Nazireatul este singura putere prin care putem umbla în această lume pentru Dumnezeu, dacă vrem să fim o mărturie pentru El. Dacă vrem ca numele Lui să fie cinstit de noi, acest lucru trebuie realizat în mod categoric prin separarea noastră de tot ceea ce ne-ar întina, degrada şi trage în jos. Cât de des este stinsă lampa mărturiei din cauza faptului că oamenii lui Dumnezeu se alătură lumii, din cauza faptului că trăim aici ca cei care au interese şi lucruri în comun cu lumea.

Repet, în Numeri avem ideea principală a întregii cărţi, în capitolul cu privire la nazireu – separarea în mijlocul murdăriei. Iar aici în cartea Daniel, cartea unde lumea se pregăteşte să-şi înalţe capul şi să îşi arate puterea, cartea în care vom avea dezvăluită înaintea noastră istoria celor dintre naţiuni, esenţa tuturor acestor lucruri este nazireatul lui Daniel şi al fraţilor lui la curtea împăratului Babilonului. Gândiţi-vă la acei bărbaţi tineri luaţi din Ierusalim – Ierusalimul însuşi fiind tot în ruine – mutaţi în curţile împăratului din Babilon, prima naţiune a pămîntului; Babilonul însuşi fiind prima cetate a pământului, cu tot ceea ce aputea să atragă, tot ceea ce l-ar putea ademeni pe omul firesc, iar el însuşi fiind introdus nu într-o oarecare poziţie smerită şi inferioară, ci luat pentru a fi unul dintre însoţitorii împăratului însuşi, luat pentru a fi în primul şir al promoţiei, pentru a avea o viaţă de succes. Dar ce face el? Primul lucru pe care îl face e să taie funia care l-ar putea lega de tronul Babilonului. „Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului”, iar în acea decizie a inimii schiţez succesul – dacă aş putea folosi un astfel de cuvânt – vieţii sale pentru Dumnezeu aici jos pe pământ. În acea separare de delicatesele împăratului Babilonului, în acea despărţire de plăcerile şi atracţiile acelui oraş al lumii, schiţez secretul acelor descoperiri minunate pe care Dumnezeu i le-a făcut lui Daniel.

Pentru a ilustra acelaşi lucru, să-l vedem pe Ioan în cartea Apocalipsa, unde i-a fost dezvăluită o viziune mult mai mare, unde ochii săi cuprind nu numai pământul, ci şi cerurile, nu numai timpul ci şi eternitatea; ochii lui cuprind întreaga sferă privitoare la modul lui Dumnezeu de a se ocupa de oameni, şi scopurile Lui în legătură cu Fiul Său binecuvântat. Care este gândul – cheie al acestei cărţi? „Eram în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus.” Despărţit de toată gloria şi puterea acestei lumi, Ioan, prizonierul singuratic, în singurătate, vede viziuni pe care niciun ochi muritor nu le poate vedea; aude cuvinte pe care nimeni în afară de urechea unsă nu le poate auzi, şi ne dezvăluie descoperirea tuturor căilor lui Dumnezeu, introducându-ne în eternitatea însăşi.

Vreţi să înţelegeţi profeţia? Vreţi să staţi pe culmea de unde puteţi privi toate regatele acestei lumi şi gloria lor? Vă amintiţi de Acela care a stat pe vîrful muntelui şi a privit toată acea glorie, toată acea splendoare a acestei lumi şi împărăţiile ei, nemişcat, neatras de ea? Era binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu; iar când Satan I-a arătat toate lucrurile şi s-a oferit să I le dea Lui, Acest binecuvântat, adevăratul Nazireu, separat în inima Lui de toate acestea, nu a vrut să aibă nimic din toate acestea, până când Tatăl Său nu I le-a dat. Aşadar, inima nazireului, poziţia nazireului, despărţirea în inimă a nazireului de lucrurile lumii care ar întina şi ar împovăra, este singura stare potrivită în care ne putem apropia şi înţelege profeţia.

Profeţia este pentru inimă. Nu ştiu nimic care să amortizeze mai mult, nimic mai vătămător pentru bunăstarea noastră spirituală decât de a fi ocupaţi cu profeţia într-un mod rece, intelectual. Să privim la apostolul Pavel în Romani capitolul 11. El dezvăluie modul lui Dumnezeu de a se ocupa de Israel şi de naţiuni, în capitolele 9, 10 şi 11. El citează versete din Scriptură privitoare la profeţie, prevestind timpul când Israel va fi restabilit ca naţiune de către Domnul; dar inima lui începe să ardă pentru aceste lucruri. Inima sa le absoarbe şi pe măsură ce continuă cu acest subiect, izbucneşte în laudă: „O, adânc al bogăţiilor şi al cunoştinţei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu!” Dacă ne aflăm în adevăratul duh al nazireatului, ocupaţi cu aceste subiecte profetice, vom vedea că ele ne introduc în sfântul locaş al lui Dumnezeu Însuşi, vom fi ocupaţi cu El, lăudându-L şi închinându-ne Lui.

Aşadar, aceasta este explicaţia – punctul de observaţie în care se află Daniel. El este un bărbat care are Babilonul la picioare şi el stă ca un om liber al lui Dumnezeu acolo, fiind o mărturie pentru El, cu amintirea Sionului în inima sa. Poate privi fără a fi impresionat de splendoarea lui Nebucadneţar şi gloria Babilonului, şi să se gândească totuşi la timpul când sfinţii celui Preaînalt vor lua în stăpânire împărăţia şi când Israel, risipit, sărac, dispreţuit şi respins, va domni într-o zi – va domni în pace şi va triumfa asupra tuturor naţiunilor.

Când ne preocupăm cu cartea însăşi, găsim în ea subiecte de un mare interes şi beneficiu. Aş putea spune că în cartea Daniel avem detalii mai multe decât în aproape orice altă carte. Profeţiile variatele, distinctele şi clarele cu privire la viitor, fac din cartea Daniel o carte de un interes deosebit. Aici, de exemplu, în al doilea capitol, avem viziunea lui Nebucadneţar. Nebucadneţar are o viziune pe care nu şi-o mai aminteşte. A uitat-o pe toată. Nu numai că eşuează în a-i înţelege semnificaţia, aşa cum şi Faraon a eşuat în a înţelege semnificaţia visului pe care l-a avut despre foametea din Egipt – cei şapte ani de foamete şi cei şapte ani de belşug – ci Nebucadneţar uită ce a visat, astfel încât apelează la înţelepţii Babilonului, iar ei nu trebuie numai să-i spună semnificaţia viziunii, ci să reproducă viziunea însăşi.

Acest lucru, desigur, înfăţişează neputinţa înţelepţilor Babilonului. Şi spre cine se poate el întoarce într-o astfel de situaţie, dacă nu spre acei evrei dispreţuiţi, spre acei bărbaţi care refuzaseră, am putea spune, locul de onoare pe care li l-a dat el? Daniel vine în faţă şi nu numai că îi spune semnificaţia, dar îi şi reaminteşte viziunea pe care a avut-o în noapte – acel chip glorios care stătea înaintea lui cu capul de aur, cu pieptul de argint, cu coapsele de aramă şi cu picioarele din fier amestecat cu lut.

În capul de aur îl vedem pe Nebucadneţar însuşi, încredinţându-i-se putere şi autoritate de la Dumnezeu, iar acest lucru ne oferă una din cele mai deosebite teme ale cărţii – istorisirea timpurilor naţiunilor. Timpurile naţiunilor sunt acelea în care trăim în momentul actual. Noi nu trăim în timpul lui Israel, nici nu suntem puşi în legătură cu un Dumnezeu care nu are de-a face în mod direct cu nicio naţiune de pe pământ. El lucrează providenţial acum pe pământ şi totul, pus în legătură cu acest lucru, are de-a face cu ceva dincolo de vreo naţiune pământească.

Când cele două seminţii, care alcătuiau regatul lui Iuda au fost duse în captivitate în Babilon, au început timpurile naţiunilor. Veţi vedea de altfel că descrierea chipului pe care Nebucadneţar l-a văzut începe cu un cap de aur şi se termină cu picioarele de fier şi de lut. Nu există nimic cu privire la Israel în acest chip, niciun singur cuvânt. Prima dată vedem în acest chip împărăţia Babilonului, sau mai bine spus pe Nebucadneţar însuşi, apoi Imperiul Medo-Persan, apoi Imperiul Greciei, iar la sfârşit Imperiul Roman, coborându-se până la acel Imperiu care se va manifesta în zilele din urmă, când vedem lutul democraţiei amestecat cu tăria de fier a puterii imperiale a Romei.

Nu vedem niciun cuvânt, repet, privitor la Israel; este mult mai important să ne amintim că poziţia lui Israel din timpul primei lui captivităţi, e aceea de străin. Israel nu este poporul lui Dumnezeu recunoscut în mod public. E adevărat că El i-a dus înapoi în ţară după şaptezeci de ani. I-a dus înapoi ca pe un popor liber, dar să ne amintim că am văzut în cărţile lui Ezra şi Neemia că ei nu erau acolo ca un popor independent cu un împărat deasupra lor, ci ca un popor dependent de împăratul Persiei. Ei locuiau acolo ca servitori ai puterilor naţiunilor.

Când Fiul lui Dumnezeu Însuşi s-a născut, Împăratul lui Israel, in ce circumstanţe a avut loc aceasta? Cine ocupa tronul lui Israel? Un edomit, regele Irod. Cine era deasupra lui? De ce fiara însăşi e reprezentată în capitolul şapte de către conducătorul Imperiului Roman? Timpurile naţiunilor veniseră, iar Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel îşi avea locul într-o iesle, nici măcar în han, locul străinilor, ci tocmai printre animale. O fiară sălbatică ocupa tronul ţării, iar locul Lui, care avea tot dreptul să domnească, era printre animalele din staulul din Betleem. Acest lucru ne arată, aşa cum niciun alt lucru n-ar putea, că era timpul naţiunilor. Când adevăratul Împărat al lui Israel vine, El nu are niciun loc în ţară. Nu mai e nevoie să-i trasăm viaţa, pentru că El niciodată nu a avut un loc la tronul lui Israel, cum de altfel nici nu a avut vreun loc în inimile lor. Aş putea spune că atunci când va veni timpul ca Israel să se pocăiască şi să se întoarcă la Domnul, atunci El va avea un loc în inimile lor, iar când aceasta se va întâmpla, El va avea un loc pe tronul lui Israel. El va fi Împăratul lor, într-adevăr, dar până când ei Îl vor primi, El nu va fi Împărat. Timpurile naţiunilor continuă.

Să urmărim subiectul puţin mai departe. După crucificarea Domnului, şi fiind predicat de Petru în ziua Cincizecimii, încă Îl vedem prezentat iudeilor, pentru ca ei să-L primească. Dacă L-ar fi primit, El ar fi venit din nou, aşa cum a profeţit Petru, iar atunci ei şi-ar fi avut Împăratul pe tron. Însă ei L-au respins, şi şi-au confirmat cuvintele faţă de Pilat- acelea că ei nu aveau rege decât pe Cezar. Dacă ar fi avut cunoştinţă profetică,  ar fi însemnat  că ei nu aveau alt împărat decît Fiara; nimeni altul nu domnea asupra lor, decât acel chip pe care Nebucadneţar l-a văzut în viziunea sa cu picioarele din fier şi din lut.

Aşadar aceste timpuri au trecut, ele sunt acum şi vor continua până când Hristos îşi va institui Împărăţia şi va domni aici pe pământ. Aceasta vedem în viziunea lui Nebucadneţar. Piatra care s-a desprins de pe munte fără mâini loveşte chipul. Împărăţia lui Hristos desprinsă de muntele scopurilor lui Dumnezeu vine şi loveşte nu capul chipului, nici vreo altă parte a corpului său, ci picioarele care erau parte din fier şi parte din lut murdar. Aceasta înseamnă că, atunci când Hristos va veni ca Împărat, va lovi cu judecată acele 10 părţi ale Împărăţiei pe care le avem în cele zece degete de la picioare, parte din fier- putere imperială- amestecat cu lutul murdar al democraţiei. Cu alte cuvinte, acest lucru se va întâmpla când puterea imperială a Europei de Vest se va reuni într-un fel de formă democratică, parte din fier, parte din lut, iar acea Împărăţie alcătuită din zece părţi va avea o singură persoană care s-o conducă, numită Fiara, la fel ca în cartea Apocalipsei. Atunci Hristos va veni cu judecată şi va lovi această formă a Împărăţiei; atunci întregul chip al autorităţii umane care vorbeşte despre gândurile şi speranţele omului cu privire la lume, se vor sfărâma în praf. Împărăţia omului va fi prefăcută în praf şi va fi înlăturată pentru totdeauna din vedere, iar Împărăţia binecuvântatului nostru Dumnezeu, cu Hristos ca şi conducător al ei, acea pietricică ce s-a desprins de pe munte fără mâini, va creşte şi va deveni un munte măreţ, aducând pace, binecuvîntare şi dreptate pe pământ.

Aceasta este viziunea pe care a avut-o Nebucadneţar, iar aceasta este interpretarea pe care Daniel i-o dă. Dacă am avea timp, am vedea cât de asemănătoare este viziunea lui Daniel din capitolul şapte al aceleiaşi cărţi. Acolo, din nou avem o împărăţie alcătuită din patru părţi; cu toate acestea, nu ne este prezentată într-o formă umană, ci sub forma unor fiare crude şi sălbatice. Cele patru fiare corespund celor patru împărăţii de care am vorbit mai înainte. Ultima împărăţie cu cele zece coarne este aceeaşi pe care o vedem în cele zece degete ale chipului, fiind adăugat cornul cel mic, fiara insăşi despre care vorbeam, conducătorul imperial al Imperiului Roman restabilit. În locul pietrei desprinse de pe munte Îl vedem pe Fiul Omului Însuşi, venind şi luând Împărăţia, însă semnificaţia generală a viziunilor este identică. Este uimitor, totuşi, că în capitolul şapte nu ne este prezentat chipul unui om (aşa cum vede lumea), ci ceea ce vede Dumnezeu. Toată autoritatea şi puterea acestei lumi este a Fiarei. „Omul pus în cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier.” El nici măcar nu este om. Aceasta explică cele două capitole fundamentale ale cărţii, chipul din capitolul doi şi fiara din capitolul şapte. Un studiu atent al acestor două capitole ne va reda istoria timpurilor naţiunilor.

Găsim multe alte lucruri în carte de un deosebit interes. De exemplu, în capitolul următor, în cel de-al treilea, ni se istoriseşte despre chipul de aur pe care Nebucadneţar l-a făcut. Se pare că omul a uitat aproape imediat lecţia pe care Dumnezeu l-a învăţat. El a văzut acel chip spulberându-se în praf şi dispărând, şi totuşi, ce face el? Se închină lui Dumnezeu? Posedă el autoritatea Lui? El înalţă acest chip pentru a i se închina, chipul pe care fără îndoială l-a văzut în viziunea sa. Toţi trebuiau să se închine acestui chip, iar dacă nu o făceau, erau aruncaţi în cuptorul cu foc. Aici suntem transportaţi în zilele din urmă, timpul în care se va restabili „chipul fiarei”, după cum este numită în Apocalipsa; vedem astfel o legătură între aceste două capitole din Daniel.

Când chipul este înălţat, toţi cei care nu se vor pleca pentru a i se închina, vor fi aruncaţi în ceea ce se cheamă cuptorul cu foc. Acela va suferi marele necaz. În acest capitol al treilea vedem rămăşiţa, pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Aceştia erau bărbaţi care şi-au luat, după cum spuneam, locul nazireului, iar când vine timpul ca să se închine chipului, de a se închina oricărei autorităţi care L-ar detrona pe Dumnezeu, aceşti bărbaţi separaţi sunt singurii care pot refuza. Să facem o aplicaţie practică, pentru un moment. Când Hristos ne umple inimile astfel încât refuzăm lucrurile lumii, acestea nu vor mai avea niciun farmec pentru a ne mai închina lor. Când ne luăm adevăratul loc al nazireului, Satan nu ne va mai face să ne închinăm lui, nici lucrurilor sale. Nu s-a înfiorat sufletul tău de atâtea ori când ai citit capitolul al treilea al cărţii Daniel? Imaginează-ţi acea imensă adunare strânsă împreună în câmpia Dura. Toţi bărbaţii de seamă, bărbaţii puternici, regii şi bărbaţii de vază ai imperiului Babilonului erau adunaţi acolo şi ascultau muzica plăcută a variatelor instrumente-  psalterionul, lira şi lăuta, tot ceea ce ar pune în mişcare poporul şi l-ar ţine atent la ceea ce se petrecea acolo. Însă trei bărbaţi sunt singurii care stau în picioare acolo, trei bărbaţi îl sfidează pe cel mai puternic împărat al întregului pământ, stând în picioare, în faţa adorării universale a acelui chip, cu capetele acoperite şi drepţi, ca martori ai lui Dumnezeu, iar toată puterea măreaţă a lui Nebucadneţar nu-i poate face să se plece. Tot exemplul acestei mulţimi adunate nu-i poate face să  cedeze. Toată muzica plăcută a acesei orchestre minunate nu-i poate influenţa să-şi plece genunchiul în faţa acelui chip. Nici cuptorul cu foc încins de şapte ori mai mult decât se obişnuia, nici ameninţările nu-i pot face să renunţe la credincioşia lor faţă de Dumnezeu.

Unde mai vedem astfel de bărbaţi astăzi? Nu mai trăim în timpurile cuptorului cu foc, dar putem auzi muzica, putem auzi lira, psalterionul şi lăuta şi toate aceste lucruri ademenitoare care ar atrage poporul lui Dumnezeu. Unde sunt cei care, într-un fel sau altul, nu se închină chipului, urmând mulţimea? Ce onoare să stai ferm pentru Dumnezeu într-un timp de apostazie universală. Dacă citim în Biblie, vom vedea că într-un astfel de timp lumina mărturiei străluceşte cel mai luminos. Să vedem viaţa persoanelor în parte. Veţi vedea că în cele mai negre zile ale istoriei împăraţilor lui Israel, au trăit Iosia şi bărbaţi ca el. Chiar dacă suntem puţini, ca acei bărbaţi din Israel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, iar toată lumea urmează chipul unui dumnezeu fals, dacă Îi suntem credincioşi Lui, putem avea o mărturie ca a lor. Ei au fost aruncaţi în cuptor, dar ei Îl cunoşteau pe Dumnezeu şi i-au spus lui Nebucadneţar: „Dumnezeul nostru ne poate scăpa din mâna ta.” Ce cuvinte au fost spuse puternicului conducător, care credea că are toate lucrurile în mâinile sale: „Dumnezeul nostru poate să ne scape şi dacă nu,” aici nu spune dacă El nu poate să ne scape, ci dacă El nu alege să ne scape- „Să ştii împărate, că nu ne vom închina chipului pe care l-ai înălţat.” Lasă-ne să intrăm în cuptor, încălzeşte-l de şapte ori mai mult, nu vei face altceva decât să-ţi arzi proprii tăi oameni şi legăturile omeneşti care ne-au legat, dar nu ne poţi face rău. Ei vor intra în cuptor, însă numai pentru a găsi acolo un însoţitor, care este nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este tot ce poate să facă focul persecuţiei, tot ceea ce pot face ameninţările lumii, să ne pună într-un loc unde numai legăturile noastre sunt arse. Nu credeţi că aşa este? În timpurile voastre de prosperitate aţi văzut că lumea îşi încolăcea funiile de mătase în jurul vostru, ţinându-vă strâns. Când însă a venit vreo nenorocire, poate persecuţie, cum au fost arse acele funii de mătase care vă ţineau şi care erau aşa de puternice, iar voi aţi umblat in focul de care v-aţi temut că v-ar putea mistui. Nu trebuie să vă temeţi niciodată din cauza a ceea ce a venit peste voi datorită credincioşiei şi devotamentului faţă de Domnul.

Dar trebuie totuşi să continuăm, pentru că avem alte subiecte, deşi sunt sigur că ne place să zăbovim la aceste lecţii practice, pentru a vedea ce are Domnul pentru sufletele noastre. În capitolul trei îl vedem pe Nebucadneţar cu chipul lui strălucitor înălţat, acest chip fiind dispreţuit de o mână de bărbaţi credincioşi. În capitolul următor, îl vedem pe Nebucadneţar învăţându-şi lecţia pe care a refuzat să o înveţe mai înainte. Îl vedem pe el, bărbatul puternic, cel mai puternic conducător de pe pământ, smerit datorită mândriei lui. Voi cita doar un singur verset din acest capitol: „Pe cei care umblă cu mândrie, El ştie cum să-i smerească.”

Acestea sunt cuvinte rostite de buzele lui Nebucadneţar, atunci când el şi-a învăţat lecţia. Iată-l pe puternicul împărat, capul de aur- printre fiare- iar aici, cei care urmăresc acest aspect pot vedea din nou o legătură uimitoare între capitolele doi şi şapte. El este pus printre fiare şi mănâncă iarbă ca boii- acest conducător puternic. Este ca şi cum Dumnezeu l-a învăţat lecţia pe care am citat-o puţin mai în urmă, „Omul pus în cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier.” Iar el va afla că Dumnezeu Îi smereşte pe cei care umblă cu mândrie. Va fi bine pentru această lume şi pentru bărbaţii ei puternici, atunci când vor învăţa că mândria este cel mai rău duşman al lor; şi, făcând din nou o aplicaţie practică, bine este pentru noi când învăţăm, indiferent cât de dureroasă e smerirea, indiferent cât de neplăcută e, să nu ne încredem în carne. Atunci vom putea, la fel ca Nebucadneţar în acest capitol patru, să-L înălţăm pe Dumnezeul oricărui har, pentru că ne-am luat adevăratul loc.

În capitolul următor vedem groaznica răutate ce are loc între naţiuni, reprezentată de Belşaţar şi ospăţul său. El spune „Aduceţi toate vasele de aur şi tot ce a fost luat din Ierusalim.” El foloseşte aceste vase la un ospăţ lipsit de evlavie şi păgân. El aduce blasfemie la adresa Domnului când se închină idolilor săi de aur şi de argint. Acesta este sfârşitul împărăţiei Babilonului şi a asupririi naţiunilor. Este un capitol profetic care face refeire la sfârşit, atunci când Dumnezeu este blasfemiat, la modul in care va fi El blasfemiat în acele zile din urmă, când nimănui care n-a primit semnul fiarei pe frunte sau în mână, nu i se va permite să cumpere sau să vândă. Atunci apare scrisul pe perete: „Ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit prea uşor.” „Mene, Mene, Techel, Ufarsin.” Istoria naţiunilor este una a apostaziei.

Cât de prostesc este gândul unui om care crede că lumea se îmbunătăţeşte în lumina acestor adevăruri solemne. Nebucadneţar a fost cel mai bun împărat pe care l-au avut naţiunile; el i-a fost mai credincios lui Dumnezeu decât oricine altcineva şi totuşi cât de jos avea să coboare. Belşaţar este reprezentantul corespunzător al culminării puterii naţiunilor, într-o apostazie şi blasfemie deschisă a zilelor din urmă. Scrisul este pe perete; toţi cei care au ochi, să vadă aşa cum vedea Daniel scrisul de pe perete al acestei săli de ospăţ a lumii. Auzim de Parlamentul naţiunilor, de Confederaţia lumii şi de progres peste tot. Ah, în mijlocul acestui dezmăţ al celebrării progresului omului şi al dezvoltării sale, vedem degetul lui Dumnezeu scriind acolo „totul este cântărit în balanţă şi găsit prea uşor.”

Al şaselea capitol ne oferă desfăşurarea finală a lucrurilor şi anume, că oricine face cerere oricui, lui Dumnezeu sau unui om, altuia decât împăratului Darius, să fie aruncat în groapa leilor. Aici avem o altă imagine reprezentativă. Este culminarea finală. Am văzut apostazia reprezentată de ospăţul lui Belşaţar, dar aici vedem înălţarea împăratului ca Dumnezeu Însuşi. Darius pare a fi un bărbat, de care personal, putem fi înteresaţi, un bărbat căruia i-a părut rău de ce a făcut, dar care de fapt reprezintă Fiara- apostazia absolută a omului. Daniel reprezintă rămăşiţa, acei puţini credincioşi din zilele din urmă care vor refuza să renunţe a se închina lui Dumnezeu. Drept consecinţă, ei sunt aruncaţi în groapa leilor, trec prin marele necaz al zilelor din urmă, când Satan, „leul care răcneşte”, i-ar devora, dar are gura închisă; şi vor ieşi din aceasta situaţie încercaţi, credincioşi şi loiali lui Dumnezeu, martorii Lui şi nucleul împărăţiei lui Hristos pe pământ.

Aceasta ne oferă încheierea întregii relatări. Restul cărţii Daniel continuă într-un alt fel. Am făcut deja referire la capitolul 7. În capitolul 8 vedem istoria împărăţiei de răsărit în locul celei de apus, pe cand în capitolele 7 şi 9 vedem acea profeţie remarcabilă despre cele şaptezeci de săptămâni care, după cum cei care sunt familiarizaţi cu profeţiile ştiu, este atât de importantă pentru înţelegerea corectă a timpurilor în care Dumnezeu se preocupă cu lumea. Pentru interpretarea acestei profeţii, trebuie să vă recomand alte cărţi, şi să trecem mai departe chiar mai repede.

{* “Scurte explicaţii ale cărţii Daniel” de W. Kelly; „Daniel, profetul”, de E. Dennett; şi alţii}

Ultimele trei capitole ne oferă desfăşurarea evenimentelor, în mod deosebit în Răsărit unde, cu multe amănunte care şi-au găsit împlinirea într-o bună măsură, vedem în mod evident trăsăturile lui Antihrist, împăratul neascultător, asociat în Apocalipsa 13 cu fiara.

Este foarte frumos să îl vedem pe Daniel singur în primul capitol, şi pe Daniel singur din nou în ultimul capitol al acestei cărţi. Toată gloria acestei lumi trece pe dinaintea noastră, dar bărbatul care rămâne ferm pentru Dumnezeu, singur la început, este bărbatul care va fi singur şi la sfârşit. „Dar tu, mergi pe drumul tău până la sfârşit; şi tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.” Chiar dacă lumea triumfă acum, în această scurtă zi a omului, acei oameni puşi deoparte pentru Dumnezeu acum, vor sta singuri în ziua binecuvântării: „Cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate.”

Aici avem, în modul cel mai incomplet, câteva gânduri cu privire la această importantă profeţie a cărţii Daniel. Aş recomanda ca această carte să fie studiată în amănunt. Cartea Daniel defineşte în cel mai frumos mod ceea ce este personal şi ceea ce se poate împărţi. Oferă hrană pentru sufletul nostru ca de altfel şi pentru intelectul nostru şi vedem, după cum am spus mai înainte, că un astfel de studiu al profeţiei ne face închinători, în loc de a ne face nişte colecţionari reci de statistici şi de argumentări scripturistice.

Aici se încheie a patra parte a acestei împărţiri principale, timpul naţiunilor, rămânându-ne cei doisprezece aşa-numiţi profeţi mici, pentru a completa pentateuhul profetic. Aici ne este oferită a cincea parte, Deuteronomul profeţilor. Că acest lucru nu este arbitrar, ci pur şi simplu urmăreşte scopul obişnuit, este un lucru bine-cunoscut pentru mulţi dintre cei care studiază Biblia. Sunt multe motive care justifică acest lucru: toate sunt cărţi scurte, iar temele asemănătoare permit ca ele să fie strâns grupate împreună. Observăm în mod deosebit că în cei douăsprezece profeţi regăsim numărul guvernamental; iar asta este ceea ce vedem în a cincea parte a cărţilor.

Este vorba despre modul lui Dumnezeu de a lucra, de principiile lui Dumnezeu în guvernare, iar aceasta este ceea ce găsim de-a lungul celor douăsprezece cărţi – numărul guvernării înseşi. Nu avem timp de a vedea argumentele pentru aceasta, însă îi datorez altuia gruparea acestor cărţi, care este clar indicată în momentul în care le veţi vedea. Pot spune că ordinea acestor cărţi în Biblia noastră engleză, nu este ca cea din original, şi nu are nicio aprobare. Dar există o ordine a subiectelor care este foarte remarcabilă. De exemplu, să luăm cartea Osea: acest profet se ocupă în mare parte cu Israel, mai degrabă decât cu Iuda, aşa cum fac majoritatea profeţilor, cum ar fi Isaia şi Ieremia. Insă Osea pare a se ocupa la fel de mult cu Israel, cât şi cu Iuda. La fel se întâmplă şi în cazul lui Amos şi al lui Mica. Ei toţi au amândouă regatele înaintea lor, iar subiectele lor sunt asemănătoare. Cartea Osea este foarte fumoasă. Îmi amintesc cum, cu ani în urmă, Osea a fost primul profet, cred că chiar înainte de Isaia, care mi-a câştigat inima.

{*Vezi „Structura numerică a Scripturii”, de F. W. Grant}

Vedem o implorare a inimii lui Dumnezeu în Osea, Dumnezeu coborându-se la nivelul omului, ca un om implorând faţă către faţă un popor pe care El Îl iubeşte. Necredincioşia lui Efraim, hrănindu-se cu vântul de răsărit – Efraim, a cărui nebunie am numit-o ca fiind aceea a unei porumbiţe proaste – şi totuşi, un popor iubit, la care El n-a putut renunţa. Înduplecările Sale sunt stârnite una după alta. El tânjeşte după acel popor şi după Iuda, făcându-L să-i implore şi să-i roage stăruitor să se întoarcă. Este o rugăminte minunată. El nu ocupă un loc distant, stând în cer şi rostind judecată asupra lor, ci în persoana profetului, El coboară la adevărata lor condiţie, se coboară la necredincioşia lor faţă de El şi Îi imploră să se întoarcă.

Observăm în ultimul capitol efectul acestei rugăminţi stăruitoare: „Israele, întoarce-te la Domnul Dumnezeul tău! Pentru că ai căzut prin nelegiuirea ta. Luaţi cu voi cuvinte şi întoarceţi-vă la Domnul.” Şi observăm că, atunci când Dumnezeu Îşi imploră poporul, El nu lasă nimic nefăcut pentru a-i convinge să se întoarcă. El va pune cuvintele în gura lor; El le va spune ce să vorbească. Nu ştim ce să-i spunem lui Dumnezeu? Atunci El ne pune cuvinte pe buze. El spune: „Ziceţi-i: Iartă toată nelegiuirea şi primeşte-ne cu milă şi-ţi vom aduce lauda buzelor noastre. Asiria nu ne va salva (i.e. puterile lumii), nu vom călări pe cai (puterea Egiptului, aşa cum vedem în capitolul 30 al cărţii Isaia), nici nu vom mai zice către lucrarea mâinilor noastre (idolatrie): Dumnezeul nostru!, pentru că la Tine găseşte îndurare orfanul.”

Ce cuvinte să pună pe buzele unui popor păcătos care s-a îndepărtat de la El! Care este răspunsul Lui la acestea? „Voi vindeca necredinţa lor, îi voi iubi nestingherit; pentru că mâna Mea s-a întors de la el. Voi fi ca roua pentru Israel; va înflori ca un crin şi îşi va întări rădăcinile ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde şi măreţia lui va fi ca măslinul şi mireasma lui ca Libanul.”

Dumnezeu se preocupă cu acest crin mic, cu frumuseţea lui, acea floare mică şi totuşi mai frumoasă decât Solomon în gloria lui; se preocupă de cedrul Libanului în toată măreţia lui, în toată puterea lui şi spune că poporul Lui sărac, cu inima zdrobită, pocăit, acel popor necredincios, când se va întoarce la El, va fi vindecat, va fi frumos precum crinul, şi la fel de măreţ şi puternic ca Libanul însuşi; splendoarea lui va umple pământul. Acesta este sfârşitul preocupării lui Dumnezeu cu ei, iar aceasta este ceea ce vedem la acest profet.

Cartea Amos are un fundament diferit. El nu coboară şi imploră poporul, ci declară în mod solemn judecata lui Dumnezeu. Nu vă uimeşte acest lucru? Cât de frumoase sunt căile Lui. Într-un loc Îl vedem implorându-i şi punându-le cuvinte pe buze, pentru a se pocăi şi a se întoarce la El. Într-un alt loc El stă la distanţă şi le denunţă păcatul şi le declară judecata ce va cădea peste ei pentru aceasta.

În întreaga carte Amos  găsim acea declaraţie solemnă a judecăţii, atât asupra lui Iuda, cât şi asupra lui Israel, iar aceasta mai mult decât asupra lui Edom, Moab, Amon, şi asupra naţiunilor care sunt puse în legătură cu Israel şi care ocupă teritoriul lor în zilele din urmă. Nu avem timp să ne oprim asupra acestei cărţi, dar vedem că este foarte asemănătoare cu Osea, cu excepţia faptului că elementul de infinită tandreţe nu este prezent în cartea Amos, ci vedem mai degrabă declaraţia păcatelor lor şi îndepărtarea lor de Dumnezeu.

Trecând la cartea Mica, ce completează primul grup de trei, vedem aici sfinţenia lui Dumnezeu în persoana lui Hristos. Să privim de exemplu, capitolul cinci: „Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine Îmi va ieşi cel care va fi Stăpânitor în Israel, ale cărui origini sunt din vechime, din zilele eternităţii.” În legătură cu Hristos, vedem pocăinţa poporului şi binecuvântarea lor în zilele din urmă.

Să examinăm pe scurt acele trei părţi. În Osea se vorbeşte despre îndurarea divină îmbinată cu dreptatea divină. În cartea Amos este vorba despre declaraţia judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului şi consecinţele acesteia şi despre momentul când păcatul este judecat, Dumnezeu ridicând templul lui David din nou, în zilele din urmă. Însă în cartea Mica, după păcatul poporului, înstrăinarea lor faţă de Dumnezeu este pusă înaintea lor, astfel încât Hristos Însuşi, pe care ei L-au respins, să poată apărea ca Cel prin care va veni binecuvântarea lor. Chiar şi lucrarea Lui ne este prezentată aici, pentru că ni se spune că Judecătorul lui Israel va fi lovit peste obraz; şi totuşi, acest Judecător este cel care va domni peste ei, a cărui naştere a fost profeţită că va fi în Betleem şi pe care chiar cărturarii, fariseii şi Irod o puteau indica, după cum şi profetul a arătat, locul în care se va naşte Hristos.

Venim acum la al doilea grup, începând cu Ioel. El ne pune înainte judecata naţiunilor. Vedem aici în cartea Ioel şi de fapt, în toţi cei trei profeţi care urmează, naţiunile care vin. Avem cărţile Ioel, Obadia şi Iona. Ioel ne vorbeşte despre judecata generală asupra lui Israel şi asupra naţiunilor ca întreg, apoi vedem în zilele din urmă împlinirea acelei profeţii pe care o ştim, când Dumnezeu va turna Duhul Său peste orice făptură. Obadia ne prezintă în mod deosebit judecata asupra lui Edom; iar apoi Iona, ultimul din cei trei, ne prezintă ameniţarea cu judecata asupra lui Ninive, dar şi îndurarea lui Dumnezeu. Vom stărui puţin asupra cărţii Iona, pentru că aici vedem câteva lucruri foarte interesante, chiar dacă familiare multora. Iona nu se ocupă numai cu viaţa personală a profetului, ci de asemenea ne prezintă istoria tipică a lui Israel. Israel trebuia să fie martorul dreptăţii lui Dumnezeu printre naţiuni. Dumnezeu i-a trimis să fie o mărturie faţă de întreaga lume, am putea spune. Ce au făcut ei? Au refuzat să meargă şi să depună mărturie pentru Dumnezeu. Ei mai degrabă merg spre Tarsis. Îşi iau locul pe mare, care este printre naţiuni şi sunt aruncaţi în mare la fel ca Iona, şi pierduţi printre naţiuni. Asta este situaţia lui Israel astăzi; îngropat printre naţiuni, îngropaţi în adâncul mării; însă Iona este o carte a învierii, iar aici îl vedem pe Israel izgonit dintre naţiuni şi mergând să le predice atunci, în zilele din urmă, ceea ce nu au făcut la început, mergând să spună mesajul lui Dumnezeu naţiunilor, simbolizaţi de Ninive, conducătorul lor.

Când mesajul lui Dumnezeu este transmis, vedem pocăinţa din partea cetăţii Nninive şi de asemenea vedem lecţia lui Dumnezeu cu privire la răbdarea şi îngăduinţa faţă de toată omenirea, dezvăluită în ultimul capitol. Avem timp doar să facem referire la aceasta în acest fel, iar al doilea grup, aceşti trei despre care am vorbt, Ioel, Obadia şi Iona, ne prezintă, judecata lui Dumnezeu asupra naţiunilor, dar şi binecuvântarea Lui asupra lor, pusă în legătură cu Israel restabilit, înălţat din nou.

Aceasta ne conduce la al treilea grup. Profetul Naum se ocupă în mare parte cu conducătorul naţiunilor, asiriranul, şi cu mândria omului, reprezentată de acea naţiune. Sunt lucruri foarte frumoase aici despre care chiar nu putem vorbi, dar, puse în legătură cu ceea ce urmează în Habacuc, profetul prezintă acea minunată parte a Scripturii asupra căreia Pavel insistă atât de mult- „dar cel drept va trăi prin credinţa lui.” (Habacuc 2:4 ) În Habacuc 3:17, 18 vedem că „deşi smochinul nu va înmuguri şi rod nu va fi în viţe, rodul măslinului va lipsi şi ogoarele nu vor da hrană, turma va fi nimicită din staul şi nu va fi nicio cireadă în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele.” Este vorba despre salvarea lui Dumnezeu prin credinţă, care satisface sufletul profetului în mijlocul singurătăţii abundente care este peste tot. El strigă „Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta”, dar în mijlocul a tot, încrederea lui e în Domnul.

Ţefania, următorul profet, pus al treilea la momentul potrivit, ne prezintă aceste principii ale sfinţeniei lui Dumnezeu în judecată şi de asemenea consecinţa. Pot doar cita o caracteristică a acesteia în Ţefania 3:13: „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta. Saltă de bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi veseleşte-te din toată inima, fiică a Ierusalimului.” Iar apoi, în versetul 17 vedem: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, se va veseli de tine cu cântare de bucurie.” Cât de frumos este să vedem bucuria lui Dumnezeu în dragostea Sa pentru poporul Său; şi ce a făcut El ca să se bucure de ei? El i-a iertat: a îndepărtat nedreptatea de la ei, El a înfăţişat acel popor sărac şi smerit despre care vorbeşte în versetul 12; El i-a făcut un popor curat şi sfânt, iar acum ei pot să cânte şi să se bucure. Dumnezeu se poate bucura de ei, pentru că judecăţile Lui au avut efect asupra lor. Acesta este întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra. Naum ne vorbeşte despre mândria omului smerită. Habacuc ne vorbeşte despre faptul că „cel drept va trăi prin credinţa lui.” În Ţefania vedem că Dumnezeu se bucură de poporul Său, pentru că ei au învăţat lecţia sfinţeniei.

Aceasta ne duce la ultimul grup al acestor 12 profeţi, Hagai, Zaharia şi Maleahi. Ei sunt, după cum ştim, puşi în legătură cu timpurile întoarcerii din Babilon şi cu ceea ce a urmat după aceea. Toţi ceilalţi profeţi erau înainte de captivitate; aceşti ultimi profeţi sunt profeţii captivităţii. Hagai vorbeşte despre reconstruirea templului, Zaharia prezintă restabilirea Muntelui Sion şi a cetăţii Ierusalimului ca centru al binecuvântării, în timp ce Maleahi face referire mai departe la acea abatere universală, chiar când au fost scoşi din Babilon, şi face referire la timpul binecuvântării, ca fiind încă un timp viitor. Să ne ocupăm pentru un moment cu aceştia trei.

Citim în cartea Ezra despre construirea templului care a prosperat prin profeţia lui Hagai şi Zaharia. Dar vreau să observăm cum a prosperat: nu prin ceea ce noi numim încurajare, nici prin ceea ce noi am numi un cuvânt de ajutor. Cred că dacă Hagai ar fi fost printre noi, am fi spus că cuvintele sale au fost prea dure; acestea vor ofensa sfinţii, vor împiedica lucrarea Domnului. El le spune deschis ceea ce făceau ei. El le spune: Priviţi la casa Domnului stând pustiită; priviţi la casele voastre cu toată bunăstarea voastră. Voi căutaţi propriile voastre lucruri, neglijând lucrurile lui Dumnezeu. Şi aşteptaţi binecuvântare? Sunteţi surprinşi că semănaţi mult şi adunaţi puţin? Adunaţi şi economisiţi şi puneţi într-o pungă pe care o găsiţi spartă. Apucaţi-vă de construirea casei Domnului şi veţi găsi binecuvântare pentru voi înşivă. A fost un cuvânt usturător pentru conştiinţa lor, dar un cuvânt care a avut efect, aşa cum orice cuvânt al lui Dumnezeu va avea un efect, atunci când îl luăm acasă în inimile noastre.

Neglijăm noi astăzi lucrurile lui Dumnezeu? Ne gândim noi mai mult la interesele noastre decât la ale Lui? Nu trebuie să fim surprinşi dacă sufletele noastre sunt sărace, când lumea intră în contact cu noi şi are putere asupra noastră şi chiar firea însăşi ne duce în altă parte. Dacă punem în prim plan lucrurile lui Dumnezeu, dacă punem gloria Lui pe primul loc, atunci toate lucrurile vor lua forma lor adevărată. Vom vedea cât de adevărat este ceea ce spune Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa.” Fie ca interesele Sale să fie supreme. Fie ca gloria lui Hristos să fie primul scop al vieţilor noastre, iar noi ne putem odihni asiguraţi că El va avea grijă de cele mai mici lucruri de care avem nevoie. Fie ca El să fie glorificat, iar creaturile Sale să fie binecuvântate. Fie ca El să fie preamărit de noi, iar noi vom vedea, aşa cum le spunea Hagai lor, că toată binecuvântarea va izvorî din aceasta. El face referire la timpul când gloria celei din urmă case va fi mai măreaţă decât acea a templului pe care l-a construit Solomon; iar acest timp nu este încă împlinit, ci va fi împlinit când templul Domnului va fi umplut cu gloria Domnului pe muntele Sion, iar toate popoarele vor curge spre el.

Zaharia ne prezintă într-un mod foarte remarcabil de-a lungul întregii sale profeţii, faptul că Dumnezeu îngrijeşte de bunăstarea acelei cetăţi iubite. Vedem caii ca simboluri ale guvernării providenţiale a lui Dumnezeu printre naţiuni. Acestea şi toate celelalte viziuni din prima parte a acestei cărţi ne vorbesc despre planurile lui Dumnezeu toate centrate asupra Ierusalimului. Apoi, în ultima parte, vedem că profetul foloseşte un limbaj mai clar decât limbajul acelei viziuni, limbaj care face referire mai departe la timpul când Ierusalimul, încercuit de armate şi asaltat de către naţiuni, va fi scăpat; iar atunci, de asemenea, mult mai important decât salvarea lui, este faptul că Ierusalimul se va întoarce de la păcatul lui.

Profetul ne spune că vine timpul când casa lui Israel va boci, fiecare în parte, fiecare familie în parte, vor jeli pentru păcatele lor. Ne vorbeşte de asemenea despre timpul când vor privi la Acela pe care L-au străpuns – profeţie directă privitoare la Hristos cel respins. „Ei vor privi spre Acela pe care L-au străpuns – şi vor boci pentru El.” Aici vedem două feluri de bocete: pentru păcatul şi necredincioşia lor şi pentru faptul că L-au străpus pe Cel binecuvântat prin care va veni binecuvântarea lor viitoare.

El profeţeşte în cel mai distinct mod respingerea lui Hristos, trădarea Lui de către Iuda, risipirea oilor când Păstorul este lovit; ba mai mult, ne vorbeşte chiar şi despre Antihrist, acel păstor-idol, acel fals păstor, care va încerca să domnească peste poporul lui Dumnezeu. Antihrist este judecat, Israel pocăit, naţiunile, asirianul, vor fi toţi risipiţi, iar Israel va fi restabilit în binecuvântare în ţara lui, Ierusalimul fiind bucuria întregului pământ; iar apoi naţiunile vor veni de peste tot să ţină sărbătoarea Corturilor. Este o profeţie minunată.

Nici nu conştientizăm ce pierdem prin neglijarea studiului sârguincios, atent al profeţilor. Probabil că cunoaştem epistolele către Romani, către Galateni, dar oh, să ne coborâm la un studiu atent, complet şi la buna cunoaştere a acestor profeţi ai Vechiului Testament. Primim lecţii pentru sufletul nostru şi o viziune a planurilor lui Dumnezeu privitoare la pământul care ne va face să umblăm ca împăraţi acum, aşa după cum vom fi împăraţi atunci. Nu vom fi împăraţi pe tron, ci împăraţi cu voia lui Dumnezeu întronată în inimile noastre şi, la fel ca David, împăratul renegat, împărat în Adulam, aşa şi noi, asociaţi cu gândurile Sale, putem fi împăraţi chiar aici în inimă, în timp ce cercetăm lumea.

Acum nu ne mai rămâne decât Maleahi, care este foarte trist, deoarece ne reaminteşte despre faptul că nu contează ce ar face Dumnezeu pentru poporul Său, nu contează cum i-ar putea aduce înapoi din Babilon, căci ei sunt acelaşi popor. Ei trebuie să se nască din nou. Ei nu au inimă pentru Dumnezeu, nici lucruri pentru Dumnezeu, iar astfel vedem în Maleahi o situaţie foarte nenorocită. Aş putea spune că aceste patru capitole ale cărţii Maleahi se aseamănă cu  anumite părţi din Evanghelia după Matei. Cărturarii şi fariseii sunt în ascensiune, totul e religie, dar nu realitate. Ei pot aduce jertfe lui Dumnezeu dintre cele şchioape sau oarbe, orice le face plăcere. Maleahi îi străpunge pe toţi cu ascuţişul sabiei când spune: „Ia du-o guvernatorului tău: îi vei fi plăcut? sau te va primi el?” Apoi el continuă să spună poporului că ei Îl înşală pe Dumnezeu, Îl înşală prin exercitarea unei dedicări pe care ei nu o au. Este o privelişte tristă, însă, spre sfârşitul cărţii, lumina începe să strălucească. În primul rând vedem mărturia rămăşiţei: „Atunci cei care se temeau de Domnul vorbeau adesea unul cu altul; şi Domnul a luat aminte şi a ascultat”, iar El spune: „Şi ei vor fi ai Mei, o comoară deosebită”. Apoi el continuă şi profeţeşte că profetul Ilie va veni ca înainte-mergătorul Domnului. Noi ştim că aceasta s-ar fi putut împlini la Ioan Botezătorul, la prima venire a lui Hristos, dacă poporul era pregătit; dar ei nu erau, aşa că Domnul a trebuit să moară. Aşadar, lucrarea lui Ioan e doar pregătitoare. Totuşi, vine timpul când va fi o mărturie ca cea din partea lui Ilie către popor, o mărturie a depărtării lor de Dumnezeu.

Apoi, la sfârşit profetul spune: „Şi vouă, care vă temeţi de Numele Meu, vă va răsări Soarele dreptăţii cu vindecarea în aripile lui; şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.” Pentru Maleahi, cu toată îndepărtarea unui popor parţial restabilit în jurul lui, cu toată descurajarea ce izvorăşte din eşecul în ceea ce priveşte mărturia redusă din acea vreme, singura mângâiere, singura lui speranţă este aceeaşi mângâiere şi speranţă pe care tu şi eu o putem avea. Dumnezeu poate ridica o mărturie din nou şi din nou, dar ah, doar un singur lucru ne poate da mângâiere aici. Aceasta nu este în nicio mărturie pe care ei  ar putea să o dea aici, ci se află în Soarele dreptăţii care va veni cu vindecarea pe aripile lui. Iar Maleahi, după ce a văzut poporul restabilit adunat în jurul lui acolo – continuând cu fariseismul lor făţarnic, continuând cu respingerea lui Hristos – ochiul lui poate doar să privească înainte la timpul despre care David spunea în ultimele sale zile, în 2. Samuel 23 , când vorbeşte despre acelaşi Împărat care va stăpâni peste toţi oamenii, drept, cu teamă de Dumnezeu. El spune: „Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ.” Peste tot în Israel, peste tot în lume domneşte un întuneric total, dar credinţa este pusă în legătură cu lumina dintr-o altă sursă; credinţa vede scopurile lui Dumnezeu, vede timpul când Hristos va deţine controlul aici, în lumea unde El este respins.

Singura speranţă pe care profetul o putea avea – pe care tu sau eu o putem avea, este venirea Fiului lui Dumnezeu, iar aceasta este concluzia adecvată a cărţilor profeţilor. Indiferent de scopul lor, indiferent de gândul lor, nu contează unde arată degetul lor – iar ei  au examinat întreaga lume, au cuprins toate naţiunile şi toate primcipiile divine – totul este centrat pe acea singură speranţă pe care toţi o aşteptăm, „Soarele dreptăţii va răsări cu vindecarea în aripile lui.” Când acel soare răsare peste acest biet pământ blestemat de păcat, întunericul va dispărea şi va fi ca dimineaţa, o dimineaţă fără nori după ploaie, iar câmpul cosit, care este uscat şi pârjolit, va înmuguri şi va înflori; sau, aşa cum Maleahi spune atât de frumos, „ei vor zburda ca viţeii de îngrăşat.” Cât de aproape este! Vă amintiţi cu siguranţă că speranţa noastră este „Steaua strălucitoare de dimineaţă”, ceva chiar înainte de revărsatul zorilor, înainte de venirea Fiului Omului ca Soarele dreptăţii, călărind un cal alb. Însă acestea sunt doar două aspecte ale venirii Sale. Noi aşteptăm venirea Sa, asta e tot. Noi învăţăm voia Sa, căutăm să I ne supunem, să dăm mărturie despre El, dar ah, nu este nimic altceva care să fie fundamentul speranţei noastre, ca venirea Sa din nou. Noi aşteptăm aceasta şi nimic nu poate înlocui acest lucru. Cand El a venit prima dată pe acest pământ, era ca şi cum ar fi fost pe aripile unui porumbel aducând îndurare şi mântuire prin moartea Sa. Când va veni din nou, va fi pe aripi din nou, aducând vindecare şi binecuvântare chiar prin judecată. Aşteptăm noi acea zi? Aşteptăm noi venirea Domnului? Sunt inimile noastre într-adevăr atât de lipite de a Lui, astfel încât nu este nicio bucurie mai mare decât a-L vedea pea El – să-L privim şi privindu-L să ştim că toţi ai Lui vor fi ca El, pentru că Îl vor vedea pe El? Fie ca noi să dorim acea venire şi să aşteptăm şi să veghem pentru El. Şi astfel, trebuie să încheiem studiul nostru incomplet al acestor minunate cărţi. Cât de incomplet este totul. Fie ca aceasta să ne conducă să o luăm de la capăt cu aceste cele mai neglijate părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu.

Este un aspect foarte interesant şi deosebit de frumos, faptul că Dumnezeu a scris sub formă de poezie cartea care mă face să-mi cunosc încercările inimii mai mult decât oricare altă carte din Scriptură. El ne spune: Aveţi dureri? Cântaţi-Mi-le Mie. Treceţi ca nişte călători printr-un deşert pustiu? Învăţaţi că rânduielile lui Dumnezeu vă sunt cântări în casa pribegiei voastre.

Cel care cântă este călătorul, care a trecut prin experienţa încercării, care ştie ce înseamnă să cânţi şi să-L lauzi pe Dumnezeu. Chiar întristările noastre sunt preschimbate în cântări iar notele triste se combină împreună cu cele vesele într-un imn dulce de laudă armonioasă, în care toată creaţia se va uni odată. Aceasta este lecţia care este pusă înaintea noastră, prin însăşi forma poetică în care au fost scrise cărţile.

Cartea Psalmilor, care este prima şi cea mai mare dintre ele, necesită cea dintâi atenţia noastră sporită. Ce carte plină şi minunată – minunată prin însăşi structura ei. Nu există nicio experienţă pe calea oamenilor lui Dumnezeu pe care să n-o găsim aici. Uneori mă gândesc că vorbim mai degrabă fără inimă despre cartea Psalmilor. Spunem că nu conţine hrană pentru cel credincios, că acestea nu sunt experienţe creştine ca atare. Şi totuşi, sfinţii lui Dumnezeu din toate timpurile au aflat aici mângâiere şi au găsit exact exprimarea propriilor lor experienţe. Departe de mine să spun ceva împotriva plinătăţii minunate a harului lui Dumnezeu descoperit în Hristos în Noul Testament; nici pe departe nu am gândul acesta. Dar doresc să spun fără ezitare că aceia care cunosc cel mai bine evanghelia deplină harului lui Dumnezeu, iubesc, de asemenea, şi aceste exprimări minunate ale experienţei care se găsesc în cartea Psalmilor. De-a lungul cărţii, ea pune cuvinte pe buzele noastre şi dă glas propriilor noastre experienţe, pe care poate nu le putem exprima altfel înaintea lui Dumnezeu.

Ca şi structură, cartea urmăreşte aceeaşi împărţire ca a Bibliei, Dumnezeu arătându-ne prin aceasta că experienţa noastră cuprinde întregul adevăr al Scripturii. De aceea cartea a fost împărţită în cinci cărţi, la fel cum sunt împărţite şi celelalte secţiuni majore al Scripturii. Mai întâi voi arăta aceste părţi, ca să vedem cât de clar sunt marcate. Prima carte este de la Psalmul 1 la 41, adică Geneza Psalmilor. Apoi de la Psalmul 42 la 72 avem a doua carte, Exodul Psalmilor, unde vedem depărtarea poporului de Dumnezeu şi izbăvirea care urmează. De la Psalmul 73 la 89 avem Leviticul Psalmilor, sau sfinţenia lui Dumnezeu, manifestată în relaţiile cu oamenii. Dacă întrebaţi cum ştim că aceasta este împărţirea, vreau doar să atrag atenţia asupra faptului că fiecare psalm de la sfârşitul unei cărţi are o doxologie în încheiere; de exemplu, la sfârşitul Psalmului 89 avem: „Binecuvântat să fie Domnul pentru totdeauna! Amin, da, amin!”. Apoi, de la Psalmul 90 la 106 avem cartea a patra, adică Numeri, care prezintă experienţa pustiului şi se încheie iarăşi cu o doxologie, în ultimul verset din Psalmul 106 : „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din eternitate şi pentru eternitate! Şi tot poporul să zică: «Amin! Lăudaţi pe Domnul!»” Restul cărţii, de la Psalmul 107 la sfârşit, reprezintă Deuteronomul. Aşadar, cartea Psalmilor în sine este o Biblie în miniatură; o mică Biblie specială pentru experienţele noastre, care ne oferă însă perspectiva întregii Scripturi aplicată la nevoile, dorinţele şi întristările inimilor aleşilor lui Dumnezeu.

Însă acesta este doar începutul. Cine poate să pretindă că în câteva minute poate să arate măcar o frântură din gândurile care sunt în această carte minunată a Psalmilor? Haideţi să atingem măcar câteva note cheie care dau tonul corului grandios care se înalţă din ce în ce mai sus şi mai dulce, până când culminează în marea finală din Psalmii 149 şi 150. Psalmul 1 arată umblarea celui credincios pe pământ, ceea ce ar trebui să fim noi pe pământ: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi … ci plăcerea lui este în legea Domnului”. Apoi ni se descriu pe de o parte roadele sale, iar pe de altă parte soarta celor răi, care nu vor rămâne în picioare la judecată.

Dar cine este acest om evlavios, ascultător? Suntem eu sau tu? Pot oare să spun că despre mine este vorba în primul Psalm? Vai! Exact aceasta ar trebui să fim şi nu suntem. Şi când întrebăm: „Cine este omul care este binecuvântat deplin în felul acesta – unde este el?” Răspunsul îl vedem în mod particular în Psalmul 2 , care ne înfăţişează, mai înainte de toate, răzvrătirea naţiunilor împotriva Omului lui Dumnezeu, iar apoi aşezarea Lui pe Muntele Sionului, centrul şi sursa binecuvântărilor. Haideţi să ne oprim aici pentru o clipă. Avem cheia tuturor experienţelor noastre de aici, de pe pământ. Care este aceasta? Mai întâi, umblarea noastră trebuie să fie potrivită cu gândul lui Dumnezu. Dar ea nu este. În al doilea rând, tot sfatul Lui se află în Fiul Său, Împăratul Său, pe care Îl aşează pe muntele sfânt al Sionului. Cu alte cuvinte, experienţa credincioşilor pe pământ se centrează în jurul celor două aspecte: umblarea noastră şi Hristos. În aceste două aspecte se află cheia pentru toată cartea Psalmilor.

Acum, între al treilea şi al şaptelea Psalm se află cinci Psalmi, iar numărul cinci vorbeşte întotdeauna despre responsabilitate şi încercările de care avem parte sub mâna lui Dumnezeu. Aici vedem câteva lucruri semnificative. Înainte de toate se află duşmanul, care este împotriva noastră într-o lume ca aceasta. Apoi sunt împrejurările de care suntem înconjuraţi, aşa cum sunt, de exemplu, cele prin care a trecut David când era în peşteră iar Saul îl urmărea. Apoi avem acuzaţiile false ale oamenilor împotrivitori; şi aici vedem, de asemenea, că numai o rămăşiţă a lui Israel este trezită cu adevărat. Este vorba, de asemenea, şi despre mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu faţă de această rămăşiţă credincioasă. Toate aceste trăsături sunt legate în special de rămăşiţa credincioasă din ultimele zile; însă ele ne vorbesc, de asemenea, şi nouă – în legătură cu Persoana lui Hristos şi dorinţa lui Dumnezeu ca poporul Lui să trăiască potrivit cu cerinţele din primul psalm. Deci vedem legătura dintre aceşti cinci psalmi, care ne înfăţişează adevărul în timp ce rămăşiţa traversează circumstanţe dificile, fără să aibă cunoştinţa deplină a harului.

În Psalmul 8 este adusă înaintea noastră Persoana Domnului; ca şi cum Dumnezeu ar spune: „În Psalmul 1 v-am spus ce ar trebui să fiţi; în Psalmul 2 vi L-am arătat pe El, Împăratul Sionului, Singurul prin care puteţi să fiţi binecuvântaţi. V-am arătat experienţa voastră în lume, în faţa duşmanului, a împotrivirii şi a încercărilor; iar acum, în urma acestor experienţe, iese la iveală tot Omul.” Însă care Om? Omul lui Dumnezeu: „Când privesc cerurile Tale, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: «Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el?»” Ce este săracul om, firav, cu experienţele lui mărunte, în trecerea lui atât de scurtă pe pământ? „Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el, şi fiul omului, ca să-l cercetezi?” Ah, ştim în ce manieră divină tratează apostolul acest subiect. El spune: „Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru fiecare.” Îl avem pe Isus înaintea noastră ca Omul adevărat – al doilea Om – şi toate lucrurile se află sub picioarele Sale. Acest psalm, al optulea, reprezintă un fel de prefaţă pentru toată cartea. Hristos se află la început şi tot Hristos la sfârşit şi oricare ar fi experienţele prin care trecem, ele se află în legătură cu înţelegerea noastră cu privire la Hristos iar noi Îl cunoaştem tot mai adânc pe El prin aceste experienţe.

Ştiţi că tocmai încercările sunt cele care ne determină să Îl cunoaştem mai bine pe Hristos? că durerile sunt acelea care ne aduc într-o părtăşie mai strânsă cu El? Spuneţi-mi, când L-au cunoscut Maria şi Marta mai bine pe Hristos? Când era oaspete în casa lor, când Îl ascultau iar Marta era ocupată cu slujirea, sau când, în durerea lor, în timp ce fratele lor era în mormânt, Domnul apare în puterea învierii? Noi ne temem întotdeauna când intrăm în nor, tremurăm întotdeauna când intrăm în întuneric, însă, preaiubiţilor, exact în nor auzim vocea spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit; de El să ascultaţi!” Iar acest lucru este înfăţişat de-a lungul întregii cărţi a Psalmilor. Prin urmare, în Psalmii 9 şi 10 este descris duşmanul; omul păcatului, acel duşman neruşinat şi îngâmfat al poporului lui Dumnezeu, care pândeşte în locurile ascunse ale satelor, ca un leu care sfâşie, gata să sară la poporul întristat al lui Dumnezeu. Ei îl văd ridicându-şi glasul împotriva cerurilor şi spunând: „Cine este Dumnezeu? De ce mi-ar păsa mie de El?” Iar în faţa acelui duşman îngrozitor, ei suspină şi gem.

În cei cinci psalmi care urmează (aşa cum am spus, Psalmii 9 şi 10 ni-l arată pe cel rău, Antihristul), avem experienţele care decurg din asuprirea Antihristului. Temeliile se clatină, nebunul zice: „Nu este Dumnezeu!” iar apoi urmează strigătul de eliberare.  Şi astfel ajungem la Psalmul 15 . În Psalmii 9 şi 10 ei îl aveau înainte pe cel rău, iar în Psalmul 15 se pune întrebarea: „Doamne, cine va sta în cortul Tău? Cine va locui pe muntele sfinţeniei Tale?”. Psalmistul vrea să ştie cine este cel care, într-o lume atât de plină de răutate, poate avea un loc împreună cu Dumnezeu. Şi unde este răspunsul? V-aţi gândit vreodată că Psalmul 15 este un mare semn de întrebare? Se pune o întrebare la care practic nu se răspunde, pentru că standardul este atât de înalt. Însă apoi trecem la Psalmul 16 şi acolo găsim răspunsul, Cel care rămâne în cortul Său. Cine este acesta? Vreun împărat puternic? Sau Împăratul de pe muntele Sionului, din Psalmul 2 ? Sau Fiul Omului, care are toate sub picioarele Lui, aşa cum apare în Psalmul 8 ? Nu, ci este Acela care, în Persoana smerită a lui Isus, a umblat odată pe acest pământ, Omul credinţei, Care umblă pe acest pământ fiindcă eu şi cu tine trebuie să umblăm pe el. Acesta este răspunsul lui Dumnezeu.El vrea să spună: „Gemeţi şi vă întrebaţi cine este cel care va sta în cortul Meu? Priviţi acest Om al credinţei de aici: «Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred.»”. Şi tot Psalmul înfăţişează esenţa credinţei, de la început până la bucuria învierii, la sfârşit, când El spune: „Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii”. Avem înaintea noastră pe Hristos, ca fiind Omul perfect al credinţei care a trăit aici, pe pământ.

Şi în acest fel am putea continua să ne ocupăm cu fiecare dintre aceşti psalmi. Începând cu Psalmul 16 şi până la Psalmul 24 ne este prezentată, într-un fel sau în altul, Persoana lui Hristos Însuşi, care întâmpină fiecare nevoie, orice trebuinţă ar putea avea răscumparaţii lui Dumnezeu — le întâmpină în mod desăvârşit în Persoana şi lucrarea Sa. Voi face referire pentru o clipă la trei dintre aceşti psalmi, 22, 23 şi 24. În Psalmul 22 , după cum ştiţi, Hristos este prezentat ca jertfa pentru păcat, Păstorul cel bun care Îşi dă viaţa pentru oi. În Psalmul 23 Îl vedem aşa cum este prezentat în epistola către Evrei, ca Păstorul cel mare, Cel care este adus înapoi dintre morţi şi Cel Înălţat care acum Îşi conduce răscumpăraţii în păşuni verzi şi la ape liniştite. Apoi în Psalmul 24 ne este înfăţişat ca Împăratul gloriei, Mai-marele Păstor care se va arăta şi Îşi va conduce răscumpăraţii pe porţile gloriei în staulul adevăratei binecuvântări. Altfel spus, în aceşti psalmi ne este prezentată minunata lucrare a lui Hristos. În Psalmul 22 ne este înfăţişat ca făcând ispăşire, în Psalmul 23 ca Cel care ne conduce spre libertate şi bucurie, iar în Psalmul 24 ca Cel care ne conduce în plinătatea binecuvîntării şi la răsplată, porţile eternităţii fiind ridicate.

Auzim suspinul şi geamătul răscumpăraţilor lui Dumnezeu, îi vedem asupriţi de vrăjmaş, îl vedem pe vrăjmaş cu toate falsele acuzaţii impotriva lor; vedem chiar propria lor conştiinţă zdrobită de sentimentul vinovăţiei lor înaintea lui Dumnezeu, iar apoi vedem că El le îndreaptă atenţia spre Hristos şi le spune: „În El, în Persoana şi în lucrarea Sa veţi găsi pace deplină. Veţi găsi odihnă deplină pentru sufletele voastre în locul în care S-a dus El.”

Este deosebit de semnificativ faptul că după ce am văzut această minunată dezvăluire a ceea ce este Hristos, începând cu Psalmul 22 până la Psalmul 24 , vedem prima mărturisire reală a răscumpăratilor în ceea ce priveşte păcatele lor. În Psalmul 25 are loc adevărata mărturisire a păcatului. Înainte de aceasta ne este prezentat sentimentul mâniei lui Dumnezeu, sentimentul că El permite vrăjmaşilor să îi întristeze; însă nu există o mărturisire deschisă, sinceră decât după cruce: „Pentru Numele Tău, Doamne, îmi vei ierta nelegiuirea, pentru că este mare.” Se pune întrebarea: cine este cel care poate mărturisi cu sinceritate? Cine este cel care poate pătrunde într-adevăr esenţa şi să cunoască ce este păcatul? Unde vedem păcatul prezentat în toată plinătatea lui? Îl vedem manifestat în păcătosul care nu-L cunoaşte pe Hristos? El are un sentiment al nelegiuirii sale şi a numeroaselor lui slăbiciuni, dar nu cunoaşte păcatul aşa cum îl cunoaşte sfântul lui Dumnezeu care L-a văzut pe Hristos. Privesc la jertfa pentru păcat care mi-a îndepărtat păcatul, privesc Persoana fără pată ca cea din Psalmul 16 , care este modelul pentru umblarea mea, şi având în vedere aceasta, în Psalmul 25 pot pătrunde adâncimea nelegiuirii din inima mea, iar mărturisirea va avea loc fără a fi forţată. Ştiu ce este păcatul, pentru că ştiu cine este Hristos. Veţi observa că întotdeauna cel mai matur credincios are cea mai profundă imagine despre păcat. Cel care Îl cunoaşte pe Domnul Isus cel mai bine, este cel care se cunoaşte pe el însuşi cel mai bine; sau, aşa după cum s-a exprimat Pavel, „Ne lăudăm în Hristos Isus şi nu ne încredem în carne.”

Dar nu putem continua să privim fiecare psalm în parte în felul acesta. Cel puţin putem vedea cât de frumos sunt puşi împreună şi cât de minunat putem vedea în ei, printre întristări şi păcate ale oamenilor, Persoana şi lucrarea Lui Hristos. Fie şi vieţile noastre tot aşa. Fie ca în toată experienţa noastră a pustiei, suspinele noastre să fie transformate în cântece spre lauda Lui. Acesta este efectul practic pe care îl vedem începând cu Psalmul 25 până aproape la sfârşitul primei părţi — până la Psalmul 39 , iar apoi chiar la sfârşit, în Psalmul 40 şi 41 ne este prezentată din nou Persoana Domnului. Cât de minunat este să urmărim în toţi psalmii, Persoana Domnului şi lucrarea Sa. El este prezentat ca jertfa pentru păcat în Psalmul 22 , iar în Psalmul 40 Îl vedem ca jertfa de ardere-de-tot, cum vedem şi în Evrei 10 : „N-ai voit jerfă şi dar, ci mi-ai întocmit un trup.” Cu alte cuvinte, lucrarea lui Hristos este în supunere faţă de voia divină, înfăţişându-ne lui Dumnezeu, „voie prin care”, aşa cum spune apostolul, „am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna.” Psalmul 41 încheie cartea. În nicio altă carte a Psalmilor nu vedem Persoana şi lucrarea lui Hristos atât de remarcabil prezentată, aşa cum o vedem în prima carte a psalmilor. Este cel mai minunat, cel mai de folos să vedem cum este pusă în legătură cu experienţa răscumpăraţilor lui Dumnezeu.

Trecând apoi la cartea a doua, începând cu Psalmul 42 , nu o putem cerceta în detaliu aşa cum am făcut până acum, însă vreau să observăm care este ideea distinctă. Aici îi vedem pe oameni departe de Dumnezeu şi totuşi, suspinând şi plângând după El. Psalmul 42 şi 43 ne creează sentimentul de distanţă şi  de prezenţă a vrăjmaşului. Apoi, în Psalmul 44 vedem prigonirea reală: „Dar din cauza Ta suntem daţi morţii toată ziua”; iar apoi, când au ajuns în starea cea mai de jos, după ce au vobit despre toate întristările situaţiei lor, Psalmul 45 începe cu un cântec de iubire. În Psalmul 44 ne este prezentat un cântec al urii şi al persecuţiei omului, iar Psalmul 45 este un cântec al iubirii lui Dumnezeu în Hristos: „Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun; spun ce am compus despre Împăratul.” El se apleacă spre răscumpăraţii Lui aflaţi în suferinţă departe, sub asuprirea vrjmaşilor, El, Împăratul care Se răzbună pe pe vrăjmaşii lor şi îi eliberează pe sfinţii Săi. Drept consecinţă, în Psalmul 46 vedem că „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră.” În Psalmul 44 sfinţii sunt „socotiţi ca nişte oi de tăiat”, iar în Psalmul 46 aceştia privesc cu încredere spre Dumnezeu ca adăpost şi tărie a lor. Care este secretul acestui lucru? El, care este mai frumos decât toţi fiii oamenilor a venit să ajute, iar aceasta Îl face pe Dumnezeu refugiul şi tăria lor. În Psalmul 47 ne este prezentată bucuria: „Bateţi din palme, toate popoarele”, iar în Psalmul 48 ne este înfăţişat muntele Sionului, „bucuria întregului pământ”. În loc de un popor împrăştiat aflat sub asuprirea vrăjmaşului, vedem muntele Sionului cu întăriturile lui şi înconjurat de ziduri, Dumnezeu fiind cunoscut în palatele sale ca un refugiu. Totul se datorează Celui binecuvântat care, de dragul preaiubiţilor Săi şi-a încins sabia la coapsă şi S-a dus să-i învingă pe vrăjmaşi. Cât de minunat sunt grupaţi împreună Psalmii.

Apoi din nou, într-un mod şi mai remarcabil, după cum am văzut şi în Psalmul 25 , pătrunzând adâncimea judecăţii de sine, datorită cunoştinţei a ceea ce a făcut Hristos, tot aşa şi aici, după ce Hristos este cunoscut ca refugiu în Hristos, în Psalmul 50 şi 51 vedem o şi mai profundă conştientizare a ceea ce este păcatul, în special în Psalmul 51 unde David îşi mărturiseşte vina sângelui. Însă David nu scrie aici numai pentru el, datorită păcatului său îngrozitor în ceea ce priveşte uciderea lui Urie, ci aici David vorbeşte în numele întregului popor, mărturisind păcatul vinei de sânge prin faptul că L-au respins pe Hristos şi L-au dat să fie ucis de către naţiuni. Şi întocmai ca în cazul lui David, care când a fost pedepsit pentru păcatul său nu putea să spună că nu l-a ucis pe Urie, la fel şi oamenii, când îşi conştientizează păcatul, nu îndrăznesc să spună că nu L-au răstignit pe Hristos; iudeii nu vor îndrăzni să spună că nu L-au străpuns. Cât de solemn afirmă Scriptura: „Vor privi spre Cel pe care L-au străpuns.” Aceştia ar putea spune că soldatul roman L-a străpuns, însă când vor fi într-adevăr  pedepsiţi pentru păcat, aceştia vor realiza că ei sunt cei vinovaţi de sângele binecuvântatului Fiu al lui Dumnezeu şi vor mărturisi aceasta, aşa cum David şi-a mărturisit păcatul. Drept urmare, zidurile Sionului vor fi construite şi binecuvântarea se va revărsa.

Înainte de a termina cu această carte, v-aş îndrepta atenţia asupra faptului că aceasta se încheie cu binecunoscutul Psalm 72. Să comparăm Psalmul 42 cu Psalmul 72 . În Psalmul 42 vedem că după „cum doreşte cerbul izvoarele de apă”, aşa este şi cu sufletul însetat aflat departe de Dumnezeu, care tânjeşte după El. În Psalmul 72 Îl vedem pe Domnul deţinând controlul. Domnul domneşte şi coboară ca ploaia pe câmpul cosit, iar răscumpăraţii Lui se bucură şi Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru restabilirea binecuvântării prin Hristos Însuşi, Fiul Împăratului. Aş putea spune că cei doi psalmi, la început şi la sfârşit ne oferă o imaginea tuturor experienţelor răscumpăraţilor în legătură cu păcatul lor. Aceştia sunt departe de Dumnezeu şi aduşi înapoi prin Hristos. Aceasta reprezintă cartea Exod.

A treia carte, care corespunde cărţii Levitic, se deschide cu Psalmul 73 , un psalm care ne spune despre locaşul sfânt, care ne vorbeşte despre singurul loc unde aceştia pot înţelege ceea ce este Dumnezeu, iar întreaga carte dezvoltă principiile sfinţeniei pe care o găsim în prezenţa lui Dumnezeu.

Apoi urmează cartea a patra, iar în Psalmul 90 şi 91 ni se deschide cartea Numeri, care dintre toate cărţile psalmilor prezintă experienţa pustiei. Aceşti doi psalmi se află într-un contrast minunat. În Psalmul 90 ne este înfăţişat ceea ce este omul: „Ne sfârşim anii ca un gând.” Omul se naşte, trăieşte, zilele lui sunt puţine şi pline de necaz, iar apoi moare. Şi tot ceea ce poate să ceară este: „Învaţă-ne să ne numărăm astfel zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă.” Ajungând la Psalmul 91 vedem un contrast minunat. Nu este vorba despre primul om, ci de al doilea; este vorba de cel care „locuieşte în locul ascuns al Celui Preaînalt” care „va rămâne la umbra Celui Atotputernic.” Omul fără Hristos este sărmanul om din Psalmul 90 , scris în mod potrivit de către Moise, conducătorul prin pustie, ca o expresie a ceea ce ar fi omul fără cunoştinţa a nimic altceva în afara lui însuşi, şi o expresie a cerinţelor lui Dumnezeu cu privire la el. Apoi în Psalmul 91 Îl vedem pe Unul care va păşi peste leu şi peste năpârcă, pe Unul care va merge înainte biruind, chiar în situaţiile de încercare care l-au asuprit pe cel din Psalmul 90 . Acesta este Hristos, dragi prieteni, Omul adevărat, care merge prin pustia cu bucuriile şi necazurile ei, ca având prezenţa lui Dumnezeu în totalitate.

Mai sunt şi alţi psalmi minunaţi şi foarte remarcabili în această a patra carte despre care nu putem vorbi fără a vă atrage atenţia asupra lor. De exemplu, avem acea serie începând cu Psalmul 95 şi contiuând până la Psalmul 100 . Aceşti psalmi se află în cartea care vorbeşte despre lume şi despre experienţele noastre în ea. Vedem aici lumea însăşi, copacii câmpului, ca să zic aşa, bătând din palme şi bucurându-se de prezenţa Domnului, când El va veni va prelua puterea şi va domni.

Câteva cuvinte despre ceea ce ne-a mai rămas din psalmi va fi suficient, înainte de a trece mai departe la cealaltă parte care ne stă înainte în acestă seară. Începând cu Psalmul 107 şi până la sfârşit vedem a cincea carte care corspunde cărţii Deuteronom. Unul dintre cei mai deosebiţi psalmi în această secţiune este Psalmul 119 , care ne prezintă Cuvântul lui Dumnezeu preamărit din toate punctele de vedere. Cartea Deuteronom, după cum am văzut, ne prezintă întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra cu răscumpăraţii Săi, înţelepciunea pe care o primesc aceştia când merg calea cu El. Aici El ne arată ce este înţelepciunea. În acest psalm avem înaintea noastră îndrumarea necesară, toată puterea necesară care îi sprijină pe răscumpăraţii Lui în această lume. Avem aşadar întregul alfabet folosit de opt ori, fiecărui verset corespunzându-i o literă din alfabet, ca şi cum Dumnezeu ar accentua pentru noi în acest fel, faptul că opt,  numărul noii creaţii, este pus în legătură cu Cuvântul Său, iar El vrea ca noi să ştim cât de desăvârşit este acest Cuvânt; este la fel de desăvârşit ca şi noua creaţie.

Trebuie să punem capăt însă acestui scurt studiu asupra Psalmilor. Sunt atât de mulţi la care nici măcar nu am făcut referire, însă am încredere că sunt suficienţi pentru a ne arăta ce linie minunată a adevărului se află în această carte. Cât de minunat ne conduce totul în sus, mai sus şi mai sus, spre laudă şi închinare care treptat capătă putere şi tărie. Motivul pentru care am privit toată încercările şi pentru care ne-am ocupat cu toate acestea a fost pentru a găsi în ele combustibil proaspăt, o sursă înviorătoare de laudă şi închinare. Întocmai ca atunci când există o flacără mare de foc şi torni apă peste ea, iar aceasta nu se stinge ci arde chiar mai intens, tot aşa vedem că precum flacăra laudei se aprinde, gândul a ceea ce este Hristos este mai presus de orice, gândul a ceea ce este Dumnezeu pentru răscumpăraţii Săi în orice situaţie, chiar suferinţele şi încercările sunt cele care fac flacăra să ardă mai luminos şi mai intens ca niciodată, până în momentul în care, la fel ca în Psalmii 149 şi 150, întreaga creaţie se alătură răscumpăraţilor lui Dumnezeu în cântece eterne de laudă. Ce sfârşit al experienţelor noastre! Chiar şi neînsemnatul cântec pe care l-ai putea cânta, la fel ca ciripitul slab al unei păsări în întuneric înainte de revărsatul zorilor, precede acel cor măreţ de închinare, care se grăbeşte tot mai mult pentru a se uni până când totul se va transforma într-un imn măreţ de laudă. Tocmai acest lucru îl vedem în cel mai minunat mod în cartea Apocalipsa, unde toate lucrurile, orice creatură în cer, pe pământ şi în mare, se unesc pentru a-I atribui binecuvântare şi onoare şi glorie şi putere Aceluia care şade pe tron şi Mielului pentru vecii vecilor.

„Ascultă! Se aud notele cereşti din nou!

Cântecul de laudă răsună tot mai tare

Pe bolta creaţiei, Amin!

Amin! Răspunsul bucuriei creşte.”

Vă miraţi că Psalmii sunt aşadar prima carte din aceste cărţi ale experienţei şi de faptul că aceştia ne oferă în acest fel orice formă a experienţei prin care răscumpăraţii lui Dumneeu trec şi transformă totul în închinare şi laudă? Vedem într-adevăr în cartea Psalmilor un corespondent al cărţii Geneza, în perfecţiunea ei felurită.

Următoarea carte este Iov, iar aici vedem că sunt trei idei care cred că ne vor dezvăui esenţa întregii vieţi a lui Iov. Acele idei sunt: răutatea lui Satan, dreptatea proprie a lui Iov şi măreţia glorioasă a lui Dumnezeu. În primele capitole vedem atacul lui Satan asupra lui Iov, iar când Dumnezeu îi permite lui Satan să facă tot răul de care e în stare, acesta  pleacă. El l-a adus pe Iov în circumstanţele în care Dumnezeu îl va folosi pentru a-l încerca. Satan, cu toată răutatea lui, nu este decât o unealtă în mâinile lui Dumnezeu, ca să spun aşa, pentru a-i şlefui pe răscumpăraţii Săi, curăţindu-i de pata care împiedică ca ei să reflecte chipul Său.

Însă în încheierea cărţii Dumnezeu vine şi Îşi descoperă măreţia şi puterea Sa. Şi ce schimbare! Iov, cel care a închis gura prietenilor săi, deşi era într-o stare de robie şi nenorocire, învaţă acum secretul eliberării. Şi care este acest secret? Constă în faptul că Dumnezeu îl răzbună, sau îl susţine în părerea sa bună despre el însuşi? El i-a putut spune lui Satan că nu era nimeni ca Iov pe pământ, însă vorbeşte total diferit cu Iov însuşi. Ah! În prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, copleşit şi zdrobit de măreţia Sa, el învaţă cât de netrebnic şi de păcătos este: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Acesta este secretul eliberării pentru cel mai integru om de pe pământ. Numele lui are o semnificaţie şi anume, persecutat. Gândiţi-vă numai, cel mai bun om de pe pământ este un persecutat, celui mai integru om de pe pământ să-i fie scârbă de el însuşi şi terminând cu el însuşi; iar apoi Îl vedem pe Dumnezeu de partea lui. Preaiubiţilor, aş putea spune că acesta este secretul eliberării noastre ca de altfel al lui Iov. Când aţi învăţat ce sunteţi, când aţi învăţat ce înseamnă binele care vine din fire, şi răul care vine din fire, când aţi învăţat să nu mai aveţi nicio încredere în voi înşivă, atunci Dumnezeu poate veni şi transforma toate atacurile Satanei şi toate experienţele voastre a ceea ce sunteţi voi, oricât de umilitoare ar fi ele, în binecuvântare pentru voi. Când aţi terminat-o cu sinele, puteţi merge înainte cu Dumnezeu.

Şi cât de frumos se leagă aceasta de următoarea secţiune pe care o avem în aceste cărţi ale experienţei. Am terminat cu mine însumi în cartea Iov, am terminat chiar şi cu ceea ce este bun în mine. Care este obiectul dinaintea inimii lui, atunci când un om nu mai are nicio calitate bună de care să fie preocupat, când nu mai are nicio realizare în care să-şi gasească plăcerea, când nu se mai poate suporta şi nu se mai poate privi spunându-şi: „Vezi ce fel de om sunt şi ce am realizat”? Ce răspuns minunat ne dă cântarea lui Solomon. Cu ce scop sunt eliberat de mine însumi? Pentru a fi preocupat cu binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu. Oh! Cine nu l-ar da pe Iov cu toate virtuţile şi integritatea lui în schimbul preocupării cu Hristos, cu dragostea şi cu inima lui Hristos? Greşim când spunem că aceasta este Cântarea cântărilor? Aceasta este cântarea care dirijează orice altă cântare, cântarea care înlătură toate celelalte cântări, care preamăreşte Persoana şi iubirea care întrece orice cunoştinţă: Hristos, binecuvântatul nostru Domn.

Repet, a fi eliberat nu are numai o conotaţie negativă cu nimic pozitiv înaintea noastră. Nu înseamnă a fi eliberat de preocuparea cu sinele pentru a avea alt fel de preocupare cu lucruri lumeşti, ci a fi eliberat înseamnă a-l înlătura pe Iov astfel încât Hristos să poată umple sufletul meu şi ca să se poată revărsa într-un cântec care Îl preamăreşte pe El. În toată această minunată carte mică, cu puţinele ei capitole, vedem sufletul cuprins de o dragoste care este atât de măreaţă, atât de mare încât inima nu o poate cuprinde.  Vă este cunoscută această idee din cântarea lui Solomon? Aici nu vreau să întreb dacă intelectul vostru este familiarizat cu aceasta. Nu vreau să întreb dacă puteţi reproduce diverse dialoguri şi experienţe care au loc în această carte, ci dacă inima vă este familiarizată cu pulsaţiile din această carte. Îl vedeţi pe Cel din spatele zăbrelelor, care priveşte afară la noi aşa încât Îi putem vedea chiar trăsăturile şi Îi putem auzi vocea? Trăiţi voi, trăiesc eu în vreun fel în acel sfânt locaş al acelui loc sfânt unde Domnul Însuşi este obiectul privirilor noastre? Acesta este sfântul locaş, adevăratul Levitic. Aceasta este sfinţenia, culmea întregii experienţe care trebuie să ne conducă într-o legătură de inimă cu Hristos. Să ne rugăm ca Dumnezeu să facă acest lucru mai real, astfel încât să cunoaştem în mod practic, aşa ca Ioan, ce înseamnă să avem capul culcat la sânul Domnului, sau aşa ca mireasa de aici care spune: „Pentru că iubirea ta este mai bună decât vinul” mai bună decât cel mai ales vin al bucuriei lumeşti.

Continuăm apoi cu cealaltă carte, Eclesiastul, care se află, vai, într-un contrast atât de mare cu cântarea lui Solomon. Plecăm din cerul prezenţei Domnului în lumea experienţei celui mai înţelept om. Am văzut că lui Iov, cel mai integru om, i s-a făcut scârbă de el şi s-a pocăit în ţărână şi cenuşă, iar în cartea Eclesiastul ne este prezentat cel mai înţelept om, însă înţelepciunea lui nu este decât nebunie. Vedem aici un om care a avut tot ce-şi dorea. S-a bucurat de privilegiile împărăteşti; erau mii care aşteptau porunca sa. El a avut parte de toată bogăţia, de orice lucru pe care inima l-ar fi putut dori. El a avut toată înţelepciunea, toate ocaziile de a se bucura în lume, şi care este rezultatul? „Deşertăciunea deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!”

Văd un tânăr credincios care priveşte afară la lume. El spune: trebuie să am parte de propria mea experienţă în lume, trebuie să ştiu ce are de oferit. De ce ar vrea el aceasta? Aici avem înscrisul divin al experienţei omului care a avut toate ocaziile să cunoască ceea ce era lumea. „Pentru că ce va face omul care vine după împărat?” Acest om conduce lumea dinaintea lui. El spune: voi lua tot ce pot din ea; însă tot ceea ce obţine el în ea nu este decât amărăciune, necaz şi dezamăgire. Suntem noi nemulţumiţi de împrejurări? Ce aţi spune dacă ar trebui să răspundeţi în această seară cu sinceritate la întrebarea: „Ce vă împiedică să fiţi deplin fericiţi?” Că sănătatea nu este prea bună, că nu aveţi o poziţie în societate aşa cum aţi dori, că munca este prea grea, orele prea lungi, că salariul este prea mic? Nu ar fi acesta un răspuns sincer din partea multora? Ce anume face oamenii fericiţi? Solomon spune că dacă ai toată bogăţia unui împărat şi toată puterea lui, dacă ţi-ai petrce timpul căutând plăceri, dacă ţi-ai petrece întreaga viaţă căutând prin gunoiul acestei lumi, nu ai găsi nimic în afară de dezamăgire.

Ce îndurare că noi nu trebuie să umblăm pe această cale, ci putem învăţa din experienţa acestui om care a mers pe ea. Dacă aş călători peste o mlaştină izolată cu drumurile nu prea clar marcate, vederea mea nefiind foarte bună, şi dacă s-ar întâmpla să întâlnesc un drumeţ venind dintr-o anumită direcţie spre care mă gândeam să merg, şi dacă îl văd plin de noroi, l-aş întreba: „Unde ai fost?” „Am fost sus pe acel drum atât de departe cât se poate merge, chiar la capătul lui.” „Şi ce ai găsit?” „O mlaştină de noroi şi dezamăgire.” Aş urca eu pe acelaşi drum? Nu aş fi eu mulţumitor că l-am întâlnit pe omul care m-a scăpat de la toată umilirea şi necazul pe care le-aş fi avut umblând pe o asemenea cale? Şi totuşi, cât de des se întâmplă că noi nu părem doritori a învăţa din experienţele călătorilor care au mers înaintea noastră. Dumnezeu i-a permis unuia dintre cei mai înţelepţi oameni de pe pământ să meargă pe acest drum de la un capăt la celălalt şi să se întoarcă cu tot noroiul pe el şi să spună „deşertăciune şi zdrobire a duhului.” Şi totuşi, în adâncul inimilor noastre cât de des ne dorim să avem propria noastră experienţă. Nu vom obţine nimic pe acea cale în afară de ceea ce a obţinut Solomon. Cât de înţelepţi suntem dacă învăţăm din experienţa lui şi ne odihnim satisfăcuţi cu Cântarea cântărilor.

Dragostea şi Persoana lui Hristos şi toate aceste gingaşe încredinţări  a ceea ce este El pentru mine, sunt suficiente fără amara experienţă pe care aş acumula-o trecând pruin experienţa Eclesiastului. Aţi învăţat acea lecţie? Doriţi să o învăţaţi? Fericiţi, fericiţi sunteţi voi dacă aţi învăţat-o.

Aceasta este exact ceea ce ar concluziona şi ne-ar explica Dumnezeu în cartea Proverbe. Înţelepciunea divină este cea care a pus laolaltă tot ceea ce avem nevoie pentru calea noastră şi ne-a pus-o înaintea noastră într-o asemenea formă astfel încât găsim o învăţătură pentru aproape orice. Chiar dacă am avea timp, mă tem că tot ce aş putea face ar fi să remarc pe ici pe colo bucăţi de aur care stau în straturi groase chiar la suprafaţa acestei cărţi. Trebuie totuşi să remarc aceasta: cartea Proverbe este cartea înţelepciunii pentru cale; în această carte vedem că Dumnezeu este Cel care merge pe cale cu noi. În Eclesiastul îl vedem pe împăratul Solomon mergând pe cale singur în propria sa experienţă. Însă în cartea Proverbe vedem că Dumnezeu merge calea cu noi, indicând pericolele, nevoia de îngrijire în această direcţie sau în alta. Si cel care va fi un om înţelept este cel care îşi echipează mintea, inima şi conştiinţa în întregime cu adevărul minunat al acestei cărţi a Proverbelor. Fără îndoială că sunt multe lucruri deosebite în ea. De exemplu, nu mă îndoiesc de faptul că această femeie străină din carte este o imagine a lumii, iar faptul că trebuie să fim atenţi cu privire la ademenirile ei realizează contrastul pe care îl vedem cu privire la dragostea neschimbătoare a lui Hristos din cântarea lui Solomon.

Nu mă îndoiesc de asemenea nici de faptul că împăratul este o imagine a celui care împrăştie întunericul cu lumina feţei lui, şi în a cărui bunăvoinţă este bucurie, a cărui bunăvoinţă este ca norul unei ploi târzii. În această imagine Îl vedem pe Hristos ca pe Împăratul care trebuie să vină. Dar între începutul şi sfârşitul cărţii, între atenţionarea pe care o primim cu privire la femeia străină de la început şi dezvăluirile cu privire la împăratul de la sfârşitul cărţii, vedem o mare mulţime de învăţături practice pentru cale.

Sunt 31 de capitole în cartea Proverbe. Numai un capitol pe zi timp de o lună întreagă. Dacă o luăm şi citim cu atenţie şi cu rugăciune câte un capitol în fiecare zi timp de o lună, şi dacă luăm aminte la cuvintele înţelepte care sunt în ea —  nu este nevoie să vă asigur de valoarea pe care o va avea pentru voi; dacă veţi face asta din nou şi din nou, beneficiul vostru va mai mare, pentru că aceasta nu este o carte pe care o puteţi închide şi să o puneţi deoparte, ci una pe care o puteţi urma ca pe un ghid în această lume. Veţi găsi în ea un cuvânt direct de la Domnul pentru multe dintre întrebările în privinţa cărora sunteţi nesiguri acum: cu privire la tovărăşiile voastre, în ceea ce priveşte purtarea voastră cu ceilalţi oameni, cu fraţii voştri, în ceea ce priveşte evitarea certei, evitarea mândriei — sute de pericole care înconjoară calea noastră. Ne sunt date aceste învăţături în această minunată carte a înţelepciunii pentru calea noastră. Dumnezeu vrea ca noi să ne folosim de ea.

Acesta este, pe scurt şi într-un mod nedesăvârşit, rezumatul acestor cărţi ale experienţei. Dacă nu am făcut nimic altceva decât să stârnim în inima noastră setea şi dorul după a şti mai multe despre minunnile Cuvântului lui Dumnezeu, dacă acesta a produs în noi o dorinţă de a ni-L însuşi în mod practic, dacă implinim această dorinţă, atunci sunt încredinţat că nu am stăruit în zadar asupra acestor cărţi în acest moment.

Prin cea de a treia carte, care corespunde Leviticului, Noul Testament amplifică în mod minunat învăţătura acestuia. În cele paisprezece epistole ale lui Pavel, avem un Levitic care, în ce priveşte plinătatea, varietatea şi perfecţiunea, ca şi apropierea minunată în care ne aduce, depăşeşte cartea Levitic, la fel cum realitatea întrece umbrele. În epistolele lui Pavel ne ne sunt prezentate în toată frumuseţea şi varietatea lor: locul nostru de apropiere, principiile sfinţeniei pe baza cărora suntem aduşi aproape şi rămânem în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu.

Astfel ajungem din nou la Numeri, la experienţa pustiului, pe care o avem atât de frumos prezentată în Noul Testament în epistolele lui Petru, Iacov, Ioan şi Iuda numite de obicei epistole generale sau universale. Acestea ne prezintă, în contrast remarcabil cu epistolele lui Pavel, nu atât de mult locul apropierii de Dumnezeu, cât pe cel al responsabilităţii pe pământ, şi harul de care avem nevoie pentru a umbla într-un chip vrednic de Domnul. În cele din urmă, în Apocalipsa avem un adevărat Deuteronom, o privire retrospectivă asupra istoriei Bisericii răscumpărate de Dumnezeu, şi apoi o privire în viitor, la cele ce urmează să aibă loc după acestea, şi chiar şi mai adânc în viitor, către moştenirea veşnică, şi partea poporului preaiubit al lui Dumnezeu, fie el pământesc sau ceresc; apoi Scripturile inspirate se termină cu privirea către veşnicie, bucuria nesfârşită în prezenţa lui Hristos, pentru totdeauna. Este un Deuteronom minunat, care se sfârşeşte în cel mai potrivit fel, după cum o arată şi numărul său – Dumnezeu cu omul, „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, şi El va locui cu ei”. Astfel vedeţi desfăşurat înaintea noastră un subiect atât de încântător care va merita timpul pe care îl vom petrece studiindu-l.

Iar acum ne ocupăm de Geneza tuturor acestora, de începutul lor, de cele fără de care nici restul nu ar fi posibile, fără de care nu am avea nimic din ceea ce urmează. Temelia este aşezată de relatările minunate din Evanghelii care ne vorbesc despre acea viaţă minunată care, aşa cum spune Ioan, era cu Tatăl, şi ni s-a arătat. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate contesta faptul că tema celor patru evanghelii este viaţa lui Hristos Însuşi. Nimănui nu i-ar trece prin cap că ele se ocupă în primul rând cu viaţa celor doisprezece apostoli sau cu istoria poporului evreu sau cu viaţa lui Ioan Botezătorul. Toate acestea sunt descrise, alături de multe ale subiecte, însă cine şi-ar putea închipui, măcar pentru o clipă, că aceste Evanghelii au o altă temă decât Persoana lui Hristos Însuşi? Tot restul este subordonat Lui, este fundalul, am putea spune că este doar suportul pe care este aşezată bijuteria, strălucind cu toată frumuseţea ei glorioasă; nu pentru a orbi ci pentru a atrage, nu doar ochiul, ci inima, şi a ne trezi dragostea şi adorarea faţă de El.

Dar acum, fiind ferm convinşi care este tema celor patru evanghelii, trebuie să le privim mai îndeaproape pentru a vedea elementele diferite care compun această temă. Cele mai multe lucruri din natură sunt alcătuite dintr-o îmbinare de elemente. Ceea ce observăm noi este rezultatul unui amestec. Hainele pe care le purtăm sunt alcătuite din mai multe materiale combinate; lumina este compusă din raze de culori diferite, care se îmbină perfect una cu cealaltă, oferindu-ne o singură rază, prin care putem vedea clar toate lucrurile. Tot aşa stau lucrurile şi cu aceste patru evanghelii; fără îndoială că ele ne prezintă Persoana binecuvântată a lui Hristos, dar această Persoană ne este prezentată în toate caracterele ei felurite, în aşa fel încât avem parte de o imagine completă şi nu una parţială a lui Hristos; avem o perspectivă divină asupra a ceea ce este El, şi nu doar una omenească.

Dacă am fi dorit să scriem o biografie a lui Isus am fi făcut exact ceea ce au făcut de-a lungul timpului sute de creştini devotaţi care au studiat Scriptura. Priviţi doar cataloagele de cărţi căutând titluri care ne prezintă viaţa lui Isus; ce veţi găsi? Patru vieţi? Nu; veţi găsi că cele patru evanghelii au fost, figurat vorbind, presate împreună şi combinate într-o singură viaţă. De ce? Este ca şi cum ai spune: este o greşeală să ai patru evanghelii, patru vieţi; vrem o singură viaţă. Nu spune că acesta este gândul cu care toţi aceştia au scris despre viaţa lui Hristos – cu siguranţă nu – dar toţi au eşuat în a accentua trăsătura despre care vorbesc eu.

Ştim că înţelepciunea divină a avut un scop oferindu-ne patru biografii diferite şi separate. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să ne ofere o singură biografie perfectă a Fiului Său, El ar fi putut să o facă, însă El a avut un plan, şi anume ca noi să nu vedem doar o latură a Fiului Său binecuvântat, ci patru laturi. Şi astfel El ne-a oferit patru biografii, scrise în cel mai natural mod posibil. Toate cele patru ne descriu aceeaşi Persoană. Ioan vorbeşte despre acelaşi Isus ca şi Matei, este foarte uşor să realizăm aceasta. Nu sunt două persoane, şi totuşi, cât de diferit ne este prezentată aceeaşi Persoană!

Haideţi să comparăm aceasta cu imaginile pe care ni le prezintă cortul întâlnirii, care ne vorbesc despre persoana lui Hristos aici pe pământ. În acea parte care vorbeşte despre Hristos Însuşi, covoarele cortului, cortul în sine, există patru învelitori, care prezintă persoana Domnului. Mai întâi, era cortul în sine, sau prima învelitoare, alcătuită din patru culori întreţesute, albastru, purpuriu, stacojiu şi in subţire răsucit – patru culori diferite amestecate şi brodate cu heruvimi. Peste acestea era o învelitoare din păr de capră; apoi una din piei de berbec vopsite în roşu, şi apoi, în cele din urmă, una din piei de viţei de mare. Nu vreau să speculez sau să merg dincolo de ceea ce citim în Scriptură; dar aceste două serii de „patru”, aşa cum le vedeţi aici, nu ne prezintă oare patru laturi ale persoanei lui Hristos? Sau, pentru a merge şi mai departe în trecut, nu ne sugerează această cifră imaginea pământului; a creaturii dependente, pusă la încercare, şi fiind datoare să asculte aici pe pământ? Binecuvântat să fie Domnul că, atunci când privim la Hristos, lucrurile sunt diferite pentru că, dacă vă amintiţi, acele covoare care alcătuiau prima învelitoare a cortului erau lungi de douăzeci şi opt de coţi şi late de patru coţi. Numărul patru, prezent de două ori aici, ne vorbeşte despre pământ şi despre aceste patru laturi ale persoanei lui Hristos; şi totuşi, patru înmulţit cu şapte, ne spune că, deşi El a luat locul omului creat, locul punerii la încercare, al smereniei şi al supunerii, în El era perfecţiunea divină; de şapte ori patru, ceea ce înseamnă douăzeci şi opt de coţi.

Aşa cum am spus deja, nu vrem să speculăm, dar oare, intrând în detalii, nu vom putea găsi o corespondenţă între aceste culori şi câte una dintre Evanghelii? De exemplu, dacă aş putea doar indica ceea ce pare să se vadă la o privire superficială: avem culorile primei învelitori, albastru, purpuriu, stacojiu şi in subţire răsucit. Albastru este culoarea cerului. Şi nu avem oare o evanghelie cerească? Nu trebuie să vă mai spun eu că este vorba despre Ioan. Purpuriul este culoarea regalităţii iudaice. Şi nu avem oare o evanghelie care ne prezintă pe Împăratul iudeilor? Din nou, răspunsul este Matei, care ne vorbeşte despre Împăratul iudeilor. Stacojiul vorbeşte despre glorie, glorie universală, şi nu avem o evanghelie care ne prezintă pe unul care mai întâi a coborât în moarte, şi apoi a fost înviat, pentru a ocupa un loc de glorie supremă? Poate că lucrul acesta este mai greu de observat, însă eu cred că Marcu ne prezintă acest aspect. În timp ce, inul subţire răsucit ne vorbeşte despre caracterul Său uman, însă desăvârşit, aşa cum ni-L prezintă Luca.

Sau, din nou, dacă privim la cele patru învelitori. Prima dată am vorbit despre culorile primeia dintre ele. Însă ea în ansamblu, cu heruvimul care ne vorbeşte despre guvernare, am putea spune că sugerează ceea ce este legat în mod direct cu cârmuirea. Şi aş sugera că o putem lega cu evanghelia după Matei. Priviţi apoi la părul de capră, care vorbeşte despre jertfa pentru păcat, prezentată fără îndoială în evanghelia după Marcu. Priviţi apoi la pieile de berbec vopsite în roşu, imagine a devotamentului până la moarte, pe care l-am putea lega cu evanghelia după Ioan; iar apoi, pieile de viţel de mare, care ne vorbesc despre pământ, pe care ne-ar putea trimite cu gândul la Luca. Doar sugerez aceste legături, nu spun neapărat că aşa este, însă este foarte interesant şi în acelaşi timp izbitor felul în care vedem că, cel puţin într-o oarecare măsură, există o corespondenţă între imaginile care ne prezintă aspecte diferite ale caracterului Domnului şi Evangheliile despre care vom vorbi în continuare.

Să nu vă gândiţi că ne-am abătut de la subiect. După cum ştiţi, nu putem intra pe deplin în detaliile acestor cărţi. Ci ceea ce vrem să vedem este tema lor generală, caracterul fiecăreia dintre ele, în comparaţie cu restul Scripturii. Ne vom întoarce însă la cort şi la prima sa învelitoare. Vă amintiţi că ea era brodată cu heruvimi, ca şi perdeaua care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt. Pentru prima dată, heruvimul cu sabia învăpăiată ne este prezentat la poarta grădinii Edenului, după căderea în păcat. Apoi îi vedem pe chivot şi capacul îndurării, şi apoi în Ezechiel, acolo unde Dumnezeu exercită judecata. De asemenea, îi vedem şi în Apocalipsa, acolo unde este aşezat tronul de judecată al lui Dumnezeu. Nu ne oferă şi aceste lucruri o lumină mai clară despre Evanghelii? Vă veţi aminti că ni se spune explicit în Evrei că perdeaua este trupul lui Hristos. Perdeaua ne prezintă Persoana lui Hristos în trup de om aici pe pământ, şi pe acea perdea erau brodaţi heruvimi. Acum perdeaua ne vorbeşte despre persoana lui Hristos, însă heruvimul ne vorbeşte despre El ca Cel care exercită judecata. Un verset din Ioan 5 leagă împreună aceste gânduri: „Şi I-a dat autoritate să facă judecată pentru că este Fiu al Omului”. Cu alte cuvinte, datorită umanităţii Domnului, datorită a ceea ce ne prezintă aceste evanghelii, El are autoritatea de a exercita judecată, El are acel caracter al heruvimului, dacă pot spune aşa, pentru că El este Fiul Omului.

Tot aşa, când vorbim despre Apocalipsa, vă rog să remarcaţi descrierea acelor făpturi vii, care corespund exact heruvimilor din Vechiul Testament. Ele ne sunt descrise în Apocalipsa 4:7 „şi cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; şi cea de-a doua făptură vie, asemenea unui viţel; şi cea de-a treia făptură vie, având faţa ca de om; şi cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur zburând”. Făpturi vii, aşa cum spuneam, care ne prezintă toată energia lui Dumnezeu implicată în executarea judecăţii. Aceste creaturi, aceşti heruvimi sunt exact ceea ce era brodat pe perdeaua templului. Ele ne amintesc de un singur lucru, şi anume că Hristos area autoritatea să exercite judecata. El este cel care are aceste caracteristici, şi aceasta pentru că este Fiu al Omului. Aşa că atunci când privim la Fiul Omului prezentat în Evanghelii observăm exact caracteristicile heruvimilor.

Mai întâi ca un leu, apoi ca un taur sau bou – cuvântul nu este exact viţel – în al treilea rând o faţă de om şi în al patrulea rând ca un vultur zburând. Să legăm şi aceste lucruri cu cele patru evanghelii. Tocmai în capitolul citat din Apocalipsa ni se vorbeşte despre „leul din seminţia lui Iuda”, care ne trimite cu gândul la binecuvântarea lui Iacov pentru cei doisprezece fii ai săi, în Geneza 49 : „Iuda este un leu tânăr”. Oamenii vorbesc despre leu ca regele animalelor. Aşa că imaginea leului ne vorbeşte despre Hristos în caracterul Său regal, şi, mai precis, ca Rege al iudeilor. Aceasta este tema evangheliei după Matei. Cea de a doua făptură vie, boul, este animalul care slujeşte omului; după cum spune Scriptura, „în mulţimea boilor este putere”. Aspectul acesta ni-l prezintă Marcu; Hristos, Slujitorul desăvârşit, cel care a luat asupra Sa jugul slujirii – El, care nu ar fi trebuit să poarte niciun jug.

Priviţi din nou la capitolele minunate din Luca. Vedem acolo nu autoritatea regală, nici măcar pur şi simplu slujirea, ci este o evanghelie intens umană. Este inima lui Dumnezeu care vorbeşte printr-o şi către o inimă de om am putea spune. Este chipul de om. În timp ce în vulturul care se înalţă mai sus şi mai sus în înălţimile cerului, nu ne este greu să regăsim evanghelia după Ioan.

Nu este oare remarcabil că avem toate aceste imagini, care toate ne vorbesc despre aceste patru evanghelii care ne prezintă toate persoana lui Hristos? Nu este nimic forţat aici; nu cred că este niciun fel de speculaţie în ceea ce am spus până acum, şi sunt sigur că toate acestea ar trebui să trezească în noi cele mai profunde gânduri şi studiu cu privire la ceea este plinătatea minunată a evangheliilor.

În timp ce medităm la această porţiune a subiectului, aş vrea să sugerez că un scriitor foarte priceput a ajuns foarte aproape de adevăr în multe aspecte, şi totuşi a eşuat în a surprinde gândul Duhului, şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu. S-a gândit mai de grabă la cei pentru care au fost scrise evangheliile, decât la Persoana minunată care ne este revelată în evanghelii, – cu alte cuvinte înaintea sufletelor nu era pus Hristos Însuşi, ca singura ţintă măreaţă a privirilor, Cel care se află în centrul gândurilor lui Dumnezeu. Astfel, el ne spune că Matei este evanghelia scrisă pentru iudei, creştini iudei, că este străbătută în întregime de un mod iudaic de a privi lucrurile. Într-adevăr; însă cât de departe este aceasta de gândul că Hristos Însuşi ne este prezentat acolo care Împărat al iudeilor.

În acelaşi fel el spune, Marcu a fost scrisă pentru romani, pentru că acolo faptele sunt relatate foarte scurt şi la obiect, într-un mod aproape profesionist, trecând de la un lucru la altul. Şi aceasta este adevărat într-un anumit sens, însă aceasta nu este pentru că se potriveşte felului de a gândi roman, ci pentru că ne prezintă un Slujitor desăvârşit, gata întotdeauna pentru a sluji, mergând de la un punct la altul de-a lungul drumului.

Tot aşa el ne spune că Evanghelia după Luca a fost scrisă pentru greci; şi că ea se potriveşte felului de a gândi şi de a se exprima al grecilor; şi că toată relatarea este marcată de un anumit fel artistic de a prezenta lucrurile folosind anecdote şi ilustraţii. Din nou departe de adevăr, deşi poate că există un sâmbure de adevăr, dar el L-a pierdut din vedere pe Hristos şi priveşte înainte de toate la oameni.

Şi apoi ne spune că Ioan a fost scrisă pentru Biserică, pentru cei care Îl cunoşteau pe Hristos. Este adevărat dar foarte departe de plinătatea adevărului.

După ce am privit de câteva ori la Evanghelii în ansamblu, pentru a le lega cu diferite imagini, vom privi acum pe scurt la fiecare dintre ele în parte. Dar înainte de toate câteva cuvinte despre legătura dintre ele.

Ele sunt în număr de patru, şi aceasta vorbeşte despre pământ şi slăbiciune; de aceea, aici Îl vedem pe Domnul ca om pe pământ, luând locul creaturii, supus încercărilor din această lume. Aceasta, şi cu mult mai mult, a însemnat pentru El umanitatea.

Dar aceste patru evanghelii sunt foarte diferite una de cealaltă, şi primele trei au o trăsătură comună, diferită de cea de a patre. De aceea, nu trebuie să fim surprinşi dacă vom vedea că Matei, Marcu şi Luca sunt grupate împreună, iar Ioan este separat.

Dar să ne oprim aici. Trei Evanghelii, şi una. Dacă ar fi să împarţi numărul patru, cum ai face-o? Doi şi doi. Aşa se împarte în mod natural. Dar cu cât mai mult privim la numere, cu atât mai mult vom descoperi în ele. Aşa cum v-am sugerat mai înainte, numerele pare sugerează răul, iar cele impare binele. Avem Geneza, Levitic şi Deuteronom: numerele impare. Geneza sugerează viaţa, Levitic, intrarea în prezenţa lui Dumnezeu, iar Deuteronomul, Dumnezeu cu omul; în timp ce cele două numere pare, „doi” şi „patru”, sugerează răul. În Exod avem robia păcatului din care poporul a trebuit să fie eliberat, iar în Numeri avem pustiul şi falimentul. Aşadar, dacă evangheliile ar fi fost împărţite în două şi două, viaţa Domnului nostru ar fi fost împărţită într-un sens rău. Ar fi fost o despărţire care ar fi marcat slăbiciunea şi puterea răului mai de grabă decât puterea binelui.

Însă ce avem în schimb? Trei Evanghelii legate atât de clar împreună încât au fost cunoscute dintotdeauna ca Evanghelii sinoptice. Iar cuvântul sinoptic înseamnă „luat împreună”. Luate împreună – trei – Matei, Marcu şi Luca. Ioan a stat întotdeauna aparte în însemnătatea ei de neegalat, ca o Evanghelie aparte. Trei este numărul manifestării divine. Unu este numărul unităţii şi desăvârşirii divine. Atunci când priveşti cele trei Evanghelii sinoptice împreună, ele îţi descoperă în mod minunat plinătatea divină care locuia în Omul Hristos Isus aici pe pământ. Toate trei împreună, în armonie, ni-L prezintă pe Dumnezeu arătat în Hristos, ca şi Împărat, Slujitor şi Om.

Ajungem din nou la Ioan şi vedem că ea este aparte. Nu este nevoie de o prezentare în trei aspecte, deşi şi ea este împărţită în trei secţiuni. Trei secţiuni sugerează gândul arătării depline. Dar este o singură Evanghelie, este Evanghelia Divinităţii. Şi totuşi ea face parte din cele patru; pentru că totul s-a descoperit în Omul Hristos Isus.

Daţi-mi voie să vă reamintesc acel verset in Ioan 1 . „Şi Cuvântul S-a făcut carne, şi a locuit printre noi (şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl)”. Gloria divină s-a arătat, dar s-a arătat în Cuvântul întrupat, Omul Hristos Isus aici jos pe pământ. Şi astfel privesc la cele patru evanghelii şi spun „Am de a face cu un Om pe pământ, cu creatura pusă la încercare. Dar privesc la acel Om – Omul în poziţia de slăbiciune, umilinţă şi punere la încercare – şi văd în El manifestarea deplină a gloriei divine – privesc din nou şi Îl văd pe Dumnezeu – Dumnezeu în desăvârşirea Sa”. Lucrul acesta este, am putea spune, înscris în însăşi structura cărţilor, imprimat în forma şi caracterul lor. Vedem aceasta încă înainte de a privi vreun pic la conţinutul lor. Cât de minunat este Dumnezeu care a scris Cuvântul Său în acest fel, arătându-ne perfecţiunea pe care o vom găsi în el, încă dinainte de a ajunge să privim la conţinutul cărţii.

Cred că nu există niciun alt pasaj din Scriptură care să ne fie mai familiar decât cele patru Evanghelii, şi totuşi, nu este oare adevărat că simţim cât de puţin le-am pătruns? Cine poate zugrăvi în chip vrednic perfecţiunea pe care o găsim în ele? Cine poate prezenta pe deplin frumuseţile caracterului binecuvântatului nostru Mântuitor? Trebuie să învăţăm, să luăm acele lucruri care ne sunt familiare încă din copilărie şi să descoperim ceva din minunile pe care ele le aduc înaintea inimilor noastre, pentru gloria lui Dumnezeu.

Trei sunt împreună, Matei, Marcu şi Luca, leul, boul şi omul. Matei ni-L prezintă pe Mesia, Împăratul lui Isreal. Nu poţi citi primul verset din Matei fără să vezi că acesta este subiectul întregii cărţi. „Cartea genealogiei lui Isus Hristos, fiu al lui David, fiu al lui Avraam”. Avem două titluri ale Sale. „Fiu al lui Avraam” care Îl leagă cu toată familia credinţei; care arată, cu alte cuvinte, cum viţa se extinde dincolo de zid, către neamuri.

Dacă El ar fi fost doar Fiu al lui David, noi am fi ca femeia siro-feniciană, dacă am fi cerut vreo binecuvântare în acest fel. Ea a spus, „ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David”. Aceasta înseamna Mesia, Împăratul lui Israel, iar Domnul i-a răspuns: „Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar atunci când citesc că El nu este doar Fiu al lui David, ci şi Fiu al lui Avraam, atunci spun, dacă există credinţă care să întindă mâna şi să ceară binecuvântarea; dacă există credinţa care era în acea sărmană femeie siro-feniciană care a putut spune – şi cât de mult se bucură Domnul să I se aducă un astfel de argument – dacă ea a putut spune „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” – ea este o fiică a lui Avraam, pentru că în ea se găseşte credinţa lui Avraam, şi Matei Îl prezintă pe Isus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam.

Priviţi pentru un moment această genealogie şi numele femeilor din ea. Sunt doar patru, şi fiecare dintre ele are un nume dintre naţiuni. Nu sunt „mame în Israel”, în sens direct. Mai întâi este Tamar. Ea este dintre naţiuni, şi vai! păcatul ei ne este adus înainte în mod atât de clar; o istorie atât de ruşinoasă, pe care ne este ruşine şi să o citim în public. Apoi este Rahav, sărmana femeie din Ierihon, o alta dintre neamuri, şi al cărei caracter era mult prea stricat pentru a fi prezentată în ceea ce noi numim o societate onorabilă. Apoi este Rut, moabita, şi ea dintre naţiuni. Şi apoi Batşeba, despre care nu ştim sigur dacă era dintre naţiuni, dar al cărei soţ era Urie Hetitul. Însă legat de celelalte trei, nu avem niciun dubiu că ele proveneau dintre neamuri.

Tocmai aici, în genealogia menită să dovedească poziţia Domnului ca Împărat al Iudeilor, pentru ca iudeii să nu o poată contesta, apar numele unor femei care distrug orice pretenţie legală la tron.

Şi totuşi, cine sunt acestea? Fac parte din Iuda, tatăl seminţiei din mijlocul căreia sceptrul nu avea să se îndepărteze. Este Rahav, străbuna lui David, şi Rut, de asemenea, iar Batşeba este legată cu David însuşi, fiind mama lui Solomon.

Cât de frumos sunt ţesute în spiţa regală a Israelului numele acestor femei dintre neamuri, femei păcătoase, în aşa fel încât pentru a fi fiul lui David, trebuia să fii fiu al acestor femei dintre neamuri. Nu are şi lucrul acesta o semnificaţie profundă? Tocmai în evanghelia care ne prezintă fără niciun dubiu naşterea şi genealogia Împăratului, ni se arată încă de la început că binecuvântarea depăşeşte graniţele lui Israel. El este de asemenea şi Fiul lui Avraam. Astfel, în primul capitol al acelei Evanghelii care Îl prezintă ca Împărat al iudeilor, este arătat şi harul minunat îndreptat către neamuri. Priviţi la capitolul următor. El se naşte ca Împărat în Betleem; este un copilaş în braţele mamei Sale. Şi cine vine să I se închine? Înţelepţi, însă nu din Israel, deşi şi acolo erau înţelepţi care puteau să îşi deschidă Bibliile şi să citeze capitolul şi versetul care vobeau despre locul naşterii Sale. Dar ei nu fac niciun pas pentru a I se închina. „El a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”. Dar oamenii din răsăritul îndepărtat, reprezentând naţiunile de departe, pot sa vină şi să Îi dea glorie şi onoare, la fel cum, în zilele Mileniului, naţiunile vor veni şi vor aduce glorie şi onoare cetăţii Mielului.

Acesta este Împăratul lui Israel, Cel pe care Îl veţi găsi în toată Evanghelia după Matei. Caracterul Împăratului şi principiile împărăţiei Sale ne sunt prezentate în mod atât de minunat în aceste capitole. Doar o privire la pasajele principal ne va fi îndeajuns. Am văzut deja genealogia şi naşterea Împăratului în primul capitol, şi închinarea magilor în al doilea, care se încheie cu persecuţia lui Irod, fuga în Egipt şi întoarcerea ulterioară în Nazaret în Galilea. Toate „ca să se împlinească Scripturile” – o expresie care apare constant în această Evanghelie, caracteristică pentru tema ei.

În cele două capitole care urmează, trei şi patru, Îl vedem prezentat pe Împăratul, uns şi recunoscut din ceruri, şi apoi dovedit în urma ispitirii din pustiu. Cât de binecuvântat este să ne gândim că înainte ca El să facă vreo lucrare publică, înainte de a fi pus la încercare în pustiu, Dumnezeu L-a uns, şi a pus peste El pecetea aprobării Sale. Ce taine de viaţă desăvârşită trebuie să fi conţinut cei treizeci de ani petrecuţi în ascuns, taine privite doar de ochiul şi inima lui Dumnezeu.

Urmează trei capitole care conţin „Predica de pe Munte”, unde sunt revelate principiile divine ale Împărăţiei. Ce sfinţenie, ce spiritualitate strălucesc din ea, şi totuşi cât de bine se îmbină ea cu o evanghelie care vorbeşte despre pământ.

După predica de pe munte, şi în contrast minunat cu principiile pure şi înălţătoare ale sfinţeniei pe care le prezintă ea, şi totuşi în perfectă armonie cu ele, vedem cum Împăratul, în mila Sa, curăţă pe leproşi, vindecă orice suferinţe omeneşti, alungă demoni, învie morţi – toate acestea una după cealaltă în capitolele 8 şi 9.

Iar El nu se mulţumeşte să facă singur această lucrare, ci în capitolul 10 el pregăteşte şi trimite ucenici în aceeaşi misiune a dragostei, pe care o leagă cu proclamarea Evangheliei Împărăţiei, care va fi predicată înainte ca naţiunea să îşi primească adevăratul Împărat.

Începând cu capitolul 11, se arată umbrele. Ioan este aruncat în închisoare şi, din singurătate, trimite acel cuvânt de credinţă neîncrezătoare – dacă pot folosi acest contrast – în ce priveşte faptul că Domnul este cu adevărat Împăratul. În acelaşi capitol avem mustrarea cetăţilor care avuseseră parte de binecuvântare, unde El făcuse cele mai măreţe lucrări, pentru că rămăseseră în necredinţă. Dar în mijlocul întunericului necredinţei care se aşternea atât de repede printre oameni, auzim acele cuvinte ale harului care rămân asupra celor pe care El îi iubea – cuvinte care au adus pace în nenumărate mii inimi trudite, şi încă vor face aceasta dacă El va întârzia: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”.

În capitolul următor, 12, lucrurile sunt trasate mai clar, şi vrăjmăşia se arată pe faţă. Căpeteniile Îl acuză că face minuni prin Beelzebub, prinţul demonilor, şi după această desconsiderare a puterii Duhului Sfânt, El nu poate decât să vestească pierirea unora atât de împietriţi.

Aceasta ne aduce la forma tainică a Împărăţiei, descoperită în aceste pilde minunate din capitolul 13 – o înşeptită prezentare a felului cum vor decurge lucrurile în absenţa Împăratului. Nu pot decât să vă atrag atenţia asupra faptului că primele patru sunt separate de ultimele trei, şi ne prezintă forma exterioară, unde există răul, şi, respectiv planul tainic al lui Dumnezeu, inclusiv judecata finală care va avea loc înainte de întemeierea Împărăţiei Sale. Perla este Biserica; comoara din ţarină este Israel şi lumea. Negustorul este în ambele cazuri Domnul Însuşi.

De aici şi până la scenele finale vedem o retragere evidentă. Harul continuă să lucreze, cei flămânzi sunt hrăniţi şi cei nevoiaşi sunt ajutaţi, dar Domnul caută să se retragă. Până la momentul când va fi jertfit, El evită orice confruntare cu iudeii, cu excepţia cazurilor când credincioşia face necesară o astfel de confruntare. Dar, omeneşte vorbind, orice speranţă este pierdută. Urmărim paşii unui Împărat respins. Şi totuşi acolo unde naţiunea necredincioasă a închis uşa, urmărim imagini atât de frumoase ale Evangheliei, cum este cea a femeii siro-feniciene, o lumină aruncată asupra întemeierii Bisericii Sale, şi stălucirea deplină a gloriei Sale în schimbarea la faţă.

Toate evangheliile încep scenele finale cu intrarea în Ierusalim, care este în mod special caracteristică lui Matei şi este prezentată în detaliu, împreună cu acele discuţii inegalabile în care El închide gura adversarilor Săi, şi pildele în care El arată responsabilitatea lor – cu aceasta discursul profetic se încheie. El include viitorul lui Israel, al Bisericii şi al Naţiunilor.

Avem în final răstignirea Împăratului lor – trădarea Sa de către unul din ai Săi; judecata şi condamnarea înaintea Sinedriului; sentinţa pronunţată de Pilat împotriva voinţei sale şi scrisă pe propria Sa cruce – un ecou potrivit al cuvintelor îngrozitoare ale poporului, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”. Dar în toate acestea, El este Împăratul, El se supune insultelor şi batjocurilor lor ca unul care cu uşurinţă i-ar fi putut nimici; El mărturiseşte înaintea lui Pilat că este Împărat; şi chiar şi în moarte El „Şi-a dat duhul”, ca un Împărat.

Aceasta mă conduce să spun un cuvânt despre ceea ce vă este familiar celor mai mulţi dintre voi în ce priveşte perspectiva din care este privită moartea Domnului în această evanghelie. Detaliile sunt relatate în altă parte; Matei este evanghelia cârmuirii, şi moartea Domnului este privită din această perspectivă. Moartea este pedeapsa pentru păcat – pentru încălcarea poruncii – în căile cârmuirii lui Dumnezeu. Aşa că aici avem moartea, şi, ceea ce este mai profund decât moartea – părăsirea de către Dumnezeu. Este aspectul morţii ca jertfă pentru vină, şi ne prezintă plata deplină pentru păcatele comise.

Ultimul capitol ne prezintă învierea Împăratului. Iar învierea Sa triumfătoare este însoţită, în mod corespunzător, de învierea multor sfinţi – părtaşi cu El în acel act de putere.

Evanghelia se încheie în Galilea – respins de ai Săi – dar încredinţând slujitorilor Săi marea lucrare, şi asigurarea că toată puterea este în mâinile Sale, care este Împăratul, şi a faptului că El este cu ei până la sfârşitul veacului.

Ce Împărat! Ce Evanghelie!

Dar trebuie să trec în grabă la Marcu, fără a mai repeta ceea ce am văzut deja în Matei, ci prezentând trăsăturile caracteristice ale cărţii.

Există o mare asemănare între ea şi Matei, şi unii chiar au crezut că Marcu este un fel de rezumat, sau o nouă ediţie a lui Matei. Astfel de gânduri vin doar din partea criticilor care judecă prin înţelepciune omenească. Dar oricine citeşte şi studiază această evanghelie va vedea că ea are un scop diferit de la început şi până la sfârşit.

În primul rând, Duhul Sfânt trece sub tăcere, dacă pot spune astfel, tot ceea ce are legătură cu naşterea şi copilăria Domnului nostru. Îl avem înaintea noastră ca şi Om matur. Ioan Botezătorul îl vesteşte în câteva cuvinte. Apoi El este trimis în pustiu pentru a fi ispitit de diavolul şi acolo, înainte de a fi citit mai mult de 10 versete, deja îl vedeţi pe Robul credincios implicat în lucrarea Sa.

Slujitorul lui Dumnezeu, Profetul lui Dumnezeu a venit pentru a aduce binecuvântările lui Dumnezeu sărmanului om păcătos, şi El trece de la o persoană la alta am putea spune, aici punându-Şi mâinile peste un lepros, acolo peste un demonizat, apoi peste soacra lui Petru; oricine ar avea nevoie de vindecare divină, o primeşte prin El. Şi ca şi cum ar rezuma pentru noi într-un verset toate activităţile Domnului, evanghelistul spune că, după apusul soarelui, „au adus la El pe toţi cei care erau bolnavi şi pe cei demonizaţi… şi i-a vindecat pe toţi”.

Acest caracter străbate întreaga Evanghelie, El trece de la o lucrare la alta, dintr-un loc în altul. Nu există niciun fel de amânare, nicio abatere de la slujire; am putea spune că El lasă ca lucrarea Sa să vorbească pentru Dumnezeu şi apoi, ca Profet al lui Dumnezeu, tot ceea ce El spune despre un lucru este concis şi direct legat de acel lucru.

Iubiţi fraţi, cât de binecuvântat este gândul că, Cel care Îl slujeşte pe Dumnezeu în mod desăvârşit aici este Acelaşi care slujeşte pe sărmanul om păcătos. Cât de mişcător este faptul că Evanghelia slujitorului desăvârşit a fost scrisă de unul care s-a dovedit a fi un slujitor foarte imperfect. Marcu i-a însoţit pe Pavel şi pe Barnaba până la un punct, şi apoi, fie din frică, fie pentru a evita să sufere răul ca un bun ostaş al lui Isus Hristos, el s-a întors. Din acest motiv, în următoarea călătorie Pavel a refuzat să îl mai ia cu ei – deşi aceasta l-a costat despărţirea de Barnaba. Mai târziu citim însă ca încurajare: „Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă” (2. Timotei 4:11 ). La fel stau lucrurile şi cu oaia care a rătăcit, dar apoi a fost restabilită – Petru – şi căreia îi sunt încredinţaţi mieluşeii. Dar aşa lucrează harul.

Când ajungem la moartea Slujitorului binecuvântat, vedem cum toate lucrurile sunt în concordanţă cu această evanghelie. Aici Îl vedem pe Domnul ca jertfă pentru păcat. Este acel strigăt de agonie, redat fără îndoială exact cu cuvintele folosite de Domnul, şi nu în ebraică cum o face Matei. Aici sunt cuvinte aramaice, limba folosită pe scară largă atunci în Palestina.

După moarte avem rezultatul deplin al ispăşirii, sfâşierea perdelei.

Capitolul 16 se aseamănă cu primul în felul următor: recapitulează rapid diferitele arătări ale Domnului nostru după învierea Sa. Chiar şi la sfârşit Îl vedem, deşi înălţat în cer, totuşi implicat în slujire alături de slujitorii Săi. Ce bucurie va fi în acea zi viitoare când va fi adevărat despre noi că „slujitorii Săi Îi vor sluji”, şi ce privilegiu este şi acum să putem face orice pentru El care a făcut totul pentru noi.

Venind la Luca, din nou ni se pune înainte naşterea Omului Hristos Isus. Evanghelistul pare să zăbovească mult aspra acestei scene, şi a tuturor momentelor sfinte care au legătură cu ea. Putem să vedem întâlnirea şi discuţia atât de frumoasă dintre mamele evlavioase ale lui Ioan şi Isus. Îl vedem pe Zaharia şi auzim cântarea de bucurie a Mariei. Toate acestea apar într-o imagine intens umană, toate centrate pe naşterea acelui Om – Hristos Isus. Şi astfel evanghelistul ne arată cât de interesante sunt acele momente – nu doar pentru inimi omeneşti; ni se oferă o privire chiar în cer, în acea minunată noapte a naşterii lui Isus. Cerul este deschis şi, ca şi cum toate oştile îngereşti îşi urmăresc Domnul, nevoind să se despartă de El, dorind să Îi fie alături aici jos, unde El Şi-a ascuns gloria şi unde nu s-a găsit loc de poposire pentru El – le vedem acolo şi le auzim cântând: „Glorie în cele preaînalte, şi pace pe pământ, în oameni bună plăcere”.

Totul se centrează în jurul bebeluşului, al copilaşului; şi aici în Luca este singura aluzie despre copilăria Domnului. Totul în mod caracteristic acestei Evanghelii; pe tot parcursul ei, ea nu vorbeşte despre Împăratul; nici despre Cel care are autoritate, dar nici despre Cel care este Slujitorul, ci aici El este un Om între oameni. Chiar şi genealogia Sa merge până la Adam – şi de acolo la Dumnezeu. El este Fiul Omului.

Priviţi la acea scenă minunată din Nazaret în care El deschide cartea profetului Isaia şi le citeşte din ea. Ce profeţie minunată a ales, şi cât de umană este toată scena: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vestesc captivilor eliberare şi orbilor vedere, să pun pe cei zdrobiţi în libertate, să vestesc anul plăcut al Domnului“ (Luca 4:18-19 ). Apoi continuă şi comentează textul, şi vă amintiţi ce au avut ei de obiectat la cuvintele Sale – că Cel care le vorbea era fiul tâmplarului. Erau uimiţi de cuvintele de har care ieşeau de pe buzele Sale, însă se mirau că Cel care le vorbea era un simplu om, fiul tâmplarului. Şi totuşi aceasta este gloria în Luca. Toată această evanghelie ne prezintă Omul, Fiul tâmplarului, şi privind pasajele unul după altul, suntem atât de mulţumitori pentru „Omul Hristos Isus”.

Priviţi la sărmana femeie păcătoasă care plânge lacrimi amare de ruşine şi durere şi dragoste la picioarele Sale, pe care apoi le unge cu mir. Ce scenă! La Unul ca Acesta poate merge păcătosul, pentru a auzi cuvinte de iertare şi dragoste, chiar şi în casa fariseului arogant. Şi pe tot parcursul acestei Evanghelii, înaintea noastră este adus Omul, însă o, Omul care a fost unic, fără asemănare, Omul Hristos Isus.

Cunoaşteţi pildele pe care doar Luca le prezintă, pildele din capitolul 15 – cele trei – corespunzând locului al treilea ocupat de această evanghelie, pilde care descoperă tot ce este în inima lui Dumnezeu. Cât de familiare, cât de umane sunt imaginile. Remarcaţi, El doreşte să arate ce este în inima lui Dumnezeu. El vrea să ne vorbească despre lucrarea Bunului Păstor – El Însuşi. El vrea să ne descopere lucrarea Duhului Sfânt. Şi ce fel de imagini va folosi pentru aceasta? Imagini cunoscute, din viaţa de fiecare zi. Ei înşişi puteau privi pe dealurile din jur pentru a vedea păstori îngrijindu-şi oile. Puteau intra în orice casă şi să înţeleagă imedat cum o femeie mătură cu multă grijă casa pentru a găsi argintul pierdut; şi o, cine fiind fiu şi având un tată, sau fiind tată şi având un fiu nu înţelege cât de omenească – vai, cât de des întâlnită este situaţia tristă care l-a făcut pe tată să arate atâta dragoste. Binecuvântat fie Dumnezeu, că dragostea se foloseşte chiar de păcat şi durere pentru a se descoperi. Totul este uman. Oamenii ar putea spune că sunt imagini obişnuite, cotidiene – însă dragi prieteni, gloria lor este tocmai aceasta, că sunt imagini obişnuite. Binecuvântat fie Dumnezeu, că vedem o faţă de Om, dar vedem inima lui Dumnezeu.

Ajungând la scenele finale ale acestei Evanghelii, vedem că şi ele sunt în frumoasă armonie cu tema ei. Stăm cu El la cea din urmă cină, când cu inima frântă El arată cine Îl va trăda. Mergem în grădină şi suntem martori, aşa cum ucenicii nu au fost, la „lupta şi sudoarea de sânge”. Îl urmăm în palatul marelui preot şi de acolo la scaunul de judecată al lui Pilat; Îl vedem îmbrăcat în haine regeşti şi batjocorit de Irod şi soldaţii săi; îi vedem pe Pilat şi Irod împrietenindu-se prin condamnarea Lui – o, cine citeşte toate acestea şi nu este mişcat profund de compasiune faţă de acest „Om al durerilor” care trece singur prin toate.

În concordanţă cu tema sa, Luca ne prezintă moartea Domnului ca jertfă de pace. El nu aminteşte strigătul de durere din primele două Evanghelii. Dimpotrivă, el vorbeşte de harul care se revarsă chiar spre duşmani, atunci când ei bat cuie în mâinile şi picioarele Sale: „Şi Isus spunea: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34 ). Tocmai în ceasul chinului Său, vedem triumful harului prin mântuirea tâlharului de pe cruce – Preotul care se aşează alături de păcătosul vinovat care crede, datorită valorii morţii Sale.

În acelaşi fel, istoria învierii arată chipul Omului: drumul spre Emaus, apoi felul cum se arată alor Săi în Ierusalim, cum mănâncă înaintea lor, – toate acestea poartă aceeaşi caracteristică a relatării vieţii Sale, şi toate ni-L aduc foarte aproape şi ni-L fac foarte drag pe acest binecuvântat şi sfânt „Om Isus Hristos”.

Astfel am trecut prin aceste trei evanghelii sinoptice, aşa cum sunt numite, găsind multe în comun şi, în acelaşi timp, diferenţe foarte clar marcate. Cât de minunat se îmbină, oferind, în plinătatea lor întreită, o imagine a Domnului nostru binecuvântat aşa cum o singură Evanghelie nu ar putut să o facă!