezi, care a fost aceasta de-a lungul vremurilor. Cazul lui Noe, Avraam, Iosua, etc.

Rom.16:27…lui Dumnezeu, care singur este înţelept, să fie slava, prin Isus Hristos, în vecii vecilor! Amin.

Cartea lui Iov pare să fie întărirea acestei afirmaţii de mai târziu a lui Pavel. Nimeni nu ştie de ce există răul şi de ce adesea se abate asupra celor inocenţi. Doar Dumnezeu. De ce doar El ştie? Pentru că El singur este înţelept!

Dacă în cazul lui Pavel exclamaţia de recunoaştere a înţelepciunii lui Dumnezeu se datorează ingeniozităţii Sale în mântuirea oamenilor prin darea Fiului Său, la vremea potrivită şi în maniera potrivită, în cazul lui Iov înţelepciunea lui Dumnezeu reiese din modul în care El răspunde provocării Satanei de testare a lui Iov şi de felul în care a folosit răul în viaţa lui Iov pentru a-şi justifica Domnia şi suveranitatea, cât şi meritul Său de a fi slujit de om pentru simplul fapt că este Creatorul lui.

La fel cum Hristos a spus-o, “Binele este Unul singur” (Mat.19:17) şi cum a spus-o aici apostolul Pavel, “Dumnezeu care singur este înţelept”, la fel Iov spune că …

Iov 9:4 A Lui este înţelepciunea, şi atotputernicia: cine I s-ar putea împotrivi fără să fie pedepsit?
Iov 12:13 La Dumnezeu este înţelepciunea şi puterea; sfatul şi priceperea ale Lui sunt.
Iov 12:16 El are puterea şi înţelepciunea El stăpâneşte pe cel ce se rătăceşte sau rătăceşte pe alţii.
Iov 28:12 Dar înţelepciunea unde se găseşte? Unde este locuinţa priceperii?

Prin comparaţie, aşa cum toate creaturile sunt necurate faţă de puritatea Lui, tot aşa ele sunt “proaste” (nechibzuite) în comparaţie cu înţelepciunea Lui. Nici chiar îngerii Lui nu se ridică la nivelul înţelepciunii Sale

Iov 4:18 Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii Săi…

La fel cum în Rom.16:27 are loc o “luare”, ca să zicem aşa, a înţelepciunii de la orice creaturi şi atribuirea ei exclusiv lui Dumnezeu prin Isus Hristos, tot aşa putem spune că în Iov are loc o ascundere a înţelepciunii lui Dumnezeu prin nenorocire şi o atribuire a ei doar lui Dumnezeu.

Cum recunosc oamenii că Dumnezeu este mai înţelept decât ei? exemple:

  • este mai tare…
  • este mai ştiutor
  • este mai viclean, prevăzător

Înţelepciunea este strictul apanaj al lui Dumnezeu. Este teritoriul Său. Nici o creatură nu poate pretinde că o are. El este atât de înţelept, încât este Însăşi înţelepciunea.

În necazul lui Iov, vedem cum străluceşte înţelepciunea nevăzută şi nepătrunsă a lui Dumnezeu, dacă privim la felul în care lucrează în circumstanţele vieţii omului.

Întâi, ce este înţelepciunea? Grecii o considerau mai întâi de toate o perfecţiune în vreo artă sau meserie. Putem să-i spunem pricepere.
Astfel doar Dumnezeu are pricepere în domeniul vieţii omului. Un pictor sau un sculptor erau numiţi “înţelepţi” dacă stăpâneau cu desăvârşire tainele artei, sau ale meseriei lor. Dacă aveau o excelentă cunoaştere a respectivei arte.
În “arta” lucrului cu omului, a mântuirii, convertirii şi transformării lui spirituale, doar despre Dumnezeu se poate spune că este singurul înţelept (priceput).
Avem o primă idee a ce poate să însemne că Dumnezeu este înţelept. El “ştie” cum să-l aducă la realitate pe om. “Ştie”, “se pricepe”, cum să-l mântuiască şi să-l înnoiască spiritual.
Ulterior în cultura greacă, titlul de înţelept a fost acordat celor ce se devotau contemplării lucrurilor înalte şi care serveau scopurilor filozofice şi didactice.

Vedem că înţelepciunea lui Dumnezeu este permanent contrastată cu “înţelepciunea acestei lumi” (1 Cor. 1:20; 3:19), cu “înţelepciunea omenească” (1 Cor. 2:4, 13), cu “înţelepciunea oamenilor” (1Cor.2:5), şi cu “înţelepciunea acestui veac” (1Cor.2:6). De aceea, conceptul biblic al înţelepciunii este extrem de diferit de conceptul clasic al înţelepciunii ce caută să determine sensul existenţei prin intermediul filozofiei şi al gândirii raţionale a omului.

În schimb, primul principiu al înţelepciunii divine îi impune omului să se smerească înaintea lui Dumnezeu în ascultare de poruncile Sale, şi în închinare. Această idee răzbate puternic din cărţile de înţelepciune ca Iov, Proverbe, Ecleziastul şi Psalmii.
(from Nelson’s Illustrated Bible Dictionary; Copyright (C) 1986, Thomas Nelson Publishers)

În mod obişnuit, îi mai numim “înţelepţi” pe aceia dintre noi care îşi trăiesc vieţile în cumpătare, care îşi fac treburile cu pricepere şi discreţie, care îşi stăpânesc patimile firii şi care se poartă cu grijă şi respect faţă de semenii lor.

Însă în particular, înţelepciunea constă din a face bine. Constă în a stabili un ţel bun, a alege mijloacele potrivite şi în a le folosi pentru îndeplinirea acelui ţel. Aşa cum noi credem că omul înţelept este cel ce are cel mai nobil scop, posedă cele mai potrivite şi mai nobile mijloace, tot aşa Dumnezeu este infinit mai înţelept pentru că este o fiinţă net superioară omului şi posedă mijloacele cele mai nobile pentru atingerea celui mai suprem scop, care este El Însuşi. Nefiind nimeni mai superior ca El, nimic nu poate să fie un scop mai suprem decât El Însuşi. Aşa cum El este cauza tuturor lucrurilor, tot aşa reprezintă scopul final al tuturor lucrurilor. Iată acelaşi lucru exprimat de Pavel:

Rom.11:36 Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.

Apoi,

Este considerat înţelept cel ce se foloseşte de oportunităţile oferite de împrejurări pentru a-şi duce la îndeplinire planurile. Cel ce are capacitatea de a prevedea toate piedicile şi intrigile şi îşi armonizează acţiunile conform posibilităţilor.

Dar Dumnezeu are mai multă prevedere decât omul încât să nu poată fi împiedicat de circumstanţe şi mai multă bunătate decât el încât să nu fie nevoie să înşele pentru a-şi îndeplini planurile. Aşa s-a întâmplat pe vremea întrupării Fiului Său în lumea noastră care este numită, “împlinirea vremii”.

Gal.4: 4 Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său, născut din femeie, născut supt Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau supt Lege, pentru ca să căpătăm înfierea.

În aceasta, şi-a arătat El înţelepciunea. S-a folosit de toate împrejurările istorice, culturale şi sociale pentru a face cunoscută voia Lui şi a-şi descoperi gloria Lui celui ce-l vedeau pe Fiul (Ioan 1:14,15). Toate împrejurările au slujit împlinirii planului înţelept al lui Dumnezeu de mântuire a omenirii. Nici un lucru neînsemnat ca, sfâşierea cămeşii Lui, sau oferirea vinului amestecat cu oţet, nu au fost întâmplări, ci aşa cum se spune au făcut parte din evenimentele “împlinirii vremurilor”, sau “sfârşiturilor veacurilor”.

1Cor. 10:11 Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfârşiturile veacurilor.
Efes.1:10 ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.
1Pe 1:20 El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii, şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi,
Evrei 9:26 fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.

Fapte 4:27 În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău.

Înţelepciunea lui Dumnezeu constă în a face toate lucrurile după sfatul voii Sale. Căile şi hotărârile lui Dumnezeu nu sunt determinate doar de voia Lui, ci El acţionează conform înţelepciunii şi sfatului infinitei Sale înţelegeri/priceperi. În Efes.1:11 se spune,

Efes.1:11 În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale

De aceea, nu putem spune aşa cum o face Carl Jung că, “a fost voia Lui Dumnezeu” ca Iov să fie nenorocit, şi să ne întrebăm “ce fel de Dumnezeu crud este acesta care-şi torturează supuşii credincioşi?”

Lui Jung i-a displăcut înţelepciunea Lui Dumnezeu ştiţi, …îi era superioară lui!?

Înţelepciunea Lui este ceea care a permis să i se întâmple aceste lucruri lui Iov. Exact această înţelepciune a lui Dumnezeu este ceea ce-i displace enorm lui Carl Jung în cartea lui “Imaginea omului şi imaginea lui Dumnezeu”, mai precis în “comentariul” său profan asupra cărţii lui Iov. El i-a această înţelepciune peste picior, denumită “pronie” în traducerea românească a lucrării de psihologie şi religie.

El numeşte modul în care Dumnezeu a acţionat în viaţa lui Iov “un spectacol, neestompat de nimic, al sălbăticiei şi lipsei de scrupule divine” (pag.206), şi acuză “nedreptatea flagrantă (aşa numeşte Jung înţelepciunea lui Dumnezeu) a lui Iehova care se cuvenea să-i facă cunoscut lui Iov scopul suferinţelor sale”.

Aşa se văd într-adevăr lucrurile de către cei ce nu ştiu nimic despre nebunia lui Dumnezeu care, “este mai înţeleaptă decât oamenii” (vezi, 1Cor.1:25) şi lui Jung îi scapă “flagrant” faptul că în înţelepciunea Lui Dumnezeu a demonstrat că Iov nu-i slujeşte din interes şi că astfel Satana a fost mustrat şi ocara lui redusă la tăcere.

1Co 1:25 Căci nebunia lui Dumnezeu, este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii.
1Co 1:18 Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sînt pe calea pierzării: dar pentru noi, cari suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.
1Co 1:27 Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.
1Co 1:28 Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt;
1Co 1:29 pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.

Acţiunile voii divine nu sunt pripite sau irascibile ci urmează sfatul gândului Său înălţat. Şi lucrurile din viaţa lui Iov s-au petrecut după “sfatul voii Sale” ce a hotărât ce era mai bine să se întâmple. Toate căile Sale sunt desăvârşite. Toate căile Sale sunt drepte:

Deuteronomul 32:4 El este Stânca; lucrările Lui sînt desăvârşite, Căci toate căile Lui sînt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.

Într-adevăr Dumnezeu a beneficiat de cunoaşterea de la bun început a sfârşitului suferinţelor lui Iov dar nu a acţionat arbitrar conform cunoaşterii Sale, ci a acţionat potrivit înţelepciunii Sale. Cunoaşterea lui Dumnezeu reprezintă înţelegerea de către El a tuturor lucrurilor, dar înţelepciunea Lui este folosirea pricepută a tuturor lucrurilor pentru îndeplinirea planurilor Sale. Apostolul Pavel îl admiră pentru acestea şi le recunoaşte ca fiind distincte:

Rom.11:33 O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!

Înţelepciunea şi ştiinţa lui Dumnezeu nu este numai bogată şi ci şi înaltă, adâncă, lungă şi lată, depăşind astfel cunoaşterea omenească (Efes.3:18).

Cunoaşterea poate să însemne înţelegerea a cum este un făcut un lucru, dar înţelepciunea înseamnă priceperea cu care acesta este folosit la ceva. Ca şi atribut al lui Dumnezeu, înţelepciunea Sa este mai transcendentă (greu de înţeles) decât cunoaşterea/ştiinţa Sa. Ea, nu doar presupune existenţa cunoaşterii, dar şi utilizarea ei în maniera cea mai eficientă. Există oameni care ştiu foarte multe, adevărate enciclopedii umblătoare, dar cărora le lipseşte înţelepciunea pentru că nu ştiu cum să-şi folosească imensa lor cunoaştere. Însă Dumnezeu este atât atoate-cunoscător cât şi singurul înţelept.

Prov.2:6 Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.

Dar ştiţi ce vine Jung şi spune?

“…acesta este singurul răspuns posibil, pentru un martor care, confruntat direct cu puterea creatoare infinită, simte încă oase groaza de o nimicire aproape totală. Cum altfel ar putea să răspundă, în mod rezonabil, în aceste circumstanţe un vierme uman, care se târăşte în pulbere, pe jumătate strivit deja?”

Dar, Dumnezeu nu l-a ameninţat pe Iov cu distrugerea/nimicirea. În creaţie şi-a demonstrat înţelepciunea, nu mânia! Ce i-a făcut o avanpremieră a Zilei Judecăţii? Nu. Jung confundă atributele Dumnezeirii!

Jung mai spune că, “arbitrariul divin aserveşte dreptatea”. Însă, gândeşte extrem de pueril căci Dumnezeu îşi arată aici dreptatea (sau, arată că are dreptate) nu fiindcă-i puternic, ci fiindcă-i înţelept!!!

În pag. 209 Jung îl acuză pe Dumnezeu de “antinomie”, adică “o sumă de contradicţii interioare, o condiţie indispensabilă a dinamicii Sale monstruoase, a atotputerniciei şi omniscienţei Sale”, dar nu pare să observe şi nici să ştie că, dragostea Lui nu contrazice mânia, sau dreptatea Lui, căci în Hristos una a fost arătată iar cealaltă a fost deplin satisfăcută, şi nici nu realizează că puterea Lui nu acţionează în mod sălbatic, necontrolată de înţelepciunea Lui. Dacă ar face-o pentru o singură clipă, omul ar fi fost nimicit de mult!
Nu apreciază bunătatea arătată de Dumnezeu!

Vedem că Jung împărtăşeşte convingerea multor ignoranţi spunând blasfemiator că, “a provocat păcatul originar, fără a avea intenţia să o facă.”

 

Totuşi cu ce-a greşit Iov?

Iov nu a păcătuit pentru că l-a chestionat pe Cel Atotputernic cu privire la rostul şi scopul suferinţelor din viaţa Lui, ci pentru că nu şi-a recunoscut lipsa de înţelepciune şi pentru că s-a crezut neprihănit de sine. Nu a realizat că înţelegerea lui limitată îl împiedica să dispute legitim cu Creatorul Său ce soartă ar fi meritat el. Nu a căutat să-şi vadă rezolvarea necazului său în Dumnezeu, ci în neprihănirea lui de sine. În această presupunere, Iov a greşit.

Înţelepciunea lui Dumnezeu în creaţie este amplu exemplificată în cartea lui Iov

Ps.104:24 Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înţelepciune, şi pământul este plin de făpturile Tale.

1) În care carte a Bibliei (scrisă cu câţi ani mai înainte?) sunt pomenite constelaţiile Pleiadelor descoperite doar cu aprox. 20 de ani în urmă?

Iov 9:9 “El a făcut Ursul mare, luceafărul de seară şi Raliţele, şi stelele din ţinuturile de miazăzi.
Iov 38:31 “Poţi să înnozi tu legăturile Găinuşei, sau să dezlegi frânghiile Orionului?”

2) Unde se vorbeşte despre forţa gravitaţională înainte de “descoperirea” ei empirică?

Iov 26:7 “El întinde miazănoaptea asupra golului, şi spânzură pământul pe nimic”

3) Unde se vorbeşte prima dată despre dinozauri?

Iov 40:15-18 “Uită-te la ipopotamul (“behemoth”), căruia i-am dat viaţă ca şi ţie! El mănâncă iarbă ca boul…”

Elihu, ce de-al patrulea prieten al lui Iov are câteva lucruri de spus despre aceasta de la cap. 32 la 37. Astfel, el spune că,

  • Dumnezeu are dreptate (nu greşeşte) în tot ce face
  • Dumnezeu l-a creat pe om şi acesta îi dă socoteală Lui, nu invers.

(vezi, “teoria regresiei înapoi la Dumnezeu” a unui filozof modern… “Cine l-a creat pe Dumnezeu? Afli prin regresie. Pot să regresez dincolo de Dumnezeu şi să-ţi arăt că nu mai există nimeni…”, spune acesta. Dar regresând până la Dumnezeu de cine dăm acolo? De Dumnezeu! Dacă-l întreabă “cine l-a făcut pe El?”, Dumnezeu s-ar putea să răspundă “Nu contează cine M-a făcut pe Mine pentru că Eu te-am făcut pe tine şi Eu îţi cer socoteală, nu tu Mie!!” )

  • Dumnezeu nu dă socoteală la nici un om
  • îi îndrumă şi îi îndreaptă pe oameni prin necazuri (disciplină)
  • le vorbeşte oamenilor prin vise şi viziuni (asta înainte de revelaţia cuvântului scris)

Citeşte cap. 32-33

8 Dar tu ai spus în auzul meu, şi am auzit sunetul cuvintelor tale:
9 ,Sunt curat, sunt fără păcat, sunt fără prihană, nu este fărădelege în mine.
10 Şi Dumnezeu caută pricină de ură împotriva mea, mă socoteşte vrăjmaş al Lui;
11 îmi pune picioarele în butuci, îmi pândeşte toate mişcările.’
12 Îţi voi răspunde că aici n-ai dreptate, căci Dumnezeu este mai mare decât omul.
13 Vrei dar să te cerţi cu El, pentru că nu dă socoteală fiecăruia de faptele Lui?
14 Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul. dar omul nu ia seama.
15 El vorbeşte prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, când dorm în patul lor.
16 Atunci El le dă înştiinţări, şi le întipăreşte învăţăturile Lui,
17 ca să abată pe om de la rău, şi să-l ferească de mândrie,
18 ca să-i păzească sufletul de groapă şi viaţa de loviturile săbiei.
19 Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele.
20 Atunci îi este greaţă de pâine, chiar şi de bucatele cele mai alese.
21 Carnea i se prăpădeşte şi piere, oasele cari nu i se vedeau rămân goale;
22 sufletul i se apropie de groapă, şi viaţa de vestitorii morţii.
23 Dar dacă se găseşte un înger mijlocitor pentru el, unul din miile acelea, cari vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze,

Dumnezeu îl încearcă pe om de mai multe ori prin necaz, boală şi durere. (cap. 33)

19 Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele.
20 Atunci îi este greaţă de pâine, chiar şi de bucatele cele mai alese.
21 Carnea i se prăpădeşte şi piere, oasele cari nu i se vedeau rămân goale;
22 sufletul i se apropie de groapă, şi viaţa de vestitorii morţii.

29 Iată, acestea le face Dumnezeu, de două ori, de trei ori, omului,
30 ca să-l ridice din groapă, ca să-l lumineze cu lumina celor vii.

În cap. 34 Elihu sugerează că Dumnezeu nu face răul şi nici nu săvârşeşte greşeli.

10 Ascultaţi-mă dar, oameni pricepuţi! Departe de Dumnezeu nedreptatea, departe de Cel Atotputernic fărădelegea!
11 El dă omului după faptele lui, răsplăteşte fiecăruia după căile lui.
12 Nu, negreşit, Dumnezeu nu săvârşeşte fărădelegea; Cel Atotputernic nu calcă dreptatea.

În cap. 34 Elihu ne arată că lui Iov încă îi scapă motivul necazurilor lui:

35 ,Iov vorbeşte fără pricepere, şi cuvântările lui sunt lipsite de judecată.
36 Să fie încercat dar mai departe, fiindcă răspunde ca cei răi!
37 Căci adaugă la greşelile lui păcate noi; bate din palme în mijlocul nostru, îşi înmulţeşte cuvintele împotriva lui Dumnezeu.”

În cap. 35, Elihu îl avertizează pe Iov să aştepte sfârşitul încercărilor sale pentru a le putea înţelege:

14 Măcar că zici că nu-L vezi, totuşi pricina ta este înaintea Lui: aşteaptă-L!
15 Dar, pentru că mânia Lui nu pedepseşte încă, nu înseamnă că puţin Îi pasă de nelegiuire.

Începând din cap. 38 Iov rămâne singur cu Dumnezeu. Are loc un dialog furtunos. Atât Iov, cât şi Elihu în cele mai nobile eforturi ale lor de a explica răul şi suferinţa, n-au făcut decât să umbrească adevărul cu teoriile şi ideile lor.

1 Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii, şi a zis:
2 ,,Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere?
3 Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, şi tu să Mă înveţi.
4 Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere.
5 Cine i-a hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el?
6 Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului,
7 atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie, şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?
8 Cine a închis marea cu porţi, când s-a aruncat din pântecele mamei ei?
9 Când i-am făcut haina din nori, şi scutece din întuneric;
10 când i-am pus hotar, şi când i-am pus zăvoare şi porţi;
11 când am zis: ,Până aici să vii, să nu treci mai departe; aici să ţi se oprească mândria valurilor tale?’
12 De când eşti, ai poruncit tu dimineţii? Ai arătat zorilor locul lor,
13 ca să apuce capetele pământului, şi să scuture pe cei răi de pe el?
14 Ca pământul să se schimbe ca lutul pe care se pune o pecete, şi toate lucrurile să se arate îmbrăcate ca în haina lor adevărată?
15 Pentru ca cei răi să fie lipsiţi de lumina lor, şi braţul care se ridică să fie zdrobit?
16 Ai pătruns tu până la izvoarele mării? Sau te-ai plimbat tu prin fundurile adâncului?
17 Ţi s-au deschis porţile morţii? Sau ai văzut tu porţile umbrei morţii?
18 Ai cuprins tu cu privirea întinderea pământului? Vorbeşte, dacă ştii toate aceste lucruri.

Dumnezeu nu-i răspunde acuzaţiilor lui Iov şi nici nu se apără… dar prin a recapitula înaintea lui Iov actele creaţiei Sale, Dumnezeu îi arată lui Iov înţelepciunea Sa. Dumnezeu cerându-i acum să-i răspundă, Iov se vede pus în lumina înţelepciunii lui Dumnezeu şi îşi dă seama că este pierdut. Îşi pune mâna la gură…

Iov 40
3 Iov a răspuns Domnului, şi a zis:
4 ,,Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură.
5 Am vorbit odată, şi nu voi mai răspunde; de două ori, şi nu voi mai adăuga nimic.”

Izbucneşte din nou furtuna şi Dumnezeu îi vorbeşte din mijlocul ei. Din nou îşi descrie puterea Sa creatoare pe tot cuprinsul cap. 41.

Apoi, în cap. 42 Iov îi răspunde lui Dumnezeu recunoscând suveranitatea Lui:

2 ,,Ştiu că Tu poţi totul, şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale”. –

Îşi mărturiseşte păcatul şi se pocăieşte:

3 … ,,Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, cari sunt mai pe sus de mine şi pe cari nu le pricep.” –
4 ,,Ascultă-Mă, şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” –
5 ,,Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.
6 De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”

Ceea ce Dumnezeu dă este mai bun decât ceea ce omul cere.

Scopul lui Dumnezeu în viaţa lui Iov este atins!
Iov înţelege că motivul pentru care Dumnezeu a permis răul şi suferinţa în viaţa lui a fost ca să se pocăiască.

În faţa măreţiei şi înţelepciunii lui Dumnezeu omul nu poate decât să se smerească şi să se pocăiască. Omul nu ştie nu numai de ce există răul, şi de ce suferă cei nevinovaţi, ci nu ştie nici cum a fost creat tot ceea ce există şi nu pătrunde toate misterele lui Dumnezeu.

O bună concluzie a ceea ce a făcut Iov prin protestele sale în faţa încercării o găsim în Psalm 19:13

Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie (engl. “fereşte-mă de păcatele îndrăznelii”), ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.

Aplicaţie

Recunosc că studiului acesta unii ar putea să spună că îi lipseşte aplicarea practică. Dar să ne gândim mai bine! Dacă Dumnezeu este înţelept,

  • merită ascultat
  • merită lăudat
  • în faţa necazurilor şi nenorocirilor vieţii vom ştii cum să ne purtăm, cum să reacţionăm. Cred că de aceea şi Petru ne îndeamnă astfel: “Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi”. (1Petru 4:12)
  • ştiind că în înţelepciunea Lui, Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Lui şi îl iubesc pe El (Rom.8:28), vom avea
    • pace, şi
    • bucurie în mijlocul încercărilor

Iov a avut o întrezărire a înţelepciunii lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor sale şi şi-a “ţinut gura”.

Apoi,

Temeiul religiei adevărate constă în a avea noţiuni corecte despre Dumnezeu, în a cunoaşte conceptele ortodoxe ale naturii şi persoanei lui Dumnezeu. Despre necredincios se spune că Dumnezeu nu se găseşte în gândurile Sale:

Psalm 10:4 Cel rău zice cu trufie: ,,Nu pedepseşte Domnul! Nu este Dumnezeu!” Iată toate gândurile lui.

El nu se teme de El, nu-l caută, nu se gândeşte la El.

“Erezia este lepra minţii” (John Trapp)

Omul a cărei minte este plină de gânduri înălţătoare despre Dumnezeu nu va putea fi uşor atras de gândurile josnice ale păcatului. Înnobilarea minţilor noastre este o cerinţă principală a sfinţirii noastre practice (Rom.12:1-2)

Maleahi vorbeşte despre un popor care se gândeşte la Numele Său:

Mal 3:16 Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul (DESPRE EL); Domnul a luat aminte la lucrul acesta, şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, şi cinstesc Numele Lui.

Câteva bune ilustraţii

Many successful people have acknowledged in their memoirs that whenever they came to an impasse in their work and were completely baffled, they sought wisdom from the Lord.
This was true in the life of the inventor of the telegraph, Samuel F. B. Morse. In an interview, George Hervey inquired, “Professor Morse, when you were making your experiments at the university, did you ever come to a standstill, not knowing what to do next?” “I’ve never discussed this with anyone, so the public knows nothing about it. But now that you ask me, I’ll tell you frankly — I prayed for more light” “And did God give you the wisdom and knowledge you needed?” Yes He did,” said Morse. “That’s why I never felt I deserved the honors that came to me from America and Europe because of the invention associated with my name. I had made a valuable application of the use of electrical power, but it was all through God’s help. It wasn’t because I was superior to other scientists. When the Lord wanted to bestow this gift on mankind. He had to use someone. I’m just grateful He chose to reveal it to me.” In view of these facts, it’s not surprising that the inventor’s first message over the telegraph was: “What hath God wrought!”
Every time you face a perplexing problem, seek wisdom from above. And when the answer comes, always be sure to thank God and give Him all the glory.

Înţelepciunea promisă
A little boy came to his father and asked him, “Dad, who made God?” The father, engrossed in the evening paper, responded, “Beats me, son.” The little boy would not be put off. “Dad, why is the earth round?” The dad answered, “I don’t know, son.” The boy played for a minute, then asked, “Dad, is there life on other planets?” The father patiently answered, “Nobody knows the answer to that.” Finally the boy asked his father, “Dad, do you mind me asking you all these questions?” The father put down his paper, “Why not at all son,” he said, “how else are you going to learn?”

“Eu ştiu că nu ştiu nimic!” De aceea sunt cel mai deştept atenian.”
Socrates, in his day, made the statement that he was the wisest of the Athenians. That shocked everybody because he was a very humble man. So they asked him what he meant. And he said something like this, “Well, there are a great many of the Athenians who think they know, and I know I do not know, I am the wisest of the Athenians.”

Să facem nişte enunţuri ale înţelepciunii lui Dumnezeu aşa cum este ea demonstrată în Scripturi

Înţelepciunea este o proprietate ce-i revine în mod unic lui Dumnezeu. Esenţa înţelepciunii, este esenţa lui Dumnezeu. Înţelepciunea nu este pentru El o calitate dobândită aşa cum este dobândită de om prin învăţare, experienţă, sau vârstă. Ea îi este înnăscută, inerentă. El nu poate fi neînţelept aşa cum nu poate să nu mai fie Dumnezeu. El este nu numai singurul “care are nemurirea” (1Tim.6:16) ci şi singurul care are înţelepciunea!

Isaia 40:13 Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui?
Isaia 40:14 Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură! Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii!
Ieremia 23:18 Cine a fost de faţă la sfatul Domnului ca să vadă şi să asculte cuvântul Lui? Cine a plecat urechea la cuvântul Lui şi cine l-a auzit?
Rom.11:34 Şi în adevăr, ,,cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?

El este singurul înţelept din veşnicie
Prov.8:22 Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului,

El este singurul ce are o înţelepciune infailibilă
Prov.21:30 Nici înţelepciunea, nici priceperea, nici sfatul n-ajută împotriva Domnului.

Nici învăţătura omenească, nici uneltirea demonică, nimic nu pot zădărnici Cuvântul Lui, sau înţelepciunea Lui. Nimic nu o poate submina.

Isaia 14:24, 27 Domnul oştirilor a jurat, şi a zis: ,,Da, ce am hotărât se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini. Domnul oştirilor a luat această hotărâre: cine I se va împotrivi? Mâna Lui este întinsă: cine o va abate?

Motive pentru care Dumnezeu este înţelept (singurul)

1. Nu putea să fie desăvârşit/perfect fără să fie şi înţelept. Toate celelalte însuşiri ale lui Dumnezeu ar fi fără aceasta ca, trupul fără ochi, ca picioarele fără cap. O natură raţională este superioară naturii iraţionale. Nici omul nu ar fi fost desăvârşit fără raţiune, de aceea nici Dumnezeu nu ar fi perfect fără să fie şi înţelept.
2. Fără înţelepciune nu putea să stăpânească (guverneze) lumea. Fără înţelepciunea în făurirea materiei, lucru ce s-a realizat prin puterea divină, lumea nu era decât un haos, iar fără înţelepciune în rânduirea ei, ar fi un conglomerat de confuzie. “Dumnezeu este un Dumnezeu al orînduielii/ordinii” (1Cor.12, 14?)
3. Creaturile care-şi împlinesc rostul lor fără să fie conştiente de asta demonstrează înţelepciunea lui Dumnezeu în călăuzirea lor. Toate lucrurile create pe această lume au un rost şi există cu un scop. Sunt de folos la ceva, chiar dacă uneori ne trebuie mulţi ani să-l descoperim acel folos.
4. Fără ca El să fie la origine înţelept, nici una din creaturile Sale nu putea să dovedească o fărâmă de înţelepciune. El însă este sursa lor. Nu vine de la ele. Cauza înţelepciunii este întotdeauna mai perfectă decât efectele ei, iar El este izvorul lor de înţelepciune!

Câteva frumoase ilustraţii biblice:

Prov.8:12 Eu, Înţelepciunea, am ca locuinţă mintea, şi pot născoci cele mai chibzuite planuri.
Isaia 54:16 ,,Iată, Eu am făcut pe meşterul, care suflă cărbunii în foc, şi face o armă după meşteşugul lui. Dar tot Eu am făcut şi pe nimicitor ca s-o sfărâme.
Dan.2:21 El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi!
Iov 32:8 Dar, de fapt, în om, duhul, suflarea (inspiratia, engl.) Celui Atotputernic, dă priceperea.

Concluzie

Înţelepciunea Lui Dumnezeu este ceva ce creştinul trebuie să recunoască şi să cunoască. Nu numai atât dar şi să-l cunoască cât mai bine pe Hristos pentru că în El se găsesc ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.

Col 2:2-3 …pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.

Iar dacă,

“Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.” (Iacov 1:5)

 

 

Iov, “pocăitul”

Omul: este tot numai mizerie la naştere, are durere în viaţă şi face necaz la moarte.

Viaţa-i scurtă şi plină de băşici. Maximă a negrilor americani.


Pentru o vreme vom lua la rând fiecare carte a Vechiului Testament. Pentru fiecare din ea voi pregăti un studiu general al cărţii în care vom afla, cine a scris-o, de ce a fost scrisă, perioada când a fost scrisă, şi cui a fost scrisă, şi de asemenea, care sunt principalele teme teologice şi învăţături ale ei. În felul acesta, sper să ajungem să ne dezvoltăm teologia noastră şi să ne completăm cunoaşterea noastră biblică generală. De asemenea, atunci când în mod normal citim aceste cărţi, având aceste studii să înţelegem despre ce vorbeşte autorul, ce forme literare foloseşte şi în ce vremuri i-a vorbit Dumnezeu.

Din rândul literaturii poetice a Bibliei face parte şi cartea Iov.

Aşa sună de multe ori filozofia pesimistă şi fatalistă a oamenilor care nu înţeleg rostul suferinţei şi a necazurilor în viaţă. Ei se resemnează în ateism, fatalism şi pesimism. Aţi observat că după acest secol în care oamenii au experimentat tot felul de ideologii (comunism, nazism, capitalism, etc.), sentimentul predominant este dezgustul faţă de tot. Lehamitea! Suferinţa omului nu s-a micşorat, societatea ideală nu s-a instaurat şi fericirea rămâne un vis…
Aţi citit vreun editorial al ziarelor româneşti numit aşa? Eu am citit mai multe.

Însă cartea iov este de un optimism supranatural!
Cred că putem spune despre această carte că prescrie un optimism supranatural, dacă nici asemenea catastrofe ca cele din viaţa lui Iov nu pot/reuşesc să facă viaţa pe acest pământ să nu aibe sens!

Valoare literară
Mulţi autori şi critici literari seculari recunosc valoarea literară a cărţii Iov. Deşi nu este scrisă în rima şi metrul vestic ci în stilul poeziei evreieşti, cartea Iov este recunoscută ca fiind una dintre cele mai magnifice piese dramatice ale lumii. Fără probleme poate fi aşezată alături de Iliada lui Homer, sau de scrierile lui Shakespeare…

Cartea răspunde la întrebări vitale ale existenţei omeneşti
Iov este cea mai străveche lucrare care se adresează veşnicei şi tulburătoarei chestiuni a răului şi a suferinţei omeneşti. Ea răspunde în mod inspirat de Duhul Sfânt la întrebări de felul:

Cum a putut un Dumnezeu aşa de bun să creeze o lume atât de rea?
De ce să facem binele?
De ce să nu facem răul ca să iasă binele din el? Un ecou al unor întrebări pe care şi apostolul Pavel le-a repetat şi pe care le-a combătut retoric.
De ce suferă unii oameni drepţi şi de ce răul trece uneori nepedepsit?
Cum se explică aceste lucruri în lumina existenţei unui Dumnezeu drept, sfânt şi iubitor?
Îi pasă cu adevărat lui Dumnezeu de cei ce-i aparţin şi îi ocroteşte?
Sunt necazurile şi suferinţele un semn că cel ce le îndură a păcătuit?
Dacă Dumnezeu este bun de ce îngăduie ca cel nevinovat să sufere?

(un citat dintr-un film: “lumea aceasta nu este un loc drept şi cinstit pentru toată lumea”; sau din altul: “dar toţi avem dreptul la fericire!”)

Iov este prima dintre cărţile poetice ale Bibliei, printre care se mai includ Psalmii, Proverbele, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, şi Plângerile lui Ieremia. Se poate numi aşa datorită formei literaturii conţinute în ea fără să sugereze că ar fi imaginară sau capricioasă“Muza” autorului este Duhul Sfânt! Faptul că are o formă poetică nu înseamnă că poezia lui Iov este şi ritmică. Poezia evreiască se caracterizează prin repetarea unei idei, mijloc literar care se numeşte paralelism.

Autorul cărţii
Următorii autori au fost sugeraţi: Moise, Ezra, Solomon, Iov, şi Elihu. Elihu, spune texanul Vernon McGee pare cel mai probabil (32:16).

Excluderea lui Iov. Mesajul ei este bazat pe ignoranţa caracterului principal a evenimentelor ce se petreceau în viaţa lui, de aceea este îndoielnic că ar fi Iov.
Necunoaşterea de către Iov a evenimentelor petrecute în cer şi care erau în legătură cu necazul său îi face pe unii să spună că Iov nu poate să fie cel ce-a scris această carte. Probabil că au dreptate!

Dacă nu Iov atunci cine?
Moise? Tradiţia evreiască îl sugerează pe Moise ca autor devreme ce ţara lui Uţ era învecinată cu deşertul Madianului unde Moise a trăit timp de 40 de ani, exilat fiind acolo de Dumnezeu după uciderea egipteanului. Se presupune astfel că el s-a întors din acel exil aducând această carte cu el. Unii spun că această carte provine din colecţia “mineană” de scrieri arabe.

Solomon?
Datorită asemănărilor de stil şi conţinut unii spun că este posibil ca el să o fi scris în mod asemănător modului în care Moise a scris despre Adam şi Eva. Adică, printr-un act de inspiraţie specială din partea lui Dumnezeu. E greu de spus dacă aşa este.

Data scrierii cărţii
Este scrisă în timpul perioadei patriarhale şi înaintea Exodului deoarece nu există nici o referire la legea lui Moise, sau la vreunul din evenimentele petrecute cu aceea ocazie. Iată în continuare argumentele care plasează cartea Iov în perioada patriarhală şi poate cea mai veche carte a Bibliei:

1. Lungimea vieţii lui Iov (Iov 42:16) – de aprox. 200 de ani lucru care se potriveşte perioadei patriarhale (Avraam a trăit 175 de ani
2. Unitatea socială era familia patriarhală
3. Iov s-a purtat ca un mare preot în familia lui (1:4,5)
4. Caldeeni care i-au ucis servitorii (1:17) erau nomazi ce încă nu deveniseră locuitori ai oraşelor.
5. Averea lui Iov este evaluată mai degrabă în turme decât în aur şi argint (1:3; 42:12)
6. Elifaz, temanitul este urmaş al celui mai vârstnic fiu al lui Esau (Gen.36:10,11)
7. Tăcere asupra legămintelor lui Dumnezeu cu Avraam, asupra legii lui Moise şi a exodului israeliţilor.

De partea cealaltă Iov pare să ştie de Adam (31:33 dacă mi-am ascuns fărădelegile, ca oamenii, şi mi-am închis nelegiuirile în sân) şi despre potop (12:15 El opreşte apele şi totul se usucă; El le dă drumul, şi pustiesc pământul)

Concluzie: Toate aceste aspecte luate împreună par să plaseze evenimentele din ea la puţină vreme după turnul Babel (Gen.11:1-9), dar înainte de Avraam.

Locul acţiunii
Ştim că ţara UŢ se găsea undeva în Orientul Mijlociu, dar nu mai mult de atât. Istoricul evreu, Iosifus Flavius ne oferă o imagine a posibilei localizări a Uzului, însă conform Genezei 22:21, întâiul născut al lui Nahor, fratele lui Avraam, se numea Uţ. El este fondatorul anticului oraş al Damascului. Poate că Iov a trăit undeva în deşertul sirian (arab) acolo unde Domnul l-a trimis şi pe Pavel pentru o vreme (Gal.1:17).

Scopul scrierii cărţii
Această carte pare a fi scrisă pentru a răspunde şi a explica unele dintre cele mai chinuitoare întrebări ale umanităţii.

1. de ce suferă cei nevinovaţi?
2. a demasca ocările aduse de diavol celor ce cred în Dumnezeu
3. pentru a-i arăta lui Iov aşa cum este într-adevăr
4. pentru a-i învăţa pe sfinţi răbdarea
5. pentru a învăţa nevoia de pocăinţă …dacă până şi cei neprihăniţi suferă!
6. Subliniază suveranitatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor omului.

Oamenii trebuie să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu pentru simplul fapt că El este Dumnezeu!
Cartea lui Iov este o profundă analiză filozofică a problemei răului şi nu putem decât să recunoaştem inspiraţia ei când ne spune că nu este nici unul bun, nici unul măcar, nici chiar nevinovatul Iov, ci toţi suferă de lipsa bunătăţii.

Dumnezeu a ales cel mai bun om care a trăit vreodată (desigur cu excepţia Domnului Hristos) pentru a accentua nevoia tuturora de a se pocăi. În schimb, noi oamenii alegem pe cei mai răi pentru a arăta nevoia de a se pocăi. Argumentul lui Dumnezeu este evident mai puternic dacă trebuie să se pocăiască şi cei care sunt neprihăniţi după părerea noastră (sau, în ochii noştri).

Manase, un rege foarte rău, a trebuit să se pocăiască, spunem noi. Saul din Tars, un ucigaş al creştinilor şi un viguros oponent al bisericii, a trebuit să se pocăiască. Sf. Francisc de Asissi, un nobil stricat, a trebuit şi el să se pocăiască… şi aşa mai departe, dar Dumnezeu ne spune prin cartea lui Iov că Iov un om absolut nevinovat şi bun după toate standardele omeneşti, a trebuit să se pocăiască! L-a ales pe un om bun pentru a demonstra că neprihănirea de sine nu aduce mântuirea:

Iov 42:5 ,,Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”

Aceasta este diferenţa! Iov o exprimă foarte răspicat: este una să auzi de El şi alta să ajungi să-l cunoşti personal! Cei ce doar aud de El, nu simt nevoia să se pocăiască, iar de aceia sunt pline bisericile. Dar, cei care ajung să fie faţă-n faţă cu El, fie printr-un necaz, fie printr-o împrejurarea dramatică a vieţii şi mai ales prin descoperirea de sine a păcătoşeniei personale, aceia recunosc că trebuie să se pocăiască pentru că acum nu se mai judecă prin comparaţie cu un om, ci cu Dumnezeu! Cei ce-l descoperă pe El, se scârbesc de ei înşişi. Cei ce doar aud de El, dar nu-l cunosc personal, se iubesc pe sine. Aceasta este însăşi diferenţa între un credincios adevărat şi unul închipuit!

O schiţă a cărţii

Partea de proză: capitolele 1,2

Scena I: În ţara lui Uz prosperitatea şi liniştea lui Iov 1:1-5
Scena II: În ceruri ocara pe care Satana o aduce împotriva lui Iov, înaintea lui Dumnezeu 1:6-12
Scena III: În ţara lui Uz pierderea copiilor săi şi a tuturor bogăţiilor 1:13-22
Scena IV: În ceruri Dumnezeu şi satana 2:1-6
Scena V: În ţara lui Uz Iov îşi pierde sănătatea şi sprijinul soţiei lui 2:7-10

Partea de poezie: capitolele 2:11-42:6 Secţiunea de poezie a cărţii reprezintă o întrecere în argumente, o dispută ideologică între Iov şi cei trei prieteni ai lui. O dezbatere aprinsă era în aceea vreme ca un meci de fotbal din zilele noastre.

Scena VI: la groapa de gunoi a cetăţii

1. Iov nu mai este înţeles de prietenii săi 2:11-13
2. Iov contra Elifaz, Bildad, Ţofar 3:1-32:1
3. Iov în dispută cu Elihu 32:2-37:24

Scena VII: Disputa dintre Domnul şi Iov 38:1-42:6

Încheierea în proză: capitolele 42:7-17

Scena VIII: În ţara Uz – Binecuvântarea îndoită (dublă) a lui Iov cu zile, familie, copiii şi bogăţii.

Vedem în această carte încercarea disperată a prietenilor lui Iov, şi uneori a lui Iov însuşi de a explica suferinţa dintr-o perspectivă strict pământească şi omenească. Nu se explică! Pentru a înţelege această problemă avem nevoie să-l luăm în considerare pe Dumnezeu. Într-adevăr vedem că explicaţia nu intervine până ce Iov nu se “resemnează” în credinţa că Dumnezeu ştie mai bine ce face. Faptul că Dumnezeu a răsplătit credinţa lui Iov este mesajul culminant al cărţii.

Iov ne spune că omul nu este pierdut şi fără speranţă în faţa răului şi a suferinţei. Are planul spiritual care să-l ajute să-l înţeleagă!

Cine este Iov?
Ca şi alte cărţi din Biblie, cartea lui Iov poartă numele principalului ei caracter. Numele lui pare că este derivat din cuvântul evreiesc “persecuţie”, astfel însemnând “cel persecutat”, sau s-ar putea să provină din cuvântul arăbesc “a se pocăi”, însemnând atunci “pocăitul”. Cartea dezvăluie o perioadă din viaţa acestui personaj străvechi în care acesta a fost pus la încercare în credinţa lui şi în care caracterul drept al lui Dumnezeu a fost revelat.

Autori ai Noului Testament îl citează direct pe Iov de vreo două ori:

Rom.11:34 Şi în adevăr, ,,cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?
1Cor.3:19 Căci înţelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu. De aceea este scris: ,,El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor.”

Iov – o persoană istorică
Secţiunea de proză a cărţii Iov descrie o gigantică dramă care se desfăşoară în cer şi pe pământ. Din această pricină unii ar privi-o ca ficţiune. Dar, Ezechiel (14:14) şi Iacov (5:11) ne arată că Iov a fost o persoană reală şi istorică ce a trăit cu adevărat. Nu este un personaj mitic sau imaginar creat, chipurile, pentru a evidenţia glorioasele calităţi ale Dumnezeului lui Israel. Dar dacă el a trăit cu adevărat şi aceste lucruri s-au petrecut întocmai atunci Iov este o carte inspirată de Duhul Sfânt.

Ezechiel 14:13-14 ,,Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, – dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimete foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele, chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul, Dumnezeu.”
Iacov 5:11 Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare.

Vrei aventură şi schimbări radicale de situaţie, sau “happy end”? Nu merge la cinema, studiază Iov! Este o adevărată odisee!

Rezumatul

Povestea începe cu un foarte prosper şi respectat om din vechime care pe durata unei singure zile este distrus. Ceea ce i s-a întâmplat lui Iov ar trebui să-i trezească la realitate pe cei ce cred că sunt bogaţi în ochii lumii. El a pierdut tot ce a avut, inclusiv pe cei zece copii ai săi, într-o singură zi. Cu toate acestea, spre deosebire de cei mai mulţi dintre noi (într-o asemenea situaţie), el refuză să-l blameze/învinovăţească pe Dumnezeu pentru necazurile sale.

Nu este interesant oare că indivizi care nu aveau nimic în comun cu Dumnezeu de îndată ce-i loveşte necazul îşi amintesc de El, chiar dacă uneori pentru a-l blestema şi învinovăţi pentru soarta lor nedreaptă? Că unii dintre cei care nu s-au gândit niciodată să i se închine şi să-l recunoască ca stăpân al vieţilor lor, de îndată ce vine suferinţa în vieţile lor reacţionează asemenea mustangilor sălbatici pe care se vrea să se pună şaua. Mulţi se pare că au teologie greşită a lui Dumnezeu, dar şi mai mulţi nu au nici o teologie a suferinţei !

“Dumnezeu este mult mai interesat de sfinţirea noastră decât de confortul nostru!”

În plus, mai târziu Iov este lovit şi de o boală teribilă şi suferă dureri cumplite multă vreme. După aceea, în trei serii de dialoguri nişte prieteni, Elifaz, Bildad şi Ţofar, veniţi iniţial să-l mângâie încep mai târziu să-l critice nemilos conform unor şabloane religioase curente atunci şi curente astăzi. Ei erau siguri că toate aceste suferinţe îngrozitoare ale lui Iov sunt cauzate de păcatele lui. În mod simplist ei susţin că suferinţa este rezultatul numai al păcatului.

De aceea, dacă Iov s-ar pocăi doar de păcatele sale totul va fi bine din nou. Însă Iov a ştiut mai bine. El ştia bine că nu merita această pretinsă pedeapsă crudă, dar totuşi nu putea să înţeleagă de ce a îngăduit Dumnezeu ca aşa ceva să i întâmple lui. De aceea, Iov părea confruntat cu dilema ori că Dumnezeu îl tratează nedrept, sau că există o altă explicaţie care îi este necunoscută lui. În final, s-a plecat în faţa Necunoscutului, care i s-a făcut cunoscut chiar prin intermediul necazurilor pe care le-a îndurat.

A dorit să-şi recapete onoarea pe care a avut-o odată ca şi om bun şi cu îndrăzneală l-a pus la încercare pe Dumnezeu să-l lase să-şi apere cauza înaintea Lui (vezi, capitolele 29-31). S-a încăpăţânat să creadă că în cele din urmă va fi dovedit nevinovat. Ceea ce este remarcabil este că în ciuda încercării şi a dilemei cu care se confruntă, Iov nu îşi pierde încrederea în (caracterul lui) Dumnezeu.

Elihu

Apare un alt prieten al lui Iov, Elihu (Iov 32:1-37:24), care declară că necazurile uneori vin de la Dumnezeu pentru a-i purifica pe cei drepţi şi că acestea nu indică deloc că Dumnezeu ar fi rău, şi nu ne-ar iubi. Ele pot fi chiar o metodă folosită de El pentru a ne aduce înapoi la El, aşa cum un tată îşi pedepseşte copiii. Uneori suferinţa ne învaţă în neprihănire şi ne împiedică de la a păcătui.

“Un mare semn de maturitate este când înveţi nu doar din suferinţele şi greşelile tale, ci din ale altora “.

Ilustraţie : Revistele mele …
Uneori când mintea mi se rătăcea şi privea cu uşurinţă păcatul îmi cădea în mână o revistă Newsweek cu poze ale anului. Văzând gropile comune din Kosovo, cadavrele de sub dărâmăturile clădirilor căzute la cutremurele din Turcia, etc. îmi pierea cheful de prostii! Este limpede că răul şi suferinţa au un caracter instructiv pentru sufletul regenerat.

Cel ce vede nenorocirea altora îşi consideră propria lui nenorocire drept uşoară. Proverb arab

Elihu oferă sfaturi evlavioase prin care îl avertizează pe Iov să nu-l pună la îndoială pe Dumnezeu sau să-l acuze. (de premeditarea necazurilor sale, ceea ce Carl Jung face!) Îl mai îndeamnă de asemenea să se supună smerit voii lui Dumnezeu.

După aceea, în cap. 38-41 Dumnezeu ia cuvântul după ce iniţial a ales în înţelepciunea şi suveranitatea Lui să nu răspundă întrebărilor lui Iov. În schimb îl copleşeşte pe Iov cu o imagine panoramică (deci, de ansamblu) a puterii Sale creatoare şi a înţelepciunii Sale.

În final Dumnezeu îi mustră pe prietenii lui Iov pentru că nu au înţeles adevăratul sens al suferinţelor lui Iov:

7 După ce a vorbit Domnul aceste cuvinte lui Iov, a zis lui Elifaz din Teman: ,,Mânia Mea S-a aprins împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.
8 Luaţi acum şapte viţei şi şapte berbeci, duceţi-vă la robul Meu Iov, şi aduceţi o ardere de tot pentru voi. Robul Meu Iov să se roage pentru voi, şi numai în vederea lui nu vă voi face după nebunia voastră; căci n-aţi vorbit aşa de drept despre Mine, cum a vorbit robul Meu Iov.”
9 Elifaz din Teman, Bildad din Şuah, şi Ţofar din Naama s-au dus şi au făcut cum le spusese Domnul. Şi Domnul a ascultat rugăciunea lui Iov.

Iov de asemenea este complet smerit şi se simte nepriceput în ignoranţa lui (întrebările pe care le-a pus) (Iov 42:1-6)

1 Iov a răspuns Domnului, şi a zis:
2 ,,Ştiu că Tu poţi totul, şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale”. –
3 ,,Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile?” -,,Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni, cari sînt mai pe sus de mine şi pe cari nu le pricep.” –
4 ,,Ascultă-Mă, şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” –
5 ,,Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.
6 De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.”

În cele din urmă Dumnezeu l-a binecuvântat îndoit pe Iov cu tot ce avuse.

Concluzia rezumatului
Înţelegem noi mai bine decât prietenii lui Iov enigmele vieţii acesteia? Dacă am face-o am avea un avantaj considerabil faţă de restul lumii, dar încă nu am fi socotiţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu.

Le înţelegem măcar ca Iov? Ar fi speranţă atunci să ne înveţe Dumnezeu ce este înţelepciunea adevărată şi de ce există rău şi suferinţă pe lume.

Nici noi nu am cerut să ne năştem în această lume şi suntem la fel de consternaţi de cât de bine o duc cei răi şi de cât de multe sunt nenorocirile care se abat asupra celor buni. Sper ca privind măcar la Isus să înţelegem dilemele vieţii ceva mai bine. El de asemenea a suferit enorm şi a fost judecat şi condamnat pe nedrept. Cu toate acestea El a ieşit biruitor pentru că a fost voia lui Dumnezeu ca unul Singur să sufere pentru cei mulţi. Putem atunci să vedem cum toate lucrurile lucrează împreună spre binele acelora care îl iubesc pe Dumnezeu! (Rom.8:28)

Încă odată, cartea lui Iov oferă răspunsuri la problema răului şi a suferinţei celor nevinovaţi. Să privim la ele.

Uneori Iov pare să întrevadă motivul suferinţelor sale:
Iov 5:17 Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot Puternic.

Ca şi copil al lui este într-adevăr “ferice” de un om care este corectat de Dumnezeu prin intermediul necazurilor.

Sfinţirea un motiv al suferinţei
Iov 23:10 Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul.

Eu cred că necazurile noastre repetate nu cad asupra noastră asemenea trăsnetului asupra unui copac putred, distrugându-l şi mai mult, ci mai degrabă asemenea loviturilor unui sculptor ilustru asupra blocului de marmură în care va lua formă o imagine a frumuseţii şi splendorii. Dacă prezenţa divină se face simţită, nici o soartă nu este rea. Dacă îi voi vedea mâna, nici o întâmplare va veni ca o surpriză.

Ce face o bucată de pământ să devină un diamant nepreţuit? Presiunea şi fricţiunea.

“La fel cum o piatră nestemată nu este şlefuită decât prin frecare, tot aşa un om nu este făcut desăvârşit decât prin încercări.” Proverb chinez

Un alt motiv al suferinţei şi necazului să învăţăm să mângâiem (Ce spunem, de pildă, la cimitir? Nu ştim ce să le spunem oamenilor şi ori dăm cu bâta-n baltă, ori folosim clişee fără noimă încercând să-i mângâiem în pierderile lor!)

Apoi, la rândul nostru nu suntem mângâiaţi.

Prin anul 1835 un om s-a dus să vadă un doctor din Florenţa, Italia. Omul acesta suferea de o profundă anxietate, de lipsă de somn şi de deprimare. Doctorul l-a examinat şi a descoperit că omul poseda o formă fizică deosebită. Nu suferea de nici o tulburare somatică. Atunci doctorul şi-a concluzionat consultaţia şi crezând că pacientul lui nu avea nevoie decât de o porţie bună de râs i-a spus: “Mergeţi la circul din oraş. Este acolo un clovn numit Grimaldi care în fiecare seară îi face pe oameni să râdă pe săturate. Ar trebui să mergeţi într-o seară la circ! Trebui să-l vedeţi pe Grimaldi! Este cel mai amuzant clovn din lume. O să râdeţi şi o să vă treacă tristeţea.”

Însă la auzul acestui sfat, omul din faţa doctorului ce părea brusc şi mai abătut, a răspuns: “Nu, nu se poate! Nu mă poate ajuta… eu sunt Grimaldi!!”

Cam aşa se întâmplă şi cu unii dintre creştinii care cunosc speranţa cerurilor, dar care nu ştiu să reacţioneze biblic când apar necazuri şi tragedii în viaţa lor. Sunt neconsolaţi şi de neconsolat, ei care ar trebui să fie în stare să-i consoleze pe alţii. Pavel este unul care a trecut prin numeroase tragedii în viaţă. Din ele a învăţat ceva. Ascultaţi-l :

2Cor.1
3 Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri,
4 care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!
5 Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere.
6 Aşa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea şi mântuirea voastră; dacă suntem mângâiaţi, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi noi.
7 Şi nădejdea noastră pentru voi, este neclintită, pentru că ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere.
8 În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne-a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă.
9 Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim; pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care învie morţii.

A mângâia este de asemenea o poruncă…
1Tes. 5:11 De aceea, mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr.
Evrei 12:12 Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi;

Permite răul…ca să ne întoarcem la El

“Fericirea poate fi un mare blestem”

Un rabin a fost odată întrebat de un necredincios ce fel de blestem a fost pentru şarpe să i se dea să mănânce ţărâna pământului (vezi, “să mănânci ţărână” Gen.3:14) devreme ce aceasta era o mâncare foarte uşor de procurat pentru şarpe, în schimb, omul să fie condamnat să-şi mănânce pâinea prin sudoarea frunţii lui. La această întrebare înţeleptul rabin a răspuns: “Într-adevăr, omul a fost condamnat să-şi mănânce pâinea în sudoarea frunţii lui pentru ca în truda lui să-i strige după ajutor lui Dumnezeu. La fel şi femeia este condamnată să aducă pe lume copiii în necaz şi durere pentru ca în întristarea ei să plângă înaintea lui Dumnezeu. În felul acesta, date fiind nevoile lor, oamenii să ia legătura cu Dumnezeu. Pe când, şarpelui Dumnezeu i-a dat tot ce-i trebuie pentru ca să nu se întoarcă niciodată la El!” “Fericirea poate fi un mare blestem!”, a mai spus înţeleptul rabin.

 

Un plan biblic de reacţie în faţa nenorocirilor şi necazurilor vieţii


Acest material poate sluji drept supliment la studiul general asupra cărţii Iov. De cele mai multe ori nu ştim cum să “reacţionăm” în faţa necazurilor vieţii. De aceea, am pus la punct…

Odată,

Ce-i cu necazurile şi nenorocirile vieţii acesteia?

1. Dumnezeu le rânduieşte
2Regi 6:33 Pe când le vorbea el încă, solul se şi pogorâse la el, şi împăratul a zis: ,,Iată, răul acesta vine de la Domnul; ce mai am de nădăjduit de la Domnul?” A spus Elisei
Iov 5:6 Nenorocirea nu răsare din ţărână, şi suferinţa nu încolţeşte din pământ.
Iov 5:17 Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot Puternic.
Psalm 66:11 Ne-ai adus în laţ, şi ne-ai pus o grea povară pe coapse.
Amos 3:6 Sau sună cineva cu trâmbiţa într-o cetate, fără să se spăimânte poporul? Sau se întâmplă o nenorocire într-o cetate, fără s-o fi făcut Domnul?
Mica 6:9 Glasul Domnului strigă cetăţii, şi omul înţelept se teme de Numele Tău. Ascultaţi pedeapsa şi pe Cel ce o trimete!

2. Dumnezeu le distribuie după voia Lui
Iov 11:10 Dacă apucă, dacă închide şi cheamă El la judecată, cine-L poate opri?
Isaia 45:7 Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri.

3. Dumnezeu le stabileşte măsura
Psalm 80:5 Îi hrăneşti cu o pâine de lacrimi, şi-i adapi cu lacrimi din plin.
Isaia 9:1 Totuşi întunericul nu va împărăţi veşnic pe pământul în care acum este necaz. După cum în vremurile trecute a acoperit cu ocară ţara lui Zabulon şi ţara lui Neftali, în vremurile viitoare va acoperi cu slavă ţinutul de lângă mare, ţara de dincolo de Iordan, Galileia Neamurilor.
Ieremia 46:28 ,,Nu te teme, robul Meu Iacov, zice Domnul; căci Eu sînt cu tine. Voi nimici toate neamurile printre cari te-am împrăştiat, dar pe tine nu te voi nimici; ci Te voi pedepsi cu dreptate, nu pot să te las nepedepsit.”

4. Dumnezeu le stabileşte durata
Gen.15:13 Şi Domnul a zis lui Avram: ,,Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani.
Gen.15:14 Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu: şi pe urmă va ieşi de acolo cu mari bogăţii.
Numeri 14:33 Şi copiii voştri vor rătăci patruzeci de ani în pustie, şi vor ispăşi astfel păcatele voastre, până ce toate trupurile voastre moarte vor cădea în pustie.
Isaia 10:25 Dar, peste puţină vreme, pedeapsa va înceta, şi mânia Mea se va întoarce împotriva lui, ca să-l nimicescă.”
Ieremia 29:10 Dar iată ce zice Domnul: ,,De îndată ce vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi, şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta.

5. Dumnezeu nu le trimite de bunăvoie. Sau, nu le permite în mod intenţionat.
Plângerile 3:33 căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor.

6. Omul se naşte ca să sufere (Iată de ce spune Biblia că trăieşte omul! Nu ca să se simtă bine!)
Iov 5:6 Nenorocirea nu răsare din ţărână, şi suferinţa nu încolţeşte din pământ.
Iov 5:7 Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare.
Iov 14:1 Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.

7. Sfinţii sunt rânduiţi la suferinţă
1Tes.3:3 pentru ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi.

8. Necazurile omului sunt o consecinţă a căderii în păcat
Gen. 3:16-19 Femeii i-a zis: ,,Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” Omului i-a zis: ,,Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: ,Să nu mănânci deloc din el,’ blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.”

9. Păcatul produce necazuri
Iov 4:8 După câte am văzut eu, numai cei ce ară fărădelegea şi seamănă nelegiuirea îi seceră roadele!
Iov 20:11 Oasele lui, pline de vlaga tinereţii, îşi vor avea culcuşul cu el în ţărână.
Prov. 1:31 De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor, şi se vor sătura cu sfaturile lor.

10. Păcatul este pedepsit cu necazuri
2Sam. 12:14 Dar, pentru că ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să-L hulească, săvârşind fapta aceasta, fiul care ţi s-a născut, va muri.”
Psalm 89:30 Dacă fiii lui vor părăsi Legea Mea, şi nu vor umbla după poruncile Mele,
Psalm 89:31 dacă vor călca orânduirile Mele, şi nu vor păzi poruncile Mele,
Psalm 89:32 atunci le voi pedepsi fărădelegile cu nuiaua, şi nelegiuirile cu lovituri;
Isaia 57:17 Din pricina păcatului lăcomiei lui, M-am mâniat şi l-am lovit, M-am ascuns, în supărarea Mea, şi cel răzvrătit a urmat şi mai mult pe căile inimii lui.
Fapte 13:10-11 şi a zis: ,,Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul dracului, vrăjmaş al oricărei neprihăniri, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului? Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb, şi nu vei vedea soarele până la o vreme.” Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bâjbâind nişte oameni, cari să-l ducă de mână.

11. Sunt întotdeauna mai puţin decât ceea ce merităm
Ezra 9:13 După tot ce mi s-a întâmplat din pricina faptelor rele şi marilor greşeli pe cari le-am făcut, măcar că, Tu, Dumnezeule, nu ne-ai pedepsit după fărădelegile noastre, se cuvine ca, acum, când ne-ai păstrat pe aceşti oameni scăpaţi,
Psalm 103:10 Nu ne face după păcatele noastre, nu ne pedepseşte după fărădelegile noastre.

12. Adesea se sfârşesc în bine
Gen. 50:20 Voi, negreşit, v-aţi gândit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr.
Exodul 1:12 Dar cu cît îl asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea; şi s-au scârbit de copiii lui Israel.
Ieremia 24:5 ,,Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: ,Cum deosebeşti tu aceste smochine bune, aşa voi deosebi Eu, ca să le dau îndurare, pe prinşii de război ai lui Iuda, pe cari i-am trimes din locul acesta în ţara Haldeilor;

13. Sunt presărate cu milă
Isaia 30:18 ,,Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi, şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept: ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!
Isaia 30:19 Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge! El Se va îndura de tine, când vei striga; cum va auzi, te va asculta.
Isaia 30:20 Domnul vă va da pâine în necaz, şi apă în strâmtorare. Învăţătorii tăi nu se vor mai ascunde, ci ochii tăi vor vedea pe învăţătorii tăi.

14. Sfinţii se presupune să se aştepte la ele
Ioan 16:33 V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.”
Fapte 14:22 întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.

15. Necazurile sfinţilor sunt considerabil mai uşoare
Fapte 20:23 Numai, Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.
Fapte 20:24 Dar eu nu ţin numai decât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu.
Rom. 8:18 Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sînt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi.
2Cor. 4:17 Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.

16. Necazurile sfinţilor sunt trecătoare
Psalm 30:5 Căci mânia Lui ţine numai o clipă, dar îndurarea Lui ţine toată viaţa: seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia.
Psalm 103:9 El nu Se ceartă fără încetare, şi nu ţine mânia pe vecie.
Isaia 54:7 ,,Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste.
Isaia 54:8 Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veşnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.
Ioan 16:20 Adevărat, adevărat vă spun că, voi veţi plânge şi, vă veţi târgui, iar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.
1Petru 1:6 În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări,
1Petru 5:10 Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.

17. Sfinţii se bucură în necazuri
Iov 5:17 Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot Puternic.
Iacov 5:11 Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare.

18. Necazurile sfinţilor se termină cu bucurie şi în binecuvântare
Psalm 126:5 Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie.
Psalm 126:6 Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii.
Isaia 61:2 să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi;
Isaia 61:3 să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi ,terebinţi ai neprihănirii,’ ,un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui.”
Mat. 5:4 Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
1Petru 4:13 dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui.
1Petru 4:14 Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi.

19. Necazurile demonstrează dragostea şi credincioşia Domnului Dumnezeu
Deut. 8:5 Recunoaşte dar în inima ta că Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui.
Psalm 119:75 Ştiu, Doamne, că judecăţile Tale sînt drepte: din credincioşie m-ai smerit.
Prov. 3:12 Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte!
1Cor. 11:32 Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.
Evrei 12:6 Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”
Evrei 12:7 Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?
Apoc. 3:19 Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe cari-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!

Care este datoria noastră faţă de cei nenorociţi, în suferinţă?

1. Să ne rugăm pentru ei
Fapte 12:5 Deci Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.
Filipeni 1:16 Aceştia din urmă lucrează din dragoste, ca unii cari ştiu că eu sînt însărcinat cu apărarea Evangheliei;
Filipeni 1:19 Căci ştiu că lucrul acesta se va întoarce spre mântuirea mea prin rugăciunile voastre şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos.
Iacov 5:14 Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii (Sau: bătrâni.). Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.

2. Să simpatizăm cu ei
Rom. 12:15 Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
Gal. 6:2 Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.

3. Să avem milă de ei
Iov 6:14 Cel ce sufere are drept la mila prietenului, chiar dacă părăseşte frica de Cel Atot puternic.

4. Să-i purtăm în minte, să ne amintim de ei
Evrei 13:3 Aduceţi-vă aminte de cei ce sînt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei; de cei chinuiţi, ca unii cari şi voi sunteţi în trup.

5. Să-i vizităm/cercetăm
Iacov 1:27 Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, şi să ne păzim neîntinaţi de lume.

6. Să-i mângâiem
Iov 16:5 v-aş mângâia cu gura, şi aş mişca din buze ca să vă uşurez durerea?
Iov 29:25 Îmi plăcea să mă duc la ei, şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mângâietor lângă nişte întristaţi.
2Cor. 1:4 care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!
1Tes. 4:18 Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.

7. Să-i uşurăm în necazurile lor
Iov 31:19 dacă am văzut pe cel nenorocit ducând lipsă de haine, pe cel lipsit neavând învelitoare,
Iov 31:20 fără ca inima lui să mă fi binecuvântat, fără să fi fost încălzit de lâna mieilor mei;
Isaia 58:10 dacă vei da mâncarea ta celui flămând, dacă vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime, şi întunericul tău va fi ca ziua-n ameaza mare!
Filipeni 4:14 Dar bine aţi făcut că aţi luat parte la strâmtorarea mea.
1Tim. 5:10 să fie cunoscută pentru faptele ei bune; să fi crescut copii, să fi fost primitoare de oaspeţi, să fi spălat picioarele sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi, să fi dat ajutor la orice faptă bună.

8. Să-i ocrotim
Psalm 82:3 Faceţi dreptate celui slab şi orfanului, daţi dreptate nenorocitului şi săracului,
Prov. 22:22 Nu despuia pe sărac, pentru că este sărac, şi nu asupri pe nenorocitul care stă la poartă!

Care este rostul necazurilor şi al suferinţelor?

1. Fac cunoscută gloria lui Dumnezeu
Ioan 9:1 Când trecea, Isus a văzut pe un orb din naştere.
Ioan 9:2 Ucenicii Lui L-au întrebat: ,,Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?”
Ioan 9:3 Isus a răspuns: ,,N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui; ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Ioan 11:3 Surorile au trimes la Isus să-i spună: ,,Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti, este bolnav.”
Ioan 11:4 Dar Isus, când a auzit vestea aceasta, a zis: ,,Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.”
Ioan 21:18 Adevărat, adevărat, îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge, şi te va duce unde nu vei voi.”
Ioan 21:19 A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Şi, după ce a vorbit astfel, i-a zis: ,,Vino după Mine.”

2. Demonstrează puterea şi credincioşia lui Dumnezeu
Psalm 34:19 De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă totdeauna din ea.
Psalm 34:20 Toate oasele i le păzeşte, ca nici unul din ele să nu i se sfărâme.
2Cor. 4:8 Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi;
2Cor. 4:9 prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi.
2Cor. 4:10 Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.
2Cor. 4:11 Căci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor.

3. Sunt folositoare în aceea că ne învaţă voia lui Dumnezeu
Psalm 119:71 Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăţ orânduirile Tale.
Isaia 26:9 Sufletul meu Te doreşte noaptea, şi duhul meu Te caută înăuntrul meu. Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.
Mica 6:9 Glasul Domnului strigă cetăţii, şi omul înţelept se teme de Numele Tău. Ascultaţi pedeapsa şi pe Cel ce o trimete!

4. Sunt folositoare în a ne aduce înapoi la Dumnezeu
Deut. 4:30 Şi după ce ţi se vor întâmpla toate aceste lucruri în strâmtorarea ta, în zilele de pe urmă, te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău, şi vei asculta glasul Lui;
Deut. 4:31 căci Domnul, Dumnezeul tău, este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi şi nu te va nimici; El nu va uita legământul pe care l-a încheiat prin jurământ cu părinţii tăi.
Neemia 1:8 Adu-Ţi aminte de cuvintele acestea pe cari le-ai dat robului Tău Moise să le spună: ,,Când veţi păcătui, vă voi risipi printre popoare;
Neemia 1:9 dar dacă vă veţi întoarce la Mine, şi dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerului, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo.”
Psalm 78:34 Când îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau şi se îndreptau spre Dumnezeu;
Isaia 10:20 În ziua aceea, rămăşiţa lui Israel şi cei scăpaţi din casa lui Iacov, nu se vor mai sprijini pe cel ce îi lovea; ci se vor sprijini cu încredere pe Domnul, Sfântul lui Israel.
Isaia 10:21 O rămăşiţă, rămăşiţa lui Iacov, se va întoarce la Dumnezeul cel puternic.
Osea 2:6/7 De aceea iată, îi voi astupa drumul cu spini, i-l voi astupa cu un zid, ca să nu-şi mai afle cărările. Va alerga după ibovnicii ei, dar nu-i va ajunge; îi va căuta, dar nu-i va găsi. Apoi va zice: ,Hai să mă întorc iarăşi la bărbatul meu cel dintâi, căci eram mai fericită atunci decât acum!’

5. Sunt folositoare în a ne împiedica să ne depărtăm de Dumnezeu
Iov 34:31 Căci a zis el vreodată lui Dumnezeu: ,Am fost pedepsit, nu voi mai păcătui;
Iov 34:32 arată-mi ce nu văd; dacă am făcut nedreptăţi, nu voi mai face?’
Isaia 10:20 În ziua aceea, rămăşiţa lui Israel şi cei scăpaţi din casa lui Iacov, nu se vor mai sprijini pe cel ce îi lovea; ci se vor sprijini cu încredere pe Domnul, Sfântul lui Israel.
Ezechiel 14:10 Îşi vor purta astfel păcatul lor, şi pedeapsa proorocului va fi la fel cu pedeapsa celui ce întreabă,
Ezechiel 14:11 ca să nu se mai rătăcească de la Mine casa lui Israel, şi să nu se mai spurce cu toate fărădelegile ei. Atunci vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, zice Domnul, Dumnezeu!” –

6. Ne împing să-l căutăm pe Dumnezeu în rugăciune
Judecători 4:3 Copiii lui Israel au strigat către Domnul, căci Iabin avea nouă sute de cară de fer, şi de douăzeci de ani apăsa cu putere pe copiii lui Israel.
Ieremia 31:18 Aud pe Efraim bocindu-se: ,M-ai pedepsit, şi am fost pedepsit, ca un junc nedeprins la jug; întoarce-mă Tu, şi mă voi întoarce, căci Tu eşti Domnul, Dumnezeul meu!
Plângeri 2:17 Domnul a înfăptuit ce hotărâse, a împlinit cuvântul pe care-l sorocise de multă vreme, a nimicit fără milă; a făcut din tine bucuria vrăjmaşului, a înălţat tăria asupritorilor tăi!
Plângeri 2:18 Inima lor strigă către Domnul… Zid al fiicei Sionului, varsă zi şi noapte şiroaie de lacrimi! Nu-ţi da nici un răgaz, şi ochiul tău să n-aibă odihnă!
Plângeri 2:19 Scoală-te şi gemi noaptea când încep străjile! Varsă-ţi inima ca nişte apă, înaintea Domnului! Ridică-ţi mâinile spre El pentru viaţa copiilor tăi, cari mor de foame la toate colţurile uliţelor!
Osea 5:14 Voi fi ca un leu pentru Efraim, şi ca un pui de leu pentru casa lui Iuda; Eu, da, Eu voi sfâşia, şi apoi voi pleca, voi lua, şi nimeni nu-Mi va răpi prada.
Osea 5:15 Voi pleca, Mă voi întoarce în locuinţa Mea, până când vor mărturisi că sînt vinovaţi şi vor căuta Faţa Mea. Când vor fi în necaz, vor alerga la Mine.
Iona 2:1 Iona s-a rugat Domnului, Dumnezeului său, din pântecele peştelui,

7. Ne conving de păcat
Iov 36:8 Se întâmplă să cadă în lanţuri, şi să fie prinşi în legăturile nenorocirii?
Iov 36:9 Le pune înainte faptele lor, fărădelegile lor, mândria lor.
Psalm 119:67 Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău.
Luca 15:16 Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe cari le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni.
Luca 15:17 Şi-a venit în fire, şi a zis: ,Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici!
Luca 15:18 Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta,

8. Ne conduc la mărturisirea păcatelor
Numeri 21:7 Poporul a venit la Moise, şi a zis: ,,Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului, şi împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca să depărteze de la noi aceşti şerpi.” Moise s-a rugat pentru popor.
Psalm 32:5 Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: ,,Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.
Psalm 51:3 Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
Psalm 51:5 Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.

9. Sunt folositoare în a pune la încercare şi a arăta sinceritatea noastră faţă de Dumnezeu
Iov 23:10 Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul.
Psalm 66:10 Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul.
Prov. 17:3 Tigaia lămureşte argintul, şi cuptorul lămureşte aurul; dar Cel ce încearcă inimile, este Domnul. –

10. Ne pun la încercare credinţa şi ascultarea
Gen. 22:1 După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam, şi i-a zis: ,,Avraame!” ,,Iată-mă”, a răspuns el.
Gen. 22:2 Dumnezeu i-a zis: ,,Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune.”
Evrei 11:17 Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu!
Exodul 15:23 Au ajuns la Mara; dar n-au putut să bea apă din Mara, pentru că era amară. De aceea locul acela a fost numit Mara (Amărăciune).
Exodul 15:24 Poporul a cârtit împotriva lui Moise, zicând: ,,Ce avem să bem?”
Exodul 15:25 Moise a strigat către Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce. Acolo a dat Domnul poporului legi şi porunci, şi acolo l-a pus la încercare.
Deut. 8:2 Adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul, Dumnezeul tău, în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii şi să vadă dacă ai să păzeşti sau nu poruncile Lui.
Deut. 8:16 şi care ţi-a dat să mănânci în pustie mana aceea necunoscută de părinţii tăi, ca să te smerească şi să te încerce, şi să-ţi facă bine apoi.
1Petru 1:7 pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos,
Apoc. 2:10 Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.”

11. Ne smeresc
Deut. 8:3 Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul.
Deut. 8:16 şi care ţi-a dat să mănânci în pustie mana aceea necunoscută de părinţii tăi, ca să te smerească şi să te încerce, şi să-ţi facă bine apoi.
2Cron. 7:13 Când voi închide cerul, şi nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce ţara, când voi trimete ciuma în poporul Meu:
2Cron. 7:14 dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara.
Plângeri 3:19 ,,Gândeşte-Te la necazul şi suferinţa mea, la pelin şi la otravă!”
Plângeri 3:20 Când îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mâhnit în mine.
2Cor. 12:7 Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf.

12. Ne purifică
Ecleziastul 7:2 Mai bine să te duci într-o casă de jale de cît să te duci într-o casă de petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârşitul oricărui om, şi cine trăieşte, îşi pune la inimă lucrul acesta.
Ecleziastul 7:3 Mai bună este întristarea decât râsul; căci prin întristarea feţei inima se face mai bună.
Isaia 1:25 Îmi voi întinde mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura, cum o topeşte leşia, toate părticelele de plumb le voi depărta din tine.
Isaia 1:26 Voi face iarăşi pe judecătorii tăi ca odinioară, şi pe sfetnicii tăi ca la început. După aceea, vei fi numită cetatea neprihănită, cetatea credincioasă.”
Isaia 48:10 Iată, te-am pus în cuptor, dar nu te-am găsit argint; te-am lămurit în cuptorul urgiei.
Ieremia 9:6 ,,Locuinţa ta este în mijlocul făţărniciei, şi, de făţarnici ce sunt, nu vor să Mă cunoască, – zice Domnul.” –
Ieremia 9:7 ,,De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor: ,Iată, îi voi topi în cuptor, şi îi voi încerca. Căci cum aş putea să mă port altfel cu fiica poporului Meu?
Zaharia 13:9 Dar treimea aceasta din urmă o voi pune în foc, şi o voi curăţi cum se curăţă argintul, o voi lămuri cum se lămureşte aurul. Ei vor chema Numele Meu, şi îi voi asculta; Eu voi zice: …Acesta este poporul Meu!… Şi ei vor zice: …Domnul este Dumnezeul meu!…
Maleahi 3:2 Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului.
Maleahi 3:3 El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite.

13. Ne formează răbdarea
Psalm 40:1 (Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al lui David.) Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre mine, mi-a ascultat strigătele.
Rom. 5:3 Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare,
Iacov 1:3 ca unii cari ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.
1Petru 2:20 În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău? Dar dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu.

14. Ne fac roditori în fapte bune
Ioan 15:2 Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţă, ca să aducă şi mai multă roadă.
Evrei 12:10 Căci ei în adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.
Evrei 12:11 Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.

15. Duc la înaintarea evangheliei
Fapte 8:3 Saul de partea lui, făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbaţi şi pe femei, şi-i arunca în temniţă.
Fapte 8:4 Cei ce se împrăştiaseră, mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Cuvântul.
Fapte 11:19 Cei ce se împrăştiaseră, din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia, şi propovăduiau Cuvântul numai Iudeilor.
Fapte 11:20 Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cirena, cari au venit în Antiohia, au vorbit şi Grecilor, şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Isus.
Fapte 11:21 Mâna Domnului era cu ei, şi un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul.
Filipeni 1:12 Vreau să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în cari mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei.
2Tim. 2:9 pentru care sufăr până acolo că sînt legat ca un făcător de rele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.
2Tim. 2:10 De aceea rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să capete mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică.
2Tim. 4:16 La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta!
2Tim. 4:17 Însă Domnul a stat lângă mine, şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine, şi s-o audă toate Neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului.

16. Exemplificări din viaţa unora ale rostului necazurilor

Fraţii lui Iosif
Gen. 42:21 Ei au zis atunci unul către altul: ,,Da; am fost vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui, când ne ruga, şi nu l-am ascultat! Pentru aceea vine peste noi necazul acesta.”

Iosif
Gen. 45:5-8 Acum, nu vă întristaţi şi nu fiţi mâhniţi că m-aţi vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viaţa m-a trimes Dumnezeu înaintea voastră. Dumnezeu m-a trimes înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară, şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire. Aşa că nu voi m-aţi trimes aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al lui Faraon, stăpân peste toată casa lui, şi cârmuitorul întregei ţări a Egiptului.

Poporul Israel
Deut. 8:3 Astfel, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame, şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul.
De 8:5 Recunoaşte dar în inima ta că Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui.

Iosia
2Regi 22:19 ,Pentru că ţi s-a mişcat inima, pentru că te-ai smerit înaintea Domnului când ai auzit ce am spus împotriva acestui loc şi împotriva locuitorilor lui, cari vor ajunge de spaimă şi de blestem, şi pentru că ţi-ai sfâşiat hainele, şi ai plâns înaintea Mea, şi Eu am auzit, – zice Domnul. –

Ezechia
2Cronici 32:25-26 Dar Ezechia n-a răsplătit binefacerea pe care a primit-o, căci i s-a îngâmfat inima. Mânia Domnului a venit peste el, peste Iuda şi peste Ierusalim. Atunci Ezechia s-a smerit din mândria lui, împreună cu locuitorii Ierusalimului, şi mânia Domnului n-a venit peste ei în timpul vieţii lui Ezechia.

Manase
2Cronici 33:12 Când a fost la strâmtoare, s-a rugat Domnului, Dumnezeului lui, şi s-a smerit adânc înaintea Dumnezeului părinţilor săi.

Iona
Iona 2:7 Când îmi tânjea sufletul în mine, mi-am adus aminte de Domnul, şi rugăciunea mea a ajuns până la Tine, în Templul Tău ce sunt.

Fiul risipitor
Luca 15:21 Fiul i-a zis: ,Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sînt vrednic să mă chem fiul tău.’

Dacă vom medita şi ne vom aminti aceste versete când suntem loviţi de nenorociri şi necazuri poate vom “reacţiona” altfel! Biblia vorbeşte mult despre suferinţă, despre rău şi despre nenorocire dorind să ne pregătească cum să răspundem la acestea. Iov a răspuns cât de poate de omeneşte şi a protestat înaintea lui Dumnezeu din cauza nenorocirilor, dar cu toate acestea nu a păcătuit în atitudinea sa. Dumnezeu a spus la urmă că Iov nu a greşit cu nimic în tot ceea ce a spus despre El. Aşa să se spună şi despre noi chiar şi atunci când suntem loviţi de cele mai mari tragedii ale vieţii!

Teodor Macavei

 

Studii în Psalmi


Psalmii sunt o parte importantă a Vechiul Testament. Cum acesta nu prea este cunoscut în biserica noastră, m-am hotărât să facem aceste studii în psalmi. Ştiu că eu unul voi învăţa din aceste studii!

O introducere la Vechiul Testament
De unde auzim noi de un Vechi Testament, şi care este exact semnificaţia unui testament, ce este numit “vechi”?

2Cor.3:14 Dar ei au rămas greoi la minte: căci până în ziua de astăzi, la citirea Vechiului Testament, această mahramă rămâne neridicată, fiindcă mahrama este dată la o parte în Hristos.

În greacă, “Vechiul Testament” este, “palaios diatheekes”.
Conform dicţionarului Strong, articolului cu numărul 3820, “palaios” înseamnă antic, ceva ce nu este recent, sau, uzat, arhaic.

Cuvântul “paleontologie” este un derivat al unui asemenea cuvânt grecesc. (paleontologie = ramura din geologie care se ocupă cu studiul formelor de viaţă din trecut, îndeosebi a formelor preistorice de viaţă prin studierea fosilelor. ©1995 Zane Publishing, Inc. ©1994, 1991, 1988 Simon & Schuster, Inc.)

Este evident că datorită unuia ca Pavel noi avem această nouă denumire a Scripturilor evreieşti, a Legii, Proorocilor, şi Psalmilor, a căror rol el l-a reinterpretat datorită venirii lui Hristos, Mesia profeţit de aceste scrieri, pe care l-a cunoscut personal pe drumul spre Damasc. Pavel explică de ce este numit aşa:

Evrei 8:12-13 Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor”. Prin faptul că zice: ,,Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.

Cum se poate înţelege ce spune Vechiul Testament?

2Cor.3:15-16 Da, până astăzi, când se citeşte Moise, rămâne o mahramă peste inimile lor. Dar ori de câteori vreunul se întoarce la Domnul, mahrama este luată.

Înţelegerea acestuia este condiţionată de “întoarcerea la Domnul”, care este Hristos.

Şi ca să nu credem cumva că ce este vechi, arhaic este şi inutil şi nu mai are valoare, să privim la ce au spus scriitori ai Noul Testament despre Vechiul Testament.

Valoarea Vechiul Testament pentru creştin este menţionată de mai multe ori în Noul Testament. Dacă nu ar fi un Vechiul Testament, nu am fi avut un Noul Testament. În cărţile moderne avem la sfârşitul lor o listă de resurse din care autorul cărţii respective spune că s-a inspirat. Aceasta este uneori numită bibliografie. Vechiul Testament este “bibliografia” Noul Testament! Această “bibliografie” trebuie studiată. Ne va ajuta să nu luăm drept gratuit NT. Isus l-a citat de multe ori.

Iată importanţa Vechiul Testament aşa cum este subliniată în diferitele cărţi ale Noul Testament.

Rom.14:4 Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi nu prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.

1Cor.10:11 Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste cari au venit sfârşiturile veacurilor.

Prin “Sfintele Scripturi” din exemplul următor, se face referirea la Vechiul Testament, fiind, sper, evident că abia în vremea aceea se scria Noul Testament.

2Tim.3:15-17 …din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

Dintre toate cărţile Vechiul Testament aceste afirmaţii sunt îndeosebi adevărate în ce priveşte cartea Psalmilor. Deşi ea conţine cam un singur gen literar, din punctul de vedere al valorii spirituale, Psalmii, conţin învăţături, profeţie, înţelepciune, deci posedă o valoare spirituală inegalabilă.

Ei reprezintă în primul rând colecţia străveche a imnurilor şi cântecelor de laudă şi închinare lui Dumnezeu folosiţi pe larg în templu de israeliţi mai întâi şi apoi savuraţi pe poporul lui Dumnezeu din orice veac.

Cronologia
În ordinea cronologică a scrierii lor psalmii sunt printre primii, mai ales Ps.90 al lui Moise, un cântec de meditare, reflecţie şi rugăciune, scris cu circa 1.300 de ani înainte de Hristos, alături de “psalmii” (deci, cântările) din Exodul 15:1-15, un cântec de triumf după traversarea Mării Roşii, şi Deuteronomul 32, 33, un cântec de îndemn să se ţină legea după intrarea în Canaan, ţara făgăduită. Totuşi în marea lor majoritate se situează după Cele Cinci Cărţi (Pentateuhului) şi după Iov considerată cea mai veche. Psalmii vin din epoca de aur a Israelului, din urmă cu aprox.3000 de ani. Studiem o carte veche!

Subiectele lor
Psalmii conţin o varietate de subiecte care demonstrează valoarea lor spirituală deosebită. Avem, astfel, psalmi de învăţătură, doctrinari, profetici, istorici, de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu, sau de pocăinţă…

Din cele 283 citări ale Vechiul Testament din NT, 116 dintre acestea provenind din cartea Psalmilor, conform lui “Halley’s Bible Handbook”.

Autorii
După titluri, 73 de psalmi sunt atribuiţi lui David12 lui Asaf (un levit, unul din liderii corului lui David 1Cronici 6:39), 11 fiilor lui Core (leviţi în Templu), 2 lui Solomon (Ps.72, 127), 1 lui Moise (90), 1 lui Etan (89), iar 50 se spune că au autori anonimi, deşi alţi comentatori biblici îi mai indică pe Ezechia cu 10 şi Heman (Înseamnă, “credincios”, 1) 1Regi 4:31 1Cronici 2:6, un fiul al lui Zera, cunoscut pentru înţelepciunea lui. 2) Nepot al lui Samuel, 1Cronici 6:33, 15:17 căruia i s-a atribuit Psalmul 88. El a fost unul dintre profeţii pomeniţi în 2Cronici 29:14,30, care juca un rol de bază în administrarea serviciilor sacre), cu 1 (Ps.88). Aceştia din urmă sunt numiţi de unii şi “psalmii orfani”. Unii dintre aceştia s-ar putea totuşi să aparţină tot lui David, cum vedem că Petru şi Ioan în Fapte 4:25, identifică ca autor al unuia dintre aceştia pe David, sau cum ni se spune în Evrei 4:7(El hotărăşte din nou o zi: ,,Astăzi,” -zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: ,,Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” )

Cu toate acestea, titlurile lor nu sunt un indiciu absolut cert al scrierii lor de către unul sau altul, căci prepoziţia evreiască pentru “de”, “către”, “lui” este una şi aceeaşi. De aceea, poate un psalm “al lui” David poate fi unul care i-a fost dedicat lui David, sau scris pentru el. Dată fiind vechimea acestor titluri, totuşi se pare că acestea sunt corecte.

Cuvântul lor cheie este “aleluia” (ad literam, “slavă lui Iahweh”) sau în traducere, “lăudaţi”, iar Psalmul 150 reprezintă o încununare a întregii cărţi a psalmilor dată fiind apariţia de 13 ori a cuvântului “lăudaţi”.

Tipuri diferite de psalmi
Există vreo cinci categorii de psalmi.

  • mesianici (sau, profetici)
  • de răzbunare (“imprecaţie”); foarte criticaţi dintr-o lipsă de interpretare corectă!
  • de pocăinţă (penitenţă)
  • istorici
  • de laudă

O categorie deosebită sunt psalmii “hallel”: Ps.113-118. Deşi Psalmul 136 este numit “Marele Hallel”.

Tema lor principală Hristos!

Luca 24:44 Apoi le-a zis: ,,Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.”

Pasaj care indică importanţa fundamentală a psalmilor recunoscută de Însuşi Isus Hristos. Pentru a-l cunoaşte şi a-l înţelege pe Hristos, nu doar evangheliile sunt necesare ci şi Psalmii!

Psalmii abundă în descrieri ale lui Hristos. Unii susţin că în psalmi avem o imagine mai completă a lui Hristos chiar decât în Evanghelii.

“Evangheliile ne spun că Isus s-a dus pe munte să se roage, psalmii ne spun ce s-a rugat. Evangheliile ne spun că El a fost crucificat dar psalmii ne spun ce se petrecea în sufletul Lui când era pe cruce. Evangheliile ne spun că S-a întors în ceruri, la dreapta Tatălui, dar psalmii continuă de unde se opresc evangheliile…” Vernon McGee

Aranjarea lor
Psalmii corespund aranjării primelor cinci cărţi ale (lui Moise) Bibliei, Pentateuhului. Este una dintre cele mai sistematic aranjate cărţi ale Bibliei! Priviţi la modul în care se încheie. La ultimul psalm.

1. Cartea I (Psalmii de la 1-41) – corespunde Genezei
2. Cartea a II-a (Psalmii de la 42-72) – corespunde Exodului
3. Cartea a III-a (Psalmii de la 73-89) – corespunde Leviticului
4. Cartea a IV-a (Psalmii de la 90-106) – corespunde Numerilor
5. Cartea a V-a (Psalmii de la 107-150) – corespunde Deuteronomului

Acest aranjament al lor pare sugerat de materialul găsit în ei.

De ce să studiem psalmii?

I. Ne este poruncit să-i folosim în închinarea noastră prin cântec şi pentru învăţătură.

Efes.5:19 Vorbiţi între voi cu psalmi (psalmoi), cu cântări de laudă (humnois) şi cu cântări duhovniceşti (ode pneumatikos), şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

În sine cuvântul grecesc “psalm” nu înseamnă doar “cântec”, dar mai are la origine şi cuvântul evreiesc “zmr”, care înseamnă a “pişca”, a “ciupi”, cu degetele (care-i termenul pentru stilul respectiv de cântat la ghitară?) corzile unui instrument. Este evident că au fost compuşi pentru a fi cântaţi la instrumente cu corzi, liră (alăută), sau harfă.

Col.3:16 Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţămire în inima voastră.

Iacov 5:13 Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă!

De cântat cu inima!
Psalmii au fost compuşi nu doar pentru a fi cântaţi cu instrumente, ci şi cu inima (aici, şi cei afoni se pot implica!).

Concluzie:
Cântatul psalmilor este o poruncă nou-testamentală inspirată de Dumnezeu şi rânduită pentru viaţa de zi cu zi a creştinilor. Deşi Creştinismul este opus veseliei profane, totuşi el încurajează bucuria şi veselia ce are o exprimare potrivită la adepţii lui. Astfel creştinii se presupun să cânte nu doar cu vocile lor ci şi din inima şi în inima lor, cu afecţiunile lăuntrice ale inimii lor, aceasta fiind o preocupare plăcută lui Dumnezeu la fel de plăcută cum ne este muzica nouă. Prin aceasta se face gloria lui cunoscută, şi este voia lui Dumnezeu.

(from Matthew Henry’s Commentary)

Un alt motiv pentru studierea psalmilor este pentru că,

II. Învaţă despre Hristos şi confirmă că Isus este Mesia, Hristosul, Mântuitorul. Aceştia sunt recunoscuţi ca fiind psalmii mesianici, sau profetici. (lucru care explică de ce se porunceşte nu doar să ne încântăm cu ei, ci şi să ne învăţăm cu ei; vezi, Efes.5:19)

Întreg Vechiul Testament a fost scris pentru a crea o anticipare a Mântuitorului şi a prezice venirea Lui. Dintre aceste preziceri şi prefigurări ale Lui foarte multe se găsesc în psalmi, o carte de cântări, la urma urmei. Cât se semnificativ ar trebui să fie lucrul acesta pentru mulţi dintre muzicienii creştini ai zilelor noastre care din lipsă de inspiraţie cântă despre “câte-n lună şi-n stele”!

În psalmi, avem un adevărat “fir mesianic” care poate fi urmărit cu precizie. Deşi unele întâmplări se referă în prima instanţă la David sau la experienţe/întâmplări din viaţa lui, totuşi multe dintre elementele expuse în psalmi nu se potrivesc nici unui personaj istoric, nici chiar lui David, ci doar lui Hristos.

Să urmărim puţin acest “fir mesianic”, al profeţirii Mântuitorului. Avem descrieri atât ale suferinţelor Sale cât şi ale domniei Sale glorioase se găsesc presărate peste tot locul.

Psalmul 2 – are ca temă: “Unsul Domnului”
Cuprinde expresii mesianice ca:

2 “Unsul Domnului”

6 ,,Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.” … Tu eşti Fiul Meu! … Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire… Daţi cinste Fiului… Ferice de toţi câţi se încred în El!

Acestea sunt expresii ale Domniei Sale eterne şi universale, ale Dumnezeirii Sale, şi ale binecuvântării celor ce se încred în El.

Psalmul 16 are ca temă, “Învierea Lui”

v.10 Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea.

Pasaj ce este citat de Petru (Fapte 2:27,31) în predica din ziua Cincizecimii, pentru a justifica uciderea şi învierea din morţi a celui pe care ei l-au răstignit. Este o clară descriere a biruinţei Sale asupra morţii, şi a existenţei Sale veşnice.

Psalmul 22 conţine una dintre cele mai neobişnuite preziceri, şi anume ale crucificării Lui înainte de cunoaşterea crucii ca obiect de tortură al romanilor.

v.1 Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit

Exact cuvintele de pe cruce din Matei 27:46, rostite în momentul morţii Sale. Apoi, avem descrise anticipat batjocurile duşmanilor Săi, exprimate tot cu aceeaşi ocazie (Mt.27:43).

v.7-8 Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: ,,S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubeşte!”

v.16 …mi-au străpuns mâinile şi picioarele

O surprinzător de exactă descriere a crucificării făcută cu o mie de ani înainte de introducerea pedepsei respective, ca manieră a morţii Sale (Ioan 20:20,25).

v.18 îşi împart hainele mele între ei, şi trag la sorţ pentru cămaşa mea.

Prezicerea morţii lui Isus sporeşte în detaliu prin această menţiune a lucrurilor ce se petreceau pe fondul morţii Sale.

Psalmul 41 – are ca temă “Trădarea Lui de către un prieten”

v.9 Chiar şi acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea.

Deşi David se referea în prima instanţă la prietenul său, Ahitofel (2Sam.15:12), Isus citează acest pasaj ca imagine a propriei Sale trădări de către Iuda Iscarioteanul (Ioan 13:18-27; Luca 22:47,48).

Psalmul 45 – are ca temă, “domnia unsului lui Dumnezeu”

6 Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate.
7… De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă.
17 Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate.

Din nou, avem descrisă într-un psalm domnia glorioasă a unui Rege, întronat pe un scaun de domnie veşnic. Nu se poate referi decât la regele etern care va descinde din familia lui David. Psalmul mai este de asemenea şi un cântec de nuntă al Mirelui Hristos cu Mireasa Lui, Biserica.

Psalmul 69 – face referire la, “Fiere şi oţet”

v. 21 Ei îmi pun fiere în mâncare, şi, când mi-e sete, îmi dau să beau oţet.

Acesta este un alt incident din moartea lui Hristos ce a fost prezis în psalmi, cu 1.000 de ani mai înainte de a se întâmpla!

Psalmul 72 – “domnia Sa glorioasă”

7 În zilele lui va înflori cel neprihănit, şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună.
8 El va stăpâni de la o mare la alta, şi de la Râu până la marginile pământului.
11 Da, toţi împăraţii se vor închina înaintea lui, toate neamurile îi vor sluji.
19 Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume! Tot pământul să se umple de slava Lui! Amin! Amin!

Într-adevăr, unele dintre expresii par să se refere la Solomon şi uriaşa lui influenţă şi renume, dar dimensiunea influenţei sale este clar depăşită în aceste declaraţii ale Domniei şi Împărăţiei lui Hristos, Unul ce este mai mare decât Solomon (Mat.12:42)!

Psalmul 78:2 – Va vorbi în pilde

V.2 Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi.

Iată un alt detaliu al vieţii pământeşti a Mântuitorului prin care se face referire la ceea ce a părut metoda lui preferată de învăţare. Prin pilde. Ea este prezisă în acest psalm. (Mt.13:34,35)

Psalmul 89 – Tronul lui David

3 ,,Am făcut legământ cu alesul Meu” -zice Domnul- ,,iată ce am jurat robului Meu David:
4 ,,Îţi voi întări sămânţa pe vecie, şi-n veci îţi voi aşeza scaunul de domnie.”
27 Iar Eu îl voi face întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului.
28 …. legământul Meu îi va fi neclintit.
35 Am jurat odată pe sfinţenia Mea: să mint Eu oare lui David?
36 Sămânţa lui va dăinui în veci; scaunul lui de domnie va fi înaintea Mea ca soarele;
37 ca luna, va dăinui pe vecie, şi ca martorul credincios din cer.

Dumnezeu a promis pe tronul lui David o Domnie nesfârşită unui “întâi-născut” al tuturor împăraţilor pământului. Acela nu este David, ci Isus!

Psalmul 110 – Un mântuitor care este rege şi preot

1 Domnul a zis Domnului meu: ,,Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale.”
4 Domnul a jurat, şi nu-I va părea rău: ,,Tu eşti preot în veac, în felul lui Melhisedec.”

Se face astfel referire aici la domnia eternă şi la preoţia nesfârşită a Mesiei. Isus l-a citat pasajul spunând că se referă la El, iar în epistola către Evrei, El este indicat ca preot după “rânduiala lui Melhisedec”, adică având o preoţie nesfârşită (Evrei 7:11-21).

Psalmul 118:22 – Respingerea Mesiei de liderii poporului Său

v.22 Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii.

Despre Isus se spune acest lucru, citat de mai multe ori în NT (Fapte 4:11; Mt.21:42; Marcu 12:10, etc.)

(“firul mesianic” al psalmilor este adaptat după “Halley’s Bible Handbook”)

Inspiraţia lor
Psalmii sunt extraordinar de inspiraţi! Ei constituie o parte esenţială a învăţăturii care-l descrie pe Mântuitorul Isus Hristos. Trebuie cunoscuţi! Multe din lucrurile care s-au spus despre El şi au ajuns să fie cunoscute despre El, se găsesc doar în aceste porţiuni ale psalmilor, şi nu altundeva.

Apostolii le-au folosit pentru a-l predica pe Isus ca Mesia, pentru a-l identifica Israelului pe Mântuitor. Şi noi putem face la fel.

Aplică:
La fel cum spunem că a-i oferi omului o speranţă de mântuire fără a-i vesti starea lui păcătoşenie înaintea lui Dumnezeu, este o amăgire, la fel a vorbi de Mântuitor fără a fi conştienţi de tot ce s-a prezis despre El şi cum a fost prefigurat, este la fel de neîntemeiat. Mi s-a atras atenţia asupra faptului că în sprijinul crezurilor lor mulţi creştini citează doar Noul Testament şi că în biserică noastră se învaţă prea puţin din Vechiul Testament. Credinţa noastră ar trebui la fel de mult să se inspire din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament. Este adevărat că fără Noul nu am avea credinţa, dar nici fără Vechiul. Pentru credinţa de care trebuie să răspundem (1Petru 3:15) uneori în faţa semenilor noştri putem să ne folosim şi de Vechiul Testament!

Un semn de maturitate “evanghelia din psalmi”
Pe fiecare pagină a psalmilor cititorul descoperă elemente ale vieţii sufletului şi ale trăirilor care sunt cu desăvârşire creştine. De multe ori s-a observat cum creştinul mai vârstnic doreşte alături de NT şi o copie a Psalmilor. Acesta pare să treacă cu uşurinţă de la Evanghelii la psalmi şi înapoi, fără să aibe senzaţia că trece de la un nivel spiritual, la altul. Experienţa religioasă a fost atât de bine descrisă şi pătrunsă de psalmişti încât în perioada apostolică nu s-a compus nici o carte creştină care să înlocuiască psalmii!

Psalmii mai deţin valoare practică pentru creştin şi pentru că,

1) Psalmiştii sunt întotdeauna (fără excepţie) reverenţi în apropierea de Dumnezeire. Domnul Dumnezeu este pentru ei sfânt, infinit de sfânt.

Ps.99 3 Să laude oamenii Numele Tău cel mare şi înfricoşat, căci este sfânt! 5 Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru, şi închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui, căci este sfânt! 9 Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru, şi închinaţi-vă pe muntele Lui cel sfânt! Căci Domnul, Dumnezeul nostru, este sfânt!

Astfel Ps.95-100 reprezintă modele de adorare şi închinare lui Dumnezeu.

2) Psalmiştii zugrăvesc amplu trăirea sufletului cu Dumnezeu. Cum acesta tânjeşte şi însetează după El. Psalmii 42 şi 63 servesc de exemplu.

Ps.42:1-2 Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?

Ps.63:1 Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă.

Aceste descrieri ale trăirilor sufleteşti cu Dumnezeu pot constitui puncte sigure de reper pentru a compara şi evalua propriile noastre trăirii în viaţa cu Dumnezeu. Cunoaştem noi aceeaşi intensitate a sentimentului religios? Avem noi aceeaşi sete şi dorinţă de a comunica cu Dumnezeu? Cunoaştem noi aceeaşi satisfacţie, bucurie, mulţumire în relaţia noastră cu Dumnezeu?

Ps.63:3-7 Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele cântă laudele Tale. Te voi binecuvânta dar toată viaţa mea, şi în Numele Tău îmi voi ridica mâinile. Mi se satură sufletul ca de nişte bucate grase şi miezoase, şi gura mea Te laudă cu strigăte de bucurie pe buze, când mi-aduc aminte de Tine în aşternutul meu, şi când mă gândesc la Tine în timpul priveghiurilor nopţii. Căci Tu eşti ajutorul meu, şi sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale.

Sau,

Ps.84:2-3 Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului, inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu! Până şi pasărea îşi găseşte o casă acolo, şi rândunica un cuib unde îşi pune puii… Ah! altarele Tale, Doamne al oştirilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu!

3) Psalmiştii ne învaţă cum să-l lăudăm pe Dumnezeu. De departe, aceasta pare a fi specialitatea psalmilor. Ei dezvăluie un surprinzător bogat vocabular de cuvinte de laudă pentru Dumnezeu, dar spontane şi autentice, nu forţate şi comandate de vreun interes. De multe ori, noi nu ne găsim cuvintele în închinare şi rugăciune. Putem să învăţăm din psalmi!

4) Psalmiştii aduc bucurie în casa lui Dumnezeu. Psalmii 84 şi 122 sunt expresii clasice de bucurie în închinarea publică adusă lui Dumnezeu.

5) Psalmiştii descriu binecuvântările (relaţiei cu) practicării prezenţei lui Dumnezeu. În Ps.23 şi 91 este arătat cum credinciosul se bucură de protecţia şi prezenţa credincioasă a Domnului. Păstorul Cel Bun este întotdeauna alături să ocrotească şi să mângâie. Umbra Celui Atotputernic este peste sfântul care locuieşte în locaşul tainic al Celui Prea Înalt.

Dumnezeu este refugiul, turnul tare, sau de scăpare, locul de adăpost, al credinciosului, o imagine extrem de dragă psalmiştilor. Ajutorul Său, ni se aminteşte, este întotdeauna disponibil şi uşor de găsit. Contrar la ceea ce am gândi, puterea şi maiestatea lui Dumnezeu nu-i copleşeşte pe cântăreţii inspiraţi, ci devin temele unor compoziţii devotate.

6) Psalmiştii dezvăluie prezenţa lui Dumnezeu în natură. Nu descriu neapărat căutarea Lui în creaţia Sa, ci mai degrabă aceasta o iau de la sine şi descriu descoperirea Lui în fiecare tunet, în fiecare pală de vânt, în fiecare strălucire a fulgerului, şi văd mâna Lui în împlinirea nevoilor oamenilor şi animalelor. Astfel, Ps.104 este denumit “Un imn al Creaţiei”, Ps.29, “Iehova, un Dumnezeu al furtunii”, iar prima jumătate a Ps.19, “Cerurile ne spun…”

7) Psalmiştii descriu importanţa fundamentală a Cuvântului lui Dumnezeu. Dragostea şi dependenţa de El. Ps.119 este cel mai însemnat. Nimic nu se aseamănă cu această odă a Cuvântului scris şi a rolului lui în viaţa credinciosului. Cineva a numit Ps.119, “alfabetul sfânt al cărturarului Sionului”. Cuvântul este simbolizat în candela şi lumina revelatoare şi călăuzitoare, într-un izvor de speranţă şi mângâiere.

8) Psalmiştii par foarte convinşi de providenţa lui Dumnezeu. Demonstrează o încredere nemijlocită în providenţa divină atât generală cât şi specială. Astfel, Ps.65 vorbeşte de bunătatea lui Dumnezeu în udarea pământului cu ploaie şi luminarea şi încălzirea acestuia cu soare, în darea belşugului pământului, în roadele recoltelor şi numărul turmelor.

Aplicaţie: Pentru cei interesaţi îndeosebi de misiunea creştină, dar în general pentru toţi creştinii, aceşti psalmii ar trebui să-i uşureze de grija zilei de mâine! “Domnul, păzitorul tău” a fost citit în familie de David Livingstone în dimineaţa când a plecat misionar în Africa.

“Toată paleta trăirilor umane” psihologii au numărat câteva sute de emoţii umane; Psalmii le cuprind pe toate!!
Psalmii sunt utili şi pentru că descriu întreaga paletă de trăiri omeneşti ale omului aflat între Dumnezeu şi lumea aceasta. Fiecare trăire cunoscută omului este minunat exprimată în psalmi. Mânie, bucurie, exultare, încredere, pocăinţă, îndoială, sau chiar răzbunare. Psalmii reprezintă o adevărată anatomie a părţilor sufletului, spun unii. Eu spun că,

“Psalmii sunt un om viu ce trăieşte suspendat între Cer şi Pământ, exprimând de pe aceea poziţie ce simte”.

“Sunt mâna lui Dumnezeu ce se joacă pe claviatura sufletului uman!” (V.McGee)

Ei mai exprimă o profundă dorinţă a omului pentru comuniunea cu Dumnezeu.

Ei exprimă apăsat dragosteaîndurarea şi mila lui faţă de cei drepţi, cât şi mânia şi răzbunarea Sa împotriva celor nedrepţi şi nelegiuiţi.

Utilitate practică
Cineva îi poate folosi pentru a încuraja, pentru a mângâia şi pentru a da speranţă. De aici valoarea lor didactică. Psalmii pot uşor deveni cartea de cântări şi rugăciuni ale creştinului, sursa lui de dovezi ale Mântuitorului, sau ghidul său pentru o viaţă dreaptă şi sfântă (Mark Copeland “The Executable Outlines”).

Speranţă dincolo de moarte!
Ei exprimă speranţa atât de binecunoscută creştinului, aceea de viaţă veşnică în prezenţa Dumnezeului Atotputernic şi a Fiului Său. La întrebarea lui Iov, ce se întâmplă cu omul după ce va muri, “va învia el din nou?” psalmii prezintă răspunsuri peste care nimeni nu poate sări astăzi.

Deşi uneori psalmiştii par copleşiţi de deznădejde, uneori din cauza înconjurării lor cu necazuri şi moarte în tot locul, aceştia exprimă destul de răspicat nemurirea sufletului celor drepţi înaintea lui Dumnezeu.

Astfel, în Ps.16 se declară cum psalmistul îl are “pe Domnul necurmat înaintea ochilor” lui, psalmistul afirmând credinţa în învierea din morţi, şi nu în dispariţia sa după moarte (8-11).

8 Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin.
9 De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte, şi trupul mi se odihneşte în linişte.

În Ps.17:13-15 vederea feţei lui Dumnezeu după moartea în trup este preferabilă psalmistului fericirii şi prosperităţii din lumea aceasta. (Ce palmă dă acesta materialismului compatrioţilor mei!)

13 Scoală-te, Doamne, ieşi înaintea vrăjmaşului, doboară-l! Izbăveşte-mă de cel rău cu sabia Ta!
14 Scapă-mă de oameni, cu mâna Ta, Doamne, de oamenii lumii acesteia, cari îşi au partea lor în viaţa aceasta, şi cărora le umpli pântecele cu bunătăţile Tale. Copiii lor sunt sătui şi prisosul lor îl lasă pruncilor lor.
15 Dar eu, în nevinovăţia mea, voi vedea Faţa Ta: cum mă voi trezi, mă voi sătura de chipul Tău.

În Ps.73 autorul lui îşi dobândeşte odihna minţii şi sufletului său gândindu-se la certitudinea părtăşiei cu Dumnezeu ce nu va putea fi întreruptă

23 Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă;

24 mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.

25 Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine.

26 Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire.

Despre Ps.49 se spune pe drept cuvânt că reprezintă culmea Vechiul Testament în speranţa vieţii după moarte. Moartea devine păstorul celor răi care se încred în bogăţii, în timp ce Dumnezeu îl scapă de credincios din puterea locuinţei morţilor şi duce sufletul credincios la El.

4 Eu îmi plec urechea la pildele care îmi sunt insuflate, îmi încep cântarea în sunetul arfei.
5 Pentru ce să mă tem în zilele nenorocirii, când mă înconjoară nelegiuirea potrivnicilor mei?
6 Ei se încred în avuţiile lor, şi se fălesc cu bogăţia lor cea mare.
7 Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării.
8 Răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că nu se va face niciodată.
9 Nu vor trăi pe vecie, nu pot să nu vadă mormântul.
10 Da, îl vor vedea: căci înţelepţii mor, nebunul şi prostul deopotrivă pier, şi lasă altora avuţiile lor.
11 Ei îşi închipuie că veşnice le vor fi casele, că locuinţele lor vor dăinui din veac în veac, ei, cari dau numele lor la ţări întregi.
12 Dar omul pus în cinste nu dăinuieşte, ci este ca dobitoacele cari se taie.
13 Iată ce soartă au ei, cei plini de atâta încredere, precum şi cei ce îi urmează, cărora le plac cuvintele lor. –
14 sunt duşi ca o turmă în locuinţa morţilor, îi paşte moartea, şi în curând oamenii fără prihană îi calcă în picioare: li se duce frumuseţea, şi locuinţa morţilor le este locaşul.
15 Dar mie Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din locuinţa morţilor, căci mă va lua supt ocrotirea Lui. –
16 Nu te teme când se îmbogăţeşte cineva, şi când i se înmulţesc vistieriile casei;
17 căci nu ia nimic cu el când moare: vistieriile lui nu se pogoară după el.
18 Să se tot creadă omul fericit în viaţă, să se tot laude cu bucuriile pe cari şi le face,
19 căci tot în locuinţa părinţilor săi va merge, şi nu va mai vedea lumina niciodată.
20 Omul pus în cinste, şi fără pricepere, este ca dobitoacele pe cari le tai.

La urmă Dumnezeu îl va lua la El pe psalmist şi este ceea ce el exprimă cu convingere. Privind atunci în jur la toată nedreptatea şi materialismul feroce al semenilor săi, în perspectiva acestei neclintite asigurări îşi dă seama cât de zadarnică este invidia pe care ar putea să o aibe faţă de situaţia lor din această lume. Cât de potrivite sunt concluziile pe care fiii lui Core le trag pentru zilele noastre.

“Fii lui Core” – una dintre primele trupe de închinare nu a avut un sfârşit prea fericit! La câte trupe ar trebui să se li se întâmple acelaşi lucru!

2Cronici 20:19 Leviţii dintre fiii Chehatiţilor şi dintre fiii Coreiţilor s-au sculat şi au lăudat cu glas tare şi puternic pe Domnul, Dumnezeul lui Israel.

După Moise, scrierea psalmilor a avut culmile şi văile lor. În perioada lui David, lirica sacră a atins o maturitate deplină. În perioada lui Solomon, crearea psalmilor a început să decadă. Aceasta era epoca “proverbului”. Doar în două prilejuri scrierea psalmilor a mai cunoscut culmea şi inspiraţia care i-a făcut demni să fie păstraţi de Duhul în Cuvânt. Şi anume, în vremea lui Iehosofat (circa, 875, î.H.) şi din nou, în vremea lui Ezechia (circa 725, î.H.).

CONCLUZIE

Psalmii s-au născut în perioade de intensă trăire religioasă… dacă este să-I cântăm un cântec inspirat, trebuie să o “ducem bine” cu Dumnezeu!!

Studii în Psalmi

II

Psalmul 95


Majoritatea dintre noi tind să se închine muncii lor, să lucreze din joacă, şi să se joace la închinare.

Recapitulare:

Data trecută am inaugurat o serie de studii în Psalmi. La ce sunt buni psalmii? De ce să-i studiem? Aceştia sunt necesari creştinului din mai multe motive:

  • abundă în descrieri profetice ale lui Hristos ei ne învaţă despre Mântuitorul şi ne confirmă cine este Acesta. Data trecută am urmărit un “fir mesianic” ce este desfăşurat cu o precizie perfectă în psalmi. Multe din lucrurile care s-au spus despre El şi care au ajuns să fie cunoscute despre El, se găsesc doar în aceste porţiuni ale psalmilor, şi nu altundeva.
  • Asemenea apostolilor şi primilor creştini şi noi putem folosi psalmii pentru a dovedi cine este Mântuitorul!
  • În Noul Testament i se porunceşte creştinului să-i cânte lui Dumnezeu şi să-şi încânte fraţii cu psalmi. De ce? Rolul lor de a aduce asigurare, mângâiere, încurajare este unic. Creştinul trebuie să cânte atât din inima lui cât şi în inima lui.

Alte motive pentru care psalmii trebuie studiaţi:

1) Psalmiştii sunt întotdeauna (fără excepţie) reverenţi în apropierea de Dumnezeire.
2) Psalmiştii zugrăvesc amplu trăirea sufletului cu Dumnezeu. Cum acesta tânjeşte şi însetează după El.
3) Psalmiştii ne învaţă cum să-l lăudăm pe Dumnezeu.
4) Psalmiştii aduc bucurie în casa lui Dumnezeu.
5) Psalmiştii descriu binecuvântările (relaţiei cu) practicării prezenţei lui Dumnezeu. Ocrotirea şi protecţia lui Dumnezeu. Dumnezeu, Adăpostul şi turnul de scăpare al credinciosului.
6) Psalmiştii dezvăluie prezenţa lui Dumnezeu în natură.
7) Psalmiştii descriu importanţa fundamentală a Cuvântului lui Dumnezeu.
8) Psalmiştii par foarte convinşi de providenţa lui Dumnezeu. Purtarea Lui de grijă. În misiune psalmii reprezintă o comoară de asigurări ale purtării de grijă a lui Dumnezeu. Urmărind întâmplările şi prigoanele la care a fost supus David, putem vedea cum Dumnezeu a intervenit spre scăparea acestuia. Noi putem fi încurajaţi realizând că Dumnezeul lui David este şi Dumnezeul nostru!
9) “Toată paleta trăirilor umane” psihologii au numărat câteva sute de emoţii umane; Psalmii le cuprind pe toate!
Psalmii sunt utili şi pentru că descriu întreaga paletă de trăiri omeneşti ale omului aflat între Dumnezeu şi lumea aceasta. Fiecare trăire cunoscută omului este minunat exprimată în psalmi. Mânie, bucurie, exultare, încredere, pocăinţă, îndoială, sau chiar răzbunare. Psalmii reprezintă o adevărată anatomie a părţilor sufletului, spun unii.
10) Psalmii exprimă o constantă speranţă în veşnicie şi în viaţa de după moarte.

După cum aţi auzit data trecută, există mai multe tipuri de psalmi. Există vreo cinci categorii de psalmi.

  • mesianici (sau, profetici)
  • de răzbunare (“imprecaţie”); foarte criticaţi dintr-o lipsă de interpretare corectă!
  • de pocăinţă (penitenţă)
  • istorici
  • de laudă

Pentru astăzi am ales un psalm care face parte dintre cei de laudă conţinând în acelaşi timp şi elemente de învăţătură, sau prefigurări ale viitoarei odihne în Hristos a credinciosului. Şi anume,

Psalmul 95

1 Veniţi să cântam cu veselie Domnului, si să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre.
2 Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!
3 Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare mai presus de toţi dumnezeii.
4 El tine în mâna adâncimile pământului, si vârfurile munţilor sunt ale Lui.
5 A Lui este marea, El a făcut-o, si mâinile Lui au întocmi uscatul:
6 veniţi să ne închinăm si să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!
7 Căci El este Dumnezeul nostru, si noi suntem poporul păşunii Lui, turma, pe care o povăţuieşte mâna Lui… O! de aţi asculta azi glasul Lui! –
8 ,,Nu vă împietriţi inima, ca la Meriba, ca în ziua de la Masa, în pustie,
9 unde părinţii voştri M-au ispitit, si M-au încercat, măcar că văzuseră lucrările Mele.
10 Patruzeci de ani M-am scârbit de neamul acesta, si am zis: ,,Este un popor cu inima rătăcită; ei nu cunosc căile Mele.”
11 De aceea am jurat în mânia Mea: ,,Nu vom intra în odihna Mea!”

Acesta se poate numi şi o “invitaţie la închinare” pentru că este un psalm de îndemnare la închinare. Spurgeon a spus că, “Poartă cu sine un ecou asemănător cu cel al clopotelor de biserică şi asemenea lor poate răsuna atât vesel cât şi grav. La prima bătaie, un clopot poate răsuna vioi pentru ca apoi să capete tonuri grave asemenea unui marş de înmormântare, într-adevăr, acela al generaţiei ce a pierit în pustie.” (C.Spurgeon, “Treasury of David”)

Împărţirea psalmului:

  • prima lui parte conţine o invitaţie la închinare, (de la vers.1, la vers.7a-b) iar
  • a doua parte, un avertisment serios (de la vers.7c, la vers.11)

Prima parte este o invitaţie cu raţiuni (motive) de închinare, iar cea de-a doua parte este o invitaţie cu avertismente. Având versetul şase ca centru al psalmului. Inima lui.

Vechiul Testament se interpretează cu Noul Testament!
Pentru înţelegerea acestui psalm trebuie să apelăm la explicaţii oferite de cel ce s-a inspirat din el într-o carte a Noului Testament. Şi anume, din epistola lui Pavel către Evrei, cap.3 şi 4, unde apar porţiuni din acest psalm pe care Pavel le foloseşte pentru a explica transformarea Sabatului Vechiului Testament în odihna veşnică a credinciosului din Noul Testament (sabatarienii ar trebui să acorde mare atenţie aici!) . Însă până acolo nu putem să trecem cu vederea explozia de laudă a cântăreţului David, şi care este identificat ca atare de către Evrei 4:7.

El hotărăşte din nou o zi: ,,Astăzi,” -zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: ,,Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!”

Psalmul acesta este evident inspirat şi profetic pentru prevestirea zilelor Evangheliei şi a harului. Se vorbeşte despre o zi. Ziua în care Dumnezeu ne vorbeşte direct prin intermediul Fiului Său, Cuvântul întrupat propunându-ne o altă odihnă ca cea pe care au primit-o evreii în Canaan. Este vorba de odihna veşnică, nesfârşită şi nelimitată doar pe durata unei singure zile!

Pentru aceea zi, David îl laudă pe Dumnezeu şi îl avertizează pe omul neascultător care întârzie să intre în odihna Lui inaugurată de “aceea zi”.

Ne învaţă acest psalm cum să-l lăudăm pe Dumnezeu şi ne spune de ce să o facem? Fără îndoială! Să luăm drept puncte de reper experienţa lui David şi să ne întrebăm singuri:

  • Priviţi la vers. 1: cântăm noi de veselie Domnului? Strigăm noi de bucurie către Stânca mântuirii noastre? Acest psalm debutează cu, “veniţi să cântăm cu veselie…”
    Priviţi la vers.2 : venim noi înaintea Lui cu laude? Facem noi să răsune cântece în cinstea Lui? Acest psalm spune în vers.2, “Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!”
  • Priviţi la vers.6 : ne închinăm cu adevărat, ne plecăm genunchiul înaintea Lui, şi mai ales ne smerim înaintea Lui? Priviţi la vers.6

Avem noi aceleaşi motive în închinare ca cele înşiruite aici de David? Dacă nu, poate că ştim de ce închinarea noastră este săracă şi lipsită de dinamism.

V.6 veniţi să ne închinăm si să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!

David ştia cel mai bine cum este să fi smerit! Ne-a dovedit-o în Ps.51. Despre David se pot spune multe lucruri rele, dar nu se poate spune că şi-a împietrit inima faţă de Dumnezeu atunci când a păcătuit. De aceea, el a devenit pentru creştin un model de frângere a inimii înaintea Domnului, motiv pentru care Acesta îl numeşte un “om după inima Lui”. Ascultaţi-l rugându-se în Ps.51.

Psalmul 51
14 Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, si limba mea va lăuda îndurarea Ta.
15 Doamne, deschide-mi buzele, si gura mea va vesti lauda Ta.
16 Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus: dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot.
17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită si mâhnită.
18 În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului, si zideşte zidurile Ierusalimului!
19 Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi de tot si jertfe întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău vitei.

O invitaţie la închinare

1 Veniţi să cântăm cu veselie Domnului, si să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre.
2 Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!

Psalmistul încurajează pe cei din adunarea lui Dumnezeu şi pe el însuşi să-l laude pe Dumnezeu, căci aceasta este o datorie a creaturi pe care să o îndeplinească cu cele mai vioaie sentimente şi bună dispoziţie. Avem mare nevoie să fim încurajaţi să facem aşa, de cele mai multe ori fiind posomorâţi şi inconştienţi faţă de această datorie a noastră.

Este o obligaţie… dacă nu-l cunoaştem!
O considerăm ca fiind o obligaţie religioasă de a-I aduce laudă atunci când nu-L cunoaştem, când calităţile şi însuşirile Sale ne sunt ascunse şi când nu realizăm măreţia Lui ca Rege mai presus de orice rege, că El este Susţinătorul universului şi că întreg pământul îi aparţine de drept doar Lui.

Dar,

“Dacă nu am învăţat să ne închinăm, nu contează cât de bine facem orice altceva!”

Erwin W. Lutzer (1941- )

Putem deja să desprindem câteva caracteristici ale închinării şi laudei autentice. Aşa ar trebui să fie şi lauda şi închinarea pe care noi să I-o aducem Lui în această biserică!

1) Cum ar trebui Dumnezeu să fie lăudat? Cu o bucurie sfântă şi cu veselie.

Iată cum ar trebui să-i cântăm Domnului: “cu veselie şi cu bucurie” Foarte diferit de felul în care de multe ori îi cântăm.

Strong: 7321 ruwa’ (roo-ah’); a primitive root; to mar (especially by breaking); figuratively, to split the ears (with sound), i.e. shout (for alarm or joy): KJV– blow an alarm, cry (alarm, aloud, out), destroy, make a joyful noise, smart, shout (for joy), sound an alarm, triumph.

Expresiile evreieşti vorbesc despre sunetul pe care ar trebui să-l scoatem în cântecul nostru, şi anume că trebuie să fie unul care să sfâşie liniştea, să facă să ţiuie urechile, să sune a triumf. Strigătul către El nu poate să nu pătrundă dincolo de pereţii acestei case. Doar asta poate să însemne, să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre!

Aplică: Întrebaţi-vă ce anume ar trebui să simţiţi pentru a putea avea în mod autentic o astfel de manifestare, ca ea să fie reală şi nu prefăcută. Nu cumva mântuirea noastră trebuie să fie o experienţă actuală, reală şi pătrunzătoare în fiecare sferă a vieţii? Trebuie, dacă este ca noi să-i strigăm de bucurie!

“Nu mă adresam d-voastră, domnule Preşedinte!”
Se povesteşte că pe vremea când Bill Moyers era asistentul special al Preşedintelui american Lyndon B. Johnson, i s-a cerut să mulţumească pentru mâncare servită la masa din unul din apartamentele din Casa Albă. Când Moyers a început să se roage cu o voce joasă, Preşedintele l-a întrerupt zicându-i “vorbeşte mai tare! vorbeşte mai tare!”. În aceea clipă, pastorul texan s-a oprit în mijlocul propoziţiei şi a replicat: “Nu mă adresam d-voastră, domnule Preşedinte!”

Să cunoaştem mântuirea să avem parte de ea!!

Ca să-i strigăm de bucurie trebuie mai întâi să cunoaştem mântuirea Lui şi să-l cunoaştem pe Dumnezeu ca “Stâncă a Mântuirii”. Să avem certitudinea şi siguranţa mântuirii pentru că-i cunoaştem făgăduinţa oferită în Isus Hristos care spune că, “pe cel ce vine la El, nu-l va izgoni”!

Ioan 6 Isus vorbeşte aici!
37 Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; si pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară:
38 căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.
39 Si voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.
40 Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul, si crede în El, să aibă viata vecinică; si Eu îl voi învia în ziua de apoi.”

Pentru cei ce nu cunosc mântuirea veselia lor se va transforma în plâns şi bucuria lor este înşelătoare, de cele mai multe ori, trecătoare. Însă pentru cei mântuiţi, ea (mântuirea) ar trebui să fie o sursă constantă de bucurie şi veselie. Cât de slabi suntem însă la acest capitol şi cât de posaci trecem prin această lume! Cum ar putea alţii să vrea să fie mântuiţi dacă nu văd nimic la noi care să-i atragă? Când bucuria şi veselia noastră sunt aspecte atât de rar întâlnite ale vieţilor noastre creştine!

Două contraste majore
La citirea legii şi aflarea veştii păcătoşeniei lor

Neemia 8:9 Dregătorul Neemia, preotul si cărturarul Ezra, si Levitii cari învăţau pe popor, au zis întregului popor: ,,Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru; să nu vă bociţi si să nu plângeţi!” Căci tot poporul plângea când a auzit cuvintele Legii.
Iacov 4:9 Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă si plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire, si bucuria voastră în întristare:
Iacov 5:1 Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi si tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor, cari au să vină peste voi.

Concluzie: Dar pentru cei ce sunt mântuiţi…

1 Veniţi să cântam cu veselie Domnului, si să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre. 2 Să mergem înaintea Lui cu laude, să facem să răsune cântece în cinstea Lui!

2) Cum ar mai trebui Dumnezeu să fie lăudat?
Pe lângă veselie şi bucurie, să-l lăudăm cu o teamă sfântă, şi cu smerenie.

V. 6 Veniţi să ne închinăm si să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!

Să ne plecăm genunchiul aşa cum se cuvine cuiva care ne este cu mult superior nouă, creaturile Sale. Să ne plecăm genunchiul ca unii care recunoaştem distanţa infinită dintre noi şi El. Să ne plecăm genunchiul ca unii care ne recunoaştem nevrednicia pentru ofensele aduse Lui şi care ar trebui să ne atragă asupra noastră mânia Lui, şi nu mila Lui.

Deşi o spunem foarte des că poziţia corpului nu contează în a ne exprima dragostea faţă de Dumnezeu, în a ne exprima respectul şi a-l cinsti, aceasta (poziţia corpului) contează foarte mult. Prin poziţia corpului putem să oferim expresii exterioare de respect, seriozitate şi umilinţă. Este astfel nevoie uneori să ne ridicăm în picioare, să ne plecăm pe genunchi, să ne plecăm capetele, etc. Prin a fi mişcaţi interior de sfinţenia şi măreţia Lui, putem să ne mişcăm exterior şi membrele noastre, ce uneori le utilizăm în scopuri josnice!

O bună ilustraţie a ceea ce spun, urmează…

Pe genunchi, la Washington!
Timp de vreo doi ani după 1976, în fiecare vară, Hans Mulikin, un predicator laic baptist din localitatea Marshall, statul Texas, a ales să străbată distanţa dintre orăşelul lui şi capitala, Washington, pe genunchi. Pe data de 22 noiembrie 1979 acesta şi-a încheiat marşul său de 2 ani şi 1, lung de 2.560 de km pentru a i se spune că Preşedintele Carter era prea ocupat ca să-l primească!
La întrebările presei privind motivaţia gestului său, d-l Mulikin a explicat: “Am dorit doar să arăt Americii că trebuie să se plece pe genunchi şi să se pocăiască… Este ceva ce am avut pe inimă să fac pentru ţara mea.”
D-l Mulikin a mai precizat în interviul său că, “partea cea mai grea a marşului în genunchi a fost să…îngenuncheze pentru prima oară!” Tot timpul marşului a purtat nişte genunchiere şi un tricou pe care erau înscrise iniţialele S.O.N. (engl., “Fiul”), şi care reprezentau un slogan, “Save Our Nation”. În fiecare seară după ce îşi sfârşea porţia de ţârâit se întorcea în fugă la maşina în care dormea peste noapte şi cu care pleca a doua zi dimineaţa spre locul unde şi-a încheiat în seara precedentă marşul. Doar primăvara şi vara d-l Mulikin se angaja în acest efort, iar iarna şi-o petrecea la locul lui de muncă de la un atelier de cherestea.
Noi putem admira zelul lui Mulikin. Nu prea ştim ce să spune despre înţelepciunea sa, cu toate acestea Biserica are de învăţat din marşul său simbolic. Biserica va avansa doar pe genunchi, rugându-se. Pentru cei care îşi doresc trezire spirituală este bine ştiut faptul că “partea cea mai grea” este să îngenunchezi pentru prima oară!

Prin a ne smeri, ne supunem Lui, iar prin a ne pleca genunchiul îl respectăm. Cineva a mai spus că, “statura cea mai impunătoare a unui bărbat

Îngenunchierea mai reprezintă şi ascultarea pe care i-o arătăm:
“Dacă închinarea pe care i-o aducem lui Dumnezeu nu se schimbă, aceasta nu se poate numi cu adevărat închinare. A sta înaintea Părintelui Veşniciei nu poţi să nu te schimbi. Închinarea începe cu o sfântă aşteptare şi se termină într-o sfântă ascultare.” Adaptare după, Richard J. Foster (1942- )

Raţiunile care ni se oferă ca să ne închinăm

3 Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare mai presus de toţi dumnezeii.
4 El tine în mâna adâncimile pământului, si vârfurile munţilor sunt ale Lui.
5 A Lui este marea, El a făcut-o, si mâinile Lui au întocmit uscatul:

Psalmul 135:6 Domnul face tot ce vrea în ceruri si pe pământ, în mări si în toate adâncurile.

A făcut anul acesta în Turcia, în America prin uragane şi taifunuri şi oricât de multe ar fi măsurile de prevedere pe care oamenii şi le iau, ei nu pot stăvili furia naturii aşa cum este controlată şi dirijată de Creatorul ei.

Ca unii mişcaţi lăuntric de măreţia Lui ca Dumnezeu şi de Domnia şi Stăpânirea Lui ca Împărat peste întreg Universul se presupune ca reacţia noastră exterioară cuvenită să fie cântatul cu glas al cântecelor, vestirea acestei măreţii, cât şi compararea acestor atribute ale Sale cu păcătoşenia noastră, activitate care să rezulte în laudă pentru bunătatea Lui nemărginită faţă de noi, şi laudă pentru milă în oferirea Fiului ca jertfă de ispăşire a păcatelor noastre. Dacă ne angajăm cu sinceritate în această activitate de mărire şi lăudare a Lui, şansele sunt ca şi alţii să fie atraşi şi încurajaţi să exprime ceea ce sunt datori să-i exprime.

Cred că Pavel a făcut o legătură între această lăudare conştientă a Lui şi evanghelizare:

1Corinteni 14
15 Ce este de făcut atunci? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga si cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta si cu mintea. …
24 Dar dacă toţi proorocesc, si intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi.
25 Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu fata la pământ, se va închina lui Dumnezeu, si va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.
26 Ce este de făcut atunci, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învăţătura, altul o descoperire, altul o vorbă în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească.

Trebuie observat că invitaţia lui David de a veni, de a ne închina, este adresată în special adunării. Nu vrea să o facă singur şi nu se adresează sufletului său, ca în alte ocazii.

Dacă bisericile s-ar angaja în a recunoaşte în închinarea lor măreţia şi stăpânirea absolută a Domnului, în a vesti calităţile şi însuşirile Dumnezeirii, dealtfel văzute în mod desluşit de la întemeierea lumii în lucrurile pe care El le-a făcut, mai mulţi oameni şi-ar vedea răutatea şi păcătoşenia inimilor lor şi poate vor cădea la pământ, mărturisind că Dumnezeu este într-adevăr în mijlocul lor.

Pentru ca aceasta să se întâmple, mare parte a cântecelor noastre trebuie să răsune mai mult în urechile lui Dumnezeu decât în urechile semenilor noştri. Adică, să nu se cânte pentru a-i impresiona pe oameni, ci să se cânte cu adevărat “Stâncii Mântuirii”!

Ilustraţii:

“The Beechers”
Una dintre problemele bisericii din vremurile noastre este statului de celebrităţi a multor predicatori, pastori şi învăţători creştini. Mulţi dintre aceştia sunt pur şi simplu adoraţi şi veneraţi de ascultătorii lor. Merită amintit aici un incident despre care a scris Lyman Beecher Stowe în cartea lui numită, “Saints, Sinners, and Beechers” (adică, “Sfinţi, păcătoşi şi Beechers”; adepţi ai lui Beecher). În această carte se povesteşte cum celebrul pe atunci Henry Ward Beecher a fost înlocuit deliberat de către fratele său Thomas K. Beecher la biserica Plymouth Church din Brooklyn, New York. Astfel mulţi curioşi au venit la biserică pentru a-l auzi vorbind pe celebrul Henry Beecher. Dar în momentul când Thomas Beecher s-a ridicat la amvon pentru a vorbi unii dintre oamenii din public s-au ridicat şi au început să se îndrepte spre ieşire. Sesizând că sunt dezamăgiţi fiindcă era înlocuit de fratele său, Beecher şi-a ridicat mâna cerând linişte şi a anunţat: “Toţi cei ce au venit aici în această dimineaţă pentru a-l venera pe Henry Ward Beecher pot pleca din biserică. Toţi cei ce au venit să se închine lui Dumnezeu, pot rămâne”.

Se întâmplă şi la noi asemenea lucruri? În timp ce erau la mare acum câţiva ani, împreună cu Cornel am vrut să nu petrecem şi Duminica la plajă, ci să mergem la o biserică din Constanţa. Nu am vrut să mergem la o biserică din stabilimentul religios al localităţii ci la una nouă, poate independentă de cultele existente, dar bineînţeles dependentă de Hristos. Ei bine, am găsit una într-o sală de cinema, probabil închiriată. Am decis astfel să mergem acolo. Serviciul a început destul de molcom cu închinarea prin cântec. Unele cântece ne erau cunoscute, altele nu. După terminarea cântărilor, care nu au excelat nici în entuziasm nici în pasiune, a urmat predica. După încheierea predicii au mai cântat două cântece şi au trecut la anunţuri. Anunţurile s-au terminat cu anunţarea zilei de naştere a unuia dintre misionari americani, probabil unul dintre liderii acestei biserici. Spre surprinderea mea şi a lui Cornel întreaga adunare a izbucnit asurzitor cu un “Happy Birthday”! Atunci, am privit unul la celălalt şi ne-am zis, “aha, uite la cine se închină ăştia!!”, şi am plecat pentru a nu ne mai întoarce niciodată la aceea biserică!

“Nu ştiu care sunt planurile preşedintelui pentru deseară, dar ştiu că Dumnezeu va fi acolo!”
Într-o seară de ajun de Crăciun a sunat telefonul în biroul pastorului unei biserici din Washington, D.C. pe care o frecventa şi Preşedintele Franklin Roosevelt. “Spuneţi-mi Reverend”, a întrebat vocea la telefon, “ţineţi un serviciu de Crăciun în seara aceasta?” Când i s-a răspuns că se va ţine un serviciu în seara respectivă de ajun de Crăciun cel ce a sunat a mai întrebat, “Îl aşteptaţi şi pe Preşedintele Roosevelt să vină?”. “Asta nu ştiu” a răspuns răbdător pastorul, “şi, nu ştiu care sunt planurile Preşedintelui pentru deseară, dar ştiu că Dumnezeu va fi acolo!”

Întâmplarea următoare s-a petrecut în timpul vieţii lui Luis al XVI-lea al Franţei. Într-o Duminică când împreună cu suita lui a sosit la biserică regele nu a găsit pe nimeni acolo ci doar pe episcopul Fenelon, predicator la curte. Surprins să vadă toată biserica goală regele l-a întrebat pe Fenelon, “Unde este toată lumea? De ce nu este nimeni prezent la biserică în această dimineaţă?” Atunci predicatorul i-a răspuns că, “am anunţat în biserică că Maiestatea Voastră nu va veni astăzi pentru că am dorit să vedeţi cine vine la slujbă pentru a vă impresiona şi cine vine pentru a se închina lui Dumnezeu cu adevărat!”

Majoritatea nu au prilejul de a se găsi în adunare alături de demnitari. Cu toate acestea mulţi merg la biserică pentru cu totul alte motive decât de a se închina Domnului, a avea părtăşie cu alţi creştini, sau pentru a fi învăţaţi din Cuvânt. Poate că nu merg la biserică pentru a impresiona regi şi regine, dar motivaţiile lor sunt la fel de greşite şi deşarte. Merg pentru că le face bine firmei lor, le evidenţiază statutul social, sau o fac pentru a-şi afişa pietatea, iar alţii, doar dintr-un simţ al datoriei. Însă nici una dintre aceste motivaţii nu aduce într-adevăr glorie lui Dumnezeu!

Pentru ca să se cânte cu acelaşi entuziasm cu care au izbucnit evrei în laude când din piatră a ţâşnit apa ce le-a astâmpărat setea în pustie trebuie ca setea sufletului nostru să fie astâmpărată în El, prin mântuirea pe care ne-a dat-o :

Hristos este aceea “Stâncă”

1Cor.10:4 …si toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stânca duhovnicească ce venea după ei; si stânca era Hristos.
Ioan 4:10 -Drept răspuns, Isus i-a zis: ,,Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, si Cine este Cel ce-ţi zice: ,Dă-Mi să beau!’ tu singură ai fi cerut să bei, si El ţi-ar fi dat apă vie.”
Ioan 4:14 Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viata veşnică.”
Ioan 7:37 În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stătut în picioare, si a strigat: ,,Dacă însetează cineva, să vină la Mine, si să bea.

2Sa 22:2 El a zis: ,,Domnul este stânca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu.
2Sa 22:3 Dumnezeu este stânca mea, la care găsesc un adăpost, scutul meu si puterea… care mă mântuieşte, turnul…… meu cel înalt si scăparea… mea. Mântuitorule! Tu mă scapi de silnicie.
2Sa 22:47 Trăiască Domnul, si binecuvântata să fie Stânca mea! Înălţat să fie Dumnezeu, Stânca mântuirii mele…

“Dumnezeu se află în căutarea închinătorilor adevăraţi. Dacă elita religioasă este prea mândră sau prea ocupată ca să înveţe să i se închine, El caută închinarea acelora ale căror vieţi sunt distruse de ruina morală”.

Erwin W. Lutzer (1941- )

“Mai mult decât lucrători, Dumnezeu doreşte închinători. Într-adevăr, singurii lucrători plăcuţi sunt cei ce au descoperit arta pierdută a închinării… Chiar şi pietrele îl vor lăuda, dacă este nevoie, iar mii de legiuni îngereşti vor sări gata să-i facă voia.” (şi aş îndrăzni să adaug, dar cine i se va închina de bună voie pentru ceea ce El este?)

A. W. Tozer (1897-1963)

Să răspundem acum la ceea mai importantă întrebare, una care îi macină pe necredincioşi, şi nu numai :

De ce ar trebui lăudat Dumnezeu şi care este conţinutul acestor laude? Are nevoie Dumnezeu să fie linguşit aşa cum au nevoie unii tirani pământeşti ca să se simtă bine?

1. Fiindcă El este un Dumnezeu mare şi Domn suveran peste toţi – v.3 Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare mai presus de toţi dumnezeii.
Fiindcă este “mare” înseamnă conform sensului evreiesc că este infinit şi perfect. Dar mai ales infinit. Toţi ceilalţi dumnezei nu pot fi mari, dar El este infinit.

“O condiţie esenţială a existenţei umane este ca omul să poată întotdeauna să se plece înaintea unei autorităţi infinit superioare lui. Infinitul şi Eternul sunt esenţiali pentru viaţa omului pe această mică planetă pe care locuieşte.”

Fyodor Mikhaylovich Dostoyevski (1821-1881)

Spre deosebire de magistraţii Israelului pe care El i-a numit “dumnezei” (o dumnezeire delegată) fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu le-a vorbit, El este cu adevărat un Dumnezeu. El este Dumnezeu prin natura Lui. Ceilalţi, prin poziţia lor, determină cursul vieţii israeliţilor şi împart dreptatea. Pe aceştia şi pe oricare dumnezei închipuiţi El îi biruieşte şi îi mânuieşte. Ei nu pot face ceea ce El poate. Are putere.

Un om poate fi vrednic de admiraţie, dar doar Hristos este singurul vrednic de adoraţie.

De aceea, lauda adusă Lui este legitimă.

Poate fi lăudat…

2. Fiindcă are în stăpânire tot pământul – 4 El tine în mâna adâncimile pământului, si vârfurile munţilor sunt ale Lui. 5 A Lui este marea, El a făcut-o, si mâinile Lui au întocmi uscatul…

Noi îi considerăm mari pe aceia care au în proprietate mari suprafeţe de teren, pe latifundiarii unei ţări, dar cu cât mai mare decât ei este Cel ce are în proprietate tot pământul?

Ps.24:1 (Tot un psalm al lui David.) Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea si cei ce o locuiesc!
1Co 10:26 Căci ,,al Domnului este pământul si tot ce cuprinde el.”

Despre acest titlu de proprietate asupra Pământului se vorbeşte şi în Apocalipsa când se spune că Domnul se va întoarce şi va răscumpăra pământul din puterea Satanei.

Apoc.10:2 În mâna ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, si piciorul stâng pe pământ

Este totuşi lumea Lui! Într-adevăr, i-a fost dată omului, dar nu definitiv ci doar încredinţată lui pentru a o putea administra şi a o întreţine. Tot aşa cum un tată îi încredinţează copilului un colţişor din casa lui şi îi spune, “este al tău, poţi să-l foloseşti, să te joci în el, şi să-l îngrijeşti.”

Phillips Brooks (1835-1893)

3. Fiindcă cu cei ce-l ascultă El are o legătură deosebită – v.6 Veniţi să ne închinăm si să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru! 7 Căci El este Dumnezeul nostru, si noi suntem poporul păşunii Lui, turma, pe care o povăţuieşte mâna Lui…

Închinătorii la idoli se închină celor pe care ei i-au făurit cu mâinile lor, dar noi ne închinăm Celui ce ne-a făurit pe noi şi Care a făurit şi lumea. El este îndreptăţitul ei Stăpân şi al nostru. Lui să ne închinăm!

El nu doar ne-a creat, dar ne-a şi adoptat. Ne-a făcut “poporul păşunii Lui”. Păstorul Cel Bun este Hristos, cum ne spun evangheliile, şi El trebuie ascultat. Oile Lui se caracterizează prin faptul că recunosc şi ascultă glasul Lui.

Ilustraţie:
Odată, în Israel un turist a văzut cum păstorul îşi chema oile şi a dorit să încerce şi el. L-a întrebat pe păstor ce le spune şi a repetat cu glas tare chemare. Oile l-au ignorat. Nu i-au cunoscut glasul!

Aceasta este datoria celor ce fac parte din poporul Lui:

Ioan 10:27 Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, si ele vin după Mine.

Dacă spunem că suntem oile Sale, atunci să ascultăm de glasul Lui. Dacă-l numim Stăpân şi Domn atunci să facem lucrurile pe care ni le cere. Israelul nu le-a făcut.

Exemple în care nu au ascultat de glasul şi povăţuirea Lui :

Luca 19
41 Când S-a apropiat de cetate si a văzut-o, Isus a plâns pentru ea,
42 si a zis: ,,Dacă ai fi cunoscut si tu, măcar în această zi, lucrurile, cari puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.

De 32:29 Dacă ar fi fost înţelepţi, ar înţelege, Si s-ar gândi la ce li se va întâmpla.
Ps 81:13 O! de M-ar asculta poporul Meu, de ar umbla Israel în căile Mele!
Isa 48:18 O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, si fericirea ta ca valurile mării.
Eze 18:31 Lepădaţi de la voi toate fărădelegile, prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă si un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel?

Eze 18:32 Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu, si veţi trăi.”

Opţiunea care ni se oferă de către David prin acest psalm este, ori să fim un popor al Lui care-l ascultă, prevestit în Vechiul Testament şi vestit în Noul Testament, ori vom face aceeaşi greşeală ca israeliţii când s-au răzvrătit în pustie, un popor prin care Dumnezeu ne-a vorbit.

A II- A parte a Psalmului 95 O invitaţie cu avertismente

7c O! de aţi asculta azi glasul Lui! –
8 ,,Nu vă împietriţi inima, ca la Meriba, ca în ziua de la Masa, în pustie,
9 unde părinţii voştri M-au ispitit, si M-au încercat, măcar ca văzuseră lucrările Mele.
10 Patruzeci de ani M-am scârbit de neamul acesta, si am zis: ,,Este un popor cu inima rătăcită; ei nu cunosc căile Mele.”
11 De aceea am jurat în mânia Mea: ,,Nu vom intra în odihna Mea!”

Ascultarea este întotdeauna o cerinţă pusă la timpul prezent. Pentru ea nu există un “mâine”, ci doar un “astăzi”!

Aplică: De cât de multe ori ne spunem când păcătuim şi o ştim că, “mâine o să ne oprim”. Au sufletele noastre şi conştiinţele noastre odihnă până mâine?

Să vedem de unde s-a inspirat psalmistul cu exemplul de împietrire a inimilor?

Exodul 17
1 Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustia Sin, după călătoriile zilnice, pe cari poruncise Domnul să le facă; si au tăbărât la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut.
2 Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: ,,Dă-ne apă să bem!” Moise le-a răspuns: ,,Pentru ce căutaţi ceartă cu mine? Pentru ce ispitiţi pe Domnul?”
3 Poporul stătea acolo, chinuit de sete, si cârtea împotriva lui Moise. El zicea: ,,Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii si turmele noastre?”
4 Moise a strigat către Domnul, si a zis: ,,Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin, si au să mă ucidă cu pietre.”
5 Domnul a zis lui Moise: ,,Treci înaintea poporului, si ia cu tine vreo câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mâna si toiagul cu care ai lovit râul, si porneşte!
6 Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca, si va ţâşni apă din ea, si poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel.
7 El a numit locul acela ,,Masa si Meriba” (Ispită si ceartă), căci copiii lui Israel se certaseră, si ispitiseră pe Domnul, zicând: ,,Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?”

La ce-a condus împietrirea inimii lor?

Evrei 3:17 …ale căror trupuri moarte au căzut în pustie?
Evrei 3:19 Vedem dar că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor.

În consecinţă Dumnezeu hotărăşte o altă zi, numită “astăzi” :

Evrei 4
6 Deci, fiindcă rămâne ca să intre unii în odihna aceasta, si pentru că aceia cărora li s-a vestit întâi vestea buna n-au intrat în ea, din pricina neascultării lor,
7 El hotărăşte din nou o zi: ,,Astăzi,” – zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: ,,Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!”
8 Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi Dumnezeu după aceea de o altă zi.
9 Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.
10 Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte si el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale.
11 Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare.

Cea mai proastă zi a omului este când află că va fi un “mâine”
O fabulă ne spune cum trei diavoli ucenici trebuiau să meargă pe pământ pentru a-şi desăvârşi ucenicia lor. Au apărut înaintea Satanei, stăpânul lor prezentându-şi planurile lor de a-i distruge pe oameni. Primul a spus: “Eu le voi spune că nu există nici un Dumnezeu”. Satana a replicat, “degeaba, nu vei amăgi pe nimeni cu această minciună pentru că sunt încă mulţi care cred că El există”. Al doilea ucenic a spus atunci: “Eu le voi spune că nu există un iad.” Din nou Satana a replicat: “Nu vei amăgi pe nimeni cu asta pentru că mai sunt mult care cred că există.” Însă cel de-al treilea a spus: “Le voi spune oamenilor că nu e nici o grabă!” “Du-te!” a exclamat Satana atunci, “tu vei distruge pe mulţi cu planul tău.” Cea mai periculoasă amăgire de care poate suferi un om nemântuit este să creadă că are vreme! Când e vorba de mântuire, iertare şi viaţă veşnică, nu se poate amâna!

“O zi este o eternitate în miniatură!” Ralph Waldo Emerson (1803-1882)

“Fiecare zi, este o viaţă scurtă”. Arthur Schopenhauer (1788-1860)

Lumea spune, “trăieşte clipa”, “doar o viaţă ai, distrează-te”, dar cu preţul amânării facerii binelui, sau ascultării de Dumnezeu!

În schimb, Creştinismul îţi spune, “trăieşte fiecare zi din perspectiva eternităţii”… Ai grijă cum trăieşti, pe cine venerezi în ea…

Pentru ceea ce iubim ne găsim timp de ocupaţie! Să găsim timp să-l ascultăm pe Dumnezeu. Este cea mai plăcută jertfă pe care să i-o aducem în închinare.

Psalmul acesta ne comunică că există în Domnul o odihnă în care cineva intră doar prin ascultare şi închinare. Aceasta este invitaţia tacită a lui David. Să ne odihnim sufletele într-o închinare plăcută lui Dumnezeu!

Ce faci? Îmi omor vremea! Ai grijă să nu vătămezi eternitatea!

 

 

Cartea Proverbelor


Fiindcă în studiul nostru din cartea lui Iov am văzut cum înţelepciunea lui Dumnezeu a stat la baza încercărilor din viaţa lui Iov, vom putea să vedem acum cum înţelepciunea lui Dumnezeu stă (sau ar trebui să stea!) la baza vieţii obişnuite de zi cu zi a fiecăruia dintre noi.

Înţeleptul împărat evreu Solomon ce a domnit în Israel între 971-931 în. de H. este cel ce a scris următoarele trei cărţi ale Bibliei: Proverbele, Ecleziastul şi Cântarea Cântărilor, cât şi Psalmii 72 şi 127. Proverbele vorbesc despre înţelepciunea necesară în viaţă, Ecleziastul, despre prostia (nesăbuinţa) omenească, prezentă în viaţă, iar Cântarea Cântărilor, despre dragoste ca subiect neutru. Se pare că dragostea este un intermediar potrivit între cele două extreme. Solomon este autoritatea care se exprimă asupra celor trei importante subiecte distincte.

Introducere
Cuvântul cheie al cărţii este “înţelepciunea”, sau “abilitatea de a trăi viaţa cu chibzuinţă şi pricepere”. A trăi o viaţă evlavioasă într-o lume nelegiuită nu este o sarcină deloc uşoară. Proverbele oferă îndrumările detailate ale lui Dumnezeu prin care cei ce-i aparţin să ştie să înfrunte cu succes problemele practice de zi cu zi ale vieţii, cum să trăieşti pentru Dumnezeu, cum să te înţelegi cu părinţii, cu copiii, cu semenii, cum să respecţi autorităţile, precum şi multe alte aspecte practice de viaţă.

Solomon, autorul lor principal, foloseşte o combinaţie de poezie, pilde, maxime, întrebări cu tâlc şi scurte povestioare pentru a pune într-o formă memorabilă bunul simţ şi perspectiva divină necesară vieţii.

Fiindcă Solomon, reprezentantul înţelepţilor Israelului a fost principalul contribuitor, titlul evreiesc al acestei cărţi este “Mishle Shelomoh”, adică “Proverbele lui Solomon” (1:1). Titlul grecesc este “Paroimiai Salomontos” (proverbele lui Solomon), iar titlul latinesc este “Liber Proverbiorum”, în care se combină cuvintele “pro” (pentru, spre) şi “verba” (cuvinte) pentru a descrie felul în care proverbele reuşesc să concentreze multe cuvinte în expresii (zicale) scurte. În scrierile rabinice “proverbele” sunt denumite “Sepher Hokhmah”, adică “Cartea Înţelepciunii”.

Ce este un “proverb”?
Un proverb este o exprimare care comunică un adevăr (sau o realitate a vieţii) într-o manieră foarte incisivă şi concisă. Cineva a spus că proverbele sunt, “fraze scurte produse de o experienţă îndelungată”. De fapt, este vorba de adevăruri ce sunt exprimate într-o formă uşor de amintit. Proverbul se mai poate denumi şi maximă, zicală sau dicton.

Cred că putem alege ca verset cheie al Proverbelor,

Prov.1:7 Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea si învăţătura.

Orientul Apropiat şi Orientul Mijlociu reprezintă în general patria proverbelor. Se crede că Solomon a cules mai multe maxime din astfel de surse. El le-a editat pe toate şi a scris multe dintre ele. Un doctor, pe nume Thirtle, spune Vernon McGee, precum şi alţi cercetători au observat că la un moment dat se petrece o schimbare de pronume de la persoana a doua la persoana a treia. Astfel ei sugerează că proverbele scrise în persoana a doua au fost cele predate lui Solomon de către învăţătorii lui, iar cele scrise la persoana a treia au fost scrise de însuşi Solomon.

Datarea Proverbelor

Cartea Proverbelor reprezintă o colecţie de maxime de înţelepciune şi nu o carte despre istorie. Este un produs al şcolii de înţelepciune a Israelului.
Proverbele scrise de Solomon însuşi provin din jurul anului 931 în. de H., iar cele din cap.25-29 au fost strânse de Ezechia, cam cu 230 de ani mai târziu. Ezechia a domnit între 715 şi 686 în. de H.

(Open Bible Study Edition)

Conform lui Ieremia 18:18 (,,Atunci ei au zis: ,Veniţi, să urzim rele împotriva lui Ieremia! Căci doar nu va pieri Legea din lipsă de preoţi, nici sfatul din lipsă de înţelepţi, nici cuvântul din lipsă de prooroci. Haidem să-l ucidem cu vorba, si să nu luăm seama la toate vorbirile lui!”) şi Ezechiel 7:26 (Vine nenorocire peste nenorocire, zvon după zvon. Ei cer vedenii proorocilor; dar preoţii nu mai cunosc Legea, si bătrânii nu mai pot da sfaturi”) existau trei categorii de oameni care vorbeau poporului în numele lui Dumnezeu:

  • preoţii care ţineau legea
  • profeţii care transmiteau Cuvântul şi vedeniile, şi
  • înţelepţii, sau bătrânii poporului care sfătuiau

În cazul proverbelor, Dumnezeu ne transmite înţelepciunea Sa prin Solomon care nu este nici preot, nici profet.

Autorul Proverbelor
Îl cunoaştem din studiile făcute despre el… un tânăr care a început bine în “viaţa de credinţă”, dar care a sfârşit-o prost! A devenit “nesimţitor” faţă de învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu şi sfaturile tatălui său, David.

În Solomon vedem cum credincioşi care odată erau deosebit de promiţători, de dotaţi, de talentaţi şi de pricepuţi, având discernământ spiritual, binecuvântaţi şi foarte înţelepţi, pot deveni foarte împietriţi şi imuni la cuvintele Domnului. Privind la înălţarea şi căderea lui Solomon, la gloria şi dizgraţia lui, observăm că el l-a iubit pe Dumnezeu, dar a şi practicat unele lucruri, opuse Cuvântului Său care i-au adus ruşinea în cele din urmă.

Numele lui Solomon apare la începutul celor trei secţiuni pe care le-a scris personal:

  • în primul verset de la cap.1, pentru Prov.1-9
  • în primul verset de la cap.10, pentru Prov.10:1-22:16
  • în primul verset de la cap.25, pentru Prov.25-29

Doar aproape 800 din cele 3.000 de proverbe ale sale sunt incluse în aceste colecţii solomonice din aceste cărţi. Nu a existat un om mai potrivit decât Solomon pentru a fi autor al acestor maxime spirituale. Proverbele nu le-a scris după ce inima lui s-a depărtat de Domnul, ci înainte. Ecleziastul cu concluziile sale amare cuprinde experienţa insatisfacţiei unei vieţii fără Dumnezeu, trăită în imoralitate, materialism şi idolatrie.

1Regi 11:1-4 Împăratul Solomon a iubit multe femei străine, afară de fata lui Faraon; Moabite, Amonite, Edomite, Sidoniene, Hetite, cari făceau parte din neamurile despre cari Domnul zisese copiilor lui Israel: ,,Să nu intraţi la ele, si nici ele să nu intre la voi; căci v-ar întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor.” De aceste neamuri s-a alipit Solomon, târât de iubire. A avut de neveste şapte sute de crăiese împărăteşti si trei sute de ţiitoare; si nevestele i-au abătut inima. Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; si inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David.

Isus vorbeşte de faima lui binecunoscută în lume datorită înţelepciunii lui pe care veneau să o asculte la curtea lui oameni din străinătate:

Mat. 12:42 Împărăteasa de la Miazăzi se va scula alături de neamul acesta, în ziua judecaţii, şi-l va osândi, pentru că ea a venit de la marginile pământului, ca să audă înţelepciunea lui Solomon si iată că aici este Unul mai mare decât Solomon.

Tatăl lui, împăratul David, îi recunoaşte înţelepciunea:

1Regi 2:6-9 Fă după înţelepciunea ta, si să nu laşi ca perii lui cei albi să se pogoare în pace în locuinţa morţilor. Să te porţi cu bunăvoinţa cu fiii lui Barzilai, Galaaditul, si ei să mănânce la masă cu tine; căci tot aşa s-au purtat si ei cu mine, iesindu-mi înainte, când fugeam de fratele tău Absalom. Iată că ai lângă tine pe Simei, fiul lui Ghera, Beniamitul, din Bahurim. El a rostit împotriva mea mari blesteme în ziua când mă duceam la Mahanaim. Dar s-a pogorât înaintea mea la Iordan, si i-am jurat pe Domnul, zicând: ,Nu te voi omorî cu sabia.’ Acum, tu să nu-l laşi nepedepsit; căci eşti un om înţelept, si ştii cum trebuie să te porţi cu el. Să-i pogori perii albi însângeraţi în locuinţa morţilor.”

Îl vedem ca tânăr împărat cum cere înţelepciune de la Dumnezeu (1Regi 3:5.9) şi cum Dumnezeu îi satisface cererea (vezi, 1Regi.4:34; 10:1-13, 24). Priceperea, discernământul şi perspicacitatea în luarea unor decizii au fost atât de extraordinare încât i-au dus faima în lume.

1Regi 3
7 Acum Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărătească în locul tatălui meu David; si eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat.
8 Robul Tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat, din pricina mulţimii lui.
9 Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!”
10 Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului.
11 Si Dumnezeu a zis: ,,Fiindcă lucrul acesta îl ceri, fiindcă nu ceri pentru tine nici viată lungă, nici bogaţii, nici moartea vrăjmaşilor tăi, ci ceri pricepere, ca să faci dreptate,
12 voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă înţeleapta si pricepută, aşa cum n-a fost nimeni înaintea ta si nu se va scula nimeni niciodată ca tine.
13 Mai mult, iţi voi da si ce n-ai cerut: bogaţii si slavă, aşa încât în tot timpul vieţii tale nu va fi nici un împărat ca tine.

Este probabil ca Solomon să fi cules şi editat şi alte proverbe pe lângă ale sale. După Ecleziastul 12:9, el “a cugetat şi a căutat să facă ordine în multe proverbe”.

Ecleziastul 12:9 Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat si ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit si a întocmit un mare număr de zicători.

Ultima colecţie de proverbe solomonice a fost alcătuită de către scribii (cărturarii) regelui Ezechia deoarece acesta a avut interesul de a-şi binecuvânta supuşii cu valorile spirituale ale Cuvântului lui Dumnezeu. Fiindcă şi profeţii Isaia şi Mica au slujit pe vremea lui Ezechia se crede că şi ei au contribuit la această colecţie de proverbe.

Asemănări?
Partea de la Prov.22:17 la 24:34 cuprinde “cuvintele înţelepţilor” (22:17; 24:23), care par similare celor descoperite în Înţelepciunea lui Amenemope, un document de învăţături asupra slujbei civile scris de un egiptean ce a trăit între 1000 în. de H. şi 600 în. de H. În vremea aceea înţelepţii se vizitau reciproc şi probabil că Amenemope a împrumutat câteva aforisme evreieşti.

Nişte personaje misterioase sunt Agur, fiul lui Iache (cap.30), şi Lemuel (cap.31). Primul rosteşte doar nişte cuvinte înţelepte drept învăţătură, iar cel de-al doilea este un împărat care redă învăţătura pe care i-a dat-o mamă-sa. Unii îi identifică pe ambii cu Solomon, dar nu ştiu cât de sigur este.

Proverbele ca formă prin care Dumnezeu îi îndrumă pe oameni
Parcă pentru a completa paleta de forme în care Dumnezeu le-a vorbit oamenilor, a făcut-o prin legi, prin profeţii, prin întâmplări istorice, acum vedem că alege înţelepciunea. Le-a vorbit patriarhilor prin viziuni şi vise, lui Moise faţă-n faţă, din nou profeţilor prin vise şi vedenii (Num.12:6-8), acum Domnul îi vorbeşte lui Solomon prin intermediul observaţilor pe care acesta le face asupra naturii umane şi creaţiei. Laboratorul înţeleptului lui devine lumea…

Prov.24:30-32 Am trecut pe lângă ogorul unui leneş, si pe lângă via unui om fără minte. Si era numai spini, acoperit de mărăcini, si zidul de piatră era prăbuşit. M-am uitat bine si cu luare aminte, si am tras învăţătura din ce am văzut.

“M-am uitat bine şi cu luare aminte, şi am tras învăţătură” din ce-a văzut şi în consecinţă deduce următorul dicton:

33 ,,Să mai dorm puţin, să mai aţipesc puţin, să mai încrucişez mâinile puţin ca să mă odihnesc!”…

34 Si sărăcia vine peste tine pe neaşteptate, ca un hot, si lipsa, ca un om înarmat. (Ca un bandit, prin surprindere)

Cu alte cuvinte înţeleptul vrea să zică că în creaţia actuală atinsă de păcat funcţionează un principiu al entropiei (tehnic, “un consum de energie ireversibil”) care distruge viaţa, însă prin disciplină se pot reversa efectele haosului iminent.

Este “înţelepciunea” ceva misterios ce cade asupra omului ca o ceaţă, apoi se ridică?
Este important să observăm că înţelepciunea nu este doar turnată aşa ca şi cu o pâlnie în capul nostru când ne rugăm Domnului pentru ea. Cred că înţelepciunea ce vine de la El conţine acest aspect al observaţiei atente a tot ce este în jur şi a deducţiei cuvenite cu bun simţ a celor văzute. Unii nu au înţelepciune, nu pentru că nu o au, ci pentru că nu vor să o aibe!

Văd că lenea, beţia şi prostia, precum şi multe altele se plătesc, dar refuză să înveţe minte ci se complac. Aceştia nu sunt înţelepţi fiindcă sunt reduşi mintal, ci fiindcă refuză să asculte de glasul raţiunii date lor de Dumnezeu!

În acelaşi timp cred că este nevoie ca uneori Dumnezeu să dăruiască supranatural înţelepciune pentru a ieşi din anumite situaţii, a lua decizii şi a acţiona când mintea umană este limitată în soluţii. De curând am fost martor la felul în care cineva a rezolvat prin înţelepciunea dată respectivului de Dumnezeu o problemă spinoasă. Când noi eram în criză de soluţii, acesta pur şi simplu a scos-o ca un as de pe mânecă! Asta da, înţelepciune!

Este ca şi cum ai împuşca cu adevărat doi iepuri dintr-o dată! Raţiunea umană, îl împuşcă ori pe unul, ori pe altul, uneori îi scapă amândoi, însă înţelepciunea de sus este eficace.

Inspiraţie
Fără nici un fel de excepţii, autori creştini şi evrei au acceptat cartea Proverbelor de-a lungul vremurilor ca o creaţie inspirată a lui Solomon. Este totodată prima carte a Bibliei care este prefaţată cu numele autorului. Noul Testament abundă de citări ale Proverbelor. Calitatea maximelor şi valoarea lor indică o inspiraţie net superioară, de pildă, scrierilor apocrife care la rândul lor pretind înţelepciune şi inspiraţie.

Solomon a trăit cu 500 de ani înaintea celor celebrilor “şapte înţelepţi ai Greciei”, şi cu 700 de ani înainte de vremea lui Socrate, Plato, sau Aristotel.

Este clar că nu Solomon s-a inspirat din surse seculare, aşa cum susţin unele teorii, ci mai degrabă invers. Datorită migraţilor, ducerii lor în captivitate şi împrăştierilor evreilor în lume, filozofii seculari sunt cei ce mai degrabă au beneficiat de comoara de înţelepciune cu care Dumnezeu i-a înzestrat pe aceştia.

(Jamieson, Fausset and Brown Commentary)

“Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah” este o carte scrisă de un evreu palestinian cu aproape 200 de ani în. de H. are un stil un similar cărţii Proverbelor. După aceea, “Înţelepciunea lui Solomon”, o carte de antică de filozofie evreiască provine din oraşul Alexandria al primului secol. Dar nici una dintre aceste scrieri apocrife nu se ridică la nivelul cărţii Proverbelor.

Afirmaţii ştiinţifice corecte
Proverbele îşi demonstrează inspiraţia şi prin aceea că nu fac nici o afirmaţie neştiinţifică sau observaţii inexacte. Ba mai mult avem Prov.4:23 care pe lângă îndemnul lui spiritual conţine un verset ce dezvăluie o surprinzătoare realitate ştiinţifică pentru acele zile:

Păzeşte-ti inima mai mult de cât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.

Doar cu 2.700 de ani mai târziu doctorul Harvey a descoperit că inima pune sângele în mişcare prin tot organismul.

Un capitol foarte important în înţelegerea proverbelor constă în,

Dificultăţile (sau, cerinţele) de interpretare a lor

I. Prima dificultate constă în înţelegerea în sine a înţelepciunii. Asemenea pildelor şi parabolelor lui Hristos, adesea adevărurile rămân ascunse şi obscure dacă sunt tratate cu superficialitate. De aceea, ele trebuie păstrate în inimă şi trebuie să se mediteze asupra sensului lor.

Iată câteva principii indicate de însăşi proverbele:

Prov.21:1-5 Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciune, si dacă-ţi vei pleca inima la pricepere dacă vei cere înţelepciune, si dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, si vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul, si vei găsi cunostinţa lui Dumnezeu.

Prov.4: 4 …el mă învaţa atunci, şi-mi zicea: ,,Păstrează bine în inima ta cuvintele mele, păzeşte învăţăturile mele, si vei trăi!

II. O a doua dificultate este forma poeziei evreieşti: paralelismul. (care înseamnă exprimarea adevărurilor în paralel astfel încât al doilea adevăr – spus în paralel cu primul – dezvoltă, completează, defineşte, accentuează, sau îmbogăţeşte concluzia logică, ideea finală, sau, în unele cazuri, punctul de vedere diferit.)

III. O a treia dificultate (sau cerinţă interpretativă) constă în a realiza că Proverbele sunt doar nişte deducţii divine sau observaţii înţelepte care afirmă principii divine, şi nu reprezintă legi inflexibile, sau făgăduinţe absolute ale lui Dumnezeu.

Iată nişte exemple a căror aplicare nu poate fi generală:

Prov.10:27 Frica de Domnul lungeşte zilele, dar anii celui rău sunt scurtaţi.

Sau,

Prov.22:4 Răsplata smereniei, a fricii de Domnul, este bogăţia, slava si viata.

Sau,

Prov.31:6-7 Daţi băuturi tari celui ce piere, si vin, celui cu sufletul amărât; ca să bea să-şi uite sărăcia, si să nu-şi mai aducă aminte de necazurile lui.

Aceste exprimări a unor adevăruri generale suferă excepţii datorită imprevizibilităţii comportamentului omului păcătos. Dumnezeu nu garantează aplicarea uniformă a tuturor situaţilor descrise în Proverbe, dar prin studierea şi înţelegerea mesajului lor omul poate să afle voia lui Dumnezeu pentru el.

Teologia Proverbelor

Constă din mai multe aspecte:

– Dumnezeu este cel ce a alcătuit atât cosmosul cât şi societatea
– Dumnezeu revelează în această carte alcătuirea societăţii omeneşti
– viaţa omului depinde de unitatea dintre faptă şi destin
– supunerea la ordinea impusă societăţii de Domnul este o chestiune ce ţine de inimă
– cuvintele au puterea de a modela inimile (în special, pe cele tinere)

Prezenţa Lui Hristos în Proverbe
Hristos este prezent în Proverbe sub forma “înţelepciunii” personificate.

El este numit “înţelepciune”:

Luca 7:33-35 În adevăr, a venit Ioan Botezătorul, nici mâncând pâine, nici bând vin, si ziceţi: ,Are drac.’ A venit Fiul omului, mâncând si bând, si ziceţi: ,Iată un om mâncăcios si băutor de vin, un prieten al vameşilor si al păcătoşilor.’ Totuşi Înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii ei.”
Matei 11:19 A venit Fiul omului mâncând si bând, si ei zic: ,Iată un om mâncăcios si băutor de vin, un prieten al vameşilor si al păcătoşilor!’ Totuşi, Înţelepciunea a fost îndreptăţita din lucrările ei.”

În Proverbe 8 se spune că “înţelepciunea” este dumnezeiască, este sursa vieţii, este dreaptă şi curată. Această “înţelepciune” s-a întrupat în Hristos în care acum “sunt ascunse toate comorile înţelepciunii si ale ştiinţei.” (Coloseni 2:3), “Si voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire si răscumpărare” (1Cor.1:30)

În această carte ni se oferă o înţelepciune proverbială ce poartă pecetea inspiraţiei divine. În această carte Dumnezeu s-a coborât să devină învăţătorul nostru în treburile practice ale vieţii. Mai târziu, Hristosul, cuvântul întrupat a făcut-o practic înaintea tuturora, în special, a ucenicilor. Prin expresii scurte şi concise Proverbele îi îndrumă pe oameni în principiile îndatoririi faţă de Dumnezeu şi semeni lor.

  • Mai conţine de asemenea avertismente (prezentând consecinţele lui Dumnezeu şi naturale) împotriva, leneviei, nedreptăţii, abuzului, indolenţei, beţiilor, destrăbălării, imoralităţii.
  • Prezintă răsplata adevăratei înţelepciuni: pacea, siguranţa, dragostea, mângâierea conştiinţei, a celor buni, o viaţă liniştită.

Valoarea practică deosebită a Proverbelor nu se poate sublinia îndeajuns.

FOTO-“”medicamente”” rarisime  

Planeta noastră este presărată cu munţi spectaculoşi – unii cunoscuţi în lumea întreagă, alţii obscuri, însă cu toţii frumoşi în felul lor. Specialiştii publicaţiei turistice „Wild Junket Magazine” au întocmit un Top 10 al celor mai frumoşi munţi de pe Terra. „Fie că sunteţi fotograf, geolog, montaniard sau pur şi simplu un călător curios, cu siguranţă veţi regăsi pe această listă un munte care vă va da pe spate”, afirmă Kayla Frost, redactorul „Wild Junket”. Aşadar, să pornim într-o călătorie din Antarctica până în Alaska, pentru a descoperi 10 dintre cei mai frumoşi munţi de pe Pământ.

1. Cerro Torre, Argentina şi Chile

Foto: Shutterstock

În Patagonia, la graniţa dintre Argentina şi Chile, se află un munte extrem de abrupt, adesea lovit de furtuni feroce: Cerro Torre.

Scriitorul şi alpinistul Jon Krakauer descrie în cartea „Into Thin Air” experienţa pe care a avut-o când a cucerit acest vârf extrem de dificil: „M-am căţărat pe un pisc înfricoşător de granit înalt de o milă ce poartă numele Cerro Torre. Lovit de vânturi de 100 de noduri şi acoperit de brumă, acest munte era considerat cândva drept cel mai dificil munte de pe Terra”.

Pe vârful piscului se găseşte o calotă de chiciură formată din cauza vântului puternic, motiv pentru care escaladarea muntelui este foarte dificilă. Piscul a fost cucerit pentru prima dată în 1974 de echipa „Ragni di Lecco”, formată din Daniele Chiappa, Mario Conti, Casimiro Ferrari şi Pino Negri.

2. Huayna Picchu, Peru

Foto: Shutterstock

Incaşii ştiau ce fac atunci când au ales acest sit pentru celebrul lor oraş Machu Picchu. Înconjurat de numeroşi munţi cu vegetaţie luxuriantă, Machu Picchu este o sclipire de civilizaţie umană în mijlocul grandorii naturii. Cel mai spectaculos munte din regiune este Huayna Picchu, care veghează deasupra străvechii cetăţi. Vizitatorii deschişi unei provocări pot urca pe acest pisc pentru o privelişte deosebită asupra ruinelor incaşe.

3. The Spectre, Antarctica

Foto: Edmund Stump

Puţini oameni au şansa de a vedea splendoarea Munţilor Transantarctici, care se întind pe 2.400 de kilometri de-a lungul Antarcticii. Poate cel mai spectaculos pisc din acest lanţ muntos este The Spectre, piscul central din lanţul ce poartă numele de „Organ Pipe Peaks”. Geologul Edmund Stump, care a călătorit de 13 ori în Antarctica de-a lungul a 40 de ani, descrie lanţul „Organ Pipe Peaks” în cartea The Roof at the Bottom of the World: Discovering the Transantarctic Mountains: „Nu credeam că un grup de piscuri putea să fie atât de dramatic, de frumos şi de perfect”.

4. Mauna Loa, Hawaii, SUA

Foto: Eric Miraglia

Mauna Loa, adică „Muntele Lung”, este cel mai mare vulcan de pe Terra, ocupând o suprafaţă de 5.271 de kilometri pătraţi. Vulcanul acoperă jumătate din Big Island, cea mai mare insulă hawaiiană, şi erupe de cel puţin 700.000 de ani. Măsurat de la fundul oceanului, de unde se ridică treptat, vulcanul Mauna Loa se clasează pe locul 10 în clasamentul munţilor din Sistemul Solar, cu 9.168 metri înălţime (dintre care doar 4.170 metri sunt deasupra nivelului mării).

5. Matterhorn, Elveţia

Foto: Shutterstock

Matterhorn este un pisc superb din Alpii Elveţieni ce are forma unei piramide abrupte şi înclinate, al cărei perete estic este aproape vertical, şi care se ridică la o altitudine de aproape 1000 de metri deasupra gheţarilor.

Andrew Evans, jurnalistul revistei „National Geographic” supranumit „nomadul digital” în urma numeroaselor sale călătorii, descrie experienţa unică pe care a avut-o atunci când a zărit pentru prima dată acest pisc: „Timp de trei zile nu am văzut nimic, când, din senin, era acolo — cel mai real munte pe care l-am văzut vreodată, glorios şi ce merită toate suvenirurile din lume”.

6. Denali, Alaska, SUA

Foto: Shutterstock

Denali („Înaltul” în limba Koyukon, vorbită de amerindienii athapask din Alaska), cunoscut şi sub numele de Muntele McKinley, măsoară 6.194 metri în înălţime, fiind cel mai înalt vârf muntos din America de Nord. Chiar dacă nu este cel mai înalt munte de pe Terra, record deţinut de Muntele Everest, Denali se poate lăuda cu un alt superlativ – este muntele cu cea mai mare distanţă între bază şi vârf, 5.500 de metri, dintre toţi munţii aflaţi mai sus de nivelul mării.

Munţii din apropierea lui Denali, la rândul lor impresionanţi, par mici prin comparaţie. În sălbăticia din jurul acestui munte american se găsesc gheţari, tundră, păduri şi 39 de mamifere, printre care şi urşi grizzly.

7. Alpamayo, Peru

Foto: Shutterstock

Această piramidă de gheaţă, considerată multă vreme unul dintre cei mai atrăgători munţi din lume, se găseşte în lanţul muntos Cordillera Blanca din Peru. Datorită frumuseţii şi formei sale unice, Alpamayo este foarte popular în rândul alpiniştilor.

În iulie 1966, revista germană „Alpinismus” a efectuat un sondaj internaţional în rândul fotografilor şi alpiniştilor, iar concluzia a fost fermă: Alpamayo a fost desemnat „cel mai frumos munte din lume”.

8. Tre Cime di Lavaredo, Italia

Foto: Shutterstock

În Munţii Dolomiţi din nord-estul Italiei pot fi observate trei roci masive ce par să ţâşnească din pământ. Aceşti munţi incredibili, aliniaţi ca nişte popice, sunt admiraţi de biciclişti, călători şi iubitorii naturii ce călătoresc prin această regiune a Italiei.

9. Ama Dablam, Nepal – Munţii Himalaya

Foto: Shutterstock

În Himalaya se găsesc numeroase culmi uriaşe, printre care şi 9 dintre cele mai înalte 10 piscuri din lume. Ama Dablam, un munte al cărui nume se traduce „colierul mamei”, nu se regăseşte nici măcar în topul celor mai înalte 100 de vârfuri din acest lanţ muntos, însă compensează prin frumuseţea sa extraordinară. Majoritatea munţilor se înalţă treptat, însă Ama Dablam se înalţă brusc spre cer, solicitând atenţia privitorului.

10. Kirkjufell, Islanda

Foto: Shutterstock

De-a lungul întregului an, Kirkjufell este o minune. Atunci când vremea este caldă, muntele este înverzit, iar cascada Kirkjufellsfoss din apropiere se dezlănţuie. În anotimpul rece, muntele străluceşte acoperit de zăpadă, aurorele colorează cerul, iar cascada Kirkjufellsfoss este îngheţată. Nu este de mirare că acest muntele elegant şi simetric este unul dintre cele mai fotografiate locuri din Islanda.

Foto: Shutterstock

Bonus: Olympus Mons, Marte

Foto: NASA

Cu o înălţime de 22 de kilometri, de trei ori mai mare decât cea a Everestului, Mons Olympus este cel mai înalt munte din Sistemul Solar. La fel ca Mauna Loa, Olympus Mons este un vulcan-scut, însă unul mult, mult mai mare. Specialiştii NASA estimează că aproximativ 100 de Mauna Loa ar încăpea în interiorul Olympus Mons. Văzut din apropiere, vulcanul ar oferi o privelişte uluitoare, acoperind orizontul cu o culoare roşcat-portocalie. Ziua în care un om ar putea avea şansa de a zări această panoramă spectaculoasă de la faţa locului ar putea fi mai aproape decât ne imaginăm!

Sursa: Wild Junket Magazine / Foto cover: Vârful Alpamayo, Shutterstock

 

 Cei mai impresionanti vulcani din lume

YELLOWSTONE

Cei mai uimitori vulcani de pe Terra ne lasa fara cuvinte. In timp ce toti vulcanii sunt fascinanti si foarte vizitati, exista unii care sunt atat de extraordinari incat ne vine greu sa credem ca sunt fenomene terestre. Vulcanii sunt ca femeile frumoase: incitanti si misteriosi, uneori periculosi sau blanzi, dar intotdeauna gata sa ne surprinda. Iata o lista cu cei mai interesanti de pe Pamant:

1. Vulcanul cu cel mai mare potential distructiv: Yellowstone Caldera


Yellowstone Caldera are cel mai mare potential distructiv din lume. Tocmai de aceea a fost numit “super vulcanul”. Acesta este situat in National Yellowstone Park, in Statele Unite ale Americii. Se pare ca Yellowstone se afla pe o regiune vulcanica considerata a fi alimentata de manta de baza, care este anormal de calda, comparativ cu manta din alta parte. Aceasta regiune a generat cel putin trei super eruptii, respectiv acum 2.1 milioane ani, 1,3 milioane ani, si 640.000 ani. In timpul ultimei dintre aceste eruptii masive, 1000 cm3 de roca si praf au fost raspanditi in aer. Daca s-ar produce din nou, acesta ar fi, probabil, sfarsitul nostru, al tuturor: o patura foarte mare de cenusa ar bloca soarele si acest lucru ar duce la extinctii masive. Cu toate acestea, oamenii de stiinta sunt foarte atenti si spun ca o eruptie puternica nu este probabil sa aiba loc in urmatorii zeci de mii de ani.

2. Cel mai mare: Vulcanul Mauna Loa


Localizat in Insula Hawaii Mauna Loa este cel mai mare vulcan din lume. De la baza la varf, vulcanul masiv masoara mai mult de 17.000 de metri! Chiar si fata de nivelul marii, inaltimea sa atinge 9.000 de metri, ceea ce face Mauna Loa sa fie cel mai mare munte de pe Pamant. Nu este doar impresionant de inalt, dar si impresionant de activ. Unul dintre cei mai activi vulcani de pe Pamant a erupt ultima data in 1984, iar in ultimii ani au existat semne ca va erupe din nou intr-o perioada nu foarte indepartata.

3. Cel mai mic: Vulcanul Taal


Taal este cel mai mic vulcan din lume. Acesta este situat pe un lac aflat pe o insula inconjurata de un lac. Confuz? Sa o luam altfel: Insula Luzon din Filipine este locatia lacului Taal in mijlocul caruia se afla o insulita mica numita Insula Vulcanului Taal. In mijlocul acestei insulite exista un alt lac de numai 2 km patrati, numit Lacul Crater. In mijlocul lacului crater (craterul vulcanului) se afla o alta insula mica. Vulcanul Taal nu numai este foarte complex, dar si foarte periculos. Au avut loc 33 de eruptii din anul 1572. Aceasta a provocat multe decese si inca este activ. Cu toate acestea, multi oameni isi risca viata pentru a ajunge sa admire una dintre cele mai magnifice privelisti din lume.

4. Cel mai tanar: Vulcanul Paricutin


Acesta este unul dintre cei mai tineri vulcani din lume. A aparut in anul 1943, in lanul de porumb al unui fermier, in statul mexican Michoacan si a ajuns la o inaltime de cinci etaje intr-o saptamana. Dupa numai un an avea 336m. Vulcanul a erupt in mod continuu, dar in liniste in urmatorii ani, dogorind 25km de teren in jurul sau. Satele din apropiere au fost acoperite cu lava si cenusa si, prin urmare, locuitorii s-au mutat. In 1952 s-a oprit in cele din urma toata activitatea si se pare ca niciodata nu va erupe din nou, fiind un vulcan monogenetic. Unul dintre cei mai interesanti vulcani, Parícutin este considerat o adevarata minune a lumii.

5. Cel mai frumos: Muntele Fuji


Muntele Fuji este cel mai inalt munte din Japonia si unul dintre vulcanii cei mai frumosi din lume datorita simetriei perfecte a conului. Acesta este simbolul Japoniei, un element foarte important al credintelor religioase locale si unul dintre cei mai fotografiati munti din lume. Muntele Fuji a erupt ultima data in 1707 si este in prezent clasificat ca activ, dar cu un risc scazut de eruptie.

6. Cel mai vechi: Muntele Etna


Etna este cel mai mare vulcan activ din Europa. Acesta este situat in nord-est Siciliei, in Italia. Este al doilea cel mai activ vulcan din lume, dupa Vulcanul Kilauea in Hawaii. Etna este unul dintre cei mai interesanti vulcani, deoarece are cea mai lunga perioada de eruptii despre care se stie, peste 3500 ani. De asemenea, este considerat a fi cel mai vechi vulcan de pe planeta, datand de 350.000 ani. Cea mai recenta eruptie a avut loc in luna mai 2011, cand aeroportul local a trebuit sa fie inchis, deoarece pista a fost acoperita cu cenusa.

7. Cel mai mare vulcan subacvatic: Vailulu’u


Rockne Hart Johnson a studiat estul insulei Samoa de Ta’u si a descoperit un munte subacvatic in zona. Cu toate acestea, nici o cercetare nu a fost realizata pana in 1999, cand o echipa de oameni de stiinta a redescoperit vulcanul subacvatic, care a primit numele de Vailulu’u. Acesta este cel mai mare vulcan situat complet sub apa, ajungand la 4200 de metri.

8. Vulcanul cu pericol iminent: Muntele Rainier


Muntele Rainier este situat in apropiere de Seattle, in Statele Unite ale Americii. Acesta este considerat unul dintre vulcanii cei mai periculosi din lume. Este format din 26 de ghetari mari care pot reprezenta un pericol major pentru intreaga zona, in cazul unei eruptii. In cazul in care un astfel de eveniment s-ar intampla, rezultatul ar fi catastrofal: pierderi de vieti omenesti si bunuri, devastarea intregii zone. Unul dintre cele mai interesante aspecte, este faptul ca Muntele Rainier are nu una, ci doua arme: foc si gheata.

9. Cel mai distructiv: Vulcanul Krakatau


Insula Krakatau este situata in Indonezia, intre Java si Sumatra. Insula a explodat in 1883, in timpul unei eruptii apocaliptice, care a ucis mai mult de 40.000 de oameni. Sunetul exploziei este considerat cel mai puternic auzit vreodata in istoria moderna, cu rapoarte care sustin ca acesta a fost auzit pana in Australia! Explozia a fost echivalenta cu 200 megatone de TNT, de patru ori mai puternica decat cel mai mare dispozitiv nuclear detonat vreodata. Un an mai târziu, atunci cand primii cercetatori au explorat insula, singurul supravietuitor pe care l-au gasit a fost un paianjen intr-o crevasa.

10. Cel mai activ: Vulcanul Kilauea


Unul dintre cei mai interesanti vulcani din lume, Kilauea, este situat in Hawaii. Este considerat cel mai activ vulcan de pe planeta, dar, de asemenea, unul cu cele mai non-violente eruptii actuale. Eruptia vulcanului Kilauea, care a inceput in 1983 continua la cel mai inalt con, facandu-l sa aiba cea mai lunga zona de eruptie din ultimii 200 de ani. In afara de acest eveniment, vulcanul a erupt de 35 de ori din 1952!

Sursa

Articol tradus si adaptat de Georgiana Velea

 

Splendide  destinatii din lume!

Atunci cand iubesti, calatoriile si vacantele romantice sunt cel mai bun mod de a petrece cateva zile frumoase alaturi de partenerul tau, departe de agitatia vietii cotidiene. Fiea ca vrei sa-ti stigi iubirea de pe coasta unui munte ori in timpul unei sesiuni de snorkeling in doi, exista numeroase locuri pe planeta pe care trebuie sa le incluzi pe lista destinatiilor romantice.

Australia, Hayman Island, Whitsundays Queensland

Marea Bariera de Corali! Apa limpede precum cristalul, plaje pustii cu nisip fin, razele blande ale soarelui – un adevarat paradis!

destinatii-romantice-4-1

destinatii-romantice-4-2

Hotelurile de aici sunt unele exclusiviste, luxoase, iar activitatile pe care ti le pun la dispozitie sunt nelimitate.

destinatii-romantice-1

Statele Unite, Aspen, Colorado

Un loc al celor bogati si fabulosi, Aspen are de oferit mult mai mult decat o aglomeratie de celebritati pe metru patrat.

destinatii-romantice-1-1

destinatii-romantice-1-2

Da, este un paradis al starurilor, dar este in acelasi timp si o destinatie foarte romantica gratie privelistilor de basm, a vietii de noapte si a unitatilor luxoase de cazare.

destinatii-romantice-2

Franta, Corsica

Calatoreste in Corsica alaturi de iubirea ta, fiiindca aceasta insula este atat de frumoasa, incat vei avea nevoie de cineva langa tine pentru a te asigura ca nu e doar un vis.

destinatii-romantice-2-1

destinatii-romantice-2-2

Locul nasterii lui Napoleon ofera privelisti ce iti taie rasuflarea si o multime de locatii fascinante.

destinatii-romantice-3

Statele Unite, Kauai, Hawaii

Kauai este destinatia perfecta pentru indragostiti, fie ca visezi la o cerere in casatorie, vrei sa ii juri iubire vesnica partenerului undeva departe de ochii curiosilor, vreti sa va reinnoiti juramintele sau pur si simplu sa va traiti povestea de dragoste.

destinatii-romantice-3-1

destinatii-romantice-3-2

Cunoscuta sub numele de “Garden Isle”, aceasta locatie iti va depasi asteptarile in materie de intimintate, romantism si imprejurimi luxuriante.

destinatii-romantice-5

China, Guangxi

Pozitionata in sudul Chinei, la granita cu Vietnam, Regiunea Guangxi se bucura de un climat subtropical, peisaje luxuriante si munti stancosi.

destinatii-romantice-5-1

destinatii-romantice-5-2

Dupa ce vizitati pesterile pline de culoare, pagodele si fostul complex regal din Guilin, puteti sa va bucurati de o plimbare romantica cu barca.

destinatii-romantice-6

Carribean, Nassau, The Bahamas

Toate insulele din Carribean sunt cunoscute ca fiind locuri deosebit de romantice.

destinatii-romantice-6-1

destinatii-romantice-6-2

Paradisul Nassau nu doar ca dispune de finul nisip roz si apele turcoise, ci iti si ofera numeroase hoteluri luxoase, restaurante cu chefi extraordinar si locuri in care va puteti distra de minune.

destinatii-romantice-7

Peru, Chachapoyas

Chachapoyas a stat multa vreme in umbra unor locatii arhi-cunoscute precum Machu Picchu.

destinatii-romantice-7-1

Asta inseamna ca exista posibilitatea sa te bucuri de un loc magic si neexplorat inaintea tuturor celorlalti.

destinatii-romantice-7-2

Fosta asezare coloniala s-a transformat astazi intr-un orasel superb invaluit in nori. Zona abunda in frumusete – paduri tropicale, cascade uimitoare si vegetatie luxurianta.

destinatii-romantice-8

Polinezia Franceza, Tahiti

Tahiti este cea mai mare dintr-un grup de 118 insule aflate in sudul Oceanului Pacific.

destinatii-romantice-8-1

Vai adanci, cascade inalte, resorturi intime, liniste si kilometri intregi de plaje virgine sunt doar cateva dintre minunatiile de care te vei putea bucura aici.

destinatii-romantice-8-2

Romantismul curat se traduce in Tahiti prin bungalow-uri ce plutesc deasupra apelor turcoise si unde veti gasi servicii de cea mai inalta calitate.

destinatii-romantice-9

Grecia, Santorini

Insulele grecesti sunt romantice, sexy, incredibil de variate.

destinatii-romantice-9-1

Si totsui, Santorini este cea perfecta pentru a celebra iubirea!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Este aglomerata de turisti, insa femecatoarea insula cu arhitectura inconica reuseste sa isi pastreze magia chiar si in aglomeratia de vizitatori.

destinatii-romantice-10

Italia, Venetia

Italia abunda in locatii romantice si istorice, dar Venetia este de departe genul de oras pe care oricine ar trebui sa-l viziteze macar o data in viata.

destinatii-romantice-10-1

Frumoasa Venetie si romantismul merg mana in mana.

destinatii-romantice-10-2

Orasul antic din nordul Italiei ofera poduri magice, canale fermecatoare si cladiri istorice

Fara cuvinte!Pozele cu animale sunt pe placul tuturor

 

  • Cum facem poze reuşite animalelor de companie?
  • Când animalele iubesc fotografia: top 10 cele mai amuzante imagini

    Într-adevăr, oamenii se pot lăsa fotografiaţi în cele mai amuzante ipostaze, dar cu siguranţă animalele sunt cele care creează fotografii de nepreţuit.

  • 20 de animale care ne învaţă practicile yoga

    Poate că practicile yoga, atât cele fizice, cât şi cele spirituale, au fost inventate de oameni (deși este clar că s-au inspirat din natură), dar asta nu înseamnă că animalele nu le pot imita. Sau, dacă stăm să ne gândim mai bine, probabil că ele ştiu deja cum să pună în aplicare înainte ca noi să ni le fi închipuit măcar.

  • 5 comportamente umane pe care animalele le imită măiestuos

    Oamenii trăiesc cu iluzia că tărâmul lor şi cel al animalelor sunt separate de un zid foarte gros, aproape indistructibil. Cred sunt unici şi independenţi, ca au propriile caracteristici şi ambiţii, în timp ce despre animale pot spune foarte multe lucruri: există animale de companie şi animale de pus pe masă.

  • Obsesia pentru animalele drăgălaşe. Explicaţia oamenilor de ştiinţă

    Să privim un pic imaginile de mai jos! Există vreo persoană căreia nu i se topeşte inima în faţa unor asemenea drăgălăşenii? Noi suntem sigur că nu, mai ales că, de câte ori privim aceste fotografii, simţim o nevoie acută să scoatem animăluţele de acolo şi să le mângâiem cât este ziua de lungă. Şi pentru că sunt atât de drăgălaşe, ni se pare absolut normal să luptăm pentru supravieţuirea speciei lor.

  • Primul caz de canibalism la hipopotami suprins în imagini

    Unele specii de animale recurg la canibalism, atunci când sunt înfometate.

  • Adaposturile pentru animale au prea multe pisici

 

 

o vizita  la tribul Yawanawa

Dupa ce am aterizat in Rio Branco am fost preluati de un localnic, calauza noastra. Urmatoarea etapa a calatoriei a fost un rodeo pe patru roti timp de sapte ore. In mica localitate Sao Vicente ne-am “ambarcat” in urmatorul mijloc de locomotie: o barca in care ne-am aplatizat partile dorsale pentru urmatoarele 8 ore “navigand” in sus pe raul Rio Gregorio. Daca cineva va povesteste vreodata cat de minunat este sa mergi cu o barcuta prin jungla… sa nu il credeti!!! Dupa cateva ore ne dureau toate oasele, entuziasmul ne cam parasise si aparatul mi se parea din ce in ce mai greu. Spre seara, am ajuns in final la destinatie, Aldeia Nova Esperanca.

Pentru urmatoarele trei saptamani am fost “cazati” intr-o coliba, am invatat sa dormim in hamac si sa convietuim pasnic cu paienjenii si tarantulele de pe acoperisul din frunze de palmier al “locuintei” noastre.

In asezamantul in care am stat sunt aproximativ 200 de persoane, din cele 1000 cat numara intregul trib. Sunt niste oameni ospitalieri si relaxati. Am fost surprins sa constat ca trasaturile lor aduc mai degraba cu cele ale eschimosilor decat cu cele ale amerindienilor. Le place sa fie fotografiati. Ne-a luat ceva timp sa ne obisnuim cu linistea de acolo. Liniste profunda. Dupa clasica perioada de “sevraj” am inceput sa gust lipsa semnalului la telefon.

Trei saptamani fara semnal. Mintea are timp sa se deconecteze si incepi sa-ti auzi gandurile cu o intensitate greu de descris.  Timpul se dilata. Mi-am petrecut multe rasarituri si apusuri pe faleza de langa rau cu aparatul de fotografiat in mana incercand sa fotografiez magia acelor locuri. Am avut timp noptile sa stau si sa numar stelele, departe de orice lumina electrica. M-am simtit mic, sub o mare de “diamante” care nu inceteaza sa ne fascineze.

A fost o placere sa surprind diverse momente din viata de zi cu zi a tribului si sa particip la ritualurile si obiceiurile locale. Au … tratamente pentru diverse probleme (chiar si pentru lene – aviz interesatilor). Un stomac sanatos e mai mult decat binevenit. Ne-am vopsit pe fata in modul lor traditional. Si acest vopsit e considerat un tratament. De dansat, nu am dansat, dar e fascinant sa le urmaresti miscarile. Muzica lor e minunata!

Intr-un mod relaxat am fost pusi la treaba ajutand la cules papaya si palmito. Am fost si la pescuit, mai bine zis la vanatoare de pesti, noaptea cu sulita la lumina lanternei (e bine ca nu s-a bazat nimeni pe captura noastra).

 

Istoria jafului PSD-ist în România: astăzi, Gheorghe Nichita…

 

BanicioiuCandidatul PSD Gheorghe Nichita de la Iaşi câştigă (din) teren

Decembrie este luna cadourilor. Sună şablonistic? Poate, dar cert e că şi profitabil. De-un parexemplu: pe 8 decembrie 1999, o persoană, Rodica Nemţanu, apropiată a PSD-ului din Iaşi pe linie de rude, şi-a făcut de 1.280 metri pătraţi (mp) de teren undeva pe lângă casa memorială “Otilia Cazimir” din Iaşi. Şi a dat pe el vreo 715 meleoane la ora aceea, adicătelea vreo 40.000 de coco (una bucată cocobau fiind atunci 18.000 de lei vechi), de unde reiese că fiecare metru pătrat a costat-o pe persoană 31 de cocobauri mici.

Între timp, Crăciunul acela a trecut, şi cum Regia Autonomă Judeţeană de Apă şi Canal (RAJAC) nu-şi făcuse un cadou pe acel an 1999, nici că s-a putut moment mai bun decât 29 decembrie pentru rezolvarea problemei. Când măiastrul manager RAJAC de la acea dată, Gheorghe Nichita (cel care în 2000 a obţinut numai 2% din voturi, ca PeDist, candidând la Primărie, iar acum (în iunie 2004 – n.m.), ca PeSeDist, e în turul doi), a cumpărat acest teren, de 1280 mp, cu 1,2 melearde de lei vechi (66.000 de coco (dolari – n.m.), atunci), deci cu 51 de cocobau pe metru pătrat. Aşadar a plătit în plus vreo 26.000 de verzişori. Dar ce nu faci pentru un cadou?

La fix patru anişori după, pe 9 decembrie 2003, RAJAC a scăpat de teren şi i l-a făcut cadou lui Dănuţ Prisecariu, finanţator al PSD şi patron de presă de partid, la preţul de 40 de coco pe metru pătrat – după ce, reamintesc, cu patru ani înainte îl cumpărase cu 51 de coco pe metru pătart. Că aşa se fac evaluările şmenuite.

O evaluare neutră, făcută de Primăria municipiului, a arătat că preţul în zonă este de 105 euro pe metru pătrat. Ceea ce nu-l deranjează deloc pe Dănuţ Prisecariu, care sapă (săpa în 2004 – n.m.) voiniceşte la fundaţia motelului care va creşte pe terenul cumpărat.

Deci: RAJAC-u’ lui Gheorghe (Gigi) Nichita, aspirant la primar (a şi ajuns primarul Iaşiului – n.m.), a pierdut peste 100.000 de euroi în favoarea lui Dănuţ Prisecariu, care face (îi făcea în 2004 – n.m.) campanie deşănţată la Tele M, postul de televiziune pe care-l deţine la Iaşi. (“Academia Caţavencu”, nr. 653/2004)

Citeşte şi articolele:

 

 

Mafioţii din PSD şi-au cumpărat întotdeauna voturile de la nişte imbecili, gunoaie şi jeguri care şi-au vândut ţara pe un litru de ulei

 

Angajament SecuritateCe făcea fostul primar PSD-ist al oraşului Iaşi, Gheorghe Nichita, fost turnător la Securitatea comunistă, cel care trimitea poliţişti plătiţi din bani publici sa-i urmărească amanta, aflăm din materialul de mai jos.

Iei un ban, da-l iei pe faţă

Orice primărie dintr-un oraş de măcar 100.000 locuitori are (avea în 2004 – n.m.), printre altele, două direcţii strategice: una de finanţe publice locale (DFPL) şi una economică (DE). Dincolo de termenii stufoşi învăţaţi la ASE, să spunem că DFPL strânge banii oraşului şi DE îi cheltuie.

Ca să nu se calce pe bătături, cele două direcţii ar trebui să fie cât se poate de distincte şi autonome, conform practicii. Uitaţi de asta şi ascultaţi la tata Gigi Nichita, interimarul (în luna mai 2004 – n.m.) primare de Iaşi.

Acesta (Gheorghe Nichita – n.m.), că altfel nu-i putem spune, a unit cele două direcţii. Mai exact, a subordonat DFPL-ul DE-ului, subordonat direct lui. Adică a pus cramponul lui de preşedinte CA la Poli Iaşi (căci se mai ocupă şi de asta când n-are nimic de subordonat la primărie) pe la glezna subţire a impozitelor plătite de votanţi.

Ulterior, după acest fault de roşu din spate (dacă nu chiar pe la spate), a ajuns în faţa porţii oraşului. Singur, doar el cu electoratul. Şi uite ce spectaculos a marcat: un milion (lei vechi, la valoarea din 2004 – n.m.) la fiecare asistat social (ajutor de Paşti), abonamente moca cu nemiluita pe transportul local, ditamai sărbătoarea berii de neam prost, de nu mai ţine nimeni şirul miliardelor (de lei vechi – n.m.) bugetare băgate în ofsaid electoral. (“Academia Caţavencu”, nr. 648/2004)

Citeşte şi articolele:

 

Şpăgile din guvernarea Năstase negociate în stil mafiot…

 

Mafia PSDRezumat

In prima parte, Liana se intretine cordial, ba chiar prietenesc, cu un domn pe nume Marco Maximilian Katz, fost director al EDF (companie care, in 2001, cind a avut loc discutia, opera magazinele duty-free pe Otopeni). Dupa cum puteti auzi in discutia celor doi, e vorba de ciini, pisici, amenajarea vilei Lianei Iacob, cafele si alte dulcegarii. A, sa nu uitam, mai e vorba si de un parfum, pe care Katz i-l aduce Lianei Iacob, asa, de ziua ei.

In a doua parte, insa, lucrurile stau mult mai interesant: de la dulcegarii se trece direct la afaceri. Cam mafiote, dupa cum curge dialogul. Adica, Liana incearca sa-l convinga pe Katz ca nu e bine sa dea spaga asa, oricui, pentru ca EDF sa-si pastreze contractul de pe Otopeni. Ci sa-i dea ei o spaga de 2,5 de milioane de dolari, din care un mizilic, acolo, de 95%, sa se duca la “premier” (premierul de atunci, Adrian Nastase).

Transcrierea inregistrarii

Personaje
Gazda: Liana Iacob, secretar de stat in guvernul Nastase
Vizitator: Marco Maximiliian Katz, director EDF
Tova Ben Nun (angajata fundatiei Lauder, apropiata a lui Katz si a Lianei Iacob)
Henrique Weil, alias Rick: unul din proprietarii EDF
Sorin Tesu: fost sef de cabinet premier Nastase

Partea 1 – Introducere plus fezandare

LIANA IACOB: …noi sintem in casa santierului. Unde e cateaua?
MARCO MAXIMILIAN KATZ: Buna seara. Aaai!
(schelalait de caine)
LIANA IACOB: Haideti, poftiti inauntru.
KATZ: Buna seara! Buna seara!
LIANA IACOB: Buna Seara . imi cer iertare ca la noi se …
KATZ: Nicio problema.
LIANA IACOB: …este santier si nu s-a terminat treaba.
KATZ: E vreo problema sa-mi las…
LIANA IACOB: Nu.
KATZ: … servieta in masina.

 cont pe   http://asapteadimensiune.ro/spagile-din-guvernarea-nastase-negociate-in-stil-mafiot.html

 

Neocomuniştii din PSD nu se dezmint

 

Ciordea, Ciordache, CiordilaInvitat în seara zilei de 9 aprilie 2009 la TVR 1, ministrul de externe al României, pesedistul Cristian Diaconescu a lălăit-o în legătură cu situaţia din Basarabia. În afara faptului că, în cele aproximativ cinci minute cât a vorbit (în cadrul “Telejurnalului” TVR 1), nu a pronunţat niciodată “regim comunist” sau, mai exact, “dictatură comunistă” (se ştie că neocomuniştii din PSD evită aceste sintagme şi sunt specialişti în limba de lemn), pentru Cristian Diaconescu ce se întâmplă în Basarabia sunt “derapaje” de la normele democraţiei europene. Adică arestarea unor oameni nevinovaţi, indivizi din forţele speciale care aplică bătăi ziariştilor noaptea în Chişinău, interzicerea accesului presei şi izgonirea ziariştilor români din Chişinău, plus tot arsenalul de metode dictatoriale reprezintă “derapaje”.

Acest Diaconescu ar trebui să ştie ca doar derapaje de la normele democraţiei europene se produc în România atunci când securiştii şi comuniştii din Parlamentul României votau neînceperea urmăririi penale pentru inculpatul Năstase Adrian, cel care a semnat, alături de tătucul Ilici Iliescu, tratatul de prietenie cu URSS, cu puţin timp înainte ca imperiul sovietic să se transforme în imperiul “Federaţia Rusă”. Tot în aceeaşi seară, pesedistul Adrian Severin face la un moment dat o afirmaţie halucinantă: regimul Voronin nu este comunist. O fi liberal şi nu ştim noi. Un lucru este însă cert: neocomuniştii din PSD n-au condamnat niciodată public crimele dictaturii comuniste, iar pentru libertatea din Basarabia nu vor face nimic. Norocul lor este că în România este încă destulă sărăcie şi ignoranţă, poate şi rea-voinţă, astfel încât ei, bolşevici vopsiţi în social-democraţi, să fie la guvernare, adică la ciolanul puterii, chiar dacă-i doare-n cot de această ţară şi de românii care-şi doresc să fie mândrii de ţara lor.

Citeste si articolele:

 

Neocomuniştii din PSD şi martirii gulagului bolşevic…

 

PSD, ciuma rosieÎn postul Paştelui 2008, preoţii au primit un cadou din partea deputaţilor PSD din Comisia juridică. Care au stabilit că popii vor avea scutire de la a fi căutaţi de CNSAS la dosare. Popilor le-ar fi stat mai bine dacă, decât să facă lobby contra deconspirării turnătorilor în sutană, îşi propuneau să canonizeze un preot român care a luptat împotriva comunismului. Şi aveau la îndemână chiar un preot martir ucis de comunişti în ziua de Paşte.

În 1951, preotul Gheorghe Şerban, de care cu siguranţă au auzit tovarăşii cu trese la patrafir, era încarcerat în lagărul de muncă forţată de la Baia Sprie. “Lagăr de muncă forţată” este un eufemism pentru iadul, sub formă de mină de plumb, în care deţinuţii coborau zilnic. Minele din zilele noastre sunt hoteluri de cinci stele faţă de ce era la Baia Sprie. Şi dacă voiau să ceară sporuri de periculozitate şi bonuri de masă, deţinuţii-mineri nu aveau posibilitatea să ia trenul şi să vină la Bucureşti să facă miting pro-Iliescu. Singura lor formă de protest faţă de condiţiile inumane în care erau obligaţi să lucreze era moartea. Iar preotul Gheorghe Şerban nu s-a sfiit să uzeze de ea spre binele celorlalţi deţinuţi. A refuzat să mai lucreze în mina-calvar, cerând să se respecte drepturile fundamentale ale omului, asumate de România prin tratatele internaţionale. Chiar şi când ofiţerul politic l-a avertizat că pentru protest va fi tratat în cel mai pur stil naţional, cu gloanţe, preotul n-a renunţat la protest.

În ziua de Paşte, în 1951, curajul lui şi iubirea de oameni şi-au primit răsplata promisă de torţionarul comunist. Nu se ştie ce l-ar fi durut mai mult. Gloanţele care i-au străpuns inima atunci sau, dacă ar fi apucat să vadă, că acum preoţii care au colaborat cu Securitatea sunt ţinuţi la secret.

Preluare din “Academia Caţavencu”, nr.16/2008.

Citeste si articolele:

 

Cu ce se mai ocupă Biserica Ortodoxă, de când o parte din slujitorii ei nu mai toarnă la securitate…

 

Preotul Florin Ciutoiu la curveÎn timp ce România traversează o criză morală fără precedent, mai ales din vina bisericii majoritare, vorbim de Biserica Ortodoxă, care nu întreprinde nimic semnificativ pentru a îndrepta această stare de lucruri, preoţii se ţin de mitinguri împotriva cipurilor. “Noile paşapoarte cu cip biometric sunt lucrarea diavolului” afirmă ei alături de alţi rătăciţi, fără alte preocupări în această perioadă. Aşa o fi, dar stai şi te întrebi a cui lucrare o fi cea cu turnatul la securitate, cea cu goana după arginţi, cea cu goana după păduri şi altele de acest fel. După ce că nu reuşeşc să-i atragă pe oameni la biserică (pe aici unele biserici sunt goale în timpul slujbelor), după ce că refuză să-şi declare averile, după ce BOR este singurul cult din România finanţat de la bugetul de stat, după ce n-au mişcat un deget împotriva demolărilor de monumente istorice din anii ’80, aceşti “preafericiţi” au găsit în cipul buclucaş cauza tuturor relelor. Poate acest cip este vinovat că românii verzi ortodocşi au înspăimântat lumea civilizată prin furturi, crime şi violuri. Infractorii s-au format în România străini de orice credinţă, sub tutela unei biserici care nu le-a oferit nimic pentru suflet. Dacă oamenii nu participă la slujbe înseamnă că BOR are o problemă, dar refuză să o conştientizeze. Altfel, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe nu uită să amintească mereu că, în România, 90% dintre locuitori sunt ortodocşi. Probabil şi Mailat, ucigaşul închis în Italia, era inclus în acel procent.

P.S. În poza de mai sus este preotul Florin Ciutoiu, de la biserica Sf. Andrei din Cernavodă, judeţul Constanţa, surprins în timp ce făcea sex (nu cu soţia). Imaginea (apărută în data de 23.10.2008) este preluată de pe site-ul agenda.ro

Citeste si articolele:

 

Fundamentalismul ortodox şi ruptura sa evidentă de Scriptură

 

Fundamentalismul ortodoxDeşi în Basarabia sunt ucişi şi torturaţi oameni nevinovaţi, nu l-am auzit pe Daniel Ciobotea, patriarhul Bisericii Ortodoxe din România (BOR), să aibă vreo reacţie biblică. Probabil în “Scriptura BOR” uciderea şi torturarea sunt în concordanţă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa cum prin România profundă, “baza” ortodoxismului, Învierea Domnului înseamnă doar un prilej de a mânca şi a bea zdravăn, plus întâlnirea cu rudele.

Până atunci, vajnicul “credincios” ortodox face ce ştie el mai bine: ura împotriva aproapelui, accentuarea suferinţei celor cu probleme, invidia, împroşcarea cu noroi, anularea laturii divine a aproapelui, bucuria pentru necazul altora şi aşa mai departe. România arată cum arată şi pentru că BOR nu are un program de a face cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, printre tineri, mulţi din aceştia venind la biserică pentru avantaje materiale.

În programa şcolară la “Religie” sunt lecţii despre nu ştiu ce canoane bisericeşti, în timp ce Cuvântul Domnului, cel ziditor de viaţă veşnică, este lăsat pe planul doi. Pentru BOR nu este important nivelul de credinţă al poporului român, ci prosperitatea clerului. Sunt nenumărate exemple de acţiuni total necreştine ale BOR, de la scrisoarea de felicitare a fostului patriarh Teoctist adresată dictatorului ateu Nicolae Ceauşescu în decembrie ’89, după masacrul de la Timişoara, până la tăcerea complice a actualului patriarh faţă de masacrul din Basarabia. Cum poate fi naţională o biserică care nu are nici o legătură cu momentele importante ale acestui popor?

Între actualul cler şi foştii farisei din vremea lui Hristos nu sunt mari deosebiri în privinţa credinţei. Poate doar în privinţa averii: clerul ortodox de azi este mai mult decât bogat. A fi preot în România (creştină ?) este o garanţie a prosperităţii materiale.

Citeste si articolele:

Amintiri din Gulag (III)

 

Votanti PSDOmul e supus (sus-pus) greşelii, iar mândria este un păcat. După ce greşeşti, dacă realizezi răul făcut, îţi ceri iertare. Iar dictatura comunistă a fost un mare rău pentru acest popor, căruia i-a retezat aripile spre civilizaţie, umilindu-l material şi spiritual.

Unul din pilonii pe care s-au sprijinit bolşevicii a fost apatia Bisericii Ortodoxe din România (BOR). Aceasta n-a mişcat un deget pentru a opri regimul ateu comunist să spele creiere, în încercarea de a anula latura divină a personalităţii unui individ.

Mai mult, numeroşi preoţi au fost turnători la Securitate, iar fostul patriarh Teoctist a trimis o scrisoare de felicitare Marelui Cîrmaci, în timp ce copiii şi tinerii din Timişoara erau împuşcati pe străzi şi în spitale de către securişti şi militari.

Judecându-le creştineşte atitudinea, m-am aşteptat vreme de 18 ani ca BOR să-şi ceară iertare poporului român pentru colaborarea cu regimul comunist. Nu s-a întâmplat aşa. Mai mult, orice încercare de a rosti adevărul despre trecutul unor clerici este considerată un atac la adresa BOR, ca şi cum crimele trebuie să rămână tăinuite.

Şi dacă preşedintele României şi-a cerut iertare în numele statului pentru durerea pricinuită atâtor români de dictatura comunistă, biserica ortodoxă nu a făcut nici un pas spre a mă convinge pe mine, român oarecare, că merită să-mi încredinţez durerile unei instituţii care a produs durere.

Nu-i de mirare atunci că numai în BOR se ucid oameni (cazul Tanacu), sunt bătute măicuţe care erau împotriva patriarhului roşu Teoctist (măicuţele de la Vladimireşti) sau că infractorii din România, în marea lor majoritate, sunt ortodocşi. Ritualul steril nu ţine locul unei trăiri creştine.

Dintr-o experienţă personală, de acum 12 ani, am realizat cât de departe poate fi un preot ortodox de Cuvântul Domnului. La o afirmaţie mai abruptă de-a mea, acesta mi-a spus: “Tu nu eşti decât un biet profesoraş de la ţară, iar ceea ce spui tu nu contează”. Atunci am realizat aroganţa şi nepăsarea marii majorităţi a clerului (sunt şi excepţii, bineînţeles) faţă de sufletul omului, pe care, culmea ironiei, trebuie să-l păstorească.

Creştinismul e o religie a celor vii nu a celor morţi, asta nu înţelege BOR. Iar de la asemenea clerici nu putem aştepta să-şi ceară vreodată iertare, chiar şi când e vorba de crimele dictaturii comuniste.

Pentru ei sunt importante veniturile (cele mai corupte instituţii de învăţământ sunt cele din ograda BOR, ca să nu mai spunem de obţinerea unei parohii). Ce conta că pcr-ul desfiinţa sufletul atâta vreme cât, într-un fel sau altul, o duceai bine ca preot. Măcar nu aveai nevoie de cartelă pentru raţia de pâine din Gulagul roşu. Cei din BOR au primit ceva talanţi vreme de 50 de ani, dar i-au risipit. Odată vor da socoteală.

Citeste si articolele:

Clasa turnatorilor la Securitate merge in Paradis

 

Clasa turnătoare merge în paradis (preluare din „Academia Caţavencu”, nr.3/2008, autor Nicolae R. Dărămuş)

Subliniez, pentru cinefili, că nu am greşit titlul. Dimpotrivă, asigurarea destinaţiei cu pricina o fac chiar specialiştii: agenţii de circulaţie a sufletelor, aflaţi în subordinea agentului atestat IPS Pimen Suceveanul. (Zic “agent atestat” întrucât, recent, decizia Colegiului CNSAS potrivit căreia Înalt Prea Sfinţitul Pimen a făcut poliţie politică a rămas definitivă, acestuia respingându-i-se contestaţia.) Amintiţii agenţi – luând înfăţişarea unor cuvioşi preoţi-dascăli de religie – distribuie în şcolile şi liceele sucevene revista “Tinerii azi” (editată de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor). În nr. 3 al acesteia, după ce “editorialistul” Pimen semnează un bulibăşit text despre icoana ortodoxă, o seamă de preoţi, elevi şi studenţi-model scriu popeşte despre păcatele trupului şi minţii. “Popeşte”, adică în stilul cuvântărilor lui Teoctist ori, mai nou – etern ghinion ortodox! – , ale Preafericitului Daniel. Rezultatul? O delicios-ridicolă broşură, doavadă că iadul (şcolar) poate fi tapetat cu bune intenţii.

Cristian Mungiu merge în iad

Bomboana pe tortul textelor (din care aflăm totul, dar absolut totul despre alcool, sinucidere, prezervative, narcisism etc.) o constituie scrierea “Ce este iadul?”, semnata de preotul Dragoş Buta, consilier cultural al Arhiepiscopiei. Scrierea este ornată cu o “copie” a “Judecăţii de Apoi” – bine cunoscuta frescă de pe faţada vestică a Mănăstirii Voroneţ – îmbunătăţită cu explicaţii scrise. În jerba de foc a iadului, pe lângă o seamă de păcătoşi consacraţi, se prăbuşesc irepresibil şi la grămadă “teatru, cinema, modă, bogaţii (dar nu şi Becali, sponsorul lui Pimen – n.m.), femeile care fac avorturi, mândrii etc.”. Nici un cuvânt însă despre sufletele turnătorilor la Securitate.

Unde merge IPS Pimen?

Respectiva omisiune arată limpede că IPS Pimen va merge în rai. Totuşi, şarpele îndoielii mă roade şi explic de ce. Într-o emisiune directă de la Mănăstirea Moldoviţa – făcută de Realitatea TV – , jurnalista Oana Dobre l-a întrebat pe IPS Pimen: “De ce, părinte, înalţii preoţi nu vor să-şi declare averile şi provenienţa lor, aşa cum fac ceilalţi muritori?”. “Am să vă răspund mai târziu”, a rostit prelatul şi a început eterna lui poveste cu revendicarea pădurilor de către popi. Ca să înţelegem şi noi, nepricepuţii, cum stă treaba, a dat o pildă: sfinţia sa şi un om de rând priveau peisajul bucovinean. “Ce vedeţi acolo?”, i-a întrebat cineva. Poporeanul, prost, a răspuns simplu: vedea păduri, poieni, ierburi, căpiţe de fân, cer, nori, păsări cântătoare. “Eu – a explicat triumfător şi pragmatic Pimen – am văzut vaci, oi, lapte, smântână, brânză, carne, adică hrana cea mai bună pentru bătrâni.”Pesemne că, dacă ar fi continuat descrierea naturii, ar mai fi zărit drujbe, TAF-uri, gatere, cherestea, pastramă de urs, conturi bancare. Emisiunea se apropia de final şi jurnalista nu s-a lăsat: “Nu mi-aţi răspuns la întrebarea cu declararea averilor preoţeşti”. Transparent, sincer şi cald, preacuviosul Pimen i-a retezat-o: “Da, nu v-am răspuns. Nu-i nimic!”. Aşadar, accept: securiştii cu sutană merg în rai. Da’ unde dracu’ se duc tupeiştii, mincinoşii, obraznicii, lacomii de mâncare, de avere şi de arginţi?

Citeste si articolele:

 

„Cele mai multe cadavre erau pe strada Alecsandri. În curtea bisericii Sfântul Ilie, în șanț care folosea ca adăpost în curtea Chesturii s-au înălțat mormane de cadavre până la înălțimea pereților.” 

Episodul Pogromului de la Iași a fost inclus în studiile despre Holocaust, iar câțiva istorici s-au aplecat asupra acestuia atunci când au trecut în revistă, destinul evreilor din România în perioada de la instaurarea regimului carlist și până la 1944. Episodul acestui pogrom este unul important și central pentru studierea Holocaustului din România și se poate înscrie și în depănarea acestui fenomen la nivel universal. Se consideră că Pogromul de la Iași a fost preludiul uciderii în masă a evreilor din provinciile Basarabia și Bucovina de către armatele românești, dirijată și de directivele date de mareșalul Ion Antonescu. Ca și teorie, Jean Ancel arată că directivele au făcut parte dintr-o politică dirijată, care urmărea lichidarea evreilor din România, iar deportările din Bucovina și Basarabia să reprezinte doar o fază din exterminarea acestora. S-a înscris în derularea faptelor, și influența nazistă, chiar dacă ofițerii germani au participat în chip marginal la acest pogrom.

În cadrul episodului cunoscut ca și Pogromul de la Iași din data de 29 și 30 iunie 1941, au fost uciși cam o treime din evreii orașului, peste 14.000 doar în două zile. Au existat procese și dosare deschise pentru acești criminali de la Iași între anii 1944-1948, dar acestea au fost ascunse aproximativ o jumătate de secol. Așadar, se pot pune două întrebări: Pogromul de la Iași a fost o crimă planificată de naziști, exact cum au fost și celelalte intervenții ale unităților Einsatzgruppe și Armata germană? O a doua întrebare îi are în vedere și pe români. În acest fel, pogromul a fost creuzetul colaborării germano-române, dat fiind faptul că și autoritățile române au adoptat o „sosie” a politicii de exterminare a evreilor? Pentru a răspunde acestor întrebări, trebuie într-adevăr să urmărim traiectoria politicii regimului antonescian și să vedem motivația de a lichida majoritatea evreilor dintr-un oraș, care a simbolizat existența evreiască din România. Iar a doua întrebare, îi aduce în discuție pe cei din unitățile germane care au ajutat autoritățile române, existând și o înțelegere prealabilă între aceste două părți. Unitățile Einsatzgruppe nu staționaseră în Iași în zilele acelea, iar pogromul de la Iași a fost o producție a inițiativelor românești cu sprijinul german. În elaborarea unui asemenea act, au fost implicați mai mulți factori: ordinul explicit al mareșalului Ion Antonescu, ajutat de Mihai Antonescu și alți câțiva miniștri, corpul judiciar militar și civil, direcția CFR și salariații acesteia, precum și cetățeni români simpli din împrejurimi sau chiar din respectivul oraș. Documentele recente arată că ordinul explicit al mareșalului Ion Antonescu s-a schimbat pe parcurs, în timp ce pogromul a ieșit de sub control și s-a transformat într-un adevărat abator uman. Tot aceste izvoare ne prezintă scopul final al acestui act: deportarea populației evreiești din Iași spre lagărul de la Târgul-Jiu, așa cum se proceda și cu ceilalți evrei din Moldova și din împrejurimi, spre a-i deporta spre lagărele din Ucraina.

Se cunoaște existența unei „Istorii a Răului” a lui Michel Facheux, unde sunt trecute secvențe din nașterea și dezvoltarea conceptului și existenței de RĂU. De asemenea, Toma d’Aquino arată existența unui „Suprem Rău” și un „Suprem Bine”, dar referindu-ne la Pogromul de la Iași, putem considera că se poate vorbi și de fațete ale răului. Cele două „trenuri ale morții” unde au fost înghesuiți mii de evrei pentru ca apoi să fie lichidați în chinuri, reprezintă un capitol nefast din istoria noastră și uneori chiar, necunoscută…dar și necunoscut intenționat. Deci „o amplă izbucnire de ură care s-a exprimat prin zdrobiri de capete, oase, membre, și un extaz înfiorător la vederea sângelui curgând.” (Jean Ancel) Nu e nevoie să amintim pe deasupra și de jafuri, violuri și distrugeri de orice fel.

Pogromul nu s-a petrecut fără niciun fundament înrădăcinat în istoria antisemitismului din România, ci s-a canalizat la începutul secolului XX ca și centru al unui antisemitism național și centrul L.A.N.C.-ului lui A.C.Cuza. La Iași se întemeiază și Garda de Fier în anul 1927, iar în 1935, sunt elaboratele legile Partidului Național-Creștin al lui Goga și Cuza. La o săptămâna după ce pogromul a trecut, Mihai Antonescu a concentrat întregul act și antisemitism național într-o singură frază: „Nu mi-e teamă că istoria ne va judeca drept barbari…Fiți fără milă!” Aici vom face o paranteză și vom aminti de producția cinematografică a lui Radu Jude, care poartă în titlu cuvintele lui Mihai Antonescu:„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari!”

Încheierea Pogromului de la Iași, a însemnat doar închiderea unui capitol dintr-o întreagă epopee de astfel de acte odioase și oribile. Să nu uităm că după pogrom, regimul român a dorit să falsifice documentația cu privire la acest act și la desfășurarea evenimentelor. Au fost pregătite din timp diferite rapoarte, care contraziceau intențiile planificatorilor, adică de a acuza populația evreiască de rebeliune. Astfel, pogromul se întemeia pe apărarea autorităților române în fața barbariei populației evreiești. În realitate, lucrurile au stat invers. Iar la începutul anului 1944, când se întrevedea clar o capitulare a forțelor românești și germane, s-a încercat prin falsificare să se evite răspunderea pentru astfel de crime comise pe teritoriul țării. Și cum era de așteptat, s-au găsit diferiți „țapi ispășitori” în soldați germani sau în membri ai Mișcării Legionare, dar și pentru faptul că legionarii au fost interziși de către autorități. Acestea sunt principalele probleme care nu au facilitat un studiu exact al pogromului de la Iași și au creat multe confuzii cu privire la reconstituirea crimelor îngrozitoare.

Acum ceva timp, s-a descoperit un ordin al mareșalului Ion Antonescu care arăta că acesta a dispus evacuarea din oraș a tuturor evreilor și lichidarea oricărui evreu care ar încerca să tragă spre un soldat român sau german. Un astfel de pogrom a avut și alte antecedente, dintre care putem aminti pogromul de la Dorohoi, de la 1 iulie 1940 și nu pe cele executate de naziști în Europa de Răsărit. În legătură cu pogromul de la Dorohoi, dorim să clarificăm câteva lucruri. S-a stabilit că numărul celor uciși a fost de 53 și alți zeci de răniți, dar luând în calcul ultimele studii ale istoricilor Carol Iancu, Jean Ancel sau Lya Benjamin, ei constată că au fost între 165-200 de victime. Așa cum arăta și istoricul Dinu C. Giurescu, pogromul de la Dorohoi a egalat cu o răzbunare a regimentelor românești pentru dificultățile mari pe care le-au avut cu evreii de la nord de Prut, în Basarabia. Atacurile succesive împotriva populației evreiești din Dorohoi au început la data de 1 iulie 1940, în timpul funeraliilor ostașului român de etnie evreiască Iancu Solomon.

La 10 ianuarie 1941, Comunitatea Evreilor din Dorohoi trimite o scrisoare către U.C.E. în care precizează că evreii din comunele județului Dorohoi sunt obligați să părăsească localitățile de reședință până la data de 20 ianuarie 1941. Se cere o intervenție pentru prelungirea acestui termen până la 1 aprilie 1941.

Cu siguranță că regimul antonescian nu putea pune în aplicare, un asemenea act de o așa amploare, fără prezența armatei germane în România. După cum rezumă istoricul Jean Ancel, „Pogromul de la Dorohoi și nu metodele de acțiune ale Einsatzgruppe a constituit modelul pogromului de la Iași.”

La 29 iunie, ziua evacuării populației evreiești, la Iași existau 45.000 de evrei. În luna mai a anului 1942, la recensământul pentru „persoane cu sânge evreiesc”, au fost găsiți doar 32. 364 de evrei. Rezultă deci că minim 12-13.000 de evrei au fost masacrați în timpul celor două zile ale pogromului de la Iași. Dispoziția telefonică suna cam așa: „Evacuarea populației evreiești din orașul Iași este necesară și va fi făcută totală, inclusiv femei și copii. Evacuarea se va face pe pachete, pachete, mai întâiu la Roman și apoi la Târgu-Jiu. Pentru aceasta vei lua înțelegere cu Ministerul de Interne și Prefectura de județ, chestiunea trebuind studiată.”

Episoadele fondatoare ale pogromului de la Iași și care au pregătit terenul măcelului au fost mai multe. Prima a survenit în noaptea dinspre 7 spre 8 iunie, când autoritățile au început să aresteze „suspecți” de activitate politică subversivă. Însă odată cu izbucnirea operațiunilor militare, la 22 iunie, au început să fie lipite afișe pe ziduri, pe garduri, pe stâlpi de electricitate, în vagoanele trenurilor și tramvaielor ilustrând vinovăția evreilor pentru provocarea războiului și instigarea la ură, revoltă și pogrom. Declarația lui Leon Haimovici, unul dintre fruntașii populației evreiești, este grăitoare:„Simțeam că ceva plutește în aer. Trăiam cu frica continuă de a fi arestați, nu ieșeam din adăposturi, stam, dormeam și mâncam acolo.” La o zi după, pe 23 iunie, apăreau soldați germani pe străzi. Avioanele sovietice începeau să bombardeze orașul Iași, dar fără să provoace pagube serioase. La 25 iunie, se instaurase o stare „de liniște dinaintea furtunii”, când unii „din prudență și anumită prevedere făceau valize și strângeau lucrurile de preț.” (Hirsch Zielle) La 26 iunie a avut loc un al doilea bombardament care a provocat pagube serioase: 38 de morți, o sută de case distruse, unde locuiau evrei săraci. Imediat după bombardament, autoritățile române nu au empatizat cu populațiile evreiești. Nicidecum. Au început să-i aresteze sub diferite pretexte, pentru învinovățirea colaborării cu dușmanul. Tot în aceeași zi, a început o instigare reală la progrom în presa locală. Iar o ultimă piesă de puzzle care declanșa pogromul, a fost uciderea celor trei evrei acuzați de „sindrom Stockholm” de către Mircea Manoliu, sergent din Regimentul 13 Dorobanți. În următoarea zi, Manoliu și încă un alt soldat au uciș șase evrei tot pe același considerent. Istoricul Matatias Carp consideră că acesta a fost epilogul pentru un nou prolog al pogromului de la Iași. În replică sau în completare, istoricul Jean Ancel consideră că epilogul acestui pogrom a fost uciderea de către soldații români a peste 400 de evrei la târgul Sculeni, în apropiere de Iași, îngropându-i în gropi comune, pe care victimele a trebuit să le sape, după o noapte îngrozitoare în care tinere evreice au fost maltratate.

Mircea Manoliu a fost legionar, identitate despre care mareșalul Ion Antonescu nu a dorit să vorbească la proces. De aceea, Mișcarea Legionară a avut o atenție deosebită în procesul criminalilor de la Iași și în studiile scrise după război. Fiindcă spre ea s-au îndreptat toate acuzațiile de a fi principalii vinovați de pogrom. Mircea Manoliu nu a murit în război după cum se spunea, ci a fost chiar decorat cu „Bărbăție și credință” pentru faptele sale.

Unul dintre avocații Comunității evreiești a observat că mulți magistrați locali, profesori de la Universitatea locală, au părăsit orașul înainte de masacru. După părerea avocatului Leon Reicher, „au știut încă înainte despre viitorul masacru”. La 28 iunie, plecările s-au intensificat:„Mulți civili creștini au avut cunoștință de acest pogrom și-au părăsit casele mergând la rude în alte străzi, pentru a nu fi martori la odioasele asasinate.”

Un simplu evreu a rezumat alarmele înscenate:„În noaptea de 28 spre 29 iunie, în noaptea neagră când a început masacrarea populației evreiești eram alungați în adăposturi prin alarme aeriene false, aceasta pentru a fi mai ușor bandelor de criminali a-și găsi victimele.” La vânătoarea în noaptea de 28/29 iunie au participat în primul rând polițiștii din Iași, ajutați de polițiști din Basarabia, cu unități de jandarmi care au întărit circumscripțiile de poliție cu patrule mobile postate în cartiere evreiești. Pe 29 iunie la ora 8 dimineața, în podul Chesturii se aflau 300 de ostatici evrei, iar în beciuri au început să fie înghesuite ale sute, într- o zi de Duminică a unei sărbători creștine a Sfinților Petru și Pavel.

Un evreu pe nume Leon Haimovici, invalid încă din timpul primului război mondial, a descris momentul arestării într-o nuanță mai deschisă. Se bucurase când patrule de polițiști au năvălit în casa acestuia, pentru că se temea tot timpul de cetățeni înarmați, de germani…dar nu de polițiști români. Când i s-a cerut să predea mitraliera el ar fi zis:„Sunt invalid din războiul 1916. Drept răspuns am fost bătuți cu cravașa, cu patul armei, trântiți jos, călcați în picioare, ridicat din nou și iar trântit.” Sergentul de pe stradă era un cunoscut de-al său și i s-a adresat, iar acesta ar fi spus:„Nu te cunosc, jidane!”

Căpitanul Grigoiu ar fi descris drumul spre casă, în următoarea zi de după pogrom:„La orele 6 și 7 dimineața am plecat spre casă și am trecut pe strada Ștefan cel Mare pe unde îmi era drumul și am văzut pe tot parcursul numai cadavre și băltoace de sânge.” Dintre cei responsabili pentru actul pogromului de la Iași, se numără și așa-ziși „mici ucigași”, din care făceau parte mii de cetățeni români ai orașului, din toate păturile sociale, în afară de membrii forțelor de ordine și de armatele română și germană.

În ziua pogromului, la 29 iunie, s-au înființat câteva stații de concentrare a populației evreiești în diferite instituții publice ale Poliției sau Armatei din nevoia de a controla numărul evreilor duși la Chestură, loc în care la primele ore ale dimineții, se aflau deja 12.000 de evrei vii sau morți. În curtea Chesturii au fost uciși, în câteva ore, aproximativ 5.000 de evrei, iar pe străzi câteva mii, cifre care nu provin din surse evreiești. „La intrarea în Chestură au stat mai mulți gardieni cu niște pari în mână și am fost lovit până la sânge.” (Samoil Springher)

Marele măcel începuse. Deschiderea focului a fost simultană cu declanșarea unei alarme false, metodă folosită și în zilele anterioare. Dar de acum, acțiunile au arătat că tot ce a fost înainte, au fost acțiuni ale unor amatori spre deosebire de ce se întâmpla în continuare. „În evrei trăgeau nemții, română și gardieni publici.”, a declarat un evreu care a fost împușcat în picior. Mormanul de morți crescuse foarte mult, polițiști români încetând să mai arunce deasupra morți și oameni în agonie pentru a nu intra în linia de foc și deoarece numeroasele cadavre nu mai puteau fi aranjate cu aceeași metodă. Au început să tragă cu mitralierele în lumea înghesuită, iar în rândurile din față se vedeau deja grămezi de cadavre, oameni schilodiți și răniți. În jur a 8.000 de evrei au fost evacuați din curte spre „trenul morții”.

Slăbind zidul din spatele lor, evreii au rupt bucăți din acesta și reușind să se refugieze în cinematografe ori în zona Pieței Unirii. Dar șansa de scăpare le-a fost anulată de muncitorii români de la garajul de autobuze ale CFR-ului. Trebuie subliniat faptul că tot ce s-a întâmplat aici nu a fost inclus în rapoarte și documente oficiale. În ziua pogromului, muncitorii au acordat un ajutor „patriotic” autorităților românești și germane, înarmându-se cu bâte, lopeți, cu pari de lemn și bolovani.

Primul „tren al morții” a părăsit Iașiul la 30 iunie 1941, la ora 2 noaptea, iar după câțiva kilometri s-a întors, s-a oprit, a pornit din nou, părăsind orașul după două ore. Trenul trebuia să plece spre lagărul Târgu-Jiu via Roman. Conform rapoartelor falsificate, erau 35 de vagoane cu 2.530 de evrei- în realitate, au fost 50 de vagoane cu 5.000 de evrei.

În privința numărului victimelor, cifrele sunt controversate. Numai după deschiderea arhivelor, în anul 1996, s-a putut afla adevărul. La 1 iulie 1941, inspectorul de poliție Virgil Ionescu a raportat că a început descărcarea cadavrelor din trenul care cuprinde 39 de vagoane, deci în trenul spre Târgul Frumos erau aproximativ 4.000 de evrei. Nu 654 după cum a raportat prefectul Captaru. În aceeași zi, Ionescu a trimis un al doilea raport: din cei 2500 de evrei, în viață s-au găsit doar 1242, restul de 1258 au fost găsiți morți.

Se pot spune încă multe despre ceea ce a însemnat pogromul de la Iași și parcursul acestuia. Pogromuri adiacente cu acesta au existat la: Sculeni și acuzarea Armatei române de genocid, Mărculești, masacrul de la Bălți, Lipiceni și altele.

Spitalul de copii Ghelerter a devenit și orfelinat, servind drept adăpost pentru orfanii în vârstă de 2-5 ani ai Pogromului de la Iași:„Unuia i-a murit mama și 3 frățiori degerați astă-iarnă din lipsă de lemne. Altuia, i-au dispărut părinții.”

Tribunalul care i-a judecat pe criminalii de la Iași într-un proces „blitzkrieg”, în luna iunie a anului 1948, nu a ignorat numărul victimelor și l-a ridicat și stabilit la aproximativ 10.000 de evrei. Numărul de victime, care a fost stabilit la recensământul Comunității conform unei liste nominale, a fost de 14.850 de evrei. Dar autoritățile românești nu au dorit să se afle adevărul, ci au încercat să-l ajusteze și să diminueze numărul victimelor mai ales în perioada 1950-1996. Nicolae Ceaușescu declara că au fost uciși 2.000 de evrei. De fapt, în Pogromul de la Iași au fost uciși aproximativ 15.000 de evrei, 8000 în oraș și 7000 în „trenurile morții”.

Iași. „Cele mai multe cadavre erau pe strada Alecsandri. În curtea bisericii Sfântul Ilie, în șanț care folosea ca adăpost în curtea Chesturii s-au înălțat mormane de cadavre până la înălțimea pereților.”

Bibliografie:

●Strategii comunitare de supraviețuire în contextul statului național legionar DOCUMENTE 1940-1941, volum alcătuit de Lya Benjamin, Editura Hasefer, București, 2013.

●Ancel, Jean Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iași, 29 iunie 1941, Editura Polirom, Iași, 2005.

●Bruja, Radu Florian Extrema dreaptă în Bucovina, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012.

●Benjamin, Lya, Hîncu, Dumitru, Kuller, Hary și Șerbănescu, Ioan: 1941. Dureroasa fracturare a unei lungi conviețuiri publicat la împlinirea a 60 de ani de Pogromul de la Iași sub semnăturile unui colectiv de cercetători ai Centrului pentru Studierea Istoriei Evreilor din România: București, 2001.

●Karețki, Aurel și Covaci, Maria: Zile însângerate la Iași (28-30 iunie 1941), București, Editura Politică, 1978.

●Geller, Iaacov: Rezistența spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului, Editura Hasefer, 2004.

●Carp, Matatias: Cartea Neagră, vol 2, Editura Diogene, 1996

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/pogromul-de-la-iasi-si-trenurile-mortii

 

Supraviețuitorul din „trenul morții” care a fondat Opera din Iași

La 75 de ani de la Pogromul de la Iași, societatea românească readuce în dezbatere publică tragediile prin care a trecut pe parcursul istoriei, încercând să le elucideze, să le explice și să le conștientizeze.

    
default

E iunie 2016 și Iașiul clocotește de căldură. Pe străzi sute de oameni de toate vârstele se îndreaptă grăbiți spre destinațiile lor cotidiene, unii la muncă, alții cu treburi și nevoi de tot felul. Acum 75 de ani, peisajul acestor străzi era însă altul. Ziua de 29 iunie 1941, pe Marcel Fischer, un tânăr evreu de 17 ani, l-a găsit în beci, adăpostit cu toată familia de un bombardament anunțat de autorități. Era întuneric, însă prin ușa beciului răzbătea căldura de afară și mai ales aroma dulce-tămâioasă de tei, care umplea tot orașul. Nimic nu prevestea ce va urma în următoarele zile.

Marcel Fischer cu diploma prin care se confirmă meritul său la fondarea Operei din IașiMarcel Fischer cu diploma prin care se confirmă meritul său la fondarea Operei din Iași

Trenurile morții

Ca să treacă timpul mai repede, a prins o rază de lumină la care începu să citească inscripția de pe un disc de gramofon, însă o figură de afară îi îngrădise soarele. Prin curte se auzeau pași și voci de jandarmi. Băiatul a ieșit să vadă ce se întâmplă.

„A fost urât de tot ce a urmat”, își amintește Marcel Fischer, astăzi un bătrân de 93 de ani, care a supraviețuit Pogromul și a ajuns fondatorul Operei din Iași. „Când să ieșim din beci, afară erau jandarmi trimiși să ne ridice. Era un așa zis prieten de al meu, care le spunea cine lipsește. A zis că lipsește Fischer, tatăl meu, care era încă în adăpost. L-au scos cu forța și l-au lovit cu patul armei în spate că a scuipat plămâni până la Chestura Poliției, care era aproape, unde a și fost împușcat. Și ne-am trezit adunați toată strada în coloană ca să fim duși la Chestură. Acolo circula o metodă, care amăgea populația. Toți trebuiau să afle că primeau un bilet de eliberare și atunci au venit toți puhoaie din toate cartierele să vadă ce-i cu acel liber”, a mărturisit bătrânul în exclusivitate pentru DW.

Pe drum evreiii erau scoși din case, bătuţi, jefuiţi, omorâiţi, iar sute de cadavre au rămas să zacă întinse pe străzi. În curtea Chesturii au urmat primele mii de victime, murind în special cei care au încercat să evadeze, după ce au aflat că vor fi deportați. Peste noapte, cei rămași în viață au fost îmbarcați în două trenuri, care au rămas în memorie ca „trenurile morții”.

„Am mers spre gară și acolo ne-am întâlnit cu trupele românești care se duceau pe front. În gară ni s-a ordonat să ne culcăm la pământ ca să nu vedem ce fac. Până la urmă soldații au trecut peste noi, ne călcau pe cap, pe ochi și cine avea ghinionul și nimerea îi găurea creierul. Ne-au ordonat să urcăm în vagoane. Vagoanele erau de vite, văruite, usturau la ochi. Ca să încăpem cât mai mulți ne loveau cu patul armei peste picioare și în felul acesta ‘atingeau performanța’ de 200 de oameni într-un vagon. Noi știam că plecăm în Siberia și ne-am luat haine groase. Asta desigur a contribuit la mărirea căldurii. După aceea, au închis ușile. Erau zile ca astăzi, fierbinți, groaznice, fără apă. Ne-au plimbat cu vagoanele astea până pocnea tabla și până în sfârșit au reușit să ne doboare. Au căzut majoritatea, în vagon se formau bănci pe care se așezau cadavrele. Cine nu rezista și adormea, murea. Bineînțeles că după ce majoritatea au fost exterminați, au deschis vagoanele în gară. Noi nu știam că ele de fapt făceau o navetă din stație în stație ca să înghițim căldura aceia și până la urmă au reușit să ne nimicească. Când am ajuns la Podu Iloaiei oamenii nu mai ieșeau, lunecau afară. Se deschideau ușile larg și cadavrele cădeau din vagon, transpirate și astfel au fost duși la morminte”, își amintește Marcel Fischer.

A căzut din vagon semiconștient împreună cu ceilalți vii și morți. S-a trezit pe un pat de scânduri, în casa unui evreu bătrân și sărac, după care a fost ajutat de niște negustori din Podu Iloaiei să nu moară de foame.

Marcel Fischer povestește încet , făcând pauze între episoade, parcă lăsându-ne să asimilăm istoria unor evenimente greu de imaginat pentru cei din generația noastră.

Marcel Fischer cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, conferit de președintele Băsescu în 2013Marcel Fischer cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, conferit de președintele Băsescu în 2013

Calvarul de după Pogrom a continuat

Majoritatea evreilor ieșeni au murit, iar suferința celor rămași în viață a continuat. Marcel Fischer a ajuns și în Basarabia, la Ghidighici, la muncă obligatorie, unde a supraviețuit cu un sfert de pâine neagră pe zi.

„Noaptea ploua cu ploșnițe printre scânduri, iar ziua făceam piatră exclusivă, pe care tot noi o încărcam în vagonete. Eu la 17 ani nu aveam putere nici să ridic o roabă simplă, dar mai ales o vagonetă. Până la urmă a ieșit zvonul că intră trupele nemțești în zonă și că vor să ocupe partea unde eram noi. Și atunci aveam un căpitan care era șeful nostru, fiara pământului, denumit boxerul. Acest boxer a organizat reîntoarcerea acasă. Dar cum? Pe jos. Căpitanul acesta cu toate că a fost rău ne-a salvat viața pentru că unii care nu puteau, cădeau pe drum. Și nu le dădea voie să se piardă. Trebuia să-l ia alții doi pe umeri, dar în primul rând a ordonat să nu spună că suntem evrei, că pe dreapta veneau trupele nemțești, iar pe stânga noi”, își amintește supraviețuitorul Pogromului de la Iași.

A revenit în Iași aproape de sfârșitul războiului. A lucrat pe unde a putut până în 1946, anul când a ajuns la Opera din Iași.

„S-a anunțat înființarea unei instituții culturale, noi nu aveam până atunci Operă în Iași. Eu eram mare amator de muzică, aveam colecție de discuri și am cerut să fiu numit secretar al acestei instituții. Era un oficial de stat care m-a numit și m-a trimis să mă îngrijesc de tot ce trebuia. După aceea a început angajarea muzicienilor, meseriașilor. A fost o muncă de 6 ani de zile, încât până la urmă știam totul pe de rost. Încet-încet am fost numit ca manager la Operă. Și de atunci nu am lucrat o zi în altă parte”, ne-a spus fondatorul Operei din Iași, Marcel Fischer.

50% din populația evreiască de la Iași exterminată

La 75 de ani de la Pogromul de la Iași, societatea românească readuce în dezbatere publică tragediile prin care a trecut pe parcursul istoriei, încercând să le elucideze, să le explice și să le conștientizeze. Dorin Dobrincu, istoricul român specializat în rezistența anticomunistă din România, director general al Arhivelor Naționale ale României în perioada 2007-2012, în prezent cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași ne-a vorbit despre cauzele masacrului de la Iași și importanța Pogromului pentru istoria României.

„Evreii au avut o comunitate în Iași din sec. al XVII-lea nu foarte numeroasă până la sfârșitul sec. al XVIII-lea începutul sec. al XIX-lea, când numărul lor explodează. Vin mai ales evrei din Galiția, fostele teritorii poloneze încorporate de Austria și din teritoriile vestice ale Rusiei imperiale. Se așează la Iași, dar și într-o multitudine de orașe moldovenești. În Iași numărul lor ajunge foarte mare, încât în momentul în care cele două principate se unesc la 1859-1862, proporția era de 50 la sută de evrei. Numărul lor a continuat să fie mare, însă niciodată de 50 la sută, deși populația orașului n-a mai crescut foarte mult. Ei emigrau foarte mult, în special în SUA. Dar în 1930 când s-a făcut un recensământ după reguli complexe, evreii reprezentau aproximativ 30%. Era o populație stratificată. Erau și oameni bogați, industriași, proprietari de ateliere, magazine, meșteșugari, mici întreprinzători. Era o populație care se integra încet-încet în societatea românească, pentru că multă vreme evreii au fost privați de drepturi politice, cetățenești” a declarat în exclusivitate pentru DW cercetătorul.

Potrivit lui Dorin Dobrincu, violențele antisemite din Iași au început pe 27 iunie 1941 și au fost puse în practică pe de o parte de autoritățile române civile sau militare, pentru că în fruntea județelor erau militari activi sau în rezervă. De asemenea, a participat o parte a populației civile. Au existat și cazuri când românii au încercat să salveze evreii de la masacru, însă puține sunt atestate documentar. Printre acestea este renumit cazul de intervenție a președintei Crucii Roșii din Roman, Viorica Agarici.

„În primul rând, al II-lea Război Mondial a început în sud-estul Europei, în particular în cazul României și Uniunii Sovietice cred că mai degrabă în 1940, pentru că atunci a fost acel ultimatum sovietic prin care România a cedat Basarabia, nordul Bucovinei și partea nord-vestică a fostului județ Dorohoi. Asta a creat și întreținut în societatea românească o spaimă teribilă de sovietici. În același timp, autoritățile și populația au încercat să găsească țapi ispășitori. Cel mai la îndemână au părut să fie evreii, mai ales că exista o cultură antisemită în România, amplificată în perioada interbelică, în special în anii 20-30 de tot felul de mișcări de extremă dreapta. Mă refer la Liga Națională a apărării creștine, Mișcarea legionară, dar au fost multe alte grupuri. În perioada care s-a scurs de la cedarea Basarabiei și intrarea României efectiv în conflict militar cu URSS din iunie 1941, acest sentiment antisemit s-a acutizat pentru că s-a spus că vinovată de pierderea acelor teritorii a fost, în special, populația evreiască”, a spus Dobrincu.

Cercetătorul susține că numărul victimelor Pogromului de la Iași în diferite surse variază între 3000 și 15 000. În a doua jumătate a anilor 70 a existat o carte scrisă de doi istorici de la Institutul de Istorie a partidului comunist, în care se dă cifra de aproximativ 3000 de victime, iar cercetătorul Radu Ioanid, care s-a ocupat de holocaustul din România dă o cifră de 13 200 -13 300 de evrei uciși în timpul progromului. În raportul final al Comisiei „Elie Wiesel” sunt indicate cifre aproape de 15 000.

„Despre Pogrom au început să vorbească imediat după aceea, pentru că existau solicitări legitime ale populației evreiești. A încercat partidul comunist să capitalizeze acest subiect. S-a constituit în cele din urmă un probatoriu, în 1948 a avut loc un proces în care s-au strâns foarte multe probe. Au existat condamnări, dar, asa cum s-a întâmplat și în alte locuri din Europa, autoritățile comuniste nu erau dispuse să individualizeze drama evreilor. De asta se ajunge ca și în URSS să se vorbească puțin de faptul că erau victime cu identitate etnică. Asta s-a întâmplat și în România”, a afirmat Dorin Dobrincu.

Istoricul Dorin Dobrincu în dialog cu jurnalistul DW Simion CiochinăIstoricul Dorin Dobrincu în dialog cu jurnalistul DW Simion Ciochină

Lecția învățată

Cercetătorul a spus că acele cumplite evenimente au intrat în conștiința publică abia prin anii 1990 – 2000, perioadă în care s-au produs mai multe schimbări.

„În primul rând arhivele au devenit accesibile, documentele ce vizau administrația antonesciană. S-a ridicat o nouă generație de istorici, media nu mai este monopolizată. Din punct de vedere al dezbaterii publice stăm infinit mai bine. Din punct de vedere oficial statul român și-a asumat holocaustul pe teritoriul României și pe teritoriile pe care le ocupase în al II-lea Război Mondial. E o asumare pentru educația publică, o scoatere a ‘scheletelor din dulap’, dacă vreți. Prin această asumare statul respectă memoria acelor oameni”, a afirmat istoricul.

De asemenea, Dorin Dobrincu a menționat că de vreo 7-8 ani există un manual despre Holocaust care se predă în liceele din România. Autoritățile române au inființat o Comisie de studiere a Holocaustului din România, care a elaborat un raport final. În același timp a fost înființată și o Comisie prezidențială care s-a ocupat de analiza comunismului din România și de asemenea a produs un raport, în baza căruia s-a elaborat un manual alternativ.

„Deci există un început solid de studiere a tragediilor prin care a trecut societatea română. Problema este că societatea română nu este o victimă, ci din interior au fost destui oameni care au făcut grozăvenii, unii dintre ei condamnați de instanță”, a conchis Dorin Dobrincu.

Pogromul de la Iași a fost unul dintre cele mai sângeroase masacre împotriva evreilor din România, care nu poate fi explicat cu nimic. Chiar dacă istoria acelor evenimente se citește cu greu și mai ales se ascultă cu durere de la supraviețuitori, societatea românească încearcă să o conștientizeze până la capăt și să onoreze memoria victimelor.

Amintiri din trenul morții. Iancu Țucărman: „De sete, mulți au început să-și bea propria urină. Unii au înnebunit”

trenul mortii pogromul de la iasi foto pogromuldelaiasi ro
Trenurile morții de la Iași. Foto: pogromuldelaiasi.ro

Iancu Ţucărman, supravieţuitor al „trenurilor morţii” din timpul Pogromului de la Iaşi din al Doilea Război Mondial, care a murit vineri, 8 ianuarie, la vârsta de 98 de ani, fiind infectat cu SARS-CoV-2, a fost „întruchiparea perfectă a ceea ce îndeobşte numim «tăria fragilităţii» întrucât experienţa sa copleşitoare era mai mereu, într-un fel hipnotic, exprimată prin cuvinte simple, prin adevăr, de o forţă temeinică”, afirmă consilierul prezidenţial Andrei Muraru, potrivit Agerpres.

„Până să fie răpus de coronavirus, domnul Ţucărman a vorbit lumii, cu acelaşi ton calm şi tremurat, despre «duminica aceea» când, la 18 ani, a fost «demascat», arestat şi aruncat într-un vagon de marfă al unui tren, alături de alte mii de oameni, în gara Iaşi, la finalul lui iunie 1941, spre a fi deportat. Dintre cei îmbarcaţi în tren, la Podul Iloaiei, destinaţia finală, au mai ajuns vii doar o parte, unii cu minţile pierdute şi toţi cu trupurile năruite de sudoare şi sete. În total, din trenul aceasta, pe traseul Iaşi-Podul Iloaiei, au fost descărcate 1.194 de cadavre după «călătoria» de zece ore. Al doilea tren (cronologic, acesta a demarat primul), care a plecat pe traseul Iaşi-Călăraşi, a generat 1.400 de morţi în patru zile”, punctează consilierul prezidenţial, într-un mesaj postat pe pagina sa de Facebook.

Andrei Muraru aminteşte că în acest masacru, cel mai mare de la debutul războiului împotriva Uniunii Sovietice, planificat şi executat minuţios, între 28 şi 30 iunie 1941, de către autorităţile antonesciene cu sprijin german, au fost asasinaţi în jur de 13.000 de evrei, iar pe lângă cei din trenuri, alte mii de suflete au fost asasinate în vânătoarea de oameni din oraş sau au fost împuşcate la marginea urbei şi îngropate în gropi comune.

„Timp de 80 de ani după această tragedie, gândul că el, Iancu Ţucărman, a fost ales ca să trăiască şi să mărturisească, l-a săgetat dureros şi nu i-a dat pace, dar i-a întărit rezistenţa. Anii i-au şters probabil multe amintiri, nu însă şi momentele «halucinante şi de groază» din zilele pogromului, pe care le reconstituia ca şi cum ar fi reluat mereu un cadru unic din filmul vieţii. Nu a putut uita frica densă, căldura înfiorătoare din tren, “băncile” de trupuri umane din vagonul incandescent, strigătele şi mirosul greu de carne putredă”, subliniază consilierul prezidenţial în mesajul său.

Acesta citează relatarea lui Iancu Ţucărman din volumul „Pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941). Prologul Holocaustului din România”, volum îngrijit de George Voicu (Iaşi: Polirom, 2006), deoarece, cunoscând faptul că “tăcerea este cel mai mare aliat al răului, mărturisirea scenei vagonului lui Iancu nu ne poate face decât să căutăm ce e drept şi să respingem ce e nedrept în orice colţ al vieţii noastre”.

iancu tucarman
Iancu Țucărman, supravieţuitor al trenurilor morţii din timpul Pogromului de la Iaşi, a murit vineri, la vârsta de 98 de ani. Foto: Ambasada Israelului în România/ Facebook

Iancu Țucărman: „În mod obișnuit ne serbăm ziua de naștere o dată pe an.

Eu mi-o serbez de două ori. O dată, în ziua în care m-am născut și a doua oară în ziua de 30 iunie, când consider că am renăscut, ca supraviețuitor al «trenului morții» Iași-Podu Iloaiei din 30 iunie 1941, tren în care am fost îmbarcați în vagonul meu 137 de evrei, din care am supraviețuit numai 8.

Pe jos, în vagon, era un strat de bălegar de grajd proaspăt, peste care era presărat praf de var nestins, care, în contact cu bălegarul, a degajat o căldură insuportabilă.

Micile obloane ale vagonului, care erau deschise spre interior, au fost astupate cu scânduri bătute pe dinafară de un lucrător zelos al gării; șapca de uniformă a ceferistului o am și acum în fața ochilor.

Din cauza căldurii de afară și a celei degajate de bălegarul și varul nestins din interior, toți cei închiși în vagoane am început să ne scoatem îmbrăcămintea de pe noi, unii rămânând chiar complet goi.

Fără apă și aer, cei mai sensibili, precum și cei care s-au agitat mai mult, strigând după aer și apă, au fost și primele victime.

Cu trecerea timpului, situația devenise infernală și halucinantă.

De sete, mulți au început să-și bea propria urină. Unii au înnebunit, aruncându-se în neștire de la un capăt la altul al vagonului în disperare și delir, după un strop de apă sau o gură de aer.

Distanța de 20 km dintre Iași și Podu Iloaiei, în loc de o jumătate de oră, cât se parcurge normal, am parcurs-o în 9 ore. De la ora 5 dimineața, până la ora 2 după-masa, când ușile vagoanelor au fost deschise și groaznicul chin îndurat, de asfixiere și deshidratare, a luat sfârșit, odată cu viața multora dintre noi.

Așa cum am arătat mai înainte, din vagonul meu am supraviețuit numai 8, printre care și cel care vă vorbește acum. Restul de 129 de evrei au trecut în neființă, sufocați și deshidratați.

Dintre cei 2.000 de evrei îmbarcați în gara Iași în « trenul morții » Iași-Podu Iloaiei, au supraviețuit 800, restul de 1.200 căzând victime vinovate doar pentru că s-au născut evrei.

Supraviețuitorii au fost cazați în casele evreilor din Podu Iloaiei.

Uitându-mă într-o oglindă mare care se afla în camera unde am fost cazat, nu m-am recunoscut. Eram complet desfigurat din cauza deshidratării, cu buzele supte, care nu se mai atingeau și fața piele și os.

Prima înghițitură de ceai era să mă sufoce din cauza deshidratării. Înghițind apoi picătură cu picătură, am reușit să-mi revin din starea de șoc și dezorientare în care m-am aflat.”

A trăit ca un mărturisitor, deși suferința sa nu se putea trata prin confesiuni publice. Nu avea acea dilatare enormă a eului celui care supraviețuiește ca să stăpânească apoi lumea. Domnul Țucărman nu avea nimic cu vanitatea onorurilor. Chiar și atunci când Președintele Iohannis l-a desemnat cavaler al Ordinului ”Serviciul credincios” pentru ”contribuția avută la păstrarea memoriei Holocaustului”, purtarea lui a fost demnă și firească. El venea oriunde unde era chemat pentru că misiunea sa de căptătâi devenise, din 1941, aceea de a mărturisi.

În mai toate ocaziile în care l-am auzit vorbind, mesajul lui era simplu și clar și suna ca o aspirație: eșecul de a ne aminti istoria așa cum a fost are consecințe triste. Și cuvântul lui era mereu opusul intoleranței și indiferenței pentru că, mobilizat de experiența lui terifiantă, privea altfel datoria față de viață și față de ceilalți.

Vagonul său cu amintiri a fost mereu încăpător pentru oricine a încuviințat să afle adevărul despre Holocaustul românesc.

Nu mă îndoiesc că unii l-au privit întotdeauna ca pe un străin, un ”celălalt”, venit din altă lume cu poveștile lui de groază. Dar, cunoscând că tăcerea este cel mai mare aliat al răului, mărturisirea scenei vagonului lui Iancu nu ne poate face decât să căutăm ce e drept și să respingem ce e nedrept în orice colț al vieții noastre.

Domnul Țurcărman a fost de o incredibilă generozitate cu lumea care l-a trimis, în adolescență, să cunoască iadul. Oricâtă suferință și tristețe a avut în fiecare clipă a celei de-a doua vieți, detaliu pe care îl sublinia de fiecare dată când amintea despre coșmarul cotidian al verii din 1941, el a privit mereu înăuntrul celorlalți, căutând frumusețea și bunătatea.

Azi am pierdut un martor, dar în toți anii din urmă, prin mărturisirile lui, am câștigat o voce care, pe mai departe, va putea mobiliza conștiințe. A-l onora pe Iancu Țucărman înseamnă a consimți la un principiu evocat de Primo Levi și anume că moștenirea lui este moștenirea noastră: ”o bună parte din existența noastră sălășluiește în sufletele celor care se apropie de noi”.

Consilierul prezidenţial Andrei Muraru subliniază faptul că Iancu Ţucărman a trăit cu demnitate, „fără a avea nimic cu vanitatea onorurilor”.

„Chiar şi atunci când Preşedintele Iohannis l-a desemnat cavaler al Ordinului «Serviciul credincios» pentru «contribuţia avută la păstrarea memoriei Holocaustului», purtarea lui a fost demnă şi firească. El venea oriunde unde era chemat pentru că misiunea sa de căptătâi devenise, din 1941, aceea de a mărturisi. În mai toate ocaziile în care l-am auzit vorbind, mesajul lui era simplu şi clar şi suna ca o aspiraţie: eşecul de a ne aminti istoria aşa cum a fost are consecinţe triste. Şi cuvântul lui era mereu opusul intoleranţei şi indiferenţei pentru că, mobilizat de experienţa lui terifiantă, privea altfel datoria faţă de viaţă şi faţă de ceilalţi. Vagonul său cu amintiri a fost mereu încăpător pentru oricine a încuviinţat să afle adevărul despre Holocaustul românesc”, afirmă Andrei Muraru.

Potrivit acestuia, „a-l onora pe Iancu Ţucărman înseamnă a consimţi la un principiu evocat de Primo Levi şi anume că moştenirea lui este moştenirea noastră: o bună parte din existenţa noastră sălăşluieşte în sufletele celor care se apropie de noi”.

Editor : Liviu Cojan

 

Alerta, reincepe inchizitia? Rudy Giuliani, suspendat din profesia de avocat în New York   https://magnanews.ro/2021/06/rudy-giuliani-suspendat-din-profesia-de-avocat-in-new-york/

 

Rudy Giuliani, avocatul lui Donald Trump şi fost primar al oraşului New York, a fost suspendat de Curtea Supremă a statului New York, unde nu va mai putea să practice dreptul până la noi dispoziţii, pentru că a făcut o serie de declaraţii mincinoase în vederea favorizării realegerii fostului preşedinte american, relatează AFP şi DPA.

Documentele de la dosar nu precizează cine a sesizat Comisia de reclamaţii a avocaţilor (Attorney Grievance Committee), aflată la originea procedurii, dar conform New York Times ar fi vorba de zeci de avocaţi newyorkezi de prim-plan, potrivit Agerpres.

După scrutinul prezidenţial american din 3 noiembrie 2020, Rudy Giuliani a devenit simbolul luptei lui Donald Trump de a obţine invalidarea, fără a putea aduce probe tangibile, a rezultatelor alegerilor, care l-au dat învingător pe adversarul său Joe Biden.

Fostul primar al New Yorkului din perioada 1994-2001, în prezent în vârstă de 77 de ani, a pledat, fără succes, în faţa justiţiei din mai multe state cheie pentru a obţine anularea scrutinului.

Comisia a reamintit că avocatul a lăsat de înţeles, în faţa unui tribunal din Pennsylvania, că alegerile au fost fraudate, deşi nu sesizase această instanţă decât asupra unor chestiuni tehnice.

El a fost de asemenea acuzat că a afirmat că mii de buletine de vot legate de persoane decedate au fost numărate în Pennsylvania, o acuzaţie niciodată confirmată.

Comisia a invocat de asemenea acuzaţii avansate de Giuliani despre alegerile din Georgia şi Arizona.

„Nu putem decât să subliniem gravitatea faptelor” lui Rudy Giuliani, a scris Curtea într-o decizie anunţată joi. „Această ţară este devastată de atacuri care vizează legitimitatea alegerilor din 2020 şi a preşedintelui nostru actual, Joseph R. Biden”, au continuat cei cinci magistrat care o compun.

„Declaraţiile mincinoase urmăresc erodarea încrederii în alegerile noastre şi în guvern în general”, se arată în decizie. Când ele aparţin unui avocat, „afectează reputaţia întregii profesii”.

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*