Ajunge- fraţilor, partea noastră constă în a-l lăsa pe El să ne slujească şi să făptuiască TOTUL… Noi am fost faliţi în Eden şi falimentari în Ghetsimani ! Ce a făcut omul bun şi pentru veşnicie, ca să nu-l lase pe Iisuss să facă totul în omul înnoit? De ce-l încurcaţi şi împiedicaţi să facă Voia Lui în voi ,fiindcă numai Hristos a faptuit asta la Golgota !? De ce nu primiţi naşterea din nou (dăruită gratis) prin învierea Lui din 1 Petru 1/3, ca să-l lăsăm (în noi şi prin noi) să domnească, hotărască, să trăiască, să lucreze şi să rodească în fiecare om înnoit; Pe El să-l lăsăm să ne slujească (Ioan, cap.13), să ne spele, să ne hrănească, păzească, să ne trezească, să ne odihnească Dumnezeieşte, pentru că numai El face totul foarte bine, la timp, frumos şi pentru veşnicie (Gen.1/31 şi Ecl, 3/11-14); Să-i dăm prioritate şi suveranitate; Să-l păstrăm integru, integral, complet şi total –ca ŞEF, nu ca preş… şi să-l lăsăm pe El să se roage (Ps.127), să lupte pentru noi, să ne apere, să ne vindece, căci El este Totul Totului Tot, care împlineşte totul în toţi- care cred că am fost răstigniţi, (îngropaţi şi înviaţi dimpreună cu El) şi cu toate păcătuirile, neputinţele şi mizeriile gunoierului din Gal.5/20), ca să nu le mai dezgropăm şi să nu mai trăim noi, ci Hristos să trăiască în noi, pentru ca să rămânem UNA cu El (pe veci) şi să trăim o viaţă Îndumnezeită, nu demonică- adamică

  1. rrI-au smuls sanii cu clestele, au violat-o si au omorat-o pentru că a scuipat-o pe Ana Pauker…Cum ne-au ucis bolsevicii rusofoni oamenii de stiinta geniali…Metode uzuale de tortură din anchete, din închisori şi din lagărele de exterminare comuniste…O zi in temnitele comuniste, tratamentul perfect pentru nostalgicii comunismului…În comunism, sub teroarea Securităţii, acasă se vorbea în şoaptă…Situaţia celor oprimaţi de regimul comunist la 15 noiembrie 1987, Braşov (VIII)…Reeducarea prin tortura in comunism…Cum ne-au furat şi distrus ţara, după decembrie 1989-Torţionarii comunişti: astăzi, Alexandru Ionaş
    32Cum sa-ti petreci ziua cu Dumnezeu?Ce schimbare produce „nașterea din nou”? Cum se ocupă Dumnezeu de cei cazuţi… Rugăciunea Creştină…Adevarata Reforma- LUMINA CARE BIRUIESTE INTUNERICUL…Comunicarea in lucrarea de misiune…Evrei…Veniți să-L lăudăm- Biserica Baptista Romana din Houston… Naşterea din nou, de prof. Mihail Dimitriu, poet şi scriitor creştin…Preotii care fură prin APIA,refuză să recunoască faptul că icoana (banului) pe care o pupă este idolatrie demonică, chiar daca activitatea infracţională a preotilor si a altor “ingeri” concesionari a fost protejată de conducerea DSVSA Suceava…  7 . Statul roman a smenuit miliardele primite din fonduri europene la cursul de schimb!

     

  1. Preasfinţii care fură prin APIA,refuză să recunoască faptul că icoana (banului) pe care o pupă este idolatrie demonică, chiar daca activitatea infracţională a preotilor si a altor “ingeri” concesionari a fost protejată de conducerea DSVSA Suceava…

 666

 

… prin neluarea măsurilor de verificare şi control cu privire la numeroasele sesizări formulate şi depuse pe parcursul anului 2013 la această instituţie. În astfel de împrejurări au fost depuse 239 cereri de subvenţii în domeniul zootehnic.Pentru o parte din aceste dosare, aprobarea cererilor a fost stopată ca urmare a verificărilor iniţiate şi solicitate de DNA ST Suceava şi nu ca urmare a constatărilor proprii a angajaţilor APIA CJ Suceava.

Totodată, aceiaşi funcţionari publici de la APIA CJ Suceava au gestionat defectuos dosare de acordarea a sprijinului financiar pe suprafaţă de teren, pentru cunoştinţe sau persoane cu funcţii politice, dar si bisericesti,fiind aprobate cereri pentru entităţile economice administrate şi reprezentate de aceştia din urmă. Astfel, pe baza unor documente conţinând date nereale, reprezentanţii acestor asociaţii au solicitat şi au obţinut, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene şi de la bugetul de stat pentru campaniile agricole 2010 -2013.

Având în vedere cercetările efectuate de DNA ST Suceava începând cu luna decembrie 2013, reprezentanţi ai APIA Suceava şi APIA nivel central au făcut o serie de demersuri astfel încât să facă dificile acţiunile de control ale persoanelor/institiţiilor abilitate ori au încercat să transfere responsabilitatea pentru prejudiciu, exclusiv în sarcina solicitanţilor subvenţiilor. De asemenea, în acelaşi context, medicii veterinari concesionari au falsificat documente pentru a induce în eroare echipele de control, i-au instigat pe fermieri la mărturie mincinoasă referitor la faptul că au deţinut animalele pentru care au fost depuse cereri de subvenţie, dar că între timp le-au tăiat şi consumat.

În cauză s-a dispus începerea şi apoi extinderea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunilor:
– Acordarea de subvenţii cu încălcarea legii sau neurmărirea, conform legii, a respectării destinaţiei subvenţiei.
– Abuz în serviciu contra intereselor publice, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial.
– Înşelăciune.
– Dare de mită.
– Luare de mită.
– Spălare de bani.
– Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false având ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri europene”.

În cauză, procurorii au beneficiat de sprijinul de specialitate al Serviciului Român de Informaţii Suceava şi de sprijinul Brigăzii Speciale de Intervenție a Jandarmeriei. Lipseşte aportul celor de la PATRIARHIE.

  3. Potlogariile financiare ale angajatilor de la APIA,PNDR,Directii Agricole ,Silvice si alte directii si subdirectii ministeriale  se vad de la Breuxelles,dar nu din “Biroul Oval” al ministrului Daniel  Constantin

 

.Pina si subalternilor lui Jose Manuel Barroso nu le vina sa creada cum au fost deturnati banii alocati de Comisia Europeana!Din mormanul cu hotii o sa spicuim doar citeva,acoperite de Pile,Relatii Cunostinte (PCR) ministeriale.

Iar totul a iesit la iveala dupa ce un cetatean german a depus plangere penala, indignat fiind de inselaciunile facute de catre Agentiile de Plati din Romania care, din jongleriile pe cursul valutar, s-au ales cu milioane de euro intrate ilegal in conturi. In momentul de fata au loc anchete atat ale procurorilor romani, cat si ale investigatorilor europeni de la OLAF, insa complexitatea cauzei este una uriasa, mii de contracte asemanatoare urmand a fi acum reanalizate.

Sareau doar cu maruntis

 

Proiectul de la Mahmudia ar putea da peste cap toata metodologia de acordare a fondurilor europene

SRI, DNA si DLAF verifica acum cum a fost posibil ca, dintr-o simpla miscare de pix, functionarii Agentiilor de Plati din Romania sa deturneze practic sume fabuloase din fondurile nerambursabile alocate de catre Comisia Europeana catre proiectele derulate in Romania. Iar pentru a intelege cel mai bine cat de simplu, dar si cat de eficient a fost acest mecanism, este suficient sa redam, pe scurt, cazul cetateanului german Paraschiv Alfred Gabriel. Acesta, ca administrator al firmei SC Liance Tour SRL, a semnat cu Agentia de Plati pentru Dezvoltare Rurala si Piscicola un contract privind acordarea unui fond nerambursabil de 200.000 de euro pentru constructia unei pensiuni de lux in Delta Dunarii, in localitatea Mahmudia.

Contractul de acordare a fondurilor nerambursabile prin intermediul APDRP

Conform prevederilor legale europene in vigoare, Guvernul Romaniei se obliga sa cotizeze cu 20% din suma totala, prin intermediul Agentiilor de Plati din subordine, in timp ce Comisia Europeana duce „greul”, cu 80%. Numai ca, dupa cum sustine in plangerea sa cetateanul german, atat acesta, cat si CE ar fi fost inselati de partea romana, prin fortarea cursului de schimb valutar, cu nu mai putin de 38.329 euro. Adica, din cei 40.000 euro pe care trebuia sa-i dea, statul roman a dat doar un maruntis de 1.671 euro.

Plangerea penala depusa dupa ce beneficiarul s-a prins ca a fost „facut” la schimbul valutar

Cum? Simplu: cand a luat banii de la Comisia Europeana, cursul de schimb valutar era de 3,6545 lei/euro, in timp ce, atunci cand a facut plata efectiva catre benficiar, pe data de 05.11.2012, APDRP a calculat cota de plata ce ii revenea la cursul de 4,5209 lei /euro. Si uite cum, in loc de 40.000 de euro, Agentia de Plati a scos din conturi doar 1.671 euro! Practic, APDRP a conditionat finantarea in lei pe care a primit-o de la Comisia Europeana, fortand un curs de schimb valutar prin care valoarea finantarii s-a depreciat cu o suma neta de 38.329 euro.

 7 . Statul roman a smenuit miliardele primite din fonduri europene la cursul de schimb!

www.enational.ro

Potlogariile financiare ale statului roman sunt pe cale sa provoace un nou cutremur la Bruxelles, autoritatile de la Bucuresti fiind suspectate ca, pur si simpl

« Începând cu Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, care şi-a făcut stână în secret pe un teren donat de stat cu destinaţia de centru social şi terminând cu “pilonii credintei stramosesti” ai Ministerului Agriculturii, condus de Daniel Constantin, cam toţi fură orice şi scapă basma curată

 

I-au smuls sanii cu clestele, au violat-o si au omorat-o pentru că a scuipat-o pe Ana Pauker…

Ana Pauker si Gheorghiu-DejAna Pauker s-a nascut in județul Vaslui (com. Codăeşti). Pe 1 Decembrie 1893. Ironia sorții: un criminal bolșevic ce a militat pentru dezmembrarea României să se nască de Ziua Natională a României.

Ana Pauker, fiica lui Herş Kaufmann şi a Surei Rabinsohn, o familie de evrei ortodocşi din Moldova

A urmat cursurile şcolii primare „Frăţia Sionului” (1905) şi şcoala profesională „Raşela şi Filip Focşăneanu” din Bucureşti, pentru ca, ulterior, să se îndeletnicească cu predarea limbii şi religiei ebraice (1910–1917). Să mai spună cineva că nu evreii au adus ciuma roșie. A murit în 1960 de cancer la sân. Una din cele mai criminale figuri ale dictaturii comuniste în România.

I-au smuls sânii cu cleștele, au violat-o și au omorât-o pentru că a scuipat-o pe Ana Pauker

Ecaterina Gata, fecioara cu părul blond și ochii verzi din Sibiu, asa a sfârșit în Iadul numit comunism după care plâng unii. Arestată prima dată de regimul regelui criminal Carol al II-lea și ucisă în chinuri groaznice de dictatura bolșevică. Iată un fragment din această cutremurătoare relatare (restul la link-ul anterior).

„Titi a fost dusa la inchisoarea Malmaison de pe Calea Plevnei. Fiind vorba de comandanta Cetatuilor, in ancheta s-a implicat direct Ana Pauker care a incercat sa o faca pe Titi sa-si tradeze cauza, promitandu-i libertatea. Ecaterina Gata a incheiat discutia cu Pauker scuipand-o.

Cu acest gest si-a grabit sfarsitul. In 8 zile au omorat-o. Ingrata sarcina a fost dusa la sfarsit de catre Vasile Bulz. Dupa ce maiorul Bulz a legat-o, a batut-o bestial, i-a mutilat sanii cu clestele, a violat-o, apoi i-a bagat un fier in vagin si, intr-un final, a omorat-o. Pe data de 9 Aprilie 1949 a fost chemat fratele ei (venit de pe front), dus intr-o celula unde se afla spanzurata Titi cu propriul ei cordon.”

Citeste si articolele:

http://asapteadimensiune.ro/analiza-dictaturii-comuniste-xxxviii.html

 

Şi nepoata lui George Enescu a cunoscut temniţele comuniste … din interior

Cornel TodeaCornel Todea este un regizor cunoscut, cel care prin anii ’90 apărea la TVR în diverse emisiuni. În 1952, Todea era elev de liceu. Avea 17 ani. În cercul lui de prieteni şi colegi de liceu se găsea, pe atunci şi nepoata lui George Enescu, Mariona Cantacuzino. O parte din elevii respectivului liceu înfiinţează o organizaţie clandestină, “Pătratul roşu”, care-şi propunea să susţină cauza partizanilor anticomunişti. Din “Pătratul roşu” făcea parte şi nepoata lui Enescu, dar şi Todea. Descoperiţi de securişti, o parte din adolescenţi au ajuns la puşcărie. Nepoata lui Enescu, de exemplu, a stat închisă aproape trei ani. Cornel Todea însă a fost eliberat după trei luni, iar într-o notă din arhivele Securităţii este scris: “Din cercetări a apărut cu activitate în această organizaţie (“Pătratul roşu” – n.r.) şi numitul TODEA CORNEL, în urma cărui fapt s-a trecut la reţinerea sa. Ancheta stabilind că acesta este colaborator în problema CANTACUZINO MARIONA, s-a luat legătura cu Serviciul III din această regiune, care confirmă rezultatul anchetei, solicitând totodată punerea în libertate a acestuia. Menţionăm că în acest caz nu am avut cunoştinţă de la începutul cercetărilor, întrucât Serviciul III nu ne-a comunicat”.

O viaţă de artist pentru tovarăşul mult iubit

Greşeala securiştilor, din cauza căreia Todea a făcut trei luni de puşcărie, a fost reparată, totuşi. Astfel că, deşi – dacă nu ar fi turnat – ar fi avut un dosar foarte pătat, Securitatea s-a revanşat faţă de fostul adolescent sufleor. Se vede în CV-ul său, plin de premii, de zeci de spectacole idioate pentru orgoliul dictatorului din Scorniceşti, de zeci de piese de teatru regizate înainte de 1989. I-am povestit marelui regizor în viaţă despre atenţia (a se citi “anii de pârnaie”) deosebită de care au beneficiat toţi cei pe care i-a menţionat grijuliu în notele către Securitate. La care Todea a răspuns doar atât: “Sincer, îmi pare rău!”. Şi a încheiat: “Am încercat să uit acea perioadă din viaţa mea”.

“Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!”

De uitat, însă, nu a uitat Mariona Cantacuzino. În 1991, aceasta a publicat o carte în care descrie o parte din trăirile intense din nenumăratele închisori pe care le-a colindat în cei doi ani şi unşpe luni de detenţie. Iată un fragment: “Ne spălam de zor cu apă îngheţată. Spălătorul avea o acustică bună şi nu ştiu cum s-a făcut că am început să cântăm colinde. Deodată, uşa s-a deschis şi a intrat răcnind locotenentul Crăciun. N-am avut timp să punem nimic pe noi. Îmi aduc aminte că eram cu picioarele goale în găleţi. Direcţia: la carceră! La Ghencea, carcera era o simplă şi temută gheretă, extrem de eficace. Iarna, se transforma în congelator. În picioare aveam loc toate trei, dar aşezat, numai câte două. Oricum, era prea frig ca să putem sta fără să ne mişcăm cât de cât” (citat din prezentarea dialogului-mărturie intitulat “Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!”). Tot graţie turnătoriei lui Todea, CV-ul nepoatei lui Enescu arată aşa: este arestată în 1952, ca elevă în clasa a X-a, sub acuzaţia de complot şi acţiune subversivă împotriva statului. Urmează o condamnare la patru ani de închisoare. Este eliberată după trei ani de detenţie. Prima slujbă pe care o obţine după eliberare este de ajutor de sudor pe un şantier din Bucureşti (1955-1956). Urmează taxatoare la IRTA (1959-1960) şi şamponeză la Cooperativa Higiena (1962-1965). În noiembrie 1980, se stabileşte în Franţa, ţară în care solicită şi obţine azil politic. Iar după 1989, foştii securişti au continuat să apară fără jenă la televizor, precum turnătorul Cornel Todea.

Preluat şi adaptat din “Academia Caţavencu”, nr.30/2008.

Citeste si articolele:

Cum ne-au ucis bolsevicii rusofoni oamenii de stiinta geniali…

Vintilă CiocâlteuCea mai citată lucrare științifică din lume are un co-autor român

Cea mai citata lucrare stiintifica din lume vine din domeniul biochimiei si are drept autori pe Oliver H. Lowry et al., fiind publicata acum 61 de ani in Journal of Biological Chemistry, sub titlul : Protein Measurement with the Folin Phenol Reagent (in traducere aproximativa: Dozarea proteinelor cu reactivul pentru fenoli Folin). Din 1951 si pana astazi, lucrarea lui Lowry a fost pomenita in peste 228.000 de alte lucrari stiintifice! Impresionant, nu? Putina lume stie insa ca succesul enorm al lui Lowry se datoreaza tocmai utilizarii reactivului respectiv, care a fost inventat de Folin si de … un roman!

Co-inventatorul roman al reactivului Folin

Daca va uitati cu atentie la prima pagina a lucrarii lui Lowry (vedeti imaginea de mai jos), veti vedea ca asa-zisul reactiv Folin de dozare a fenolilor se numeste de fapt Folin-Ciocâlteu. In consecinta, titlul corect al lucrarii trebuia sa fie: „Dozarea proteinelor cu reactivul Folin-Ciocâlteu”. Asadar, reactivul utilizat de Lowry (un amestec de acid fosfowolframic si de acid fosfomolibdic), a fost inventat in 1927, de 2 cercetatori: Otto Knut Olof Folin (profesorul) si Vintilă Ciocâlteu (studentul) si se utilizeaza pe scara larga si azi, atat la determinarea fenolilor cat si la titrarea/dozarea proteinelor.

 

Cine este Vintilă Ciocâlteu?

Un oltean foarte destept, nascut in 1890, in Plenita (Dolj), care avea sa devina poetul (la 35 ani debuteaza in revista Gandirea), co-invetatorul reactivului Folin-Ciocâlteu (la 37 ani), profesorul de biochimie (la 48 ani) la Facultatea de Medicina din Bucuresti, prima victima a politicii comuniste de înlocuire a cadrelor universitare cu oameni devotati regimului (la 57 ani) si unul din marii romani peste care s-a asternut pe nedrept uitarea semenilor. Acesta este Vintilă Ciocâlteu. Nu-l cautati pe wikipedia.ro, ca n-o sa-l gasiti!

Simion Oeriu: ucigasul moral al lui Ciocâlteu

Comunistii l-au epurat pe Ciocâlteu in cel mai pur stil stalinist de la conducerea catedrei al carei sef era din 1938, murind prematur la scurta vreme dupa aceea. In Impactul comunismului asupra medicinii romanesti, prof. dr. Dinu M. Antonescu relateaza cum totul a inceput dupa 1944, cu presiunile ministrului educatiei de la acea vreme, Stefan Voitec, menite sa-l determine pe Ciocâlteu sa ceara “de bunavoie” scindarea catedrei de biochimie si numirea ca profesor a numitului Simion Schaeffer Oeriu, politruc comunist, comisar general in comisia de armistitiu, devenit intre timp ministru subsecretar de stat. Oeriu il santajeaza pe Ciocâlteu cu vederile legionare ale fiului sau, exprimate in adolescenta si obtine de la Voitec inlaturarea sa, in pofida faptului ca o comisie de epurare ii analizase dosarul si nu-i gasise nici o vina. Decanul facultatii, G.T. Popa, protesteaza si obtine cu greu reintegrarea lui Ciocâlteu, pana la lamurirea situatiei. Pentru Ciocâlteu, insa, venisera timpuri de zbucium cumplit…

Profesorul Ciocâlteu, isi expune punctul de vedere, dupa care se aseaza pe scaun, face un accident vascular cerebral si moare in plina sedinta

In sedinta consiliului profesoral din 3 februarie 1947, in care se discuta situatia catedrei de biochimie, profesorul Ciocâlteu, isi expune punctul de vedere, dupa care se aseaza pe scaun, face un accident vascular cerebral si moare in plina sedinta. Arghezi avea sa scrie mai apoi tableta Doctorul Ciocâlteu, pe care Adevarul va refuza s-o publice, in care ii sugereaza ucigasului moral al lui Ciocâlteu sa-si dea demisia: Eu m-as demite. Catedra n-ar mai fi o izbanda si o bucurie. Ar fi o suferinta.

Oeriu nu si-a dat demisia ci a profesat in locul celui caruia i-a curmat zilele

Bineinteles ca Oeriu nu si-a dat demisia ci a profesat in locul celui caruia i-a curmat zilele. A fost mediocru, atat in ce priveste cunostintele cat si ca har profesoral. De la noua pozitie, insa, proaspatul profesor universitar a avut ocazia sa contribuie constiincios la crearea, dupa model sovietic, a noului sistem sanitar romanesc si sa puna umarul atat la distrugerea medicinii romanesti, cat si la compromiterea viitorului acesteia. Putea posteritatea sa trateze cu indiferenta un asemenea caracter? O simpla cautare pe wikipedia.ro va va da raspunsul… amar.

Ciocâlteu ramane cunoscut mai mult pe coclauri, decat printre cei din mijlocul carora s-a ridicat

Cand intr-o enciclopedie libera faptele calaului sunt cunoscute, dar ale victimei sunt date prada uitarii, ajungi sa te intrebi invariabil daca nu cumva ai in fata ochilor nu un util instrument de informare, ci o jalnica unealta de manipulare… La 65 de ani de la moartea sa, profesorul Ciocâlteu ramane cunoscut mai mult pe coclauri, decat printre cei din mijlocul carora s-a ridicat…

Sursa (citeste tot)

Citeste si articolele:

Metode uzuale de tortură din anchete, din închisori şi din lagărele de exterminare comuniste…

ComunismMetode uzuale de tortură din anchete, din închisori şi din lagărele de exterminare

Cezar Zugravu, un fost deţinut politic, a făcut, într-o comunicare publicată în „Anale Sighet” 5: Anul 1947 – căderea cortinei (Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 478-486) un inventar, desigur incomplet, al metodelor de tortură fizică şi psihică aplicate aşa-zişilor „duşmani ai poporului”.

  1. înjurăturile cele mai abjecte;
  2. loviturile aşa-zis „libere”, aplicate cu palma, pumnul sau piciorul, asupra părţilor sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicole, coloana vertebrală);
  3. bătaia la tălpi, cu diferite obiecte (cravaşă, baston de cauciuc sau lemn), victima fiind fixată în poziţii incomode;
  4. bătaia la palme;
  5. atârnarea anchetatului cu capul în jos;
  6. bătaia cu beţe subţiri sau cu „vâna de bou”, anchetatul fiind mobilizat;
  7. strivirea unghiilor cu un cleşte special;
  8. arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică;
  9. bătaia testicolelor cu un creion greu, până la leşin;
  10. prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme;
  11. ţipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuţi (înregistrate pe benzi de magnetofon);
  12. bătaia în cap cu un ciomag;
  13. bătaia cu un ciomag în regiunea renală;
  14. bătaia cu un sac de nisip;
  15. bătaia cu vârful sau tocul cizmei peste gura victimei;
  16. asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp sau de un belciug;
  17. spânzurarea (crucificarea) în nişte belciuge fixate pe perete;
  18. ancheta cu o pisică introdusă sub cămaşa victimei;
  19. bătaia cu un cablu peste gambe;
  20. bătaia peste plăgi deschise;
  21. aruncarea victimei pe o cale ferată, încât să simuleze o sinucidere;
  22. smulgerea unghiilor de la mâini şi picioare;
  23. bătaia zilnică a deţinuţilor condamnaţi la termene lungi de închisoare (în Zarca Aiudului, la Gherla şi la Râmnicu Sărat);
  24. ciomăgirea deţinuţilor puşi să alerge în cerc, în jurul torţionarului;
  25. ancheta cu ţigara aprinsă, aplicată pe scrot sau abdomen;
  26. „broasca” (aplicată în lagărul de exterminare Valea Neagră-Peninsula): întorşi de la lucru, deţinuţii erau obligaţi să ţopăie în poziţia „pe vine”, cu mâinile în şolduri, fiecare ţinând în spate un alt coleg;
  27. bătaia reciprocă, la comandă, a câte doi deţinuţi; 28. deţinuţii erau obligaţi să stea în poziţia „culcat”, cu obrazul lipit de noroi, în timp ce li se puneau întrebări;
  28. „carcera”
    27 Ziarul „România”, an V, nr. 55, ianuarie-februarie 1951, editat de Comitetul Naţional Român, New York.
    (în lagărul Valea Neagră era o cutie fără acoperiş, în care pedepsiţii trebuiau să stea în picioare, înghesuiţi câte doi, câte o noapte întreagă)
  29. ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei;
  30. interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi întregi;
  31. ancheta cu şocuri electrice;
  32. ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă;
  33. ancheta cu izolare în celule umede, întunecoase cu şobolani;
  34. „camera de chibzuinţă”: în timpul anchetei, deţinutul era trimis să stea în picioare, ore şi zile întregi, într-o cameră de izolare, cu mâinile legate la spate în cătuşe cu „autostrângere”;
  35. izolarea de unul singur a deţinutului în celule strâmte, timp de săptămâni, luni sau ani;
  36. legarea de pat în poziţii incomode, pentru perioade lungi de timp (1-6 luni), a celor socotiţi „recalcitranţi”;
  37. interdicţia de a fi scoşi la WC zile întregi;
  38. bărbieritul cu barba nemuiată, torţionarul scuipând obrazul celui în cauză, în loc de apă şi săpun;
  39. violarea fetelor şi femeilor deţinute;
  40. „Crucificarea”.

(apud Addenda alcătuită sub egida Fundaţiei Academia Civică, coordonator Romulus Rusan, în Stéphane Courtois şi alţii, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, p. 743)
Prezentăm o listă cu câţiva dintre cei mai cunoscuţi şi mai odioşi „torţionari”
Albon Augustin, locotenent colonel. Numeroase mărturii ale supravieţuitorilor de la Canal îl pomenesc pentru cruzimea sa; el a inventat tortura „stâlpul infamiei”: deţinutul era legat de stâlp, bătut şi batjocorit de gardieni, brigadieri şi deţinuţi. Se afirmă că a omorât mulţi deţinuţi la Canal, bătându-i cu lopata sau călcându-i în picioare, călare pe calul său alb.
Alimănescu, fost delincvent, integrat ofiţer în Securitate ca „ghid” pentru depistarea adăposturilor partizanilor, de către miliţienii din comuna Şovarna, jud. Mehedinţi. Pentru a-l determina pe partizanul Ursunoiu să se predea, acesta, împreună cu alţi securişti, i-au spânzurat fetiţa.
Androne, sergent major la colonia Salcia. O mărturie a unui fost deţinut politic îl caracteriza ca fiind „o brută cu cap şi chip lombrozian, demonstra zilnic ultimele tehnici de tortură, aplicate atât cu mâinile, cât şi cu picioarele, când căuta să te lovească la testicule, dar şi cu cei doi câini-lupi, dresaţi să muşte”. O altă mărturie relatează: „a aliniat în şir indian şapte deţinuţi…după ce l-a ciomăgit bine pe primul, a trecut la al doilea. Lovea, icnea, înjura, iar lovea. Învârtea ciomagul cu pricepere, loviturile cădeau grindină pe spinările oamenilor” ,
Anghel Marin, căpitan la arestul din str. Uranus, Bucureşti. În 1960 a anchetat-o, în lotul Noica-Pillat, pe Simina Mezincescu, pe care a torturat-o lovind-o cu capul de pereţi şi smulgându-i părul. De asemeni a anchetat-o şi pe soţia liderului naţional-ţărănist Ion Mihalache, aflată în domiciliu obligatoriu, bătând-o sălbatic cu un baston pentru că nu a vrut să semneze o declaraţie redactată de el.
Aranici Pavel, colonel, secretar de stat în Ministerul de Interne între 27 ianuarie 1961 şi 11 iunie 1963. În 1952 era şeful biroului „Bande” destinat capturării rezistenţei anticomuniste din munţi, a dat ordinul arestării şi torturării familiilor celor fugiţi pentru a descuraja sprijinirea partizanilor şi pentru a grăbi predarea rebelilor. De asemeni a fost la originea ideii dresării unor câini antrenaţi să atace omul, pe care i-a trimis apoi în munţi
Baciu Ioan, directorul Direcţiei Penitenciare, lagăre, colonii. A introdus în locurile de detenţie metoda „ştergerii urmelor”, ordonând ascunderea în locuri necunoscute a cadavrelor deţinuţilor
Bădicuţ Tănase, locotenent major, Securitatea Piteşti. A ucis mai mulţi partizani din grupul de luptători Arnăuţoiu-Arsenescu din satul Nucşoara, a anchetat şi bătut pe mulţi săteni, bănuiţi că ar ajuta grupul. A anchetat-o pe Elisabeta Rizea pe care a torturat-o cu bestialitate. Bistran Iosif, locotenent, Securitatea Bucureşti. A condus ancheta Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, arzând ca „nefolositoare pentru anchetă” obiecte personale ale lui Eugen Lovinescu, cărţi, manuscrise, autografe, scrisori.
Blehan Octavian, locotenent, anchetator la Suceava. A rămas în amintirea unui deţinut politic pe care l-a anchetat cu o tortură groaznică: după ce l-a legat de mâini şi de picioare şi i-a astupat gura cu ciorapii, l-a bătut cu cravaşa şi cu biciul. În trecut, pentru că violase mai multe fete şi femei, Blehan fusese condamnat la 8 ani închisoare.
Bob, sanitar la Gherla, avea obiceiul să-i bată până la sânge pe deţinuţi, cu bâta, după care îi invita la cabinetul medical să le panseze rănile deschise. Era un „monstru solid şi bine legat”, relatează foştii deţinuţi.
Bondarenco Pantelimon (Pantiuşa), general. A fost şeful D.G.S.P. din august 1948, ministru adjunct şi locţiitor al ministrului de Interne (1949-1956). L-a arestat personal pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Singurul asasinat care i se atribuie personal este cel al lui Ştefan Foriş, în subsolul unei clădiri de pe Aleea Alexandru, în 1946. Ajutat de şoferul lui, Dumitru Neciu, Pantiuşa l-a ucis cu o rangă de fier, apoi l-a aruncat într-o groapă săpată în prealabil în aceeaşi curte, acoperindu-l cu moloz.
Borcea Liviu, locotenent major la colonia Capul Midia de la Canal. Individ de o cruzime ieşită din comun. Supravieţuitorii spun că verifica starea cadavrelor înfigând în ele o ţeapă lungă de fier. Cei decedaţi erau depozitaţi într-o magazie, ridicaţi săptămânal, apoi aruncaţi în gropi comune, fără nici un semn.
Brânzaru Emil, colonel, şeful echipei de bătăuşi profesionişti a Direcţiei de Cercetări Penale a M.A.I., echipă mobilă care se deplasa unde era nevoie. Fost boxer de categoria grea, era foarte brutal. Folosea diverse metode de tortură, strivirea organelor genitale, apropierea flăcării lumânării de ochi), bătea încă înainte de începerea anchetei, numind aceasta o „bâză”, un antrenament.
Briceag Nicolae, colonel, şef al Regionalei de Securitate Sibiu (1954) şi adjunct al şefului Miliţiei Regiunii Cluj (1956-1967). La ancheta internă a Securităţii din 1968 s-a descoperit că la 4 dec. 1954, din ordinul ministrului Drăghici, îl executase pe Ibrahim Sefit, fost deţinut de drept comun, care făcuse diverse servicii comuniştilor ilegalişti la închisoarea Văcăreşti, înainte de 1944.
Bulz Vasile, maior. În 1948 a ucis cu sălbăticie o studentă, Ecaterina Titi Gâţea, sfâşiindu-i sânii cu dinţii, bătând-o şi apoi sufocând-o, toate acestea sub ochii fratelui ei.
Burghişan Petre, căpitan la coloniile de la Galeş şi Peninsula de la Canal. Renumit pentru cruzimea lui, îi înfometa pe deţinuţi şi le interzicea să bea apă când era cald. A redus raţia de hrană celor care nu-şi făceau norma până la 20 de grame pe zi. Un deţinut a murit de frig în carceră în urma ordinului lui.
Butyka Francisc, maior, şeful Direcţiei de Anchete Penale în Securitatea Statului (din 1952), şeful Direcţiei Anchete Penale al Regiunii Bucureşti (1958). S-a ocupat de lotul Pătrăşcanu şi a fost principalul anchetator al lui Vasile Luca. După arestarea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, aceasta fiind grav bolnavă, i-a propus asistenţă medicală în schimbul scrierii unei scrisori către fiica sa, Monica Lovinescu, cu o ofertă de colaborare a acesteia cu regimul. Refuzul ofertei a dus la moartea deţinutei.
Cârcu Nicolae, la Poarta Albă îi bătea pe deţinuţi la infirmerie, cu parul, cu picioarele şi cu pumnii. Pe un bolnav cu acte de eliberare, Tudor Veliţki, l-a bătut până la moarte; la fel, a mai asasinat în bătăi pe Mircea Niculescu şi Ioachim Craiu, ambii înfometaţi până la distrofie (gradul III). Instalase o priză de curent electric în grajdul coloniei, unde electrocuta deţinuţii după ce îi bătuse deja. Pe Iosif Schwartz l-a bătut cu ciomagul, apoi l-a electrocutat. După 2 zile acesta a murit.
Cârnu Ioan, căpitan, Nucşoara. L-a bătut pe soţul Elisabetei Rizea de „i-a rupt carnea de pe el”. Pe Elisabeta Rizea a agăţat-o într-un cui din tavan ,de părul împletit în coadă, femeia s-a prăbuşit, iar scalpul i-a rămas în tavan. Apoi a bătut-o cu un cauciuc, pe spate. Rănile fiind atât de grave a fost dusă la spital în cele din urmă, însă nu i se putea face nici o injecţie, pentru că la orice înţepătură izbucnea sângele. 10 zile Elisabeta Rizea a stat numai în frunte şi în genunchi. Cârnu a bătut-o şi în spital, într-o rezervă specială.
Chirion, locotenent, Canal. „Călăul nr. 1” al lagărului de la Peninsula, avea o putere diabolică în a născoci chinurile ce se practicau în brigăzile 13-14, cele ale studenţilor reeducatori. El l-a schingiuit pe dr. Simionescu care, nemaisuportând chinurile a simulat evadarea, fiind împuşcat de gardieni. Împuşca fără ezitare deţinuţi, sau, când nu o făcea el, punea arma în mâna unor deţinuţi obligându-i să ucidă.
Ciolpan Vasile, comandantul penitenciarului Sighet, a înmormântat în locuri secrete cincizeci de deţinuţi, neraportând superiorilor decesele. Sustrăgând lemnul pentru gospodăria sa, îi înmormânta fără sicrie.
Cocean, maior, Bucureşti. La ancheta din noiembrie 1987 i-a bătut pe Marius Boeriu şi pe Aurică Geneti. Marian Ricu relatează tot despre el: „m-a ameninţat cu o scândură de lemn, zicând că dacă nu spun nimic, mă toacă”.
Condurache, colonel. La Periprava unde era el comandant, se lucra la tăiat stuf, în timpul iernii, cu apa până la piept, mişunând de şerpi. Deţinuţii erau obligaţi să transporte snopi de 80 de kg. Pe cei prăbuşiţi de efort îi sfâşiau câinii special dresaţi
Crăciun Gheorghe, colonel, Sibiu, şeful Direcţiei Regionale de Securitate Sibiu, A fost inventatorul unui instrument de tortură şi pedeapsă: carcera de 60 cm pe 60 cm căptuşită pe interior cu cuie. L-a împuşcat în închisoare pe Petre Mărgineanu, fratele prof. Nicolae Mărgineanu, alături de alţi 6 ţărani răsculaţi.
Doicaru Nicolae, căpitan, ajuns treptat general, Constanţa, Şeful Securităţii Constanţa (1948), şeful Direcţiei de Informaţii Externe (1963-1978), prim-adjunct al Ministerului de Interne (1972-1978)., A condus alături de Ceauşescu reprimarea ţăranilor care s-au împotrivit colectivizării. A ordonat prigoana, arestarea şi uciderea partizanilor din Dobrogea (1949). A fost un timp şeful serviciului „Lichidări”, pentru răpirea şi executarea adversarilor regimului.
Enoiu Gheorghe, colonel, Bucureşti. Deosebit de violent, bătea personal anchetaţii, dezbrăcat până la brâu, acoperit de un cearceaf pentru a nu se murdări de sânge. A fost şeful anchetelor studenţilor arestaţi în toamna anului 1956, după protestele din mediile universitare. Studenţii anchetaţi atunci şi-l amintesc ca fiind de o duritate extremă.
Fecioru Ion, locotenent major, Poarta Albă.Considera că deţinuţii nu au „dreptul decât la soare şi la aer”, obişnuia să sară cu calul peste trupurile deţinuţilor.
Feller Moritz, locotenent, Botoşani.Torţionar sadic, pe tatăl lui Ilie Alexoaie l-a torturat folosind curentul electric de peste 80 de ori, pe Gh. Anghelache l-a bătut cu funia udă şi l-a scuipat. Conform mărturiei lui Emanuel Babii, Toderiţă Fediuc a decedat în urma bătăilor aplicate de Feller.
Fuchs (Fux) Iani, maior, Fălticeni- estase copii de 12 ani fiindcă se jucaseră de-a partizanii la marginea unei păduri, cu arme de jucărie. Conform documentelor interne ale Securităţii, pe aceşti copii i-a torturat într-un mod barbar. Tot la Fălticeni, superiorii lui veniţi în control au relatat despre starea îngrozitoare a unei femei arestate de circa opt luni. Reţinută într-o celulă al cărei pat nu avea scânduri, cu răni grave la şoduri, stătea direct pe ciment unde îşi făcea şi nevoile. De jur-împrejurul ei forfoteau viermii, iar mirosul era sufocant. Femeia înnebunise deja, urlând de disperare când i s-a deschis uşa. Irina Itu, curiera personală a lui Iuliu Maniu şi-l aminteşte şi ea pe „fiorosul maior Fux” care i-a scos unghiile cu cleştele.
Goiciu Petre, colonel. În timpul directoratului lui, la Gherla, se băteau deţinuţii în mod curent, în camera de baie, care păstra pe pereţi urmele de sânge, iar închisoarea răsuna de urlete. În 1958 când un grup de deţinuţi s-au revoltat, Goiciu a tras cu mitraliera în celule. Obişnuia să bată până la leşin toate loturile noi care soseau. Din ordinul lui, timp de câteva luni, un deţinut a fost zidit de viu, lăsându-i libere doar mâinile şi un orificiu la înălţimea gurii. Goiciu îl vizita, înjurându-l zilnic. Când a fost scos, deţinutul abia mai respira.
Gruia Manea, maior, Cluj. Mărturiile păstrate despre el vorbesc despre bătaia aplicată la tălpi cu o ţeavă de oţel, pe picioarele încălţate. La aceşti bocanci li se spunea „papucii lui Hristos”. Pe profesorul N. Mărgineanu l-a anchetat violent la Cluj chiar înainte de eliberarea deţinuţilor politici din 1964. A fost exclus din Securitate şi, ulterior, condamnat pentru deturnare de fonduri.
Iliescu Gr. Ion, sergent, Canal.Foştii deţinuţi au relatat că a prins cu câinii un grup de trei evadaţi pe care i-a călcat în picioare. Pe unul, care a încercat să-l lovească, a asmuţit câinii, apoi l-a împuşcat pe loc, iar pe ceilalţi doi i-a predat în stare de comă locţiitorului comandantului, Ghinea. Un al doilea evadat a decedat în decurs de câteva ore
Ioaniţescu, maior. Aflat în inspecţie la Grindu, la începutul anilor 60, l-a pedepsit pe deţinutul Preda la izolare. A dat ordin ca, din oră în oră, în celula de pedeapsă să i se arunce câte o găleată cu apă rece. Treptat celula se acoperea cu un strat de gheaţă, iar maiorul, după ce a aruncat personal prima găleată, a supravegheat aplicarea ordinului.
Istrate Constantin, locotenent major, Gherla. Era şeful grupei care executa condamnările la moarte. Avea program pentru bătaie, duminica era zi fixă, aplica deţinuţilor câte 25 de lovituri la fund. Împreună cu gardianul Şomlea l-a bătut pe Paul Goma cu o cruzime incredibilă, cu o zi înainte de eliberare.,
Italo, Huşi. Rău, fără scrupule, nemilos, nu numai cu oamenii, dar şi cu animalele, avea obiceiul să împuşte câinii de pază care nu i se păreau suficient de feroce. Manifesta o frenezie a violenţei, aplicând în tortură metoda „rotisorului” (deţinutul, legat de mâni şi de picioare era suspendat pe o rangă). Bătea deţinuţii cu cravaşa, cu un cablu împletit, apoi cu ghioaga.
Jianu Marin, adjunctul lui Teohari Georgescu la Ministerul de interne. A introdus împreună cu Baciu Ioan reguli inumane de trai în închisorile politice.
Lazăr Tiberiu, Gherla. Într-un ipotetic clasament al cruzimii, Lazăr ar intra pe primele locuri. Un fost deţinut relatează că în luna aprilie 1950, a doua zi de Paşti, Lazăr, directorul penitenciarul Gherla, a organizat o bătaie a circa 100 de deţinuţi, pe care i-a aranjat în cerc, dându-le ordin să meargă în pas alergător, el aflându-se în mijlocul cercului, de unde a început să-i bată pe deţinuţi cu ciomege, lovindu-i unde nimerea. Când cădeau erau obligaţi să se ridice şi să continuie alergarea. După o oră de bătaie, aceiaşi deţinuţi au fost obligaţi să bea apă şi li s-a dat ordin să se dezbrace de haină şi cămaşă, fiind forţaţi să se întindă cu pieptul gol de piatra mozaicului. Pe deţinutul Maxim la Peninsula îl bătuse cu o piatră peste gură până îi scosese toţi dinţii.
Macavei Ioan, locotenent colonel, Cluj. Se mândrea cu numărul mare de condamnări la moarte din dosarele lui, ca şi cu palmele date unui preot căruia începuse să îi curgă sângele şuvoaie. În 1992 i-a mărturisit lui Victor Lungu că cei condamnaţi „în contumacie” erau de fapt împuşcaţi în drum spre tribunal şi îngropaţi în locuri rămase necunoscute
Manciulea I. Petre, locotenent, Salcia. În februarie 1953 un subaltern al său declara: „lt. M.P a ales în faţa mea 30-40 de deţinuţi şi a început să-i bată cu pumnii, picioarele, arătându-mi că aşa trebuie. A bătut aşa de tare pe unul, lovindu-l cu pumnul în inimă, de a început să se zbată la pământ, făcând spume la gură şi tremurând”.
Mândreş, căpitan, Piteşti. Inspira teroare atât deţinuţilor, cât şi subalternilor, faptul ducând la o alianţă nefirească între victime şi călăi, de teama represiunilor aplicate de el. Avea sadica plăcere să practice, în miez de noapte, simulări de stingere a incendiilor, inundând camerele cu apă şi apoi aruncând nisip. , Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele
Marici Petre, sublocotenent. În 1951, la închisoarea Suceava, l-a trimis la carceră pe deţinutul Pânzariu numai în cămaşă şi izmene, după ce-l bătuse. Carcera nu avea geam, iar deţinutul a leşinat de frig. Cât timp se afla în nesimţire a aruncat terciul fierbinte peste el. În timpul căutării partizanilor grupului lui Liviu Mărgineanu, în septembrie 1952, a torturat familiile, suspecte că îi alimentează, inclusiv pe copii, pe care i-a dezbrăcat în pielea goală, i-a întins cu faţa în jos în curte şi a sărit de pe prispă pe trupurile lor. „Erau aşa de bătuţi că nu mai puteau fi recunoscuţi sub valurile de sânge” relatează un martor. Pe cei condamnaţi la moarte îi executa personal. Îi ducea în cimitir şi îi împuşca cu un glonţ în ceafă.
Maromet Nicolae, căpitan, Jilava, , Era fioros ca aspect, bâlbâit şi incapabil să vorbească corect. Îi bătea personal pe deţinuţi, chiar şi când erau scoşi la plimbare. Mai avea obiceiul să sară pe deţinuţi cu calul.
Marunescu Vasile, căpitan, închisoarea Botoşani. O bestie cu chip de om. Printre cei care au fost torturaţi de el în anii 1961-1963 se numără Constantin Ticu Dumitrescu .
Micutelu Constantin, locotenent major, Piteşti. Omologase o tortură personală: ridicarea celui în cauză cu scripetele până la tavan, de unde-i dădea drumul, brusc. Aşa a omorât câţiva ţărani care refuzaseră colectivizarea. Lui Anghel Ilie din Vişina i-a scos un testicol cu creionul. L-a anchetat şi pe Constantin Noica de ale cărui ţipete răsuna închisoarea Piteşti.
Moldovan, ofiţer politic la Luciu-Giurgeni, unde deţinuţii aveau un regim strict de muncă forţată şi înfometare şi erau păziţi cu câini care erau dresaţi să îi sfâşie dacă se prăbuşeau la pământ. Deţinuţii morţi erau zidiţi direct în dig, ori, până se hotăra ce să se facă cu ei, erau lăsaţi pradă şobolanilor, pe o scândură, cu un cartonaş de identificare în gură.,
Muraviov, maior. La Aiud, cu prilejul unei percheziţii a rămas în amintirea unui fost deţinut ca având un comportament sadic. Deţinuţii fuseseră scoşi toţi afară din celule, lângă zidul celularului unde li s-a ordonat să se dezbrace la piele şi să se alinieze culcaţi la pământ. Pentru că oamenii voiau să evite bălţile cu apă şi noroi, Muraviov şi-a pus cizma pe spatele unuia, împingându-l cu faţa în noroi. După aceasta toţi gardienii călcau peste deţinuţi, ca pe un pod viu.
Negulescu, căpitan, Târgşor. Pe Gheorghe Fedorovici, operat la coloana vertebrală, Securitatea l-a luat din spital în ghips, iar după anchetă a fost nevoie să fie operat din nou la coloană. La Târgşor a ajuns cu ghips de la brâu în jos. Negulescu i-a rupt coloana în bătaie pentru a treia oară.
Oancă Constantin, căpitan, Craiova. Deţinuţilor închişi în arestul unde ancheta el li s-a dat să mănânce ciorbă de iarbă. Era un anchetator deosebit de crud, există mărturii că a bătut cu o rangă o mamă pentru a spune unde este fiul ei, iar pe celălalt fiu l-a torturat în faţa ei. Documentele de arhivă descriu metodele de
tortură aplicate de el: de la ora 9,30 la 20 bătaie continuă la tălpi, ţinerea în picioare, lovirea în cap cu saci de nisip, readucerea în simţiri cu şocuri electrice, întinderea corpului pe scripeţi.
Pandele Nicolae, locotenent colonel, şeful Securităţii Iaşi (1948). Petre Arsinte, anchetat la Iaşi în timpul şefiei lui, scria: „după bătăi de nedescris, mi s-au legat degetele de la mâini cu câte un cablu electric şi am fost supus la electrocutări în trepte, având senzaţia că întregul corp mi se descompune în celule. M-am trezit când mi se turna apă rece în cap şi pe corp… ceea ce s-a repetat şi alte dăţi… muşchii faciali îmi erau măcelăriţi de loviturile anchetatorilor, aşa că nici nu puteam mânca”.
Paşca Vasile, subofiţer, Dej. A participat la uciderea lui Alexandru Bel, ţăran recalcitrant la colectivizare, condamnat în lipsă şi devenit fugar în munţi. În seara de Crăciun i s-a înconjurat casa, a fost capturat, dus la Târgu Lăpuş şi torturat, apoi readus în satul lui, Cufoaia, pus să alerge în grădina propriei case. Securiştii aşezaţi în semicerc trăgeau spre el ca să-l înspăimânte, Paşca, în schimb, l-a ţintit, după care i-a strigat soţiei lui: „hai, scroafă puturoasă, ia-ţi porcul din grădină, că a fost lichidat”.
Pavel Ion, locotenent major. La Salcia, când era el comandant, se practicau bătăi fără nici o justificare, cu ranga de fier, cu cazmaua, lopata, cravaşa, asasinate prin împuşcare, introducerea deţinuţilor în carcere dezbrăcaţi, iarna; obligarea deţinuţilor de a intra în apă până la brâu pentru a tăia stuf şi papură, chiar şi iarna; alergarea deţinuţilor de către supraveghetori călare şi călcarea lor sub copitele cailor; scoaterea deţinuţilor iarna, la muncă, dezbrăcaţi şi pedepsirea lor să stea în apa îngheţată ore în şir; expunerea deţinuţilor în pielea goală, legaţi de mâini şi de picioare, pentru a fi muşcaţi de ţânţari; profanarea cadavrelor deţinuţilor; îngroparea unor deţinuţi de vii în pământ, mulţi deţinuţi murind astfel, sau rămânând schilozi pe viaţă. Ca urmare a acestor torturi, între iunie 1952 şi martie 1953 au decedat 63 de deţinuţi, iar alţii au ajuns invalizi pe viaţă.
Popa Ion, locotenent, Salcia. Bătea deţinuţii cu parul. În ianuarie 1953 a dat ordin ca deţinutul Lunca Dionisie să fie izolat la carceră, dezbrăcat, omorându-l astfel.
Prisecaru, poreclit Cap-de-Mort, plutonier, Balta Brăilei. Căpitanul Stareşin a fost bătut într-un mod îngrozitor de Prisecaru, cu pumnii şi picioarele, deţinuţii care asistau au văzut, în scurt timp, doar „o masă de carne şi sânge, care zvâcnea totuşi vie”.
Stănciugel Marin, brigadier. La Canal era supranumit Hercules. I se atribuie o crimă sinistră: a aruncat în cuptorul de cărămidă un deţinut. Identitatea acestui deţinut nu e certă, ar fi putut fi Dragoş Rambela, frontierist din Bucureşti, fiu de general.
Şaramet (Şeremet), plutonier, colonia de la mina Cavnic. Lui îi aparţine invenţia carcerii cu sârmă ghimpată pe interior. Nu accepta întreruperea muncii la mina din Cavnic, pedepsele erau executate în timpul liber, după ieşirea din schimbul minier. A obţinut şi prime datorită hărniciei muncitorilor lui. Pe deţinutul Tăbăcaru l-a lovit cu un piolet în cap, perforându-i craniul, acesta şi-a pierdut memoria definitiv, comportându-se ca un copil de un an.,
Ştefan, locotenent. În 1950, ca locţiitor al comandantului Maromet de la închisoarea Jilava, a hrănit deţinuţii, o vară întreagă, cu iarba cosită de deasupra fortului pe care a fiert-o. Era deosebit de violent cu deţinuţii.
Ştrul Mauriciu, colonel, director al Securităţii Galaţi (1948). Foştii deţinuţi politici îi atribuie acte de o deosebită cruzime. În zona Vrancei, cu prilejul revoltelor ţărăneşti din 1950-1951, Securitatea îi lega, pe cei capturaţi, cu sârmă ghimpată, scuipându-i şi umilindu-i înainte de a-i împuşca.
Ţandără Franţ, torţionar, Bucureşti. Ca torţionar a aplicat următoarele metode: strângerea degetelor cu uşa, bătaia la testicole, sugrumarea, asfixierea, lovirea cu săculeţii de nisip şi cu cearşafuri ude. Fusese instruit să simuleze nebunia şi îşi exercita misiunea în saloane secrete ale Spitalului 9 la Bucureşti. După propria mărturie a ucis, prin injecţii letale, circa 100 de oameni.
Vasile Gheorghe, locotenent major, şeful secţiei Anchete a Direcţiei Securităţii Ploieşti. Deşi era şeful serviciului se ocupa şi cu torturarea anchetaţilor care rezistau în anchete. Constantin Ticu Dumitrescu a fost bătut şi torturat de acesta între anii 1949-1951. Datorită lui a murit în timpul anchetei Aurel Căzănişteanu, un tânăr de 33 de ani, la 6 luni după arestare.
Vârlan (Vârban) Dumitru, activist de partid, Vlaşca. A condus trupele de securitate în Vlaşca, la înăbuşirea răscoalei ţăranilor din Ciuperceni. A ucis, descărcând automatul în trupul ei, o fată de 19 ani, Maria Gărgăianu, care trăgea clopotul la biserică pentru a chema oamenii la răscoală. Fata, chiar moartă,
încă mai atârna de frânghie, iar Vârlan s-a urcat în clopotniţă şi a aruncat trupul fetei, cu intestinele ieşite, în gol. Imaginea groaznică i-a făcut pe săteni să uite de frică, l-au prins pe Vârlan şi l-au ucis, zdrobindu-l cu picioarele.
Vişinescu, director al închisorii Râmnicu Sărat în 1951, l-a torturat personal pe Ion Mihalache, de asemeni i-a refuzat îngrijirea medicală, ba mai mult, în plină iarnă, punea să se arunce apă peste el, în celulă.
Bibliografie
Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele.
Marius Oprea, Banalitatea răului.
Constantin Trifan în revista „Memoria”.
Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor.
Stejărel Olaru, Cei cinci care au speriat Vestul.
Marius Oprea, Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită.
Cicerone Ioniţoiu, Criminali, schingiuitori, colaboraţionişti.
Doina Jela, Lexiconul negru.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii.
Al. Maier, Am fost medic la Gherla.
Colecţia Anale Sighet.
Arhiva de istorie orală a Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet (AIOCIMS)
Cezar Zugravu, O antologie a crimei.
Selecţie realizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Memorial Sighet 2006

 

O zi in temnitele comuniste, tratamentul perfect pentru nostalgicii comunismului…

 

Celor care plâng după comunism le-aș recomanda, drept tratament, și în mod experimental, să stea o zi, doar o zi, în temnițele comuniste, în condițiile de atunci, din anii ’50 ai secolului 20. Poate așa ar înțelege natura criminală a unui regim propus de evreul Karl Marx și dus la îndeplinire, finanțat, de alți evrei care le-au dat bani și arme bolșevicilor lui Lenin, tot evreu după unii.

Ce aveau deținuții dictaturii comuniste la micul dejun

Ziua în temnițele comuniste începea, pentru elitele românești, cu înjurăturile cele mai abjecte, printre care se afla, probabil, si următoarea: “Unde-i Dumnezeul tău să te salveze?”, știindu-se faptul că bolșevicii erau atei și, vorba Prea Târziu Împușcatului, ei nu erau Hristoși să întoarcă și obrazul celălalt. Tot la micul dejun, deținutul politic al ocupatiei sovietice, cea care a transformat o țara de vis (România interbelică) într-un gulag rusesc, mai avea parte de:

  • Loviturile aşa-zis „libere”, aplicate cu palma, pumnul sau piciorul, asupra părţilor sensibile ale corpului (obraz, gât, abdomen, testicole, coloana vertebrală). Să vedem dacă după un asemenea “tratament” mai sunt nostalgicii comunismului cu limba în fundul lui Ceașcă.
  • Bătaia la tălpi, cu diferite obiecte (cravaşă, baston de cauciuc sau lemn), victima fiind fixată în poziţii incomode.
  • Bătaia la palme
  • Atârnarea anchetatului cu capul în jos
  • Bătaia cu beţe subţiri sau cu „vâna de bou”, anchetatul fiind imobilizat
  • Strivirea unghiilor cu un cleşte special
  • Arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică.
  • Bătaia testicolelor cu un creion greu, până la leşin.
  • Prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme.
  • Țipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuţi (înregistrate pe benzi de magnetofon).
  • Bătaia în cap cu un ciomag.
  • Bătaia cu un ciomag în regiunea renală.

La prânz cam același meniu: batăi și torturi până realizau ce înseamna raiul comunist după care plâng unii dezaxați de azi

La prânz, cei cu nostalgii comuniste, în ziua de “tratament”, ar avea parte de alte momente surpriza, din “paradisul” bolsevic, precum:

  • Bătaia cu un sac de nisip.
  • Bătaia cu vârful sau tocul cizmei peste gura victimei.
  • Asmuţirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp sau de un belciug.
  • Spânzurarea (crucificarea) în nişte belciuge fixate pe perete.
  • Ancheta cu o pisică introdusă sub cămaşa victimei.
  • Bătaia cu un cablu peste gambe.
  • Bătaia peste plăgi deschise.
  • Aruncarea victimei pe o cale ferată, încât să simuleze o sinucidere.
  • Smulgerea unghiilor de la mâini şi picioare.
  • Bătaia zilnică a deţinuţilor condamnaţi la mulți ani de închisoare.
  • Ciomăgirea deţinuţilor puşi să alerge în cerc, în jurul torţionarului.
  • Ancheta cu ţigara aprinsă, aplicată pe scrot sau abdomen.
  • „Broasca”: întorşi de la lucru, deţinuţii erau obligaţi să ţopăie în poziţia „pe vine”, cu mâinile în şolduri, fiecare ţinând în spate un alt coleg.

Ce aveau deținuții dictaturii comuniste la cină

La cină, dar nu cea de taină, “fericiții” ce aveau “privilegiul” să se bucure de orânduirea comunistă participau la:

  • Bătaia reciprocă, la comandă, a câte doi deţinuţi.
  • Deţinuţii erau obligaţi să stea în poziţia „culcat”, cu obrazul lipit de noroi, în timp ce li se puneau întrebări.
  • „Carcera” (o cutie fără acoperiş, în care pedepsiţii trebuiau să stea în picioare, înghesuiţi câte doi, câte o noapte întreagă)
  • Ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei.
  • Interogatoriul fără întrerupere, zile şi nopţi întregi.
  • Ancheta cu şocuri electrice.
  • Ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă.
  • Ancheta cu izolare în celule umede, întunecoase cu şobolani.
  • „Camera de chibzuinţă”: în timpul anchetei, deţinutul era trimis să stea în picioare, ore şi zile întregi, într-o cameră de izolare, cu mâinile legate la spate în cătuşe cu „autostrângere”.
  • Izolarea de unul singur a deţinutului în celule strâmte, timp de săptămâni, luni sau ani.
  • Legarea de pat în poziţii incomode, pentru perioade lungi de timp (1-6 luni), a celor socotiţi „recalcitranţi”.
  • Interdicţia de a fi scoşi la WC zile întregi.
  • Bărbieritul cu barba nemuiată, torţionarul scuipând obrazul celui în cauză, în loc de apă şi săpun.
  • Violarea fetelor şi femeilor deţinute.
  • „Crucificarea”.

Metode uzuale de tortură din anchete, din închisori şi din lagărele de exterminare comuniste

Citeste si articolele:

 

În comunism, sub teroarea Securităţii, acasă se vorbea în şoaptă…

Stelian TanaseProzatorul Stelian Tănase a avut excelenta idee de a-şi publica dosarul de la Securitate împreună cu jurnalul personal din perioada când a fost urmărit: martie 1983 – decembrie 1989 (Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă, dosar-jurnal din anii târzii ai dictaturii). Intrase în atenţia Securităţii din mai multe motive: era nemulţumit – şi o spunea în gura mare – că nu-i apar romanele, avea legături cu cetăţeni străini, frecventa ambasadele occidentale, avea iubite de cetăţenie străină …

Aşa că Securitatea obţine aprobarea de a-l intercepta cu mijloacele T.O. tip I.T.C. (interceptarea convorbirilor telefonice), este filat, prietenii şi colegii sunt la rândul lor spionaţi: “Trăiam în mijlocul unei reţele dense de agenţi – ofiţeri de Securitate şi informatorii lor. (…) Ce adunau în rapoartele lor pare azi derizoriul şi fără sens. Erau obsedaţi că nu sunt iubiţi, că la orice semn de slăbiciune ar putea fi răsturnaţi”, notează la un moment dat prozatorul.

Adevărul e că, iubiţi sau nu, securiştii şi oamenii lor îşi făceau treaba în dorul lelii. Serviciul IND. INV (?) solicitat să afle cât mai multe despre Alexandru Paleologu (vechi colaborator al Securităţii) scrie în raport: “Datorită comportamentului soţilor Paleologu (cei doi erau foarte retraşi – n.m.)şi datorită faptului că locuiesc într-un imobil izolat faţă de celelalte imobile din jur (…) nu am avut posibilităţi de a afla date complexe despre aceştia”.

Fiind la rândul meu cercetat (probabil fiindcă mă vdeam cu Stelian Tănase), la data de 11.09.1989 securiştii nu reuşesc să afle (de la vecini, bănuiesc) că plecasem din ţară, în SUA, încă din 26 august. Constată însă că nu mi-am înregistrat copiii în cartea de imobil. Adevărul este că Securitatea se baza pentru a teroriza populaţia pe o reţea amplă de informatori şi pe frica noastră inculcată în anii de teroare 1947 – 1964, conform proverbului frica păzeşte bostănăria”.

Atunci când Stelian Tănase se hotărăşte să acţioneze şi să strângă semnături pe o scrisoare de protest adresată lui Dumitru Radu Popescu, pe atunci preşedintele Uniunii Scriitorilor şi membru al C.C. al P.C.R. (Comitetul Central al Partidului Comunist Român – n.m.), securiştii devin mai activi. Mă întreb ce-o fi simţit Stelian Tănase atunci când, citidându-şi dosarul, a aflat că cel puţin doi dintre semnatarii scrisorii de protest erau informatori ai Securităţii şi că, cu toate precauţiile pe care şi le-a luat, Securitatea i-a ştiut în amănunt toate mişcările şi planurile. Vorba lui: dacă mămăliga nu exploda, nu se ştie ce soartă ar fi avut unii dintre noi.

O carte care se citeşte cu sufletul la gură şi care ne arată încă o dată ce-au făcut comuniştii din noi: o turmă înfricoşată, condusă de un pumn de ticăloşi. (Ştefan Agopian, “Academia Caţavencu”, nr. 534/2002)

Citeste si articolele:

Comunazismul

 

Comunism = NazismJean-Francois RevelMarea paradă. Eseu despre supravieţuirea utopiei socialiste

În această carte, Jean-Francois Revel scrie: “Nu vom înţelege nimic din disputa asupra înrudirii dintre nazism şi comunism dacă pierdem din vedere faptul că ele se aseamănă nu doar prin consecinţele lor criminale, ci şi prin originile lor ideologice. Sunt veri primari pe linie intelectuală.”

În volumul “Hitler m’a dit”, dictatorul se laudă: “Eu nu sunt doar cel care a învins marxismul (…) ci şi cel care l-a înfăptuit. Am învăţat multe de la marxism şi nu caut să ascund acest lucru.”

Revel demonstrează că Hitler a citit cu atenţie lucrarea lui Marx Contribuţii la problema evreiască (1943), unde tăticul comunismului scrie:
“Care este baza laică a iudaismului? Necesitatea practică, egoismul. Care este cultul laic al evreului? Mercantilismul. Care este dumnezeul lui laic? Banul.”

Hitler a ajuns să aplice evreilor soluţia finală sprijinit de teoria lui Karl Marx.

Revel citează apoi pe Lenin, de fapt primul mare criminal al secolului XX:
“Dictatura revoluţionară a proletariatului este o putere cucerită şi menţinută prin violenţa exercitată de proletariat asupra burgheziei şi sprijinită pe această violenţă, putere neîngrădită de nicio lege.”

Revel, după citatul de mai sus, continuă: “Dacă vom deschide Mein Kampf vom vedea că, în capitolul consacrat statului, Hitler se exprimă asupra acestui subiect în termeni aproape identici (cu cei ai lui Lenin – n.m.).” Şi atunci? Nu-ţi rămâne decât să te întrebi împreună cu academicianul francez:
“Ce valoare istorică şi etică poate avea necurmata evocare a genocidului nazist, dacă ea serveşte la acoperirea glasului celor care evocă genocidurile comuniste?” (Ştefan Agopian, “Academia Caţavencu”, nr. 561/2002)

Citeste si articolele:

Situaţia celor oprimaţi de regimul comunist la 15 noiembrie 1987, Braşov (VIII)…

 

Comunisti criminali

 

Ce notau securiştii criminali în 1987, despre oamenii din Braşovul care se ridicase împotriva dictaturii comuniste şi a stalinismului de esenţă primitivă impus în România acelor ani de Elena şi Nicolae Ceauşescu vedem mai jos.

Situaţia persoanelor condamnate pentru actele huliganice din ziua de 15 noiembrie 1987 de la Braşov

  • Voinea Stan, n. 1958, Făurei – Brăila. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov şi a pătruns în sediul administrativ al unităţii, provocând degradări de bunuri materiale. Condamnat la 1 an şi 6 luni de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Întreprinderea “Progresul” Brăila. S-a stabilit împreună cu familia în Brăila. Din datele existente nu rezultă să adopte o poziţie ostilă prezentă (ostilă regimului criminal comunist – n.m.).
  • Banciu Gheorghe, n. 1956, Siţa – Buzău. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov şi a pătruns în sediul administrativ al unităţii, provocând degradări de bunuri materiale. Condamnat la 1 an de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Întreprinderea de Rulmenţi Alexandria – Teleorman. Este cazat la căminul de nefamilişti al întreprinderii şi refuză să se mute împreună cu familia. Intenţionează să se reîntoarcă în Braşov şi să emigreze în SUA, la rudele soţiei.
  • Băhănăreanu Costică, n. 1954, Veterani – Vaslui. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov şi a pătruns în sediul administrativ al unităţii, provocând degradări de bunuri materiale. Condamnat la 1 an de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Secţia de Utilaj Complex Huşi – Vaslui. Are domiciliul stabil în Vaslui, însă refuză să se mute cu familia. Insistă să se întoarcă în Braşov, sens în care a trimis memorii la CC (Comitetul Central – n.m.) al PCR (Partidul Comunist Român – n.m.) şi Judecătoria Municipiului Bucureşti.
  • Boeriu Petru Marius, n. 1967, Braşov. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov şi a pătruns în sediul administrativ al unităţii, provocând degradări de bunuri materiale. Condamnat la 1 an de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Întreprinderea Mecanică “Ceahlăul” Piatra-Neamţ. Este cazat la căminul de nefamilişti al întreprinderii. Este necăsătorit. Intenţionează să se întoarcă în Braşov. Din datele existente nu rezultă să adopte o poziţie ostilă prezentă (ostilă regimului criminal comunist – n.m.).
  • Haldan Gheorghe, n. 1957, Grumăzeşti – Neamţ. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov şi a pătruns în sediul administrativ al unităţii, provocând degradări de bunuri materiale. Condamnat la 1 an de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Fabrica de Mobilă Tîrgu-Neamţ, Neamţ. S-a stabilit împreună cu familia în Tîrgu-Neamţ. Din datele existente nu rezultă să adopte o poziţie ostilă prezentă (ostilă regimului criminal comunist – n.m.).
  • Pricope Petru, n. 1960, Roznov – Neamţ. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov şi a pătruns în sediul administrativ al unităţii, provocând degradări de bunuri materiale. Condamnat la 1 an de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Întreprinderea de Producţie, Prestări Servicii în Construcţii Piatra-Neamţ, Neamţ. S-a stabilit împreună cu familia în Piatra-Neamţ. Din datele existente nu rezultă să adopte o poziţie ostilă prezentă (ostilă regimului criminal comunist – n.m.).
  • Robota Dumitru, n. 1954, Ungureni – Botoşani. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov şi a pătruns în sediul administrativ al unităţii, provocând degradări de bunuri materiale. Condamnat la 1 an de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Combinatul de Îngrăşăminte Chimice Bacău. Are domiciliul stabil în Bacău. Este necăsătorit. Intenţionează să se întoarcă în Braşov. Din datele existente nu rezultă să adopte o poziţie ostilă prezentă (ostilă regimului criminal comunist – n.m.).
  • Vieru Vasile, n. 1951, Mireni – Vaslui. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov şi a pătruns în sediul administrativ al unităţii, provocând degradări de bunuri materiale. Condamnat la 1 an de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Întreprinderea Judeţeană de Prestări Servicii Vaslui. Decedat.
  • Vitos Ludovic, n. 1957, Braşov. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov şi a pătruns în sediul administrativ al unităţii, provocând degradări de bunuri materiale. Condamnat la 1 an de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Întreprinderea de Strunguri “SARO” Tîrgovişte. S-a stabilit împreună cu familia la Tîrgovişte. Din datele existente nu rezultă să adopte o poziţie ostilă prezentă (ostilă regimului criminal comunist – n.m.).
  • Bencze Deneş, n. 1965, Braşov. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov. Condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Întreprinderea Mecanică Tîrgovişte. Este cazat la căminul de nefamilişti al întreprinderii. Este necăsătorit. Insistă să revină în Braşov, sens în care a trimis un memoriu la CC (Comitetul Central – n.m.) al PCR (Partidul Comunist Român – n.m.).
  • Filighi Gavrilă, n. 1953, Cotoroia – Galaţi. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov. Condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Întreprinderea de Utilaj Greu pentru Construcţii Galaţi. S-a stabilit împreună cu familia la Galaţi. Din datele existente nu rezultă să adopte o poziţie ostilă prezentă (ostilă regimului criminal comunist – n.m.).
  • Iacob Dănuţ, n. 1968, Banca – Vaslui. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov. Condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Întreprinderea de Construcţii Microcentrale Rîmnicu-Vîlcea. S-a stabilit împreună cu familia în Călimăneşti – Vîlcea. Din datele existente nu rezultă să adopte o poziţie ostilă prezentă (ostilă regimului criminal comunist – n.m.).
  • Micu Ştefan – n. 1956, Şimleul Silvaniei – Sălaj. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov. Condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Întreprinderea de Armături Industriale din Fontă şi Oţel Zalău – Sălaj. S-a stabilit împreună cu familia în Zalău. Din datele existente nu rezultă să adopte o poziţie ostilă prezentă (ostilă regimului criminal comunist – n.m.).
  • Năstase Ion, n. 1930, Bold – Buzău. A participat la actele de dezordine în secţiile de producţie ale Întreprinderii de Autocamioane Braşov. Condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendarea condiţionată a pedepsei. Repartizat la Întreprinderea de Garnituri de Frână şi Elemente de Etanşare Rîmnicu Sărat – Buzău. Este cazat la căminul de nefamilişti al întreprinderii. Refuză să se mute împreună cu familia în Rîmnicu Sărat. Din datele existente nu rezultă să adopte o poziţie ostilă prezentă (ostilă regimului criminal comunist – n.m.).

Citeste si articolele:

 

 

Reeducarea prin tortura in comunism…

În vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea şi conducerea închisorii organizează o acţiune de „reeducare paşnică” a deţinuţilor politici, majoritatea acestora fiind studenţi cu condamnări pentru „activitate legionară” desfăşurată în perioada 1940-1948. Aceştia înfiinţează în penitenciar o organizaţie cu scop de „reeducare” denumită „Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste – ODCC”. În partea a doua a anului 1948, Eugen Ţurcanu, şi el student condamnat pentru activitate legionară şi participant la „reeducarea” condusă de studentul Alexandru Bogdanovici, se declară nemulţumit de modul „nesincer” în care îşi desfăşoară acesta din urmă activitatea şi propune radicalizarea acţiunii.
În primăvara anului 1949, sunt transferaţi, de la Suceava la penitenciarul Piteşti, 80 de deţinuţi, printre care şi majoritatea celor care participaseră la „reeducare”. Ajuns la Piteşti, Ţurcanu ia imediat legătura cu Securitatea şi cu directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu, în vederea continuării reeducării. Conform instrucţiunilor primite de la generalul Alexandru Nicolschi, adjunct al ministrului de interne, acţiunea intră într-o fază violentă.
Momentul care marchează începerea torturilor bestiale şi generalizate coincide cu noaptea de Crăciun a anului 1949 şi are loc în încăperea „4 spital”, o celulă mare cu aproximativ 100 de locuri, unde
3 În absenţa unor date complete şi sigure, Andrei Pippidi e de părere că aceste estimãri depăşesc cifra reală. După o informaţie comunicată în 1982 de Maria Golescu, care discutase şi cu alţi supravieţuitori ai Gulagului, ar fi fost 350000.
vreo 50 de „reeducaţi”, după o invitaţie la „reeducare” adresată celor din tabăra rezistenţilor şi refuzată de aceştia din urmă, trec la atac înarmaţi cu bâte şi scânduri desprinse din priciuri. Are loc o confruntare disperată, la care, la un moment dat, balanţa înclină de partea „rezistenţilor”. Atunci, au intervenit gardienii penitenciarului care, timp de câteva ore, i-au masacrat literalmente pe cei care se opuneau „reeducării”, transformându-i pe toţi într-o masă de carne sângerândă, având însă grijă să nu omoare pe nici unul dintre ei.
„Operaţiunea 4 Spital” – seria I (vor urma şi alte serii), a reprezentat începutul unui coşmar care a durat trei ani. Devine clar pentru victime că nu mai poate fi vorba de rezistenţa făţişă împotriva torţionarilor, ci doar de încercarea de a supravieţui în faţa tăvălugului distrugător declanşat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia – studenţii „reeducaţi”. Supravieţuire, însă cu ce preţ? Cu preţul denunţării în scris a unor fapte nedeclarate la Securitate („demascarea exterioară”) şi a dezvăluirii de către fiecare victimă a gândurilor celor mai intime privind valorile supreme (credinţa în Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia) în scopul terfelirii acestora („demascarea interioară”).
La 25 ianuarie 1950 urmează seria a II-a la camera 4 spital, în care a fost torturat şi Gheorghe Boldur Lăţescu, care poartă şi acum, după mai bine de 56 de ani, amintirile loviturilor lui Ţurcanu (fractură de stern cu dureri iradiind în tot toracele). Au urmat apoi alte şi alte serii, în mai toate celulele închisorii Piteşti. Pe parcursul tragic al „reeducării” prin tortură, căreia i-au fost supuşi mii de tineri patrioţi, zeci dintre ei au fost ucişi, iar mai multe sute au fost schilodiţi. Sinistră ironie a soartei, unul dintre primii ucişi a fost Alxandru Bogdanovici, primul conducător al „reeducării” la Suceava. „Reeducarea” de la Piteşti, sub conducerea lui Ţurcanu, a durat până la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, în septembrie 1951. Între timp, primele metastaze ale fenomenului Piteşti aveau să apară la Canal, odată cu trimiterea la muncă silnică a unui grup de studenţi trecuţi prin „reeducare”, în anul 1950. Apoi la penitenciarul Gherla, tot în anul 1950, unde, până la venirea lui Ţurcanu, „operaţiile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Ţanu Popa.
La Gherla, reeducarea a luat forme demenţiale. Pe lângă bătăile sălbatice aplicate în timpul demascărilor, extinse şi la deţinuţii netrecuţi prin Piteşti, s-au organizat veritabile ritualuri satanice pentru distrugerea morală a victimelor. În această perioadă, mulţi tineri s-au prăbuşit moralmente şi au trecut în tabăra torţionarilor.
Fenomenul Piteşti s-a extins, în forme specifice, şi în alte închisori, cum ar fi Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târgşor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorită numărului mai mic de „reeducaţi” trimişi să aplice tehnicile de tortură, precum şi curajului deţinuţilor, care, în unele închisori (Târgu Ocna) au reuşit să se opună, „reeducarea” nu a luat formele apocaliptice de la Piteşti şi Gherla.
E greu de stabilit cu exactitate când şi de ce conducerea partidului comunist, care a organizat şi supervizat „experimentul” Piteşti, a luat hotărârea de a-l opri. Cert este faptul că, în primăvara anului 1952, Securitatea declanşează primele anchete privind ororile petrecute în penitenciarele şi lagărele de muncă amintite mai sus.
Anchetele prin care au trecut torţionarii au fost, în unele cazuri, extrem de dure, fără a atinge însă nivelul de maximă bestialitate a torţionarilor în timpul „reeducării”. La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucureşti, începe procesul lotului Ţurcanu care cuprinde 22 de acuzaţi, împotriva cărora se reţin, în principal, învinuirile de „acte de teroare”, „crimă împotriva securităţii interne” precum şi „înaltă trădare”. Şedinţele Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu sunt secrete, iar în şedinţa din 10 noiembrie 1954 acesta îi condamnă pe toţi la moarte.
La data de 17 decembrie 1954 sunt executaţi, la Jilava, prin împuşcare, Eugen Ţurcanu şi alţi 15 condamnaţi din acelaşi lot.
În data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puşcaşu Vasile din acelaşi lot, în timp ce sentinţele lui Ţanu Popa, Voinea Octavian şi ale altor condamnaţi sunt comutate în „muncă silnică pe viaţă”.
În anul 1957 Securitatea organizează al doilea proces al „reeducării” (procesul Vică Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute în închisorile româneşti asupra mişcării legionare care ar fi organizat întreaga acţiune spre a sabota „opera de reeducare a deţinuţilor”. Înscenarea eşuează datorită curajului şi inteligenţei celor acuzaţi pe nedrept, ei arătând, în cursul procesului, că totul a fost organizat
din ordinul Securităţii. Întregul lot de 8 acuzaţi a fost condamnat la pedepse între 15-22 ani muncă silnică. Cei condamnaţi, împreună cu 6 alţi deţinuţi politici consideraţi foarte periculoşi, sunt transferaţi la Jilava unde sunt literalmente zidiţi în celule de exterminare special amenajate. Aici îşi vor găsi moartea 8 dintre ei, din cauza tuberculozei şi diareei deshidratante.
Colectivizarea agriculturii
Caracterul criminal şi efectele tragice ale colectivizării agriculturii sunt bine cunoscute de toţi românii.
Consecinţa cea mai tragică şi cu efecte pe termen lung a colectivizării a fost desfiinţarea clasei ţărăneşti ca principală producătoare a avuţiei naţionale. Ţăranii mijlocaşi şi aşa-zişii „chiaburi” reprezentau cea mai aptă categorie socială pentru adaptarea la exigenţele unei agriculturi moderne, potenţial competitivă pe plan internaţional. Această categorie socială nu mai există, fie din cauza represiunilor din perioada colectivizării şi de după aceea, fie în urma migraţiei la oraş unde s-a constituit o categorie socială nedefinită, nici ţărani, nici orăşeni, un fel de lumpenproletariat fără nici o perspectivă socială4.
Dezastrul economic
Datele oficiale privind evoluţia economică din perioada 1938–1989 dezorientează pe cel ce le analizează. Astfel, datele publicate la finele anului 1988 indică o creştere a venitului naţional de 24 de ori faţă de anul 1938, ceea ce, ţinând seama de mărimea numărului de locuitori, înseamnă o creştere de aproximativ 16 ori a venitului naţional pe locuitor. Acesta este estimat la 2500 de dolari pentru 1938, deci în 1938 venitul pe locuitor ar fi fost de 155 dolari, cifră aberant de mică, dacă facem comparaţie cu alte ţări, de exemplu Grecia. Insistând puţin în comparaţie cu această ţară, pentru care statisticile internaţionale indică un venit naţional pe locuitor de 500 de dolari în 1938 şi 3000 de dolari în 1988, deci o creştere de 6 ori în 50 de ani, reiese clar falsitatea datelor statistice publicate de regimul comunist din România. Într-adevăr, valoarea de 155 de dolari este mult prea mică pentru România ţinând seama de raportul real între economia celor două ţări în 1938, iar valoarea de 2500 de dolari este mult prea mare dacă avem în vedere că economia Greciei era relativ prosperă în 1988, iar situaţia României dezastruoasă. Rezultă că nici nu poate fi vorba de o creştere de 16 ori a venitului nostru naţional pe locuitor. Care a fost creşterea lui reală în cei 50 de ani la care ne referim? După părerea noastră, mai mică decât cea a Greciei, care am arătat că a fost de 6 ori; deci, pentru România se poate vorbi de o creştere de 3-4 ori. Rezultă dimensiunea minciunii oficiale: de la 3-4 la 16, deci o deformare a realităţii prin umflarea de 4 ori a raportărilor.
Industrializarea aberantă, efectuată de regimul comunist în cei 40 de ani, cât a deţinut puterea, reprezintă una din principalele componente ale dezastrului economic naţional. Ideea industrializării, corectă în principiu, a fost compromisă din cauza modului cum a fost gândită şi pusă în practică de comunişti. Pe de altă parte, nu tot ce s-a întreprins pe linia industrializării a fost greşit, există incontestabil şi unele realizări. Tragic este însă faptul că efortul supraomenesc, impus poporului român în cei 45 de ani de comunism, s-a risipit, în cea mai mare parte, în construcţia unor investiţii aberante, neproductive şi nefuncţionale, în crearea unor ramuri parazitare, şi deci, a unor produse, de regulă de proastă calitate, nevandabile pe piaţa internaţională sau vandabile în pierdere, toate acestea amplificate de uriaşele pierderi cauzate de imbecilitatea planificării şi conducerii hipercentralizate a economiei.
Lista erorilor criminale comise de comunişti în conducerea economiei cuprinde şi alte puncte dintre care amintim: colectivizarea agriculturii (vezi paragraful precedent), cheltuirea unor sume uriaşe pentru „ajutorarea” regimurilor teroriste, cheltuielile imense pentru organizarea aparatului represiv, a propagandei de partid, precum şi pentru viaţa ultraluxoasă a nomenclaturii şi familiei Ceauşescu.

Citeste si articolele:

Cum ne-au furat şi distrus ţara, după decembrie 1989, torţionarii comunişti: astăzi, Alexandru Ionaş

Mineriada

În 1987 căpitanul Ionaş era şeful Direcţiei de Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului de Miliţie al judeţului Braşov. În această calitate, a participat direct la anchetarea şi torturarea muncitorilor braşoveni arestaţi de Securitatea comunistă după protestul din 15 noiembrie 1987.

După 1990, cariera sa a luat o amploare remarcabilă. A fost, pe rând, şeful IJP Braşov, adjunctul comandantului Inspectoratului General al Poliţiei şi, până în 2002, directorul Centrului regional SECI de la Bucureşti.

Cât priveşte gradul, fostul căpitan din 1987 este astăzi (era 2004 – n.m.) general de divizie. În prezent (era martie 2004 – n.m.), Alexandru Ionaş este director la Agenţia Naţională Anti-drog din cadrul minsiterului Administraţiei şi Internelor.

Cât de credibilă este transformarea unui miliţian torţionar într-un poliţist democrat nu putem şti. Ceea ce ştim însă este că, potrivit presei, Alexandru Ionaş a fost implicat într-o serie de scandaluri cu iz de corupţie.

Astfel, potrivit raportului Armaghedon III, Ionaş se numără printre acţionarii Băncii Române de Scont (una dintre celebrele bănci ale mafiotului Sorin Ovidiu Vântu), alături de alte nume sonore, precum Gheorghe Fulga, fostul şef al SIE (şi fost consilier al KGB-istului criminal Ion Iliescu – n.m.), sau Constantin Teculescu, fost preşedinte al CEC.

Citeste si articolele:

 

DESPRE EL

BIBLIA – CUVANTUL LUI DUMNEZEU

Noi credem si marturisim ca SfIntele Scripturi ale Vechiului si Noului Testament sunt inspirate de Duhul Sfant. Ele sunt Cuvantul lui Dumnezeu scris, o revelatie dumnezeiasca catre neamul omenesc, sunt izvorul fara gres al constiintei de Dumnezeu.

Galateni 1:11 “…Evanghelia …nu este de obarsie omeneasca … ci descoperirea lui Hristos.” 2 Petru 1:21 “Nici o proorocie n-a fost aduasa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, manati de Duhul Sfant.” 2 Timotei 3:16 “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu …” Ioan 10:35 “… Scriptura nu poate fi desfintata.” Ioel 2:28 “… voi turna Duhul Meu … si fiii si fiicele vor prooroci …” Matei 10:20 “… Duhul Tatalui vostru va vorbi in voi …” 1 Corinteni 2:10 “… Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Sau …” 1 Corinteni 11:23 “…Am primit de la Domnul ce v-am invatat …”

Biblia, Cuvantul lui Dumnezeu scris prin inspiratia Duhului Sfant, este singura regula si norma de credinta si purtare in viata aceasta.

Efeseni 1:13 “… dupa ce ati auzit Cuvantul adevarului (Evanghelia mantuirii voastre) ati crezut …” 2 Timotei 1:13 “Dreptarul invataturilor sanatoase … tine-l cu credinta.” Romani 10:17 “… credinta vine in urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvantul lui Dumnezeu.” 2 Timotei 3:16-17 “… Scriptura …este de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna.” Psalm 119:105 “Cuvantul Tau este o candela pentru picioarele mele.”

Biblia este singura autoritate in materie de religie; ea este suficienta pentru invatatura noastra. Astfel, nu este nevoie de sprijinul traditiei.

Matei 15:6 “… ati desfiintat Cuvantul lui Dumnezeu in folosul datinei voastre.” Ioan 17:17 “Cuvantul Tau este adevarul.” Ioan 5:39 “Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine.” Isaia 34:16 “Cautati in cartea Domnului si cititi.” Fapte 17:11 “…cercetau Scripturile in fiecare zi …” Ioan 20:31 “Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, si crezand sa aveti viata in Numele Lui.”

DESPRE DUMNEZEU

Noi credem si marturisim ca este un Dumnezeu, Creatorul, Sustinatorul si Stapanitorul tuturor lucrurilor.

Geneza 1:1 “La inceput Dumnezeu a creat cerurile si pamantul.” Efeseni 4:6 “Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor, care este mai presus de toti, care lucreaza prin toti si care este in toti.” Maleahi 2:10 “N-avem toti un singur Tata? Nu ne-a facut un singur Dumnezeu? “ Iov 31:15 “Oare nu ne-a intocmit acelasi Dumnezeu? Romani 1:19-20 “Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit in ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu. Intr-adevar, insusirile nevazute ale Lui, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El.” Romani 11:36 “Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile.” Psalm 94:9 “Cel ce a sadit urechea … a intocmit ochiul …” Fapte 17:24 “Dumnezeu, care a facut lumea si tot ce este in ea, este Domnul cerului si al pamantului.”

In Biblie descoperim pe Dumnezeu ca Tatal, Fiul si Duhul Sfant, cu desavarsire una si nedespartiti in fiinta lor.

2 Corinteni 13:14 “Harul Domnului Isus Hristos, si dragostea lui Dumnezeu, si impartasirea Duhului Sfant …” Matei 28:19 “… in Numele Tatalui, al Fiului, si al Sfantului Duh …” 1 Ioan 5:7 “Caci trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul, si Duhul Sfant, si acestia trei sunt una.”

1. Dumnezeu Tatal

Ioan 6:27 “… caci Tatal, adica insus Dumnezeu, …” 1 Petru 1:2 “…Dumnezeu Tatal …” Matei 11:25 “… Tata, Doamne al cerului si al pamantului …” Marcu 14:36 “… Ava, adica Tata …” Luca 22:42 “Tata, daca voiesti, …” Luca 23:46 “Tata, iarta-i …” Luca 23:45 “Tata, in miinile Tale …” Fapte 2:33 “…Dumnezeu …Tatal …” Romani 15:6 “…Dumnezeu Tatal …” 1 Corinteni 8:6 “… Dumnezeu, Tatal de la care vin toate lucrarile …”

2. Dumnezeu Fiul, Isus Hristos

Matei 16:16 “Tu esti Hristosul Fiul Dumnezeului celui viu …” Ioan 1:1 “…si Cuvantul era Dumnezeu” Luca 1:32 “…Fiul Celui Preainalt …” Fapte 8:37 “…Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” Fapte 9:20 “…Isus este Fiul lui Dumnezeu.” 2 Corinteni 1:19 “…Fiul lui Dumnezeu …” 1 Ioan 2:24 “… veti ramanea in Fiul si in Tatal.” 1 Ioan 3:23 “… sa credem in Numele Fiului Sau Isus Hristos …” 1 Ioan 4:15 “Cine va marturisi ca Isus este Fiul lui Dumnezeu …” Ioan 20:31 “…ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu …”

3. Dumnezeu Duhul Sfant

Ioan 4:24 “Dumnezeu este Duh …” 2 Corinteni 3:3 “… Duhul Dumnezeului celui viu …” 2 Corinteni 3:17 “Caci Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului …” Iov 33:4 “Duhul lui Dumnezeu m-a facut …” Isaia 48:16 “… Domnul Dumnezeu m-a trimes cu Duhul Sau …” 1 Corinteni 2:10 “… Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Sau …” 1 Corinteni 2:12 “Duhul care vine de la Dumnezeu …” Ioan 15:26 “… Duhul adevarului, care purcede de la Tatal …” Ioan 14:26 “… Duhul Sfant pe care-L va trimete Tatal …” Luca 11:13 “…Tatal vostru din ceruri va da Duhul Sfant celor ce il cer” Fapte 5:32 “…Duhul Sfant, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce asculta de El.” Etc.

DESPRE OM

Noi credem si marturisim ca omul este creat de Dumnezeu. Trupul omului – partea materiala – e facut din tarana, iar natura spirituala a omului este din Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.

Geneza 1:27 “Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, I-a facut dupa chipul lui Dumnezeu; parte barbateasca si parte femeiasca I-a facut.” Geneza 2:7 “Domnul Dumnezeu a facut pe om din tarana pamantului, i-a suflat in nari suflare de viata si omul s-a facut astfel un suflet viu.”

Dumnezeu a facut pe om fara prihana, perfect, dar nu desavarsit, cu vointa libera de a alege binele sau raul.

Geneza 1:31 “Dumnezeu s-a uitat la tot ce facuse; si iata ca erau foarte bune. Eclesiastul 7:29 “Dumnezeu a facut pe oameni fara prihana …” Geneza 2:16-17 ”Poti sa mananci dupa placere din orice pom … dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci.” Psalmul 107:17 “… prin purtarea lor vinovata ajunsesera nenorociti.” Deuteronom 30:15 “Iata iti pun azi inainte viata si binele, moartea si raul..”

Prin caderea in pacat, omul a cazut sub blestem si a devenit incapabil de a trai voia lui Dumnezeu. Prin nasterea fireasca, fiecare mosteneste samanta pacatului, inclinarea spre rau, firea pacatoasa.

Romani 5:12 “Printr-un singur om a intrat pacatul in lume … toti au pacatuit …” Romani 5:19 “… prin neascultarea unui singur om, cei multi au fost facuti pacatosi …” Romani 7:17-18 “… pacatul care locuieste in mine. Stiu ca nimic bun nu locuieste in mine, adica in firea mea pamanteasca, pentru ca, ce-i drept, am vointa sa fac binele, dar n-am puterea sa-l fac.” Romani 5:6 “… eram fara putere …” Romani 7:20 “… fac ce nu vreau sa fac …” Romani 7:23 “ … vad in madularele mele o alta lege care …ma tine rob legat pacatului.”

Omul fiind fiinta libera este raspunzator inaintea lui Dumnezeu de toate faptele, vorbele si gandurile sale. Toti oamenii trebuie sa moara, iar dupa moarte urmeaza judecata si rasplatirea vesnica.

Romani 14:12 “Fiecare din noi are sa dea socoteala despre sine insusi lui Dumnezeu.” Matei 12:36 “… oamenii vor da socoteala de orice cuvant nefolositor pe care-l vor fi rostit.” 2 Corinteni 5:10 “Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul care-l va fi facut cand traia in trup.” Evrei 9:27 “… oamenilor le este randuit sa moara o singura data, iar dupa aceea urmeaza judecata.”

DESPRE PACAT

Noi credem si marturisim ca omul, creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa, pentru preamarirea Sa si o viata fericita in El, a fost ademenit de Diavol, devenind neascultator de porunca lui Dumnezeu, si astfel a intrat in lume pacatul si blestemul. Pacatul este lipsa de conformitate fata de legea morala a lui Dumnezeu, fie intr-o actiune, dispozitie sau atitudine.

Geneza 3:13 “Femeia a raspuns: ‘Sarpele m-a amagit si am mincat din pom.’ “ 1 Ioan 5:17 “Orice nelegiuire este pacat.” Romani 14:23 “Tot ce nu vine din incredintare este pacat.” Iacov 4:17 “Cine stie sa faca binele si nu-l face savarseste un pacat.” Ioan 8:34 “Cine traieste in pacat este rob al pacatului.” Romani 6:13 “Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularele voastre ca niste unelte ale nelegiuirii …” Eclesiastul 7:29 “Dumnezeu a facut pe oameni fara prihana, dar ei umbla in multe siretenii.” Psalmul 51:4 “Impotriva Ta am pacatuit si am facut ce este rau inaintea Ta.” Efeseni 2:1-3 “… morti in greselile si in pacatele voastre … intre ei eram si noi toti odinioara cand traiam in poftele firii noastre pamantesti, cand faceam voile firii pamantesti …” Deuteronom 9:7 “… tot razvratiti impotriva Domnului ati fost.” 1 Ioan 3:4 “Oricine face pacat, face si faradelege; si pacatul este faradelege.”

Universalitatea pacatului: toti oamenii sunt pacatosi.

Romani 3:23 “… caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.” Eclesiastul 7:20 “pe pamant nu este nici un om fara prihana, care sa faca binele, fara sa pacatuiasca.” Iov 15:16 “… omul care bea nelegiuirea ca apa.” Romani 5:12 “printr-un singur om a intrat pacatul in lume si prin pacat a intrat moartea si astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricina ca toti au pacatuit.” 1 Ioan 1:8 “Daca zicem ca nu avem pacat, ne inselam singuri si adevarul nu este in noi.” 1 Imparati 8:46 “… caci nu este om care sa nu pacatuiasca …”

Consecinta pacatului: moartea spirituala:

Romani 6:23 “… plata pacatului este moartea …” Romani 5:12 “… prin pacat a intrat moartea …” Geneza 2:17 ”… sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit.” Iacov 1:15 “… pacatul odata faptuit, aduce moartea.”

DESPRE MANTUIRE

Noi credem si marturisim ca mantuirea este scaparea omului de sub urmarile calcarilor legilor divine. Ea are de a face cu natura omului si cu faptele facute de el. Omul nu se poate mantui pe sine. El nu se poate spala de pacatele sale, nu se poate desvinovati si nici nu se poate ascunde de pedeapsa pentru pacat.

Ieremia 2:22 “Chiar daca te-ai spala cu silistra, chiar daca ai da cu multa soda, nelegiuirea ta tot ar ramanea scrisa inaintea Mea, zice Domnul Dumnezeu.” Romani 1:20 “… nu se pot desvinovati.” Amos 9:2-3 “De ar patrunde chiar pana in locuinta mortilor, si de acolo ii va smulge mana Mea; de s-ar sui chiar pana in ceruri, si de acolo ii voi pogori … de s-ar ascunde de privirile Mele chiar in fundul marii, si acolo voi porunci sarpelui sa-i mustre.”

Omul nu-si poate creea merite prin fapte bune ca sa-si acopere trecutul vinovat si sa dobandeasca mantuirea.

Romani 3:20 “Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui prin faptele Legii, …” Isaia 64:6 “… toate faptele noastre bune sunt ca o haina manjita…” Ieremia 13:23 “… ati putea voi sa faceti binele, voi, care sunteti deprinsi sa faceti raul?”

Mantuirea este prin harul lui Dumnezeu. Ea este un har care ni se da gratuit, fara sa o meritam. Faptele bune sunt roade ale mantuirii.

Tit 2:11 “Caci harul lui Dumnezeu care aduce mantuire …” Efeseni 2:8-9 “Prin har ati fost mantuiti … nu prin fapte.” Fapte 15:11 “… suntem mantuiti prin harul Domnului Isus.” Tit 3:5 “El ne-a mantuit, nu pentru faptele facute de noi …”

Mijlocul de mantuire este Domnul Isus, care a fost rastignit in locul nostru. Un alt mijloc (cruce, taine, Sfanti) nu exista.

Fapte 4:12 “In nimeni altul nu este mantuire; caci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, in care trebuie sa fim mantuiti.” 1 Ioan 2:2 “El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.” Isaia 53:5 “Dar El era strapuns pentru pacatele noastre …” Efeseni 1:7 “In El avem rascumpararea, prin sangele Lui iertarea pacatelor, dupa bogatiile harului Sau.” 2 Corinteni 5:18 “Dumnezeu …ne-a impacat cu El prin Isus Hristos.” Romani 3:24-25 “… sunt socotiti neprihaniti fara plata, prin harul Sau care este in Isus Hristos. Pe El Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie o jertfa de ispasire.”

Aceasta mantuire savarsita pe cruce, care se poate primi in mod gratuit, e pentru toti oamenii, indiferent de rasa, nationalitate, sau clasa sociala.

1 Ioan 2:2 “El este jertfa de ispasire pentru pacatele “intregii lumi” Tit 2:11 “Caci harul lui Dumnezeu care aduce mantuire pentru toti oamenii …” 1 Timotei 2:3-4 “… Dumnezeu … voieste ca toti oamenii sa fie mantuiti …”

Pentru ca omul pacatos sa se poata bucura de aceasta mantuire, el trebuie sa indeplineasca doua conditii: pocainta si credinta. Ele sunt intotdeauna nedespartite. Pocainta inseamna recunoasterea pacatului, parerea de rau pentru el, parasirea lui si marturisirea lui in fata Domnului, adica intoarcerea la Dumnezeu (Luca 15:11-24). Credinta inseamna primirea de catre pacatos a harului divin pe care il ofera Dumnezeu in Hristos, spre mantuire si viata vesnica.

Marcu 1:15 “El zice: ‘pocaiti-va si credeti in Evanghelie.’ “ Luca 13:3 “Daca nu va pocaiti toti veti pieri …” Fapte 2:38 “Pocaiti-va, le-a zis Petru si fiecare din voi sa fie botezat …” Fapte 17:30 “Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta, si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca.” Fapte 16:31 “Crede in Domnul Isus si vei fi mantuit …”

NASTEREA DIN NOU

Noi credem si marturisim ca nasterea din nou este regenerarea vietii, inzestrandu-ne cu o dispozitie si atitudine duhovniceasca Sfanta; ea cuprinde intreg caracterul, intelectul, sentimentul si vointa. Astfel, fiecare pacatos, pentru a deveni un adevarat credincios, trebuie sa fie nascut din nou.

Ioan 3:7 “Trebuie sa va nasteti din nou.”

Prin puterea sa proprie omul nu se poate naste din nou, nu se poate schimba.

Ieremia 13:23 “Poate un Etiopian sa-si schimbe pielea …?” Ioan 15:5 “Despartiti de Mine nu puteti face nimic.”

Fara nasterea din nou, toate incercarile de a face fapte bune pe care sa le rasplateasca Dumnezeu in ziua judecitii, de a trai voia lui Dumnezeu, sunt falimentare, nu pot da nici un rezultat bun. Prin nasterea fireasca noi mostenim o fire pacatoasa care da roadele pacatului. Suntem ca si un paduret care nu poate sa aduca roade bune. Oricat l-ai ingriji, tot poame padurete ar aduce. Numai altoirea este ceea ce poate schimba firea.

Matei 7:16-18 “Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din maracini? … Pomul rau face roade rele … Pomul rau nu poate face roade bune.” Romani 8:7 “… ea (firea pamanteasca) nu se supune Legii lui Dumnezeu si nici nu poate sa se supuna.” Matei 12:34 “… cum ati putea voi sa spuneti lucruri bune , cand voi sunteti rai ?”

Nasterea din nou este lucrarea divina pe care o face Dumnezeu in viata pacatosului pentru a corespunde vointei Sale. Pentru ca un pacatos sa fie nascut din nou, el trebuie sa se pocaiasca si sa creada, adica sa primeasca mantuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucarea nasterii din nou prin Cuvantul Sau si prin Duhul Sfant.

1 Petru 1:23 “… ati fost nascuti din nou … prin Cuvantul lui Dumnezeu …” Iacov 1:18 “El … ne-a nascut … prin Cuvantul adevarului …” Ioan 3:5 “… daca nu se naste cineva din apa si din Duh, nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu.” Efeseni 2:10 “Caci noi suntem lucrarea Lui …”

Nasterea din nou nu este o imbunatatire a vietii, ci schimbarea radicala a vietii. Ea nu este schimbarea efectului, ci a cauzei determinante; nu este curatirea vietii exterioare, ci a vietii interioare.

2 Corinteni 5:17 “Caci daca este cineva in Hristos este o faptura noua; cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi.” Rom 6:4 … sa traim o viata noua.” Coloseni 3:9-10 “… v-ati dezbracat de omul cel vechi, cu faptele lui si v-ati imbracat cu omul cel nou …”

Nasterea din nou ne da calitatea de copil al lui Dumnezeu; ea ne face partasi firii Dumnezeiesti, capabili de a trai voia lui Dumnezeu. Ea este a doua fire in viata noastra dupa cum prin altoire paduretul nu este starpit; el continua sa existe, insa fara sa i se dea posibilitatea de manifestare. Tot asa este si cu nasterea din nou; firea veche este rastignita – pusa in imposibilitatea de actiune – iar firea noua creste si aduce roada buna. Calitatea altoiului este cu totul deosebita de cea a paduretului: in esenta lemnului, in frunze si in fructe. Asa este si cu cel nascut din nou: toate trebuie sa arate calitatea lui de copil al lui Dumnezeu.

Ioan 3:6 “Ce este nascut din carne, este carne, si ce este nascut din Duh, este duh.” Galateni 5:22-23 “Roada Duhului, dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea, infranarea poftelor.” Matei 7:17 “… orice pom bun face roade bune …”

Prin nasterea din nou devenim mostenitori ai lui Dumnezeu. Dreptul la mostenirea vesnica este pe baza inrudirii noastre cu Dumnezeu. Cine nu este nascut din nou nu este copil al lui Dumnezeu si nici nu are drept la mostenirea vesnica.

Romani 8:17 “Daca suntem copii, suntem si mostenitori ai lui Dumnezeu si impreuna mostenitori cu Hristos.” Ioan 3:3 “Daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea Imparatia lui Dumnezeu.”

DESPRE BISERICA

Noi credem si marturisim, ca dupa Noul Testament, totalitatea credinciosilor, fara deosebire de rasa, nationalitate, sau clasa sociala, din toate timpurile, din cer si de pe pamant, formeaza Biserica lui Hristos; Biserica Universala. Aceasta Biserica nu este o organizatie pamanteasca vizibila, ci este organismul viu, spiritual, al celor mantuiti, adica a celor ce au crezut in Hristos si au fost nascuti din nou.

Evrei 12:23 “Biserica celor intai nascuti, care sunt scrisi in ceruri …” Fapte 20:28 “… Biserica Domnului pe care a castigat-o cu insusi sangele Sau.” Matei 16:18 “… pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea.” Efeseni 1:22-23 “… si L-a dat capetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui …”

In limba greaca, Cuvantul “Biserica” (ekklesia) a insemnat o adunare a celor chemati de acasa si de la afacerile lor ca sa se ocupe de chestiuni de interes public. Acest cuvant a fost adaptat pentru a numi nu numai Biserica Universala, ci si o Biserica locala, organizata si independenta, a urmasilor lui Hristos dintr-o localitate, care se intruneau pentru inchinaciune.

Biserica locala, dupa invatatura Noului Testament, este unirea voluntara a unui grup de credinciosi dintr-o localitate, nascuti din nou si botezati pe baza marturisirii personale a credintei lor in in Domnul Isus Hristos – ca Mantuitorul lor – Ei se unesc la olalta cu scopul de a se inchina lui Dumnezeu, de a se zidi sufleteste, de a se pastra curata credinta si invatatura crestina – potrivit cu invataturile Noului Testament – si de a colabora la propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu.

La inceput Biserica se intrunea in case particulare.

Matei 18:20 “Acolo unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor.” Romani 16:5 “Spuneti sanatate bisericii care se aduna in casa lor.” 1 Corinteni 16:19 “Aquila si Priscila impreuna cu Biserica din casa lor.” Coloseni 4:15 “Spuneti sanatate lui Nimfa si bisericii din casa lui. Fapte 8:1 “… Bisericii din Ierusalim. …” Galateni 1:22 “… Bisericilor lui Hristos care sunt in Iudeea.” 1 Corinteni 1:2 “Biserica lui Dumnezeu care este in Corint.”

Conducerea directa a Bisericii o are Hristos prin Duhul Sfant. Nu recunoastem grade ierarhice. Cei ce primesc anumite insarcinari sunt slujitori ai bisericii, nu stapani care sa porunceasca.

Coloseni 1:18 “El este Capul trupului, al Bisericii. …” Efeseni 1:22-23 “… L-a dat Capetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, …” Efeseni 5:23 “… Hristos este Capul Bisericii …” 1 Petru 5:2-3 “Pastoriti turma lui Dumnezeu … nu ca si cum ati stapani …”

Dreptul de membru al Bisericii nu se mosteneste, ci se primeste in mod individual, prin nasterea din nou. Acceptarea in randurile membrilor unei biserici locale se face in chip voluntar si personal, in urma botezului, pe baza marturisirii credintei in Domnul Isus. Membrii intre ei se numesc “frati” si sunt egali in drepturi si indatoriri indiferent de rasa, nationalitate, clasa sociala sau pregatire educitionala.

Matei 23:8 “Voi toti sunteti frati.” Efeseni 5:30 “Noi suntem madulare ale trupului Lui..” Fapte 2:41 “… au primit propovaduirea, au fost botezati si … la numarul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete.”

Organizatia bisericii locale este facuta pe principiul democratiei autonome.

Programul Dumnezeesc are ca scop stabilirea Imparatiei lui Dumnezeu in inimile oamenilor, iar Bisericiile sunt mijloace alese de Dumnezeu pentru atingerea acestui scop. Bisericile au menirea de a proslavi pe Dumnezeu, de a raspandi Evanghelia si prin partasia frateasca de a da cresterea spirituala necesara fiecarui membru in parte.

Marcu 16:15 “Duceti-va in toata lumea si propovaduiti Evanghelia.” Efeseni 4:12 “El a dat pe unii … in vederea lucrarii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos.” 1 Corinteni 14:4 “… cine prooroceste zideste sufleteste Biserica.” 1 Corinteni 14:12 “… in vederea zidirii sufletesti a bisericii.” Efeseni 5:19 “Vorbiti intre voi cu psalmi si aduceti din toata inima lauda Domnului.”

DESPRE SLUJITORII BISERICII

Noi credem si marturisim ca in Bisericile din Noul Testament au fost diferite feluri de lucratori speciali, dar ele au avut numai doua clase de slujire, care au condus afacerile spirituale si materiale ale Bisericilor: batranii (presbiteri, pastori, episcopi) si diaconii.

Filipeni 1:1 “Catre toti Sfintii … care sunt in Filipi, impreuna cu episcopii si diaconii.”

1. Titlul de “episcop,” “presbiter” si “pastor” au fost date celui mai inalt slujitor din Bisericile Noului Testament. Toate aceste numiri sunt pentru una si aceeasi slujba: supravegherea, pastorirea si carmuirea spirituala a Bisericii.

Fapte 20: 17, 28 “Pavel a trimis la Efes si a chemat pe presbiterii bisericii … si le-a zis: ‘Luati seama dar la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului.”

Pentru ca cineva sa fie in slujba aceasta trebuie sa aiba calitatile descrise de apostolul Pavel in 1 Timotei 3:1-7 si Tit 1:5-9. Metoda alegerii este aratata prin Cuvantul grec “Xeirotonia”- tradus citeodata “randuit” – care inseamna “a vota cu ridicare de mana.” Aceasta alegere se face de Biserica adunata in acest scop.

Fapte 14:23 “Au rinduit presbiteri in fiecare Biserica.”

Pastorul este supus si el disciplinei bisericii, cand invinuirea este bine intemeiata.

1 Timotei 5:19 “Impotriva unui presbiter sa nu primesti invinuire decat din gura a doi sau trei martori.”

2. Diaconii sunt chemati a ajuta pe pastor in insarcinarea administrarii bunurilor materiale ale bisericii. Ei au menirea sa cultive darnicia membrilor, sa inspire actiunile filantropice. Ei trebuie sa aiba calitatile aratate la 1 Timotei 3:8-13. Dedicarea in slujire, atat a pastorilor cat si a diaconilor se face prin punerea mainilor.

Fapte 6:6; 13:3 “Atunci s-au rugat si au pus mainile peste ei.” 1 Timotei 4:14 “… cu punerea manilor de citre ceata presbiterilor.”

Noi credem si marturisim ca preotia, in conformitate cu Noul Testament, nu formeaza o clasa speciala, ci o calitate pe care o are fiecare credincios; ea este universala. Fiecare credincios este un preot. Fiecare are dreptul de a se apropia de Dumnezeu direct prin Domnul Isus, fara alt mijlocitor. Fiecare are dreptul de a oferi jertfe bisericesti.

1 Petru 2:5 “Si voi, ca niste pietre vii, sunteti ziditi ca sa fiti o casa duhovniceasca, o preotie Sfanta, si sa aduceti jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu prin Isus Hristos.” 1 Petru 2:9 “Voi sunteti … o preotie imparateasca.” Apocalipsa 1:6 “a facut din noi … preoti pentru Dumnezeu.”

SIMBOLURILE NOULUI TESTAMENT

Noi credem si marturisim ca Biserica Nou-Testamentala are doua simbole: botezul si Cina Domnului. Ele nu sunt taine.

1. Botezul. Cuvantul grec pentru botez este “baptizo” si inseamna “afundare.” Deci, insasi traducerea Cuvantului arata forma botezului ca e prin afundare si nici de cum prin stropire. Afundarea se face o singura data, in numele Sfantei Treimi.

Matei 28:19 “Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i (afundandu-i) in Numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh. “

Botezul este simbolul inmormantarii omului vechi si a invierii celui nou, a firii noi, pentru o alta viata.

Romani 6:4 “Noi deci prin botezul in moartea Lui, am fost ingropati impreuna cu El, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua.”

Botezul nu are calitatea de a curati pacatele; curatirea pacatelor o face numai sangele Domnului Isus. Botezul insusi este marturia publica a individului, ca a primit deja aceasta curatire.

Fapte 8:13, 21, 23 “Chiar Simon a fost botezat … Dar Petru i-a zis: ‘… inima ta nu este curata inaintea lui Dumnezeu … esti plin de fiere amara.” 1 Petru 3:21 “… botezul, care nu este o curatire de intinaciunile trupesti, ci marturia unui cuget curat inaintea lui Dumnezeu.”

Pentru ca cineva sa fie botezat, el trebuie sa primeasca mai intai mantuirea, ca sa aiba un cuget curat; trebuie deci sa fi indeplinit conditiunile mantuirii; pocainta si credinta. Copiii, intr-ucat nu pot marturisi ca au indeplinit aceste conditii nu pot fi admisi pentru botez.

Marcu 16:16 “Cine va crede si se va boteza va fi mantuit.” Fapte 2:38 “Pocaiti-va si fiecare din voi sa fie botezat …” Fapte 8:36, 37 “Uite apa, ce ma impiedica sa fiu botezat? Filip a zis: ‘Daca crezi din toata inima, se poate.’ “

2. Cina Domnului este simbolul mortii Domnului Isus in locul nostru. Ea se compune din paine si vin ne amestecate. Painea franta ne aminteste de trupul Lui frant pentru noi, iar vinul ne aminteste de sangele Sau varsat pentru spalarea pacatelor noastre.

Matei 26:26-28 “Isus a luat o paine si, dupa ce a binecuvantat-o, a frant-o si a dat-o ucenicilor, zicand: ‘Luati, mancati, acesta este trupul Meu.’ Apoi a luat un pahar, si dupa ce a multumit lui Dumnezeu li l-a dat zicand: ‘Beti toti din el; caci acesta este sangele Meu …’ “

Cina Domnului nu are calitatea de a ierta pacatele. Ea are doar menirea de a ne aminti ca pentru iertarea pacatelor noastre a trebuit ca trupul Lui sa fie frant si sangele Sau sa fie varsat. Pentru acest scop El a poruncit ca noi sa facem Cina.

Luca 22:19 “… sa faceti lucrul acesta spre pomenirea Mea.” 1 Corinteni 11:24, 25 “… sa faceti … spre pomenirea Mea.”

Cina se poate lua de catre toti acei ce si-au marturisit credinta in Domnul Isus si au fost botezati.

Fapte 2:41, 42 “… au fost botezati si staruiau in … frangerea painii …”

De fiecare data, la Cina, credinciosul trebuie sa-si faca cercetarea de sine.

1 Corinteni 11:28 “Fiecare, dar, sa se cerceteze pe sine insusi si asa sa manance din painea aceasta.”

ZIUA DOMNULUI

Noi credem si marturisim ca ziua Domnului este o randuiala crestina, care trebuie tinuta in continuu, petrecuta in inchinaciune si cugetare spirituala, atat in public cit si acasa. Spre deosebire de vechiul asezamant mozaic, cand se tinea ziua a saptea, crestinii, ca membrii ai asezamantului nou, trebuie sa tina ziua intaia a saptamanii (Duminica) care a fost Sfintita de Dumnezeu prin invierea din morti a Fiului Sau si prin trimiterea Duhului Sfant.

Primii crestini au tinut ziua de Duminica ca zi de inchinaciune. In ea trebuie sa ne odihnim de lucrurile si distractiile trupesti, avind voie sa facem faptele milei si cele care sunt absolut necesare.

Sarbatori inchinate Sfintilor nu avem.

Marcu 16:9 “Isus, dupa ce a inviat in dimineata zilei dintai a saptamanii …” Luca 24:1-6 “In ziua intai a saptamanii, femeile … au venit la mormant … n-au gasit trupul Domnului Isus … doi barbati, imbracati in haine stralucitoare … le-au zis: “ … a inviat.” Ioan 20:1 “In ziua dintai a saptamanii …” Fapte 2:1-4 “In ziua Cincizecimii, (Duminica) erau toti impreuna … si toti s-au umplut de Duhul Sfant …” Apocalipsa 1:10 “In ziua Domnului eram in Duhul …” Fapte 20:7 “In ziua dintai a saptamanii eram adunati laolalta ca sa frangem painea.” 1 Corinteni 16:2 “In ziua dintai a saptamanii, fiecare din voi sa puna deoparte …” Psalmul 118:24 “Aceasta este ziua care a facut-o Domnul: sa ne bucuram si sa ne veselim in ea.” Levitic 23:15-16 “de a doua zi dupa Sabat … sa numarati cincizeci de zile pana in ziua in care vine dupa al saptelea Sabat; atunci sa aduceti Domnului un nou dar de mancare.” Etc.

DISCIPLINA IN BISERICA

Noi credem si marturisim ca Biserica are dreptul de a exercita disciplina frateasca asupra membrilor care s-au abatut de la invatatura crestina a Cuvantului lui Dumnezeu, prin atitudine, invatatura sau faptele vietii. Disciplina consta in mustrare, ridicarea drepturilor si excluderea din Biserica. Reprimirea unui exclus se va face, la fel, pe baza marturisirii.

Matei 18:15-17 “Daca fratele tau a pacatuit impotriva ta, du-te si mustra-l intre tine si el singur. Daca te asculta, ai castigat pe fratele tau. Dar, daca nu asculta, mai ia cu tine unul sau doi insi, pentru ca orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori. Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l bisericii; si daca nu vrea sa asculte nici de Biserica, sa fie pentru tine ca un pagan si ca un vames.” Tit 3:10 “Dupa intaia si a doua mustrare, departeaza-te de cel ce aduce dezbinari …” 2 Tesaloniceni 3:6 “In Numele Domnului nostru Isus Hristos, va poruncim fratilor sa va departati de orice frate care traieste in neorinduiala …” 1 Corinteni 5:11 “…sa n-aveti nici un fel de legaturi cu vreunul care, macar ca isi zice frate, totusi este curvar, sau lacom de bani, sau inchinator la idoli, sau defaimator, sau betiv, sau hraparet …” 1 Corinteni 5:12-13 “… Nu este datoria voastra sa judecati pe cei dinauntru? …Dati afara din mijlocul vostru pe raul acela.” Etc.

DESPRE RUGACIUNE

Noi credem si marturisim ca rugaciunea este starea de partasie intima a omului cu Dumnezeu. Ea este exprimarea sincera a launtrului in fata Domnului. Din aceasta cauza nu avem carti de rugaciuni si nu indemnam pe altii sa invete rugaciuni pe dinafara.

Psalmul 62:8 “… varsati-va inimile inaintea Lui!” Psalmul 142:1-2 “… ma rog catre Domnul. Imi vars necazul inaintea Lui, si-mi povestesc stramtorarea inaintea Lui.” Filipeni 4:6 “… in orice lucru aduceti cererile voastre la cunostinta lui Dumnezeu, prin rugaciuni si cereri cu multumiri.”

Dupa starea inimii, rugaciunea poate fi de multumire, de cerere si de mijlocire.

1 Timotei 2:1 “… sa faceti rugaciuni, cereri, mijlociri, multumiri …” Efeseni 5:20 “Multumiti totdeauna lui Dumnezeu Tatal pentru toate lucrurile.”

Rugaciunea trebuie adresata Tatalui in Numele Domnului Isus. El fiind singurul mijlocitor intre om si Dumnezeu. Rugaciunile adresate Sfintilor, credem ca nu sunt in conformitate cu Sfintele Scripturi.

Ioan 16:23 “… orice veti cere de la Tatal in Numele Meu, va va da.” 1 Timotei 2:5 “… este un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni; Omul Isus Hristos.”

Rugaciunea este absolut necesara vietii spirituale pentru cresterea, intarirea, ferirea de ispite si biruinta asupra vrasmasului.

Luca 18:1 “Isus le-a spus o pilda ca sa le arate ca trebuie sa se roage necurmat si sa nu se lase …” 1 Tesaloniceni 5:17 “Rugati-va ne-ncetat.” Matei 26:41 “… va rugati ca sa nu cadeti in ispita.” Efeseni 3:16 “… si-L rog … sa va faca sa va intariti in putere.”

Rugaciunea privata se poate face oriunde, iar rugaciunea comuna se face in partasie cu ceilalti credinciosi in biserici.

Matei 6:6 “Tu cand te rogi intra in odaita ta … si roaga-te Tatalui Tau care este in ascuns …” Matei 14:23 “…S-a suit pe munte sa se roage.” Matei 26:26,39 “… Isus a venit … in Ghetsimani … si s-a rugat.” Fapte 2:42 “Ei staruiau … in rugaciuni.” Fapte 12:5 “Biserica nu inceta sa inalte rugaciuni.”

Rugaciunile pentru cei morti nu au fost practicite in Biserica Crestina. Noi credem ca ele nu au nici o valoare, deoarece cel mort a ajuns la locul lui imediat dupa moarte, fara sa mai fie posibilitate de schimbare de la un loc la altul.

Luca 16:26 “… intre noi si intre voi este o prapastie mare asa ca cei ce ar vrea sa treaca … de acolo la noi sa nu poata.”

DESPRE SFINTENIE

Noi credem si marturisim ca Sfintirea este lucrarea progresiva pe care o face Dumnezeu prin Duhul Sfant in viata pacatosului mantuit. Ea incepe la nasterea din nou si prin ea suntem facuti potriviti voiei Lui.

1 Tesaloniceni 4:3 “Voia lui Dumnezeu este Sfintirea voastra.” 1 Petru 1:16 “Fiti Sfinti caci Eu sunt Sfant.” 1 Tesaloniceni 4:7 “Caci Dumnezeu nu ne-a chemat la necuratie, ci la Sfintire.”

Ea inseamna curatirea de pacat si punerea la o parte a vietii pentru Dumnezeu, prin despartirea de lume. Curatirea de pacat este facuta de sangele Domnului Isus.

1 Ioan 1:7 “… sangele lui Isus, Fiul Sau, ne curateste de orice pacat.” 1 Corinteni 6:11 “… ati fost spalati, ati fost Sfantiti ,,,” Evrei 13:12 “… Isus ca sa Sfanteasca norodul cu insusi sangele Sau …”

Despartirea de lume si punerea la o parte pentru Dumnezeu se face prin Cuvantul lui Dumnezeu si prin Duhul Sfant care ne da putere a ne impotrivi ispitelor si a trai voia Lui.

Ioan 17:17 “Sfinteste-i prin adevarul Tau; Cuvantul Tau este adevarul. Fapte 2:40 “Mantuiti-va din mijlocul acestui neam ticalos.” 2 Corinteni 6:17 “Despartiti-va de ei, zice Domnul.” 1 Petru 1:2 “… prin Sfintirea lucrata de Duhul, spre ascultare, …” 2 Corinteni 3:18 “Noi toti privim … si suntem schimbati in acelasi chip al Lui, din slava in slava prin Duhul Domnului.”

Sfintirea este o lucrare la care Dumnezeu isi are partea Lui, iar omul a lui. Dumnezeu prin Duhul Sfant influenteaza vointa noastra si ne da puterea, iar omul accepta pentru sine, in totul, voia si puterea lui Dumnezeu …

Filipeni 2:13 “Caci Dumnezeu este Acela care lucreaza in voi, si va da, dupa placerea Lui, si vointa si infaptuirea. Evrei 13:20-21 “Dumnezeul pacii … sa va faca desavarsiti in orice lucru bun … ca sa faceti voia Lui, si sa lucreze in noi ce-I este placut.” Coloseni 4:12 “… pentru ca desavarsiti… sa staruiti in voia lui Dumnezeu.” Coloseni 1:22-23 “… ca sa va faca sa va infatisati inaintea Lui sfinti, fara prihana, si fara vina, negresit daca ramaneti … in credinta. 2 Tesaloniceni 1:11 “Dumnezeul nostru sa implineasca in voi, cu putere, orice dorinta de bunatate si orice lucrare izvorata din credinta.”

DESPRE CASATORIE

Noi credem si marturisim ca, in conformitate cu Sfintele Scripturi, casatoria este oranduita de Dumnezeu.

Geneza 1:27-28 “Dumnezeu a facut pe om … parte barbateasca si parte femeiasca. Dumnezeu i-a binecuvantat si le-a zis: ‘Cresteti si inmultiti-va, umpleti pamantul si stapaniti-l.’ “

Casatoria este actul de buna voie prin care un barbat si o femeie consimt sa traiasca impreuna toata viata. Barbatului ii este ingaduit sa aiba o singura femeie ca sotie; la fel, si femeii ii este ingaduit sa aiba un singur barbat ca sot. Dupa moartea unuia din soti, cel ramas se poate casatori.

1 Corinteni 7:39; Romani 7:2 “O femeie maritata este legata de lege cata vreme ii traieste barbatul; dar daca-i moare barbatul, este sloboda sa se marite.”

Intrucat casatoria este si o oranduiala cetateneasca, ea trebuie intai incheiata cu acte dupa legile Statului, apoi urmeaza binecuvantarea Bisericii. Noi tinem ca crestinii sa incheie o casatorie numai in Domnul, adica numai cu credinciosi.

2 Corinteni 6:14 “Nu va injugati la un jug nepotrivit cu cei necredinciosi. “ 1 Corinteni 7:39 “… este sloboda sa se marite cu cine vrea; numai in Domnul.”

Casatoria nu trebuie desfacuta prin divort. Divortul este un lucru oprit pentru cei credinciosi.

Maleahi 2:16 “Caci Eu urasc despartirea in casatorie. Matei 19:6 “Deci, ce a impreunat Domnul, omul sa nu desparta.”

In cazul de adulter dovedit sau a unei parasiri rautacioase a caminului, credem ca Sfanta Scriptura admite divortul si recasatorirea partii nevinovate.

Matei 19:9 “Isus le-a raspuns: “… oricine isi lasa nevasta, afara din pricina de curvie, si ia pe alta, preacurveste.” 1 Corinteni 7:15 “Daca cel necredincios vrea sa se desparta, sa se desparta; in imprejurarea aceasta, fratele sau sora nu mai sunt legati.”

DARNICIA CRESTINA

Noi credem si marturisim ca potrivit cu invatatura Cuvantului lui Dumnezeu si practica primilor crestini, membrii Bisericii sunt datori, in chip moral, sa contribuie din bunurile lor pamantesti, de buna voie si dupa putinta, la sustinerea cauzei Evangheliei.

2 Corinteni 9:6-7 “Sa stiti: cine seamana putin, putin va secera; iar cine va semana mult, mult va secera. Fiecare sa dea dupa cum a hotarat in inima lui, nu cu parere de rau, sau de sila, caci pe cine da cu bucurie il iubeste Dumnezeu.” Exod 25:2 “… Sa-mi aduca dar; sa-l primiti pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inima.” 35:5 “… Fiecare sa aduca prinos Domnului ce-l lasa inima.” 1 Cronici 29:5 “Cine vrea sa-si aduca de buna voie darurile inaintea Domnului.” Romani 12:8 “Cine da, sa dea cu inima larga.”

1. Sustinerea persoanelor ce se afla in slujba Evangheliei pentru a nu duce lipsa.

Filipeni 4:16, 18 “Caci mi-ati trimis in Tesalonic odata, chiar si de doua ori, ceva pentru nevoile mele. Am de toate si sunt in belsug. Sunt bogat de cand am primit ce mi-ati trimis …” Tit 3:13 “Ai grija de legiuitorul Zena si Apolo sa nu duca lipsa de nimic din ce le trebuie pentru calatoria lor .” 3 Ioan 6 “Vei face bine sa ingrijesti de calatoria lor, intr-un chip vrednic de Dumnezeu.” 1 Corinteni 9:14 “Domnul a randuit ca cei ce propovaduiesc Evanghelia sa traiasca din Evanghelie. Matei 10:10 “… caci vrednic este lucratorul de hrana lui.” 1 Timotei 5:18 “Caci Scriptura zice: ‘Sa nu legi gura boului cand treiera bucate’ ” si “vrednic este lucratorul de plata lui.” Etc.

2. Ajutorarea saracilor, orfanilor si vaduvelor.

Fapte 11:29 “Ucenicii au hotarat sa trimita fiecare dupa puterea lui un ajutor fratilor care locuiau in Iudeea.” Romani 15:26 “Caci cei din Macedonia si Ahaia au avut bunatatea sa faca o strangere de ajutoare pentru saraci dintre sfintii care sunt in Ierusalim.” 1 Corinteni 16:1 “Cat priveste strangerea de ajutoare pentru sfinti …” Ioan 12:7,8 “Isus a zis: ‘… Pe saraci ii aveti totdeauna cu voi …’ ” Matei 25:40 “Adevarat va spun, ca ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie mi le-ati facut.” Deuteronom 14:29 “… orfanul si vaduva … sa manance si sa se sature pentru ca Domnul Dumnezeul Tau sa te binecuvanteze … ” Iacov 1:27 “Religiunea curata … este sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor …” etc.

3. Cladirea de locasuri pentru inchinaciune.

Ex. 35:21 “Toti cei cu tragere de inima si bunavointa au venit si au adus prinos Domnului pentru lucrarea cortului.” 1 Cronici 29:1, 9 “… lucrarea este insemnata, caci casa aceasta nu este pentru om ci este pentru Domnul Dumnezeu. Poporul s-a bucurat de darurile de buna voie, caci le dadeau cu draga inima Domnului …” Ezra 2:68-69 “… au adus daruri de buna voie pentru Casa lui Dumnezu … au dat la vistieria lucrarii, dupa mijloacele lor …” etc.

MIJLOCITORUL NOSTRU IN FATA LUI DUMNEZEU

Noi credem si marturisim ca Isus Hristos este mijlocitorul randuit in mod divin, intre Dumnezeu si om. Luand asupra Sa natura omeneasca, totusi, fara pacat, El a suferit si a murit pe cruce pentru mantuirea pacatosilor. El a fost ingropat, a inviat a treia zi, si s-a inaltat la Tatal, la dreapta Caruia traieste pururea ca sa mijloceasca pentru poporul Sau. El este singurul Mijlocitor, Profet, Preot si Imparat al Bisericii Sale.

1 Timotei 2:5 “… este un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni. Omul Isus Hristos. “ Evrei 8:6 “… Hristos a capatat o slujba cu atat mai inalta cu cat legamantul al carui Mijlocitor este El, e mai bun …” 9:15 “… El este Mijlocitorul … pentru ca prin moartea Lui … sa capete vecinica mostenire …” 9:24 “Caci Hristos … a intrat chiar in cer, ca sa se infatiseze acum, pentru noi, inaintea lui Dumnezeu.” 12:24 “de Isus, Mijlocitorul …” 7:25 “… traieste pururea ca sa mijloceasca pentru ei.” Fapte 7:56 “… vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand in picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Psalmul 110:1 “Domnul a zis Domnului Meu , ‘Sezi la dreapta Mea …” 1 Petru 3:22 “… Isus Hristos, care sta la drapta lui Dumnezeu, dupa ce s-a inaltat la cer …” Romani 8:34 “Hristos … sta la drapta lui Dumnezeu si mijloceste pentru noi.” 1 Ioan 2:1 “Dar, daca cineva a pacatuit avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus Hristos.”

PASTRAREA SFINTILOR IN HAR

Noi credem si marturisim ca un credincios mantuit prin jertfa salvatoare a Domnului Isus Hristos in urma pocaintei personale si a credintei, este pastrat in aceasta stare de har prin puterea lui Dumnezeu pana in clipa de necredinciosie (cand de buna voie paraseste aceasta pastrare). In acest scop Dumnezeu a daruit credinciosilor Duhul Sfant sa-i mangaie, sa-i lumineze, sa-i calauzeasca si sa-i desavarseasca. Aceasta conlucrare intre Duhul Sfant si om se vede in toate laturile vietii. In ramanerea in har se implineste vointa omului cu vointa divina, lupta lui, care este sprijinita de puterea lui Dumnezeu, pentru a birui ispitele si incercarile pacatului.

Isaia 41:10, 13 “… Eu sunt cu tine; nu te uita cu ingrijorare caci Eu sunt Dumnezeul Tau. Eu te intaresc, tot Eu iti vin in ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare. Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau, care te iau de mana dreapta si-ti zic: ‘Nu te teme de nimic, Eu iti vin in ajutor.’ “ Iuda 24 “Iar Acelui care poate sa va pazeasca de orice cadere …” 1 Petru 1:5 “Voi sunteti paziti de puterea lui Dumnezeu prin credinta, pentru mantuire …” 2 Petru 2:9 “… Domnul stie sa izbaveasca din incercare pe oamenii cucernici …” 1 Corinteni 10:13 “Dumnezeu care este credincios , nu va ingadui sa fiti ispititi peste puterile voastre, ci impreuna cu ispita a pregatit si mijlocul de iesire din ea, ca s-o puteti rabda .” Filipeni 1:6 “… Acela care a inceput in voi aceasta lucrare, o va ispravi pana in ziua lui Isus Hristos.” Ioan 10:28 “Eu le voi da viata vesnica, in veac nu vor pieri, si nimeni nu le va smulge din mana Mea.” Romani 8:26 “Duhul ne ajuta in slabiciunea noastra.” Etc

BISERICA SI STATUL

Noi credem si marturisim ca autoritatea Statului este de la Dumnezeu, fiind imbracata cu putere pentru pastrarea dreptului, ordinei si pedepsirea raufacatorilor. Potrivit cu invatatura Cuvantului lui Dumnezeu suntem datori a ne supune legilor, a ne indeplini indatoririle cetatenesti si a ne ruga pentru toate autoritatile Statului.

Tit 3:1 “Adu-le aminte sa fie supusi stapanirilor si dregatorilor, sa-i asculte, sa fie gata sa faca orice lucru bun.” Romani 13:1-7 “Oricine sa fie supus stapanirilor celor mai inalte caci nu este stapanire care sa nu vina de la Dumnezeu. Si stapanirile care sunt au fost randuite de Dumnezeu … Tot pentru aceasta sa platiti si birurile …” 1 Petru 2:13-14 “Fiti supusi oricarei stapaniri omenesti si dregatorilor …” 1 Timotei 2:1-3 “Va indemn … sa faceti rugaciuni … pentru toti cei ce sunt inaltati in dregatorii …” etc

LUCRARILE VIETII DE APOI

1. Starea intermediara (starea sufletului intre moarte si judecata)

Noi credem si marturisim ca la moartea fizica, trupul, care este din tarana (materie) este coborat in mormant, iar sufletul care este de la Dumnezeu (spirit) se duce la cer. In acea lume sunt doua stari diferite si complet despartite: una de fericire, odihna si desfatare, numita rai, “Sanul lui Adam,” “casa din cer” etc. si alta de pedeapsa, de chin si de suferinta, numita iad, “loc de chin,” “intunerecul de afara,” “adancul,” etc.
Dupa moarte sufletele celor mantuiti si impacati cu Dumnezeu se duc in rai, iar al celor nemantuiti se duc in iad. In ambele aceste stari sufletesti sunt pe deplin constiente si in asteptarea judecatii. Ele sunt fara trupuri.

a. Starea celor mantuiti

Luca 16:22 “Cu vremea saracul a murit; si a fost dus de ingeri in sanul lui Avraam.” Luca 23:43 “Adevarat iti spun ca astazi vei fi cu Mine in rai.” 2 Corinteni 5:1, 7, 8 “Stim in adevar ca daca se desface casa pamanteasca a cortului nostru trupesc avem o cladire in cer de la Dumnezeu, o casa care nu este facuta de mana, ci este vesnica … Pentru ca umblam prin credinta … suntem plini de incredere si ne place sa parasim trupul acesta ca sa fim acasa cu Domnul …” Apocalipsa 6:9-10 “… am vazut sub altar sufletele celor ce fusesera junghiati din pricina Cuvantului lui Dumnezeu si din pricina marturisirii pe care o tinusera. Ei strigau si ziceau, ‘pana cand Stapane, Tu care esti Sfant, drept si adevarat, zabovesti sa judeci … fiecaruia i s-a spus sa se mai odihneasca …” Apocalipsa 7:9, 14 “… m-am uitat si era o mare gloata pe care nu putea s-o numere nimeni … care statea in picioare … imbracati in haine albe … Acestia vin din necazul cel mare; si si-au spalat hainele si le-au albit in sangele Mielului.

b. Starea celor nemantuiti

Luca 16:22-23 “A murit si bogatul si l-au ingropat. Pe cand era el in locuinta mortilor, in chinuri, si-a ridicit ochii in sus, a vazut de departe pe Avraam, si pe Lazar in sanul lui.” 2 Petru 2:9 “… Domnul stie … sa pastreze pe cei nelegiuiti , ca sa fie pedepsiti in ziua judecatii.” 2:4 “Caci daca n-a crutat Dumnezeu pe ingerii care au pacatuit, ci i-a aruncat in adanc unde stau inconjurati de intunerec, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata …” Matei 8:12 “Iar fiii Imparatiei vor fi aruncati in intunerecul de afara, unde va fi plinsul si scrasnirea dintilor.” 13:49-50 “… vor desparti pe cei rai din mijlocul celor buni, si-i vor arunca in cuptorul aprins; acolo va fi plansul si scrasnirea dintilor.” 2 Petru 2:17 “… lor le este pastrata negura intunerecului …” etc.

2. Venirea Domnului

Noi credem si marturisim ca potrivit invataturii Noului Testament, Domnul nostru Isus Hristos, care S-a inaltat la cer, va veni cu slava si stralucire pentru a face judecata celor vii si celor morti. Venirea Sa va fi vazuta de toti si se va petrece in clipa pe care o stie numai Dumnezeu Tatal. La venirea Sa, mortii vor invia, iar cei credinciosi, care au ramas in viata, vor fi schimbati intr-o clipa si rapiti in intampinarea Mirelui.

Fapte 1:11 “Acest Isus, care s-a inaltat la cer din mijlocul vostru, va veni in acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer.” Matei 24:30; Marcu 13:26; Luca 21:27 “… vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere si cu o mare slava.” Ioan 14:3 “… Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu sa fiti si voi.” 1 Tesaloniceni 1:10 “… si sa asteptati din ceruri pe Fiul Sau …” 4:16-17 “Caci Insus Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu se va pogori din cer … noi cei vii, care vom fi ramas vom fi rapiti de toti impreuna cu ei in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh …” Apocalipsa 1:7 “Iata ca El vine pe nori. Si orice ochi il va vedea, si cei ce L-au strapuns …” Matei 24:36 “Despre ziua aceea si despre ceasul acela nu stie nimeni; nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal.”

3. Invierea mortilor

Noi credem si marturisim ca la venirea Domnului mortii vor invia spre a se infatisa inaintea scaunului de judecata; trupurile inviate vor fi schimbate si ele in nemurire, vor fi asemenea trupului inviat al Mantuitorului. Cu acest trup se va mosteni viata de veci, cei mantuiti in fericirea vesnica iar cei nemantuiti in pedeapsa vesnica.

Ioan 5:28-29 “… vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi afara din ele. Cei ce au facut binele, vor invia pentru viata; iar cei ce au facut raul vor invia pentru judecata.” Fapte 24:15 “… va fi o inviere a celor drepti si a celor nedrepti.” 1 Corinteni 15:42 “asa este si invierea mortilor. Trupul este semanat in putrezire si inviaza in neputrezire.” 15:52-53 “… la cea din urma trambita. Trambita va suna, mortii vor invia nesupusi putrezirii, si noi vom fi schimbati. Caci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, sa se imbrace in neputrezire, si trupul acesta muritor sa se imbrace in nemurire.” Filipeni 3:21 “… El va schimba trupul starii noastre smerite si-l va face asemenea trupului slavei Sale. Apocalipsa 20:13 “Marea va da inapoi pe mortii care erau in ea; moartea si locuinta mortilor au dat inapoi pe mortii care erau in ele.” Etc

4. Judecata de apoi

Noi credem si marturisim ca fiecare om va fi judecat in mod drept de Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, pentru a primi rasplata sau pedeapsa, dupa felul sau de vietuire in viata pamanteasca.

Fapte 17:30-31 “Dumnezeu … a randuit o zi in care va judeca lumea dupa dreptate, prin omul pe care L-a randuit pentru aceasta, si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita prin faptul ca L-a inviat din morti.” Romani 2:16 “Si faptul acesta se va vedea in ziua cand dupa Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor. 2 Corinteni 5:10 “Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata a lui Hristos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul pe care-l va fi facut cand traia in trup.” Apocalipsa 20:12 “si am vazut pe morti, mari si mici, stand in picioare inaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise, si a fost deschisa o alta carte, care este cartea vietii. Si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise in cartile acelea.” Fapte 24:25 “… pe cand vorbea Pavel … despre judecata viitoare …” etc.

5. Starea dupa judecata

Noi credem si marturisim ca dupa judecata, potrivit Noului Testament, cei mantuiti vor mosteni viata de veci in fericirea cereasca, iar cei nemantuiti vor fi lepadati de la fata lui Dumnezeu in chinul vesnic spre pedeapsa vesnica. In aceste stari va fi fiinta intreaga; si trupul inviat, schimbat in nemurire, si sufletul.

a. Starea celor mantuiti

Matei 25:46 “… cei neprihaniti vor merge in viata vesnica.” Apocalipsa 21:3-4 “Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii. El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu Insus va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El le va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va fi. Nu va mai fi nici o tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” Apocalipsa 22:3-5 “Scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului vor fi in ea. Robii Lui ii vor sluji. Ei vor vedea fata Lui si Numele Lui va fi pe fruntile lor. Acolo nu va fi nici noapte, si nu vor mai avea trebuinta nici de lampa, nici de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu ii va lumina, si vor imparati in veci vecilor.” Matei 25:34 “Veniti binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti Imparatia, care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii.”

b. Starea celor nemantuiti

Matei 25:46 “… acestia vor merge in pedeapsa vesnica.” 25:41 “Duceti-va de la Mine blestematilor in focul cel vesnic, care a fost pregatit diavolului si ingerilor lui.” Apocalipsa 14:10-11 “va bea si el din vinul maniei lui Dumnezeu … si va fi chinuit in foc si in pucioasa … si fumul chinului lor se suie in sus in vecii vecilor.” Apocalipsa 21:8 “Dar cat despre fricosi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, inchinatori la idoli, si toti mincinosii, partea lor este iadul, care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua. Apocalipsa 20:15 “Oricine n-a fost gasit scris in cartea vietii, a fost aruncat in iazul cu foc.”

Evrei 

 

Introducere

Pentru a înţelege semnificaţia învăţăturii acestei epistole va trebui să ne amintim despre caracterul acestui sistem religios de care erau legaţi credincioşii de origine iudaică. Era o religie naţională, dată celor care prin naşterea lor descindeau din Avraam. Problema naşterii din nou nu era prezentată ca obligatorie; această religie era în întregime pentru pământ; ea nu vorbea despre cer. Ea regla însă conduita oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi promitea viaţa terestră cu binecuvântări pământeşti celor care umblau potrivit perceptelor ei. Punctul ei central era un templu vizibil, de o somptuozitate fără egal, cu altare pe care erau aduse sacrificii de către o clasă specială de preoţi ce împlineau o închinare esenţialmente rituală.

Această religie se adresa omului natural pentru a arăta dacă există ceva în el care să răspundă faţă de bunătatea lui Dumnezeu. Dându‑i această religie, Dumnezeu regla fiecare detaliu al vieţii, de la naştere până la bătrâneţe, pentru a asigura prosperitatea şi fericirea omului pe pământ. De fapt, această încercare a omului natural n‑a slujit decât pentru a arăta absenţa în omul nenăscut din nou a oricărui răspuns faţă de cerinţele lui Dumnezeu. Astfel acest sistem iudaic, care la origine fusese rânduit de Dumnezeu, a fost corupt de om în cursul istoriei. Punctul culminant al răutăţii sub acest sistem a fost respingerea şi răstignirea lui Mesia.

Odată ce paharul nelegiuirii lor a fost umplut, Dumnezeul sfânt nu mai putea să suporte mult timp acest sistem care, ajuns în mâinile oamenilor, a sfârşit prin a‑L ucide pe Fiul Său, opunându‑se astfel dreptăţii lui Dumnezeu. Din pricina aceasta, El dă curs liber judecăţii şi, la momentul potrivit, cetatea a fost nimicită, iar naţiunea, împrăştiată.

Totuşi Legea avea un alt scop. Nu numai că ea regla viaţa omului, arătându‑i îndatoririle faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, ci tot sistemul ei era o umbră a bunurilor viitoare. Cortul era o imagine a lucrurilor cereşti. Preoţia vorbea de lucrarea preoţească a lui Hristos. Jertfele vesteau ofranda supremă a lui Hristos.

Hristos a venit, El, care este realitatea glorioasă a tuturor acestor umbre, şi astfel sistemul iudaic şi‑a îndeplinit scopul, acela de a fi un model al lucrurilor care urmau să vină. Prin urmare, acest sistem este pus deoparte, mai întâi pentru că omul l‑a stricat, apoi pentru că Hristos este împlinirea Legii. Acest sistem se adresa deci omului în carne şi lăsa marea masă a poporului într‑o relaţie cu Dumnezeu care nu era decât exterioară şi formală. Totuşi existau în acest sistem şi oameni care manifestau în mod clar o relaţie adevărată cu Dumnezeu prin credinţă şi care, atunci când a venit Hristos, L‑au recunoscut ca Mesia. Ei însă nu constituiau decât o rămăşiţă. Această epistolă îi recunoaşte şi li se adresează lor ca fiind deja în relaţie cu Dumnezeu înainte ca creştinismul să fie întemeiat.

Acestei rămăşiţe credincioase i se adresează epistola pentru a o introduce în relaţiile noi şi cereşti ale creştinismului, detaşând‑o de religia pământească a iudaismului.

Deci, pentru că, prin răutatea oamenilor şi prin venirea lui Hristos, sistemul iudaic este pus deoparte, de acum este deschisă calea pentru introducerea creştinismului. Ca întotdeauna, dacă Dumnezeu îndepărtează ceea ce este vechi, face lucrul acesta numai pentru a introduce ceva mai bun. Punând deoparte vechiul sistem, Dumnezeu Îşi rezervă o rămăşiţă credincioasă dintre iudei şi‑i uneşte cu Hristos. Această rămăşiţă iudaică avea, bineînţeles, relaţii puternice cu religia părinţilor lor: relaţii sau legături prin naştere, prin dragostea pentru moştenirea lor, prin speranţele pământeşti şi prin mediul în care fuseseră educaţi; totul tindea să‑i reţină într‑un sistem pe care Dumnezeu îl pusese deoparte. Prin urmare, le era foarte dificil să realizeze caracterul ceresc al creştinismului. Mai mult, atât timp cât Templul exista, iar preoţii – fiii lui Aaron – ofereau jertfe materiale, se menţinea pericolul ca cei care mărturiseau creştinismul să se întoarcă la iudaism. Pentru a contrabalansa această tendinţă şi pentru a întemeia sufletele în creştinism, Duhul lui Dumnezeu aşază în faţa noastră în această epistolă şapte teme principale:

1.Gloriile lui Hristos şi poziţia Sa în ceruri, capitolele 1 şi 2;

2.Preoţia lui Hristos în favoarea alor Săi care sunt încă pe pământ, dar care merg spre cer, capitolele 3–8;

3.Jertfa lui Hristos deschizând cerul pentru cel credincios şi pregătindu‑l pentru acest loc, capitolele 9 şi 10;

4.Liberul acces în vremea de acum în ceruri unde se găseşte Hristos, capitolul 10;

5.Drumul credinţei care conduce la Hristos în ceruri, capitolul 11;

6.Modurile diferite de care Se slujeşte Dumnezeu pentru a menţine picioarele noastre pe drumul care conduce la Hristos în ceruri, capitolul 12;

7.Binecuvântarea care este făgăduită deja pe acest pământ pentru aceia care îşi iau locul de ocară afară din tabără cu Hristos, capitolul 13.

Aceasta ne arată modul binecuvântat în care cerul este constant aşezat înaintea noastră în această epistolă. Ea este, cu adevărat, epistola cerurilor deschise. Această prezentare a caracterului ceresc al creştinismului dă acestei cărţi o valoare particulară, mai ales într‑un timp în care creştinismul şi‑a pierdut adevăratul caracter, fiind redus la un sistem pământesc care nu are alt scop decât îmbunătăţirea omului firesc.

Pe de altă parte, în timp ce Duhul lui Dumnezeu aşază înaintea sufletelor noastre aceste mari adevăruri cereşti, suntem conduşi să înţelegem superioritatea lor şi felul în care pun deoparte tot ceea ce a fost mai înainte. Gloriile lui Hristos eclipsează orice făptură creată, fie profeţi, fie îngeri. Preoţia lui Hristos pune deoparte preoţia lui Aaron. Jertfa lui Hristos pune deoparte numeroasele jertfe rânduite prin Lege. Liberul acces la Dumnezeu pune deoparte Templul şi perdeaua dinăuntru. Drumul credinţei pune deoparte orice sistem al lucrurilor care se văd. Locul afară din tabără pune deoparte tabăra în sine şi orice ar însemna religie pământească.

Vom remarca de asemenea că, în această epistolă, Adunarea ca atare nu este prezentată. Ea nu este menţionată decât o singură dată (menţiunea din capitolul 2 versetul 12 fiind o citare a Psalmului 22). Aceasta, pentru că epistola doreşte să aşeze înaintea ochilor noştri măreţia lui Hristos şi a creştinismului în contrast cu iudaismul şi să ne facă să înţelegem cum în creştinism totul este de domeniul credinţei, în afara oricăror lucruri vizibile. Într‑adevăr, Hristos în glorie, preoţia Sa, jertfa Sa, accesul la Dumnezeu, calea credinţei, alergarea cerească şi lucrurile de care beneficiem nu pot fi văzute şi cunoscute decât prin credinţă. Cu siguranţă, creştinismul se manifestă în mod normal prin efecte exterioare, îşi exercită influenţa sa chiar asupra oamenilor necredincioşi, dar tot ceea ce aparţine creştinismului şi produce un efect în viaţă este invizibil, în contrast cu iudaismul care face apel la vedere şi la simţuri. Mai mult, ajungând la lucrurile cereşti şi la cele ce ţin de credinţă, ajungem la ceea ce este stabil şi durabil înaintea lui Dumnezeu. Suntem înconjuraţi de lucruri care trec, care se schimbă, care sunt zdruncinate. În creştinism suntem aduşi la ceea ce nu trece niciodată, nici nu se schimbă şi nici nu va fi zdruncinat. Hristos rămâne, Hristos este Acelaşi. Tot ceea ce este întemeiat pe El şi pe răscumpărarea eternă este stabil şi nu se va schimba niciodată.

Efectul practic al învăţăturii din această epistolă trebuie să fie acela de a ne detaşa de orice formă de religie pământească, fie că este vorba de iudaism, fie că este vorba de creştinătatea coruptă, formată după model iudaic. În plus, dacă Adevărul ne conduce afară din tabără, tot El, acest Adevăr, ne dă un loc dincolo de perdeaua dinăuntru, în cerul însuşi, şi face din noi străini şi călători prin lumea pe care o traversăm.

Gloriile lui Hristos—Evrei 1 şi 2 

Numele autorului acestei epistole nu este menţionat şi putem să deducem că este puţin important pentru noi să ştim cine a scris‑o. Aluzia făcută de apostolul Petru la o epistolă pe care Pavel ar fi scris‑o iudeilor, o epistolă pe care o plasează printre „alte scripturi“ este unul din motivele pentru care putem presupune că Pavel este autorul (2 Petru 3.15,16).

Caracterul special al epistolei poate să explice bine omiterea numelui autorului, pentru că, între alte scopuri, ea a fost scrisă pentru a arăta că Dumnezeu nu mai vorbeşte prin mesageri, ci, în harul Său minunat, El este în contact direct cu oamenii prin Persoana Fiului. Mai mult, această epistolă Îl prezintă pe Hristos Însuşi care a venit ca Apostolul prin care Dumnezeu a vorbit oamenilor. În consecinţă, El îi eclipsează pe toţi aceia care ar putea să poarte titlul de apostoli.

Scopul principal al epistolei este să‑i întemeieze pe credincioşi în caracterul ceresc al creştinismului şi să‑i elibereze de o religie pământească a formelor exterioare. Totul în creştinism – atât gloria adusă lui Dumnezeu, cât şi binecuvântarea asigurată celor credincioşi – depinde de Persoana şi de lucrarea lui Hristos. Epistola începe deci prin a prezenta gloriile Persoanei Sale. Gloria divină a lui Hristos ca Fiu este dezvoltată în capitolul 1, autoritatea Cuvântului Său, în versetele 1‑4 din capitolul 2, iar gloria umanităţii Sale, în versetele 5‑18 din capitolul 2.

Gloria Fiului—Evrei 1 

Versetele 1‑3. Dumnezeu a vorbit în vechime în multe rânduri şi în multe feluri poporului Israel. A vorbit prin Moise, revendicând prin Lege drepturile Sale asupra omului. În alte rânduri, Dumnezeu a vorbit prin îngeri, prin căi providenţiale faţă de poporul Său. Mai târziu, Dumnezeu a vorbit prin profeţi pentru a aduce înapoi la El un popor răzvrătit. Profeţii sunt menţionaţi în mod expres ca precedând venirea Fiului.

Fiul a venit la sfârşitul acestor zile – la sfârşitul zilelor profeţilor. Mărturia pe care Dumnezeu a dat‑o în trecut este continuată în Persoana Fiului. Profeţii au vorbit ca instrumente utilizate de Duhul lui Dumnezeu. Când Fiul a venit, Dumnezeu Însuşi vorbea. În Fiul, Dumnezeu S‑a apropiat de oameni şi omul se putea apropia de Dumnezeu fără intermediul vreunui profet sau preot.

Importanţa unui mesaj anume depinde într‑o largă măsură de măreţia şi de gloria persoanei care vorbeşte. Dumnezeu ne‑a vorbit în Persoana cea mai glorioasă care există: Fiul etern. Pentru ca noi să descoperim măreţia Aceluia care vorbeşte şi, în consecinţă, să înţelegem importanţa a ceea ce este spus, Duhul lui Dumnezeu aşază înaintea noastră şapte aspecte ale gloriei Fiului.

Mai întâi, Fiul a fost rânduit moştenitor al tuturor lucrurilor. Calităţile de fiu şi de moştenitor sunt totdeauna strâns legate în Scriptură. Oamenii încearcă să domine pământul, să stăpânească asupra mărilor şi chiar să cucerească spaţiul; luptă pentru a căpăta putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, onoare, glorie, binecuvântare. Hristos, fiind Fiul, va moşteni toate acestea pentru că El este rânduit moştenitor a toate şi El singur este vrednic pentru aceasta. Lunga istorie a lumii nu face decât să dovedească faptul că omul este cu desăvârşire nedemn să moştenească aceste lucruri. Atunci când pune mâna pe ele – într‑o măsură anume – nu le foloseşte decât pentru a se înălţa pe el însuşi şi a‑L exclude pe Dumnezeu. Se serveşte de puterea sa pentru a‑şi afirma propria voinţă; de bogăţii, pentru a încerca să fie fericit fără Dumnezeu; de înţelepciune, pentru a‑L exclude pe Dumnezeu din propria Sa creaţie; de putere, pentru a lucra în independenţă faţă de Dumnezeu; de onoare, pentru a se înălţa pe sine; de glorie, pentru a se scoate pe el în evidenţă, şi de binecuvântare, dacă aceasta este acordată pentru a o folosi pentru el însuşi; iar pe Moştenitorul rânduit al tuturor lucrurilor omul L‑a respins în întregime şi L‑a răstignit pe o cruce. Şi totuşi, cerul găseşte plăcere în a proclama: „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!“ Atunci când Hristos va lua în posesie toate aceste lucruri, El le va folosi pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru binecuvântarea oamenilor. În creştinism, noi suntem identificaţi cu acest Moştenitor al tuturor lucrurilor. Ce mângâiere pentru cei care, aşa cum erau şi credincioşii evrei, sunt lipsiţi de bunurile lor pământeşti!

În al doilea rând, Fiul este Acela prin care a fost creat întreg universul. El a făcut „lumile“, nu numai lumea aceasta, ci şi toate aceste vaste sisteme care‑şi urmează cursul în întinderile fără măsură ale spaţiului. Privim la ceea ce va urma şi înţelegem că este Moştenitor al tuturor acestor lucruri. Privim în urmă şi vedem că este Creator al tuturor lucrurilor, mari şi mici. Fiul Şi‑a pus amprenta asupra întregii creaţii.

În al treilea rând, Fiul este strălucirea gloriei Sale – este manifestarea deplină a gloriei lui Dumnezeu. Fiul a venit în trup şi a prezentat gloria lui Dumnezeu în toată plinătatea ei. Această glorie a lui Dumnezeu este manifestarea tuturor atributelor lui Dumnezeu. Fiul S‑a apropiat de noi într‑o manieră care ne permite să‑L vedem pe Dumnezeu manifestat în toate atributele Lui.

În al patrulea rând, Fiul este expresia Fiinţei lui Dumnezeu. El este mai mult decât strălucirea gloriei, este manifestarea lui Dumnezeu Însuşi: expresia propriei Sale Fiinţe. Fiul a devenit Om şi a fost prin aceasta reprezentarea vizibilă a Aceluia care este nevăzut. Poţi însă să porţi atributele unei persoane fără să fii reprezentantul ei, dar în Fiul nu numai că atributele lui Dumnezeu s‑au văzut strălucind, ci El era reprezentantul lui Dumnezeu în creaţie. Toate faptele Sale arătau limpede că Dumnezeu Însuşi era prezent în mijlocul nostru.

În al cincilea rând, Fiul este Cel care susţine toate prin Cuvântul puterii Lui. Chiar dacă oamenii admit că trebuie să existe o cauză primordială în actul creaţiei, ei încearcă să‑L excludă pe Dumnezeu din orice activitate prezentă în ea. Îşi imaginează o creaţie, cum a spus cineva, suficientă în ea însăşi, o maşină perfectă concepută să meargă etern fără mâna care a creat‑o. Adevărul este că universul nu numai că a fost creat prin Fiul, ci este de asemenea susţinut de El. Nicio stea nu‑şi menţine cursul, nicio pasăre nu cade pe pământ, fără voia Lui.

În al şaselea rând, Fiul a făcut curăţirea păcatelor. El nu este numai Creatorul lumii, ci este Răscumpărătorul unei lumi căzute. El a făcut prin El Însuşi o lucrare prin care păcatele pot fi iertate şi îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu.

În al şaptelea rând, gloria Fiului este şi mai mult subliniată prin locul de înălţare pe care‑l ocupă acum la dreapta Măririi în cele preaînalte. De mai multe ori în cursul epistolei vom găsi menţionarea faptului că El S‑a aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Aici este aşezarea Lui la dreapta lui Dumnezeu în virtutea gloriei Sale personale. În capitolul 8, aşezarea este în relaţie cu slujba actuală de Mare Preot pe care o îndeplineşte pentru noi. În capitolul 10, poziţia Sa la dreapta lui Dumnezeu este rezultatul lucrării pe care a împlinit‑o la cruce, iar în capitolul 12 este ca poziţie la sfârşitul drumului credinţei.

După ce a prezentat astfel gloriile Fiului în trecerea Sa prin timp şi în poziţia Sa actuală la dreapta lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu aşază în faţa noastră toată excelenţa Numelui pe care Hristos îl moşteneşte în manifestarea Sa în trup. Numele în Scriptură prezintă gloria care distinge o persoană de altele. Şapte pasaje ale Vechiului Testament sunt citate pentru a arăta că Hristos are un Nume mai excelent decât toate lucrurile sau făpturile create.

Versetele 4 şi 5Mai întâi, Hristos are un loc şi un Nume mai minunat decât îngerii. Psalmul 2 este citat pentru a dovedi că, venind în lume, Hristos a luat un loc cu mult mai înalt decât acela al celor mai înalte făpturi create. Oricât de binecuvântată ar fi poziţia lor, îngerii nu sunt decât slujitori, dar Hristosul este Fiul. Niciodată nu i s‑a spus unei făpturi angelice: „Tu eşti Fiul meu, Eu astăzi Te‑am născut“. Hristos este prezentat în Scriptură ca fiind Fiul din toată eternitatea. El este aici salutat ca Fiu pentru că S‑a născut în timp. Cineva a spus, pe drept cuvânt: a fost întotdeauna Fiu şi va fi Fiu pentru totdeauna. El era Fiul aici ca Om şi va fi la fel în eternitate. Şi nu putea să existe nici cea mai mică diferenţă între Fiul etern şi Fiul născut în timp decât condiţia umilă în care El S‑a găsit aici pe pământ.

Pentru a sublinia din nou faptul că gloria lui Hristos o depăşeşte pe cea a îngerilor este citat un verset din 2 Samuel 7.14, arătându‑ne că Hristos Se afla nu numai în relaţie de Fiu cu Dumnezeu, ci că în umblarea Sa prin această lume El S‑a bucurat întotdeauna de privilegiile caracteristice acestei relaţii, după cum este scris: „Eu Îi voi fi Tată şi El Îmi va fi Fiu“.

Versetul 6. Un alt pasaj este citat de asemenea pentru a arăta că locul pe care Fiul îl ia este mai înalt decât acela al îngerilor; la venirea Sa în lumea aceasta, se spune despre El: „Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!“ (Psalmul 97.7). Nu numai că El era obiectul laudei şi adorării cerului, dar, intrând în lume, venind în lumea aceasta, fie în smerirea din trecut, fie în gloria milenială viitoare, El este în toate acestea obiectul de închinare al oştirilor angelice. Această închinare face să iasă la iveală gloria Sa, pentru că, dacă n‑ar fi fost o Persoană divină, o astfel de adorare ar fi fost cu totul deplasată.

Versetele 7 şi 8În al doilea rând, tronul pe care îl ocupă intrând în lumea aceasta este deasupra oricărui alt scaun de domnie. Îngerii sunt duhuri şi sunt creaţi, făcuţi. Fiul nu este creat, nici nu este făcut ceva, ci este recunoscut ca Dumnezeu. Şi, în contrast cu tronurile împăraţilor acestei lumi, „Tronul Tău, Dumnezeule, este în vecii vecilor“. Citatul este luat din Psalmul 45 care, aşa cum ştim, este „pentru Împăratul“. Din această epistolă învăţăm că acest Împărat care va domni peste Israel nu este altul decât Fiul, şi anume, o Persoană divină. Tronurile oamenilor dispar, pentru că nu au ca temelie dreptatea, dar tronul Fiului este un tron care rămâne, pentru că guvernarea Sa va fi în dreptate.

Versetul 9În al treilea rând, în harul Său, El Îşi asociază tovarăşi, însă citatul din Psalmul 45 ne aminteşte de asemenea faptul că are un loc deasupra tovarăşilor Săi. Persoană divină, El este numit Dumnezeu de către Cel care‑I vorbeşte. Dar în acelaşi timp El este văzut ca Om perfect pe pământ, despre care se poate spune: „Dumnezeul Tău Te‑a uns“. Datorită perfecţiunii Sale morale, a dragostei şi a dreptăţii şi a faptului că a urât nelegiuirea, El este înălţat mai presus de toţi cei pe care Şi i‑a asociat în har.

Versetele 10 şi 11În al patrulea rând, toată creaţia păleşte în faţa acestei Persoane glorioase care este numită Creatorul. Psalmul 102 este citat aici pentru a dovedi că Cel care S‑a coborât până la a deveni Om al durerilor şi al lacrimilor nu este altul decât Stăpânul creaţiei prin care pământul şi cerul au fost create. El rămâne, în timp ce creaţia va îmbătrâni şi va pieri.

Versetul 12În al cincilea rând, timpul va avea sfârşit. Dar aflăm din Psalmul 102 că această Persoană glorioasă nu Se schimbă şi că anii Săi nu se vor sfârşi.

Versetul 13În al şaselea rând, niciun vrăjmaş nu poate să reziste în faţa Lui. Să mai remarcăm cuvintele: în versetele 7 şi 8, tron; în versetul 9, tovarăşi; în versetul 11, creaţie; în versetul 12, timp; în versetul 13, vrăjmaşi. Psalmul 110 este citat pentru a ne aminti că toţi vrăjmaşii Îi vor fi puşi sub picioare. În zilele vieţii Sale pământeşti, vrăjmaşii L‑au răstignit pe o cruce. În zilele gloriei Sale, ei vor fi aşternut al picioarelor Sale.

Versetul 14În al şaptelea rând, Hristos, luând poziţia de Om, este totuşi mai mare decât toţi îngerii, prin aceea că, aşa cum arată Psalmul 110, El este aşezat pe un tron pentru a guverna, în timp ce îngerii sunt trimişi pentru a sluji ca duhuri slujitoare sau, administratori în favoarea acelora care vor moşteni mântuirea.

Deci, fiindcă Fiul a venit în trup, gloria Sa este menţinută şi este prezentată cu toată grija. Excelenţa Numelui Său este văzută în ansamblul acestor glorii ale Sale. El este mai minunat decât îngerii. Tronul Său este deasupra oricărui tron. Creaţia va pieri, dar El rămâne. Timpul poate să ia sfârşit, dar anii Săi nu se vor sfârşi. Vrăjmaşii Săi sunt făcuţi aşternut al picioarelor Sale. El este aşezat la dreapta lui Dumnezeu pentru a dirija şi pentru a conduce, în timp ce ceilalţi slujesc. Iar dacă intră în lume, toate făpturile universului sunt eclipsate înaintea Lui.

Autoritatea Cuvântului Fiului—Evrei 2.1‑4 

Versetul 1. Primul capitol al Epistolei către Evrei a prezentat măreţia Fiului atunci când El a venit în lume. Recunoscând gloria excepţională a Aceluia care vorbea, se cuvenea ca cei care ascultau să ia aminte la cele spuse. Simpla auzire urmată de neglijarea marii mântuiri vestite de Domnul, neglijare dovedită prin întoarcerea la iudaism, era fatală. Capcana nu consta doar în a lăsa să treacă pe lângă urechile lor lucrurile auzite, ci pericolul şi mai mare era ca cei care mărturisiseră creştinismul să se întoarcă la iudaism. Aceasta ar fi însemnat apostazie.

Pe parcursul întregii epistole, scriitorul se adresează iudeilor care mărturisiseră creştinismul, în rândul cărora se include şi pe el. În primul capitol spune: „Dumnezeu ne‑a vorbit“, iar aici noi „trebuie să luăm aminte“. Au spus şi alţii că în această epistolă adresarea nu se face către adunare ca atare, ci către credincioşi în mod individual. Ei sunt priviţi ca unii care au făcut o mărturisire de credinţă presupusă a fi reală, mărturisire care s‑ar fi dovedit doar exterioară în cazul în care ei s‑ar fi întors de la Hristos.

Versetul 2. Dumnezeu a menţinut autoritatea cuvântului comunicat prin îngeri pedepsind orice încălcare şi neascultare a lui. Cu cât mai mult va menţine El autoritatea cuvântului Fiului Său! Dacă nu exista scăpare de consecinţele neascultării legii date prin îngeri, cu atât mai puţin va fi scăpare pentru cineva care, mărturisind creştinismul, tratează apoi cuvântul lui Hristos cu indiferenţă şi‑l abandonează pentru a se întoarce la iudaism.

Versetele 3 şi 4. Interpretată strict, mântuirea de care vorbeşte scriitorul nu este evanghelia harului lui Dumnezeu, cum este ea prezentată astăzi; şi nu este vorba în aceste versete nici de indiferenţa unui simplu păcătos faţă de această evanghelie. Totuşi se poate face, cu siguranţă, o aplicaţie în acest sens, deoarece este întotdeauna adevărat că, pentru cine respinge evanghelia până la sfârşit, nu mai este nicio cale de scăpare. Dar aici este mântuirea care a fost predicată de Domnul către iudei şi prin care rămăşiţei credincioase i se deschidea o uşă de scăpare din faţa judecăţii care urma să cadă asupra naţiunii. Această mântuire a fost ulterior predicată de Petru şi de ceilalţi apostoli, în primele capitole din Fapte, atunci când spuneau: „Mântuiţi‑vă din mijlocul acestei generaţii stricate“. Această mărturie a fost întărită de Dumnezeu cu „semne şi minuni şi felurite lucrări de putere“. Evanghelia Împărăţiei va fi predicată din nou după răpirea Adunării.

Încălcarea legii este un lucru rău; respingerea harului propovăduit este însă şi mai rău. Dar cea mai gravă situaţie ar fi să mărturiseşti că tu crezi Cuvântul, iar apoi să‑l tratezi cu dispreţ prin întoarcerea la iudaism sau la altă religie necreştină. Aceasta înseamnă apostazie, iar pentru cei apostaţi, Scriptura nu oferă nicio speranţă.

Gloria Fiului Omului—Evrei 2.5‑18 

După ce prezintă autoritatea cuvântului Fiului şi ne avertizează cu privire la neglijarea cuvântului Său, scriitorul ne dezvăluie gloriile lui Hristos. Deja el ne‑a înfăţişat pe rând gloriile Sale ca Fiu veşnic al lui Dumnezeu, glorii divine, manifestate în trup. Acum vom privi la gloriile Sale ca Fiu al Omului.

Versetul 5. Gloriile Sale ca Fiu al Omului vor fi manifestate deplin într‑o lume viitoare, deşi chiar şi acum credinţa Îl poate vedea pe Isus încununat cu glorie şi onoare.

„Lumea viitoare“ nu poate fi o descriere a cerului. Nu putem vorbi despre cer ca despre ceva care va veni: cerul există şi a existat dintotdeauna, numai că noi urmează să ajungem în el. Scriptura vorbeşte despre trei lumi: lumea de dinainte de potop, numită de Petru „lumea de atunci“; lumea prezentă, „cerurile şi pământul de acum“ (2 Petru 3.6,7); şi „lumea viitoare“, amintită în acest pasaj.

„Lumea viitoare“ face referire la Împărăţia de o mie de ani, introducând o stare de binecuvântare care nu a existat până atunci. Această nouă lume binecuvântată va fi supusă Fiului Omului şi, ca urmare, va fi scena pentru manifestarea gloriei Sale. Într‑un sens, lumea prezentă este aşezată în supunere faţă de îngeri, care sunt folosiţi ca instrumente de către Dumnezeu pentru împlinirea guvernării Sale providenţiale, pentru protecţia celor care vor moşteni mântuirea, în timpul călătoriei lor spre glorie. În lumea viitoare îngerii vor face loc guvernării Fiului Omului.

Versetele 6‑9. Pentru a evidenţia această mare glorie a lui Hristos, scriitorul citează din Psalmul 8, unde David întreabă: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el?“ Întrebarea scoate în relief micimea omului, iar răspunsul evidenţiază măreţia lui Hristos, Fiul Omului. David, când contempla luna şi stelele, se simţea nesemnificativ în comparaţie cu imensitatea lor, astfel că exclamă: „Ce este omul?“ Omul căzut este, într‑adevăr, foarte mic, dar omul potrivit gândurilor lui Dumnezeu, aşa cum este el văzut în Persoana lui Hristos, Fiul Omului, este nespus de mare. Condus de Duhul lui Dumnezeu, scriitorul epistolei Îl vede pe Hristos în acel fiu al omului din Psalmul 8 şi de aceea spune: „Îl vedem pe Isus“.

„Ai pus toate sub picioarele lui“, scrisese David, iar Duhul lui Dumnezeu explică faptul că este vorba de Isus domnind peste lumea viitoare şi că expresia „toate“ include nu numai lucrurile de pe pământ, ci şi întregul univers şi toate făpturile create, pentru că „nu I‑a lăsat nimic nesupus“.

Psalmistul adaugă: „L‑ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii“. Duhul lui Dumnezeu adaugă că „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii din pricina morţii pe care a suferit‑o“. Într‑o lume în care Dumnezeu a fost dezonorat, Fiul Omului L‑a glorificat în mod perfect şi a satisfăcut pe deplin caracterul Său sfânt, trecând prin moarte. Omul gustă moartea ca rezultat al păcatului, dar Fiul Omului a gustat moartea prin harul lui Dumnezeu. El a gustat moartea pentru toate, astfel ca harul să se poată revărsa către toţi.

David spune: „L‑ai încununat cu glorie şi cu onoare“. Duhul lui Dumnezeu conduce credinţa la a spune: Acesta este Isus, şi „Îl vedem … încununat cu glorie şi onoare“. Este deci planul lui Dumnezeu ca, în Persoana lui Hristos, Omul să fie Domn peste toate. Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, devenit Om, va fi centrul şi Capul întregului univers. Aceasta este o glorie care o eclipsează pe cea a îngerilor. Niciun înger nu a avut şi nu va avea poziţia de dominaţie universală.

Astfel sunt trecute prin faţa ochilor noştri gloriile trecute, prezente şi viitoare ale Fiului Omului. În trecut, El a gustat moartea pentru fiecare; în prezent, El este încununat cu glorie şi onoare; în viitor, întregul univers Îi va fi supus.

Versetul 10. Versetele 5‑9 au prezentat gloriile lui Hristos în legătură cu lumea viitoare. De la versetul 10 până la sfârşitul capitolului vedem gloria viitoare şi binecuvântările lui Hristos în legătură cu mulţi fii care sunt aduşi la glorie.

Citatul din Psalmul 45 pe care l‑am văzut în primul capitol ne‑a arătat deja că, în planul lui Dumnezeu, Hristos trebuie să‑Şi asocieze tovarăşi în gloria Sa viitoare. În finalul acestui capitol, aceştia sunt numiţi „fii“ ai lui Dumnezeu şi „fraţi“ ai lui Hristos. Vedem de asemenea tot ceea ce Hristos a suferit pentru a‑i elibera pe ai Săi de puterea morţii, de diavol şi de păcate, precum şi slujba Lui prezentă în a‑i ajuta şi susţine pe cei pe care îi conduce la glorie.

Dacă este ca mulţi fii să fie aduşi la slavă, atunci lucrul acesta trebuie să se facă într‑un mod care să se potrivească sfinţeniei caracterului lui Dumnezeu. Citim deci: „I se cuvenea Aceluia“ – lui Dumnezeu – „pentru care sunt toate şi prin care sunt toate“, ca Hristos nu numai să guste moartea, ci, pentru a putea fi Căpetenia poporului Său, să intre în toate împrejurările şi suferinţele lor şi să fie făcut desăvârşit prin aceste suferinţe. Întotdeauna perfect în Persoana Sa, El a fost făcut potrivit pentru a ocupa poziţia de Căpetenie a poporului Său în umblarea lor prin pustie, cu toate suferinţele ei. Astfel El devine „Căpetenia mântuirii lor“. El poate să‑i mântuiască de orice pericol în drumul lor către glorie.

Versetul 11. De la versetul 11 înainte aflăm rezultatele binecuvântate care se revarsă asupra celor credincioşi datorită faptului că Hristos a intrat în poziţia în care ei se aflau, a luat asupra Sa consecinţele acestei poziţii şi, în ea, a satisfăcut gloria lui Dumnezeu.

Mai întâi, „Cel care sfinţeşte“, Hristos, „şi cei sfinţiţi“, credincioşii, sunt priviţi ca fiind „toţi dintr‑unul“. Această expresie minunată pare a indica faptul că Hristos, după ce a intrat în poziţia noastră şi i‑a purtat consecinţele, ne‑a adus atât de deplin în poziţia Sa ca Om înaintea lui Dumnezeu, încât El şi ai Săi – Sfinţitorul şi cei sfinţiţi – sunt priviţi ca fiind un singur grup de persoane înaintea lui Dumnezeu. Este important însă să remarcăm în acelaşi timp că nu se spune niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu că Isus şi oamenii sunt una, ci că „Cel care sfinţeşte şi cei care sunt sfinţiţi, toţi sunt dintr‑unul“. Şi, din acest motiv, al poziţiei prin care i‑a adus prin lucrarea Sa sfinţitoare, Lui nu‑I este ruşine să‑i numească „fraţi“.

Credincioşii sunt sfinţiţi; fiind astfel, sunt aduşi în aceeaşi poziţie ca şi Hristos înaintea lui Dumnezeu – toţi dintr‑unul. Şi, fiind toţi dintr‑unul, Lui nu‑I este ruşine să‑i numească fraţi. Ştim din Evanghelii că Hristos nu i‑a numit pe ucenicii Săi „fraţi“ decât după înviere. Cât despre Domnul, El a umblat întotdeauna într‑o relaţie cu Dumnezeu ca Tată al Său. Niciodată în timpul vieţii Sale nu‑L auzim spunând: „Dumnezeul Meu“, ci întotdeauna: „Tatăl Meu“. Numai pe cruce, când este făcut păcat, spune: „Dumnezeul Meu“. Noi suntem introduşi în aceeaşi relaţie ca a Lui, dar nu prin întrupare, ci prin răscumpărare. De aceea, numai după înviere Domnul a putut să spună: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20.17), numindu‑i imediat după aceea pe ucenici: „fraţii Mei“.

Versetele 12 şi 13. Trei citate din Vechiul Testament vin să dovedească în ce măsură binecuvântată Sfinţitorul S‑a identificat cu cei sfinţiţi – fraţii Săi.

Întâi în Psalmul 22.22, Domnul declară: „Voi vesti numele Tău fraţilor Mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării“. El Se identifică astfel cu fraţii Săi: dinspre Dumnezeu pentru a vesti numele Tatălui Său şi dinspre noi pentru a ne conduce în lauda către Tatăl. Ceea ce s‑a profeţit în Psalmul 22 este exprimat istoric în Ioan 20 şi expus doctrinar în Evrei 2.

Al doilea text, în Isaia 8.17, este redat în Septuaginta astfel: „Îmi voi pune încrederea în El“. Luând poziţia de om, Domnul S‑a identificat cu ai Săi în singurul fel în care se cuvine să trăiască omul: în dependenţă deplină de Dumnezeu.

Al treilea text, din Isaia 8.18, spune: „Iată, Eu şi copiii pe care Mi i‑a dat Domnul“. Vedem aici din nou identificarea lui Hristos cu cei mai aleşi de pe pământ – nu cu fiii oamenilor – ci cu copiii pe care Dumnezeu I i‑a dat.

Versetele 14 şi 15. Versetele 12 şi 13 ne‑au arătat în ce mod binecuvântat ne‑a identificat Hristos cu Sine Însuşi în poziţia Sa înaintea lui Dumnezeu. Acum vom vedea un alt adevăr, anume că El S‑a identificat cu noi în poziţia noastră de slăbiciune şi moarte, înaintea lui Dumnezeu. Deoarece copiii sunt părtaşi cărnii şi sângelui, a luat şi El parte la ele. Dacă ei se aflau sub puterea morţii şi a diavolului, El, fiind părtaş la carne şi sânge, a intrat în moarte şi a nimicit pe cel care avea puterea morţii, izbăvindu‑i pe cei care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Diavolul ştie că plata păcatului este moartea şi foloseşte acest adevăr solemn pentru a‑l ţine pe păcătos, întreaga sa viaţă, sub teama morţii şi a consecinţelor ei. Domnul, asupra Căruia moartea nu avea nicio putere, intră în moarte, primeşte pedeapsa morţii care ni se cuvenea nouă şi îi răpeşte astfel diavolului putinţa de a‑l înspăimânta cu moartea pe cel credincios. Chiar dacă ar fi să trecem prin moarte, aceasta nu ar însemna pedeapsa pentru păcat, care este urmată de judecată, ci doar trecerea dinspre tot ce înseamnă suferinţă înspre plinătatea binecuvântării.

Versetele 16‑18. Domnul nu a venit în ajutorul îngerilor, ci al seminţei lui Avraam. Pentru a face aceasta, se cuvenea ca El să fie făcut asemenea fraţilor Săi în toate. El intră astfel deplin în poziţia lor, dar nu şi în starea lor de păcat. Aici, pentru prima dată în epistolă, aflăm despre lucrarea Sa în har, pentru noi, ca un Mare Preot milos şi credincios. Pentru a exercita această slujbă atât de necesară, El a trebuit, în timpul vieţii Sale de smerire şi de încercare, să intre în toate dificultăţile şi ispitele noastre. Apoi, când această viaţă desăvârşită ajunge la capăt, El intră în moarte pentru a face ispăşire pentru păcatele noastre, ca să fim iertaţi. Marea lucrare fiind împlinită, El poate acum, din locul Său în glorie, să‑Şi exercite harul preoţesc şi, cu milă şi credincioşie, să‑i sprijine pe cei ispitiţi, pentru că El Însuşi a suferit fiind ispitit.

Suferinţa apare atunci când nu cedezi ispitei. Dacă cedăm, carnea nu suferă, ci, dimpotrivă, se complace în ispită şi găseşte plăcere în lucrul care o ispiteşte. Se bucură pentru un moment de plăcerea păcatului, deşi, în cele din urmă, suferă din pricina lui. Domnul a fost ispitit numai pentru a se dovedi perfecţiunea Sa care nu a cedat nicio clipă ispitei. Iar aceasta I‑a adus suferinţă. El a îndurat mai degrabă foamea, decât să cedeze tentaţiei diavolului. Suferind astfel în ispită, El este acum în stare să‑i ajute pe ai Săi şi să‑i facă să rămână şi ei tari în ispită. Cu o inimă de o tandreţe desăvârşită, El intervine atunci când suntem ispitiţi şi ne ajută cu milă şi credincioşie. Noi prea adesea suntem înclinaţi să scoatem în evidenţă mila, uitând credincioşia, sau să ne purtăm cu credincioşie, lăsând mila deoparte. Dar El, în desăvârşirea caracterului Său, poate manifesta mila fără să compromită credincioşia.

Marele Preot al mărturisirii noastre
—Evrei 3.1–4.16 

Primele două capitole desfăşoară înaintea noastră gloria Persoanei lui Hristos, pregătindu‑ne astfel pentru intrarea sub binecuvântarea slujbei Lui, ca fiind Marele nostru Preot. Această parte a epistolei (3.1–4.16) o putem împărţi în felul următor: 1. sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos – Casa lui Dumnezeu (3.1‑6); 2. împrejurările pustiei care fac necesară slujba preoţească a Lui (3.7‑19); 3. odihna spre care trecem prin această pustie; 4. mijloacele pline de har pe care ni le‑a pregătit Dumnezeu pentru trecerea în siguranţă prin această pustie (4.12‑16).

Sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos
—Evrei 3.1‑6 

Ultima parte a capitolului doi ne‑a arătat modul binecuvântat în care Domnul a suferit, în har, pentru a‑Şi putea exercita simpatia preoţească cu suferinţele poporului Său. La începutul capitolului trei ni se prezintă Casa lui Dumnezeu, pentru a arăta sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos.

Versetul 1. La începutul versetului se foloseşte expresia „fraţi sfinţi“ şi „părtaşi ai chemării cereşti“. Ca iudei, erau familiarizaţi cu adresarea „fraţi“, după cum erau obişnuiţi şi cu poziţia de părtaşi ai unei chemări, însă ai unei chemări pământeşti. Acum, pe acest teren nou, ei sunt „fraţi sfinţi“ şi, împreună cu toţi ceilalţi creştini, sunt beneficiari ai „chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus“ (Filipeni 3.14).

După ce gloriile lui Hristos au fost puse înaintea noastră în capitolele 1 şi 2, acum îndemnul este: luaţi aminte la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus“. Titlul de Apostol este în legătură cu ceea ce s‑a spus în capitolul 1, unde Domnul Isus a fost prezentat ca Fiul lui Dumnezeu venind pe pământ şi vorbind oamenilor din partea lui Dumnezeu. Titlul de Mare Preot este în legătură cu ce s‑a spus în capitolul 2, în care Fiul Omului este prezentat înălţându‑Se de pe pământ la cer, pentru a sluji înaintea lui Dumnezeu pentru oameni. Scopul real al întregii slujiri nu este doar de a‑i preocupa pe ascultători, în mod simplu, cu adevărul despre care se vorbeşte, ci de a‑i conduce să ia seama la Isus.

Trebuie remarcat că în acest prim verset se spune „Isus“, nu „Hristos Isus“, ca în unele versiuni. Orice iudeu Îl va recunoaşte pe Mesia, însă numai creştinul va recunoaşte că El a venit cu adevărat în Persoana lui Isus.

Versetele 2‑6. Duhul lui Dumnezeu aminteşte de Moise şi de cortul din pustie ca să arate că Moise este mai mic decât Hristos şi că acel cort a fost doar o mărturie a lucrurilor care urmau să fie descoperite după aceea. Moise nu a fost niciodată preot; slujba lui a avut mai degrabă un caracter apostolic. El a venit la popor din partea lui Dumnezeu; Aaron însă, în slujba lui de preot, a mers la Dumnezeu pentru a reprezenta poporul. Moise sub îndrumarea lui Dumnezeu a construit cortul în pustie. Isus, adevăratul Apostol, este Ziditorul întregului univers, a cărui imagine era cortul. Mai mult, dacă este adevărat că Dumnezeu locuieşte în cerurile cerurilor, este la fel de adevărat că El locuieşte astăzi în mijlocul poporului Său, care este Casa Sa. Casa, aşa cum este ea în prezent, în forma ei spirituală, este unul din lucrurile cu privire la care cortul material era o imagine.

Moise a fost credincios în Casa lui Dumnezeu, în pustie, ca slujitor. Hristos este peste Casa lui Dumnezeu – compusă din poporul lui Dumnezeu – ca Fiu. Prezentarea poporului lui Dumnezeu, ca fiind acela care formează Casa lui Dumnezeu, are rostul să ne arate sfera în care Hristos Îşi manifestă preoţia; şi de aceea vom citi puţin mai târziu că avem un Mare Preot peste Casa lui Dumnezeu (capitolul 10.21).

Pustia face necesară slujba preoţească a lui Hristos
—Evrei 3.7‑19 

Aluzia la Moise şi la cort ne face să ne gândim, în mod normal, la călătoria poporului lui Dumnezeu prin pustie. Cortul este o imagine a poporului lui Dumnezeu, iar drumul lui Israel prin pustie este o imagine a călătoriei poporului lui Dumnezeu prin lumea de acum, cu toate pericolele ce le presupune o astfel de călătorie. Călătoria prin pustie devine motivul care face necesară manifestarea preoţiei harului.

În plus, pustia, prin pericolele cu care avem de‑a face în ea, testează realitatea mărturisirii noastre. Aceşti evrei făcuseră o mărturisire publică cu privire la apartenenţa lor la creştinism. Orice mărturisire implică şi posibilitatea de a fi făcută în mod fals, de aceea este necesară introducerea cuvântului „dacă“. Astfel scriitorul spune că noi suntem Casa lui Dumnezeu „dacă, într‑adevăr, păstrăm cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda speranţei“. Aceasta nu este o atenţionare ca nu cumva să fim prea încrezători în Hristos şi în siguranţa veşnică a lucrării pe care El a obţinut‑o pentru credincios. Cineva a subliniat, cu privire la acest subiect, că „nu există niciun dacă cu privire la lucrarea lui Hristos ori cu privire la evanghelia harului lui Dumnezeu. Pe acest teren totul este har necondiţionat pentru credinţă“. Atenţionarea presupune că acei cărora ea le este adresată au această siguranţă şi sunt atenţionaţi să nu renunţe la ea. Este un lucru sigur faptul că adevăratul credincios va păstra nădejdea cu tărie, ori mai degrabă că Dumnezeu îl va ţine tare până la sfârşit, prin intermediul preoţiei lui Hristos, în ciuda multor căderi ce pot interveni. Pustia pe de o parte îl pune la probă pe cel cu adevărat credincios, iar pe de altă parte scoate la iveală dacă cineva este doar un mărturisitor.

Versetele 7‑11. Pentru a fi încurajaţi să ţinem nădejdea cu tărie, ni se reaminteşte, printr‑un citat din Psalmul 95.7‑11, de atenţionările date de Duhul lui Dumnezeu către Israel, în perspectiva venirii lui Hristos în lume, în glorie şi putere, pentru a duce poporul la odihnă. Astăzi este o zi de har şi de mântuire pentru a avea parte de gloria lui Hristos în lumea viitoare. Într‑o zi de binecuvântare ca aceasta, ei sunt atenţionaţi ca nu cumva să urmeze pilda de neascultare a părinţilor lor, atunci când aceştia au străbătut pustia. Israel părăsise Egiptul şi‑L urmase pe Iahve prin pustia care era plină de pericole, un ţinut în care doar încrederea în Dumnezeu îi putea păstra până la sfârşit. Patruzeci de ani au văzut lucrările de putere ale lui Dumnezeu şi îndurarea Lui care a îngrijit de toate nevoile lor, păzindu‑i de orice pericol. Însă, chiar în ciuda celor mai evidente dovezi ale prezenţei Lui, ei L‑au pus la încercare spunând: „Este Domnul între noi, sau nu?“ (Exod 17.7). Astfel ei au dovedit că aveau inimi împietrite, insensibile la manifestările bunătăţii lui Dumnezeu. Căutând să împlinească doar propriile lor pofte şi fiind ignoranţi faţă de căile lui Dumnezeu, ei au dovedit clar că, indiferent de mărturisirea pe care au făcut‑o, nu au avut în mod real încredere în Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a spus: „Nu vor intra în odihna Mea“.

Versetele 12 şi 13. În aceste versete, atenţionările din Psalmul 95 sunt aplicate creştinilor mărturisitori. Trebuie să „luăm seama“ ca nu cumva, printr‑o inimă rea a necredinţei, să ne abatem de la Dumnezeul cel viu, pentru a ne pune din nou încrederea în forme moarte. Am dovedi astfel că, indiferent ce mărturisire am fi făcut, sufletul nu s‑a încrezut cu adevărat în Hristos şi în harul care asigură celui credincios mântuirea şi salvarea prin lucrarea completă a Lui. Oricum, tema care este avută în vedere nu se referă în primul rând la introducerea formelor iudaice în viaţa creştină, indiferent cât de rău este acest lucru, ci la renunţarea completă la Hristos şi întoarcerea înapoi la iudaism, acest din urmă lucru însemnând apostazie.

Mai mult, suntem îndemnaţi să luăm seama nu doar la noi înşine, ci să ne îndemnăm unii pe alţii în fiecare zi, atât timp cât încă mai este o zi de har şi de mântuire, ca nu cumva vreunul să fie împietrit prin înşelăciunea de a‑şi face propria voie. Aici nu se vorbeşte de înşelăciunea de a comite păcat, indiferent cât de serios ar fi acest lucru, pentru că un păcat atrage după sine altul; ci de principiul păcatului care este fărădelege. Realizăm prea puţin felul în care se împietresc inimile noastre atunci când ne împlinim propria voinţă. În consecinţă, suntem îndemnaţi să luăm seama la noi înşine, dar şi să îngrijim unii de alţii. Dragostea nu poate sta indiferentă faţă de un frate care alunecă tot mai mult pentru că îşi face propria voie.

Versetele 14‑19. Credincioşii nu sunt doar Casa lui Dumnezeu, sunt de asemenea însoţitori ai lui Hristos. Aici nu se prezintă Trupul lui Hristos, nici mădularele Trupului unite cu Capul prin Duhul Sfânt, adică acea poziţie în care nimic nereal nu poate intra. Ceea ce se prezintă aici este mărturisirea, care poate fi reală, dar poate fi şi falsă. Din acest motiv se spune: „…dacă, într‑adevăr, ţinem cu tărie, până la sfârşit“. Această încredere nu este bazată pe vreun lucru din noi înşine, care n‑ar însemna altceva decât dreptatea proprie, ci încrederea de care se vorbeşte aici este întemeiată pe lucrarea Domnului Isus, pe jertfa Lui ispăşitoare şi pe acceptarea eficacităţii lucrării Sale. Nu suntem învinuiţi pentru că avem o astfel de încredere; din contră, suntem îndemnaţi să o păstrăm cu tărie.

Referindu‑se din nou la Israel în pustie, scriitorul pune trei întrebări răscolitoare pentru a scoate la iveală împietrirea, păcatul şi necredinţa lui Israel. Prima: cine au fost cei care L‑au provocat, atunci când au auzit Cuvântul lui Dumnezeu vorbind despre o odihnă viitoare? Au fost doar câţiva din popor? Vai, au fost o mulţime, „toţi cei care au ieşit din Egipt“! A doua: cine L‑a întristat pe Dumnezeu patruzeci de ani? Cei care în împietrirea inimii lor au ales calea propriilor păcate. A treia: cui a jurat El că nu vor intra în odihna Lui? Acelora care nu au crezut. Astfel învăţăm că rădăcina păcatului era necredinţa. Necredinţa i‑a condus la păcat, iar păcatul le‑a împietrit inimile.

Odihna spre care conduce pustia—Evrei 4.1‑11 

Călătoria copiilor lui Israel prin pustie, despre care vorbeşte scriitorul în capitolul 3.17‑19, a avut ca scop odihna din ţara Canaan. Însă cei care au ieşit din Egipt nu au intrat în această odihnă, din cauza împietririi inimii lor şi din cauza necredinţei şi păcatului lor (Evrei 3.15,17,19).

La fel ca şi Israelul de odinioară, credincioşii de astăzi trec prin pustia lumii acesteia având ca destinaţie odihna gloriei viitoare. Această odihnă este marea tematică a primelor unsprezece versete din capitolul 4. Să remarcăm că odihna de care vorbeşte scriitorul este odihna lui Dumnezeu. Aici, aceasta este numită „odihna Lui“ (capitolul 3.18; 4.1), iar când se referă la citatele din Vechiul Testament, este numită „odihna Mea“ (capitolul 4.3,5).

Această odihnă – odihna lui Dumnezeu – este cu totul viitoare. Scriitorul nu ne prezintă aici odihna conştiinţei, pe care am primit‑o ca urmare a credinţei în Persoana şi lucrarea lui Hristos, potrivit cuvintelor Domnului, „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“. Nu ni se prezintă nici odihna inimii, care este binecuvântarea zilnică a unuia care umblă în ascultare de Hristos, supunându‑se voii Lui, şi la care se aplică cuvintele care continuă chemarea de mai sus a Domnului, „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre“ (Matei 11.28,29). Nu se referă nici la acea odihnă temporară de care are nevoie un lucrător obosit, subiect despre care citim în Evanghelii, în acea împrejurare în care Domnul spune: „Veniţi voi înşivă deoparte, într‑un loc pustiu, şi odihniţi‑vă puţin“ (Marcu 6.31), cuvinte care dovedesc că trebuia să lucreze din nou. Dumnezeu Se poate odihni doar acolo unde dragostea şi sfinţenia Sa sunt satisfăcute. Odihna lui Dumnezeu va fi doar atunci când dragostea Sa va fi împlinit tot planul pe care El l‑a făcut cu privire la aceia pe care îi iubeşte. Când dreptatea va fi stabilită, când întristarea şi oftatul vor dispărea, atunci Dumnezeu „va tăcea[1] în dragostea Lui“ (Ţefania 3.17). „Sfinţenia nu se poate odihni acolo unde este păcat; dragostea nu se poate odihni acolo unde este întristare“ (J.N.D.).

Creştinul este chemat afară din această lume în care nu poate găsi odihnă, pentru a avea parte de odihna lui Dumnezeu în cer. Pentru moment, el este în pustie – nu este nici din lumea pe care a părăsit‑o, nici în cerul spre care merge. Credinţa are în vedere odihna cerească spre care mergem, pe care Hristos ne‑a asigurat‑o şi unde El este deja, aşa cum vom citi puţin mai târziu. El a intrat „chiar în cer, ca să Se arate acum, pentru noi, înaintea feţei lui Dumnezeu“ (Evrei 9.24).

Versetele 1 şi 2. Fiindcă avem promisă această binecuvântare, suntem atenţionaţi să nu părem că am rămas în urmă pe calea către odihna lui Dumnezeu. Mărturisitorii care renunţă la mărturisirea lor creştină şi se întorc la iudaism nu doar par că au rămas în urmă, ci ei chiar au rămas cu adevărat şi de aceea pier în pustie. Însă adevăraţii credincioşi pot părea că au rămas în urmă prin faptul că se întorc în lume şi se leagă de pământ. În vechime, Israel a auzit vestea bună despre o ţară în care curgea lapte şi miere, dar, vai, cei care au auzit‑o n‑au ascultat de Cuvânt (comparaţi capitolul 3.18 cu Deuteronom 1.22‑26).

Creştinul are însă veşti bune mai glorioase cu privire la o binecuvântare şi mai mare care este în odihna cea veşnică din cer. Pentru credinţă aceste glorii viitoare sunt reale. Dacă Cuvântul nu este amestecat cu credinţă, nu va aduce nici celor de acum mai mult folos decât a adus celor din vechime.

Versetele 3 şi 4. Chiar dacă unii din zilele din vechime nu au crezut vestea bună despre intrarea în odihna Canaanului şi chiar dacă cea mai mare parte dintre mărturisitori nu cred nici astăzi vestea bună despre intrarea într‑o odihnă cerească, rămâne totuşi acest fapt binecuvântat, că Dumnezeu are o odihnă viitoare, iar credincioşii sunt rânduiţi să intre în ea. Orice pas pe care ei îl fac îi aduce mai aproape de odihna lui Dumnezeu. Doar mărturisitorii care nu au o credinţă personală în Hristos vor cădea în pustie într‑un mod irecuperabil. Jurământul lui Dumnezeu, „Dacă vor intra în odihna Mea“ (Psalmul 95.11, citat din Septuaginta), a devenit „nu vor intra în odihna Mea“.

Scriitorul se referă la creaţie pentru a arăta că de la început Dumnezeu avusese înaintea Lui „odihna“ şi pentru a arăta de asemenea caracterul odihnei lui Dumnezeu. După ce lumea a fost formată şi după ce omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, lucrările Lui cu privire la actul creaţiei au fost încheiate. Aceasta ne conduce la odihna creaţiei cu cele două semne distinctive ale ei: primul, satisfacţia lui Dumnezeu cu privire la tot ce a făcut, aşa cum citim: „Şi Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; şi, iată, era foarte bine“; al doilea, încetarea completă cu privire la lucrările Lui în actul creaţiei, aşa cum este scris, „în ziua a şaptea S‑a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse“ (Geneza 1.31; 2.2). Astfel avem două mari adevăruri cu privire la odihna lui Dumnezeu: mulţumirea absolută în privinţa rezultatelor lucrării; şi atingerea satisfacţiei, sfârşitul absolut cu privire la toată truda.

Versetul 5. Odihna creaţiei este o imagine a odihnei veşnice. Odihna creaţiei a fost distrusă prin apariţia păcatului. Totuşi, Dumnezeu nu renunţă la planul stabilit în inima Lui de a avea o odihnă – o odihnă veşnică – pe care niciun păcat nu o va putea strica vreodată. În zilele lui Iosua este prezentată din nou vestea bună despre o odihnă, chiar dacă necredinţa lui Israel i‑a împiedicat să aibă parte de odihna Canaanului, astfel încât Dumnezeu a trebuit să spună: „Nu vor intra în odihna Mea“ (Psalmul 95.11).

Versetul 6. În ciuda faptului că păcatul a distrus odihna creaţiei şi că necredinţa a stricat odihna Canaanului, Dumnezeu ne asigură că are totuşi o odihnă înaintea Sa, pe care El o numeşte „odihna Mea“, şi că sunt unii care vor intra în odihna lui Dumnezeu, chiar dacă aceia cărora le‑a fost predicată la început au ratat‑o prin necredinţa lor. Scopul lui Dumnezeu de a asigura o odihnă potrivit cu propria Sa inimă nu poate fi zădărnicit prin păcat sau prin necredinţa omului.

Versetele 7 şi 8. Dacă odihna creaţiei este stricată şi odihna Canaanului este pierdută, ce este odihna lui Dumnezeu în care vor intra cei care cred? Iosua nu a reuşit să aducă poporul în odihna Canaanului, de aceea David, după mulţi ani, vorbeşte de o altă odihnă „într‑o altă zi“. Pentru a prezenta această odihnă, scriitorul citează Psalmul 95.7,8. Acest psalm este o chemare adresată lui Israel pentru a se întoarce la Iahve cu mulţumiri în vederea venirii viitoare a lui Hristos pe pământ pentru a duce poporul la odihnă. În privinţa acestei veşti bune cu privire la această zi de har care este prezentă, Israel este atenţionat să nu‑şi împietrească inima ca în ziua lui Iosua. A refuza acest nou apel este echivalent cu a pierde odihna pământească sub domnia lui Hristos.

Versetele 9 şi 10. Autorul face rezumatul argumentelor sale spunând: „Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu“, iar marea caracteristică a acestei odihne va fi încetarea trudei, „pentru că cine a intrat în odihna Lui, acela s‑a şi odihnit de lucrările lui“. Astfel este stabilit marele adevăr, anume că, fie că este vorba de odihna cerească a lui Dumnezeu pentru un popor ceresc, fie de odihna Sa pământească pentru un popor pământesc, ea este încă viitoare. Aceasta este o odihnă pe care credinţa o aşteaptă cu nerăbdare. Mai mult, aceasta nu este o odihnă de la păcat, ci de la lucrare; şi nu o odihnă de la lucrare din cauză că lucrătorul este obosit, ci o odihnă din cauză că lucrarea este sfârşită. Aşa cum cineva a spus: „Nu odihna prezentă este odihna lui Dumnezeu, iar înţelegerea faptului că această odihnă este viitoare îl va feri pe cel credincios (chiar mai mult decât pe un iudeu) de cursele vrăjmaşului care l‑ar putea face să caute odihna aici jos. Aşa cum Dumnezeu nu Se poate odihni în păcat ori în nenorocire, nici noi nu trebuie să îngăduim aceste lucruri nici chiar în dorinţele noastre şi, cu atât mai puţin, să le înfăptuim în practica noastră. Timpul de acum este pentru lucrarea dragostei, dacă am cunoscut dragostea Lui, şi este de asemenea pentru a căuta închinători adevăraţi pentru Tatăl aşa cum El Însuşi îi caută“ (W.K.).

Versetul 11. Deoarece odihna este viitoare, la fel ca şi binecuvântările ei, suntem îndemnaţi să lucrăm, sau să ne străduim să intrăm în odihna care ne stă înainte. Mai târziu, în epistolă vom fi din nou îndemnaţi să „lucrăm“, să fim „stăruitori“, să nu fim „leneşi, ci imitatori ai celor care, prin credinţă şi îndelungă‑răbdare, moştenesc promisiunile“ (Evrei 6.10‑12).

Există pericolul să dispreţuim odihna lui Dumnezeu care ne este promisă la sfârşitul călătoriei, sau să obosim în osteneala dragostei care se cere pe această cale; Israel a greşit în ambele cazuri. Trebuie să veghem ca nu cumva să cădem în aceeaşi stare de necredinţă. Cele două mari îndemnuri care ne pot păzi să nu cădem în aceeaşi pildă de neascultare sunt: „să ne temem“ ca nu cumva să dispreţuim odihna promisă (versetul 1) şi „să ne străduim“ pe calea spre odihnă (versetul 11).

Mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a ne susţine în călătoria prin pustie—Evrei 4.12‑16 

Ne sunt astfel aduse înainte două mari mijloace prin care creştinii sunt păstraţi în călătoria pe care o au de parcurs prin pustie către odihna lui Dumnezeu: primul este Cuvântul lui Dumnezeu (versetele 12,13); al doilea este slujba preoţească a lui Hristos (versetele 14‑16).

Versetele 12 şi 13. Ni se reaminteşte faptul că Cuvântul lui Dumnezeu nu este o literă moartă, ci că este viu şi lucrător pătrunzând în inima omului. El produce două consecinţe în conştiinţa şi inima unuia care vine sub acţiunea sa: prima este că el descoperă gândurile şi intenţiile inimii; iar a doua, că aduce sufletul înaintea lui Dumnezeu şi ne conştientizează că avem de‑a face cu El.

Cuvântul ne descoperă poftele ascunse ale „sufletului“, raţionamentele şi necredinţa „duhului“, dovedindu‑ne astfel adevăratul caracter al cărnii, cercetând gândurile şi intenţiile secrete ale inimii. Aici nu se dezbate chestiunea păcatelor exterioare, ci mai degrabă motivele lor ascunse şi izvorul răului. Cuvântul ne descoperă cele mai profunde părţi ale inimii, dând la iveală cât de mare este aportul eului şi cât de mult este influenţată conduita noastră exterioară de motivele ascunse ale acestuia. Mai mult, pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu, el ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu. Cel care îmi vorbeşte este Dumnezeu, descoperindu‑mi inima în lumina propriei Sale prezenţe, pentru ca să mărturisesc acolo tot ceea ce Cuvântul îmi semnalează că ar fi în dezacord cu voia Sa. Care a fost cauza căderii lui Israel în pustie? A fost aceea că „cuvântul pe care l‑au auzit nu le‑a folosit“. Au avut ei credinţă ca să permită Cuvântului să‑şi ia loc în inima lor? Acesta i‑ar fi ajutat să‑şi descopere şi să‑şi judece acele lucruri ascunse care stăteau la rădăcina necredinţei ce i‑a împiedicat să intre în odihnă.

Astfel, orice lucru care ne împiedică să stăruim pe calea spre odihna lui Dumnezeu, orice lucru care ne‑ar ispiti să ne legăm de această lume, este detectat şi judecat prin Cuvânt, în prezenţa lui Dumnezeu, astfel încât sufletul să poată fi liber să‑şi urmeze călătoria şi osteneala dragostei, având privirea îndreptată spre odihna lui Dumnezeu.

Mai mult, Cuvântul lui Dumnezeu, prin faptul că ne conduce să ne judecăm lucrarea secretă a propriei voinţe, ne pregăteşte să beneficiem de ajutorul preoţiei şi de compasiunea lui Hristos. Nu avem de luptat doar cu rădăcina ascunsă a răului din inima noastră, ci suntem şi marcaţi de slăbiciuni şi confruntaţi cu ispite. Pentru a rezolva problema răului ascuns în inimă avem nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu; însă pentru a fi susţinuţi în prezenţa slăbiciunilor şi ispitelor avem nevoie de o Persoană vie, de Unul care să ne susţină, Unul care în orice moment cunoaşte toate dificultăţile şi slăbiciunile noastre şi Se interesează El Însuşi de ele; avem nevoie de Cineva care să simpatizeze cu noi şi să o poată face în aceeaşi măsură în care a experimentat El Însuşi ispitele şi dificultăţile pe care noi le întâlnim.

Un astfel de Mare Preot avem, pe „Isus, Fiul lui Dumnezeu“, care a străbătut înaintea noastră calea care duce spre odihna lui Dumnezeu. El a călcat pe orice părticică a acestui drum; a străbătut cerurile; a intrat în odihna lui Dumnezeu. El ne poate susţine în toate slăbiciunile noastre, ca să străbatem pustia până când ne vom odihni acolo unde El Se odihneşte deja, deasupra oricărei încercări şi dincolo de tot ce ar putea însemna ispita, unde truda a luat sfârşit pentru totdeauna.

Având un astfel de Mare Preot, suntem îndemnaţi să ţinem cu tărie mărturisirea noastră. Aceasta nu înseamnă, în mod simplu, să ţinem cu tărie mărturisirea că Isus este Domnul şi Mântuitorul nostru, oricât de important şi de binecuvântat ar fi acest adevăr, ci mai degrabă să ţinem mărturisirea că suntem părtaşi ai chemării cereşti. Mărturisirea noastră este că, fiind părtaşi ai chemării cereşti, vom intra în odihna lui Dumnezeu. Pericolul este că, în prezenţa ispitirii, putem, din cauza slăbiciunii, să renunţăm la mărturisirea chemării noastre cereşti şi să ne dedicăm vreunei slujbe de aici, de jos, sau, şi mai rău, să devenim cu totul lumeşti.

Versetul 15. Avem nevoie de ajutorul şi de simpatia Marelui nostru Preot, mai întâi din cauza slăbiciunilor noastre şi apoi din cauza ispitelor cu care avem de‑a face. Slăbiciunile ţin de faptul că suntem în trup şi avem felurite nevoi, fiind predispuşi la boli şi accidente. Slăbiciunea nu este păcat, deşi ea poate conduce la păcat. Foamea este o slăbiciune; dar a murmura din cauza ei este păcat. Pavel, care a învăţat suficienţa harului lui Hristos în mijlocul propriilor lui slăbiciuni, a putut să spună: „mă laud mai degrabă în slăbiciunile mele“ şi „simt plăcere în slăbiciuni“ (2 Corinteni 12.9,10). El nu s‑ar fi lăudat în păcate, nici nu ar fi găsit plăcere păcătuind.

În privinţa ispitelor, trebuie să ne amintim că cel credincios are de‑a face cu ele sub două forme: ispite venite prin intermediul încercărilor de afară şi ispite care au ca sursă păcatul din interior. Ambele forme ale ispitelor le găsim în Epistola apostolului Iacov. El spune mai întâi, „Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite“. Există diferite încercări exterioare prin care vrăjmaşul caută să ne abată de la chemarea noastră cerească şi să ne împiedice de la a persevera pe calea către odihna lui Dumnezeu. Apoi apostolul vorbeşte de un alt caracter al ispitei, când spune, „dar fiecare este ispitit, fiind atras şi ademenit de propria lui poftă“. Această ispită vine din păcatul care este în interior (Iacov 1.2,14).

În pasajul nostru, din Epistola către Evrei, ne este prezentat primul tip de ispită – ispita de a fi întorşi de la calea ascultării faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, cale care ne conduce la odihna lui Dumnezeu. Mai mult, diavolul caută să folosească slăbiciunile trupului pentru a ne abate prin ispitele lui, în acelaşi fel în care a căutat să folosească foamea pentru a‑L abate pe Domnul de pe calea ascultării de Dumnezeu. În această formă a ispitei avem parte de simpatia Domnului, pentru că El a fost ispitit „în toate în acelaşi fel“. Domnul nu a cunoscut cea de‑a doua formă a ispitei, pentru că, în timp ce este spus că El a fost „în toate lucrurile ispitit ca şi noi“, se adaugă: „în afară de păcat“.

Versetul 16. În prezenţa acestor slăbiciuni şi ispite avem o resursă. Oricâte dificultăţi am putea să întâlnim, oricât de mult am putea fi încercaţi, oricâte pericole s‑ar putea ridica, există har suficient ca să putem fi ajutaţi în încercare – tronul de har ne este deschis. Suntem îndemnaţi să ne apropiem de tronul de har, ceea ce înseamnă că ne apropiem de Dumnezeu Însuşi. Nu ni se spune să ne apropiem de Marele Preot, ci de Dumnezeu, şi putem să o facem cu îndrăzneală, pentru că Marele nostru Preot ne reprezintă acolo. Apropiindu‑ne, obţinem îndurare, nu din cauză că am căzut deja, ci pentru ca, trecând prin încercare, să nu cădem. Timpul de nevoie nu este timpul falimentului, ci timpul în care avem de‑a face cu ispitirile şi cu încercările care ne‑ar putea conduce la cădere.

Suferinţele lui Hristos şi chemarea Lui pentru a fi preot—Evrei 5.1‑10 

Apostolul ne‑a arătat întâi sfera în care se desfăşoară preoţia: casa lui Dumnezeu, apoi circumstanţele poporului Său care fac necesară slujba Lui preoţească: călătoria prin pustie. Acum el desfăşoară înaintea noastră suferinţele prin care a trecut Hristos, în vederea slujirii Lui preoţeşti şi a chemării Sale la slujba preoţească.

Versetele 1‑4. Pentru a sublinia binecuvântarea preoţiei lui Hristos, apostolul se referă în aceste versete la preoţia lui Aaron, prezentând principiile generale care sunt caracteristice slujirii preoţeşti. În acelaşi timp el ne arată prin contrast superioritatea preoţiei lui Hristos faţă de cea a lui Aaron.

Trebuie să înţelegem foarte clar că aceste patru versete se referă la Aaron şi la preoţia lui pământească, nu la Hristos şi la preoţia Lui cerească. Apostolul ne îndreaptă privirile la persoana preotului pământesc, la lucrarea lui, la experienţele lui şi la felul în care el a fost aşezat în slujbă.

În ce priveşte persoana sa, marele preot era „luat din mijlocul oamenilor“. Acest aspect este un contrast izbitor cu preoţia lui Hristos. Este adevărat că şi El este Om, dar este cu mult mai mult decât atât. Scriitorul deja a mărturisit, şi va mai face acest lucru, că Hristos care este Marele nostru Preot nu este altul decât Fiul Veşnic.

În ce priveşte lucrarea sa, marele preot era pus pentru oameni în lucrurile privitoare la Dumnezeu, ca el să poată oferi daruri şi jertfe pentru păcate şi să arate răbdare faţă de cei neştiutori şi rătăciţi. Slujba lui era o imagine a slujirii preoţeşti a lui Hristos. El, Marele nostru Preot, lucrează pentru oameni – pentru acei mulţi fii pe care îi aduce la glorie – pentru a‑i păzi de căderi, menţinându‑i în credincioşie practică faţă de Dumnezeu. Hristos a oferit daruri şi jertfe pentru păcate, ca să‑Şi aducă poporul în relaţie cu Dumnezeu, iar după ce a împlinit marea lucrare care le‑a înlăturat păcatele, acum Îşi exercită lucrarea Sa preoţească mijlocind, simpatizând cu cei din poporul Lui şi acordându‑le ajutor celor care sunt neştiutori şi rătăciţi.

În ce priveşte experienţele personale ale preotului pământesc, citim: „pentru că şi el însuşi este cuprins de slăbiciune; şi din cauza acesteia este dator să aducă jertfe pentru păcate, atât pentru popor, cât şi pentru sine“. Aici avem o asemănare parţială, dar şi un contrast clar, faţă de preoţia lui Hristos. Este adevărat că, în zilele Sale pământeşti, Hristos S‑a găsit în împrejurări de slăbiciune; dar, în contrast cu Aaron, slăbiciunea Lui a fost fără păcat, de aceea nu se poate spune că a adus jertfă pentru Sine Însuşi.

În ce priveşte punerea în slujbă a preotului pământesc, el „nu‑şi ia singur onoarea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu, după cum a fost şi Aaron“. Aici avem din nou o asemănare, amintindu‑ni‑se de preoţia lui Hristos. Nimeni nu‑şi poate lua locul de preot, sub niciun aspect, dacă nu este chemat de Dumnezeu. Neglijarea acestui adevăr şi consecinţele serioase ce decurg din acest lucru le vedem în judecata care a căzut asupra lui Core şi asupra celor ce l‑au urmat atunci când au căutat să‑şi ia singuri slujba de preoţi, neavând nicio chemare din partea lui Dumnezeu pentru aceasta. Iuda ne atenţionează în epistola sa că şi în creştinătate vor fi mulţi care se vor aşeza singuri în preoţie, neavând nicio chemare din partea lui Dumnezeu, şi vor pieri într‑o răscoală ca a lui Core (Numeri 16.3,7,10; Iuda 11).

Aici ni se prezintă caracterul preoţiei pământeşti, aşa cum a fost rânduită potrivit gândului lui Dumnezeu, şi nu felul în care ea s‑a exercitat în istoria lui Israel, acesta falimentând în punerea ei în practică. Ştim din Evanghelii cum a sfârşit preoţia, cum în timpul zilelor pământeşti ale Domnului Isus erau doi oameni nelegiuiţi care exercitau funcţia de mare preot în acelaşi timp şi cum au conspirat împreună pentru a‑L crucifica pe Mesia al lor.

Versetele 5 şi 6. De la versetul 5, scriitorul începe să‑L prezinte pe Domnul Isus ca Mare Preot. El ne pune înainte măreţia Persoanei Celui care a fost chemat să fie Mare Preot, experienţele prin care El a trecut ca să ocupe această poziţie şi faptul că El a fost aşezat de Dumnezeu în acest loc de slujire.

Gloria Persoanei Lui. Hristos, care a fost chemat să fie Marele nostru Preot, este cu adevărat luat din mijlocul oamenilor, pentru a‑Şi exercita preoţia pentru oameni. Totuşi, chiar în umanitatea Lui este recunoscut ca Fiul: „Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te‑am născut“. Aşa este această Persoană glorioasă, Cel care este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat şi în care umanitatea şi divinitatea sunt exprimate în mod perfect, Cel care este rânduit Preot potrivit cu acel loc din Scriptură care spune: „Tu eşti preot pentru eternitate după rânduiala lui Melhisedec“. În ce priveşte caracterul acestei rânduieli a preoţiei, apostolul va prezenta acest subiect mai pe larg. Aici este citat Psalmul 110.4 nu doar ca să arate măreţia Preotului, ci ca să sublinieze demnitatea preoţiei.

Versetele 7 şi 8. În aceste versete se prezintă experienţele prin care a trecut Hristos pentru a‑Şi putea exercita slujba preoţească. A fost necesar ca, mai întâi, să se demonstreze clar faptul că, pentru a-Şi exercita slujba de Mare Preot în cer, El trebuia să fie acea Persoană atât de glorioasă: „Fiul“. Însă era nevoie de mai mult. Fiindcă exercitarea acestei slujbe presupune susţinerea poporului Său în călătoria prin pustie, este necesar ca El Însuşi să poată simţi întristările şi dificultăţile acestei călătorii. De aceea, apostolul revine dintr‑o dată la acel timp pe care el îl numeşte „zilele cărnii Sale“, acea perioadă în care El a luat parte la slăbiciunile noastre, a străbătut acelaşi drum pe care îl străbatem noi şi a avut de‑a face cu aceleaşi ispite pe care le întâlnim şi noi. Scriitorul se referă în mod special la acele suferinţe ale Domnului de la sfârşitul zilelor Sale pământeşti, când vrăjmaşul, care, aşa cum fratele Darby a spus: „la început căutase să‑L seducă pe Domnul oferindu‑I lucruri care sunt atractive pentru om (Luca 4), se prezenta acum înaintea Lui cu lucruri înfricoşătoare“. În Ghetsimani, vrăjmaşul a căutat să‑L abată pe Domnul de pe drumul ascultării, apăsând asupra Lui teroarea morţii. Având de‑a face cu acest asalt al diavolului, Domnul a acţionat ca Omul perfect. El nu Şi‑a folosit puterea divină, să‑l înlăture pe diavolul, nici nu S‑a salvat pe Sine de la moarte; ci, fiind Omul perfect dependent, a căutat ajutor în rugăciune. Astfel a înfruntat El încercarea şi l‑a biruit pe diavolul. Totuşi, chiar perfecţiunea Lui ca Om L‑a făcut să simtă teroarea a tot ceea ce‑I stătea înainte şi să‑Şi exprime simţămintele prin strigăte mari şi prin lacrimi. El a înfruntat încercarea în perfectă dependenţă de Dumnezeu, Cel care putea să‑L salveze din moarte.

În toate aceste încercări dureroase a fost ascultat din cauza evlaviei Lui, dându‑I întotdeauna lui Dumnezeu primul loc în orice împrejurare, prin dependenţă şi încredere în El. El a fost ascultat prin faptul că a fost întărit în slăbiciunea fizică şi a putut în duh să Se supună pentru a lua paharul din mâna Tatălui. Astfel a biruit El puterea lui Satan şi, „deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit“. Noi trebuie să învăţăm ascultarea deoarece avem o voinţă rea; El a învăţat‑o deoarece era Dumnezeu peste toate, Cel care, dintotdeauna, nu făcuse altceva decât să poruncească. Adeseori noi învăţăm ascultarea prin suferinţa pe care ne‑o atragem asupra noastră prin neascultare; El a învăţat ascultarea prin suferinţa care a însoţit întotdeauna ascultarea Lui de voia lui Dumnezeu. El a învăţat prin experienţă care este preţul ascultării. Nicio suferinţă, oricât de profundă, nu L‑a putut scoate de pe drumul ascultării desăvârşite. Aşa cum cineva a spus, „El S‑a supus la orice lucru, a ascultat în orice lucru şi a depins de Dumnezeu în orice lucru“ (J.N.D.).

Suferinţele la care se referă apostolul au fost „în zilele cărnii Lui“, nu în ziua morţii Lui. La cruce, El a suferit sub mânia lui Dumnezeu, şi acolo a trebuit să fie singur. Nimeni nu poate împărţi cu El aceste suferinţe ispăşitoare şi nici nu poate avea vreo parte în ele. În grădina Ghetsimani, El a suferit din cauza puterii vrăjmaşului şi de aceea acolo pot fi şi alţii asociaţi cu El. Putem şi noi, în mica noastră măsură, să avem parte în aceste suferinţe, când suntem ispitiţi de Satan, iar într‑o astfel de situaţie avem parte de toată simpatia şi sprijinul Celui care a suferit înaintea noastră.

Versetele 9 şi 10. Mai mult decât atât, nu doar că Domnul a fost ascultat în Ghetsimani, ci, după ce a suferit, este ascultat şi în înviere şi este făcut desăvârşit în glorie. El Îşi ia locul ca Om glorificat, potrivit propriilor Lui cuvinte: „Iată, scot demoni şi fac vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi sfârşi [desăvârşi]“ (Luca 13.32). Nimic nu mai poate fi adăugat la perfecţiunea Persoanei Lui, însă, trecând prin suferinţele din timpul zilelor cărnii Lui, împlinind lucrarea de pe cruce şi fiind înviat şi glorificat, El este potrivit în mod perfect să‑Şi exercite slujba în favoarea acelor mulţi fii care călătoresc spre slavă. Fiind făcut desăvârşit, El este numit de Dumnezeu Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Pe pământ, El a fost chemat să ia preoţia după rânduiala lui Melhisedec (versetul 5); când este înviat şi făcut desăvârşit în glorie, modul de adresare către El dovedeşte că a luat‑o deja (versetul 10).

Starea spirituală a evreilor credincioşi
—Evrei 5.11–6.20 

Marele scop pe care îl are în vedere apostolul în această parte a epistolei este să prezinte caracterul binecuvântat al preoţiei lui Hristos. După ce s‑a referit la preoţia lui Melhisedec ca să arate prin comparaţie demnitatea preoţiei lui Hristos, apostolul întrerupe firul discursului său pe această temă, reluându‑l la începutul capitolului 7.

Până atunci apostolul face o paranteză în care se referă la starea spirituală a acelora cărora le scrie. Faptul că erau „greoi la auzire“ îi expunea la dificultăţi serioase şi la un grav pericol. Dificultatea lor consta în faptul că nu puteau interpreta imaginile Vechiului Testament. Aceasta este tema versetelor 5.11–6.1‑3. Exista pericolul ca, din cauza stării lor joase, unii dintre ei să renunţe la mărturisirea creştină şi să se întoarcă la iudaism. Acest pericol este prezentat în capitolul 6.4‑8. La finalul acestei părţi (6.9‑20), apostolul îşi exprimă încrederea şi nădejdea cu privire la aceia cărora le scrie.

Piedici în calea înţelegerii spirituale—Evrei 5.11–6.3 

Versetele 11‑13. Starea celor cărora le scrie apostolul nu se caracteriza doar prin faptul că erau neştiutori sau tineri în credinţă – aceste două lucruri nu împiedică pe cineva să înţeleagă învăţătura Scripturii. Dificultatea reală era că ei deveniseră „greoi la auzire“. Creşterea lor spirituală se oprise. La acel moment ei trebuia să fie învăţători. Dar, vai! Ei aveau nevoie să fie învăţaţi din nou adevărurile elementare ale oracolelor lui Dumnezeu.

Starea lor era de aşa natură, că aveau nevoie să fie hrăniţi cu lapte, în loc de hrană tare. Apostolul nu‑i dispreţuieşte deloc pe cei care se hrănesc cu lapte; însă el le spune că, dacă laptele este hrana lor potrivită, acest lucru este o probă clară că starea de creştere spirituală a unui astfel de suflet este la nivel de prunc, având nevoie să fie întemeiat în dreptatea lui Dumnezeu.

Versetul 14. Hrana tare – adevărul deplin al creştinismului în care apostolul doreşte să ne conducă – aparţine creştinilor maturi, acelora care sunt întemeiaţi în poziţia în care dreptatea lui Dumnezeu i‑a aşezat, în starea de fii înaintea Lui. Aceştia nu sunt greoi la auzire, ci au simţurile exersate să distingă binele şi răul.

Capitolul 6. Versetele 1‑3.  Apostolul continuă să prezinte acele lucruri care împiedică creşterea spirituală. Credincioşii din Corint erau împiedicaţi de înţelepciunea şi de filozofia omenească (1 Corinteni 1‑3). Evreii credincioşi erau împiedicaţi de religia lor tradiţională. Cineva a spus pe drept cu privire la acest subiect: „Nu există o piedică mai mare în calea progresului spiritual decât ataşamentul faţă de o veche formă de religie care, fiind tradiţională, nu este credinţa simplă şi personală în adevăr, ci constă doar într‑o serie de reguli şi, în consecinţă, nu poate fi decât carnală şi pământească“ (J.N.D.).

Cum stăteau atunci lucrurile cu aceşti credincioşi dintre evrei, la fel stau şi în creştinătatea de astăzi. Nicăieri nu există mai mult întuneric şi mai mare ignoranţă cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu decât în mijlocul acelora care sunt alipiţi de tradiţii şi de ritualuri religioase. Ocupându‑se doar cu forme şi orbiţi de o religie sentimentală care stârneşte emoţiile şi slujeşte minţii naturale, oamenii sunt împiedicaţi să ajungă la evanghelia harului lui Dumnezeu aşa cum este ea prezentată în Cuvântul Său.

Pentru a‑i scăpa de acest pericol, apostolul îi îndeamnă, „De aceea, lăsând cuvântul începutului lui Hristos, să mergem spre maturitate“. El face referire la câteva adevăruri fundamentale cunoscute în iudaism înainte de momentul crucii, însă caracteristice stării de prunci. În contrast cu acestea, apostolul le prezintă adevărul deplin cu privire la Persoana şi lucrarea lui Hristos, aşa cum este el revelat în creştinism, adevăr pe care‑l numeşte maturitate sau desăvârşire. Alipindu‑se de acele adevăruri care erau specifice timpului de dinainte de venirea lui Hristos, ei încetaseră să mai crească spiritual în această revelaţie deplină a lui Hristos, pe care o aduce creştinismul.

Pocăinţa de faptele moarte, credinţa în Dumnezeu, învăţătura despre spălări, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata eternă au fost cunoscute înainte de întruparea lui Hristos. Credinţa pe care apostolul le‑a enumerat‑o între aceste adevăruri deja cunoscute este credinţa în Dumnezeu, nu credinţa personală în Domnul nostru Isus Hristos. Spălările se referă la curăţirile iudaice, nu la botezul creştin. Punerea mâinilor se referă la felul prin care israeliţii se identificau pe ei înşişi cu jertfa pe care o aduceau. Învierea este „a morţilor“, nu „dintre morţi“, ca în creştinism. Marta credea şi ea în învierea morţilor; dificultatea ei era să creadă această revelaţie specific creştină, că cineva ar putea învia dintre cei morţi, în timp ce ceilalţi erau lăsaţi în moarte.

Apostolul nu ne cere să tăgăduim adevărurile Vechiului Testament, ci să părăsim acea lumină parţială pentru a merge la lumina deplină a creştinismului, care este desăvârşirea. Vom face aceasta, spune el, dacă ne va îngădui Dumnezeu. Întoarcerea la acele lucruri ar fi însemnat ca ei să pună din nou „o temelie“; nu „temelia“, ca şi cum aceasta ar fi fost temelia creştinismului, ci mai degrabă „o temelie“ cu privire la lucruri iudaice.

Pericolul apostaziei—Evrei 6.4‑8 

Versetele 4‑6. Căutând să rezolve dificultăţile ocazionate de starea lor spirituală, apostolul îi atenţionează pe aceşti credincioşi cu privire la pericolul serios la care se expuneau. Faptul că unii dintre ei rămâneau alipiţi de formele şi ceremoniile iudaice putea fi o dovadă că aceştia, chiar dacă au fost luminaţi prin adevărurile creştinismului şi au gustat privilegiile acestuia, au renunţat totuşi la noua mărturisire pe care au făcut‑o întorcându‑se la iudaism. Pentru unii ca aceştia nu mai era nicio posibilitate de recuperare. Această „cădere“ de care vorbeşte apostolul nu este căderea în păcat a unui credincios adevărat, ci apostazia unuia care a fost doar un mărturisitor.

Pasajul vorbeşte de luminare, nu de naşterea din nou sau de viaţa veşnică. Cele prezentate aici sunt privilegii creştine exterioare: prezenţa Duhului, preţul pe care îl are Cuvântul lui Dumnezeu şi manifestările unor lucrări de putere. Ele pot fi simţite şi cunoscute de cei aduşi în mijlocul creştinilor, chiar dacă aceştia nu au viaţă spirituală. Ei au luat parte într‑un fel exterior la privilegiile din sfera creştină, după care au renunţat la mărturisirea lor şi s‑au întors la iudaism. Acţionând aşa, ei s‑au întors la acel sistem care a sfârşit prin crucificarea lui Mesia. Atitudinea lor era echivalentă cu răstignirea din nou, de către ei, a Fiului lui Dumnezeu, dându‑L batjocurii, deoarece, prin acţiunea lor, practic ei au declarat deschis că „au încercat“ pe Hristos şi creştinismul, însă s‑au întors la iudaismul pe care‑l părăsiseră, pentru că l‑au găsit mai bun.

Toate dificultăţile acestui pasaj dispar atunci când înţelegem clar că apostolul nu vorbeşte de deţinerea vieţii divine sau de o lucrare divină în suflet, ci doar de gustarea privilegiilor exterioare ale sferei creştine.

Versetele 7 şi 8. Exemplul folosit de apostol face şi mai clară semnificaţia spuselor sale. Plantele folositoare şi spinii au parte deopotrivă de ploaia binecuvântată care vine din cer, însă plantele aduc roadă folositoare, în timp ce spinii sfârşesc prin a fi arşi.

Mângâiere şi încurajare—Evrei 6.9‑20 

Versetele 9‑12. Având de‑a face cu dificultatea cauzată de starea lor slabă, după ce i‑a atenţionat despre pericolul apostaziei, apostolul îi încurajează pe aceşti credincioşi, exprimându‑şi încrederea şi speranţa cu privire la starea lor. Deşi i‑a atenţionat cu privire la acea „cădere“ capitală, apostolul arată totuşi destul de clar că aceasta nu li se aplică lor. Din contră, cu privire la ei el este încredinţat de lucruri mai bune care însoţesc mântuirea. Astfel, el dovedeşte foarte limpede că privilegiile exterioare ale cercului creştin, despre care le‑a vorbit în versetele 4‑8, pot fi cunoscute într‑o oarecare măsură şi de aceia care nu sunt mântuiţi.

Lucrurile care însoţesc mântuirea sunt acelea care demonstrează existenţa vieţii divine în suflet. Ele sunt: dragostea, speranţa şi credinţa. Faptul că ei posedau dragostea a fost dovedit prin slujirea pe care ei au exercitat‑o continuu pentru cei din poporul Domnului. Dumnezeu nu va uita slujirea a cărei motivaţie este dragostea faţă de Hristos. Răsplata deplină a unei astfel de slujiri este într‑o zi viitoare. Acest lucru îl face pe apostol să vorbească despre „speranţă“. El doreşte ca aceşti credincioşi să urmărească stăruitor lucrarea lor în dragoste, în deplina siguranţă a speranţei care privea spre odihnă şi spre timpul când vor fi răsplătiţi pentru toată truda lor.

Apostolul nu vrea să spună că motivul slujirii lor trebuia să fie răsplata viitoare. El precizează foarte clar că acesta trebuie să fie dragostea „pentru Numele Său“. Dar răsplata le este pusă înainte ca o încurajare în faţa dificultăţilor întâlnite pe cale. Pentru a continua până la sfârşit este nevoie de credinţă şi de răbdare. De aceea suntem îndemnaţi să urmăm exemplul oamenilor lui Dumnezeu care, prin credinţă şi răbdare, au moştenit făgăduinţele. Credinţa pe care aceştia au posedat‑o i‑a făcut să privească la binecuvântările viitoare şi astfel ei au putut să îndure cu răbdare încercările pustiei.

Versetele 13‑15. Credinţa are nevoie de o autoritate absolută pe care să se sprijine. Apostolul îi conduce înapoi la istoria patriarhului Avraam, pe care ei o cunoşteau foarte bine, ca să le arate terenul solid pe care lucrează credinţa, anume Cuvântul lui Dumnezeu. În cazul lui Avraam, cuvântul exprimat a fost întărit printr‑un jurământ. Dumnezeu Şi‑a dat cuvântul Său, ca să spunem aşa, faţă de Avraam, că‑l va conduce pe acesta la binecuvântare. Rezultatul acestui angajament al lui Dumnezeu a fost că Avraam a putut să îndure cu răbdare toate privaţiunile unei călătorii prin pustie.

Versetele 16‑18. Există deci o dublă garanţie din partea lui Dumnezeu: cuvântul Său şi jurământul Său, iar această garanţie nu a fost oferită doar lui Avraam. Aceste principii pe baza cărora Dumnezeu a lucrat faţă de patriarhii din vechime se aplică şi astăzi copiilor credinţei, pentru ca noi „să avem o încurajare puternică“. Dumnezeu, în bunăvoinţa harului Său, pentru a‑i convinge pe moştenitorii promisiunii de caracterul neschimbător al făgăduinţei Cuvântului Său, a întărit această promisiune cu un jurământ, aşa cum fac şi oamenii între ei. Fiindcă nu putea jura pe unul mai mare, El a jurat pe Sine Însuşi. Astfel, pe temeiul a două lucruri neschimbătoare, cuvântul Său şi jurământul Său, în care era imposibil ca Dumnezeu să mintă, El oferă o puternică încurajare pentru aceia care au alergat la Hristos ca la singurul refugiu care îi poate scăpa de judecată, întemeindu‑se astfel pe nădejdea ce le‑a fost pusă înainte, fără să se întoarcă din pricina dificultăţilor întâlnite pe cale. Este o aluzie făcută la cetăţile de scăpare pentru ucigaşi. Iudeii L‑au ucis pe propriul lor Mesia şi au adus astfel judecata asupra lor. Rămăşita credincioasă, separându‑se de naţiunea vinovată, a fugit la adăpostul Hristosului viu care este acum în glorie.

Versetele 19 şi 20. Credinciosul care aleargă la Hristos are o nădejde sigură şi tare, deoarece Isus, Marele nostru Preot, a intrat în cer, dincolo de perdeaua dinăuntru. Hristos S‑a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi ca Înainte‑mergător şi ca Mare Preot. Poziţia de Înainte‑mergător implică faptul că sunt unii care Îl vor urma. Noi nu avem doar Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi pe Isus, o Persoană vie în glorie, ca o mărturie veşnică a gloriei spre care mergem şi ca o garanţie că vom ajunge în mod sigur acolo. Până vom ajunge în odihna cerească, Hristos este Marele nostru Preot pentru a ne susţine pe cale. Apostolul pune din nou înaintea sufletelor Cuvântul lui Dumnezeu şi pe Hristosul cel viu, aşa cum a făcut şi în capitolul 4. În acest loc ne este prezentat, pe de o parte, Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind temelia solidă a credinţei noastre, iar pe de altă parte, Hristosul cel viu ca ancoră a sufletelor noastre, ca Cel care ne leagă cu cerul şi ne ţine sufletele în pace în mijlocul furtunilor vieţii.

Noua rânduială a preoţiei—Evrei 7 

După ce a spus un cuvânt de atenţionare însoţit de o încurajare, făcând o paranteză de la capitolul 5.11 până la sfârşitul capitolului 6, apostolul reia tema principală a capitolului 5. În acel capitol el adusese înaintea noastră demnitatea preoţiei lui Hristos, reamintindu‑ne că, după înviere, Hristos este numit Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. În capitolul 7 apostolul începe să ne prezinte caracterul înalt al acestui fel de preoţie, înfăţişându‑ne superioritatea preoţiei lui Melhisedec comparativ cu preoţia lui Aaron.

Este foarte important să facem distincţie între rânduiala preoţiei şi exercitarea funcţiilor preoţeşti. Când este vorba de rânduială sau de rang al preoţiei, imaginea potrivită pentru preoţia lui Hristos este cea a lui Melhisedec. Când este vorba de exercitarea lucrărilor Lui ca preot pentru creştini, Aaron este imaginea care prefigurează într‑un mod predominant lucrarea lui Hristos. Preoţia lui Aaron a fost cea care a introdus jertfele, mijlocirea şi uneltele sanctuarului, despre care nu se menţionează nimic în legătură cu Melhisedec. Prin acestea ni se arată totodată că o singură persoană nu poate fi de ajuns ca să prezinte, nici măcar în imagine, gloriile lui Hristos.

Versetele 1 şi 2. Apostolul se referă la acel episod memorabil din istoria lui Avraam când, pentru un scurt timp, patriarhul s‑a întâlnit cu Melhisedec, care era o persoană mai mare decât el. Acest personaj este în mod intenţionat înconjurat de mister, pentru ca, fiind în unele privinţe „asemănat Fiului lui Dumnezeu“, să poată prefigura în mod potrivit pe Marele nostru Preot, care este Fiul lui Dumnezeu. Pasajul din Geneza 14.17‑24, în care este descrisă scena, este o imagine a Mileniului. După biruinţa asupra împăraţilor, care luaseră captiv poporul lui Dumnezeu, Melhisedec vine în întâmpinarea lui Avraam. Numele lui şi al ţării din care venea semnifică faptul că era împărat al dreptăţii şi împărat al păcii. Mai mult, el era „preot al Dumnezeului celui Preaînalt“, Dumnezeul care, prin biruinţa asupra împăraţilor, a arătat că poate elibera poporul de duşmani şi poate învinge orice putere care li s‑ar fi împotrivit.

Ca poziţie, Melhisedec era împărat. Domnia lui era marcată de dreptate şi de pace, iar în exercitarea preoţiei el a stat între Avraam şi Dumnezeu. Ca reprezentant al lui Dumnezeu înaintea omului, l‑a binecuvântat pe Avraam din partea lui Dumnezeu; ca reprezentant al omului înaintea lui Dumnezeu, L‑a binecuvântat pe Dumnezeul cel Preaînalt din partea lui Avraam. El a adus binecuvântarea de la Dumnezeu la om şi a condus lauda omului către Dumnezeu.

În acelaşi fel, în zilele viitoare ale Mileniului, Dumnezeu va fi cunoscut ca Dumnezeul cel Preaînalt, care va elibera poporul Său pământesc şi va judeca orice putere ostilă. În acel timp, Hristos va străluci ca Împărat şi Preot. Aşa cum ni se spune în mod direct prin profet: „El va purta gloria şi va şedea şi va împărăţi pe tronul Său; şi va fi preot pe tronul Său; şi sfatul de pace va fi între ei doi“ (Zaharia 6.13). El va fi adevăratul Împărat al dreptăţii, Împărat al păcii şi Preot al Dumnezeului celui Preaînalt.

Versetul 3. Mai mult, Melhisedec este prezentat în mod intenţionat în acel fel misterios, acest lucru fiind evidenţiat şi de faptul că nu se spune nimic despre descendenţa, naşterea sau moartea lui. Despre el ni se spune doar că este „fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii“. El intră în scenă fără să ni se prezinte vreun detaliu despre originea sa şi iese din ea la fel de brusc cum a intrat. Ceea ce ştim în mod sigur despre el este că „rămâne preot pentru totdeauna“, fiind în această privinţă într‑un contrast izbitor cu Aaron.

În toate acestea, el este făcut asemenea Fiului lui Dumnezeu, fiind în consecinţă potrivit să reprezinte demnitatea preoţiei Fiului lui Dumnezeu, care rămâne preot pentru totdeauna.

Versetele 4‑7. Mai departe suntem îndemnaţi să luăm aminte la alte dovezi ale superiorităţii preoţiei lui Melhisedec faţă de cea a lui Aaron. Întâi, acest împărat‑preot este aşa de mare în demnitate, încât chiar Avraam i‑a dat zeciuială. Fiii lui Levi care sunt descendenţi ai lui Avraam, exercitându‑şi preoţia, „iau zeciuieli de la popor“. Dar, deşi ei iau zeciuială, ei înşişi au plătit zeciuială lui Melhisedec prin Avraam tatăl lor.

Mai mult, nu doar că Melhisedec a primit zeciuială de la Avraam, dar l‑a şi binecuvântat pe cel ce avea promisiunile, pe el, căruia i se făgăduise că va fi o binecuvântare şi că în sămânţa lui vor fi binecuvântate toate popoarele. Acum este el însuşi binecuvântat de acest personaj misterios şi fără îndoială că „cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare“.

Versetele 8‑10. În plus, în cazul lui Aaron şi al fiilor săi, zeciuiala au primit‑o oameni muritori, însă nu avem niciun indiciu despre faptul că Melhisedec ar fi murit. Din contră, ni se spune că „are mărturia că trăieşte“.

Astfel, în persoana tatălui lor Avraam, preoţii după rânduiala lui Aaron au dat zeciuială şi au primit binecuvântare, în loc să primească zeciuială şi să dăruiască binecuvântare. Pe lângă acestea, ei, ca oameni muritori, au dat zeciuială unuia care are mărturia că trăieşte. Este foarte clar că rangul preoţiei lui Melhisedec este mult superior celui al lui Aaron.

Versetul 11. Fiindcă preoţia lui Melhisedec este superioară celei a lui Aaron, aceasta dovedeşte în modul cel mai clar imperfecţiunea celei de‑a doua. Ea a fost doar tranzitorie în caracterul ei şi caracterizată de imperfecţiune în efectul ei. Vom vedea pe parcursul epistolei că preoţia aaronică nu a putut oferi o odihnă completă a conştiinţei şi nici apropierea de Dumnezeu. Faptul că acea preoţie era imperfectă este dovedit prin nevoia de a Se ridica un alt Preot după rânduiala lui Melhisedec. Doar Hristos, care este perfect, putea fi acest Preot.

Versetele 12‑14. Însă schimbarea preoţiei făcea necesară şi schimbarea legii, căci este evident că Hristos S‑a ridicat din seminţia lui Iuda, din care, potrivit legii lui Moise, nimeni n‑a fost chemat să fie preot.

Versetele 15‑17. Este foarte clar că, deşi Domnul S‑a ridicat din seminţia lui Iuda, El a fost rânduit preot. Odată ce este preot după modelul lui Melhisedec, El nu este după acea rânduială pământească, care recunoaşte preoţii ca fiind în carne şi de aceea supuşi morţii, acesta fiind şi motivul pentru care s‑a introdus o succesiune preoţească. În contrast direct cu aceasta, preoţia lui Hristos este netransmisibilă şi are o demnitate unică, pentru că este în puterea unei vieţi nepieritoare. Ea se exercită acum în puterea unei vieţi care a trecut dincolo de moarte, din acest motiv ea fiind „pentru eternitate“.

Versetele 18 şi 19. Porunca privitoare la preoţie, ce a fost dată odinioară prin Moise, este astfel înlăturată din pricina slăbiciunii şi inutilităţii ei. Slăbiciunea ei s‑a datorat faptului că preotul, fiind supus morţii, nu putea rămâne pentru totdeauna. Iar inutilitatea ei a constat în faptul că nu l‑a putut prezenta înaintea lui Dumnezeu pe cel ce aducea jertfa, cu o conştiinţă eliberată de frica judecăţii. Legea arăta spre lucruri mai bune, dar în ea însăşi nu a făcut nimic desăvârşit. Odată cu preoţia lui Hristos este introdusă o nădejde mai bună. Ea are în vedere aducerea credinciosului în glorie şi, chiar înainte de a ajunge acolo, ne putem apropia de Dumnezeu prin Marele nostru Preot (comparaţi cu capitolul 10.21,22).

Versetele 20‑22. În continuare ni se dovedeşte superioritatea preoţiei lui Hristos faţă de cea a lui Aaron, prin faptul că, în contrast cu Aaron, aşezarea lui Hristos ca preot a avut loc prin jurământ. Ca să dovedească acest lucru, apostolul citează din nou Psalmul 110.4. Jurământul implică faptul că nu mai poate fi o revocare din funcţie, ori o înlăturare a preoţiei lui Hristos, ca în cazul preoţiei levitice. Jurământul, de asemenea, oferă o siguranţă deplină binecuvântărilor Noului Legământ, care se întemeiază pe Isus şi pe lucrarea Sa.

Versetele 23 şi 24. Sub lege erau rânduiţi ca preoţi oameni care nu puteau să‑şi continue slujba, din pricină că intervenea moartea. Un preot putea, în măsura lui limitată, să aibă milă şi să vină în ajutorul celor în favoarea cărora îşi exercita preoţia, însă intervenea moartea şi se ridica un alt preot căruia îi erau străine întristările acelora de care se apropiase predecesorul său. Cât de diferite sunt lucrurile cu privire la Hristos! El a triumfat peste moarte şi Îşi exercită preoţia Sa care este eternă şi neschimbătoare: „Tu rămâi“ şi „Tu eşti Acelaşi“ (Evrei 1.11,12).

Versetul 25. După ce a arătat superioritatea preoţiei lui Hristos, apostolul face suma binecuvântărilor ce decurg pentru cel credincios din această preoţie. Astfel, ni se prezintă faptul că avem un Mare Preot care trăieşte pururea şi care nu Se schimbă niciodată. Datorită acestui fapt avem garanţia că El poate să ne scape din orice împrejurare a călătoriei noastre prin pustia lumii acesteia, oferindu‑ne totodată posibilitatea să ne apropiem de Dumnezeu chiar în timpul acestei călătorii. El poate să ne scape de orice vrăjmaş, aducându‑ne la Dumnezeu şi mijlocind pentru noi în toate slăbiciunile noastre.

Versetele 26 şi 27. Apostolul încheie această porţiune a epistolei arătându‑ne că „un astfel de Mare Preot“ ni se potrivea[2]. Din Evrei 2.10 învăţăm că un astfel de Mare Preot I Se potrivea lui Dumnezeu; aici învăţăm că „ni se potriveşte nouă“. Pentru că Dumnezeu este de o sfinţenie absolută, nu I Se putea potrivi un alt mare preot în afara lui Hristos, iar nouă, la rândul nostru, pentru că suntem cu totul slabi, nu ne‑ar fi fost de folos un alt mare preot decât Hristos. El ni se potriveşte deoarece posedă o sfinţenie intrinsecă datorită purităţii motivaţiilor Lui – El este fără vină, fără vreun gând rău; deoarece, trecând prin această scenă prin care trecem şi noi, El a fost neîntinat – neatins de corupţia lumii; deoarece este înălţat mai presus de ceruri, deasupra tuturor lucrurilor; deoarece Şi‑a isprăvit lucrarea în ce priveşte păcatele, atunci când S‑a jertfit pe cruce.

Versetul 28. Astfel este consacrat Fiul ca Preot pentru totdeauna prin jurământ şi este prezentat într‑un contrast izbitor faţă de oamenii care, cuprinşi de slăbiciuni, erau chemaţi să facă slujba de preoţi în perioada legii.

Învăţăturile acestui capitol ar putea fi rezumate astfel:

1.Versetele 1‑3 ne prezintă demnitatea preoţiei lui Hristos, care este după rânduiala lui Melhisedec;

2.Versetele 4‑10 ne prezintă măreţia preoţiei lui Hristos, care se distinge prin superioritatea preoţiei lui Melhisedec faţă de cea levitică;

3.Versetul 11 ne prezintă imperfecţiunea preoţiei levitice şi necesitatea ca ea să fie schimbată;

4.Versetele 12‑19 ne prezintă faptul că schimbarea preoţiei face necesară şi o schimbare a legii în legătură cu preoţia pământească;

5.Versetele 20‑22 ne prezintă preoţia lui Hristos, care a fost întărită printr‑un jurământ;

6.Versetele 23 şi 24 ne prezintă preoţia perpetuă şi neschimbătoare a lui Hristos;

7.Versetul 25 ne prezintă competenţa perfectă a lui Hristos pentru a împlini lucrarea de preot;

8.Versetele 26‑28 ne prezintă felul în care Hristos este cu totul potrivit pentru a împlini slujba preoţească.

Noul legământ—Evrei 8 

În capitolul 7 ni s‑a prezentat noua rânduială a preoţiei la care Hristos a fost chemat şi superioritatea acestei preoţii faţă de cea aaronică, implicând totodată punerea deoparte a legii şi a preoţiei levitice.

În acest capitol aflăm că noua preoţie, pe lângă faptul că pune deoparte Legea lui Moise în ce priveşte rânduirea preotului, deschide şi drumul spre noul legământ, fiind bazată pe o nouă jertfă şi exercitată în sanctuarul cel nou pentru o nouă ceată de închinători. Cele două mari teme ale acestui capitol sunt:

1.Marele adevăr că slujba preoţească a lui Hristos este exercitată acum în legătură cu cerul (versetele 1‑5);

2.Faptul că această preoţie implică un nou legământ (versetele 6‑13).

Versetele 1 şi 2. Capitolul se deschide cu un scurt sumar al adevărurilor prezentate deja. Apostolul nu stabileşte doar adevărul că există un Mare Preot în cer, ci arată şi faptul că „noi avem un Mare Preot“. Această Persoană mare şi glorioasă, chemată a fi Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, face o slujbă pentru noi. El este Acela la care putem căuta simpatie în întristările noastre şi ajutor în slăbiciunile noastre. Apostolul ne reaminteşte de demnitatea incomparabilă a Marelui nostru Preot, aducând înaintea noastră locul Lui de putere: „la dreapta tronului“, apropierea Lui faţă de Dumnezeu: „la dreapta tronului Măreţiei“ şi poziţia Lui înălţată: „în ceruri“.

Mai mult, El este un slujitor al sanctuarului, sau al „locurilor sfinte“. Acesta nu este locaşul pământesc, ci „adevăratul cort, pe care l‑a ridicat Domnul, şi nu omul“. Mai târziu în epistolă se va spune că acest sanctuar este cerul însuşi (capitolul 9.24). Menţionarea locaşului sfânt deschide un alt aspect al slujirii preoţeşti a lui Hristos. Acesta nu mai constă în a ne oferi ajutor la timpuri de nevoie sau în a ne susţine în slăbiciunile noastre, ci în a ne conduce în închinare în prezenţa lui Dumnezeu. Slujba pe care o face pentru noi în împrejurările în care noi ne găsim în trecerea prin pustie a fost prezentată în capitolele de la 2 la 7; iar slujirea Lui preoţească care ne conduce în Locul Preasfânt ca închinători este accentuată în capitolele 8‑10.

Versetul 3. Aşa cum o parte importantă a slujbei levitice era să aducă daruri şi jertfe, tot aşa şi Hristos, Marele nostru Preot, are ceva de adus, după cum citim în ultima parte a epistolei: „Prin El deci să‑I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu“ (capitolul 13.15).

Versetele 4 şi 5. Această lucrare preoţească a lui Hristos este exercitată în cer, pentru un popor ceresc. Dacă El ar fi pe pământ, nu ar putea fi preot, pentru că, pe pământ, singura preoţie aprobată de Dumnezeu a fost cea rânduită potrivit legii. Ei slujeau „imaginii şi umbrei celor cereşti“. Acest lucru este subînţeles în îndrumările pe care Dumnezeu i le‑a dat lui Moise, pentru că el a trebuit să facă totul după modelul pe care l‑a văzut pe munte (Exodul 25.40). Prin venirea lui Hristos, „imaginea şi umbra celor cereşti“ şi‑au împlinit scopul. Preoţia omenească exercitată pe pământ, pentru un popor pământesc, cedează locul preoţiei cereşti a lui Hristos, care este exercitată în cer, pentru un popor ceresc.

În mod trist, creştinătatea, pierzându‑şi chemarea cerească, şi‑a ridicat un sistem pământesc de închinare după modelul iudaic, cu preoţi ordinaţi ca o clasă distinctă în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Acest lucru nu este doar o întoarcere la umbrele iudaice şi pierderea esenţei creştinismului, ci este o tăgăduire practică a preoţiei lui Hristos şi uzurparea poziţiei şi slujbei Lui.

Versetele 6‑9. Hristos nu doar că exercită o slujbă mai bună în cer, dar El este şi Mijlocitorul unui legământ mai bun, întemeiat pe promisiuni mai bune. Despre acest nou legământ, apostolul vorbeşte în versetele 6‑13.

Un legământ stabileşte condiţiile pe temeiul cărora doi oameni pot fi în relaţie între ei. Scriptura vorbeşte despre două mari legăminte stabilite între Dumnezeu şi om. Acestea sunt cunoscute ca vechiul legământ şi noul legământ, legământul legii şi legământul harului. Ambele legăminte stabilesc condiţii pe temeiul cărora Dumnezeu Îşi poate binecuvânta poporul pământesc. Marea diferenţă dintre cele două legăminte este că, sub primul, binecuvântarea era condiţionată de ceea ce făcea omul, pe când sub al doilea, binecuvântarea este asigurată prin promisiunea necondiţionată a lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos, ca Mijlocitor, aşază un temei just pentru Dumnezeu, ca El să‑l poată binecuvânta pe credincios, în harul suveran, potrivit cu condiţiile noului legământ.

În cartea Exodul avem prezentarea istorică a felului în care Israel a intrat în legământ cu Dumnezeu, în mod oficial. Iahve Se angajase să binecuvânteze poporul dacă ei vor asculta glasul Lui şi vor păzi legământul Lui. Poporul, de partea lui, s‑a angajat, aşa cum citim: „Şi tot poporul a răspuns împreună şi a zis: «Tot ce a zis Domnul vom face»“ (Exodul 19.5‑8). Mai târziu, acest legământ este reînnoit de popor şi pecetluit cu sânge (Exodul 24.6‑8).

Reiese foarte clar că, sub vechiul legământ, Israel a fost aşezat într‑o relaţie exterioară cu Dumnezeu, pe terenul legii. Dacă ei ţineau legea, viaţa şi binecuvântarea pe pământ le‑ar fi fost oferite; iar dacă ei o călcau, erau blestemaţi. Binecuvântarea depindea în întregime de felul cum omul îşi împlinea responsabilitatea. Aceasta a constituit slăbiciunea primului legământ, căci este clar că omul căzut nu poate păzi legea sfântă a lui Dumnezeu. Astfel a fost căutat un mod pentru introducerea unui alt legământ, al cărui Mijlocitor este Hristos.

Iahve nu i‑a găsit vreo greşeală primului legământ în el însuşi, ci acelora care au fost incapabili să împlinească condiţiile impuse de acest legământ. „Pentru că, găsindu‑le greşeală“[3], El vorbeşte de un nou legământ. În versetele 8‑12, apostolul citează din Septuaginta, din cartea profetului Ieremia 31.31‑34, pentru a ne prezenta condiţiile acestui nou legământ.

Din acest citat învăţăm că noul legământ are în vedere o zi viitoare şi este făcut în mod strict cu Israel, aplicându‑se unui popor pământesc. Totuşi, chiar dacă în literă noul legământ se aplică în mod strict la Israel, spiritul acestui legământ poate fi aplicat la creştini. De aceea, într‑o altă epistolă, apostolul spune despre sine şi despre colaboratorii săi că sunt slujitori ai noului legământ, „nu ai literei, ci ai duhului[4]“ (2 Corinteni 3.6).

Din această cauză nu trebuie să ne aşteptăm să găsim prezentat în noul legământ vreun adevăr sau vreun privilegiu care ar avea un caracter exclusiv creştin, ci mai degrabă binecuvântări care sunt esenţiale pentru tot poporul lui Dumnezeu şi comune tuturor celor răscumpăraţi. Aceste binecuvântări în care Israel, restabilit şi răscumpărat, va intra într‑o zi viitoare sunt savurate anticipat de credincioşii care trăiesc acum în timpul harului.

Noul legământ este în contrast cu cel vechi, cu acel legământ încheiat cu Israel după ce au fost scoşi din ţara Egiptului. În acel timp Dumnezeu a separat naţiunea de lume (Egipt), pentru ca Israel să poată fi în relaţie cu El Însuşi. Însă, aşa cum am văzut, potrivit cu condiţiile impuse de acel legământ, binecuvântarea era condiţionată de împlinirea de către popor a părţii care i se cuvenea. În acest lucru ei au eşuat complet, după cum spune Domnul: „n‑au stăruit în legământul Meu“. În consecinţă au pierdut binecuvântarea, iar Domnului nu I‑a „păsat de ei“. Dacă I‑ar fi păsat de ei, aşa cum erau, neascultători şi idolatri, ar fi însemnat să le aprobe starea rea. De aceea Dumnezeu a refuzat să‑i mai recunoască în relaţie cu Sine Însuşi pe terenul vechiului legământ. Pe acest teren naţiunea este lepădată.

Versetele 10‑12. Totuşi Dumnezeu poate să Se retragă pe terenul harului Său suveran şi să vorbească de încheierea unui nou legământ într‑un timp viitor. Acest nou legământ depinde în întregime de suveranitatea harului lui Dumnezeu şi stabileşte termenii pe temeiul cărora El poate fi în relaţie cu omul, potrivit cu sfinţenia şi cu voia Sa. Prezentând bazele pe care va fi aşezat noul legământ, Dumnezeu spune din nou şi din nou: „Eu voi“ – „Eu voi face un nou legământ“; „Eu voi pune legile Mele în mintea lor“; „Eu voi fi Dumnezeul lor“; „Eu Mă voi îndura“; „Nu Îmi voi mai aminti de păcatele lor“. Reiese foarte clar că binecuvântările noului legământ depind nu de faptele şi de voinţa omului, ci de voinţa suverană a lui Dumnezeu. Esenţa noului legământ este că Domnul Se angajează să‑l împlinească în totalitate.

Ieremia ne spune că binecuvântările noului legământ sunt:

1.O lucrare a lui Dumnezeu în inima poporului Său, prin care minţile lor vor fi înnoite, iar afecţiunile lor angrenate în mod activ în această lucrare, astfel încât legile lui Dumnezeu vor fi scrise în inimile lor, în contrast cu felul în care au fost scrise pe table de piatră.

2.Aceia asupra cărora se va exercita o astfel de lucrare vor fi un popor în relaţie cu Dumnezeu. Credincioşii din vremea de acum au parte de spiritul acestei relaţii, aşa cum citim în Evanghelia după Ioan: „Dar tuturor celor care L‑au primit, le‑a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele Lui, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1.12,13).

3.Cunoaşterea conştientă a Domnului, astfel încât nu va mai fi nevoie să se înveţe unul pe celălalt să‑L cunoască pe Domnul, pentru că toţi Îl vor cunoaşte. Pe cât este de real faptul că noi Îl cunoaştem pe Domnul, noi fiind adevăratul Lui popor din acest timp, tot atât de reală este şi nevoia de a cunoaşte mai mult despre Domnul, în sensul acesta având nevoie de învăţătură!

4.Va fi manifestată îndurarea Domnului prin care problema păcatelor lor va fi rezolvată, în aşa fel încât Domnul va putea să spună: „Nu‑Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor“. Această mare binecuvântare este deja partea fiecărui credincios din timpul de acum.

Versetul 13. Acestea sunt condiţiile şi binecuvântările noului legământ. Existând o nouă preoţie prin care ne apropiem de Dumnezeu, trebuie să existe în mod necesar şi un nou legământ, altfel ea nu ar fi de niciun folos. Sub primul legământ, apropierea noastră de Dumnezeu depindea de îndeplinirea condiţiilor pe care el le impunea, însă acest lucru fiindu‑ne imposibil din cauza stării noastre falimentare, nu puteam ajunge niciodată la Dumnezeu. Sub noul legământ suntem aduşi în relaţie cu Dumnezeu doar pe temeiul a ceea ce a făcut El în harul Său suveran.

Legământul este nou în sensul că el este complet diferit de cel vechi; nu este un legământ înnoit, bazat pe aceleaşi reguli ca cel vechi. Fiind nou, îl face pe cel vechi să expire, iar acela, învechindu‑se şi îmbătrânind, este aproape de dispariţie. Este zadarnic deci pentru iudei şi pentru creştinătate să se întoarcă la ceea ce omul nu a putut ţine, lucruri pe care Dumnezeu le‑a pus deoparte prin cruce, prin distrugerea Ierusalimului şi a templului.

Noua jertfă şi noul cort—Evrei 9 

Apostolul ne‑a prezentat deja o nouă preoţie, cea a lui Hristos (capitolul 7), aceasta implicând binecuvântările unui nou legământ (capitolul 8). În capitolul 9 ne va prezenta o nouă jertfă, cea a lui Hristos, în infinita ei valoare, şi un nou sanctuar la care avem acces prin jertfa Lui.

Sanctuarul pământesc şi jertfele lui—Evrei 9.1‑7 

Versetele 1‑5. Apostolul se referă mai întâi la cortul din vechime, nu pentru a vorbi în detaliu despre felul în care a fost dotat în vederea slujbelor (cercetarea acestor simboluri fiind, fără îndoială, instructivă la locul ei), ci pentru a arăta, prin contrast, superioritatea sanctuarului ceresc.

Despre cortul dintâi învăţăm că, deşi avea rânduieli pentru slujba divină, era în esenţă „din lume“. Prin frumuseţea sa, prin ritualul lui elaborat şi prin ceremoniile lui impresionante, acesta făcea apel în mod special la omul firesc şi de aceea era cu totul potrivit pentru această lume. În plus, apostolul pune mare accent pe cele două părţi ale cortului separate de perdea, Locul Sfânt şi Locul Preasfânt.

Versetele 6 şi 7. După ce s‑a referit la forma cortului şi la ceea ce conţinea el, apostolul ajunge cu prezentarea sa la preoţi, la jertfele care erau în legătură cu cortul şi la popor. În acel cort, cei care făceau slujba către Dumnezeu erau preoţii, nu poporul. Mai mult, în a doua parte a cortului putea intra doar marele preot, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aducea pentru sine şi pentru greşelile poporului.

În primele şapte versete avem descrierea a ceea ce apostolul va numi la sfârşitul cărţii „tabără“ (Evrei 13.13). Tabăra era formată dintr‑un popor strâns în jurul unui cort frumos care, prin felul în care era alcătuit făcea apel la simţurile naturale. Prima parte era separată printr‑o perdea de cea de‑a doua, Sfânta de Sfânta Sfintelor, în acestea putând intra numai preoţii, ei constituind o categorie aparte, care slujeau în favoarea poporului.

Semnificaţia cortului şi a slujbelor—Evrei 9.8‑10 

Versetele 8‑10. Ce ar trebui deci să învăţăm privind la cort şi la slujbele lui? Nu trebuie să căutăm răspunsul lăsându‑ne în voia propriei imaginaţii, ci ni se spune clar că Duhul Sfânt are lămurirea cu privire la semnificaţia reală a acestor simboluri, iar El ne învaţă trei lucruri:

1.Slujbele care se făceau în cort ne arătă limpede că, sub lege, drumul pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu nu fusese încă deschis.

2.Drumul spre Sfânta Sfintelor nu era încă deschis, iar prin aceasta se dovedea clar nedesăvârşirea jertfelor. Ele nu puteau să desăvârşească, în conştiinţă, pe cei ce le aduceau.

3.Aceste lucruri, la timpul lor, au fost doar o imagine a lucrurilor viitoare, iar imaginile, oricât de bune ar fi, nu‑L pot satisface niciodată pe Dumnezeu şi nici nu pot rezolva nevoia omului. Într‑un astfel de sistem, Dumnezeu rămânea înăuntru, iar omul rămânea afară. Sistemul iudaic nu poate nici să ne deschidă cerul, nici să ne aducă într‑o stare potrivită pentru a intra în el.

În mod trist, creştinătatea, ignorând învăţătura Duhului Sfânt, în loc de a vedea în cort doar o imagine, l‑a folosit ca un model pentru slujba sa religioasă. Făcând aşa, ea a pierdut „lucrurile bune“ spre care arătau aceste imagini. Astfel, marea masă a creştinătăţii a ridicat construcţii somptuoase, şi‑a separat clădirile socotindu‑le mai sfinte decât celelalte şi a instituit din nou o clasă preoţească, distinctă de laici, prima clasă împlinind slujbe religioase pentru a doua. Aşa a fost preluat un sistem după modelul taberei iudaice, sistem care ţinea poporul departe de Dumnezeu şi care nu putea desăvârşi niciodată conştiinţa.

Este bine să ne reamintim că o conştiinţă „făcută desăvârşită“ sau „curăţită“, despre care apostolul vorbeşte în capitolele 9 şi 10, este altceva decât o „conştiinţă bună“ despre care apostolul vorbeşte în altă parte. Conştiinţa desăvârşită, cea „o dată curăţită“, nu mai devine niciodată „conştiinţă de păcate“[5] (capitolul 10.2). Conştiinţa desăvârşită presupune ca odinioară să fi fost o conştiinţă frământată cu privire la păcatele care apăsau asupra ei, dar ca această stare să fi fost rezolvată prin cunoaşterea faptului că cel credincios este curăţit de toate păcatele prin sângele preţios al lui Hristos şi că n‑o să mai ajungă niciodată sub judecată. Conştiinţa bună, este aceea care se fereşte de tot ceea ce cunoaşte a fi rău, în umblare şi în viaţa practică.

Noua jertfă—Evrei 9.11‑23 

Versetul 11. Odată cu venirea lui Hristos, totul este schimbat. Deodată avem un nou Mare Preot, un cort mai mare şi mai desăvârşit şi o nouă jertfă. Aaron a fost mare preot cu privire la lucrurile lumii prezente; Hristos ne este „Mare Preot al bunurilor viitoare“. Într‑adevăr, jertfa lui Hristos asigură şi binecuvântări prezente pentru cel credincios, însă „bunurile“ cu privire la care Hristos este Mare Preot sunt încă viitoare. Duhul lui Dumnezeu are din nou deci în vedere sfârşitul călătoriei noastre prin pustie. În Evrei 2.10 am învăţat că Hristos aduce mulţi fii la glorie; în capitolul 2.5 citim despre „lumea viitoare“; în capitolul 4.9 ni s‑a spus despre odihna care dăinuie; în capitolul 6.5 am găsit din nou expresia „veacul viitor“. Hristos este Marele nostru Preot care ne susţine prin pustie pentru a ne introduce, la sfârşitul călătoriei noastre, în „lucrurile bune“ pe care ni le‑a pregătit.

Preoţia aaronică fiind pusă deoparte prin instituirea preoţiei lui Hristos, odată cu ea a fost înlăturat şi cortul pământesc, făcând loc „cortului mai mare şi mai desăvârşit“. Cortul pământesc a fost făcut de mâini şi a fost din creaţia aceasta; cortul desăvârşit este cerul însuşi (versetul 20).

Versetul 12. La rândul lor, jertfele levitice sunt înlăturate prin jertfa măreaţă a lui Hristos, care a intrat prin propriul Său sânge chiar în cer, loc prefigurat odinioară de Sfânta Sfintelor. Mai mult, în contrast cu preoţia aaronică, sub care se intra în acel loc o dată pe an, El a intrat în cer „odată pentru totdeauna“, pentru a‑Şi începe slujba preoţească în favoarea acelora pentru care a obţinut deja o răscumpărare eternă.

Versetele 13 şi 14. Sângele lui Hristos, prin care a fost obţinută o răscumpărare eternă, înlătură sângele taurilor şi al ţapilor. Într‑adevăr, sângele acestor animale a avut un efect sfinţitor, în privinţa curăţirii trupului (vezi Numeri 19.7,8). Însă sângele lui Hristos curăţă conştiinţa. Sângele animalelor oferite de preoţi este complet înlăturat de „sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S‑a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu“. Prin Duhul Sfânt a fost zămislit, prin Duhul Sfânt a umblat într‑un mod perfect şi prin Duhul etern „S‑a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu“, ca Om desăvârşit (vezi Luca 1.35 şi Fapte 10.38). În capitolul 2.9 am văzut că „prin harul lui Dumnezeu“ Domnul Isus a gustat „moartea pentru fiecare“. Din acest loc învăţăm că El S‑a oferit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu. Astfel putem vesti păcătoşilor că Hristos S‑a oferit pe Sine lui Dumnezeu, însă pentru ei.

Pentru cel care crede, efectul acestei jertfe este „curăţirea conştiinţei de faptele moarte“. Astfel, Hristos S‑a oferit pe Sine Însuşi ca jertfă fără pată lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a acceptat jertfa Lui măreaţă, fiind pe deplin satisfăcut cu Hristos şi cu sângele Lui vărsat. Prin aceasta, conştiinţa credinciosului este eliberată de gândul că prin propriile fapte şi‑ar asigura binecuvântarea. Aceste fapte, oricât de bune ar fi în ele însele, sunt doar fapte moarte. Astfel eliberat în conştiinţă, credinciosul devine un adorator al lui Dumnezeu.

Versetul 15. Jertfirea lui Hristos satisface sfinţenia lui Dumnezeu şi nevoia păcătosului, Hristos devenind Mijlocitor al noului legământ, Cel prin care toate binecuvântările noului legământ le sunt asigurate celor chemaţi, pentru ca ei să poată intra în făgăduinţa moştenirii veşnice.

Versetele 16 şi 17. Apostolul arată că, „având loc moartea“, credinciosul primeşte promisiunea moştenirii. Pentru a dovedi necesitatea morţii, el ilustrează, în paranteza pe care o constituie aceste două versete, cu un exemplu luat din relaţiile dintre oameni, faptul că moştenirea este asigurată prin hotărârea celui care a dăruit‑o, hotărâre care intră în vigoare numai după moartea lui.

Versetele 18‑22. Scriitorul continuă să arate marele adevăr că binecuvântarea noului legământ şi noul cort pot fi asigurate doar prin moarte, acest lucru fiind deja prefigurat în primul legământ şi în cortul pământesc. Primul legământ a fost consacrat prin sânge, iar cortul, cu toate vasele lui, a fost stropit cu sânge, aceasta constituind o mărturie clară că, fără vărsare de sânge, nu poate exista vreo binecuvântare pentru om şi nici posibilitatea apropierii lui de Dumnezeu.

Aşa am ajuns la această concluzie capitală, că „fără vărsare de sânge nu este iertare“. Aceasta nu înseamnă doar stropirea cu sânge, ci „vărsare de sânge“ – singura bază dreaptă pe care Dumnezeu poate proclama pe de o parte iertarea oferită tuturor, iar de cealaltă, că toţi cei care cred sunt iertaţi.

Versetul 23. Cortul şi uneltele lui constituiau doar „imaginile celor din ceruri“. Prin curăţirea trupului, oferită prin sângele taurilor şi al ţapilor, era posibilă intrarea în cortul pământesc; dar pentru purificarea lucrurilor cereşti erau necesare jertfe mai bune.

Noul cort—Evrei 9.24‑28 

Scriitorul vorbise de jertfe mai bune, introducând acest subiect prin cuvintele: „Dar Hristos a venit“ (versetul 11). Acum el ne conduce gândurile spre noul cort prin cuvintele: „Pentru că Hristosul nu a intrat în locuri sfinte făcute de mâini, imagini ale celor adevărate, ci chiar în cer“. Acolo, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, S‑a înfăţişat Domnul Isus, ca Marele nostru Preot, ca să‑Şi reprezinte poporul înaintea feţei lui Dumnezeu. Hristos, stând în cer înaintea feţei lui Dumnezeu „pentru noi“, este mărturia eternă că cerul este asigurat şi uşa este larg deschisă pentru cel credincios.

Versetele 25‑28. Mai mult, orice l‑ar fi putut împiedica pe cel credincios să fie în cer a fost rezolvat în mod just şi înlăturat prin eterna eficacitate a jertfei Domnului. Repetarea în fiecare an a jertfelor levitice era o dovadă a incapacităţii lor de a înlătura păcatul. În contrast cu aceste jertfe, Hristos S‑a arătat o singură dată, la sfârşitul veacurilor, ca să înlăture păcatul prin propria Sa jertfă „şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa şi Hristosul, … S‑a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora“. Astfel, printr‑o singură jertfă, a lui Hristos Însuşi, păcatul a fost îndepărtat, păcatele au fost purtate, iar moartea şi judecata au fost îndepărtate pentru credincios.

Rezultatul binecuvântat pentru credincios este că, atunci când Hristos Se va arăta a doua oară, El nu va mai avea de‑a face cu păcatul. Problema păcatului fiind rezolvată la prima Lui venire, a doua venire va fi exclusiv pentru mântuirea poporului Său dintr‑o lume a păcatului şi a puterii vrăjmaşului, pentru a‑i duce în odihna veşnică.

În acest pasaj ni se prezintă trei manifestări ale lui Hristos: prima, care a avut loc la cruce, pentru desfiinţarea păcatului, pentru purtarea păcatelor şi îndepărtarea judecăţii (versetul 26); a doua, manifestarea Lui din prezent, când El este Mare Preot în cer pentru poporul Său; şi a treia, arătarea Lui în viitor în glorie, pentru salvarea finală a poporului Său din pustia lumii acesteia, din mijlocul ispitirilor şi slăbiciunilor.

Noii închinători—Evrei 10 

Capitolul 10 din Epistola către Evrei ne prezintă felul în care credinciosul a fost făcut potrivit pentru cer. Conştiinţa lui este curăţită (versetele 1‑18), aşa că acum el poate să intre în duh în Sfânta Sfintelor (versetele 19‑22), ţinând cu tărie mărturisirea speranţei pe calea lui prin această lume, fără a se clătina sau a se întoarce (versetele 23‑31), înfruntând persecuţiile (versetele 32‑34), rămânând pe cărarea credinţei (versetele 35‑39).

Conştiinţa curăţită—Evrei 10.1‑18 

Versetele 1‑4. În capitolul 9 am învăţat că fiecare credincios are asigurat un loc în cer nu prin ceea ce el a făcut, ci în exclusivitate prin lucrarea lui Hristos şi prin poziţia pe care El o ocupă înaintea feţei lui Dumnezeu. În capitolul 10 învăţăm cum aceeaşi lucrare este aplicată conştiinţei celui credincios, pentru ca el să se poată bucura încă de acum şi, în duh, să intre în acest loc nou. Pentru a ne bucura de casa noastră cerească şi pentru a avea certitudinea unui loc alături de Hristos acolo este necesar să avem conştiinţa curăţită. Primele optsprezece versete ne prezintă în mod clar felul în care este curăţită conştiinţa.

În capitolele 9 şi 10 apostolul vorbeşte de trei ori despre o conştiinţă desăvârşită sau curăţită. În capitolul 9.9 el stabileşte clar adevărul că jertfele iudaice nu‑l pot face desăvârşit, în ce priveşte conştiinţa, pe cel ce le aduce. În capitolul 9.14 citim din nou despre jertfa perfectă a lui Hristos care curăţă conştiinţa de faptele moarte, în aşa fel încât credinciosul este liber să se închine Dumnezeului celui viu. În final, avem şi locul din capitolul 10.2 unde ni se spune că închinătorul care are o conştiinţă curăţită nu mai are conştiinţă de păcate. Cel care are conştiinţă de păcate trăieşte cu teama că într‑o zi Dumnezeu îl va aduce la judecată din pricina păcatelor sale şi, din acest motiv, nu se poate bucura de pacea cu Dumnezeu. A nu mai avea conştiinţă de păcate implică faptul că teama de judecată a fost îndepărtată prin înţelegerea adevărului că Dumnezeu a rezolvat în întregime problema păcatelor celui credincios.

Totuşi, chiar dacă Dumnezeu nu ne va mai aduce niciodată la judecată din pricina păcatelor noastre, ca Tată El poate să ne pedepsească, dacă păcătuim având poziţia de copii ai Săi (capitolul 12.5‑11). O conştiinţă curăţită nu înseamnă că nu mai păcătuim niciodată sau că nu mai avem conştienţa căderii, fie în trecut, fie în prezent, ci aceasta înseamnă că toată teama de judecata viitoare din cauza păcatelor este înlăturată complet. O conştiinţă curăţită nu trebuie confundată cu ceea ce noi numim o conştiinţă bună. Dacă, din lipsă de veghere în umblare, un credincios păcătuieşte, conştiinţa lui va fi tulburată în mod sigur şi doar prin mărturisire faţă de Dumnezeu el îşi va recâştiga o conştiinţă bună. Însă aceasta nu are legătură cu problema iertării veşnice a păcatelor care îi dăruieşte celui credincios o conştiinţă curăţită.

Sub lege era imposibil să ai o conştiinţă „desăvârşită“ sau „curăţită“. Jertfele puteau oferi, cel mult, o uşurare temporară. Pentru orice păcat care intervenea era necesară o nouă jertfă. Dacă jertfele aduse ar fi oferit o conştiinţă curăţită, nu ar mai fi fost nevoie ca ele să fie repetate. Legea arătase, într‑adevăr, că era nevoie de jertfă pentru înlăturarea păcatelor, dar ea era doar o umbră a lucrurilor viitoare, nu realitatea. Sângele taurilor şi al ţapilor nu putea înlătura niciodată păcatele.

Atunci, cum este obţinută o conştiinţă curăţită? Versetele următoare răspund la această întrebare prin trei mari adevăruri pe care le aduc înaintea noastră:

1.Prin voia lui Dumnezeu (versetele 5‑10);

2.Prin lucrarea lui Hristos (versetele 11‑14);

3.Prin mărturia Duhului (versetele 15‑18).

Versetele 5‑7. Voia lui Dumnezeu a fost scrisă în sulul cărţii. Este clar că acesta nu este sulul Scripturii, pentru că referirea făcută la sulul cărţii constituia deja un citat în Psalmul 40, loc care este la rândul lui citat aici. Aceasta pare mai degrabă a fi o referire figurativă la sfaturile eterne ale lui Dumnezeu. Venind în lume, Domnul a spus că a venit să facă voia lui Dumnezeu. Jertfele şi darurile care erau aduse sub lege nu puteau satisface voia lui Dumnezeu. Urma ca Domnului să I se pregătească un trup, pentru ca, potrivit sfaturilor lui Dumnezeu, El să poată împlini această voie.

Versetele 8 şi 9. Ceea ce Domnul a spus când a venit în lume, El spusese deja şi sus în cer. Împlinirea voii lui Dumnezeu necesita punerea deoparte a primului legământ şi înlocuirea lui cu cel de‑al doilea.

Versetul 10. În versetul 10 ni se spune clar care este voia lui Dumnezeu. În acest verset citim: „voie prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna“. În zadar căutăm uşurare sau pace, în ce priveşte conştiinţa, în eforturile noastre, în credinţa noastră, în pocăinţa noastră, în experienţele noastre ori în simţămintele noastre. Aceste versete atât de binecuvântate ne transferă complet privirile de la orice preocupare cu noi înşine la preocuparea cu voia lui Dumnezeu şi cu lucrarea lui Hristos. Dumnezeu ne descoperă secretul binecuvântat al sfaturilor Sale, anume că voia Lui este să ne aibă curăţiţi de orice întinare a păcatului, nu prin ceea ce noi am făcut, facem, sau am putea face, ci în întregime prin lucrarea Altuia, a Domnului Isus Hristos.

Versetele 11‑14. Aceste versete ne prezintă în detaliu lucrarea lui Hristos prin care voia lui Dumnezeu a fost împlinită. Ele se preocupă în întregime cu Hristos şi cu lucrarea Lui. Noi nu avem nicio parte în această lucrare, cu excepţia păcatelor noastre, care au făcut‑o necesară. Trebuie să ne ferim de simţămintele şi de experienţele noastre şi, prin credinţă simplă, să stăm liniştiţi şi să privim mântuirea Domnului.

Versetul 11 ne prezintă jertfele iudaice ca un mijloc în totalitate lipsit de eficacitate. Acest verset acoperă o perioadă de 1500 de ani şi cuprinde întreaga preoţie iudaică, toate acele zile de lucrări neîncetate, cu jertfele nenumărate care erau aduse. În final ni se spune că această vastă paradă a energiei omeneşti, cu râuri de sânge care au curs de la altarele iudeilor, „niciodată nu poate înlătura păcatele“.

Astfel, prin această prezentare concisă este înlăturat tot sistemul iudaic, după care, în contrast cu acesta, apostolul ne prezintă eficacitatea lucrării lui Hristos. „El“, Hristos, în contrast cu toţi preoţii iudeilor, „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate“ – în contrast cu toate jertfele iudaice – „S‑a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu“, în contrast cu preoţii care stăteau numai în picioare, fără să poată sfârşi vreodată lucrarea.

Dacă El S‑a aşezat pentru totdeauna (perpetuu), aceasta reprezintă proba veşnică a faptului că lucrarea Lui este sfârşită. Atât de complet Şi‑a împlinit lucrarea de ispăşire, încât, sub acest aspect, El nu trebuie să Se mai ridice niciodată. Mai mult, din faptul că El S‑a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, cunoaştem că lucrarea Lui este acceptată.

Următoarele două versete ne prezintă rezultatul lucrării lui Hristos, care S‑a aşezat perpetuu, în ce‑i priveşte pe vrăjmaşii Săi, dar şi în ce‑i priveşte pe credincioşi. Pentru vrăjmaşii Lui, aceasta implică judecata; lucrarea Lui fiind lepădată, pentru ei nu mai există nicio altă cale pentru înlăturarea păcatelor. „De acum“ Hristos aşteaptă „până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui“.

În legătură cu cei sfinţiţi, Hristos, înviat şi glorificat, este făcut desăvârşit; şi prin lucrarea Lui i‑a desăvârşit pe cei credincioşi. Deşi aşteptăm încă să primim trupuri glorificate, sufletele noastre au fost deja făcute perfecte şi, înaintea privirilor lui Dumnezeu, sunt curăţite complet de păcate prin lucrarea lui Hristos. Cineva a spus: „Tatăl şi Fiul nu pot face mai mult în privinţa păcatelor noastre decât ceea ce este deja înfăptuit prin jertfa Domnului Isus şi descoperit credinţei noastre în Cuvânt“. Nu doar că Hristos S‑a aşezat pentru totdeauna, dar şi credincioşii sunt sfinţiţi pentru totdeauna. Dacă Hristos S‑a aşezat perpetuu, atunci şi credincioşii sunt desăvârşiţi perpetuu.

Versetele 15‑18. Pasajul anterior ne‑a prezentat voia lui Dumnezeu ca sursă a binecuvântării noastre şi lucrarea lui Hristos ca mijlocul eficace prin care binecuvântarea ne este asigurată. Acum apostolul ne prezintă mărturia Duhului, care ne aduce cu autoritate divină cunoaşterea adevărului, astfel încât ni‑l putem însuşi ca atare. În alt loc din Scriptură citim despre mărturia Duhului în noi (Romani 8.16); aici citim despre mărturia Duhului către noi. Mărturia către noi este ceea ce Duhul Sfânt a spus în Scriptură, aşa cum citim: „după ce a spus“ (versetul 15). Apoi urmează citatul din Ieremia 31.34, deja prezentat în capitolul 8, pentru a arăta condiţiile noului legământ. Aici citatul este repetat pentru a dovedi că eficacitatea lucrării lui Hristos este de aşa fel încât Dumnezeu poate spune despre credincioşi că „nicidecum nu‑Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor“. Dumnezeu nu spune doar „nu‑Mi voi aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor“, ci El spune: „nu‑Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor“. Simpla stabilire a adevărului că El nu Îşi va aminti de păcatele noastre poate implica faptul că El le‑a trecut cu vederea. Dar, când Dumnezeu spune că El nu‑Şi va mai aminti nicidecum, aceasta implică faptul că a fost o amintire a lor, că ele au fost mărturisite, că au fost purtate şi judecate. Astfel problema păcatelor a fost rezolvată şi Dumnezeu poate, pe un temei drept, să spună că nu‑Şi mai aduce aminte de ele.

Noii închinători—Evrei 10.19‑22 

Versetele 19‑22. Adevărul binecuvântat cu privire la o conştiinţă curăţită deschide calea spre închinare. După ce apostolul a vorbit despre noua jertfă şi despre noul sanctuar, acum el prezintă noii închinători. În contrast cu iudaismul în care închinătorul nu avea acces în Locul Preasfânt, în creştinătate avem „îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus“. Au fost create toate condiţiile şi a fost îndepărtată orice piedică din calea noastră pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. Problema păcatelor a fost rezolvată prin sângele lui Isus. Hristos, după ce a luat parte la carne şi a devenit Om, a deschis o cale vie pentru oameni, ca ei să poată intra în Locul Preasfânt. Slăbiciunile noastre sunt rezolvate de către Marele nostru Preot. Nici păcatele pe care le‑am comis, nici trupurile în care ne aflăm şi nici slăbiciunile de care suntem cuprinşi nu ne pot împiedica să intrăm în duh dincolo de perdea, chiar în cer.

Apostolul ne îndeamnă să ne apropiem de Dumnezeu cu inimi curăţite, în deplină siguranţă a credinţei, fiind eliberaţi de orice sentiment al unei conştiinţe care ne‑ar condamna şi cu trupurile separate de orice întinare practică.

În acest punct am face bine dacă ne‑am opri şi ne‑am întreba: cât de familiară ne este această apropiere, de a intra dincolo de perdea? Într‑adevăr, poate cunoaştem ceva din celălalt îndemn pe care apostolul îl dă în Evrei 4, când el spune: „Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit“. Aceasta este ca şi cum am alerga într‑un loc de refugiu pentru a scăpa de furtunile vieţii; pe când cealaltă apropiere înseamnă să ne întoarcem în propria noastră casă pentru a sta în căldura dragostei binecuvântate. Este o mare diferenţă între un refugiu şi o casă. Un refugiu este un loc în care ne retragem în timpul unei furtuni. Dar o casă este un loc unde sentimentele noastre sunt în largul lor şi în odihnă. Cu toţii Îl cunoaştem pe Hristos ca pe un refugiu la care putem alerga în necazurile noastre, dar cât de puţin Îl cunoaştem ca pe căminul sentimentelor noastre. Hristos este într‑adevăr „un loc de ascuns împotriva vântului şi ca un loc de adăpost împotriva furtunii … ca umbra unei stânci mari pe un pământ însetat“ (Isaia 32.2). Este într‑adevăr o experienţă binecuvântată, ca atunci când trecem prin această lume cu torentele ei distrugătoare, cu sterilitatea şi truda ce o caracterizează, să avem pe Cineva la care să ne adăpostim şi să găsim alinare. Totuşi trebuie să ne amintim că, dacă alergăm la Hristos ca la un adăpost de care avem nevoie în timpul furtunii, când furtuna va înceta vom fi în pericol de a‑L părăsi. Vai! Acest lucru ni se întâmplă prea adesea fiecăruia dintre noi. Alergăm la El când vine furtuna şi Îl neglijăm când împrejurările par liniştite. Însă dacă afecţiunile noastre sunt atrase spre El, acolo unde Se află El, şi, dacă înţelegem că locul Său este şi locul nostru, acesta fiind chiar cerul însuşi, atunci acel loc va deveni locul de care afecţiunile noastre vor fi atrase şi în care îşi vor găsi odihnă, în care putem avea părtăşie cu Isus, în care nicio umbră a morţii nu va putea cădea vreodată, iar toate lacrimile sunt şterse.

Calea şi pericolele ei—Evrei 10.23‑29

Versetele 23‑25. Cu cât vom înţelege şi vom folosi mai mult privilegiul de a pătrunde dincolo de perdea, în prezenţa lui Dumnezeu, cu atât mai bine vom putea face faţă drumului prin pustie şi pericolelor lui. De aceea îndemnul „să ne apropiem“ este urmat de avertismentul „să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei“. Există o speranţă strălucită care ne este pusă înainte, iar Cel care ne‑a dat promisiunea speranţei va fi credincios Cuvântului Său. Însă există pericolul de a renunţa la „mărturisirea“ nădejdii din cauza alipirii de această lume. Numai privind la Cel care este credincios putem sta tari fără să ne clătinăm.

Mai mult, în mijlocul necazurilor, dificultăţilor şi pericolelor avem nevoie să ne susţinem reciproc. Uneori putem avea parte de izolare, însă calea lui Dumnezeu pentru poporul Său este cea a părtăşiei practice. Trebuie să veghem unii asupra altora şi să nu părăsim strângerea noastră laolaltă. Încrederea deşartă pe care carnea o are în ea însăşi poate conduce la dispreţul faţă de ajutorul pe care cineva ar dori să ni‑l ofere; însă înţelegerea nimicniciei noastre ne va conduce nu doar să privim mai întâi şi mai presus de orice la Cel care este credincios, ci şi să preţuim susţinerea din partea fraţilor noştri. Dacă îi preţuim pe fraţii noştri vom fi plini de grijă faţă de ei, căutând să stârnim dragostea şi faptele lor bune, de care noi înşine avem nevoie. Vai, cât de uşor poate fi atrasă carnea pe un drum al egoismului şi al slavei deşarte, rostind în mod deliberat cuvinte care sunt o ofensă la adresa fraţilor şi nu de natură să le stârnească dragostea.

Nimeni nu poate neglija strângerea laolaltă fără să sufere pierdere. A părăsi strângerile sfinţilor este un semn sigur de declin spiritual. Deseori obiceiul de a neglija strângerile laolaltă precedă părăsirea adunării şi întoarcerea în lume sau în sisteme religioase omeneşti. Cu cât „ziua“ – ziua gloriei – se apropie, cu atât dificultăţile vor creşte, fiind mai multă nevoie să căutăm să ne susţinem unul pe celălalt şi să nu neglijăm strângerile laolaltă.

Versetele 26‑31. Apostolul a prezentat pericolul care decurge din abandonarea speranţei noastre, dispreţuindu‑ne unul pe altul şi părăsind strângerea laolaltă. Însă acum el ne atenţionează asupra unui pericol şi mai serios, pericolul apostaziei, care îi pândea pe cei ce mărturiseau creştinismul. Păcatul despre care se vorbeşte aici este apostazia faţă de creştinism. Apostolul nu vorbeşte despre o cădere care ar putea face pe cineva să se întoarcă în lume, la fel ca pe Dima, despre care citim în altă epistolă. Unul ca acesta poate fi recuperat. Apostatul nu doar că renunţă la creştinism, ci îl abandonează pentru a adera la o religie omenească, după ce a mărturisit creştinismul. Practic, el spune: „Am încercat creştinismul, dar socotesc că iudaismul, sau budismul, sau altă religie este mai bună“. Pentru unul ca acesta nu mai este nicio jertfă pentru păcat, decât o aşteptare înfricoşătoare a judecăţii. Unul ca acesta Îl sfidează pe Fiul lui Dumnezeu, dispreţuieşte jertfa lui Hristos şi insultă pe Duhul harului.

Apostatul trebuie lăsat pe mâna lui Dumnezeu. Noi nu suntem în niciun fel chemaţi să‑l pedepsim pe unul ca acesta. Ni se spune clar că răzbunarea este a Domnului. Apostatul va experimenta că „este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu“.

Versetele 32‑34. Mai mult, apostolul ne atenţionează să nu ne descurajăm din cauza suferinţelor, insultelor şi necazurilor. Există chiar pericolul de a da înapoi de la calea credinţei, din cauza batjocurii şi a suferinţelor pe care le atrage asupra noastră mărturisirea creştină. Acei credincioşi începuseră bine. Fiind luminaţi prin adevăr, au ajuns dintr‑o dată în conflict din cauza mărturisirii adevărului. Însă în acest conflict ei au răbdat şi, cu inimă întreagă, s‑au asociat cu cei care au suferit pentru Numele lui Hristos. Au primit cu bucurie răpirea averilor, ştiind că au în cer o avere mai bună şi statornică.

Versetele 35‑39. O astfel de încredere va fi urmată de o răsplată strălucită, însă între timp avem nevoie de răbdare, supunându‑ne voii lui Dumnezeu, în timp ce aşteptăm să primim promisiunea. Timpul aşteptării este scurt, pentru că „Cel care vine va veni şi nu va întârzia“. Până când El vine, calea celui credincios este o cale a credinţei. Acest lucru a fost întotdeauna adevărat; în zilele lui Habacuc a fost la fel de adevărat ca şi astăzi că „cel drept va trăi prin credinţă“.

Dumnezeu nu găseşte nicio plăcere în cineva care dă înapoi. Apostatul dă înapoi spre pierzare; însă despre aceia cărora apostolul le scrie, el poate spune cu încredere: „Noi nu suntem dintre aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului“.

Calea credinţei—Evrei 11 

În capitolul 3, credincioşii au fost numiţi părtaşi ai chemării cereşti. Acest lucru înseamnă că, deşi ne aflăm pe pământ, suntem chemaţi către cer. În capitolul 9 am înţeles că, pentru cel credincios, cerul a fost asigurat, deoarece Hristos a intrat chiar acolo înaintea lui Dumnezeu, pentru noi. În capitolul 10 am văzut că cei credincioşi au fost făcuţi potriviţi pentru cer prin lucrarea lui Hristos, astfel că, încă de acum, de pe pământ, ei pot intra în duh în bucuria cerească dincolo de perdea.

În capitolul 11 ni se prezintă calea pe care cel credincios este chemat să o străbată, în drumul său spre cer, prin pustia acestei lumi. El scoate în evidenţă în mod clar că, de la început până la sfârşit, drumul este unul al credinţei. Întregul capitol este o frumoasă dezvoltare a citatului din profetul Habacuc, de la sfârşitul capitolului precedent: „cel drept va trăi prin credinţă“.

Reamintindu‑ne cine sunt destinatarii epistolei, putem înţelege de ce este nevoie să se dedice un capitol întreg pentru a fi prezentată cu atâta insistenţă „credinţa“, ca marele principiu pe baza căruia trăieşte cel credincios. Aceşti evrei credincioşi puteau avea dificultăţi care ţineau în mod special de acest subiect, de a accepta cu greu calea credinţei, deoarece veneau dintr‑un sistem religios care era întemeiat pe lucruri vizibile. Sistemul iudaic era legat de impozantul templu cu altarele lui şi cu jertfele materiale care se ofereau printr‑un preot care era instituit oficial, exercitându‑şi slujba îmbrăcat în frumoasa lui robă şi conducând acele ceremonii complexe potrivit cu ritualurile care fuseseră prescrise prin lege.

Toate aceste lucruri văzute erau înlăturate de creştinismul în care ei fuseseră introduşi. Aceşti credincioşi trebuia să înveţe că în creştinism nu este nimic pentru vedere, ci totul este pentru credinţă. Mai mult, lucrurile văzute ale religiei iudaice au fost doar umbre ale bunurilor viitoare, în timp ce lucrurile nevăzute ale creştinismului sunt realitatea acestor bunuri. Ei au fost chemaţi să iasă din tabăra iudaică pentru a ajunge la Hristos, care era afară, acolo unde era ocara, iar după ce au ieşit afară, sunt atenţionaţi de apostol să nu „dea înapoi“.

Îndemnurile şi atenţionările apostolului au însemnătate solemnă şi pentru noi astăzi, când creştinătatea a dat aşa de mult înapoi, chiar dacă nu în sensul exact al cuvintelor folosite în Evrei 10.38,39. Creştinătatea a dat înapoi printr‑un proces de imitaţie. Aceasta a copiat sistemul iudaic înălţând din nou temple impozante cu altare vizibile, aşezând preoţi în mod oficial pentru a conduce ceremonii elaborate care fac apel la vederea fizică şi care se potrivesc omului în starea lui naturală, fără să pună deloc problema convertirii. Astfel, creştinătatea, fără a se întoarce la iudaism, a încercat totuşi să îmbine iudaismul şi creştinismul, rezultatul fiind pierderea adevărurilor vitale creştine, adevăruri în care poate intra doar cel credincios. Ea şi‑a pierdut caracterul spiritual, rămânând la lucrurile exterioare ale iudaismului pe care omul natural le poate aprecia.

În acest capitol măreţ lăsăm înapoia noastră umbrele, pentru a pătrunde pe calea credinţei, doar pe ea fiind cunoscute lucrurile reale şi vitale ale lui Dumnezeu. Mai mult, învăţăm faptul că, în toate dispensaţiile, credinţa a fost legătura esenţială dintre om şi Dumnezeu.

În afara primelor trei versete, care sunt introductive, capitolul se împarte în trei părţi principale:

Prima parte, versetele 4‑7, care ne prezintă credinţa ca fiind marele principiu prin care ne apropiem de Dumnezeu.

A doua parte, versetele 8‑22, ne oferă exemple de oameni ai credinţei care şi‑au pus toată încrederea în promisiunea lui Dumnezeu pentru lumea viitoare, acest lucru făcându‑i capabili să umble ca străini şi călători pe acest pământ.

A treia parte, versetele 23‑28, în care credinţa este prezentată ca fiind biruitoare peste puterea diavolului şi a lumii prezente, cu toate atracţiile şi dificultăţile ei.

Introducere—Evrei 11.1‑3 

Versetul 1. Versetele introductive prezintă marile principii ale credinţei. Primul verset cu greu ar putea fi privit ca o definiţie a credinţei, fiind mai degrabă o prezentare a efectelor ei. Acest verset ne spune mai mult ce face credinţa, decât ce este ea. Credinţa este siguranţa lucrurilor sperate. Ea face ca lucrurile spre care noi privim să devină foarte reale pentru sufletele noastre. Ea ne oferă convingere cu privire la lucrurile care nu se văd. Lucrurile nevăzute devin tot atât de reale pentru credincios ca şi lucrurile prezente care se văd, „şi aceasta cu atât mai mult cu cât lucrurile văzute nu fac altceva decât să ne înşele“ (J.N.D.).

Versetul 2. Prin credinţă au primit mărturie cei din vechime. Ei au obţinut o bună mărturie nu prin faptele sau prin vieţile lor, ci prin credinţă. Ei au fost bărbaţi şi femei cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, astfel că vieţile lor au fost presărate cu multe căderi, iar faptele lor au trebuit uneori dezaprobate. Totuşi, în ciuda căderilor, ei au fost marcaţi de credinţa în Dumnezeu, iar după ce ni se prezintă parcursul vieţii lor, la sfârşitul capitolului ni se va reaminti că prin credinţă au obţinut ei o bună mărturie.

Versetul 3. Prin credinţă înţelegem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu. Omul natural, având în inima lui vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, caută în mod intenţionat să‑L excludă pe Dumnezeu din actul creaţiei. El ar fi bucuros să ajungă la concluzia că originea lumii este în materie şi în forţe ale naturii. Rezultatul este că ajunge să bâjbâie în întuneric, fără să obţină nicio siguranţă prin aceste speculaţii. Teoriile care sunt salutate cu plăcere, socotite drept cuvinte ale înţelepciunii de o generaţie, sunt respinse de următoarea generaţie, ca fiind un nonsens inimaginabil. Omul este preocupat doar de lucrurile care se văd. Dumnezeu ne spune foarte clar că lucrurile care se văd nu îşi au originea în lucruri vizibile. Omul intră în mod intenţionat într‑un ocean de speculaţii contradictorii. Însă cel credincios înţelege cu ajutorul credinţei cum a fost creat totul. Noi cunoaştem că originea materiei nu este materia, pentru că lucrurile care se văd sunt făcute din lucruri care nu se văd. Credinţa ştie că tot universul şi‑a căpătat existenţa prin „Cuvântul lui Dumnezeu“.

Astfel, versetele introductive ne‑au prezentat trei principii de seamă ale credinţei: 1. credinţa face ca lucrurile nevăzute să devină reale; 2. credinţa obţine o mărturie bună pentru cei ce o posedă; 3. credinţa ne face să înţelegem lucruri a căror întindere trece dincolo de mintea naturală.

Credinţa ne apropie de Dumnezeu—Evrei 11.4‑7 

După versetele introductive trecem la prima din cele trei diviziuni principale ale capitolului, în care credinţa este văzută ca marele principiu: 1. al apropierii faţă de Dumnezeu, ca în cazul lui Abel; 2. al eliberării de moarte, ca în cazul lui Enoh; 3. al izbăvirii de judecată, ca în cazul lui Noe. Astfel, prin credinţă, cel credincios în mod individual este pus în relaţie cu Dumnezeu.

Versetul 4. În exemplul lui Abel ni se prezintă singurul fel în care un păcătos se poate apropia de Dumnezeu. Abel a înţeles că era păcătos, că Dumnezeu este sfânt şi că El nu poate trece cu vederea păcatele. Cum putea el deci să fie drept înaintea lui Dumnezeu? Prin credinţă el şi‑a luat singurul loc pe care îl poate avea un păcătos aflat sub sentinţa morţii. El s‑a apropiat de Dumnezeu pe principiul morţii unei jertfe fără cusur. Jertfa pe care el a adus‑o lui Dumnezeu era o imagine a Domnului Isus, Mielul lui Dumnezeu. Astfel a obţinut Abel mărturia că era drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui. Dumnezeu nu a mărturisit despre viaţa lui, nici chiar despre credinţa lui, ci despre jertfa pe care credinţa lui a adus‑o. Acesta a rămas şi astăzi singurul fel în care un păcătos poate obţine binecuvântarea. Cel care crede în Isus şi se prezintă înaintea lui Dumnezeu pe temeiul jertfei Lui măreţe obţine mărturia că este drept. Pentru unul ca acesta este valabil cuvântul care spune: „prin El, toţi care cred sunt îndreptăţiţi de toate lucrurile“. În acest fel Abel, care este mort, vorbeşte încă. El încă vorbeşte de calea credinţei prin care un păcătos poate obţine binecuvântarea.

Versetele 5 şi 6. În exemplul lui Enoh avem prezentată o altă mare trăsătură a credinţei: ea oferă eliberare faţă de moarte. Despre Enoh citim că prin credinţă a fost mutat ca să nu vadă moartea. În ciuda lucrurilor văzute şi raţionale şi contrar tuturor experienţelor, el a crezut în posibilitatea de a fi mutat de pe pământ fără să vadă moartea. Doar credinţa poate socoti ca posibil un eveniment care nu mai avusese loc niciodată în istoria omenirii. În acelaşi fel, nici credinciosul de astăzi nu aşteaptă moartea, ci mutarea. Noi aşteptăm un eveniment care nu are corespondent în istoria creştinătăţii. Aşteptăm sunetul trâmbiţei şi vocea Domnului pentru a ne chema la întâlnirea cu El în văzduh. Omul natural priveşte cu groază spre moarte, ca încheiere a existenţei sale pe pământ; doar credinţa poate privi spre mutare, care înseamnă a nu mai trece prin moarte.

În istoria din Geneza nu se spune nimic despre credinţa lui Enoh, însă se spune de două ori că a „umblat cu Dumnezeu“. Se pare că la acest lucru se referă apostolul când spune că „a primit mărturia că I‑a plăcut lui Dumnezeu“. Pe această mărturie s‑a bazat apostolul când argumentează că Enoh trebuie să fi avut credinţă, pentru că „fără credinţă este imposibil să‑I fii plăcut“. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă nu doar că Dumnezeu există, ci şi că El răsplăteşte pe cei care Îl caută cu stăruinţă.

Versetul 7. În istoria lui Noe ni se prezintă credinţa care scapă de judecata lui Dumnezeu. El a fost atenţionat de Dumnezeu cu privire la judecata care venea, atunci când nu se vedea nici cel mai mic semn al judecăţii iminente, căci Dumnezeu l‑a înştiinţat „despre cele nevăzute încă“. În privinţa lucrurilor văzute nu era nimic neobişnuit. Domnul Însuşi ne spune în Evanghelii că oamenii mâncau, beau, se însurau şi se măritau. Totuşi, omul credinţei a crezut atenţionarea lui Dumnezeu şi, cuprins de teamă, s‑a folosit de mijlocul pe care Dumnezeu i l‑a pus la dispoziţie, scăpând astfel de judecata care a venit peste lumea întreagă. Prin atitudinea pe care el şi‑a însuşit‑o prin credinţă, a condamnat lumea care a refuzat să creadă mărturia lui Dumnezeu cu privire la judecata viitoare, devenind astfel, împreună cu toată această mare ceată care i‑a urmat, „moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei“.

Partea credinţei este lumea viitoare—Evrei 11.8‑22 

De la versetul 8 intrăm într‑o altă diviziune a capitolului care ne prezintă credinţa care acceptă planul lui Dumnezeu cu privire la lumea viitoare, făcându‑l astfel capabil pe cel credincios să umble ca străin şi călător în lumea de acum. În această diviziune, care ţine până la versetul 22, sunt menţionaţi pe nume cinci sfinţi din Vechiul Testament: Avraam, Sara, Isaac, Iacov şi Iosif, fiecare având trăsături deosebite care le‑au caracterizat credinţa, însă toţi au privit la acea lume viitoare a gloriei.

Versetul 8. Avraam este principalul martor al credinţei care, alipindu‑se cu tărie de planul lui Dumnezeu, a putut să privească spre o altă lume, iar în cea prezentă să umble ca străin. El a fost chemat să iasă din ţara în care locuia şi să meargă într‑o ţară pe care urma să o primească după aceea. Dacă Dumnezeu cheamă pe cineva afară din lumea prezentă, o face pentru că El are o altă lume mai bună în care vrea să‑l conducă. Să ne amintim că Ştefan şi‑a început cuvântarea înaintea sinedriului spunând: „Dumnezeul gloriei S‑a arătat părintelui nostru Avraam“. Aceasta este o declaraţie minunată, însă declaraţia de la sfârşit este şi mai minunată, pentru că Ştefan, privind ţintă la cer şi văzând pe Isus stând la dreapta lui Dumnezeu, a spus: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu“. Începutul chemării se caracterizează prin faptul că Dumnezeul gloriei Se descoperă unui om de pe pământ; finalul ei este că un Om Se descoperă în gloria lui Dumnezeu în cer. Imediat ce Domnul Isus Şi‑a luat locul în glorie, creştinii au putut vedea clar ceea ce Avraam doar a întrezărit – rezultatul deplin al chemării lui Dumnezeu. Noi, la fel ca Avraam, am fost chemaţi potrivit cu scopul lui Dumnezeu (2 Timotei 1.9); dar pentru noi aceasta înseamnă că am fost chemaţi afară din această lume prezentă, pentru a avea parte cu Hristos în locuinţa gloriei, acolo unde El este, pentru a fi cu El şi asemenea Lui – făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu (Filipeni 3.14; Romani 8.29; 2 Tesaloniceni 2.14).

Mai mult, în exemplul lui Avraam avem nu doar o imagine izbitoare a chemării suverane a lui Dumnezeu, dar şi un strălucit exemplu al răspunsului pe care îl dă credinţa la această chemare. În primul rând, citim despre faptul că „a ieşit, neştiind unde merge“. Să‑ţi laşi ţara, neştiind unde mergi, pare nebunie în ochii omului firesc, un act contrar oricărei raţiuni. Însă chiar în astfel de împrejurări străluceşte credinţa. Pentru credinţa lui Avraam a fost suficient că Dumnezeu îl chemase şi că Dumnezeu ştia unde voia să‑l conducă. Uneori noi am vrea să cunoaştem care vor fi consecinţele ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu; urmarea este că ezităm să înaintăm pe calea credinţei. Prudenţa omenească are grijă să cântărească rezultatele; însă credinţa lasă rezultatele în seama lui Dumnezeu.

Versetul 9În al doilea rând, Avraam nu doar că a ieşit prin credinţă, ci, părăsind vechea scenă, el a umblat prin credinţă înainte de a o obţine pe cea nouă. Astfel, împreună cu Isaac şi cu Iacov, el a avut caracterul de străin şi călător. Pentru el, ţara în care a mers a rămas o ţară străină, iar el însuşi a călătorit prin ea locuind în corturi. Nu este aceasta adevărata poziţie a creştinului şi astăzi? Noi am fost chemaţi afară din lumea din jurul nostru şi nu am ajuns încă în cea nouă spre care mergem. Între timp suntem străini într‑o lume străină şi călători spre o altă lume.

Versetul 10În al treilea rând, Avraam a privit spre cetatea care are temelii, al cărei arhitect şi ziditor este Dumnezeu. Înţelegem deci că acest lucru l‑a susţinut pe el în poziţia de călător într‑o ţară străină: el a privit la binecuvântarea viitoare pe care Dumnezeu a pregătit‑o pentru poporul Său. El a fost înconjurat de cetăţi ale oamenilor, care, atunci ca şi acum, nu aveau temelii trainice şi drepte. Din acest motiv sunt sortite distrugerii. Avraam a privit spre cetatea lui Dumnezeu care, fiind întemeiată pe dreptate, nu va fi clătinată niciodată. Noi ştim din versetul 16 şi, de asemenea, din capitolul 12.22 că aceasta este „cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc“. În acest fel a mers Avraam pe calea credinţei, în lumina lumii viitoare.

Felul credinţei lui Avraam, de a lăsa lumea văzută pentru cea nevăzută, poate părea nebunie în ochii lumii. Însă credinţa priveşte spre cetatea lui Dumnezeu – Ierusalimul ceresc; şi când acea cetate sublimă va apărea înaintea ochilor, cu toată gloria şi binecuvântarea ei – cetate în care nu mai este întristare, nici plânset, nici moarte şi nici noapte – atunci se va vedea câtă dreptate a avut Avraam şi ce înţelept a fost el, ca şi toţi aceia care merg pe urmele paşilor lui, nealipindu‑se de lumea prezentă şi umblând ca străini şi călători spre cetatea lui Dumnezeu.

Versetele 11 şi 12. În exemplul Sarei vedem credinţa care nu doar că priveşte la Dumnezeu în faţa dificultăţilor presante, ci se şi încrede în El atunci când un lucru este imposibil de înfăptuit din punct de vedere natural. Ea nu priveşte la mijloacele obişnuite pentru a obţine un fiu, nu spune nici măcar „cum se poate întâmpla aceasta?“. Încrederea ei era în Dumnezeu, Cel care va îngriji cu credincioşie să‑Şi împlinească propriul Său Cuvânt, pe propria Sa cale. Dumnezeu i‑a onorat încrederea, dăruindu‑i un copil „dincolo de vârsta potrivită“. Astfel Dumnezeu Şi‑a câştigat pentru Sine o mare mulţime de oameni, potrivit scopurilor Sale, dar a făcut aceasta în modul Său propriu: „dintr‑unul singur şi acela aproape mort“. Aşa este adesea în căile lui Dumnezeu: El Îşi duce la îndeplinire planurile Sale prin cele mai slabe vase şi în împrejurări care par fără speranţă. El scoate tărie din slăbiciune, „ce se mănâncă“ din „cel ce mănâncă“, viaţă din moarte şi „o mulţime ca stele cerului“ „dintr‑unul singur şi acela aproape mort“. „Cine se laudă să se laude în Domnul.“

Versetele 13‑16. Suntem învăţaţi în continuare că acei sfinţi nu doar că au trăit prin credinţă, ci şi că „au murit în credinţă“, neprimind totuşi lucrurile promise. După moartea lor, Dumnezeu ne‑a oferit un scump sumar al vieţuirii lor. Din istoria lor cunoaştem că şi ei au gustat de multe ori falimentul, pentru că au fost oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi, iar căderile lor ne sunt relatate pentru atenţionarea noastră. Însă în acest loc nu ne sunt prezentate căderile, ci Dumnezeu ne prezintă tot ceea ce a fost rodul propriului Său har în vieţile lor. Aceste versete sunt epitaful lui Dumnezeu cu privire la patriarhi.

În primul rând, ni se spune că ei au privit dincolo de lucrurile văzute. Ei au văzut „de departe“ lucrurile făgăduite. Ei au fost convinşi de siguranţa gloriei viitoare şi s‑au bucurat de speranţa gloriei.

În al doilea rând, gloria viitoare de care ei s‑au bucurat a produs efecte practice în vieţile lor – ei au mărturisit că erau străini şi călători pe pământ.

În al treilea rând, mărturisind că sunt străini şi călători, au dat o mărturie clară pentru Dumnezeu, „pentru că cei care spun unele ca acestea arată clar că ei caută o patrie“.

În al patrulea rând, ei n‑au ţinut cont de oportunităţile de a se întoarce în lumea pe care o părăsiseră. Aceia care răspund chemării lui Dumnezeu şi se separă de această lume prezentă vor constata că diavolul caută să‑i atragă înapoi oferindu‑le oportunităţi pentru acest lucru. Pofta cărnii, atracţiile lumii, cerinţele legăturilor naturale, anumite obligaţii care ţin de viaţa aceasta vor acţiona în feluri şi momente diferite pentru a ne deschide oportunităţi ca să ne întoarcem. Avraam a declarat limpede că era străin şi călător; Lot însă a declarat limpede, prin conduita lui, că a urmat doar un om, nu pe Dumnezeu, pentru că de trei ori se spune că el a mers cu Avraam. Aşa că, atunci când s‑a ivit ocazia, Lot i‑a dat curs şi s‑a reîntors la cetăţile din câmpie, în timp ce Avraam a mers înainte spre cetatea lui Dumnezeu. Vai, ce mulţi, din zilele lui Lot şi până astăzi, din cauza faptului că nu şi‑au însuşit în mod real făgăduinţa lui Dumnezeu, s‑au folosit de ocazia de a se întoarce de la o cale care este imposibilă din punct de vedere natural şi care este o încercare permanentă pentru carne! Dacă vrem să scăpăm de ocazia de a ne întoarce, atunci să arătăm clar că suntem de partea Domnului. Dacă vrem să arătăm clar acest lucru, atunci să acceptăm în mod complet calea separării de lume, ca străini şi călători. Dacă vrem să fim cu adevărat străini şi călători, atunci să ne ridicăm ochii spre priveliştea vastă de binecuvântări care ne este larg deschisă în lumea cea nouă; să fim încredinţaţi de realitatea gloriei viitoare şi să o primim în inimi cu afecţiune.

În al cincilea rând, refuzând ocazia de a se întoarce în ţara lor, au fost liberi de a se preocupa cu dorinţa „de a avea o patrie mai bună, adică cerească“.

În al şaselea rând, cu privire la omenii caracterizaţi de un astfel de mod de trăire citim: „Dumnezeu nu Se ruşinează de ei, ca să fie numit Dumnezeul lor“. În vieţile lor au existat multe căderi şi multe lucruri de care au trebuit să se ruşineze, însă principiul important care le‑a guvernat vieţile şi a conferit caracterul umblării lor a fost de aşa natură încât Dumnezeu nu S‑a ruşinat să fie numit Dumnezeul lor.

În al şaptelea rând, Dumnezeu le‑a pregătit o cetate, iar în acea cetate tot ce a fost din Dumnezeu în vieţile lor îşi va găsi un răspuns glorios.

Dacă aceste lucruri ne caracterizează şi pe noi în această zi, în ciuda multelor noastre căderi, a slăbiciunilor noastre şi a lipsei de valoare pe care o avem în ochii lumii, nu se va putea spune şi cu privire la noi că Dumnezeu nu Se va ruşina să Se numească Dumnezeul nostru?

Versetele 17‑19. Viaţa lui Avraam ilustrează încă o ipostază a credinţei. Dacă viaţa de credinţă este încercată prin faptul că cel rău ne oferă ocazii pentru a ne întoarce, ea este de asemenea testată spre a‑şi proba valoarea prin încercări trimise de Dumnezeu. Astfel citim că Avraam „a fost încercat“ când i s‑a cerut să‑l aducă pe Isaac ca jertfă, pe singurul lui fiu – chiar pe acela prin care promisiunile trebuiau să fie împlinite. Credinţa lui a răspuns cu fidelitate la test şi el a putut să‑l ofere pe fiul său, socotind că Dumnezeu putea să‑l învie dintre cei morţi.

Versetul 20. Apoi ne este prezentat Isaac ca un exemplu al celui care a umblat în lumina lucrurilor viitoare şi despre el citim că „i‑a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau cu privire la cele viitoare“. Relatarea cu privire la binecuvântările date fiilor lui ne este prezentată în Geneza 27, aşa cum citim în acel capitol trist în care fiecare membru al familiei falimentează, şi unde abia putem descoperi ceva care să ne dovedească că aveau o cât de mică măsură de credinţă. Acolo Isaac este prezentat ca fiind stăpânit de pofta lui, iar felul lui de a lucra este unul potrivit firii. Însă aici, Dumnezeu, care vede dincolo de orice faliment exterior, ne descoperă că, prin credinţă, Isaac i‑a binecuvântat pe fiii săi cu privire la cele viitoare.

Versetul 21. Apoi, între patriarhii care au obţinut o bună mărturie prin credinţă, ne este prezentat Iacov; dar se pare că, în cazul lui, Dumnezeu a menţionat un act al credinţei lui doar atunci când el se afla pe patul morţii. Umblarea lui ca om credincios a fost una nepotrivită, marcată de multe greşeli. El a fost un înşelător al tatălui şi al fratelui său, a fugit de acasă, a fost un hoinar într‑o ţară străină, slujind unui stăpân pe care l‑a trişat şi de care a fost a fost, la rândul său, înşelat, având copii care i‑au adus multă întristare, el însuşi sfârşind inconstanta sa umblare ca străin în Egipt. Totuşi, a fost un credincios adevărat, iar furtunoasa lui viaţă a avut un apus strălucitor. Ridicându‑se prin credinţă deasupra a ceea ce este natural, el îi binecuvântează pe fiii lui Iosif. Potrivit cu ordinea naşterii, cel mai în vârstă ar fi trebuit să aibă cel dintâi loc, dar Iacov, cunoscând prin credinţă că Dumnezeu a rânduit ca cel mai tânăr să ocupe acel loc, şi‑a încrucişat mâinile şi, în ciuda protestelor lui Iosif, a oferit celui mai tânăr binecuvântarea cea mai înaltă.

Versetul 22. În cele din urmă ne este prezentat şi Iosif ca un exemplu al credinţei care priveşte spre viitor, pentru că despre el citim că, înainte de moarte, a menţionat despre plecarea lui Israel din ţara Egiptului. Niciodată vreun om nu avusese o astfel de putere şi nici nu ocupase o poziţie de glorie pământească asemenea celei pe care a avut‑o Iosif în Egipt, însă în ceasul morţii toată gloria acestei lumi a pălit înaintea lui. În loc să privească înapoi la gloriile pe care le‑a avut în Egipt, Iosif a privit înainte la gloriile viitoare ale lui Israel. La acel moment părea un lucru de neconceput ca Israel să părăsească Egiptul. Ei se stabiliseră în Gosen şi citim că „au avut proprietăţi şi au fost roditori şi s‑au înmulţit foarte mult“. Credinţa însă a putut prevedea că peste o sută cincizeci de ani de la acel moment Israel va fi eliberat din Egipt şi că va intra în ţara promisă şi a fost capabilă să dea porunci cu privire la acel eveniment.

Credinţa învinge lumea prezentă—Evrei 11.23‑40 

Prima parte a capitolului ne prezintă credinţa prin care un credincios se apropie de Dumnezeu pe temeiul jertfei şi găseşte eliberare de moarte şi judecată (versetele 4‑7); apoi ne este prezentată credinţa care îl face pe cel credincios să umble prin această lume ca străin şi călător în lumina lumii viitoare (versetele 8‑22); în ultima parte a capitolului, începând cu versetul 23, vedem credinţa care învinge lumea prezentă. În partea anterioară a capitolului, Avraam ne‑a fost prezentat ca marele exemplu al celor care au acel fel de credinţă care apucă încă de acum lucrurile lumii viitoare, ţara cerească şi cetatea care are temelii. În ultima parte a capitolului ne este prezentat Moise ca exemplu al credinciosului care prin credinţă învinge lumea prezentă.

Versetul 23. În legătură cu naşterea lui Moise, ni se reaminteşte de credinţa părinţilor lui care nu numai că au ignorat porunca împăratului, dar şi‑au învins şi propria teamă. Frica de un rău iminent este adesea mai greu de învins chiar decât răul însuşi. Oricât ar părea de ciudat, motivul pentru care ei au acţionat prin credinţă a fost frumuseţea copilului. Ei au acţionat prin credinţă pentru că „l‑au văzut că era frumos“. Am putea spune că era credinţa care lucrează prin dragoste.

Versetul 24. Ajungând la Moise însuşi, ni se prezintă o mărturie izbitoare a felului în care credinţa învinge lumea prezentă cu tot ce poate oferi ea. Părinţii lui au biruit frica de lume; Moise a biruit favorurile ei. Aceasta dă credinţei lui Moise un caracter cu totul aparte, pentru că putem birui frica de lume, dar suntem gata să cedăm atunci când avem de‑a face cu favorurile ei.

Ca să înţelegem mai bine acest fel ales al credinţei acestui om este necesar să ne reamintim ce spune Scriptura despre caracterul lui remarcabil, ca şi despre poziţia înaltă pe care el a ocupat‑o în lume. Ştefan, în cuvântarea pe care a ţinut‑o înaintea sinedriului, ne oferă un scurt sumar remarcabil al caracterului şi al poziţiei pe care le‑a avut Moise (Fapte 7.20‑22). Acolo ni se spune că el „era frumos înaintea lui Dumnezeu“, că „a fost instruit în toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvintele lui şi în fapte“. Deci el a fost un om care avea o înfăţişare plăcută, a cărui minte era bine instruită cu toată învăţătura pe care a putut s‑o dobândească în ţara care conducea lumea timpului aceluia. El îşi manifesta înţelepciunea prin cuvinte puternice, urmate de fapte de putere. Moise deci era în orice fel pregătit pentru a ocupa cea mai înaltă poziţie în această lume. Mai mult, această poziţie îi aparţinea de drept, pentru că el era prin adopţie fiul fiicei lui Faraon şi de aceea descendent direct la tronul acestuia.

În faţa unor împrejurări atât de favorabile care l‑ar fi propulsat spre o poziţie de conducere în această lume, cum acţionează Moise? Mai întâi citim că atunci „când s‑a făcut mare“ – adică atunci când momentul i‑a fost favorabil să‑şi fructifice avantajele poziţiei pe care o deţinea – el a întors spatele gloriei acestei lumi şi „a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui Faraon“.

Versetul 25. Apoi vedem că atunci când este pus în faţa unei opţiuni, ceea ce el alege este la fel de izbitor ca şi ceea ce refuză. În acele zile exista un mare număr de oameni care formau cea mai joasă clasă din ţara Egiptului. Ei fuseseră nevoiţi să locuiască acolo şi erau trataţi ca nişte sclavi. Stăpânitorii lor le amărau viaţa printr‑o aspră robie, forţându‑i să trudească la facerea de cărămizi şi punându‑i să lucreze în câmpurile lor sub arşiţa soarelui (Exod 1.13,14). Totuşi, în ciuda stării lor joase şi a grelei robii, aceşti sclavi erau poporul lui Dumnezeu. Cu acest popor a ales Moise să se identifice, preferând să sufere alături de ei, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.

În prezenţa acestor fapte de „refuz“ şi „alegere“ cu totul remarcabile, putem întreba pe drept: care a fost motivaţia acţiunilor lui? Ni se răspunde clar că aceasta a fost credinţa. Prin credinţă, el a refuzat oferta lumii; prin credinţă a ales să sufere alături de poporul lui Dumnezeu. Mai mult, el a acţionat – aşa cum credinţa face întotdeauna – în ciuda providenţei, a ceea ce simţămintele naturale pot dicta, într‑un fel care poate părea împotriva cursului natural al lucrurilor.

Ca argumente împotriva drumului pe care el a apucat‑o, s‑ar fi putut foarte bine invoca providenţa care îl aşezase în acea împrejurare favorabilă la curtea lui faraon. S‑ar fi putut argumenta, în aparenţă foarte justificat, că era greşit să ignore providenţa remarcabilă prin care Dumnezeu a aşezat un om, care era sortit morţii odinioară prin porunca împăratului, în cea mai înaltă poziţie în stat după împărat. Bunul simţ natural ar fi putut fi şi el invocat; s‑ar fi putut argumenta că recunoştinţa faţă de binefăcători l‑ar fi obligat să rămână la curte. Raţiunea şi judecata sănătoasă se puteau invoca şi ele; pentru că s‑ar fi putut spune că măreţele abilităţi şi poziţia înaltă pe care Moise le poseda puteau fi folosite pentru a promova interesele sărmanilor săi fraţi. Însă credinţa priveşte la Dumnezeu, ştiind că, în timp ce providenţa, bunul simţ şi judecata sănătoasă îşi pot avea locul lor, ele nu pot fi totuşi o călăuză sigură, ori regula de conduită pe calea credinţei; şi chiar dacă providenţa l‑a adus pe Moise la curtea împăratului, credinţa l‑a scos afară de acolo. Prin credinţă el a refuzat legătura lui, creată de providenţă, cu cel mai mare popor din lume şi a ales calea identificării cu cei mai dispreţuiţi oameni din acea ţară.

Versetul 26. Dacă aşa lucrează credinţa, înseamnă că ea trebuie să posede o putere ascunsă – un motiv tainic – care să o facă capabilă de un mers contrar firii. Şi aici ni se descoperă ce a preţuit Moise. Versetul 24 ne prezintă ce a refuzat Moise; versetul 25, ce a ales Moise; iar acest verset (26), ce a preţuit el, care a fost misterul refuzului şi al alegerii pe care el le‑a făcut.

Această preţuire ne arată că credinţa nu păşeşte în întuneric, ci, din contră, ea are motivele ei tainice, după cum are totodată şi energia ei exterioară. Credinţa îşi are setul ei de valori pe care le preţuieşte, îşi are perspectiva şi scopul ei. Credinţa lui Moise a aşezat lucrurile pe care le avea înainte pe adevărata scară a valorilor. El a privit aceste lucruri direct şi le‑a cântărit. Pe de o parte, deţinea o poziţie înaltă în lume, poziţie care era conectată cu toate plăcerile păcatului şi bogăţiile Egiptului. De cealaltă parte era legătura cu poporul lui Dumnezeu, care la acel timp era în suferinţă şi dispreţ. Cântărindu‑le, el a hotărât să refuze lumea şi să aleagă suferinţa împreună cu poporul lui Dumnezeu.

De ce a lucrat el aşa? Fiindcă, prin credinţă, el a putut privi în perspectivă, după cum citim: „pentru că privea spre răsplătire“; şi din nou: „ca văzându‑L pe Cel nevăzut“. Pe de o parte, a privit dincolo de comorile şi plăcerile Egiptului, iar de cealaltă parte, dincolo de suferinţa şi de batjocura de care avea parte poporul lui Dumnezeu. Prin credinţă, el a privit în viitor şi a văzut „pe Împărat în frumuseţea Lui“ şi „ţara care este departe“ (Isaia 33.17). În lumina gloriei acelei ţări şi atras de frumuseţea Împăratului, el a biruit gloria lumii prezente. El a înţeles că a avea parte de ocara lui Hristos este o mai mare bogăţie decât toate comorile Egiptului.

Moise a mai înţeles că peste toată gloria acestei lumi era aşternută umbra morţii şi a judecăţii. El a ştiut că plăcerile acestei lumi sunt doar pentru un timp şi că toate comorile Egiptului se sfârşesc la mormânt. La fel au stat lucrurile şi cu Iosif cu ceva timp mai înainte, pentru că şi acesta deţinuse o poziţie de mare cinste în Egipt. Acesta din urmă fusese al doilea după faraon şi deţinuse o putere pe care niciun muritor nu a posedat‑o înainte de el sau după el. Totuşi, toate acestea au sfârşit într‑un sicriu, pentru că la sfârşitul cărţii Geneza citim: „Şi Iosif a murit … şi a fost pus într‑un sicriu în Egipt“. Bucuria pământească se întunecă; gloria acestui pământ trece. Toată gloria acestei lumi la sfârşit se cufundă într‑un sicriu. Imperiul măreţ al lui faraon se sfârşeşte într‑un mormânt întunecos.

Ce soartă diferită are poporul lui Dumnezeu! Într‑adevăr, partea lor în această lume este una de suferinţă şi ocară; dar a suferi acum ocara împreună cu Hristos, înseamnă a domni cu El în glorie, pentru că este scris, „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El“.

Pentru omul lumii acesteia, refuzulalegerea şi preţuirea lui Moise sunt o nebunie. Dar să vedem care au fost consecinţele alegerii pe care a făcut‑o el. Dacă privim aproximativ 1500 de ani mai târziu de la ziua refuzului şi alegerii lui, vom vedea răsplătirea de care a avut parte. Să citim despre acea măreaţă scenă descrisă în capitolul 17 din Evanghelia după Matei şi vom vedea că ţara care era departe s‑a apropiat şi că Împăratul este arătat în toată frumuseţea Lui. Suntem conduşi în duh deasupra pământului pe un munte deosebit şi, pentru un moment, se desfăşoară înaintea ochilor noştri gloria Persoanei lui Hristos în acea scenă a transfigurării. Faţa Aceluia care a fost mai desfigurată decât a oricărui alt om străluceşte acum ca soarele. Hainele umilinţei Lui sunt schimbate în haine care strălucesc ca lumina. Aceasta a fost o descoperire minunată, dar acolo mai sunt şi alte lucruri minunate de văzut, pentru că citim de asemenea: „şi, iată, Moise şi Ilie li s‑au arătat vorbind cu El“. Cincisprezece secole mai înainte, Moise dispăruse dinaintea privirilor lumii şi a împăratului acestei lumi, pentru a împărţi ocara lui Hristos cu bietul popor dispreţuit al Acestuia, însă acum el apare din nou, dar ca să ia parte la gloria Împăratului împăraţilor, împreună cu marele profet Ilie şi cu apostolii Domnului. A fost un timp când el a suferit cu răbdare, „ca văzându‑L pe Cel nevăzut“; acum el este „cu El“ în glorie. În lumina acestei răsplătiri, cine va mai spune că Moise a ratat oportunitatea de a avea parte de glorie atunci când El a refuzat lumea şi a ales să se identifice cu suferinţa poporului lui Dumnezeu?

Versetul 27. Ar fi foarte bine dacă am profita de acest strălucitor exemplu al credinţei. Ne este într‑adevăr de folos să comparăm bogăţiile lui Hristos cu bogăţiile acestei lumi şi să constatăm că cele dintâi au o valoare mult mai mare decât celelalte. Bine ar fi să alegem drumul lepădării de sine şi al refuzului faţă de oferta acestei lumi şi să privim la răsplata gloriei viitoare. Mai presus de toate, bine ar fi dacă am îndura în timpul de acum toată împotrivirea, insultele şi ocara, privindu‑L pe Cel nevăzut. În faţa împotrivirii şi a insultelor vrăjmaşilor săi, Ştefan a suferit fără a spune vreun cuvânt de mânie şi fără să aibă vreun resentiment, deoarece L‑a văzut pe Cel nevăzut, pentru că despre el citim: „Dar el, fiind plin de Duh Sfânt, privind ţintă spre cer, a văzut gloria lui Dumnezeu şi pe Isus“ (Fapte 7.55). Să nu ne mulţumim doar cu cunoaşterea faptului că El ne vede, ci să căutăm să umblăm în energia credinţei, care Îl vede şi ea, la rândul ei, pe El. Este mare lucru să realizăm că El ne vede, dar este şi mai mare lucru să umblăm privindu‑L pe Domnul prin credinţă, în timp ce aşteptăm momentul în care Îl vom vedea faţă în faţă.

„Zâmbetul Lui va răsplăti atât de mult,
Suferinţele din acest timp atât de scurt.“

Versetul 28. Mai sunt şi alte lecţii pe care le putem învăţa din istoria lui Moise. Am văzut acea credinţă care l‑a ridicat deasupra fricii de om; acum vedem că aceasta îl conduce la o teamă sfântă în relaţia cu Dumnezeu. Credinţa recunoaşte că suntem păcătoşi şi că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt, care nu poate trece cu vederea păcatul. Israeliţii în starea lor de oameni păcătoşi au fost sub aceeaşi judecată ca şi Egiptenii. Atunci, cum aveau ei să scape de nimicirea întâilor născuţi? Dumnezeu a pregătit un adăpost dinaintea judecăţii – sângele mielului – şi El a spus: „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi“ (Exod 12.13). Credinţa se odihneşte nu pe propria preţuire pe care ea o are despre sângele Mielului, ci pe preţuirea perfectă a lui Dumnezeu. Astfel, „prin credinţă, au ţinut Paştele şi stropirea sângelui, pentru ca nimicitorul întâilor născuţi să nu‑i atingă“.

Versetul 29. Prin credinţa în valoarea sângelui au fost ocoliţi de nimicitor în ţara Egiptului; apoi, „prin credinţă au trecut prin Marea Roşie ca pe pământ uscat“. Dumnezeu, care S‑a manifestat ca judecător în Egipt, S‑a manifestat ca Mântuitor la Marea Roşie. În cel de‑al doilea loc, poporului i s‑a spus: „Nu vă temeţi; staţi pe loc şi veţi vedea salvarea Domnului“; şi Dumnezeu a ţinut apele Mării Roşii, astfel încât poporul a trecut prin ea ca pe uscat. După ce au fost protejaţi prin sânge în Egipt, au fost salvaţi de toţi vrăjmaşii lor la Marea Roşie.

Prin moartea lui Hristos, cerinţele Dumnezeului celui sfânt sunt împlinite, iar prin moartea şi învierea Lui, credinciosul a trecut prin moarte şi judecată. Paştele este o imagine a faptului că Hristos S‑a oferit pe Sine Însuşi ca jertfă fără pată lui Dumnezeu; Marea Roşie este o imagine a faptului că Hristos S‑a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre şi că a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.

Egiptenii care au încercat să treacă şi ei prin Marea Roşie s‑au înecat. Dacă omul natural are de‑a face cu moartea, fără să aibă credinţa, este distrus în mod sigur. Vai, cât de mulţi sunt aceia care fac o mărturisire exterioară de credinţă şi totuşi încearcă să obţină mântuirea prin propriile lor eforturi! Ei ajung în faţa morţii lipsiţi de credinţa în sângele lui Hristos şi, în consecinţă, sunt pierduţi pentru totdeauna.

Versetul 30. Dacă prin credinţă poporul Israel a fost salvat de judecată şi eliberat din Egipt, tot prin credinţă au biruit şi opoziţia vrăjmaşilor care voiau să‑i împiedice să intre în ţara promisă. „Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului“. Israel a adoptat o metodă nemaiîntâlnită pentru a asedia o cetate; ceea ce a dărâmat zidurile cetăţii nu a fost doar simpla umblare în jurul cetăţii timp de şapte zile, ci credinţa care a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu.

Versetul 31. Mai mult, credinţa oferă unei femei de proastă reputaţie un loc între acele onorabile personaje ale Vechiului Testament. „Prin credinţă, curva Rahav n‑a pierit împreună cu cei care n‑au crezut“. Din cauză că era prostituată ea trebuia să ajungă sub judecata oamenilor, însă prin credinţă ea îşi are locul în acest mare nor de martori care au obţinut o bună mărturie din partea lui Dumnezeu.

Versetul 32. Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David şi Samuel completează această listă a oamenilor credinţei care sunt menţionaţi pe nume. S‑a remarcat că lista numelor nu urmează ordinea cronologică. În ordine istorică, Barac a fost înaintea lui Ghedeon, iar Iefta înaintea lui Samson. Motivul pentru această inversare poate fi faptul că, în zilele judecătorilor, credinţa lui Ghedeon a fost mai strălucitoare decât cea a lui Barac, iar credinţa lui Samson mai mare decât a lui Iefta. David ar putea fi încadrat împreună cu judecătorii din cauză că şi el a fost un domnitor; Samuel s‑ar putea să fie menţionat la urmă pentru că poate fi încadrat cu profeţii care au urmat împăraţilor.

Versetele 33 şi 34. În încheierea capitolului, apostolul ne prezintă fapte remarcabile ale credinţei pentru a scoate în evidenţă calităţile ei izbitoare. În primul rând, el se referă la unele împrejurări care scot în evidenţă puterea credinţei; ea cucereşte împărăţii şi învinge armate; este tare în slăbiciune şi vitează în lupte; triumfă peste puterea naturii, reprezentată prin lei, şi stinge violenţa flăcărilor focului; obţine chiar şi victoria asupra morţii.

Versetele 35 şi 36În al doilea rând, apostolul ne prezintă răbdarea credinţei care, fiind chinuită, refuză să accepte eliberarea şi, fiind încercată, îndură batjocura şi tortura, lanţurile şi închisoarea.

Versetele 37 şi 38În al treilea rând, el vorbeşte mai în detaliu despre suferinţele credinţei: „Au fost ucişi cu pietre, tăiaţi cu ferăstrăul, au fost ispitiţi, au murit ucişi de sabie“.

În al patrulea rând, ni se prezintă batjocorirea credinţei. Lumea a avut o ceată de oameni ai credinţei în mijlocul ei, dar i‑a tratat cu dispreţ şi i‑a lepădat. Aceşti oameni au devenit rătăcitori pe pământ. Aplicându‑le acest tratament celor pe care Dumnezeu i‑a socotit „vrednici“, lumea a devenit ea însăşi nevrednică. Condamnându‑i pe aceşti oameni ai credinţei, ea s‑a condamnat pe sine însăşi.

Versetul 39. Totuşi, în ciuda faptelor lor de putere, a răbdării, suferinţelor şi ocării de care au avut parte, ei n‑au primit binecuvântarea promisă. În trecut ei au trăit prin credinţă; astăzi ei au o bună mărturie; în viitor ei se vor bucura de răsplătire, atunci când vor intra în binecuvântarea promisă. Într‑adevăr, măreaţă va fi binecuvântarea acestor sfinţi din Vechiul Testament; însă Dumnezeu a pregătit „ceva mai bun“ pentru creştini. Când Dumnezeu Îşi va fi împlinit planul Său, luând Adunarea din această lume, atunci sfinţii Vechiului Testament, împreună cu Adunarea, vor intra în plinătatea binecuvântării. Ei încă aşteaptă, ca şi noi, acea dimineaţă a învierii pentru a fi „făcuţi desăvârşiţi“.

Mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a ne păzi pe calea credinţei—Evrei 12 

Este de cea mai mare importanţă ca cel credincios să aibă o apreciere corectă despre lumea prin care trece.

Dacă ne vom ocupa cu răul tot mai mare al unei lumi care este coaptă pentru judecată, cu starea tristă a creştinătăţii care va fi vărsată din gura lui Hristos, cu confuzia şi diviziunile din mijlocul poporului lui Dumnezeu, ne va fi foarte greu să scăpăm de deprimare şi de descurajare.

În capitolul 12 se admite faptul că cei credincioşi pot fi descurajaţi din pricina încercărilor pe care le întâmpină pe cale. Mai mult, se prezintă şi adevărul care îi face capabili să evite această capcană. Apostolul vede că cei cărora le scrie erau în pericol să fie copleşiţi sub presiunea încercărilor şi, prin urmare, să dea înapoi în conflictul cu vrăjmaşul. El vorbeşte de „greutăţi“ care ne‑ar putea trage în jos, de „păcat“ care ne‑ar putea înfăşura, precum şi de diferite dificultăţi care s‑ar putea ridica în sfera creştină.

În prezenţa acestor încercări el vede că există un pericol grav care i‑ar putea împiedica pe credincioşi în cursa care le stă înainte; ei pot obosi şi se pot descuraja în conflictul cu vrăjmaşul; îşi pot pierde inima din cauza disciplinării Domnului; genunchii le pot slăbi; iar mâinile obosite şi genunchii slăbiţi pot face ca picioarele altora să rătăcească şi să se abată pe căi greşite.

Pentru a fi protejaţi în lupta cu răul, apostolul ne prezintă câteva adevăruri de seamă care, dacă sunt păstrate cu hotărâre, ne vor susţine şi ne vor încuraja în alergarea dinspre pământ spre cer, în ciuda tuturor încercărilor şi împotrivirilor.

Versetul 1. Picioarele noastre străbat calea situată între lumea prezentă, căreia trebuie să‑i întoarcem spatele, şi lumea viitoare, spre care sunt îndreptate feţele noastre. Această cale este înfăţişată ca „alergarea“. Ea nu este „o alergare“ pe care o avem înaintea noastră,  ci „alergarea care ne stă înainte“. Se pare că mulţi gândesc că, în timp ce pentru mântuire este o singură cale, pentru călătoria prin lumea aceasta ar putea fi mai multe; şi că fiecare creştin este liber să aleagă calea pe care o preferă. Scriptura ne arată că aşa cum Dumnezeu are propria Lui cale pentru mântuirea poporului Său din această lume, tot aşa are şi propria Lui cale pentru a‑i conduce pe ai Săi prin ea. Cade în sarcina noastră să discernem calea pe care Dumnezeu a rânduit‑o pentru poporul Său şi să alergăm „alergarea care ne este pusă înainte“.

Este evident, aşa cum citim în Epistola către Evrei, că drumul lui Dumnezeu pentru poporul Său este cu totul în afara taberei iudaice. În finalul capitolului se vor prezenta lucruri din care va fi la fel de evident că şi creştinătatea a preluat rânduielile taberei şi că a ieşi afară din tabără este la fel de actual pentru noi astăzi ca şi pentru ei atunci. Însă şi acum, ca şi atunci, a ieşi afară din tabăra religioasă atrage ocară şi suferinţă, lucruri de care, în mod natural, noi fugim.

Mai mult, există piedici care ne dau înapoi de la acest drum. Apostolul spune: „dând la o parte orice greutate şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor“. Aici ne sunt prezentate două lucruri care adesea sunt obstacole ce ne împiedică în dorinţa noastră de a merge cu inimă întreagă pe calea trasată de Dumnezeu: „greutăţi“ şi „păcate“. Greutăţile nu sunt lucruri greşite din punct de vedere moral. Orice lucru care împiedică sufletul să accepte calea lui Dumnezeu, ori să alerge cu stăruinţă pe cale, este încadrat ca „greutate“. Poate că cel mai rapid mod ca cineva să descopere ceea ce este o piedică în calea progresului spiritual este să înceapă alergarea. Un alergător va dezbrăca orice haină care nu‑i este necesară. Lucruri care într‑o viaţă obişnuită nu sunt o piedică, devin o greutate pentru unul care vrea să alerge într‑un concurs. Mai mult, suntem îndemnaţi să lăsăm deoparte „orice greutate“, din cauză că avem tendinţa să lăsăm unele greutăţi, dar să le păstrăm pe altele.

O altă mare piedică este păcatul. Nu trebuie să ne ducem cu gândul la un păcat pătimaş, ci la acel principiu care este fărădelege, ori voinţă proprie. Nu există piedică mai mare în calea drumului afară din tabără, care este un drum al ocării, decât lipsa de judecare a voinţei proprii. Calea lui Dumnezeu nu lasă loc pentru voinţa omului.

Ca să putem birui aceste piedici avem nevoie de energie şi de răbdare. De aceea, apostolul ne îndeamnă „să alergăm cu răbdare“. Alergarea presupune energie spirituală şi aceasta trebuie unită cu răbdare. Este uşor să începi alergarea energic, dar este greu ca zi de zi să rezişti în prezenţa a tot felul de dificultăţi şi de descurajări. Pentru a putea birui aceste piedici şi pentru a avea energia necesară pentru a alerga cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, Duhul lui Dumnezeu ne prezintă în acest capitol diverse mijloace pe care Dumnezeu le foloseşte ca să ajungem cu bine la sfârşit.

În primul rând, pentru a fi încurajaţi pe calea credinţei, ni se prezintă un nor mare de martori. Dacă avem vrăjmaşi care ni se opun, diverse încercări care se ivesc pe cale şi dificultăţi de biruit, să ne amintim că au fost alţii care au mers înaintea noastră pe această cale a credinţei; au umblat în lumina gloriei viitoare; au avut de‑a face cu încercări mai mari ca ale noastre – batjocuri chinuitoare, lanţuri, temniţă, persecuţii şi moarte – şi că, prin credinţă, le‑au biruit. Astfel, suntem înconjuraţi de un nor mare de martori ai credinţei, ai acelei credinţe care se poate ridica deasupra oricărui fel de încercare din lumea prezentă şi care poate alerga cu răbdare în alergarea care o conduce spre o altă lume.

Versetul 2În al doilea rând, cu mult deasupra acestor martori şi cu totul deosebit de ei, este Isus în glorie; şi, ca să fim încurajaţi pe calea credinţei, privirile ne sunt îndreptate spre El, „Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei“. Apostolul nu ne spune că, dacă am ieşit din tabără, vom putea rămâne pe cale prin propria noastră tărie. Din contră, îndemnul pe care îl dă dovedeşte clar că, înlăturând piedicile şi începând alergarea, vom putea continua doar dacă privim la Isus. Cel care ne‑a scos din tabără la Sine Însuşi este singurul care ne poate susţine în drumul nostru spre El. Şi alţii au mai străbătut această cale a credinţei, însă nu au atins ţinta finală, nefiind încă „făcuţi perfecţi“ (capitolul 11.40). „Privind ţintă la Isus“, Îl vedem pe Acela care a străbătut calea şi a atins ţinta. Sfinţii măreţi ai Vechiului Testament sunt exemple strălucitoare, dar ei nu sunt nici „căpetenii“ şi nici „desăvârşitori“; Isus însă are ambele calităţi. Pe calea Lui de suferinţă şi de ruşine a fost susţinut prin bucuria care‑I era pusă înainte. Fiind Acela care a străbătut calea, El poate spune: „Faţa Ta este belşug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfătări pentru totdeauna“ (Psalmul 16.11).

Martorii din capitolul 11 ne încurajează prin exemplul lor, însă niciunul dintre ei nu poate fi obiect al credinţei şi nici nu ne poate oferi har la timpuri de nevoie. Isus este nu numai exemplul perfect, Cel care a străbătut calea şi a atins ţinta, ci şi Cel care, din locul puterii, „la dreapta tronului lui Dumnezeu“, poate sluji susţinându‑i, prin har, pe cei care sunt pe cale. Acum, norul de martori a dispărut de pe scenă; pentru Dumnezeu ei sunt vii, dar, în ce priveşte legătura lor cu această lume, sunt morţi. Isus însă trăieşte pentru totdeauna. Avem exemplele minunate ale acelor sfinţi din trecut, iar înaintea noastră avem pe Unul care este viu.

Este de remarcat cât de des pe parcursul acestei epistole este prezentat Domnul cu Numele Său personal de Isus (Evrei 2.9; 4.14; 6.20; 10.19; 12.2; 13.12), probabil pentru a ne conştientiza de faptul că Cel care este încununat cu glorie şi onoare – care este Apostolul şi Marele nostru Preot – este Acelaşi cu Cel care a fost aici jos Om smerit în mijlocul oamenilor. Oricât de schimbate ar fi poziţia şi împrejurările în care El Se află, Acesta este „acelaşi Isus“ la care suntem chemaţi să privim ţintă. El are privirile îndreptate asupra noastră, dar privim şi noi, la rândul nostru, ţintă la El?

Versetele 3 şi 4În al treilea rând, suntem încurajaţi de drumul perfect pe care Isus l‑a străbătut. Suntem îndemnaţi nu doar să privim la Isus acolo unde El este acum, ci să luăm aminte şi la locul unde El a fost. Ni se spune: „Gândiţi‑vă bine“. Dacă ne gândim la calea Lui, vom vedea că de la început până la sfârşit El „a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine“. Aşa se va întâmpla şi cu noi, dacă vom merge pe calea credinţei afară din tabără şi vom alerga pe calea care ne este pusă înainte. Vom avea de‑a face cu orice formă a stricăciunii oamenilor, cu împotrivirea păcătoşilor faţă de Hristos şi chiar cu opoziţia poporului lui Dumnezeu care nu vrea să‑şi ia partea la ocara lui Hristos. Opoziţia continuă este foarte obositoare; şi, când obosim, tendinţa este să slăbim şi să renunţăm. În astfel de momente să ne gândim bine la El, ca nu cumva să slăbim. Nu există obstacol pe care noi să‑l întâlnim şi pe care El să nu îl fi gustat într‑o măsură deplină, fie sub forma opoziţiei din partea păcătoşilor, fie ca faliment al altor creştini. El a putut spune: „Vrăjmaşii Mei Mă batjocoresc toată ziua; cei furioşi împotriva Mea jură pe Mine“ (Psalmul 102.8). Noi nu ne‑am împotrivit încă până la sânge, luptând împotriva păcatului. Domnul Şi‑a vărsat propriul Său sânge, mai degrabă decât să dea înapoi dinaintea împotrivirii păcătoşilor, sau să renunţe la drumul ascultării de voia lui Dumnezeu. Păcătoşii din jurul crucii au spus: „Mântuieşte‑Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!“. Dacă ar fi făcut aşa, El ar fi eşuat în împlinirea voii Tatălui şi nu ar fi sfârşit lucrarea care I‑a fost încredinţată.

În al patrulea rând, pentru ca picioarele noastre să fie păzite pe calea credinţei, ni se prezintă, în versetele 5‑11, căile de dragoste ale Tatălui manifestate prin disciplină. Dacă, opunându‑ne păcatului, suntem chemaţi să suferim moarte de martir, vom fi astfel eliberaţi pentru totdeauna de carne. Iar dacă nu suntem chemaţi să suferim până la sânge, Tatăl are alte căi cu noi prin care să ne elibereze de puterea cărnii, pentru a ne face părtaşi sfinţeniei Lui. S‑ar putea ca El să ne trimită încercări ca disciplinare şi, dacă este nevoie, să ne lovească pentru a ne corecta.

Versetul 5. Trecând prin această disciplinare din partea Tatălui, ne pândesc două pericole asupra cărora suntem atenţionaţi. Pe de o parte suntem în pericol să dispreţuim încercarea, iar pe de altă parte, să ne descurajăm când suntem încercaţi. Nu trebuie să întâmpinăm încercarea cu stoicism, privind‑o ca pe ceva obişnuit pentru toţi oamenii, nici nu trebuie să cădem deznădăjduiţi sub ea.

Versetele 6‑8. În timp ce suntem atenţionaţi asupra acestor două pericole, ni se cere să ne amintim de două adevăruri care ne vor păzi atât de a dispreţui disciplinarea, cât şi de a ne descuraja când trecem prin necaz. Mai întâi ni se spune că în spatele fiecărei încercări se află dragostea; pentru că este scris: „Domnul îl disciplinează pe acela pe care îl iubeşte“. Mâna care ne loveşte este mişcată de o inimă plină de dragoste. Cum aş putea să dispreţuiesc acţiunea pe care dragostea perfectă o găseşte potrivită? Sau de ce trebuie să‑mi pierd inima, ca şi cum dragostea nu m‑ar putea susţine în încercarea pe care ea însăşi mi‑a trimis‑o? În al doilea rând, ni se spune că în încercările noastre, Dumnezeu Se poartă cu noi ca şi cu nişte fii. Şi noi, la rândul nostru, vedem în copiii noştri că voinţa lor lucrează şi că ies la iveală anumite tendinţe rele care trebuie corectate. În acelaşi fel, Dumnezeu vede în copiii Săi orice este contrar sfinţeniei Sale – orice tendinţă rea şi obiceiuri pe care noi le‑am putea privi ca doar puţin suspecte, nerăbdare şi iritare, neseriozitate şi mândrie, laudă de sine şi încredere în noi înşine, asprime şi egoism, poftă şi lăcomie – şi, în marea Lui dragoste, El Se comportă cu noi în aşa fel încât să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Efortul pe care Tatăl îl face faţă de noi exersându‑ne pentru a ne forma caracterul potrivit sfinţeniei naturii Sale scoate la iveală marea Sa dragoste pentru copiii Săi. Dragostea Sa nu este în mod simplu o dragoste pasivă; ci ea este activă pentru noi. Prea adesea noi gândim la dragostea Lui şi vorbim de ea numai atunci când suntem cruţaţi de unele încercări ori izbăviţi din unele împrejurări dificile. Este adevărat că uneori aşa Îşi manifestă El iubirea Lui plină de tandreţe, dar aici învăţăm că El rămâne la fel de plin de dragoste şi atunci când ne trece prin încercare.

Apostolul vorbeşte de disciplinare şi de lovitură. Lovitura poate fi mai mult lucrarea guvernamentală a lui Dumnezeu, certându‑ne şi corectându‑ne atunci când păcătuim. Disciplinarea nu este neapărat urmarea unui păcat, ci mai degrabă intervenţia Domnului pentru a da la iveală ceva din noi care nu este în acord cu natura Sa, ca să putem fi făcuţi părtaşi sfinţeniei Lui.

Versetele 9‑11. Suntem apoi învăţaţi cu privire la două lucruri pe care trebuie să le facem pentru a putea avea beneficiu în urma disciplinei prin care Dumnezeu ne trece. Mai întâi, ni se spune „să ne supunem… Tatălui duhurilor şi să trăim“. Părinţii noştri pământeşti interveneau ca să imprime un anume caracter trupului nostru; Tatăl duhurilor ne disciplinează ca să formeze în noi un duh drept, ca să putem trăi pentru El. Pentru a putea obţine binecuvântarea deplină a acestor acţiuni pe care Dumnezeu le desfăşoară faţă de noi, trebuie să ne supunem complet lucrurilor pe care Dumnezeu le îngăduie în vieţile noastre. Supunându‑ne lui Dumnezeu atunci când trecem prin încercări, Îl interpunem pe El între noi şi ele; însă, dacă ne răzvrătim şi ne îndoim de căile lui Dumnezeu, atunci încercarea se va interpune între noi şi El şi, în loc ca sufletele noastre să „trăiască“, ne vom afunda în întuneric.

De asemenea, supunându‑ne lucrurilor pe care le îngăduie Dumnezeu, vom fi exersaţi prin această disciplină. Într‑o zi viitoare vom vedea toate căile prin care El ne‑a condus şi vom înţelege deplin încercările şi întristările prin care El ne‑a instruit şi ne‑a binecuvântat.

Dumnezeu doreşte însă ca, datorită lucrărilor pe care El le desfăşoară faţă de noi, să avem parte de binecuvântare chiar în timpul de acum, iar pentru aceasta avem nevoie să fim exersaţi. Aceste binecuvântări au rostul să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui şi să ne facă să ne bucurăm de rodul dătător de pace al dreptăţii. Sfinţenia de care vorbeşte apostolul în versetul 10 se referă la calitatea sfinţeniei şi ea ne conduce nu doar la a ne înfrâna de la ceea ce nu este sfânt, ci la a urî toate aceste lucruri, tot aşa cum face Dumnezeu Însuşi. Ura faţă de rău ne va conduce la dreptatea practică şi ne oferă rodul păcii, în contrast cu lipsa de odihnă a acestei lumi nedrepte prin care trecem.

În al cincilea rând, în versetele 12‑17 suntem încurajaţi prin îndemnuri foarte practice pentru a putea fi capabili de o atitudine potrivită în faţa pericolelor speciale şi a dificultăţilor care se pot ridica în mijlocul acelora care străbat calea credinţei. În timp ce căutăm să umblăm în ascultare faţă de Cuvânt, refuzând orice standard mai scăzut decât Cuvântul, nu trebuie totuşi să ne închipuim că vom găsi vreun grup de credincioşi care nu mai au slăbiciuni sau care nu mai păcătuiesc. Încercarea de a forma un grup numai din oameni foarte spirituali, eliminându‑i pe cei care nu au o astfel de statură, va da naştere unei grupări în care atenţia se concentrează asupra oamenilor, iar ţinta va fi propria satisfacţie a celor care o compun.

Această parte din Scriptură ne arată că pe calea creştină se pot găsi:

1.Unii care sunt lipsiţi de energie – mâinile atârnându‑le neputincioase, iar genunchii fiindu‑le slăbiţi;

2.Unii care umblă pe căi strâmbe;

3.Unii care introduc discordie;

4.Unii care falimentează în practicarea sfinţeniei;

5.Unii care falimentează în ce priveşte harul lui Dumnezeu;

6.Unii care formează alianţe cu lumea;

7.Unii care tratează lucrurile divine ca pe lucruri de rând.

Atunci, cum am putea să acţionăm în prezenţa acestor forme diferite ale răului în care oricine dintre noi ar putea cădea, dacă harul lui Dumnezeu nu ne‑ar păstra?

Versetul 12În primul rând, apostolul spune „ridicaţi mâinile obosite şi genunchii slăbiţi“. Dacă energia spirituală stagnează, atunci trebuie să intervină încurajarea din partea altora, manifestată prin a ridica mâinile celor slabi. Cum am putea să nu aplicăm acest îndemn şi la rugăciune? Scriindu‑i lui Timotei, apostolul spune: „Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând mâini sfinte“ (1 Timotei 2.8). Mâinile care atârnă şi genunchii care sunt slăbiţi ar putea semnifica mâini care se ridică rar pentru rugăciune şi genunchi care se pleacă rar pentru rugăciune. Încă din vechime, profetul spusese: „Tinerii vor fi storşi de puteri şi vor obosi şi bărbaţii tineri se vor împiedica şi vor cădea, dar cei care se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea“ (Isaia 40.30,31). Nu suntem şi noi adesea fără putere în public din cauza lipsei de rugăciune personală?

Versetul 13În al doilea rând, practica trebuie să urmeze rugăciunii, căci îndemnul continuă: „Faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre“. Într‑un timp ca acesta, când mulţi sunt predispuşi să apuce pe cărări strâmbe, să veghem să trasăm cărări drepte pentru picioarele noastre, în aşa fel încât niciunul să nu se abată. Sunt mulţi care pot fi şchiopi şi şovăitori pe cale în mersul lor; ei nu sunt siguri de calea pe care o parcurg şi nu au o înţelegere clară a locului în care se află. De aceea ei pot fi foarte uşor abătuţi prin mici provocări. Cât de important este deci să nu existe nicio pricină de poticnire prin urmarea unor cărări dubioase! Este uşor ca un credincios mai în vârstă, printr‑o faptă neînţeleaptă, să deschidă o uşă prin care credincioşii mai tineri pot trece şi astfel cei din urmă pot fi abătuţi de pe cale.

Versetul 14În al treilea rând, dacă unii au o comportare care creează neînţelegeri, noi trebuie să urmărim pacea cu toţi oamenii. Creştinul trebuie să treacă prin această lume liniştit, neinterferând cu politicile ei, neexprimând în mod zgomotos opinii despre lucruri care, datorită faptului că este străin în această lume, nu ar trebui să facă obiectul preocupărilor lui. În natura umană căzută se află o dorinţă înnăscută pentru angajarea în diferite polemici. Creştinul nu doar că trebuie să se abţină de la tot ceea ce provoacă cearta, dar, mai mult, trebuie să urmărească pacea luând o atitudine care promovează această pace.

În al patrulea rând, să luăm seama să urmărim sfinţenia practică, fără de care nimeni nu‑L va vedea pe Domnul. Noi Îl vedem pe Isus încununat cu glorie şi onoare, a spus apostolul; această privelişte presupune o umblare în sfinţenie. Orice lucru întinat va înceţoşa vederea spirituală. Fără sfinţenie nu‑L putem vedea pe Domnul. Pacea şi sfinţenia trebuie să fie ţinute împreună, aşa cum le prezintă şi acest pasaj, altfel riscăm să urmărim pacea în detrimentul sfinţeniei sau invers.

Versetul 15În al cincilea rând, apostolul ne îndeamnă să „veghem“ ca să nu fie vreunul care să ducă lipsă de harul lui Dumnezeu. Falimentul în ce priveşte harul lui Dumnezeu înseamnă pierderea încrederii în acest har şi a bucuriei practice cu privire la ceea ce este Dumnezeu pentru noi. Ca urmare a acestui fapt pot răsări rădăcini de amărăciune, tulburând credincioşii, şi mulţi pot fi întinaţi prin întreţinerea unor gânduri de amărăciune cu privire la alţi fraţi.

Versetele 16 şi 17În al şaselea rând, ni se cere să veghem împotriva alianţelor nesfinte cu lumea, prefigurate prin curvie. În final, suntem atenţionaţi să nu cumva să tratăm lucrurile divine ca şi cum ar fi lucruri obişnuite (de rând). Aceasta ar fi profanare, despre care Esau este un exemplu solemn, deoarece el a tratat cu superficialitate dreptul său de întâi‑născut, schimbându‑l pe lucruri prezente, trecătoare – ca şi cum acest drept ar fi fost de mică valoare. Cu siguranţă că aceasta era o atenţionare solemnă pentru acei evrei – şi aşa este pentru toţi cei care fac o mărturisire de credinţă – ca nu cumva să lepede în mod uşuratic binecuvântările creştinismului. Vai, creştinătatea se îndreaptă cu paşi repezi spre o profanare ca a lui Esau şi va fi lepădată la fel ca el! Să notăm că nu pocăinţa a fost cea căutată de el cu lacrimi, ci binecuvântarea; însă era prea târziu. Tot aşa şi creştinătatea va constata că în urma păcatului apostaziei nu mai este loc de pocăinţă.

Trebuie să ne amintim că, chiar dacă nu ajungem până la apostazie, putem totuşi cădea în păcatul profanării prin faptul că tratăm privilegiile divine ca pe un lucru fără valoare. De exemplu, nu sunt unii care au lăsat deoparte Cina Domnului, pentru că, spun ei, „nu suntem mântuiţi prin ea“? Nu este acesta un exemplu de uşurătate?

Versetele 18‑21. În cele din urmă, în al şaptelea rând, pentru a ne ridica sufletele deasupra încercărilor, întristărilor şi dificultăţilor lumii de acum, apostolul desfăşoară înaintea noastră binecuvântările lumii viitoare.

În timpul de acum, orice lucru care aparţine acelei lumi fericite, care este lumea viitoare, este cu totul în afara vederii şi simţurilor noastre. Astfel, când apostolul spune că suntem în prezenţa acestor realităţi măreţe, aceasta înseamnă că suntem acolo prin credinţă. În capitolul 2.5, apostolul a vorbit despre „lumea viitoare“, o expresie care se referă la moştenirea măreaţă a lui Hristos în timpul Mileniului. Aceasta cuprinde orice lucru peste care Hristos va domni ca Om, în cer sau pe pământ, pentru că va fi o sferă cerească, după cum va fi şi o sferă pământească a lumii viitoare.

Însă înainte de a prezenta aceste realităţi, apostolul ne vorbeşte (versetele 18‑21), prin contrast, de lucrurile de care s‑a apropiat Israel – lucruri de care creştinii nu s‑au apropiat. La Sinai, Dumnezeu i‑a prezentat lui Israel primul legământ şi lucrurile pe care El le‑a poruncit să le împlinească, cele zece porunci (Deuteronom 4.10‑13). Din acest motiv, prezenţa lui Dumnezeu în acea împrejurare a fost însoţită de semne ale măreţiei Sale şi de o judecată sfântă care distruge orice neascultare şi păcat. Aceste simboluri – focul, negura, întunericul şi furtuna – aduc groaza în orice inimă omenească. La Sinai, orice lucru era împotriva noastră. Mai mult, pe primul munte, orice lucru apela la vedere şi la simţuri. Noi, creştinii, nu am venit la un munte „care se poate atinge“ (versetul 18); nici la lucruri care pot fi auzite, cum ar fi „sunetul trâmbiţei“ sau „glasul cuvintelor“ (versetul 19); nu am venit nici la lucruri care pot fi văzute (versetul 21). Omul natural nu poate suporta prezenţa lui Dumnezeu. Chiar şi o străfulgerare a gloriei Lui, atunci când este însoţită de vreo condiţie impusă omului, are un efect copleşitor. Israel nu a putut îndura aceasta şi chiar pentru Moise priveliştea aceea a fost atât de înfricoşătoare încât a spus: „sunt îngrozit şi tremur“.

Realităţile măreţe de care noi ne‑am apropiat în creştinism nu pot fi nici atinse, nici auzite şi nici văzute de omul natural; ele pot fi cunoscute doar prin credinţă. Acest fapt trebuie să fi fost un test special pentru aceşti evrei credincioşi, obişnuiţi până atunci cu un sistem religios în care orice lucru era destinat să apeleze la simţurile omului în carne. Acum ei au fost introduşi în ceva ce era complet nou şi care înlătura orice lucru care ar fi apelat la vedere. Ei au învăţat că lucrurile iudaismului erau doar umbre şi că lucrurile nevăzute ale creştinismului sunt adevărata realitate. Orice lucru destinat vederii a dispărut, iar ei, şi noi totodată, suntem aduşi într‑un cerc minunat al binecuvântărilor pe care doar credinţa le poate înţelege.

Versetele 22‑24. Aici se deschide înaintea ochilor noştri o privelişte minunată, în care sunt prezentate opt lucruri de care noi ne‑am apropiat:

1.Muntele Sionului;

2.Cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc;

3.O ceată nenumărată de îngeri, strângerea universală;

4.Adunarea celor întâi‑născuţi, care sunt scrişi în ceruri;

5.Dumnezeu, Judecătorul tuturor;

6.Duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi;

7.Isus, Mijlocitorul unui nou legământ;

8.Sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Abel.

 

1.Muntele Sionului

Când privim prin credinţă la lumea viitoare, Duhul lui Dumnezeu ne prezintă mai întâi Muntele Sionului, Ierusalimul pământesc, reprezentând sfinţii pământeşti. În plus, Muntele Sionului ne este pus înainte ca o imagine a terenului pe care toţi sfinţii, pământeşti şi cereşti, vor fi binecuvântaţi. Doi psalmi, 78 şi 132, ne oferă lumină cu privire la semnificaţia acestui munte. În Psalmul 78 avem relatarea falimentului total al lui Israel pe terenul responsabilităţii. Orice lucru este pierdut pe terenul faptelor. Cortul este părăsit (versetul 60); chivotul a mers în captivitate (versetul 61); ţara ajunge sub judecată şi oamenii sunt mistuiţi de foc (versetele 62‑64). Atunci, aşa cum spune versetul 65, s‑a produs o mare schimbare, lucrată în întregime prin Iahve: „Domnul S‑a trezit ca din somn“ şi a lucrat la fel „ca un viteaz“.

Până atunci, lucrările lui Dumnezeu faţă de Israel au fost pe temeiul faptelor lor, însă când Israel a ajuns la faliment complet, El a revenit la suveranitatea Sa, lucrând pentru binecuvântarea lor pe temeiul propriei Sale vrednicii. Astfel, citim: „El a ales seminţia lui Iuda, muntele Sion pe care l‑a iubit“, şi din nou, El „l‑a ales pe David“. Aceasta este suveranitatea îndurării divine, exercitarea alegerii suverane pentru binecuvântarea omului. Muntele este un simbol al puterii; muntele Sion simbolizează puterea exercitată în har suveran.

Psalmul 132 prezintă un adevăr măreţ în legătură cu muntele Sionului. Acest psalm celebrează ocazia când David aduce chivotul în Sion. Psalmistul spune: „Pentru că Domnul a ales Sionul, l‑a dorit ca locuinţă a Lui; şi a zis: «Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l‑am dorit»“. Imediat după ce a fost dus chivotul în Sion, binecuvântarea a venit peste popor. „Voi binecuvânta din belşug hrana sa, voi sătura cu pâine pe săracii săi; şi‑i voi îmbrăca pe preoţii săi cu mântuire; şi sfinţii săi vor izbucni în cântări de bucurie“. Aici avem din nou gândul alegerii suverane în privinţa Sionului, însă la acesta mai este adăugat şi subiectul despre chivot. Scaunul îndurării vorbeşte despre Hristos şi astfel înţelegem că deplina însemnătate simbolică a muntelui Sion este cu privire la puterea harului suveran al lui Dumnezeu, care este exercitat prin Hristos, pentru binecuvântarea omului. După ce s‑a dovedit că omul a falimentat în orice privinţă, atunci toate binecuvântările sunt asigurate prin harul suveran al lui Dumnezeu, care curge spre noi pe baza a tot ceea ce Hristos este şi a făcut. Aşa este temelia puternică a binecuvântării în ce priveşte lumea viitoare şi la ea am venit prin credinţă.

2.Cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc

După ce am privit suveranitatea harului lui Dumnezeu, care l‑a găsit pe om într‑o ruină totală, acum trecem prin credinţă în scene cereşti şi ne aflăm în cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc. Această cetate este simbol al sfinţilor cereşti, dar şi al locuinţei lor în lumea viitoare. Binecuvântarea pământească a zilelor mileniale va fi administrată prin intermediul acestei cetăţi – naţiunile vor umbla în lumina ei. În contrast cu cetăţile pământeşti, ea este numită cetatea Dumnezeului celui viu. Cetăţile pământeşti sunt formate din oameni muritori şi de aceea, în acelaşi fel ca şi ei, cetăţile lor sunt supuse morţii şi ruinei. Această cetate îşi are obârşia în Dumnezeul cel viu şi de aceea este dincolo de puterea morţii şi a ruinei. Ea se înalţă deja, prin credinţă, înaintea sufletelor noastre; noi o vedem apropiindu‑se. Cu ochii fireşti vedem doar nenorocirea, mizeria, violenţa şi corupţia care caracterizează cetăţile oamenilor; însă prin credinţă privim dincolo de toate acestea şi vedem acea glorioasă cetate unde păcatul nu a ajuns niciodată. Este foarte mângâietor pentru inimile noastre să ştim că, atunci când naţiunile vor umbla în lumina ei, nenorocirea va dispărea şi binecuvântarea lumii viitoare va fi deplină.

3.O ceată nenumărată de îngeri, strângerea universală

Apropiindu‑ne de cer, ne aflăm în prezenţa unei cete nenumărate de îngeri. Aceasta va fi strângerea universală a acestor fiinţe spirituale. Orice categorie a acestor fiinţe va fi prezentă acolo. Această ceată nenumărată de îngeri există deja şi, prin credinţă, noi cunoaştem faptul că ea există.

Îngerii sunt protectori divini ai poporului lui Dumnezeu şi vor avea această slujbă specială şi în lumea viitoare. Psalmul 34.7 ne prezintă această slujbă a lor. Acolo citim: „Îngerul Domnului Îşi aşază tabăra în jurul acelora care se tem de El şi‑i scapă“. Istoria lui Elisei ilustrează această grijă. Când a fost înconjurat de vrăjmaşi la Dotan, slujitorul lui a fost cuprins de o mare frică, dar Elisei i‑a spus: „Nu te teme, pentru că mai mulţi sunt cei care sunt cu noi decât cei care sunt cu ei“. Domnul, ca răspuns la rugăciunea lui, deschide ochii acelui tânăr ca să vadă că întregul munte era plin de cai şi de care de foc, împrejurul lui Elisei (2 Împăraţi 6.17). Elisei se apropiase deja de ei prin credinţă; tânărul slujitor s‑a apropiat de ei prin vedere. Daniel a cunoscut şi el experienţa de a fi protejat de îngeri, pentru că unul dintre ei a fost trimis să închidă gura leilor, ca aceştia să nu‑l poată răni (Daniel 7).

Domnul Însuşi ca Om a fost slujit de îngeri, după cum este scris: „Pentru că El va porunci îngerilor Săi pentru Tine, ca să Te păzească în toate căile Tale“ (Psalmul 91.11). Îngerii L‑au aşteptat la naştere, I‑au slujit în grădina Ghetsimani, I‑au păzit mormântul şi au fost martori la înălţarea Lui.

În timpul de acum, credincioşii sunt şi ei sub protecţia îngerilor, după cum este scris: „Nu sunt toţi duhuri slujitoare trimise pentru a le sluji celor care vor moşteni mântuirea?“ (capitolul 1.14). Chiar şi în lumea viitoare ei îşi vor exercita slujba protectoare, pentru că vor sta la porţile cetăţii cereşti şi vor circula între cer şi pământ, urcând şi coborând peste Fiul Omului.

4.Adunarea celor întâi‑născuţi înscrişi în ceruri

Înaintând şi mai mult prin credinţă spre profunzimile gloriei, ne apropiem de Adunarea celor întâi‑născuţi care sunt înscrişi în ceruri. În acest vast sistem al gloriei cereşti, sunt unii care au un loc special şi distinct. Despre ei se spune că sunt întâi‑născuţi, acest termen având sensul de superioritate. De şapte ori se foloseşte acest termen cu privire la Hristos, deoarece El trebuie să fie întotdeauna în cea mai înaltă poziţie. Aici termenul este la plural şi se referă la sfinţii care formează Adunarea. Ei au o poziţie mai înaltă în mijlocul sfinţilor cereşti, tot aşa cum Israel este numit întâiul‑născut al lui Iahve, având şi el un loc superior în mijlocul naţiunilor (Exod 4.22). Numele acestor întâi‑născuţi sunt înregistrate în cer, deoarece locuinţa lor este cerească; noi aparţinem locului în care ne sunt înscrise numele. Ca Ierusalim ceresc, Adunarea are legătură cu pământul, administrând binecuvântări; ca Adunare a întâilor‑născuţi, ea adoră, acest lucru fiind în legătură cu cerul.

5.Dumnezeu, Judecătorul tuturor

Urcând şi mai sus, ajungem prin credinţă la „Dumnezeu, Judecătorul tuturor“. Dumnezeu este înfăţişat, aşa cum cineva a spus „privind din înălţime să judece pe toţi cei de jos“. Aceasta, în mod sigur, nu se referă la judecata de la scaunul de domnie mare şi alb, ci la judecata prin care El va guverna pământul cu dreptate. Avraam a vorbit despre Dumnezeu ca Judecător, când a spus: „Nu va face dreptate Judecătorul întregului pământ?“ (Geneza 18.25). Astfel, în lumea viitoare, oamenii vor spune: „Sigur, este un rod pentru cel drept; sigur, este un Dumnezeu care judecă pe pământ!“ (Psalmul 58.11). Se va spune de asemenea: „Ridică‑Te, Judecător al pământului! Răsplăteşte celor mândri!“ (Psalmul 94.2). Sub guvernarea oamenilor, prea adesea se eludează dreptatea; însă sub domnia lui Dumnezeu, Judecătorul tuturor, judecata va fi cu totul dreaptă, pentru că „îi va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire pentru cei blânzi ai pământului“ (Isaia 11.3‑5).

6.Duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi

Lumea viitoare nu ar fi completă fără sfinţii Vechiului Testament. Această lume va fi compusă din sfinţi pământeşti, care îşi vor avea centrul în muntele Sionului, şi din sfinţi cereşti, în mijlocul cărora Adunarea va avea o poziţie superioară; între sfinţii cereşti vor fi şi sfinţii din toate veacurile de dinainte de cruce. Ei sunt prezentaţi sub denumirea de: „duhurile celor drepţi făcuţi perfecţi“. Acest lucru înseamnă că ei au trecut prin moarte şi vor fi primit trupuri de glorie; înainte de acest moment, ei au fost „dezbrăcaţi“ (2 Corinteni 5).

7.Isus, Mijlocitorul Noului Legământ

Prin credinţă ne‑am apropiat de Isus, Cel prin care sunt asigurate toate binecuvântările lumii viitoare, fie ele pământeşti sau cereşti. Ce‑ar fi lumea viitoare fără Isus? El este centrul acelei scene măreţe de binecuvântări, Persoana care va satisface şi va umple inima oricărui credincios şi Cel care‑Şi va administra Împărăţia spre gloria lui Dumnezeu.

8.Sângele stropirii

Ultimul punct ne prezintă sângele stropirii care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Acest sânge este temelia dreaptă şi veşnică a tuturor binecuvântărilor lumii viitoare. Sângele lui Abel a curs pe pământ şi a strigat către Dumnezeu, cerând răzbunare faţă de acela care l‑a vărsat. Sângele lui Hristos a fost stropit pe scaunul îndurării sub privirile lui Dumnezeu şi, în loc să strige după răzbunare, strigă după iertarea acelora care l‑au vărsat. Suliţa care a străpuns coasta Domnului a făcut să curgă din ea sângele care ne mântuieşte. Toţi cei care cred în faptul că Dumnezeu a primit acest sânge vor beneficia de binecuvântarea pe care el o asigură şi vor avea o parte în lumea viitoare.

În acest fel este deschisă înaintea sufletelor noastre o panoramă minunată a plinătăţii timpurilor, atunci când sfaturile lui Dumnezeu pentru gloria lui Hristos şi pentru binecuvântarea tuturor sfinţilor vor fi împlinite. Şi, prin credinţă, ni se permite să ne apropiem de sfinţii pământeşti, sfinţii cereşti, sfinţii Vechiului Testament, de marea oştire de fiinţe angelice, de Dumnezeul suprem, de Isus Mijlocitorul oricărei binecuvântări şi de sângele Lui preţios, care este temelie a toate.

Versetele 25‑29. După ce a desfăşurat înaintea noastră glorioasa perspectivă de care cel credincios deja s‑a apropiat prin credinţă, apostolul exprimă o atenţionare solemnă cu privire la pericolul de a respinge pe Cel care vorbeşte din cer. Dacă nu a existat scăpare pentru cei care au fost neascultători faţă de glasul lui Dumnezeu atunci când El a vorbit de pe pământ, cerând dreptatea de la om, cu atât mai puţin vor scăpa de judecată cei care refuză să‑L asculte acum, când El vorbeşte din cer, în har, oferind binecuvântare pentru om. Aşa cum a spus Samuel Rutherford: „Răzbunarea Evangheliei este mai grea decât răzbunarea legii“.

Mai mult, suntem atenţionaţi cu privire la ceea ce implică această judecată viitoare. Sfinţenia judecăţii lui Dumnezeu a fost prezentată simbolic, clătinând pământul la muntele Sinai. Judecata viitoare nu va clătina doar pământul, ci şi cerul. Ni se spune foarte clar că această clătinare semnifică înlăturarea celor clătinate. Orice lucru care nu este un rezultat al harului suveran al lui Dumnezeu va fi înlăturat prin judecată. Vechea creaţie care a fost întinată prin păcat va fi înlăturată pentru totdeauna, lăsând loc doar noii creaţii a lui Dumnezeu, care va fi rezultat al harului Său. Împărăţia pe care creştinii o vor primi este întemeiată în dreptate, prin har, şi din acest motiv nu poate fi clătinată. De aceea să slujim lui Dumnezeu cu respect şi teamă evlavioasă, nu ca Esau, tratând lucrurile divine ca pe ceva obişnuit, ci înţelegând sfinţenia lucrurilor lui Dumnezeu şi umblând în evlavie adevărată. Să nu uităm că, deşi Îl cunoaştem pe Dumnezeu în har, totuşi „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor“. El va arde orice lucru care nu este din El Însuşi, fie că este vorba de firea păcătoasă a celor ai Săi, ori de creaţia întinată prin păcat.

Afară din tabără—Evrei 13 

Marele scop al Epistolei către Evrei este să‑L prezinte pe Hristos în glorie ca Marele nostru Preot, care aduce mulţi fii la glorie. Un sumar al conţinutului ei va face acest lucru şi mai clar:

Capitolele 1 şi 2 ne prezintă gloriile Persoanei lui Hristos şi locul Lui în cer.

Capitolele 3–8 ni‑L prezintă pe Hristos ca Marele Preot care‑Şi susţine poporul care se află pe pământ şi care călătoreşte către cer.

Capitolele 9–10.18 ne prezintă jertfa lui Hristos, deschizând cerul pentru cel credincios şi făcându‑l pe cel credincios potrivit pentru cer.

Capitolul 10.19‑23 ne arată că avem acces în cer, unde este Hristos, chiar în timp ce suntem aici.

Capitolul 11 ne trasează calea credinţei care duce la Hristos în cer.

Capitolul 12 ne prezintă diferitele mijloace folosite de Dumnezeu ca să ne ţină picioarele pe calea credinţei.

Capitolul 13 ne arată cum calea cerească ne scoate afară din lumea religioasă şi faptul că, în timpul de acum, partea celor care aparţin cerului este ocara.

În această epistolă, Hristos este privit ca fiind în cer, iar credincioşii sunt priviţi ca un popor ceresc – părtaşi chemării cereşti – parcurgând calea care începe pe pământ şi sfârşeşte în cer.

În acest ultim capitol al epistolei ni se reaminteşte că suntem încă în trup şi, din acest motiv, putem fi supuşi lanţurilor şi chinurilor; suntem încă în relaţii ce ţin de această viaţă, care trebuie respectate; avem nevoi temporale, care trebuie rezolvate. Însă, chiar dacă suntem văzuţi pe pământ, suntem priviţi ca fiind afară din lumea religioasă. Dacă împărţim cu Hristos locul de favoare în cer, trebuie să fim gata să acceptăm locul Lui de ocară pe pământ. Dacă avem privilegiul să mergem dincolo de perdea, avem de asemenea privilegiul şi obligaţia să ieşim afară din tabără. De aceea, îndemnurile din acest capitol sunt direcţionate în întregime pentru a asigura o conduită potrivită pentru aceia care împart cu Hristos locul acesta de ocară pe pământ. Este bine să remarcăm că aceste îndemnuri cu privire la relaţiile de viaţă arată clar că a fi afară din tabără nu înseamnă că suntem în afara a ceea ce este natural.

Versetele 1 şi 2. Primul îndemn pleacă de la presupunerea că cercul creştin este guvernat de dragoste. Aceasta nu este dragostea naturală, ca aceea pe care o manifestăm faţă de cei cu care suntem în legături naturale, legături care îşi au locul lor legitim, ci este vorba de dragostea frăţească, partea acelora care sunt legaţi împreună ca fraţi în Hristos. Suntem îndemnaţi să luăm seama ca dragostea frăţească „să rămână“. Există pericolul ca dragostea, care este testată prin încercări speciale sau prin persecuţii, să slăbească în viaţa de fiecare zi, între aceia care sunt în contact zilnic unii cu ceilalţi. Datorită acestui contact zilnic ajungem să ne cunoaştem unii altora micile slăbiciuni şi particularităţi din viaţă, iar aceasta ne poate răci dragostea unii faţă de alţii. Dragostea este testată cel mai mult faţă de aceia cu care suntem în contact mai strâns. În astfel de situaţii suntem îndemnaţi să luăm aminte ca dragostea frăţească să continue şi să exprimăm aceasta în mod practic prin ospitalitate.

Versetul 3. Această dragoste frăţească se poate manifesta având părtăşie practică cu cei din poporul Domnului care se găsesc în lanţuri din pricina lui Hristos sau care suferă împotrivire. Suntem îndemnaţi să ne amintim că şi noi avem trupuri care pot ajunge în lanţuri ori în împrejurări potrivnice.

Versetul 4. Mai mult, aici jos suntem în relaţii care ţin de această viaţă. Căsătoria, care este cea mai intimă dintre toate legăturile umane, nu trebuie dispreţuită, ci respectată şi păstrată în curăţie. Orice violare a sfinţeniei înainte de căsătorie sau a legăturii căsătoriei va atrage o dreaptă judecată, fie guvernamentală, fie eternă (în cazul celor necredincioşi).

Versetele 5 şi 6. Pe lângă acestea, avem şi diverse nevoi temporale. Suntem îndemnaţi să veghem ca ele să nu ne conducă la lăcomie. Trebuie să fim mulţumiţi cu împrejurările în care Dumnezeu ne‑a aşezat. Motivaţia pentru acest lucru este foarte binecuvântată: oricare ar fi împrejurările prin care trecem, Domnul este cu noi. El a spus: „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi“. Dacă Domnul ne dă o astfel de încurajare, putem să spunem cu îndrăzneală: „Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce‑mi poate face omul?“.

Versetul 7. Suntem îndemnaţi să ne amintim de conducătorii noştri – aceia care au părăsit această scenă. Cuvântul „amintiţi‑vă“ este un cuvânt diferit de cel tradus la fel în versetul 3. Acolo am fost îndemnaţi să ne amintim de aceia care trec prin suferinţă; aici suntem îndemnaţi să ne amintim de aceia pe care am putea să‑i uităm. Ei sunt vrednici de amintirea noastră pentru că ne‑au vorbit din Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, suntem îndemnaţi să luăm aminte la sfârşitul purtării lor. Dacă ei ne‑au vorbit din Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu au făcut această slujbă ca să ne atragă spre ei înşişi, ci spre Hristos care Se află în cer. Suntem îndemnaţi să le imităm credinţa – nu particularităţile, stilul, sau slujba lor.

Versetele 8 şi 9. În versetele 8 şi 9 trecem de la conducătorii care nu mai sunt cu noi la Isus Hristos care rămâne. Unii părăsesc acest pământ, alţii se schimbă, dar „Isus Hristos este Acelaşi ieri şi azi şi în veci“. Uneori vorbim de oameni ai lui Dumnezeu care au trăit mai înainte şi spunem că, odată cu plecarea lor, am fi rămas fără resurse. Vorbind aşa, suntem în pericol să‑L desconsiderăm pe Hristos, chiar dacă facem acest lucru neintenţionat. Ei au trecut, însă Hristos rămâne, cu dragostea perfectă a inimii Lui şi cu puterea perfectă a mâinii Lui. De asemenea El este Capul, care are înţelepciune perfectă în ce priveşte Trupul Său. Nu există vreo dificultate cu privire la care El să nu ne poată ajuta să o învingem, nici vreun pericol de care să nu ne poată păzi şi nici vreo altă problemă care ar putea interveni şi El să nu o poată rezolva. El este Sprijinul nostru, iar orice resursă pe care o avem, ca de altfel tot ce avem, este în El. Cu această prezentare a lui Hristos ca Cel neschimbat a început epistola şi tot cu ea se încheie. În primul capitol, El este prezentat ca Cel care rămâne şi ca Cel neschimbat – „Tu rămâi“ şi „Tu eşti Acelaşi“. Alţii au trecut, dar El rămâne; alţii s‑au schimbat, dar El este Acelaşi. Înţelegând deci că resursele noastre sunt în Hristos, să nu ne lăsăm „abătuţi de învăţături felurite şi străine“. Ne gâdilă cumva urechea să ascultăm „o nouă învăţătură“, cum spun oamenii? Să luăm seama: o cercetare permanentă după ceva nou ne va abate de la Isus Hristos.

Harul activ al lui Hristos este ceea ce întăreşte şi susţine sufletul, nu învăţături diferite şi străine, care par a fi o hrană intelectuală, însă slujesc doar minţii şi de aceea nu aduc niciun profit celor care se ocupă cu ele. Carnea, în deşertăciunea ei, are o permanentă poftă după lucruri noi, căutând să se înalţe pe sine prin prezentarea adevărului într‑un fel care este diferit de tot ceea ce a fost prezentat înainte. Rezultatul este că acei fraţi conducători care au fost mai înainte sunt dispreţuiţi, Isus Hristos Îşi pierde locul ca Obiectul neschimbat care trebuie să stea înaintea sufletului, iar noi suntem „abătuţi“ prin învăţături străine.

Astfel suntem conduşi la marea temă a capitolului – locul pe care Hristos Îl are aici jos în vieţile noastre. Am învăţat adevărul că El este cu noi; am învăţat şi Cine este acea Persoană glorioasă care este cu noi; acum trebuie să învăţăm unde Se află El în ce priveşte lumea religioasă, pentru ca să ne luăm locul alături de El.

Versetele 10‑12. Pentru a introduce această mare temă, apostolul face un contrast între iudaism şi creştinism. În iudaism exista o apropiere de Dumnezeu exterioară, vizibilă, în care naţiunile, ca atare, nu aveau drept să participe. Acum, altarul – modul de apropiere de Dumnezeu – aparţine exclusiv creştinilor, iar la acest altar, cei de pe terenul iudaic nu au niciun drept. Din capitolul 9.14 am învăţat că Hristos, „prin Duhul etern S‑a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu“, ca în acest fel noi să putem avea conştiinţele curăţite de faptele moarte, ca să‑I putem sluji Dumnezeului celui viu. Şi vom găsi în versetul 15 al capitolului nostru, care este o continuare a versetului 10, următorul îndemn: „Prin El deci să‑I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu“. Acum altarul nostru este Hristos şi crucea Lui. Jertfa care a rezolvat problema păcatului este mijlocul prin care credinciosul se apropie de Dumnezeu ca închinător. Este evident că aceia care se agăţau de altarele iudaismului dispreţuiau jertfa măreaţă a lui Hristos. Ei se agăţau de umbre şi ignorau esenţa. Este clar că astfel nu aveau nicio parte la altarul creştin – Hristos şi jertfa Lui.

Comunitatea iudaică a fost poporul vizibil al lui Dumnezeu pe pământ, popor format din sămânţa lui Avraam. Deci condiţia pentru a avea parte la acest sistem religios era naşterea naturală din linia lui Avraam. Nu se ridica problema naşterii din nou. În sistemul iudaic, Dumnezeu a testat omul aşa cum este el din punct de vedere natural. Acele ceremonii strălucitoare, ritualuri elaborate şi construcţii impresionante erau adaptate să facă apel la mintea omului natural. Iudaismul a fost o religie materială, cu un sanctuar material şi cu o slavă pentru acest pământ. Acel sistem nu atrăgea nicio ocară; din contră, el oferea omului o poziţie în această lume şi o parte pe pământ; însă sistemul, ca atare, nu‑i oferea omului nicio parte în cer.

Ce diferit este creştinismul! Acesta ne binecuvântează cu orice binecuvântare în locurile cereşti, în Hristos. El ne oferă un loc minunat în cea mai strălucitoare parte din universul lui Dumnezeu – un loc de infinită binecuvântare care poate fi preţuit cu adevărat doar prin Hristos Însuşi, care S‑a înfăţişat chiar în cer, înaintea feţei lui Dumnezeu pentru noi. Însă, dacă creştinismul ne oferă locul lui Hristos în cer, el ne oferă de asemenea locul lui Hristos pe pământ. Bogăţiile lui Hristos în cer implică ocara lui Hristos pe pământ. Locul cu Hristos acolo sus implică locul afară din tabără, la Hristos, aici, jos. Astfel, sistemul iudaic este exact opusul creştinismului. Iudaismul a dat omului un loc pe pământ, dar niciun loc în cer; creştinismul oferă credinciosului un loc măreţ în cer, dar niciun loc pe pământ, cu excepţia celui de ocară.

Care este deci locul lui Hristos pe pământ? Acesta ne este prezentat clar în acest pasaj prin cuvântul „afară“, folosit de trei ori în versetele 11‑13. În versetul 11 avem expresia „afară din tabără“, în versetul 12, „dincolo de poartă“, iar în versetul 13, din nou, „afară din tabără“.

Ce trebuie să înţelegem prin expresia „afară din tabără“? Putem înţelege mai bine acest lucru dacă ţinem cont de faptul că versetul 11 ne prezintă ante‑tipul, versetul 12, pe Hristos, care este tipul, şi versetul 13, aplicaţia practică pentru creştin. În privinţa ante‑tipului, sunt spuse două lucruri pe care le avem prezentate mai detaliat în Levitic 4, capitol la care se referă versetul 11. Din acel pasaj învăţăm că, după ce viţelul era înjunghiat, preotul avea să‑şi înmoaie degetul în sânge şi să stropească înaintea Domnului în sanctuar; apoi trupul era dus afară din tabără, într‑un loc curat, unde era ars (Levitic 4.6,12).

Tabăra era compusă dintr‑un popor care avea relaţii vizibile cu Dumnezeu. „Afară din tabără“ este un loc unde nu este recunoscută nicio relaţie cu Dumnezeu sau cu omul. Acesta este fie locul judecăţii din partea lui Dumnezeu, fie locul de ocară din partea omului. Privit în lumina judecăţii, acesta este un loc al părăsirii – un loc fără Dumnezeu. Este „întunericul de afară“ în care nu poate pătrunde nici măcar o rază de lumină, unde nu este nicio încurajare, nicio compasiune sau susţinere şi nicio milă care să aline durerea. Jertfa pentru păcat arsă „afară din tabără“ ilustra clar felul în care Dumnezeu judeca păcatul. În acest loc a mers Domnul Isus. Ca să poată sfinţi poporul cu propriul Său sânge, El a suferit afară din tabără sau, aşa cum spune Cuvântul, „dincolo de poartă“, deoarece la moartea lui Hristos cetatea a luat locul taberei. Pentru ca noi să putem avea parte de locul binecuvântării dincolo de perdea, a trebuit să ia El locul nostru de judecată în afara taberei. Povara păcatelor noastre impunea ca ele să fie purtate înainte ca noi să avem o poziţie separată de ele şi astfel să putem trăi pentru plăcerea şi lauda lui Dumnezeu.

Trebuie să contemplăm cu inimi pline de adorare faptul uimitor că Hristos a coborât adânc în întuneric şi că a scos acel strigăt solemn: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M‑ai părăsit?“. Să medităm la ceea ce a însemnat acest lucru: El, Cel drept – Singurul drept – părăsit de Dumnezeu. Niciodată, mai înainte de acel moment sau de atunci încoace, nu a existat o astfel de moarte. Când l‑a mai părăsit Dumnezeu pe cel drept? Părinţii s‑au încrezut în Iahve şi au fost scăpaţi (Psalmul 22.4). Alţii au suferit batjocuri şi biciuiri, lanţuri şi închisoare; alţii au fost în lipsă, necăjiţi şi chinuiţi, însă nu au fost părăsiţi de Dumnezeu. În mijlocul suferinţelor ei au fost susţinuţi prin har, întăriţi prin Duhul lui Dumnezeu şi încurajaţi prin conştienţa prezenţei Domnului. Lumina cerului şi dragostea Tatălui au umplut în aşa fel sufletul lor în mijlocul suferinţelor martirajului, încât au plecat din lume cu inimi pline de bucurie şi având cântări pe buze – niciunul nu a fost părăsit. Însă aici este Unul care a fost părăsit, Unul care I‑a spus lui Dumnezeu: „De ce stai departe de salvarea Mea?“, Unul care a strigat către Dumnezeu, dar care, în urma strigătului Său, a trebuit să spună: „Tu nu‑Mi răspunzi“. Părăsit de Dumnezeu, a rămas fără niciun ajutor şi fără niciun răspuns din partea Lui.

Dar de ce a fost El părăsit? Numai Cel care strigase aşa mai înainte poate să dea şi răspunsul – „Tu eşti Cel Sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“. Dumnezeu este sfânt; acesta este răspunsul perfect cu privire la cauza părăsirii Celui care a stat pe cruce; nu este doar urmarea faptului că omul era rău, ci că Dumnezeu este sfânt. Acela care era drept în mod desăvârşit şi care a gustat acea înspăimântătoare părăsire pe cruce L‑a avut înainte pe Dumnezeu şi nu pe om. A fost marele plan al lui Dumnezeu să locuiască în mijlocul laudelor poporului – a unui popor care prin lucrarea lui Hristos a fost făcut potrivit pentru a sta înaintea feţei lui Dumnezeu. Ca să câştige acest popor pe care Dumnezeu Şi l‑a dorit, a fost nevoie ca Hristos să fie părăsit. Când sufletul Lui a fost făcut o jertfă pentru păcat, plăcerea lui Iahve a început să prospere în mâna Lui. În veşnicie va exista înaintea lui Dumnezeu un popor care va sluji de laudă gloriei harului Său, dincolo de perdea, şi acest lucru va fi posibil datorită faptului că odată, în timp, Isus a fost părăsit afară din tabără.

Versetul 13. Acum ajungem la îndemnuri practice: „Să ieşim la El, afară din tabără“. Trebuie să remarcăm cu grijă că acum acest loc nu mai este văzut ca loc al judecăţii din partea lui Dumnezeu, ci doar ca loc al ocării din partea omului. Noi nu suntem chemaţi să ieşim afară din tabără sub judecata lui Dumnezeu, ci suntem chemaţi să mergem afară având parte de ocară din partea oamenilor, ocară pe care trebuie să o gustăm din plin. El a suferit ca jertfă sfântă sub judecata lui Dumnezeu; El a răbdat ca un martir liniştit sub ocara oamenilor. Noi nu putem să avem vreo parte în suferinţele pe care El le‑a purtat sub judecata lui Dumnezeu, însă este privilegiul nostru să luăm parte la dispreţul pe care El l‑a suferit de la oameni. El a mers afară din tabără să sufere judecata noastră; noi mergem afară din tabără să suferim ocara Lui.

Toate acestea fac loc unei întrebări: Ce a atras ocara asupra lui Hristos? Psalmul 69.7‑9 ne oferă răspunsul. Acolo Îl auzim pe Domnul spunând: „Pentru că râvna casei Tale M‑a mistuit“. El a dovedit râvnă pentru Dumnezeu în mijlocul unei naţiuni care L‑a urât pe Dumnezeu şi, ca urmare, a fost tratat ca un „străin“ şi ca un „necunoscut“. Râvna Lui L‑a condus afară în locul ocării şi ruşinii. El a fost reprezentantul lui Dumnezeu într‑o lume care L‑a urât pe Dumnezeu. Prezenţa Lui în mijlocul oamenilor le‑a dat ocazia acestora să‑şi exprime ura. Ei au dat frâu liber urii lor faţă de Dumnezeu manifestând‑o asupra lui Hristos, aşa cum Domnul a spus: „Pentru Tine am purtat Eu dispreţul“, şi iarăşi: „Insultele celor ce Te insultă pe Tine au căzut asupra Mea“.

Creştinul este chemat să accepte şi el locul pe care omul I l‑a dat lui Hristos şi astfel să meargă afară din sistemul religios care apelează la omul natural, sistem care în acest pasaj este numit tabără. Tabăra, aşa cum am văzut, era compusă dintr‑un popor care avea o relaţie exterioară cu Dumnezeu şi în care exista o ordine pământească a preoţiei care stătea între popor şi Dumnezeu. Ea avea un sanctuar pământesc şi un ritual stabilit. Aceste lucruri au fost prezentate pe scurt în capitolul 9.1‑10, unde de asemenea s‑a spus că jertfele nu ofereau acces la Dumnezeu şi nici nu curăţau conştiinţa aceluia care slujea astfel; şi putem adăuga că în acel sistem nu era de purtat vreo ocară.

În contrast cu tabăra iudaică, creştinismul este format din oameni care au o relaţie de viaţă cu Dumnezeu prin naşterea din nou, nu doar o relaţie exterioară bazată pe naşterea naturală. În loc să mai existe un grup pus deoparte pentru a fi preoţi, toţi creştinii sunt preoţi. În locul sanctuarului pământesc, creştinul are cerul însuşi. Mai mult, creştinismul oferă o conştiinţă curăţită şi acces la Dumnezeu. În loc de a face apel la omul natural, acesta pune complet deoparte omul în carne şi, ca urmare, atrage ocara lui Hristos într‑o lume care L‑a lepădat.

Ţinând cont de aceste diferenţe caracteristice dintre tabăra iudaică şi creştinism, putem testa cu uşurinţă marile sisteme religioase din creştinătate. Aceste biserici naţionale sau de altă formă poartă caracteristicile taberei sau ale creştinătăţii? Din nefericire, adevărul ne obligă să admitem că ele sunt întocmite după modelul taberei. Ele au sanctuarele lor pământeşti şi ordinea lor specifică, cu preoţi stabiliţi în chip omenesc, care stau între popor şi Dumnezeu. Mai mult, aceste sisteme nu pot oferi o conştiinţă curăţită sau o apropiere de Dumnezeu chiar în cer. Ele consideră capabil omul în carne, fac apel la acesta, sunt întocmite în aşa fel încât să‑l recunoască şi, în consecinţă, nu mai există nicio ocară.

Putem oare să concluzionăm că aceste sisteme sunt „tabăra“? Strict vorbind, ele nu sunt. Într‑un anume fel însă, ele sunt mai rele decât tabăra, întrucât sunt doar imitaţii întocmite după modelul taberei, cu unele adaosuri creştine. La origine, tabăra a fost stabilită de Dumnezeu, iar în starea ei coruptă la care a ajuns a fost lepădată de El. Aceste mari sisteme creştine au fost inventate de oameni, deşi putem admite că foarte adesea ei au fost oameni sinceri şi evlavioşi, care au lucrat cu cele mai bune intenţii. Prin urmare, dacă îndemnul dat credincioşilor iudei a fost de a ieşi afară din tabără, cu cât mai mult este nevoie de acest îndemn pentru credinciosul din ziua de astăzi, deoarece acesta din urmă trebuie să părăsească ceea ce este doar o imitaţie a taberei.

Totuşi, se poate ridica o dificultate în mintea multora datorită faptului că în aceste sisteme religioase se găseşte un mare număr de credincioşi adevăraţi. S‑ar putea argumenta: „Poate fi greşit să rămâi în sisteme în care sunt mulţi credincioşi adevăraţi?“. Ca replică la această dificultate întrebăm: „Trebuie să fim guvernaţi de ceea ce fac creştinii, sau de ceea ce spune Dumnezeu?“. Cu siguranţă că ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu este obligaţia supremă pentru orice credincios. Dacă alţii nu au lumina acestui Cuvânt, ori nu au curajul de a face faţă ocării şi suferinţei pe care o atrage ascultarea, trebuie să rămânem şi noi în acea poziţie pe care Cuvântul lui Dumnezeu o condamnă? Cu siguranţă, nu.

Mai mult, în timp ce este adevărat că în mijlocul acestor mărturisitori lipsiţi de viaţa din Dumnezeu care formează aceste sisteme sunt şi sfinţi devotaţi, aceasta nu este datorită locului în care ei se află, ci mai degrabă dovedeşte că harul suveran al lui Dumnezeu lucrează pentru binecuvântarea sufletelor, în ciuda sistemelor cărora ei le aparţin. Astfel de sfinţi nu sunt produsul sistemelor în care se află şi nici nu transmit caracterul lor sistemului de care aparţin. Cineva a spus că astfel de credincioşi sunt o ilustraţie izbitoare a rămăşiţei credincioase din Tiatira. Acea biserică a fost caracterizată prin prezenţa Izabelei şi a copiilor ei. Însă au existat unii în Tiatira care nu erau copii ai Izabelei. Ei nu erau produsul acelui sistem rău, nici nu transmiteau caracterul lor acestuia. Aceasta se pare că este poziţia credincioşilor care rămân în aceste sisteme create de om; şi, deşi trebuie să‑i îngăduim pe unii ca aceştia cu toată dragostea, totuşi, în faţa îndemnului clar de a ieşi afară din tabără, poziţia lor este contrară Cuvântului; iar consecinţele sunt foarte serioase. Nu este treaba noastră să judecăm motivele care îi reţin pe mulţi credincioşi să părăsească astfel de sisteme. Necunoaşterea adevărului, lipsa unei credinţe simple, frica de oameni, teama de consecinţe, pierderea recunoaşterii poziţiei religioase, ca să nu mai vorbim de alte motive josnice, i‑ar putea face pe mulţi să dea înapoi în faţa acestei perspective. Oricum, poate cel mai răspândit motiv pentru care mulţi credincioşi rămân în aceste sisteme este teama firească pe care o avem cu toţii de a purta ocara. A ne ocupa locul afară din marile sisteme religioase ale creştinătăţii, în compania unui Hristos lepădat şi a acelor sărmane persoane slabe şi dispreţuite de această lume, este un lucru care atrage dispreţ. Toţi caută să evite acest drum.

Nu există oare nicio putere care să ne facă capabili să biruim această teamă de dispreţ? În mod sigur există! Ea se află în dragostea faţă de Hristos. De aceea, îndemnul este „Să ieşim la El, afară din tabără“. Acest cuvânt este de cea mai mare importanţă, deoarece el ne oferă un motiv corect pentru a părăsi tabăra. Părăsind doar ceea ce am înţeles că este rău nu este un motiv suficient, care să ofere prin el însuşi sentimentul unei vieţi creştine împlinite. Nimeni nu poate să trăiască o viaţă normală fugind tot timpul de rău. Ieşirea afară din tabără implică, într‑adevăr, separarea de rău, dar este cu mult mai mult – este separarea spre Hristos. Acesta este acel fel de separare care ne pune înainte un obiect pozitiv.

Mai mult, dacă separarea nu este pentru Hristos, atunci motivul ei nu poate fi decât unul sectar; aceasta ar însemna să părăseşti o tabără pentru a face alta mai bună. Într‑adevăr, aceasta este istoria reală a marilor diviziuni creştine. Copii adevăraţi ai lui Dumnezeu au realizat răul şi corupţia cu care erau în legătură şi, pentru că au dorit să ţină cu tărie anumite adevăruri importante, au rupt legăturile rele în care se aflau şi au format un grup care să protesteze împotriva răului şi care să menţină adevărul. Însă prin aceste acţiuni nu au făcut decât să formeze o nouă tabără care, odată cu trecerea timpului, a ajuns la fel de rea ca tabăra pe care au părăsit‑o la început. Oricât de preţios ar fi adevărul, chiar dacă el ar fi cu privire la venirea Domnului, cu privire la prezenţa şi locuirea Duhului Sfânt, sau adevărul cu privire la un singur Trup, dacă ne separăm de sistemele din jurul nostru doar pentru a ţine aceste adevăruri, atunci formăm doar o altă sectă. Credincioşii au fost preocupaţi cu privire la urmărirea sfinţeniei şi unii s‑au despărţit formând un grup al perfecţioniştilor; au fost treziţi cu privire la adevărul despre Duhul Sfânt şi au format un grup penticostal; au fost treziţi cu privire la adevărul despre venirea Domnului şi au format grupul aşteptătorilor (adventiştilor); au vrut să ţină adevărul despre un singur trup şi în dorinţa de a ţine acest adevăr binecuvântat au alunecat formând o sectă.

Există un singur fel, şi doar unul, prin care ne putem menţine în separare de rău şi putem păstra adevărul fără sectarism, anume ieşind afară din tabără „la El“. El este Capul Trupului şi toate sistemele omeneşti, prin chiar structura lor, au rezultat din faptul că nu s‑au ţinut de Cel care este Capul (Coloseni 2.19). Este deosebit de importantă şi instructivă, şi totodată foarte solemnă, atenţionarea din acele cuvinte binecuvântate ale Domnului: „Cine nu adună cu Mine risipeşte“ (Luca 11.23). Preaiubitul slujitor al Domnului, J. N. Darby, comentând acest verset, a spus: „Centrul care se potriveşte lui Dumnezeu este Hristos, nu creştinii. Noi, putem strânge împreună pe creştini, dar dacă aceasta nu se face avându‑L pe Hristos în vedere, este doar risipire. Dumnezeu nu recunoaşte alt centru de unire în afara Domnului Isus Hristos. El Însuşi este Obiectul rânduit de Dumnezeu, şi nimic altceva în afara lui Hristos nu poate fi centrul. Orice nu este strângere în jurul acestui Centru, orice nu este de la El şi pentru El, este risipire. Poate exista strângere, dar dacă nu este „cu Mine“, aceasta este risipire. Prin natura noastră suntem atât de sectari, încât avem nevoie să veghem permanent la acest capitol. Nu pot face din Hristos centrul eforturilor mele dacă nu este mai întâi centrul gândurilor mele“.

Ştim că Domnul a promis că va fi cu orice răscumpărat al Său în mod individual, dar nu există nicio promisiune că El va aproba prin prezenţa Sa sistemele religioase, chiar dacă în ele se găsesc mulţi din cei care Îi aparţin Lui; din contră, El este afară în locul ocării. El este cu noi în mod individual, dar suntem şi noi cu El, în mod colectiv? „Să ieşim“ înseamnă un grup strâns doar pentru Hristos.

Versetele 14‑21. După ce ne‑a îndemnat „să ieşim la El, afară din tabără“, scriitorul prezintă unele binecuvântări şi privilegii care pot fi savurate numai de aceia care ascultă acest îndemn. Vom constata că locul afară din tabără este un loc în care pot fi savurate multe privilegii. Sunt multe îndemnuri scripturistice care sunt imposibil de realizat în mod deplin de către aceia care rămân în sistem. Astfel, am învăţat că cei care se strâng pentru Hristos, afară din tabără, sunt caracterizaţi de următoarele lucruri:

Ei sunt o ceată de pelerini – „Nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare“. Ne ocupăm cu adevărat acest loc de străini şi călători numai atunci când ieşim afară din tabără. Străin este acela care nu are o cetate statornică aici, iar călător este acela care caută o cetate viitoare. Este adevărat că şi afară din tabără putem falimenta în ce priveşte manifestarea caracterului de străini, însă în tabără este aproape imposibil să fim consecvenţi în manifestarea lui (versetul 14).

Ei sunt o ceată de închinători – „Prin El deci să‑I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu“. Cât de dificil este să te închini lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, aflându‑te în tabără! Afară din tabără este posibilă nu doar închinarea individuală, ci şi închinarea colectivă (versetul 15).

Afară din tabără este locul unde există grijă reciprocă. Prin urmare, suntem îndemnaţi la binefacere şi dărnicie (versetul 16).

Acesta este un loc unde sufletele veghează unele asupra altora. De aceea trebuie să ascultăm de conducătorii noştri şi să ne supunem acelora care caută binele sufletelor noastre (versetul 17).

Această ceată este una în care se practică rugăciunea, un loc unde conducătorii care îngrijesc de suflete sunt susţinuţi prin rugăciunile sfinţilor (versetele 18,19).

Este un loc unde este posibil să faci voia lui Dumnezeu şi astfel să fii plăcut în ochii Lui (versetele 20,21).

Şi este, de asemenea, o ceată spre gloria Domnului Isus Hristos, „Căruia fie gloria în vecii vecilor“ (versetul 21).

Epistola a început într‑un fel foarte binecuvântat, prezentându‑L pe Isus în glorie. După aceea ni s‑a prezentat o ceată de credincioşi care au fost aduşi la glorie. Acum, la încheierea epistolei, învăţăm că este dorinţa lui Dumnezeu ca aceia care merg spre glorie să‑şi ocupe locul afară din tabără împreună cu Hristos aici, jos, şi astfel să slujească de glorie Lui în timp, aşa cum vor face în eternitate.

Cât de binecuvântat este acest adevăr, aşa cum este el prezentat în Scriptură, cu privire la o ceată de credincioşi care au ieşit la Hristos afară din tabără, purtând ocara Lui! Ei au caracterul de călători; sunt caracterizaţi de închinare; sunt în locul unde există grijă reciprocă cu privire la trupuri şi suflete, unde sunt înălţate rugăciuni, unde Dumnezeu Îşi poate găsi plăcerea şi unde Hristos este glorificat. Cât de puţin ne caracterizează aceste lucruri! Totuşi, în ciuda căderilor noastre, să înaintăm căutând să corespundem acestui adevăr şi să nu ne mulţumim cu un standard inferior!



[1]Dumnezeu Se „va odihni în dragostea Lui“ (traducerea Darby).

 

[2]O traducere mai exactă a cuvântului grec „eprepen“ ar fi: „se potrivea“ sau „se cuvenea“ (în loc de „trebuia“).

 

[3]Aceasta este traducerea corectă, literală a primei părţi a versetului 8.

 

[4]Ai duhului, nu ai Duhului.

 

[5]Sfârşitul versetului 2 din capitolul 10 trebuie tradus „n‑ar mai fi avut conştiinţă [nu cunoştinţă] de păcate“.

Comunicarea in lucrarea de misiune

Importanta comunicarii in lucrarea de misiune

Poate ca multi dintre noi, ne intrebam ce este aceea comunicare si ce importanta are pentru noi in lucrarea de misiune? Stim ca fiecare dintre noi suntem chemati de Dumnezeu sa comunicam in aceasta lume mesajul lui Dumnezeu, insa de cele mai multe ori nu stim cum s-o facem si ne este frica s-o facem.
Comunicarea, asa cum ne invata Dictionarul Explicativ reprezinta acţiunea de a comunica şi rezultatul ei, inştiinţare, ştire, veste; raport, relaţie, legătură, prezentare.
Mai pe intelesul nostru, a comunica inseamna a prezenta un mesaj inaintea oamenilor si inaintea lui Dumnezeu, prin modul de-a trai pe acest pamant.
Crestinul trebuie sa fie convins, ca modul in care isi traieste viata pe acest pamant, este un mesaj prin care comunica cu oamenii si cu Dumnezeu.
In comunicarea noastra cu oamenii din jur, trebuie sa fim constienti ca orice mesaj care-l transmitem poate sa produca schimbari la nivel de ratiune, la nivel de sentimente, la nivel comportamental. O comunicare eficienta in domeniul spiritual trebuie sa produca schimbari la toate cele trei nivele.
Pentru o comunicare eficienta este bine sa stim ce comunicam, cum comunicam, cand comunicam, unde comunicam si cui comunicam.

As dori sa privim la cateva indemnuri pe care ni le prezinta Sfanta Scriptura in legatura cu comunicarea.

1. Comunicarea sa fie facuta in Numele Domnului Isus
Sfanta Scriptura ne spune ca este foarte important modul in care comunicam cu oamenii din jur si atunci cand o facem, s-o facem in Numele Domnului Isus:
COL 3: 17 Si orice faceti, cu cuvintul sau cu fapta, sa faceti totul in Numele Domnului Isus, si multamiti, prin El, lui Dumnezeu Tatal.
Daca suntem constienti de faptul ca viata noastra a fost inoita si transformata de Domnul Isus si noi ne-am imbracat cu El, atunci avem in vedere ca prin actiunile noastre il prezentam pe Domnul inaintea oamenilor.
Trebuie sa realizam faptul ca noi nu mai traim pentru noi pe acest pamant, ci Cristos traieste in noi (Gal 2:20) , deci unde este pricina de lauda in trairea noastra, unde este motivul sa ne centram trairea noastra in noi insine?
Daca ajungem constienti ca pe acest pamant suntem meniti ca sa comunicam oamenilor un mesaj, ca mesajul si trairea nu sunt de la noi si nu sunt meritul nostru, atunci sigur comunicarea noastra va fi eficienta.
Pe de alta parte trebuie sa fim constienti ca Cel care ne-a inoit viata, Cel care aduce roada in viata noastra si Cel care prezinta pe Isus inaintea oamenilor este Duhul Sfant din noi! Lasandu-ne calauziti de Duhul Sfant, lucrarea noastra va fi eficienta si tot ce comunicam oamenilor este calauzit de Duhul si va ajuta la schimbarea celor din jurul nostru.

2. Comunicarea sa fie facuta in sfintenie
Este foarte importanta curatia ceruta de Dumnezeu, punerea deoparte pentru Imparatia lui Dumnezeu, chemarea ce-o avem de la Dumnezeu, sa ne insoteasca in fiecare clipa a vietii noastre.
Comunicarea care noi o facem poate sa fie prin grai, in scris sau prin atitudinea trupului (limbajul trupului).
Atunci cand le vorbim oamenilor din jurul nostru, trebuie sa fim atenti la vorbirea noastra, la continutul mesajului si la audienta noastra. Vorbirea noastra poate influenta copiii nostri, familia, biserica si oamenii din societate.
De cele mai multe ori, noi ne gandim ca doar atunci cand predicam Evanghelia sau explicam altora Cuvantul trebuie sa fim atenti la vorbirea noastra. Este gresit, de fiecare data cand dam drumul cuvintelor din gura noastra noi comunicam si producem schimbari in oamenii din jur, la nivel de ratiune, sentimente sau comportament. De cele mai multe ori cand te uiti la un copil, observi in viata lui comportamente vazute la parinti, traite si vorbite de parinti. Tot la fel societatea din jur, te va urmari in ceea ce vorbesti si fiecare trebuie sa fim constienti ca vorbirea noastra comunica ce-i in inima noastra (Luca 6:45). Foarte multi crestini muncesc la un loc de munca de ani de zile si acolo oamenii nu L-au cunoscut pe Domnul. De ce? Fiindca de cele mai multe ori vorbirea acelui crestin a trimis un mesaj gresit colegilor de munca.
De-asemenea, Dumnezeu ne va cere socoteala pentru fiecare cuvant scos din gura noastra (Mat 12:37), aceasta fiind un motiv ca sa ne cercetam si sa fim foarte atenti cu ceea ce scoatem pe gura.
De-asemenea, ca sa transmitem un mesaj correct celor din jur, trebuie sa citim Scriptura, s-o aplicam la viata noastra si atunci cand ne vom deschide gura, Duhul Sfant va lua din mintea si inima noastra, ceea ce noi am bagat acolo, adica Cuvantul Scripturii.
Atunci cand comunicam oamenilor in scris, de-asemenea trebuie sa fim atenti. Putem sa scriem o scrisoare in care sa ne expunem mesajul nostru, putem sa publicam un articol sau sa purtam discutii pe forumuri, in toate aceste cazuri, noi comunicam si putem schimba pe cei din jur nivel de ratiune, sentimente sau comportament.
De multe ori, consideram ca nu are asa o mare importanta ce comunici in scris, insa trebuie sa fim constienti ca fiecare clipa din viata noastra este vegheata de Dumnezeu si chiar daca audienta cu care comunici in scris nu stie sigur cine esti, aceasta audienta va fi influentata spre Imparatia lui Dumnezeu sau spre o traire in pacat.
De-asemenea noi comunicam cu oamenii din jur prin atitudinea trupului (limbajul trupului). Felul cum ne manifestam, felul cum ne imbracam, are o foarte mare importanta in ceea ce comunicam oamenilor din jur si lui Dumnezeu. De foarte multe ori unii crestini folosesc semne obscene, se imbraca extravagant sau necuviincios si prin aceasta comunica un mesaj gresit celor din jurul lor.
In foarte multe biserici se spune ca nu mai are importanta astazi, modul cum ne imbracam, ce punem pe noi sau ce transmitem cand suntem inaintea lor. Foarte multi tineri sau hotarat sa cante in biserica o anumita muzica si sa danseze pe acea muzica, nerealizand ca prin ceea ce fac, transmit un mesaj gresit celor din jur. Prin miscarile trupului, prin imbracaminte noi ne asemenam cu lumea de multe ori si transmitem celor din jur mesajul ca si noi apartinem lor, cand cu adevarat ei ar trebui sa-L vada pe Cristos in viata noastra si faptul ca noi apartinem Imparatiei lui Dumnezeu. In general femeile trebuie sa fie foarte atente in modul de-a se imbraca si in limbajul trupului, deoarece Sfanta Scriptura spune ca focusul lor trebuie sa fie pe podoaba spirituala si nu omul de afara (1 Petru 3:3).
Lucrarea de misiune, este o lucrare de comunicare in care fiecare din noi suntem chemati sa ne aducem aportul. In functie de modul cum comunicam cu oamenii noi ne aducem aportul la lucrarea de extindere a Imparatiei lui Dumnezeu. Ori ca suntem chemati ca misionari, pastori, evanghelisti sau orice alt loc am avea in Trupul lui Cristos (Biserica), noi suntem chemati la comunicare cu cei din jur. Intrebarea care as dori sa ne-o punem fiecare din noi este: Ce comunic eu oamenilor din jur ? Prin ceea ce le-am comunicat oamenilor, ce mesaj le-am transmis si cati L-au cunoscut pe Isus prin mesajul transmis?
Daca ne-am vazut falimentari la anumite capitole cred ca este timpul sa ne corectam si sa cerem lui Dumnezeu putere si intelepciune pentru o comunicare corecta cu cei din jur si cu El personal.
Deasemenea noi crestinii trebuie sa fim constienti ca nu noi suntem cei care convingem oamenii din jurul nostru, ci Duhul Sfant al lui Dumnezeu. Noi insa trebuie sa fim cei care ne punem la dispozitia Duhului Sfant si cei care suntem constienti ca mesajul transmis de noi aduce viata sau moarte in jurul nostru.

Simion Ioanas

Cum se ocupă Dumnezeu de cei cazuţi

REFERINȚE: IOAN 21.1-19

Petru a fost responsabil pentru căderea sa, Domnul Isus Şi-a luat responsabilitatea restaurării vieţii lui Petru. Nu trebuie să privim eşecul ca pe un destin al vieţii noastre, ci mai degrabă ca pe un faliment de moment, din care trebuie însă să ieșim. Eşecul nu ar trebui să ne ruineze, ci ar trebui să ne motiveze. Nu trebuie să-ţi concentrezi atenția pe ce ai făcut, ci pe ce faci de-acum înainte! Dumnezeu nu te-a abandonat, El are un plan şi pentru tine, un plan mai bun decât orice vis pe care l-ai avut vreodată şi care acum este năruit. Doar cei care au experimentat un eşec major vor putea privi şi vor putea înțelege experiența şi ruşinea lui Petru. Acest mesaj este pentru tine!
Cum l-a restaurat Dumnezeu pe Petru? Cum se ocupă Dumnezeu de cei căzuţi?

1. CRISTOS L-A CHEMAT PE PETRU

Lepădarea lui Petru l-a separat de ceilalți ucenici. Poate că ucenicul se întreba: „Cine sunt eu acum, ce se va întâmpla cu mine?” Cu puţină vreme înainte el îşi afirmase devotamentul total faţă de Mântuitorul, dar la momentul încercării a eşuat. A eşuat în camera de sus, a eşuat în grădina Ghetsimani, a eşuat în curtea Marelui Preot. Şi totuşi, după toate eşecurile, Cristos cel înviat l-a chemat la El. Nu l-a pus deoparte ca pe un falimentar, ci l-a chemat în prezenţa Sa.

2. CRISTOS S-A ÎNTÂLNIT CU PETRU

Atunci când experimentăm propriile căderi în viaţă, ultimul lucru pe care îl mai dorim este să dăm ochii cu cei apropiați, cu cei dragi. Păcatul ne desparte de Dumnezeu şi de poporul Lui. Nu ni se spune unde era Petru la ceasul răstignirii Domnului, putem doar să ne imaginăm că se retrăsese undeva, cuprins de remuşcări. Cu toate că el se lepădase de Domnul lui, Isus Cristos se arată mai întâi lui, abia mai apoi se înfăţişează în faţa celorlalţi ucenici. Cristos Domnul nu a ales o umilinţă publică, ci a ales o confruntare directă şi individuală.

3. CRISTOS L-A PROVOCAT PE PETRU

Domnul ar fi putut interveni mai devreme în munca ucenicilor, i-ar fi putut ajuta să prindă peste. De ce nu a făcut-o? Era nevoie ca ucenicii să experimenteze mai întâi un eşec, prin aceasta i-a făcut atenți la ceea ce urma, prin aceasta i-a atenţionat că trebuie să rămână legaţi de El. Petru trebuia să înțeleagă că nu experiența profesională îl poate ajuta, că nu efortul susținut este cheia succesului. Petru trebuia să înțeleagă că trebuie să rămână în contact permanent şi total dependent de Creatorul lui.

4. CRISTOS ÎL REINTEGREAZĂ PE PETRU

– lângă un foc de cărbune (în curtea Marelui Preot) Petru l-a negat pe Cristos. Lângă un foc de cărbune (pe malul mării) Petru l-a recunoscut pe Domnul.
– Petru s-a lepădat de trei ori de Domnul, dar tot de trei ori a trebuit să-şi exprime devotamentul faţă de Mesia.
Petru trebuia să-şi smerească mândria arogantă de care dăduse dovadă în camera de sus. Domnul Isus nu-l umileşte pe ucenic, el nu-l constrânge să mărturisească cu sila pocăinţa lui, ci Cristos îl vindecă cu dragoste. Petru are parte de o confruntare cu sine însuși, acum el nu se mai compară cu ceilalți ucenici.

5. CRISTOS L-A REANGAJAT PE PETRU

Petru avea să-L glorifice pe Dumnezeu prin moartea sa. Promisiunea făcută în camera de sus avea să fie ţinută până la sfârșitul vieţii. Abia după eşecul tratat cu atâta dragoste de Domnul Isus, Petru a putut fi restaurat.
Ce facem cu eşecurile noastre? Ce face însă Domnul Isus Cristos cu eşecurile noastre? Este eşecul nostru punctul terminus sau este doar momentul unui nou început?

 

.

Naşterea din nou

de prof. Mihail Dimitriu, poet şi scriitor creştin

                 Aşa cum ştim, vor fi mântuiţi doar oamenii care ascultă de Domnul Isus Hristos (Evrei 5.9), adică aceia care împlinesc efectiv în vieţile lor poruncile Sale (Ps. 119.94,166, 146; Matei 19.16-26; Marcu 10.17-27; Luca 18.18-27), iar una dintre poruncile fundamentale date de către Domnul Isus Hristos, este: “Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3.7). Din ultimele versete amintite, rezultă că naşterea din nou este o condiţie fundamentală de mântuire.

                În Ioan 3.1-21 este redată discuţia pe care a avut-o Domnul Isus Hristos cu Nicodim, un fruntaş al iudeilor care venise să vorbească cu El. În cursul acestei discuţii, Domnul Isus Hristos a rostit următoarele cuvinte: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu… . Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou’. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” (Ioan 3.3-8).

                Din mesajul Domnului Isus Hristos, amintit în versetele de mai sus, aflăm că un om nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu se naşte din nou. Întrucât în Împărăţia lui Dumnezeu vor intra doar oamenii mântuiţi (2 Tim. 4.18), rezultă şi pe această cale, acelaşi adevăr enunţat mai sus: pentru ca un om să poată fi mântuit, este necesar ca acesta să se nască din nou.

                Domnul Isus Hristos, le-a adresat ucenicilor Săi următoarele cuvinte: “Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18.3). În rândurile următoare vom arăta că un om poate ajunge smerit (Matei 18.4) şi fără răutate (1 Cor. 14.20), aşa cum este un copilaş născut de curând (1 Petru 2.2), doar după ce a fost născut din nou.

                În epistola apostolului Pavel către Tit, citim astfel: “Căci şi noi eram altă dată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii. Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii vecinice” (Tit 3.3-7).

                Analizând versetele amintite mai sus, aflăm că apostolul Pavel ne învaţă acelaşi lucru ca şi Domnul Isus Hristos, şi anume: că o caracteristică de bază a oricărui om mântuit, constă în faptul că acesta trebuie să fie născut din nou.

                După ce am lămurit faptul că orice om care doreşte să fie mântuit, trebuie să îndeplinească porunca Domnului Isus Hristos: “Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3.7), să vedem acum în ce constă naşterea din nou, sau cum mai este ea numită, naşterea din Dumnezeu (Ioan 1.12-13), sau naşterea din apă şi din Duh (Ioan 3.5).

                Sfânta Scriptură ne învaţă că naşterea din nou, din Dumnezeu (Ioan 1.12-13), constituie acea transformare fundamentală ce poate avea loc în viaţa unui om, care este reprezentată în mod simbolic, ca fiind o succesiune de trei etape. Acestea sunt:

                – Dezbrăcarea de omul cel vechi (Ef. 4.22; Col. 3.9).

                – Moartea (dispariţia) omului cel vechi (Rom. 6.2-11; Col. 3.3; 2 Tim. 2.11).

                – Îmbrăcarea în omul cel nou (Ef. 4.24; Col. 3.10).

                Un om vechi, reprezintă în mod simbolic, o persoană moartă din punct de vedere spiritual (Ioan 5.24; Ef. 2.1-5; Col. 2.13; 1 Ioan 3.14), care se lasă călăuzită de către firea sa pământească (2 Cor. 10.3; Rom. 7.5; Gal. 5.13,16), în care nu locuieşte nimic bun (Rom. 7.18,25; 8.3). O astfel de persoană firească are o comportare stricată (Ef. 4.22), fiind înrobită (Rom. 6.6) de diverse păcate (Gal. 5.19-21; Col. 2.13; 3.5-9; Ef. 2.1-3; Rom. 7.5; 13.12-13), care includ tot felul de patimi (Gal. 5.24) şi de pofte înşelătoare (Ef. 4.22; Col. 2.11).

                Pentru ca o persoană oarecare să se dezbrace de omul cel vechi, aceasta trebuie să ia hotărârea de a renunţa definitiv la modul de viaţă pe care l-a avut până în momentul luării acestei decizii (Ef. 4.22). Dezbrăcarea de omul cel vechi debutează cu înnoirea minţii (Ef. 4.23) şi constă în renunţarea la trăirea după poftele firii pământeşti (1 Petru 2.11), ceea ce înseamnă în mod implicit, renunţarea la păcate şi trăirea unei vieţi curate (Ef. 4.25-32).

                Un simbol folosit în Biblie pentru a descrie modalitatea prin care moare omul cel vechi, este răstignirea pe cruce (Rom. 6.5-6; Gal. 2.20; 5.24). După moartea omului cel vechi, are loc, în mod simbolic, şi o îngropare a sa, care ar trebui să se realizeze, în mod simbolic, la botezul în apă (Col. 2.12; Rom. 6.3-4). În mod normal, odată cu moartea omului cel vechi, trebuie să moară (dispară) şi modul păcătos de vieţuire avut anterior (Col. 3.5-9).

                Un om nou reprezintă, în mod simbolic, o persoană care s-a dezbrăcat de faptele întunericului (Rom. 13.12) şi nu se mai lasă călăuzită de către firea pământească (Rom. 13.14; Gal. 3.3; 5.13; 6.8), “fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8.7), ci se lasă călăuzită doar de către Duhul lui Dumnezeu (Gal. 5.16-18). Omul cel nou este neprihănit şi sfânt, întrucât este conceput după chipul lui Dumnezeu (Rom. 13.14).

                După ce s-a finalizat procesul de transformare a unui om vechi într-un om nou, omul respectiv a devenit o făptură nouă (Gal. 6.15), în care toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor. 5.17). Această făptură nouă este îmbrăcată în Domnul Isus Hristos (Rom. 13.14; Gal. 3.27), fiind în părtăşie continuă cu Domnul Isus Hristos (Rom. 6.5,8; Ef. 2.5-6; Col. 2.6-10; 3.11), care trăieşte în aceasta (Gal. 2.20). Fiind îmbrăcat cu dragostea (Col. 3.14; 1 Tes. 5.8), cu armătura lui Dumnezeu (Ef. 6.11), cu platoşa neprihănirii (Ef. 6.14), omul cel nou are preocupări duhovniceşti (Col. 3.1-4), şi ca atare Îi slujeşte lui Dumnezeu într-un un duh nou (Rom. 7.6), trăind o viaţă nouă (Rom. 6.4), curată şi frumoasă (Col. 3.12-14; 1 Petru 2.11-18), care nu mai este caracterizată de păcat (Rom. 6.2,11-14).

                Pentru a-i ajuta pe credincioşi să crească “spre mântuire” (1 Petru 2.2), apostolul Pavel era tot aşa de blând cu aceştia, “ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii” (1 Tes. 2.7), şi se străduia să fie alături de ei în orice privinţă (Rom. 12.15-16; 1 Cor. 9.22; 2 Cor. 11.29).

                Iată cum se adresa apostolul Pavel credincioşilor din bisericile Galatiei (Gal. 1.1-2): “Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi!” (Gal. 4.19). Din acest verset reiese că apostolul Pavel, care se străduia să aibă aceleaşi simţăminte (1 Petru 3.8) cu credincioşii din biserici, simţea şi el, în mod simbolic, durerile naşterii din nou, ca şi aceştia. Apostolul Pavel a folosit cuvântul iarăşi, pentru a ne arăta că el mai simţise şi în trecut durerile naşterii din nou pentru aceşti credincioşi, aşa cum le-au simţit şi ei înşişi. Desigur că aceste dureri, provin din faptul că omul cel vechi, care se lasă călăuzit de către firea pământească (2 Cor. 10.3), se împotriveşte Duhului Sfânt (Gal. 5.17).

                Din cuvintele apostolului Pavel, aflăm următoarele:

                – Există un moment de timp când debutează naşterea din nou, debut descris în mod simbolic prin durerile respective.

                – Până ce va muri omul cel vechi, şi va lua chip Domnul Isus Hristos într-un om, acesta va simţi în continuare durerile naşterii din nou.

                Din moment ce naşterea din nou debutează prin nişte dureri, şi într-un interval de timp se produc iarăşi aceleaşi dureri specifice, rezultă că naşterea unui om din nou este un proces care durează un anumit timp. Analizând atât succesiunea celor trei etape simbolice ale naşterii din nou, descrise mai sus, cât şi versetele: 2 Cor. 3.18; 4.16; Ef. 4.13-16; Fil. 1.6, vom ajunge la aceeaşi concluzie, că naşterea unui om din nou este un proces.

                Orice naştere firească, adică aducerea pe lume a unui nou-născut, este un proces care durează un interval de timp măsurat în minute sau ore. Iată deci că, atât aducerea pe lume a unui nou-născut, cât şi aducerea în Împărăţia lui Dumnezeu a unui om, prin naşterea sa din nou, nu sunt nişte evenimente care se produc instantaneu, ci sunt procese care durează fiecare, un interval de timp mai mic sau mai mare.

                Procesul naşterii din nou durează desigur un interval de timp, întrucât dezbrăcarea de omul cel vechi şi omorârea sa prin răstignire pe cruce, nu se face întotdeauna prea repede. Lupta pe plan spiritual, care se produce în omul la care procesul naşterii din nou a debutat, dar încă nu s-a încheiat, este descrisă în Rom. 7.14-25.

                Desigur că durata acestui proces este variabilă, în funcţie de persoana respectivă. Există oameni la care procesul naşterii din nou, durează o mare parte din viaţa lor (1 Tim. 1.6-7,19-20; 6.10; 2 Tim. 2.16-18,26; 3.1-8; 4.3-4). Sunt şi oameni, la care procesul naşterii din nou se pare că a debutat, dar este posibil (2 Tim. 4.14-15; Tit 1.10-16) ca aceştia să nu devină niciodată născuţi din nou cu adevărat (Evrei 6.4-8; 10.26-27). Procesul naşterii unui om din nou poate fi întrerupt (F. A. 5.1-11), atunci când omul respectiv ia decizia de a se întoarce de la Domnul Isus Hristos, înapoi la Satana (1 Tim. 4.1-2; 5.15; 2 Tim. 2.13; 2 Petru 2.1; Gal. 3.3).

                Procesul naşterii din nou este declanşat de către Duhul Sfânt (Gal. 3.3), iar transformările remarcabile amintite mai sus, care au loc în omul născut din nou, din Dumnezeu, sunt realizate tot datorită acţiunii regeneratoare întreprinse de către Duhul Sfânt (Ioan 3.5-8; 2 Cor. 3.17-18; Tit 3.5). Desigur că Duhul Sfânt va produce aceste minunate transformări într-un om, numai dacă omul respectiv Îl va lăsa să le producă, adică: nu I se va împotrivi (F. A. 7.51), se va lăsa călăuzit de către El (Rom. 8.14; Gal. 5.18), şi va asculta de îndemnurile Sale (Rom. 8.1,4-5), refuzând totodată să mai asculte de îndemnurile firii pământeşti (Rom. 8.12; 13.14; Gal 5.16-17; 2 Cor. 10.3).

                Aşa cum ştim, orice proces are un început şi un sfârşit. În capitolul următor, vom stabili că procesul naşterii din nou, debutează cu pocăinţa. Să vedem acum, când se încheie procesul naşterii unui om din nou.

                Un om poate să-şi dea seama că procesul naşterii sale din nou este încheiat, numai atunci când el constată că întregul său caracter a fost total (2 Cor. 5.17) regenerat. Ca atare, omul respectiv a devenit o făptură nouă (Gal. 6.15), care are gânduri sfinte (1 Cor. 2.16; 2 Cor. 10.5; Fil. 2.5; 4.7; Col. 3.2), ce izvorăsc dintr-o minte nouă (Rom. 12.2; Ef. 4.23), o inimă nouă (Ezec. 11.19-20; 18.31; 36.26-27) şi un duh nou (Ps. 51.10; Rom. 7.6), care se află în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu (1 Cor. 6.17).

                Datorită transformărilor esenţiale produse de către Duhul Sfânt în omul născut din nou, acesta trăieşte o viaţă nouă (Rom. 6.4), neprihănită (1 Ioan 2.29), complet diferită de viaţa trăită anterior naşterii sale din nou. Întrucât în oamenii născuţi din nou, “toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5.17), aceştia devin “un fel de pârgă a făpturilor” lui Dumnezeu (Iacov 1.18).

                Procesul naşterii unui om din nou, din Dumnezeu, se poate considera încheiat, atunci când omul respectiv poate declara cu toată sinceritatea, aşa cum a făcut-o şi apostolul Pavel, că Domnul Isus Hristos trăieşte în el (Gal. 2.20). De asemenea, toţi oamenii cu care vine în contact omul născut din nou, trebuie să poată observa cu uşurinţă că acesta are o fire dumnezeiască (2 Petru 1.4; 2 Cor. 3.18; Ef. 4.24), datorită faptului că Domnul Isus Hristos a luat într-adevăr chip în el (Gal. 4.19; Rom. 8.29; Ef. 2.10; Col. 3.10).

                Întrucât Domnul Isus Hristos este “despărţit de păcătoşi” (Evrei 7.26), orice om la care procesul naşterii din nou s-a încheiat, şi deci Domnul Isus Hristos trăieşte într-adevăr în el, nu mai poate păcătui (1 Ioan 3.9; 5.18).

                Iată deci că într-un om la care procesul naşterii din nou s-a încheiat, nu mai acţionează legea păcatului şi a morţii (Rom. 8.2; 7.5), care acţionează în toţi oamenii care nu sunt născuţi din nou, el fiind eliberat de către Domnul Isus Hristos (Ioan 8.36) de sub robia păcatului (Ioan 8.34-36; Rom. 6.6,16-22; 7.6), care aduce moartea, devenind astfel mort faţă de păcat (Rom. 6.2,11; 1 Petru 2.24).

                Un om păcătos nu poate avea viaţa veşnică (Gen. 3.22-24; Tit 3.11; Evrei 6.4-8; 10.26-27). Orice om născut din nou, este izbăvit de păcate (Rom. 6.22), devine sfânt şi are viaţa veşnică (Rom. 6.23).

                Fiindcă a devenit o făptură nouă, la un moment dat, orice om născut din nou va primi de la Domnul Isus Hristos şi o identitate nouă (Apoc. 2.17; 3.12; 22.4), fiind un om “din casa lui Dumnezeu” (Ef. 2.19-22). Întrucât orice om născut din nou, are încă de pe Pământ, cetăţenia cerurilor (Fil. 3.20; Ef. 2.6), el va umbla “după lucrurile de sus” (Col. 3.1) şi se va gândi tot “la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Col. 3.2).

                În mod practic, procesul naşterii unui om din nou, din Dumnezeu, se poate considera încheiat, atunci când omul respectiv are următoarele şase caracteristici:

                – “Crede că Isus este Hristosul” (1 Ioan 5.1; Ioan 1.12-13), şi ca atare “ascultă cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 8.47; 1 Ioan 4.6) şi le împlineşte în mod constant în viaţa sa (Matei 7.24-27; Iacov 1.22). În acest context, rezultă că naşterea unui om din nou, este un fenomen specific perioadei harului (Rom. 6.14), care se poate produce numai după ce a avut loc învierea Domnului Isus Hristos dintre cei morţi (1 Petru 1.3).

                – Nu mai poate păcătui (1 Ioan 3.9; 5.18).

                – Trăieşte în neprihănire (1 Ioan 2.29; 3.10).

                – Iubeşte pe toţi oamenii (1 Ioan 4.7).

                – Face numai fapte bune (3 Ioan 11).

                – Biruieşte lumea (1 Ioan 5.4), care, aşa cum am văzut mai sus, zace în cel rău (1 Ioan 5.19). Biruinţa asupra sistemului de comportare “lumesc”, pervertit de către diavol, constă în faptul că orice om mântuit acţionează permanent, având grijă să se păzească pentru a nu fi întinat de către “lume” (Iacov 1.27). În acest sens, Sfânta Scriptură ne avertizează că orice om, care are relaţii strânse cu cei care nu se află pe calea mântuirii (1 Cor. 15.33; 2 Cor. 6.14-17), sau care are o comportare asemănătoare cu a celor care sunt “oameni de lume”, adică acţionează contrar modului de comportament al creştinilor (1 Cor. 5.11), este “vrăjmaş al lui Dumnezeu” (Iacov 4.4).

                Dacă un om are cu adevărat prima caracteristică, adică are într-adevăr o credinţă reală, le va avea în mod implicit şi pe celelalte cinci caracteristici, care, de fapt, decurg din aceasta. Într-adevăr, aşa cum vom afla pe larg citind capitolul consacrat credinţei, printre multele criterii prin care un om, care doreşte să fie mântuit, trebuie să-şi testeze credinţa (2 Cor. 13.5), se află şi celelalte cinci caracteristici ale unui om la care s-a terminat procesul naşterii din nou, adică: a avea o atitudine fermă de împotrivire şi respingere faţă de orice păcat (Ioan 16.8-9), a trăi în neprihănire (Hab. 2.4; Evrei 11.7; Rom. 1.17; 3.22; 4.13; 9.30; 10.4,6, 10; Gal. 3.6; Fil. 3.9), a manifesta o iubire curată faţă de toţi oamenii (Gal. 5.6; 1 Tim. 1.5; Tit 3.15), a face numai fapte bune (Ef. 2.10; Col. 1.10; Tit 3.8; Evrei 6.9; Iacov 2.14-26; 2 Petru 1.5), a birui lumea (1 Ioan 5.4-5).

 

*

 

                Făcând o analogie cu procesul creşterii spre mântuire (1 Petru 2.1-2), putem considera că, în funcţie de măsura de credinţă (Rom. 12.3) avută la un moment dat, în viaţa unui om la care a debutat procesul naşterii din nou, pot exista şase stadii de dezvoltare. În mod convenţional, Sfânta Scriptură se referă la aceste stadii ale vieţii de credinţă, astfel: nou-născut, copilaş, copil, tânăr, om mare (matur) şi părinte.

                – Noul-născut în credinţă, este un om la care procesul naşterii din nou de-abia a debutat. Un astfel de om doreşte cu adevărat să se pocăiască, şi ca atare, s-a hotărât să se lepede de “orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire” (1 Petru 2.1-2). De asemenea, acest om se sileşte să aplice efectiv în viaţa sa învăţăturile Domnului Isus Hristos (Iacov 1.22-25).

                Un astfel de om, va trebui să se lase (1 Cor. 2.14) călăuzit de către Duhul Sfânt (Ps. 143.10; Ioan 16.13; Tit 3.5), care-L va învăţa cum să umble pe calea mântuirii (Ioan 14.26).

                Pentru a creşte “spre mântuire” (1 Petru 2.2), orice nou-născut în credinţă, se va hrăni cu “laptele duhovnicesc” (1 Petru 2.2; 1 Cor. 3.2), pe care-l va găsi în Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 4.4; 1 Petru 1.23) aflat în Sfânta Scriptură.

                – Copilaşul în credinţă (Matei 18.3; Marcu 10.15), sau pruncul în Hristos (1 Cor. 3.1; 14.20; Evrei 5.13), se va hrăni în continuare cu “laptele duhovnicesc” (Evrei 5.12-13), ajungând să aibă siguranţa absolută că prin pocăinţa sa, a fost posibil ca toate păcatele sale să fie iertate (1 Ioan 2.12). De asemenea, copilaşul în credinţă are certitudinea că L-a cunoscut personal pe Domnul Isus Hristos şi pe Dumnezeu-Tatăl (1 Ioan 2.13). Există totuşi posibilitatea, ca acel om care a rămas la stadiul de copilaş, să mai poată fi înşelat (1 Ioan 3.7) de către diavol (Apoc. 12.9; 20.3,8; 2 Cor. 11.3), pentru a mai păcătui (1 Ioan 2.1), sau pentru a nu se feri de închinarea la idoli (1 Ioan 5.21).

                Copilaşul în credinţă trebuie să ştie că persistenţa în păcate făcute cu voia, poate avea drept consecinţă participarea la judecata de apoi, în calitate de inculpat (Evrei 10.26-29), urmată de condamnarea, la aruncarea în iazul de foc (Apoc. 21.8).

                – Copilul în credinţă nu se mai lasă târât de diverse pofte lumeşti (1 Petru 1.14), datorită creşterii sale în credinţă (2 Cor 8.7; 10.15; 2 Tes. 1.3). Această creştere se realizează prin ascultarea de Dumnezeu, prin hrănirea cu Cuvântul lui Dumnezeu conţinut în Sfânta Scriptură şi prin manifestarea din plin a dragostei (Ef. 5.1-2). Copilul în credinţă se sileşte să devină sfânt (1 Petru 1.15).

                – Tânărul în credinţă, are o credinţă aşa de mare (Matei 8.10; 15.28; F. A. 6.5; Rom. 1.8), încât a reuşit să aplice în viaţa sa un timp mai îndelungat Cuvântul lui Dumnezeu (1 Ioan 2.14), fără să oscileze şi fără să mai repete păcatele de care deja s-a pocăit (Ioan 5.14; 8.11).

                Datorită faptului că a rămas în Domnul Isus Hristos, fiind tare în credinţă (2 Cor 1.24), tânărul a ajuns capabil să i se împotrivească diavolului (Iacov 4.7), şi să-l biruie (1 Ioan 2.13-14).

                Există mulţi oameni bătrâni ca vârstă, dar care nu au atins încă stadiul de tânăr în credinţă, rămânând tot la stadiul de copil în credinţă, fiind purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură (Ef. 4.14; 1 Cor. 14.20).

                – Datorită creşterii sale accentuate în credinţă (1 Cor 16.13; Iacov 2.5), tânărul în credinţă poate ajunge la statura de om mare (matur), atingând “înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4.13).

                – Părintele în credinţă (1 Ioan 2.13-14) are o credinţă ajunsă la maturitate (Rom. 4.16-22; Col. 2.5). El poate afirma fără să exagereze, că are o fire dumnezeiască (Ef. 4.24; 2 Petru 1.4), ca urmare a faptului că Domnul Isus Hristos trăieşte cu adevărat în el (Gal. 2.20).

                Părintele în credinţă a ajuns să se înfăţişeze “înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2.15).

                Părintele în credinţă a vestit Evanghelia la atât de mulţi oameni, încât a reuşit să vadă cum Duhul Sfânt a lucrat efectiv la inimile celor care au aflat mesajul Evangheliei, determinându-i să devină oameni născuţi din nou. Părintele în credinţă are minunatul privilegiu de a urmări cum evoluează cei la care a debutat procesul naşterii din nou, trecând prin stadiile de: nou-născut, copilaş, copil, tânăr, matur, pentru ca în final să ajungă şi ei la stadiul de părinţi, fiind astfel capabili să vestească şi aceştia la rândul lor Evanghelia (2 Tim. 2.2), cu puterea primită de la Duhul Sfânt (1 Tes. 1.5).

                Ideea principală pe care orice cititor trebuie s-o desprindă din acest capitol, se referă la faptul că procesul naşterii unui om din nou se poate considera încheiat, doar atunci când acel om s-a lăsat călăuzit în permanenţă numai de către Duhul Sfânt, şi a devenit astfel o făptură nouă (2 Cor. 5.17; Gal. 6.15), care are o minte nouă (Rom. 12.2), o fire dumnezeiască (Ef. 4.24; 2 Petru 1.4), şi care trăieşte cu adevărat o viaţă nouă (Rom. 6.4), fără să mai păcătuiască (1 Ioan 2.29; 3.9; 5.18).

                În multe biserici care se declară creştine (1 Cor. 5.11), dar care Îl cunosc pe Domnul Isus Hristos doar “în felul lumii” (2 Cor. 5.16), se vehiculează diverse concepţii de sorginte omenească (Col. 2.8,22; 2 Tim. 4.3; Tit 1.14), complet străine de cuvântul lui Dumnezeu (Matei 13.14-15). În rândurile de mai jos, este dat un exemplu tipic de tratare superficială a procesului naşterii din nou.

                În Ioan 1.12-13, citim astfel: “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”. Există oameni care interpretează aceste versete într-un mod eronat, şi astfel ajung la concluzia fundamental greşită, că naşterea din nou ar fi un act, care s-ar produce instantaneu, atunci când un om Îl primeşte (în sensul că Îl invită) pe Domnul Isus în viaţa sa. Alţi oameni nu înţeleg că în ultimele versete citate, se afirmă doar că acelui om care are o credinţă reală, i se conferă dreptul de a fi copil al lui Dumnezeu. Desigur că, aproape toţi cetăţenii unei ţări au dreptul de a candida la o funcţie foarte importantă în stat, cum este de pildă cea de preşedinte, dar aceasta nu înseamnă că toţi vor fi preşedinţi! Desigur că ultimele versete citate, se referă la existenţa unei credinţe reale, adică o credinţă care a fost testată, şi ea a trecut cu succes testele respective (2 Cor. 13.5). Aşa cum veţi citi în capitolul consacrat credinţei, unul dintre cele douăzeci şi patru de criterii, cu care se poate testa credinţa, se bazează pe faptul că orice om care are o credinţă reală a părăsit definitiv păcatele de care s-a dezis şi pe care le-a mărturisit (F. A. 19.18-19), şi ca atare nu mai continuă să păcătuiască (Dan. 6.4; Osea 5.2; Ioan 16.8-9; Tit 1.6).

                Iată cum, invocându-se versetele Ioan 1.12-13, precum şi alte câteva asemănătoare lor, evident interpretate greşit, oameni care încă mai păcătuiesc, sunt amăgiţi de către Satana (Apoc. 12.9; 20.3,8; 2 Cor. 11.3), prin intermediul unor predici neconcludente, pentru a crede că procesul naşterii lor din nou, din Dumnezeu, s-a încheiat, nesocotindu-se astfel versetele care ne învaţă că “oricine este născut din Dumnezeu, nu mai poate păcătui” (1 Ioan 3.9; 5.18). Astfel de concepţii periculoase, pot avea ca urmare banalizarea păcatului şi încurajarea sa în mod tacit. Să nu uităm că păcatul reprezintă ceva îngrozitor, împotriva căruia omul trebuie să lupte cu mijloace extrem de dure (Matei 5.29-30; 18.8-9; Marcu 9.43-48; 1 Cor. 9.27; Evrei 12.4).

                Pentru susţinerea concepţiei false, că un om la care s-a încheiat procesul naşterii sale din nou, din Dumnezeu, ar mai putea încă păcătui, se interpretează în mod eronat versetul 1 Ioan 3.9. Astfel, se afirmă că doar acea entitate care aparţine unui om numită “omul cel nou”, nu mai poate într-adevăr să păcătuiască, dar cea care continuă să păcătuiască este de fapt entitatea numită “omul cel vechi”. Această concepţie periculoasă, potrivit căreia după încheierea procesului naşterii unui om din nou, mai pot coexista în acesta în mod paralel şi acţionând în mod independent, cele două entităţi numite “omul cel nou” şi “omul cel vechi”, nu corespunde absolut deloc realităţii, întrucât:

                – Analizând cu atenţie contextul versetului 1 Ioan 3.9, adică versetele 1 Ioan 3.6-10, constatăm că acestea se referă la om ca la un tot unitar, şi anume la un om la care procesul naşterii sale din Dumnezeu s-a încheiat.

                – În timpul desfăşurării procesului naşterii unui om din nou, are loc transformarea (2 Cor. 3.18; 4.16) “omului cel vechi” în “omul cel nou”.

                – Dacă procesul naşterii unui om din Dumnezeu s-a încheiat, entitatea numită “omul cel vechi” nu mai poate exista, întrucât un astfel de om a devenit “o făptură nouă”, în care “cele vechi s-au dus” şi “toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5.17).

                – În momentul când procesul naşterii unui om din nou s-a încheiat, “omul cel vechi” nu mai există, întrucât putem considera, în mod simbolic, că acesta a murit răstignit pe cruce (Rom. 6.6-7; Gal. 2.20; Col. 3.3), şi a “fost îngropat” (Col. 2.11-12). Putem considera că omul cel vechi a murit, atunci când firea pământească păcătoasă nu mai are putere să-l influenţeze pe om în rău în nici un fel (2 Cor. 10.3), întrucât aceasta a murit răstignită pe cruce (Gal. 5.24), iar în locul ei omul respectiv a primit o fire nouă dumnezeiască (2 Petru 1.4; Ef. 4.24; 2 Cor. 3.18).

                – Odată cu moartea “omului cel vechi”, creştinul s-a dezbrăcat complet de acesta (Ef. 4.22; Col. 2.11; 3.9) şi s-a îmbrăcat în Domnul Isus Hristos (Rom. 13.14), devenind “o făptură nouă” (Gal. 6.15), în care “toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5.17).

                – Un om la care procesul naşterii din Dumnezeu s-a încheiat, nu se mai lasă călăuzit de firea sa pământească (2 Cor. 10.3), adică nu mai păcătuieşte (Ef. 2.1-3; 1 Petru 4.1-3; 2 Petru 1.9), întrucât orice om care se lasă călăuzit de către firea sa pământească este vrăjmaş al lui Dumnezeu (Rom. 8.7-8; Iacov 4.4).

                – Trupul omului născut din Dumnezeu, fiind un Templu al Duhului Sfânt (1 Cor. 6.19; 3.16), nu mai poate păcătui, întrucât el nu mai aparţine omului respectiv (1 Cor. 6.20; 2 Cor. 8.5), ci lui Dumnezeu, care locuieşte în acest Templu (2 Cor. 6.16; Ef. 2.21-22).

                – Desigur că, dacă în omul la care procesul naşterii din nou s-a terminat, nu mai există “omul cel vechi”, întrucât s-a transformat în “omul cel nou”, nu mai are cine să păcătuiască, întrucât omul născut din nou “este mort faţă de păcat” (Rom. 6.2,7, 11).

                Analizând atent Biblia, vom ajunge la concluzia că, la un om care va fi mântuit (2 Tim. 4.18), procesul (Gal. 4.19; 2 Cor. 3.18; 4.16; Ef. 4.13; Fil. 1.6) naşterii sale din nou, din Dumnezeu, se va încheia cu siguranţă în timpul vieţii sale pământeşti.

www. ghidulcrestinului. go. ro

mihaildimitriu@yahoo. com

 

Cum sa-ti petreci ziua cu Dumnezeu

O viata sfanta tinde sa devina mai usoara atunci cand cunoastem ordinea obisnuita si modul de indeplinire al indatoririlor noastre – cand orice lucru se intampla la momentul potrivit. De aceea, va voi da cateva scurte indrumari pentru petrecerea zilei intr-un mod sfant.

Somnul
Masoara bine timpul rezervat somnului, ca sa nu irosesti orele pretioase ale diminetii trandavind in pat. Orele de somn trebuie sa fie potrivite cu sanatatea si cu munca ta, nu cu placerea leneviei.

Primele ganduri
Indreapta catre Dumnezeu primele tale ganduri constiente; inalta-ti inima catre El cu reverenta si recunostinta pentru odihna de care te-ai bucurat in noaptea ce a trecut, apoi incredinteaza-te Lui pentru ziua ce urmeaza.
Obisnuieste-te sa fii atat de consecvent in aceasta incat sa ajungi sa fii oprit de constiinta atunci cand gandurile vietii de zi cu zi vor sa aiba intaietatea. Gandeste-te la indurarea unei nopti de odihna si la faptul ca multi si-au petrecut-o in iad; multi au petrecut-o in inchisoare; multi au petrecut-o in adaposturi reci si neprimitoare; multi si-au petrecut-o suferind din cauza durerilor chinuitoare si a bolilor, obositi de paturile in care zac si obositi de viata.
Gandeste-te la multele suflete care in noaptea ce a trecut au fost chemate din trupurile lor sa se infatiseze pline de groaza in fata lui Dumnezeu, si mai gandeste-te cat de repede trec zilele si noptile! Cat de iute va veni ultima ta noapte sau zi! Examineaza ce lipseste sufletului tau ca sa fie pregatit pentru o astfel de vreme si cauta acel lucru fara intarziere.

Rugaciunea
Rugaciunea personala (sau impreuna cu partenerul tau) sa aiba loc inaintea rugaciunii la care participa intreaga familie. Daca e posibil, pune-o pe primul loc, inaintea oricarei alte lucrari a zilei.

Inchinarea familiei
Inchinarea impreuna cu intreaga familie trebuie indeplinita cu consecventa si la o ora la care de obicei nu apar intreruperi.

Obiectivul fundamental
Aminteste-ti obiectivul tau fundamental, iar atunci cand te apuci de munca fiecarei zile, sau inaintea oricarei activitati din aceasta lume, lasa ca pe inima ta sa stea scris „Sfant Domnului”, in tot ce faci.
Nu fa nici un lucru pe care Dumnezeu nu l-ar aproba si despre care nu poti spune cu convingere ca El te-a trimis sa-l faci. Nu fa nimic in aceasta lume pentru un oricare alt motiv decat acela sa Ii fii placut Domnului, sa Ii dai slava si sa te bucuri impreuna cu El. „Deci, fie ca mancati, fie ca beti, fie ca faceti altceva: sa faceti totul pentru slava lui Dumnezeu.” – 1 Corinteni 10:31.

Fii sarguincios in profesia ta
Indeplineste sarcinile profesiei tale cu grija si cu sarguinta. Astfel:

  • Vei dovedi ca nu esti lenes sau supus firii tale pamantesti (ca aceia care nu i se pot impotrivi), si vei incuraja omorarea tuturor poftelor si dorintelor firii pamantesti, care sunt hranite de lene si trandavie.
  • Vei tine gandurile nefolositoare departe de mintea ta, acele ganduri care misuna in mintile persoanelor ce-si pierd vremea degeaba.
  • Nu vei pierde timp pretios, un lucru de care persoanele lenese sunt vinovate zilnic.
  • Vei ramane pe drumul ascultarii de Dumnezeu, atunci cand lenesii comit intruna pacate de omitere.
  • Vei avea mai mult timp pentru activitati sfinte daca lucrezi cu sarguinta in profesia ta. Persoanele lenese nu au timp sa se roage sau sa citeasca pentru ca si-l pierd taraganand lucrurile in munca lor.
  • Te poti astepta la binecuvantarea lui Dumnezeu si la implinirea nevoilor tale, atat cele personale cat si ale intregii familii.
  • Poti contribui de asemenea la sanatatea trupului tau, marindu-i astfel competenta in slujba sufletului.

Ispite si lucruri care corup
Cunoaste in intregime ispitele si lucrurile care te pot corupe – si vegheaza impotriva lor intreaga zi. Trebuie sa te pazesti in special de cele mai periculoase lucruri care corup si de acele ispite pe care prietenii sau afacerile ti le pun inevitabil inainte.
Pazeste-te de pacatele de capatai ale necredintei: ipocrizia, egoismul, mandria, satisfacerea placerilor trupului si dragostea exagerata pentru lucrurile pamantesti. Ai grija sa nu fii atras de modul de gandire al lumii si de ingrijorarile ei nenumarate, sau sa ravnesti la o pozitie mai inalta in societate, sub pretextul sarguintei in profesia ta.
Daca lucrezi sau faci afaceri cu altii, pazeste-te de egoism si de orice urma de nedreptate sau lipsa de generozitate. In legaturile cu ceilalti, pazeste-te de ispita conversatiei seci si nefolositoare. Pazeste-te si de persoanele care te vor ispiti sa te manii. Pastreaza-ti decenta si vorbirea curata pe care o cer legile neprihanirii. Daca discuti cu lingusitori, ai grija sa nu te umfli de mandrie.
Daca stai de vorba cu cei ce te dispretuiesc si te ranesc, intareste-te impotriva mandriei nerabdatoare si razbunatoare.
La inceput, aceste lucruri vor fi foarte dificile, cata vreme pacatul mai are vreo putere in tine, dar odata ce ai castigat o intelegere continua a pericolului otravitor pe care il prezinta fiecare din aceste pacate, inima ta va fi gata sa le evite si o va face cu usurinta.

Meditatia
Cand esti singur in indeletnicirile tale, profita de acel timp folosindu-l pentru meditatii practice si folositoare. Mediteaza la bunatatea nesfarsita si la desavarsirea lui Dumnezeu; la Hristos si la rascumparare; la Cer si la cat de nevrednic esti sa intri in el, si cum meriti nenorocirea vesnica in Iad.

Singurul motiv
Orice faci, singur sau impreuna cu altii, fa totul pentru slava lui Dumnezeu (1 Corinteni 10:31). Altfel, acel lucru nu va fi primit de Dumnezeu.

Rascumpara timpul
Pune mare valoare pe timpul tau, ai mai mare grija sa nu-ti pierzi timpul decat ai sa nu-ti pierzi banii. Nu lasa ca distractiile fara valoare, discutiile inutile, prietenii nefolositori sau somnul sa iti rapeasca timpul pretios.
Ai mai mare grija sa eviti persoana, fapta sau modul de viata care iti fura timpul, decat te ingrijesti sa eviti hotii si talharii.
Asigura-te ca nu iti pierzi niciodata vremea fara folos, ci mai degraba iti folosesti timpul in cel mai profitabil mod cu putinta si nu prefera unul mai putin folositor in locul altuia care-ti foloseste mai mult.

Mancarea si bautura
Mananca si bea cu moderatie si recunostinta pentru sanatate, nu pentru placerea nefolositoare. Niciodata nu-i fa pe plac trupului prin mancaruri si bauturi care dauneaza sanatatii tale.
Aminteste-ti pacatul Sodomei: „Iata care a fost nelegiuirea sorei tale Sodoma: era ingamfata, traia in belsug si intr-o liniste nepasatoare, ea si fiicele ei, si nu sprijinea mana celui nenorocit si celui lipsit” – Ezechiel 16:49.

Apostolul Pavel plangea atunci cand ii pomenea pe cei al caror sfarsit „va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pantecele si slava lor este in rusinea lor, si se gandesc la lucrurile de pe pamant.” – Filipeni 3:18,19. Deci nu traiti dupa indemnurile firii pamantesti, ca sa nu muriti (Romani 8:13).

Pacatele invingatoare
Daca vreo ispita te biruie si cazi in vreun pacat, pe langa esecurile obisnuite, regreta-l si marturiseste-l imediat inaintea lui Dumnezeu; pocaieste-te fara intarziere, cu orice pret. Te va costa cu siguranta mai mult daca vei continua in pacat si nu te vei pocai.
Nu-ti subestima esecurile obisnuite, ci marturiseste-le si lupta zilnic impotriva lor, avand grija sa nu le inrautatesti prin nepocainta si dispret.

Relatiile
Aminteste-ti in fiecare zi de indatoririle speciale pe care le cer diversele relatii: soti, sotii, copii, stapani, slujitori, pastori, oameni, judecatori, supusi.
Aminteste-ti ca fiecare relatie are indatoririle ei speciale si avantajele ei prin binele pe care il face. Dumnezeu iti cere credinciosie in aceasta problema, la fel ca in oricare alta.

Incheierea zilei
Inainte sa adormi din nou, este un lucru intelept si necesar sa faci bilantul faptelor si binecuvantarilor zilei ce a trecut, ca sa poti multumi pentru toate binecuvantarile speciale si sa te smeresti pentru toate pacatele tale.
Acest lucru e necesar ca sa iti poti reinnoi pocainta si hotararea de a asculta, si ca sa te cercetezi sa vezi daca sufletul tau e mai bun sau mai rau, daca pacatul scade si harul creste, daca esti mai bine pregatit pentru suferinta, moarte si vesnicie.

Fie ca aceste indrumari sa se intipareasca pe mintea ta si sa devina o practica zilnica a vietii tale.

Daca sunt practicate cu sinceritate, ele vor duce la sfintirea, rodirea si linistea vietii tale si iti vor aduce o moarte plina de mangaiere si pace.

 

Ce este naşterea din nou?

În capitolul trei din prima sa epistolă, apostolul Ioan afirnă cu o deosebită exuberanţă şi exaltare următoarele cuvinte: ,,Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi Suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (v1-3) Aceste versete biblice conţin trei adevăruri majore despre copiii lui Dumnezeu: Primul, este că noi nu doar ne numim copii ai lui Dumnezeu, ci suntem copii ai Lui. Purtăm înăuntrul nostru fire dumnezeiască, natură divină sau dacă vreţi genele lui Dumnezeu. Noi suntem descendenţi ereditari direct din Dumnezeu. Suntem purtători de sămânţă dumnezeiască, şi suntem concepuţi prin Duhul Sfânt. Al doilea adevăr, este că într-o bună zi vom fi ca El, tot aşa cum într-o bună zi, la vârsta maturităţii, şi copilul devine ca Tatăl său. Aici apostolul ne poartă de la realitatea prezentă, la nădejdea viitoare; de la ceea ce suntem deja acum, la ceea ce vom deveni în viitor. Dumnezeu nu ne-a născut din nou, aşa pur şi simplu, că n-a avut altă treabă, ci ca să devenim asemenea Lui. Naşterea din nou este doar o etapă din procesul devenirii noastre ca Dumnezeu, şi are scopul acesta. Al treilea mare adevăr din text, este că omul născut din nou poate fi identificat din preocupările pe care le are. El înţelege, foarte curând, că principala lui menire este să se curăţească dupăcum şi Dumnezeu este curat. Standardul său de sfinţenie este, nici mai mult nici mai puţin decât, Tatăl său. Principala pasiune a vieţii sale este să devină ca Dumnezeu. Dacă eu, am alte standarde decât acestea, înseamnă că n-am în mine sămânţă dumnezeiască, eventual sămânţă religioasă sau morală. În acest caz, sunt doar o imitaţie de creştin, o copie falsă, sau mai simplu spus, nu sunt născut din nou. Aşadar în Biblie avem teste obiective şi precise de verificare a naşterii din nou. Aici lucrurile sunt foarte clare. Copilul ori e viu ori e mort. Nu există loc de a filozofa pe această temă. Noi avem datoria să ne aplicăm personal aceste teste, dupăcum, chiar Pavel îi îndemna pe corinteni: ,,Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.” Iată deci trei lecţii biblice foarte importante despre naşterea din nou. Haideţi, de data aceasta, să le enumerăm sub formă de întrebări:
1. Ce este naşterea din nou?
2. Care este scopul pentru care am fost născuţi din nou?
3. Cum putem verifica cu siguranţă dacă suntem născuţi din nou?
Acestea sunt temele pe care le vom dezbate, dacă va fi cu voia lui Dumnezeu în următoarele trei mesaje, în cadrul subiectului naşterii din nou. Pentru astăzi:
Ce este naşterea din nou?
Naşterea din nou este una dintre cele mai mari minuni care se întâmplă în univers. Ea este miracolul prin care oameni simpli, păcătoşi şi muritori, primesc natură dumnezeiască, devenind nici mai mult nici mai puţin decât copii ai Lui. Prin ea, omul sortit disperării şi morţii, este ridicat la rangul de fiu cu drepturi depline, în familia lui Dumnezeu. Acest fapt se realizează, nu numai printr-un act juridic de adopţie, ci printr-o naştere autentică din însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Noi nu moştenim doar averea şi educaţia lui Dumnezeu, ca şi în cazul unei adopţii, ci inclusiv înclinaţiile Sale, preocupările Sale, pasiunile Sale şi felul Său de a gândi, de a vorbi şi de a fi. Biblia vorbeşte şi despre adopţie pentru a explica anumite aspecte ale mântuirii noastre, dar tot ea insistă asupra faptului că naşterea din nou este mai mult decât atât. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu prin naştere din El. Pentru a înţelege mai bine acest miracol, să observăm întâi:
1.Termeni biblici care definesc naşterea din nou.
a)Născuţi dintr-o sămânţă care nu poate putrezi.(1Pet.1:23) Din sămânţa de morcovi nu se pot naşte iepuri, nici din alune, veveriţe, deşi există o anumită legătură între acestea. Din sămânţă din Dumnezeu se pot naşte doar copii de Dumnezeu, având natură ca a lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este instrumentul folosit de El pentru naşterea noastră din nou. El nu poate putrezi, este viu şi veşnic. Acolo se produc naşteri din nou, unde Cuvântul lui Dumnezeu este propovăduit: cu putere, claritate, şi deosebită acurateţe.
b)Născuţi prin învierea lui Hristos din morţi. (1Pet.1:3, Rom.6:4-6, Efes.1:17-20) Naşterea noastră din nou este posibilă doar în baza lucrării Domnului Isus de la cruce. Ea s-a realizat prin unirea noastră, prin credinţă, cu Hristos în moarte şi înviere. Este adusă în fiinţă prin puterea nemaipomenită a lui Dumnezeu care l-a ridicat din morţi. Acolo se produc naşteri din nou unde Evanghelia propovăduită Îl are în centru pe Isus Hristos şi lucrarea Sa realizată la cruce. Deci iată că începe să se profileze încă un subiect legat de naşterea din nou, şi anume: condiţiile în care aceasta se realizează. Pocăinţa cerută de Cuvântul lui Dumnezeu, şi credinţa în Domnul Isus. Pe viitor, vom aborda şi aceste aspecte ale problemei în discuţie.
c)Născuţi din apă şi din duh (Ioan3:5) Apa şi Duhul sunt întâlnite împreună şi în câteva texte biblice din Vechiul Testanent. (Ezech. 36: 25-28) Deocamdată citim Isaia 44:1-5: ,,Ascultă acum, Iacove, robul Meu, Israele pe care te-am ales! Aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut şi întocmit, şi care de la naşterea ta este sprijinul tău: Nu te teme de nimic, robul Meu Iacov, Israelul Meu pe care l-am ales. Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta, şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale, şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pîraiele de apă. Unul va zice: Eu Sunt al Domnului! Altul se va numi cu numele lui Iacov; iar altul va scrie cu mâna lui: Al Domnului Sunt! Şi va fi cinstit cu numele lui Israel.” Expresia: ,,născut din apă şi din Duh” subliniază ideea că această lucrare este opera exclusivă a lui Dumnezeu. Şi apa şi Duhul vin de sus, şi dacă Dumnezeu nu ni le dă, toate străduinţele şi eforturile noastre sunt zadarnice.
d)Hristos să ia chip în noi (Gal.4:19, Rom.8:29) A fi născut din nou înseamnă ca Hristos să prindă contur în noi. Trăsăturile Sale fundamentale de caracter să se întipărească pe fiinţa noastră. Dupăcum Hristos este: ,,oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui”, tot aşa şi omul născut din nou poartă în genele sale, în ADN-ul său spiritual, tiparul fiinţei lui Hristos. Dupăcum fiecare celulă din trupul nostru poartă în ea tiparul genetic moştenit de la părinţi, tot aşa şi omul născut din nou poartă în fiecare celulă a duhului său, tiparul genetic al lui Hristos. Nu ne rămâne decât să studiem viaţa Domnului Isus, să descoperim acest tipar, şi să vedem dacă el se regăseşte şi în noi. Dar la acest subiect vom reveni într-o întâlnire viitoare.
Deci ce înseamnă a fi născut din nou: A fi născut din nou înseamnă a avea în noi aceleaşi: înclinaţii, instincte, porniri, dorinţe, pasiuni, aspiraţii, tendinţe ca ale Domnului Isus. Aceasta nu se poate întâmpla prin eforturile noastre personale, ci are la bază lucrarea de la cruce şi este realizată de către Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu, în urma pocăinţei şi credinţei.
2.Realitatea conflictului spiritual. Cu toate că tot ce am afirmat până aici este adevărat şi biblic, omul născut din nou nu se află dintr-o dată înafara oricărei posibilităţi de a mai păcătui. Da, natura spirituală, dobândită în urma naşterii din nou nu poate să păcătuiască, tot aşa cum nici Dumnezeu nu poate păcătui. Dar în noi mai există încă o natură pe care o moştenim în urma naşterii fizice prin părinţi de la Adam. Creştinul născut din nou, dintr-o dată se află pus în faţa unui mare conflict interior. Dacă înainte de naşterea din nou ştia precis ce are de făcut, deoarece toată fiinţa lui îl îndemna într-o singură direcţie, adică spre păcat, după naşterea din nou, dintr-o dată, se simte atras cu putere în două direcţii diametral opuse. Iată cum explică aceasta apostolul Pavel: ,,Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu Sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai Sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, deci, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Rom.7:14-24) Lăsăm soluţia la această problemă pentru mai târziu. Deocamdată să înţelegem corect problema. Prin cuvintele citite, apostolul Pavel, în primul rând îşi mărturiseşte atitudinea sa faţă de Legea lui Dumnezeu. Legea este bună, îi place de ea, şi are dorinţa să o împlinească. Iată trei semne distinctive, esenţiale, ale omului născut din nou, la care vom reveni mai târziu. În al doilea rând, în acest text, Pavel îşi mărturiseşte problema cu care se confruntă atunci când se apucă de treabă. Ceva din el se pune de-a curmezişul, ridicându-i în cale piedici atât de mari încât lucrurile în faptă ,,ies taman pe dos”. Nedumerit până la culme Pavel se întreabă ce se petrece, deoarece în adâncul sufletului una îi place, iubeşte şi doreşte, iar în practică cu totul altceva, iese. Concluzia lui la această problemă este următoarea: Nu sunt eu cel care păcătuieşte, deoarece eu urăsc păcatul şi nu vreau să păcătuiesc. Înseamnă că altceva cu care eu nu mă mai identific îmi creează aceste probleme, şi acel ceva este firea pământească.
Lucrul pe care trebuie să-l facem, în acest punct al discuţiei, este să înţelegem cine suntem noi. Prin ce anume ne identificăm? Lucrul acesta este foarte important, deoarece la fiecare păcat săvârşit, diavolul va veni şi ne va spune: ,,te mai consideri copil al lui Dumnezeu?… nu vezi că eşti lepădat de mult?…uită-te la tine cât eşti de păcătos!” Haideţi deci să încercăm să răspundem la întrebarea: Cine sunt eu? Sunt eu trupul acesta format din sânge, oase, muşchi şi organe interne? Nu. Trupul este al meu, dar eu pot trăi şi fără anumite părţi din el. Adevărat mi-ar fi mai greu fără ele dar tot om întreg aş fi. Şi chiar când trupul mi se va nimici, eu tot voi continua să exist într-o altă dimensiune, într-un alt trup, deoarece eu sunt mai mult decât trupul, în care locuiesc. Atunci cine sunt eu? Sunt eu mintea mea? Nu. Dacă voi ajunge la o sută de ani şi mă voi scleroza nu voi deveni altă persoană. Sunt eu sentimentele mele? Nu. Dacă astăzi e soare şi mă simt bine, iar mâine va ploua şi mă voi simţi rău, nu mi se va schimba identitatea. Sunt eu voinţa mea? Nu. Dacă la un moment dat, voi fi legat în lanţuri, şi mi se va lua voinţa liberă, nu voi fi anihilat prin aceasta ca persoană, ci voi continua să fiu liber să iubesc, să cred, să aspir, şi aşa mai departe. Dacă eu nu sunt nici trupul meu nici sufletul meu atunci cine sunt? Există ceva mai profund în mine care mă defineşte. Ce-a mai rămas din om înafară de trup şi suflet? Duhul. Identitatea mea este dată de ceea ce sunt în duhul meu. Eu sunt fie copul al lui Dumnezeu, fie copil al diavolului. Eu sunt fie în împărăţia lui Dumnezeu, fie în împărăţia celui rău. Această realitate ultimă mă defineşte. Toate celelalte aspecte, amintite anterior pot să fluctueze sau să se schimbe, fără să-mi afecteze identitatea. Pot să mă îmbolnăvesc de o boală foarte gravă, dar voi rămâne şi atunci copil al lui Dumnezeu. Pot să-mi pierd mintea, libertatea, sau alte lucruri, dar eu voi rămâne şi atunci copil al lui Dumnezeu. Pot să mor şi să fiu îngropat în pământ, dar nu eu voi muri ci doar trupul meu, şi în timp ce trupul meu se va descompune eu mă voi bucura în gloria eternă, de statutul meu de copil al lui Dumnezeu, aşa cum fac înaintaşii noştri care au plecat deja la Domnul.În concluzie: Acesta sunt eu. Sunt copil al lui Dumnezeu. Iar în calitate de copil al lui Dumnezeu, iubesc Legea lui Dumnezeu, îmi place de ea şi doresc s-o împlinesc. Natura mea cea mai profundă nu poate să păcătuiască. Da este adevărat, există ceva foarte aproape de mine, care îmi creează mari dificultăţi, şi anume firea pământească, ce are stăpânire peste trupul meu. Dar Dumnezeu a găsit soluţia şi la aceasta. Prin unirea mea cu Domnul Isus, în moarte şi înviere, trupul a fost dezbrăcat de puterea păcatului, iar firea pământească a fost răstignită. Mi se cere şi mie să mă dezic total de ea, deoarece pentru ea nu mai există nici o şansă de salvare, iar cât despre trupul meu mi se promite că va fi răscumpărat, dacă-mi răstignesc firea şi rămân ancorat în Hristos. Da sunt responsabil înaintea lui Dumnezeu să-mi răstignesc zilnic firea. Însă dacă se mai întâmplă să mă păcălească, nu mă identific cu felul ei de a acţiona. Mă pocăiesc imediat de păcat şi neveghere, primesc iertare şi curăţire prin jertfa lui Hristos, îmi reconsider relaţia mea cu Hristos, o ţintuiesc din nou pe cruce şi merg mai departe condus de pasiunea vieţii mele, şi anume de a împlini Legea lui Dumnezeu. Da ştiu că cuvântul ,,Lege” stârneşte reacţii negative, însă nu uitaţi naşterea din nou este definită şi astfel: ,,Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” (Ier.31:33) Citim şi Ezechiel 36:25-28 ,,Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele. Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru.” Dacă fac reacţie la legile şi poruncile lui Dumnezeu, nu sunt născut din Dumnezeu, sau în cel mai bun caz sunt un om firesc şi dacă nu mă pocăiesc voi avea aceeaşi soartă ca cei nenăscuţi din nou. Omul născut din Dumnezeu, chiar dacă are probleme cu firea, când este vorba despre legile lui Dumnezeu, el zice din toată inima: ,,Legea lui Dumnezeu este bună, îmi place de ea, şi doresc s-o împlinesc” Atitudinea negativă faţă de poruncile lui Dumnezeu, este rezultatul unei răstălmăciri a doctrinei Harului, şi are mare trecere printre creştinii de astăzi, datorită faptului că unii nu sunt născuţi din nou şi le place păcatul. Susţinătorii acestei erezii, printr-o încălcare flagrantă a metodelor şi principiilor de studiu biblic, condamnă pe cei care propovăduiesc evanghelia curată, de legalism şi promovarea doctrinei mântuirii prin fapte. Însă adevărul nu este acesta. Naşterea din nou, repet, nu este rezultatul vreunei strădanii omeneşti. Ea este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu, în baza jertfei Domnului Isus, realizată de Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. În urma acestei lucrări Dumnezeu pune în noi instinctele, pasiunile şi aspiraţiile Domnului Isus. Şi principala pasiune a Domnului Isus a fost să împlinească voia lui Dumnezeu. Omul născut din nou vibrează pe aceeaşi fregvenţă cu voia lui Dumnezeu. Prin naşterea din nou Dumnezeu schimbă inima noastră de piatră, ne dă o inimă de carne şi aşează în ea Legile Sale. Rezultatul este o dragoste şi o dorinţă puternică pentru a le împlini.

Ce schimbare produce „nașterea din nou”?

Schimbarea e un mister şi nu poate fi explicat total, dar îl cunoaştem din experienţa mântuiţilor şi a noastră personală în anumite laturi ale lui. Isus a explicat naşterea din nou spunând: „Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine şi nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”(Ioan 3:8).

Pe de altă parte schimbarea e reînnoire în natura morală şi spirituală, mai ales în caracter. Se schimbă înclinaţia morală. „…după cum Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”(Romani 6:4).

Această schimbare mai modifică afecţiunile şi activităţile vieţii, omul nu se mai pune pe sine în centrul vieţii, ci pe Dumnezeu. Ea este deci schimbarea centrului vieţii, schimbarea persoanei de conducere a vieţii. Omul nu se mai conduce singur, ci se lasă condus de Creator, de Salvator. Dragostea pentru Dumnezeu, fraţi şi semeni, devine factorul de control în viaţă. Omul moare pentru păcat şi înviază pentru neprihănire. „Noi, cari am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?”(Romani 6:2).

Însă schimbarea nu adaugă la facultăţile personalităţii, ci le modifică înclinaţia, structura, forţa, direcţia de exercitare, finalitatea şi persoana în slujba cărora sunt întrebuinţate şi anume Dumnezeu. „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos.” (Galateni 3:27) Schimbarea constă în prezenţa naturii divine şi a persoanei divine: Duhul Sfânt, în credincios. Scopul Tatălui este să fim ca Isus. După chipul Lui. (Romani 8:29) „…v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce 1-a făcut.”(Coloseni 3:10). Oamenii au fost făcuţi după chipul lui Dumnezeu la creaţie: moral, intelectual, liber, cu responsabilitate, independenţă (Geneza 1:28). Iar cei mântuiţi şi născuţi din nou sunt pentru a doua oară făcuţi după chipul lui Dumnezeu, şi anume după chipul lui Isus, după trăsăturile personalităţii de Dumnezeu. (Romani 8:28-30).

La început Dumnezeu i-a făcut pe oameni neprihăniţi. „Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii.” (Eclesiastul 7:29). Naşterea din nou restaurează neprihănirea pierdută de omul păcătos, prin atribuirea neprihănirii lui Isus, în el. „Hristos Isus a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” (1 Corinteni 1:30).

Schimbarea este şi în sensul unei noi umanităţi, al cărui Cap este acum Hristos şi nu Adam. La începutul omenirii, stă omul numit Adam, iar la începutul Bisericii stă omul Dumnezeu sau Dumnezeul om, numit Isus Hristos. „Omul dintâi, Adam a fost făcut un suflet viu. Al doilea ADAM a fost făcut un dătător de viaţă.” (1 Corinteni 15:45) Schimbarea creează un om nou, un unicat spiritual, cu efecte asupra modului de viaţă, nu numai de gândire sau de concepţie. „Dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus!” (2 Corinteni 5:17).

Mai putem sublinia faptul că schimbarea vine sau constă în crucificarea omului vechi şi instaurarea unui om nou în aceeaşi persoană. „Prin cruce, lumea e răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.” (Galateni 6:14-15) Omul vechi e răstignit dar nu e mort. Pavel spune: „Socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu.” (Romani 6:11). Iar în Coloseni 3:5, Pavel cere: „Omorâţi mădularele voastre cari sunt pe pământ.” Firea veche deci există, dar e în luptă cu firea nouă. „Firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” (Galateni 5:17).

Sensul este: coexistă două firi concomitent în aceeaşi fiinţă, cea divină nu poate păcătui, cea firească trage mereu la păcat, din care rezultă lupta permanentă a credinciosului. Finalul depinde de felul cum ascultă credinciosul îndemnurile Duhului din el, devenind definitoriu, pentru o categorie de credincioşi sau alta: credincios pământesc sau duhovnicesc. (Romani 8:6-9).

Schimbarea în naşterea din nou e în regiunea conştientă a personalităţii şi nu în subconştient cum afirmă unii.

Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea

Naşterea din Nou

Eşti tu creştin? Este de importanţă vitală să ştii dacă eşti creştin sau dacă nu eşti creştin. Calitatea de membru al bisericii este un lucru onorabil, iar faptele bune pe care le faci este un lucru vrednic de laudă. Cu toate acestea, rămâne întrebarea legată de starea sufletului tău: Eşti într-adevăr un creştin născut din nou? Mântuitorul Isus a spus: “Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3).

Un creştin născut din nou este persoana care se predă întru totul lui Cristos. Predarea este necesară pentru a moşteni viaţa veşnică. Când Isus i-a spus lui Nicodim că era necesar să se nască din nou, Nicodim nu a înţeles. După aceea, Isus a folosit exemplificarea cu vântul. Deşi nu înţelegem pe deplin cum bate sau de ce bate vântul, ştim doar că vântul bate şi că putem să vedem efectul. La fel se întâmplă şi atunci când o persoană se naşte din nou. Nu înţelegem cum se produce, dar vedem şi simţim rezultatele naşterii din nou.

Mulţi oameni, care pretind că sunt creştini, sunt ignoranţi în privinţa naşterii din nou, în timp ce alţi oameni încearcă să dobândească naşterea din nou în felul lor. Naşterea din nou nu se poate obţine prin fapte bune, nici prin aderarea la o organizaţie religioasă şi nici măcar printr-un nou început în viaţă. Naşterea din nou are nevoie de o inimă pocăită adică penitentă, de întristare din pricina păcatelor săvârşite de persoana în cauză, precum şi de îndepărtarea de toate păcatele. După aceea, prin credinţă, omul trebuie să vină înaintea lui Dumnezeu pentru îndurare şi iertare, pentru ca apoi să pretindă graţierea făgăduită de îsuşi Dumnezeu. Oricine poate să ajungă să cunoască personal ce înseamnă a fi născut din nou. O rugăciune sinceră, asemănătoare cu a vameşului care se ruga astfel: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”, atrage după sine iertarea Domnului. Biblia spune că vameşul a fost socotit neprihănit, adică nevinovat. (Luca 18:13,14).

Unii s-ar putea să aibă sentimentul că au înfăptuit doar păcate mici şi că nu au nevoie să fie neprihăniţi. Pentru că Adam împreună cu Eva nu au ascultat de Dumnezeu în Grădina Eden, întreaga familie omenească a devenit o familie de păcătoşi prin naştere şi de aceea este necesar ca oamenii să se pocăiască. Dumnezeu a avut în vedere un plan, astfel ca toţi oamenii să aibă şansa de a fi mântuiţi, adică de a fi salvaţi. Isus, Fiul lui Dumnezeu, a murit în locul nostru pentru ca noi să putem avea iertare pentru păcatele noastre prin Sângele Său (Coloseni 1:14).

Prin moartea lui Cristos, fiecare persoană are acum ocazia favorabilă de a fi iertat. Nimeni nu mai este ţinut sub legătura păcatului şi nu mai este condamnat, fără a avea şansa de a deveni un copil al lui Dumnezeu. Acum, nici un om nu-l mai slujeşte pe Satan, doar din cauza simplului fapt că omul nu are puterea să aleagă. Isus şi-a vărsat Sângele pentru ca toţi să poată să fie răscumpăraţi.

Prăpastia existentă între păcătos şi Mântuitor trebuie acoperită prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa, la rândul ei, crede ceea ce spune Dumnezeu. În Evrei 11:6, citim: “Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” Isus a spus: “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16). Credinţa creşte, încât o persoană poate să experimenteze harul mântuitor prin puterea răscumpărătoare a lui Cristos.

Primul pas către iertare este să-ţi dai seama de necesitatea iertării. Biblia spune că toţi au păcătuit. “Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire.”(1 Ioan 1:8,9). Mulţi au senzaţia că sunt prea slabi pentru a birui păcatul. Într-adevăr, doar prin propriile puteri, oricine este slab, dar când cineva se naşte din nou, viaţa lui este schimbată. Dumnezeu îi dă puterea de a birui păcatul. Atunci, persoana poate să spună asemeni apostolului Pavel: “Acum, dar, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1).

Când te pocăieşti şi îi ceri lui Dumnezeu să te ierte, Duhul Lui va mărturisi împreună cu duhul tău că eşti un copil al lui Dumnezeu (Romani 8:16). Vei ştii că eşti iertat. Pacea, bucuria şi dragostea lui Dumnezeu îţi vor umple inima, iar tu vei simţi o părtăşie scumpă cuEl. Continuând să trăieşti în voia lui Dumnezeu, viaţa ta va fi o mărturie că tu eşti un ucenic al Domnului Isus Cristos.

Tabloul disperării îi prezintă pe mulţi învinşi când au venit la Dumnezeu. Unii dintre ei au fost încătuşaţi de crimă, de imoralitate, de droguri sau de alcool şi toţi erau fără nădejde. Dar Dumnezeu i-a eliberat la clipeala ochiului. Până şi faţa le era schimbată când, cu inima sinceră, s-au pocăit. Alţii s-au considerat ei înşişi a fi atât de drepţi, mândri, morali şi buni, încât nu au văzut propria lor nevoie de a fi mântuiţi. Totuşi, când respectivii autoproclamaţi oameni drepţi şi-au văzut nevoia lor şi s-au pocăit, Dumnezeu a făcut exact o schimbare la fel de mare în vieţile lor.

În timp ce majoritatea oamenilor sânt mântuiţi în biserică, practic poţi să fii mântuit în oricare alt loc. Unii au fost mântuiţi chiar în casele lor, când erau singuri în pădure sau pe când se aflau în mijlocul unei mulţimi de oameni. Alţii au îngenuncheat înaintea Domnului într-o celulă de la închisoare. Este important ca oamenii să înţeleagă că ceea ce pretinde Dumnezeu este o inimă cinstită. “Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” (Faptele Apostolilor 2:21).

Să nu crezi că te-ai cufundat prea mult în păcat pentru a mai putea să primeşti această mântuire. Oricare ar fi condiţia ta, Isus poate şi este dornic să te scape. El zice: “Cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). În locul pronumelui relativ “cine” poţi să-ţi treci propriul tău nume.

Dacă vrei să fii mântuit, Dumnezeu nu te va îndepărta. Isus a spus: “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37). Tot ceea ce ai de făcut este să îndeplineşti condiţiile pe care Dumnezeu le-a aşternut în Cuvântul Său. Roagă-te cu inima sinceră, mărturiseşte Domnului starea ta: “Doamne, sunt păcătos şi am nevoie de iertare. Ai milă de mine şi te voi sluji în tot restul vieţii mele.” O rugăciune sinceră, precum aceasta, va primi răspuns. Când ai parte de experienţa naşterii din nou, numele tău va fi scris în Cer, iar tu vei avea nădejdea vieţii veşnice.

Îl vei chema tu acum pe El în rugăciune? “O! de aţi asculta azi glasul Lui! – “Nu vă împietriţi inima.” (Psalmul 95:7,8). Invită-L în inima ta şi vei avea parte de iertare.

Despre naşterea din nou

Noi credem şi mărturisim că naşterea din nou e regenerarea vieţii, înzestrându-se cu o dispoziţie şi atitudine duhovnicească sfântă; ea cuprinde întreg caracterul, intelectul şi voinţa. Astfel fiecare păcătos, pentru a deveni un adevărat credincios, trebuie să fie născut din nou.

Ioan 3:7 ”Nu te mira că ţi-am spus: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou.’ 

Prin puterea sa proprie, omul nu se poate naşte din nou, nu se poate schimba.

Ieremia 13:23  “Poate un etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele?  Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi desprinşi să faceţi răul?”

Ioan 15:5  “Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci, despărţiţi de mine nu puteţi face nimic.”

Fără naşterea din nou, toate încercările de a face fapte bune pe care să le răsplătească Dumnezeu în ziua judecăţii, de a trăi voia lui Dumnezeu, sunt falimentare, nu pot da nici un rezultat bun.  Prin naşterea firească, noi moştenim o fire păcătoasă, care dă roadele păcatului. Suntem ca şi un pădureţ care nu poate să aducă roade bune. Oricât l-ai îngriji, tot poame pădureţe ar aduce.  Numai altoirea e ceea ce poate schimba firea.

Matei 7:16-18  “Îi veţi cunoaşte după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini?  Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.  Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.”

Romani 8:7  “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună.”

Matei 12:34  “Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi?  Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.”

Naşterea din nou e lucrarea divină pe care o face Dumnezeu în viaţa păcătosului pentru a corespunde voinţei Sale.  Pentru ca un păcătos să fie născut din nou, el trebuie să se pocăiască şi să creadă, adică să primească mântuirea prin har. Atunci Dumnezeu face lucrarea naşterii din nou prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt.

1 Petru 1:23  “fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.”

Iacov 1:18  “El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.”

Ioan 3:5  “Isus i-a răspuns: ‘Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.”

Efeseni 2:10  “Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”

Naşterea din nou nu e o îmbunătăţire a vieţii, ci schimbarea radicală a vieţii. Ea nu e schimbarea efectului, ci a cauzei determinante; nu e curăţirea vieţii exterioare, ci a vieţii interioare.

2 Corinteni 5:17  “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

Romani 6:4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.”

Coloseni 3:9-10  “Nu vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi desbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.”

Naşterea din nou ne dă calitatea de copii ai lui Dumnezeu; ea ne face părtaşi firii Dumnezeeşti, capabili de a trăi voia lui Dumnezeu. Ea e a doua fire în viaţa noastră după cum prin altoire pădureţul nu e stârpit, el continuă să existe însă fără să i se dea posibilitatea de manifestare, tot aşa e şi cu naşterea din nou: firea veche e răstignită – pusă în imposibilitatea de acţiune – iar firea nouă creşte şi aduce roadă bună. Calitatea altoiului e cu totul deosebită de cea a pădureţului: în esenţa lemnului, în frunze şi în fructe. Aşa e şi cu cel născut din nou: toate trebuie să arate calitatea lui de copil al lui Dumnezeu.

Ioan 3:6  “Ce e născut din carne este carne, şi ce e născut din Duh este Duh.”

Galateni 5:22-23  “Roada Duhului dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.”

Matei 7:17  “Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.”

Prin naşterea din nou devenim moştenitori ai lui Dumnezeu.  Dreptul la moştenire veşnică e pe baza înrudirii noastre cu Dumnezeu. Cine nu e născut din nou nu e copil al lui Dumnezeu şi nici nu are drept la moştenirea veşnică.

Romani 8:17  “Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.”

Ioan 3:3  “Drept răspuns, Isus i-a zis: ‘Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.’ 

 Ce înseamnă să fii un creştin născut din nou?

Răspuns: Ce înseamnă să fii un creştin născut din nou? Biblia ne răspunde la această întrebare printr-un pasaj cunoscut care se găseşte în Evanghelia după Ioan 3:1-21. În acest capitol, Domnul Iisus Hristos îi vorbeşte lui Nicodim, un fariseu de frunte şi unul din membrii Sanhedrinului (deci un judecător al evreilor). Nicodim venise la Iisus după lăsarea serii. El a avut câteva întrebări să-I pună lui Iisus. Vorbindu-i lui Nicodim, Iisus a spus “…Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Nicodim L-a întrebat atunci pe Iisus: “Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” Iisus i-a răspuns: “Adevărat, adevărat îţi spun că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: ‘Trebuie să vă naşteţi din nou’….” (Ioan 3:3-7).Literal, expresia “născut din nou” are sensul de “născut de sus.” Nicodim avea o nevoie reală. El simţea nevoia unei schimbări a inimii sale, o transformare spirituală. Naşterea din nou, fiind o a doua naştere, este un act al lui Dumnezeu prin care viaţa veşnică este atribuită persoanei credincioase (2 Corinteni 5:17; Tit 3:5; 1 Petru 1:3; 1 Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1-4, 18). Evanghelia după Ioan 1:12,13 indică faptul că expresia “născut din nou” are de asemenea semnificaţia de a “deveni copii ai lui Dumnezeu” prin credinţa în Numele lui Iisus Hristos.Întrebarea care în mod logic se pune este “De ce are nevoie o persoană să se nască din nou?” Apostolul Pavel în Epistola către Efeseni 2:1 spune: “Voi eraţi morti în greselile şi păcatele voastre…” Când se adresează romanilor, apostolul le scrie astfel: “Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23) Aşadar, o persoană are nevoie să fie născută din nou pentru a avea păcatele iertate şi pentru a avea o relaţie personală cu Dumnezeu.Dar cum are loc această naştere din nou? Efeseni 2:8,9 spune: “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Atunci când o persoană este “mântuită,” el/ea este născut(ă) din nou, fiind o persoană înnoită spiritual, şi este din acel moment un copil al lui Dumnezeu ca urmare a naşterii din nou. Credinţa în Iisus Hristos, Cel care a plătit pedeapsa păcatelor noastre când a murit pe cruce, înseamnă de fapt “naşterea din nou” din punct de vedere spiritual. “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă…” (2 Corinteni 5:17a).Dacă nu ai crezut niciodată în Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor personal, eşti gata să răspunzi Duhului Sfânt care îi vorbeşte acum inimii tale? Tu ai nevoie să fii născut din nou. Doreşti tu chiar astăzi să spui rugăciunea pocăinţei şi să devii o nouă persoană în Hristos? “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” (Ioan 1:12-13).Dacă doreşti să Îl accepţi pe Iisus Hristos ca Mântuitor personal şi să fii născut din nou, iată o rugăciune simplă care te va ajuta. Totuşi ţine minte: rostirea acestei rugăciuni sau a oricărei alte rugăciuni nu te va mântui. Numai credinţa în Hristos te poate mântui de păcate. Această rugăciune este numai o modalitate de a-ţi exprima credinţa în El şi de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru că ţi-a dăruit mântuirea. “Doamne, ştiu că am păcătuit împotriva Ta şi că merit pedeapsa. Cred că Iisus Hristos a luat pedeapsa pe care o meritam eu, astfel ca eu să pot fi mântuit prin credinţa în El. Mă întorc acum de la păcatele mele şi îmi pun întreaga mea credinţă în Tine pentru mântuire. Îţi mulţumesc pentru harul Tău minunat şi pentru iertarea de păcate – darul vieţii veşnice! Amin!”

Ai luat decizia de a-L accepta pe Hristos ca Mântuitor al tău ca urmare a ceea ce ai citit mai sus? Dacă da, apasă pe butonul “Astăzi L-am primit pe Hristos”, de mai jos.

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*