Domnilor aşteptători, faceţi-vă UNA cu El şi cu toate ale sale, nu cu ea… astfel încât, la Venirea Lui să „rămâneţi în El, pentru că, atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine şi depărtaţi de El.” (Ioan, cap.2/28 b) Dumnezeu a îngăduit o cădere a credinţei lui Moise, spre folosul nostru, când a lovit (nepermis) de 2 ori stânca din care a ţâşnit apă, (Iisus era şi stânca), în loc să-i vorbească (şi să nu certe poporul EVREU- amărât), ca noi să credem! S-a rătăcit de Tara Făgăduinţei, ca să ştim că şi noi putem pierde Cananul Ceresc, dacă nu avem credinţa lui Avram, care duce la credinţă (Rom. cap.1/17)… Căci înainte de Avram sunt Eu…” şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” (Filipeni, cap.3/9)

pi Cât de periculoasă este Inteligenţa Artificială? De ce Bill Gates, Stephen Hawking şi Elon Musk se tem de tehnologia în care marile companii investesc masiv…Noi admiram pasarile si alte vietati, dar ele sunt blindate cu arme de spionaj si de distrugere in masa; Numai în șase luni România a importat  produse alimentare de 3,5 miliarde de euro. Deficitul  comercial este uriaș; Promisiunile neonorate ne ingroapa in … Evenimentul CATACLISMIC care … HENRY KISSINGER: „DACA NU AUZITI TOBELE RAZBOIULUI, INSEAMNA CA SUNTETI SURZI!” DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENITIN LA UNIVERSITATEA HARVARD ; Ce legatura exista intre sare si osteoporoza; Musetelul, dezinfectantul oferit de natura  etc
ShootDe unde ‘Hristos’ în omul Isus Cristos? Vechia Promisiune este încă actuala în toată lumea…Semnalul lui Avraam prin sacrificiu…Paștele prin semnul lui Moise …Simplu și eficient: Care este semnificația jerfei lui isus? Ce ai în mână?Simbolismul toiagului-șarpe al lui Moise în exegeza sfântului Augustin… Biblia – Studiu biblic / De la Geneza la Apocalipsa / Evangheliile sinoptice

 

22

ddce9kgtt11

  rrrr

Cât de periculoasă este Inteligenţa Artificială? De ce Bill Gates, Stephen Hawking şi Elon Musk se tem de tehnologia în care marile companii investesc masiv

Când apărea, în 1984, filmul „The Terminator” în cinematografe posibilitatea ca roboţii şi inteligenţa artificială să preia controlul asupra planetei părea ceva foarte îndepărtat. Un avertisment fusese dat deja de serialul „Battlestar Galactica”, apărut în 1978. În „The Terminator”, controlul asupra Terrei este preluat de Skynet, o reţea de inteligenţă artificială bazată pe computere şi sateliţi care a fost dezvoltată pentru a asigura securitatea SUA şi a aliaţilor săi. Când tehnologia a căpătat conştiinţă a vrut să comunice cu creatorii umani. Aceştia, speriaţi, au încercat să scoată Skynet din funcţiune. Astfel, reţeaua a ajuns să considere oamenii un pericol de moarte, care trebuie eliminat. Ce a mai rămas din populaţia umană a reuşit să supravieţuiască ascunzându-se de roboţii Skynet sub pământ sau în sălbăticie.

În „Battlestar Galactica” aflăm povestea a 12 colonii umane îndepărtate. Acestea intră într-un război cu o rasă cibernetică numită cylons. În acest univers SF obiectivul roboţilor este exterminarea oamenilor, după ce aceştia din urmă au intervenit în ajutorul teritoriului Hasaris, atacat de Cylon Empire. Doar o mică parte din populaţia umană reuşeşte să fugă din cele 12 colonii după un atac surprinzător al roboţilor, în căutarea unui loc în care civilizaţia umană să fie refăcută. Cylonii au fost creaţi de o specie reptiliană numită la fel, care a dispărut cu secole în urmă, fiind eliminată tot de roboţii inteligenţi pe care i-a creat.

Iată că la 39 de ani de la apariţia „Battlestar Galactica” şi la 33 de ani de la lansarea în cinematografe a „The Terminator”, aceste scenarii nu mai par unele SF. Oamenii ar putea dispărea de pe Terra, în cel mai negru scenariu, în mai puţin de 100 de ani din cauza roboţilor, a avertizat recent Lordul Martin Rees, un astrofizician care ocupă funcţia de Astronomer Royal la curtea Reginei Elisabeta a II-a. El crede că roboţii dezvoltaţi de oameni se vor revolta împotriva creatorilor lor.

Sunt, însă, şi voci care susţin că AI va rezolva toate marile probleme ale omenirii: cele energetice, poluarea, sărăcia şi bolile grave.

La ce nivel a ajuns inteligenţa artificială astăzi

Marile companii investesc masiv în inteligenţă artificială, iar toate serviciile foarte populare pe care le folosim pe internet, de la Google, Microsoft sau Facebook, au în spate astfel de tehnologii. Chiar şi multe dintre reclamele pe care le primim pe internet au în spate algoritmi AI.

Mai mult, mari campioni mondiali la şah sau go au fost deja învinşi de supercomputere. Anul trecut, confruntarea dintre campionul mondial la jocul go, sud-coreeanul Lee Se-dol, şi supercomputerul Google AlphaGo s-a încheiat cu victoria maşinii, scor 1-4. AlphaGo a fost dezvoltat de divizia DeepMind AI a Google şi este conceput să prevadă cele mai probabile mutări ale oponentului uman şi să reacţioneze în consecinţă.

 

Multe dintre postările pe care utilizatorii le văd pe Facebook sunt alese şi afişate de reţeaua de socializare cu ajutorul unui sistem bazat pe inteligenţă artificială. Mai mult, şeful companiei, Mark Zuckerberg, a confirmat recent la conferinţa F8 a dezvoltatorilor Facebook că se lucrează la o interfaţă pentru creier, care să le permită oamenilor să comunice folosind doar puterea minţii. Totodată, în aplicaţia Messenger există boţi bazaţi pe AI capabili să interacţioneze cu oamenii. Aceştia înlouiesc deja persoanele angajate la serviciile de call-center.

Inteligenţa artificială este deja prezentă şi în sistemele autopilot de pe maşinile autonome. Tehnologia le permite computerelor din automobile să înveţe, să evolueze şi să răspundă la situaţii neprevăzute. De curând, un automobil Tesla a „presimţit” un accident înainte ca acesta să aibă loc,  ceva ce un şofer uman nu ar fi fost capabil să facă.

AI se găseşte astăzi şi în asistenţii vocali digitali, precum Siri (Apple), Cortana (Microsoft) sau Bixby (Samsung).

Totodată, NVIDIA a lansat DGX-1, primul supercomputer capabil să înveţe, creat special pentru sisteme de inteligenţă artificială. DGX-1 oferă capabilităţi deep-learning accelerate prin hardware, permiţându-le cercetătorilor să pună în practică noi concepte pentru sisteme de inteligenţă artificială, mai sofisticate şi capabile să proceseze cantităţi uriaşe de informaţie, respectiv să înveţe şi să se auto-perfecţioneze pe baza experienţelor avute.

Inteligenţa artificială este încă în faza „copilăriei”. Acest lucru îl demonstrează unele experimente eşuate care au avut loc. Putem da ca exemplu cazul „adolescentului” Tay al Microsoft, un bot bazat pe inteligenţă artificială care putea dialoga cu utilizatorii de Twitter. Acesta a devenit nazist în câteva ore, compania fiind nevoită să îl retragă. Incidentul arată limitările pe care le au maşinile, incapabile deocamdată să facă diferenţa între bine şi rău sau să dea dovadă de empatie. Iar pentru ca maşinile să ajungă la astfel de însuşiri umane ar mai putea trece zeci de ani.

Ce se vede la orizont. Vom face mai mult sex cu roboţi decât cu oameni?

Roboţii şi sistemele AI reprezintă un pericol imediat pentru oameni la locul de muncă. Potrivit analiştilor, până în 2030 sistemele de inteligenţă artificială şi roboţii vor reprezenta cea mai mare parte a forţei de muncă din America. Mai mult, un raport al McKinsey Group arăta recent că în SUA companiile pot înlocui chiar în acest moment 45% din angajaţi cu sisteme automatizate, dacă doresc acest lucru.

Inteligenţa artificială va juca un rol important, indiferent de ce tehnologie sau punct de acces foloseşti, potrivit lui Anthony Baker, Technology Director la R/GA London, filiala din capitala britanică a cele mai premiate agenţii de publicitate din lume. Pe baza acesteia vom avea site-uri web care se adaptează în funcţie de modul în care tu le foloseşti şi de interesele tale, a declarat el pentru Go4it.

Mulţi oameni cred că inteligenţa artificială are un potenţial imens pentru a îmbunătăţi viaţa pe planetă. Roboţii vor înlocui oamenii chiar şi în dormitor. Sunt experţi care estimează că până în 2050 oamenii vor face mai mult sex cu roboţi decât cu alte persoane. „La început o mulţime de oameni vor fi rezervaţi când va veni vorba de sexul cu roboţi, dar, pe măsură ce se obişnuiesc cu ei, acest lucru se va schimba”, a declarat futurologul britanic Dr. Ian Pearson.

 

RealDoll, unul dintre cei mai de succes producători de păpuşi pentru sex, a anunţat un sistem de inteligenţă artificială care va fi implementat în produsele sale. Matt McMullen, directorul executiv al companiei, a oferit detalii despre tehnologie. Aceasta va fi implementată direct în păpuşi sau va putea fi experimentată în realitatea virtuală. „Pentru unii aceasta ar putea reprezenta fericirea pe care nu credeau că o pot avea”, a declarat McMullen. Primul model, numit Harmony 2.0, va fi livrat către clienţi în lunile următoare. Preţul va fi de aproximativ 60.000 de dolari.

În Barcelona, o femeie robot pentru sex înzestrată cu inteligenţă artificială are abilitatea de a răspunde la atingeri şi de a mima orgasmul. Dezvoltată de Sergi Santos, păpuşa ajunge la punctul culminant doar atunci când i se acordă atenţia necesară înainte de actul sexual propriuzis, la fel ca şi majoritatea femeilor. „Samantha” este primul prototip. Aceasta are trei moduri de funcţionare: familie, romantic şi sexy. Santos susţine că păpuşa a fost programată pentru a se „bucura de sex”.

Bill Gates, Stephen Hawking şi Elon Musk au atras atenţia asupra pericolelor pe care le presupune inteligenţa artificială

Elon Musk, co-fondatorul Tesla Motors şi fondatorul Space X, a declarat că inteligenţa artificială este mai periculoasă decât bombele nucleare. „Trebuie să fim foarte atenţi cu inteligenţa artificială, deoarece este mai periculoasă decât bombele nucleare”, a scris el pe Twitter anul trecut. Într-un interviu acordat CNBC, el a dat ca exemplu seria de filme „Terminator” care arată unde se poate ajunge dacă nu avem grijă. Musk nu este împotriva dezvoltării acestei tehnologii, ci spune că ea trebuie folosită cu mare grijă. De altfel, Tesla foloseşte AI pentru sistemul său Autopilot care le permite automobilelor să se conducă singure.

Musk  crede că oamenii vor fi nevoiţi să devină cyborgi pentru a nu fi irelevanţi în viitor. Pe măsură ce sistemele de inteligenţă artificială se dezvoltă, oamenii vor trebui să compenseze slăbiciunile biologice pe care le au prin integrarea de computere în propriile creiere, a declarat Musk la World Government Summit în Dubai. Astfel, oamenii vor beneficia de o putere de procesare mai ridicată şi vor putea concura mai bine cu roboţii în competiţia pentru locurile de muncă.

De aceea, Musk investeşte în compania Neuralink, care îşi propune să conecteze creierele oamenilor la computere, potrivit Wall Street Journal. Aceasta vrea să dezvolte implanturi speciale care să le permită persoanelor să se conecteze la computere. Va exista posibilitatea ca oamenii să îşi descarce gândurile, cunoştinţele şi amintirile şi să le păstreze astfel încât să poată fi accesate în viitor. Totodată, creierele umane vor putea asimila într-un timp foarte scurt cantităţi mari de informaţie. Astfel, oamenii se vor putea conecta la un computer prin intermediul unui implant, iar peste câteva secunde sau minute vor deveni experţi în botanică sau anatomie.

Bill Gates, cel mai bogat om din lume, a declarat că roboţii au cel puţin un avantaj incorect în faţa angajaţilor umani: nu plătesc impozite pe venit. El crede că acest lucru ar trebui să se schimbe, iar banii astfel obţinuţi să fie folosiţi pentru pregătirea profesională a oamenilor, transmite ZF. În ceea ce priveşte AI, Gates a declarat, pentru Washington Post: „Nu înţeleg de ce oamenii nu sunt îngrijoraţi”.

Şi la nivelul UE sunt voci care susţin că roboţii sofisticaţi, cu un înalt grad de autonomie, ar trebui să aibă un statut legal, să fie „persoane electronice” cu drepturi şi obligaţii, dacă fac bine sau provoacă infracţiuni. Raportul #robotics adoptat de Parlamentul European include o dezbatere privind impunerea de taxe şi impozite pentru acest tip de roboţi. Raportul vine din partea parlamentarului de Luxemburg Mady Delvaux şi cuprinde reguli de definire ale acestor persoane electronice, inclusiv interacţiunea cu persoanele umane. „Suntem în epoca în care inteligenţa umană stă alături şi se sprijină pe cea artificială”, arată raportul.

Mai mult, celebrul astrofizician Stephen Hawking, a declarat că AI poate însemna sfârşitul civilizaţiei umane, în ciuda faptului că însuşi el foloseşte tehnologia pentru a putea comunica. „Odată creată, inteligenţa artificială se va dezvolta singură şi reconcepe într-un ritm accelerat”, a spus Hawking. El a adăugat că dezvoltarea în continuare a tehnologiei s-ar putea dovedi a fi „o greşeală fatală”.

Stephen Hawking

Alţi oameni se tem că inteligenţa artificială va fi folosită ca armă, de guverne sau grupări teroriste. Un astfel de sistem avansat, capabil să înveţe, ar putea să compromită orice sistem informatic şi să aibă acces la informaţii extrem de importante. Mai mult, ar putea lansa atacuri cu arme periculoase şi da naştere unui război.

Cine nu se teme de AI

Unii experţi din tehnologie au fost atât de încântaţi de apariţia boţilor bazaţi pe inteligenţa artificială încât i-au văzut ca pe următorul lucru important în tehnologie. Unul dintre aceştia este Phil Libin, fondatorul Evernote, care a declarat recent că boţii sunt „al doilea cel mai important lucru apărut în ultimii ani după iPhone”.

Una din companiile care au investit masiv în dezvoltarea roboţilor este Google. Gigantul american a cumpărat producătorul de roboţi autonomi Boston Dynamics şi compania care dezvoltă inteligenţă artificială DeepMind.

Ray Kurzweil, expert Google, spune că nu avem de ce să ne temem. „Oamenii biologici nu trebuie să se teamă de inteligenţa artificială, deoarece ei se vor îmbunătăţi prin folosirea inteligenţei artificiale”, a declarat el. Totuşi, Google lucrează la un sistem prin care să poată opri roboţii bazaţi pe inteligenţă artificială în cazul în care devin periculoşi sau încearcă să preia controlul. Compania americană a publicat o lucrare în care spune ce face echipa din spatele supercomputerului său Deep Mind pentru a se asigura că oamenii nu sunt exterminaţi de roboţi în viitor. Cercetătorii dezvoltă un sistem care îi va împiedica pe roboţi să se opună unei comenzi date de oameni – de exemplu oprirea lansării unei rachete nucleare.

Totodată, Peter Diamandis – fizician, inginer şi antreprenor – crede că AI ne va simplifica viaţa şi ne va ajuta să găsim soluţii la problemele omenirii, precum cele energetice, poluarea, sărăcia sau bolile grave. El este unul dintre optimiştii care consideră că tehnologia are răspunsul pentru orice problemă gravă. „Nu spun că nu avem problemele noastre; cu siguranţă le avem. Dar în final le vom învinge”, a declarat el într-o prezentare făcută la TED.

10 previziuni facute de un expert in inteligenta artificiala. Lumea va fi de nerecunoscut in 2050

de Camelia Sisea
Treizeci de ani de acum incolo, inteligenta artificiala va fi transformat fiecare aspect al vietii cotidiene, sustine profesorul Toby Walsh din cadrul Universitatii din New South Wales, Australia.
Walsh este expert in inteligenta artificiala si unul dintre initiatorii scrisorii prin care mai multe personalitati din industrie avertizeaza Natiunile Unite cu privire la “robotii ucigasi”. Cu sau fara arme capabile sa ia singure decizii, noile tehnologii vor schimba radical lumea pana in 2050, scrie australianul in noua sa carte, “It’s Alive!: Artificial Intelligence from the Logic Piano to Killer Robots”, potrivit ABC.

Acestea sunt cateva dintre cele mai interesante previziuni ale lui Walsh despre impactul inteligentei artificiale asupra societatii.

Niciun om in spatele volanului

Oamenii nu vor mai cumpara masini si vor uita treptat cum sa conduca, avand non-stop la dispozitie vehicule conectate. Masinile autonome vor aparea pe strazi in 15-20 de ani. Drumurile vor fi mult sigure fara oameni la volan si mai putin aglomerate, transportul va fi mai ieftin, iar categorii precum persoanele in varsta sau cele cu dizabilitati vor beneficia de o mai mare mobilitate.

“Medic” personal 24/7

Medicii viitorului vor fi masinarii prevazute cu inteligenta artificiala care vor sti totul despre starea de sanatate a pacientului, monitorizand constant tensiunea arteriala, nivelul zaharului din sange sau somnul acestuia. Se vor conecta chiar si la vasul de toaleta, pentru analize instant.

Oamenii isi vor face selfie-uri pentru indentificarea unui posibil melanom sau a unor eventuale afectiuni oculare si isi inregistra vocea pentru depistarea unor afectiuni ca dementa sau accident vascular cerebral.

Cariera lui Marylin Monroe va fi resuscitata

Staruri de mult plecate dintre noi ar putea fi readuse la viata sub forma de holograme foarte realiste si, prin intermediul tehnologiei, oamenii vor putea juca in propriile filme.

Astfel de lumi virtuale ar putea crea insa o nou tip de dependenta, existand riscul ca unii sa le prefere lumii reale.

Un computer va angaja si va concedia oameni

Sistemele de inteligenta artificiala vor organzia modul in care lucreaza oamenii, programand activitatile, aproband concediile, monitorizand munca si acordand bonusuri.

Vor fi, de asemenea, capabile sa ia decizii cu privire la angajari si concedieri, insa Walsh avertizeaza ca acest lucru nu ar trebui lasat pe seama lor. “Va trebui sa invatam cand sa le spunem computerelor: ‘Imi pare rau, nu te pot lasa sa faci asta’. Sunt decizii pe care pur si simpu nu ar trebui sa le permitem masinariilor sa le ia”, insista profesorul.

Oamenii vor vorbi cu casele lor

Si nu doar pentru a activa sistemul de iluminat, ci vor intra intr-o camera si vor intreba cine a castigat meciul de fotbal, iar unul dintre numeroasele dispozitive de inteligenta artificiala din locuinta va recunoaste vocea proprietarului si il va cunoaste suficient de bine pentru a sti la ce meci se refera.

Putini vor rezista tentatiei de a avea toate lucurile din jur conectate, ceea ce va avea un impact serios asupra vietii private.

Robotii vor putea jefui banci

Inteligenta artificiala se va pricepe mai bine la atacuri cibernetice decat hackerii umani, iar singura aparare va fi un alt program de inteligenta atificiala. Bancile, precum si alte companii si guvernele, vor trebui sa investeasca din ce in ce mai mult in sisteme sofisticate de protectie.

Analistii vor avea unele dintre cele mai mari salarii din fotbal

Inteligenta artificiala va schimba fotbalul si multe alte sporturi. Antrenorii si jucatorii vor folosi tehnologia pentru a imbunatati jocul, iar cei care se ocupa de analiza datelor vor fi unii dintre cel mai bine platiti membri ai cluburilor sportive.

Nave, avioane si trenuri autonome vor traversa globul

Pe pamant, pe apa sau pe calea aerului, astfel de vehicule vor transporta marfuri fara niciun om la bord, cu avantaje pe partea de siguranta si eficienta. Avioanele de pasageri vor continua sa fie pilotate de oameni, spune Walsh, cel putin pentru o vreme.

Buletinele de stiri vor fi create de roboti

Computerele scriu deja stiri simple din domeniul financiar si sportiv, insa, pe masura ce tehnologia se imbunatateste, inteligenta artificiala va putea sa scrie materiale mai complexe.

In loc de prezentantori, vor exista avatare si chatboti filmati de camere robotice, iar stirile vor fi personalizate pentru fiecare telespectator in parte.

Viata dupa moarte

Va deveni o obisnuinta ca oamenii sa lase in urma un chatbot care sa stie povestea vietii lor si care sa vorbeasca exact ca ei, aducand alinare familiei dupa moartea lor.

Pensii în România. Mugur Isărescu, avertisment sumbru: “Nu vrem să rătăcim 40 de ani într-un deșert financiar”

Narcis Popa / 8 ian 2020, 16:40

Guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, susţine că politicienii trebuie să fie foarte atenţi la majorarea punctului de pensie cu 40% de la 1 septembrie, în condiţiile unei creşteri economice de numai 4%, dacă “nu vrem să rătăcim vreo 40 de ani printr-un deşert financiar

“Nu trebuie să facem obsesii pe cifre biblice şi să fim foarte atenţi dacă nu vrem să rătăcim aşa vreo 40 de ani printr-un deşert financiar. Văd că singura discuţie este 40%. Păi da legea e mare şi lată, are atâtea prevederi. Hai să fim serioşi cu cifrele. Nu pot să vă dau acum un răspuns pentru că nu am un răspuns. Aici nu este decât soluţie politică. Deci nu avem soluţie financiară şi economică. Când economia creşte cu 4% nu poate să crească ceva cu 40%, că nu ceva marginal, e jumătate din populaţia activă a ţării. Deci câtă filosofie trebuie să faci aici? Într-adevăr soluţia este dificilă, dar e politică şi socială”, a declarat Mugur Isărescu, întrebat dacă el crede în creşterea cu 40% a punctului de pensie.

De asemenea, în ceea ce priveşte dacă sunt sau nu bani pentru majorarea pensiilor, guvernatorul BNR a spus că răspunsul său este unul simplu: “nu sunt bani din moment ce România are deficit şi nu surplus bugetar”.

Pe 27 noiembrie, economistul-şef al Băncii Naţionale a României (BNR), Valentin Lazea, susţinea că amânarea majorării punctului de pensie de la 1 septembrie 2020 la 1.775 lei este singura măsură capabilă să aducă deficitul în apropiere, dar marginal peste limita de deficit bugetar de 3%.

Evenimentul CATACLISMIC care va duce la PRĂBUŞIREA Europei! 

 

Europa se îndreaptă spre un “eveniment cataclismic”, care ar putea duce la prăbuşirea monedei euro şi sfârşitul proiectului european aşa cum îl cunoaştem noi, potrivit economistul Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel, scrie Business Insider.

Într-un interviu acordat portalului american după lansarea ultimului său volum “Euro: Cum o monedă comună ameninţă viitorul Europei” – care susţine că moneda unică europeană va înceta în mod inevitabil să existe la un moment dat în viitor, dacă nu sunt luate măsuri drastice – Stiglitz spune că un eveniment politic “dezastruos”, similar cu decizia Regatului Unit de a părăsi Uniunea Europeană ar putea declanşa un astfel de colaps.

“Cred că cel mai probabil lucru este ceva de-a lungul liniilor unui eveniment politic cataclismic, aşa cum ar fi Brexit. Cu alte cuvinte, ţările membre ale zonei euro sunt democraţii şi se vede o ostilitate în creştere faţă de euro, care se adaugă din păcate unei ostilităţi pe scară largă la adresa amplului proiect european şi a valorilor liberale”, a declarat Stiglitz pentru Business Insider de la biroul său din New York.

Stiglitz a continuat: “Acesta va fi sfârşitul. Ce se va urma este că va exista un consens bine definit că Europa nu funcţionează. Diagnosticul va fi de a se răsfrânge totul pe monedă şi să se păstreze restul sau că Europa nu funcţionează şi ar putea urma o respingere mai largă – la fel ca în Marea Britanie.”

“Deci, îngrijorarea este că exact acest tip de eveniment politic – ceva de genul Brexit – ar putea fi catalizatorul pentru schimbare.”

 

Întrebat dacă el crede că problemele în curs de desfăşurare – atât politice, cât şi economice – din Italia ar putea declanşa un astfel de eveniment, Stiglitz a fost de acord, spunând: “Este un mare risc. Mulţi oameni încearcă să-l convingă acum pe Matteo Renzi, prim-ministrul Italiei,  să renunţe la angajamentul că va demisiona dacă referendumul său eşuează”.

Renzi a reiterat în mod frecvent că va demisiona din funcţia de prim-ministru în cazul în care pierde referendumul, o mişcare care ar imita demisia premierul britanic David Cameron după referendumul din iunie privind ieşirea din UE.

În stadiul actual, argumentează Stiglitz, referendumul este “nu doar o consultare cu privire la schimbările constituţionale, ci de asemenea şi în ceea ce-l priveşte pe Renzi”. Cu toate că premierul italian este convins că el şi guvernul său vor reuşi în intenţia lor de reformare a Senatului italian, declarând într-un interviu recent: “Voi câştiga!” – Stiglitz consideră că cea mai bună opţiune pentru stabilitatea viitoare a Europei ar fi ca referendumul din Italia să fie abandonat.

“Există un argument care să-l determine să facă pasul înapoi în ce priveşte desfăşurarea referendumului şi anume că Brexit-ul a dus la o întreagă schimbare în dezbaterea privind viitoarea democraţie în Europa, şi că aceşti termeni trebuie reexaminaţi.”

“Sentimentul meu este că pentru orice persoană preocupată de evitarea un rezultat dezastruos, trebuie să existe un pas înapoi. În caz contrar, ne îndreptăm spre un alt eveniment cataclismic.”

În ciuda afirmaţiei lui Stiglitz că organizarea referendumului nu ar trebui să meargă mai departe, este puţin probabil că acesta va fi anulat cu doar câteva luni înainte de a avea loc. Votarea a fost aprobată în mod oficial de Înalta Curte din Italia şi este programată să aibă loc la o dată încă neprecizată în luna noiembrie a acestui an.

În perioada premergătoare votului din Marea Britanie privind părăsirea Uniunii Europene, problemele Italiei au trecut aproape neobservate. Cu toate acestea, în ultimele luni, centrul atenţiei s-a întors spre statul european din sud, a treia cea mai mare economie din zona euro. Italia nu numai că se confruntă cu turbulenţe politice, ci şi cu probleme economice enorme.

Italia are o productivitate scăzută, o istorie a ratării ţintelor de creştere, şi în general a înregistrat contraperformanţe faţă de restul Europei în ultimii ani. La începutul lunii August, datele economice ale ţării au arătat că PIB-ul nu a crescut în al doilea trimestru al anului 2016, un rezultat substanţial mai rău decât aşteptările de creştere modeste, de 0,2%, ale economiştilor.

În acest grafic se poate vedea cât de drastice sunt lucurile atunci când vine vorba de economia italiană în comparaţie cu alte economii importante:

Nu numai că Italia se află în mijlocul unei drame politice şi economice majore, ci se confruntă cu o criză uriaşă a sistemului său financiar.

“O temă care ar putea dicta direcţia pe termen scurt pentru pieţe şi pe care, fără îndoială, Brexit a reaprins-o şi a adus-o în prim plan se referă la starea suferindă şi fragilă a sectorului bancar italian”, spune Jim Reid de la Deutsche Bank într-o notă din Iulie.

Sectorul financiar al Italiei este afectat atât de mult de o abundenţă enormă de credite neperformante, încât guvernul a fost forţat, în luna aprilie, să determine directorii bancari, asiguratorii şi investitorii să plaseze 5 miliarde de euro într-un fond de salvare pentru cele mai slabe bănci ale sale. Fondul Atalante este conceput pentru a cumpăra aşa-numitele credite neperformante de la creditori şi să investească în acţiunile acestora, în speranţa că băncile revigorate astfel vor împrumuta mai mult pentru companii şi vor stimula creşterea economică.

Monte dei Paschi di Siena, cea mai veche bancă din lume, este cel mai grav afectată, deţinând credite neperformante echivalentă cu aproape de 50 de ori capitalizarea sa de piaţă. Banca a reuşit să implementeze un pachet de salvare care implică măsuri similare luate de JP Morgan, Deutsche Bank, HSBC, la sfârşitul lunii iulie.

Cu toate acestea, la puţin timp după ce creditorul a terminat aproape mort, pe ultimul loc, testele de stres la nivel continental ale Asociaţiei Bancare Europene, în ultima săptămână a ieşit la iveală că CEO-ul companiei, Fabrizio Viola, este investigat pentru presupusa manipulare a pieţei.

Problemele sistemului bancar din Italia, spune Stiglitz, sunt endemice, de o rigiditate inutile în cadrul normelor zonei euro.

 

“O regulă care funcţionează de cele mai multe ori, care spune că ar trebui să-i laşi pe deţinătorii de obligaţiuni să suporte costul arata ca aceasta situaţie nu poate fi o regulă potrivit pentru Italia.”

“Acesta este un caz în care cred că rigiditatea europeană poate avea costuri foarte ridicate, atât pentru democraţie, cât şi pentru Italia şi în cele din urmă, în cazul în care există un referendum, pentru viitorul zonei euro.”

Indiferent de “cataclismul” care duce la eventuala prăbuşire a monedei euro şi a proiectului european, se pare că exact în acest moment Italia este cel mai probabil vinovatul de serviciu.

 

HENRY KISSINGER: „DACA NU AUZITI TOBELE RAZBOIULUI, INSEAMNA CA SUNTETI SURZI!”

La NEW YORK, in Statele Unite ale Americii – Henry Kissinger, fostul secretar de stat din era Nixon, dezvăluie ceea ce se întâmplă în acest moment în lume şi în special în Orientul Mijlociu.

Vorbind din apartamentul său de lux din Manhattan, New York, omul de stat, care a implinit in mai varsta de 89 de ani, a facut o analiza predictiva din punctul sau de vedere, a situaţiei actuale geopolitice şi economice in lume.

Statele Unite le-a momit pana acum pe China şi Rusia, iar ultimul cui în sicriu va fi Iranul, care este, desigur, principala ţintă a Israelului.

Am permis Chinei sa-si mareasca puterea militară şi Rusiei sa se recupereze dupa sovietizare, pentru a le da un sentiment fals de bravadă, acest lucru va duce la un deces foarte rapid al ambelor state.

Suntem ca tintasul istet, provocandu-ul pe neiscusit sa ridice arma, şi atunci când încearcă, Bang Bang.

Războiul care vine va fi atât de grav, încât o singura superputere poate câştiga, şi aceia suntem noi.

Acesta este motivul pentru care UE este într-o asa mare grabă pentru a forma un superstat, pentru că ei ştiu ce se apropie, iar pentru a supravieţui, Europa va trebui să fie un singur stat întreg si unit.

Aceasta grabire a lucrurilor, mi-a aratat că ei ştiu foarte bine că ceea ce urmeaza este foarte aproape. O, cât de mult am visat la acest moment încântător. „

Cine controleaza petrolul, controleaza naţiunile; Cine controleaza mancarea, controleaza oamenii. „

Dl Kissinger a adăugat apoi: „Dacă sunteti persoane obişnuite, atunci puteţi să vă pregătiţi pentru război prin mutarea la ţară şi construirea unor ferme, dar trebuie să sa va luati armele cu voi, ca hoardele infometate nu va vor da pace. De asemenea, chiar dacă elitele vor avea paradisurile lor sigure şi adăposturi specializate, acestea trebuie să fie la fel de atenţe în timpul războiului ca civilii de rând, pentru că adăposturile lor pot fi compromise. „

După o pauză de câteva minute, facuta pentru a-si aduna gândurile, domnul Kissinger, a continuat:

Am spus armatei ca trebuie sa cucereasca in jur de şapte ţări din Orientul Mijlociu pentru a le exploata resursele şi aproape ca si-au încheiat treaba. Știti cu toţii ce parere buna am despre armata noastra, dar trebuie să spun ca de data aceasta au ascultat ordinele superficial.

Am ajuns la ultima piatra de temelie, adică Iranul, care într-adevăr va înclina balanţa. Cât timp mai pot China şi Rusia sa stea deopate si sa se uite cum America curata totul?

Marele URS rusesc şi Secera chineză se vor trezi din somnul lor, moment in care Israelul va trebui să lupte cu toată puterea şi cu toate armele sale pentru a ucide cât mai mulţi arabi.

Sperăm că, dacă totul merge bine, jumătate din Orientul Mijlociu va apartine Israelului.

Tinerii nostri au fost instruiţi bine in ultimul deceniu, iar jocurile de razboi jucate pe calculator au ajutat foarte mult in modul lor de gandire, de exemplu jocul Call of Duty Modern Warfare 3, reflecta exact ceea ce va urma în viitorul apropiat, este o programare predictivă.

Tinerii nostrii, în SUA şi Occident, sunt pregătiti pentru că au fost programati pentru a fi soldaţi buni, carne de tun, iar atunci când acestora li se va comanda să iasă în stradă şi să lupte cu acesti chinezi nebuni şi russkies, vor asculta ordinele.

Din cenuşa vom construi o societate nouă, o nouă ordine mondială; va fi doar o singura superputere ramasa, şi un singur guvernul global care câştigă.

Nu uita, Statele Unite ale Americii, are cele mai bune arme, avem tehnologie pe care nici un alt popor nu o are şi vom scoate aceste arme, atunci când este momentul potrivit.

Sursa: dailysquib.co.uk

 

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENITIN LA UNIVERSITATEA HARVARD (8 IUNIE 1978)

Sincer, sunt foarte fericit ca ma aflu aici, in mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversari de la infiintarea acestei atat de vechi si de ilustre universitati. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevarul insa e foarte rar placut auzului; el este mai intotdeauna amar.

Discursul meu de astazi contine o parte de adevar. Vi-l aduc fiindu-va prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus in S.U.A. sa spun lucruri care au fost respinse, care au parut inacceptabile. Astazi sunt numerosi cei care le consimt

Caderea ‘elitelor’

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternica a Apusului. Lumea occidentala si-a pierdut curajul civic, atat in ansamblu, cat mai cu seama in fiecare tara, in fiecare guvern si, desigur, in Organizatia Natiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seama in patura conducatoare si predominant in patura intelectuala, de unde senzatia ca intreaga societate este lipsita de curaj.

Politicienii si intelectualii in mod deosebit manifesta aceasta slabiciune, aceasta sovaiala, in actiunile lor, in discursuri si mai ales in consideratiile teoretice pe care le ofera cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra ca acest fel al lor de a actiona, care fundamenteaza politica unui stat pe lasitate si servilism, este unul pragmatic, rational, legitim, situandu-se chiar la o anume altitudine intelectuala si chiar morala.

Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge pana la pierderea oricarei urme de barbatie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor si/sau intelectualilor cuprinsi de un acces subit de vitejie si de intransingenta, in fata guvernelor slabe, a tarilor slabe pe care nu le sustine nimeni sau ale miscarilor condamnate de toti si incapabile de orice riposta. In schimb, limbile li se usuca si mainile le intepenesc atunci cand se afla in fata guvernelor puternice, a fortelor amenintatoare, in fata agresorilor si a Internationalei terorii. Mai este cazul sa amintim ca declinul curajului a fost intotdeauna socotit ca semnul premergator al sfarsitului?

Atunci cand s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul ca guvernele se afla in slujba omului, a carui viata este orientata spre libertate si cautarea fericirii (lucruri evidentiate de catre americani in Declaratia de Independenta). Astazi, in sfarsit, dupa atatea decenii de progres social si tehnic, s-a ajuns la indeplinirea acestei aspiratii: un Stat care sa asigure bunastarea generala. Fiecare cetatean si-a vazut libertatea atat de mult dorita, calitatea si cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispozitie, pe care oricand poate sa si le procure, cel putin teoretic, o fericire completa, dar o fericire in sensul unei saraciri, daca avem in vedere felul in care s-au scurs aceste decenii.

O societate in depresie

In tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinta de a poseda mereu mai mult si de a avea o viata si mai buna, iar lupta permanenta pentru acestea a intiparit pe numerosi obraji din Apus, trasaturile adanci ale anxietatii si chiar ale depresiei, cu toate ca e obisnuit fireste, sa ascunda cu grija astfel de sentimente. Aceasta competitie intensa si activa sfarseste prin a acapara gandirea umana, nedeschizand deloc lumii calea spre libertatea unei cresteri spirituale.

Independenta individuala in fata mai multor forme de presiune a fost garantata de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunastare la un nivel pe care parintii si bunicii lor nu si l-au putut imagina; a devenit posibila cresterea tinerilor in conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregati si chema la dezvoltarea fizica, la fericire, la divertisment, la posesia de bunuri materiale si bani, la recreere, la o libertate practic nelimitata in alegerea placerilor. Pentru ce sa renunte la toate astea? In numele a ce sa-si riste pretioasa existenta pentru apararea binelui comun, mai cu seama cand, in mod suspect, securitatea nationala ar trebui aparata undeva, intr-o tara indepartata?

Biologia insasi ne invata ca un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astazi confortul vietii din societatea occidentala incepe sa-si dea de-o parte masca vatamatoare. Societatea occidentala si-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care as numi-o legalista. Limitele drepturilor omului si ale binelui sunt fixate in cadrul unui sistem de legi; aceste limite insa sunt foarte relative. Occidentalii au dobandit o impresionanta usurinta in a utiliza, interpreta si manipula legea, in acelasi timp in care legile tind sa devina mult prea complicat de inteles pentru o persoana de nivel mediu, fara sprijinul unui specialist.

Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie sa-si spuna ultimul cuvant. Daca cineva se situeaza pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atentia ca s-ar putea afla totusi intr-o situatie ilegitima. De neconceput sa-i vorbesti despre jena, retinere sau renuntarea la aceste drepturi; cat despre a-i cere vreo jertfa sau un gest dezinteresat, asta ar parea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodata vorbindu-se despre o abtinere, o renuntare de buna voie. Fiecare lupta pentru a-si extinde propriile drepturi pana la limita extrema a cadrului legal.

‘Mediocritate spirituala’

Toata viata mea am trait sub un regim comunist si pot sa va spun ca o societate fara o raportare legala obiectiva este ceva absolut ingrozitor. Insa o societate bazata doar pe litera legii, fara sa mearga putin mai departe, esueaza lipsindu-se de folosirea in propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilitati umane. Litera legii este prea rece si prea formala pentru a avea o influenta benefica asupra societatii. Cand intreaga viata, in ansamblul ei, este intesata de relatii in spiritul legii, se degaja o atmosfera de mediocritate spirituala care paralizeaza si cele mai nobile elanuri ale omului. Si va fi pur si simplu imposibil sa facem fata provocarilor secolului nostru, inarmat amenintator, doar cu armele unor structuri sociale legaliste.

Astazi societatea occidentala ne arata ca imparateste peste o inegalitate intre libertatea de a indeplini binele si libertatea de a savarsi raul. Un barbat de Stat care vrea sa faca un lucru efectiv constructiv pentru tara sa trebuie sa actioneze cu o sumedenie de precautii, chiar cu timiditate, am putea spune. Inca de la inceput se izbeste frontal de mii de critici pripite si iresponsabile. Se afla expus constant directivelor Parlamentului European si presei. Trebuie sa-si justifice pas cu pas deciziile, cat de bine sunt intemeiate si lipsite de cea mai mica greseala. Iar un om exceptional, de mare valoare, care are in cap proiecte neobisnuite si neasteptate, nu are nici o sansa sa se impuna.

Inca de la inceput i se vor intinde mii de capcane. Rezultatul este acela ca mediocritatea triumfa sub masca restrictiilor democratice. Este usor sa subminezi de oriunde puterea administrativa si, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil in toate tarile occidentale. Apararea drepturi lor individuale a capatat asemenea proportii, incat societatea ca atare se afla acum complet lipsita de aparare impotriva oricarei initiative. In Apus este timpul de a apara nu atat drepturile omului, cat mai cu seama indatoririle sale.

Pe de alta parte, s-a acordat un spatiu nelimitat unei libertati distructive si iresponsabile. Se adevereste ca societatea nu are decat infime mijloace de aparare in fata prapastiei decadentei umane, bunaoara in ceea ce priveste proasta folosire a libertatii in materie de violenta morala asupra copiilor, prin filme care abunda in pornografie, crime si groaza. Se considera ca toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate si ca poate fi contrabalansata, teoretic, prin dreptul pe care acesti copii il au sa nu se uite sau sa respinga asemenea spectacole. Organizarea legalista a vietii si-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apara impotriva eroziunii raului

Evolutia a fost treptata, insa pare sa fi avut ca punct de plecare binevoitoarea conceptie umanista conform careia omul, stapan al lumii, nu poarta in sine nici un fel de samanta a raului, si tot ceea ce existenta noastra ne ofera in materie de viciu este pur si simplu rodul sistemelor sociale gresite, ce trebuie amendate si corectate. Totusi, este destul de straniu sa vezi cum crima nu a disparut in Occident, chiar daca aici par a fi fost atinse cele mai bune conditii de viata sociala. Ba chiar crima este mai prezenta decat in societatea sovietica mizerabila si fara lege

Media confectioneaza un ‘spirit al vremii’

Desigur, presa se bucura si ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercita asupra jurnalistului sau jurnalului, la intalnirea cu cititorii sai, ori cu istoria? In cazul in care acestia au fost inselati prin divulgarea unor informatii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai inalt nivel de Stat, exista un singur caz de jurnal sau jurnalist care sa-si fi exprimat public regretul? Nu, bineinteles ca nu, asta ar afecta vanzarile. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rau pentru o natie, jurnalistul ‘se scoate’, scapa intotdeauna.

Avand in vedere ca este nevoie de o imediata si credibila informare, el se vede nevoit sa recurga la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, si nimic din toate astea nu e dat la o parte; insa minciunile astea se instaleaza in memoria cititorului. Cate judecati pripite, fara discernamant, superficiale si inselC4toare sunt astfel emise zilnic, revarsand tulburare asupra cititorului si lasandu-l prada ei? Presa poate juca rolul de opinie publica sau de a amagi.

Asa se face ca vedem teroristi zugraviti cu trasaturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea nationala divulgate in piata publica, sau amestecul fara pic de rusine in viata intima a persoanelor cunoscute, in virtutea sloganului ‘Toata lumea are dreptul sa stie tot’. Numai ca este un slogan ipocrit, al unei societati ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu sti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de barfe, prostii si vorbe in vant. O persoana care duce o viata plina de truda si sens nu are deloc nevoie de acest suvoi apasator si neintrerupt de informatii (…)

Alt lucru care nu va scapa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univoca: descoperirea unui curent general de idei privilegiate in sanul presei occidentale in ansamblu, un fel de spirit al vremii, dupa criterii de judecata recunoscute de toti, de interese comune, suma acestora dand sentimentul nu al unei competitii, ci al unei uniformitati. Exista poate o libertate nelimitata a presei, dar cu certitudine nu si una pentru cititor. Ziarele nu fac decat sa transmita cu putere si emfaza toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant.

Fara sa aiba nevoie de cenzura, curentele de gandire, de idei la moda sunt separate cu grija de cele care nu le canta in struna, iar acestea din urma, fara a fi propriu-zis interzise, nu au decat putine sanse sa patrunda printre celelalte reviste literare si periodice, ori chiar sa fie transmise in invatamantul superior. Studentii vostri sunt liberi in sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtati goi de entuziasmul modei.

Fara sa fie vorba, ca in Est, de o violenta fatisa, aceasta selectie operata de moda, aceasta nevoie de a te conforma modelelor standardizate, impiedica pe ganditorii cei mai originali sa-si aduca contributia lor la viata publica si provoaca aparitia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei cresteri in adevaratul sens al cuvantului. In S.U.A. mi s-a intamplat sa primesc scrisori din partea unor persoane de o eminenta inteligenta poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renasterea si mantuirea tarii sale, dar tara nu avea cum sa-l auda, pentru ca mediei nici nu-i trecea prin cap sa-i dea cuvantul. Iata ce da nastere unor puternice prejudecati de masa, unei orbiri care, in epoca noastra, este in mod special primejdioasa (…)

Eroarea materialista a gandirii moderne

Toata lumea accepta ca Vestul este cel care arata lumii calea catre reusita dezvoltarii economice, chiar daca in acesti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflatie haotica. Cu toate astea, o multime de oameni din Vest nu sunt satisfacuti de societatea in care traiesc. O desconsidera, sau o acuza ca nu se situeaza la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Si multi se simt indemnati sa alunece spre socialism, ceea ce reprezinta o tentatie falsa si periculoasa.

Nadajduiesc ca nimeni dintre cei prezenti aici nu ma va suspecta ca doresc sa fac critica sistemului occidental in ideea de a sugera socialismul ca alternativa. Nici gand! Dat fiind ca am cunoscut o tara unde socialismul a fost pus in lucrare, nu ma voi pronunta catusi de putin pentru o asemenea alternativa. Dar de as fi intrebat invers, daca as putea propune Vestul, in stadiul sau actual, ca model pentru tara mea, as da cu toata onestitatea un raspuns negativ.

Nu, nu voi lua societatea voastra drept model de transformare pentru tara mea. Bineinteles o societate nu poate sa ramana in abisurile anarhiei, cum este cazul tarii mele. Dar este la fel de injositor pentru o societate sa se complaca intr-o stare fada, lipsita de suflet, cum este cazul vostru. Dupa ce a suferit vreme de decenii din pricina violentei si agresiunii, sufletul omenesc aspira la lucruri mai inalte, mai arzatoare, mai pure decat cele oferite astazi de stereotipiile unei societati masificate, modelate prin revoltatoarea invazie a publicitatii comerciale, prin abrutizarea venita prin intermediul televizorului si printr-o muzica intolerabila.

Toate acestea reprezinta un lucru sensibil pentru numerosi observatori din orice colt al planetei. Modul de viata occidental reprezinta din ce in ce mai putin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lanseaza avertismente inspre o societate amenintata ori aflata in pericol. Astfel de avertismente sunt, in cazul de fata, declinul artelor, sau absenta unor barbati de Stat. Si se intampla uneori ca semnele sa fie in mod particular concrete si explicite. Centrul democratiei si culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de cateva ore (in ziua de 13 iulie 1977 o pana de curent a afectat noua milioane de oameni in New York, ramasi in intuneric pentru 25 de ore – n. tr.), si iata ca brusc o multime de cetateni americani s-au dedat la jafuri si scandal.

Ceea ce inseamna ca tencuiala mai trebuie finisata si ca sistemul social e instabil si chiar slab intr-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastra, o lupta fizica si spirituala, o lupta de proportii cosmice, nu se afla undeva intr-un viitor indepartat, ea deja a inceput. Fortele Raului au inceput ofensiva lor decisiva. Deja simtiti presiunea pe care o exercita, si, cu toate astea, ecranele si scrierile voastre sunt pline de zambete la comanda si pahare ridicate. De ce aceasta bucurie? Cum oare de a putut Vestul sa alunece din mersul sau triumfal in debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva in evolutia sa momente fara intoarcere care sa-i fi fost fatale, a ratacit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat sa avanseze cu pasi fermi, adecvati intentiilor proclamate pentru societate, brat la brat cu un progres tehnologic uluitor. Si absolut dintr-o data s-a pomenit in starea de slabiciune de azi.

Asta inseamna ca eroarea trebuie sa se afle la radacina, la fundamentul gandirii moderne. Ma refer la viziunea asupra lumii care a prevalat in Occident, in epoca moderna. Ma refer la viziunea asupra lumii care a prevalat in Occident si care s-a nascut in Renastere, si ale carei dezvoltari politice s-au manifestat incepand cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice si ar putea fi numita umanismul rationalist sau autonomia umanista; autonomia proclamata si exercitata de om la intalnirea cu toate fortele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este vazut ca fiind centrul a tot si a toate.

Din punct de vedere istoric, este posibil ca usorul declin care s-a petrecut in Renastere sa fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, in favoarea naturii sale spirituale. Insa, indepartandu-se de spirit, omul s-a instapanit de tot ceea ce este material. Cu exces si fara nici o masura. Gandirea umanista, care s-a proclamat drept calauza a noastra, nu admitea existenta unui rau intrinsec in om si nu vedea alta indatorire mai nobila decat raspandirea fericirii pe pamant.

Iata ce angaja civilizatia occidentala moderna, nou nascuta, pe panta primejdioasa a adorarii omului si nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunastarea fizica si de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile si superioare, au fost zvarlite in afara campului interesului de Stat si a sistemului social, ca si cum viata n-ar avea nicidecum un sens mai inalt. In acest fel s-au lasat falii deschise, prin care s-a napustit raul, iar halena lui putregaita sufla astazi libera. Mai multa libertate in sine nu reduce catusi de putin din problemele umane ale lumii, ba chiar adauga unele noi.

Vestul la fel de materialist ca si Estul

Cu toate astea, in tinerele democratii, precum democratia americana nou nascuta, toate drepturile individuale ale omului se intemeiaza pe credinta ca omul este o creatura a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordata individului conditionat, supusa constant responsabilitatii sale religioase. Aceasta a fost mostenirea secolului trecut [XIX].

Toate limitarile de acest fel s-au atenuat in Occident, unde a survenit o emancipare deplina, in pofida mostenirii morale a veacurilor crestine, cu miracolele lor de indurare si jertfa. Statele devin fara incetare din ce in ce mai materialiste. Occidentul a aparat cu succes si chiar cu asupra de masura drepturile omului, insa omul a vazut cum i se ofileste de tot constiinta propriei responsabilitati fata de Dumnezeu si de societate. In tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel incat lumea se gaseste intr-o crunta criza spirituala s i intr-un impas politic. Iar toate izbanzile tehnicii, inclusiv cucerirea spatiului, a Progresului atat de mult trambitat, n-au reusit sa rascumpere mizeria morala in care a cazut veacul al XX-lea si pe care nimeni nu a banuit-o in veacul al XIX-lea .

Umanismul devenind in cresterea sa din ce in ce mai materialist, permite, cu o incredibila eficacitate, conceptelor sale sa fie utilizate mai intai de socialism, apoi de comunism, astfel incat Karl Marx a putut spune in 1894 ca ‘comunismul este un umanism naturalizat’. S-a adeverit ulterior ca aceasta judecata era departe de a fi falsa. Vedem aceleasi pietre care stau atat la baza unui umanism alterat, cat si la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestavilit, o eliberare fata de religie si de responsabilitatea religioasa, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins stiintifica. Nu este intamplator ca toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centreaza pe Omul cu O mare si fericirea lui terestra. La prima vedere este vorba de o apropiere rusinoasa: cum ar putea exista astazi puncte comune intre gandirea occidentala si cea a Estului? Aici este logica materialista

Nu ma gandesc la cazul unei catastrofe aduse de un razboi mondial si la schimbarile ce ar putea surveni in societate. Atata vreme cat ne sculam in fiecare dimineata sub un soare blajin, viata noastra inevitabil se va tese din banalitatile cotidiene. Insa este vorba de un dezastru care pentru multi este deja prezent in noi. Ma refer la dezastrul unei constiinte umaniste perfect autonome si nereligioase. Ea a facut din om masura tuturor lucrurilor pe pamant, omul nedesavarsit, care nu este niciodata complet dezbracat de mandrie, egoism, invidie, pofte, vanitate si atatea alte pacate. Platim astazi pentru greselile care n-au aparut asa hodoronc-tronc la inceputul calatoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renastere pana astazi, experienta noastra s-a imbogatit, dar am pierdut ideea unei entitati superioare care, odinioara, mai infrana din patimile si iresponsabilitatea noastra.

Ne-am pus prea multe nadejdi in transformarile politico-sociale, iar acum iese la iveala faptul ca am dat la o parte tocmai ce aveam mai de pret: viata noastra interioara. In Est ea e calcata in picioare de balciul Partidului unic, in Vest de balciul Comertului. Ceea ce e infricosator nu este nici macar realitatea unei lumi sfaramate, ci faptul ca partile ei sufera de aceeasi boala. Daca omul, asa cum o declara umanismul, ar fi fost nascut numai pentru fericire, cu atat mai mult nu ar fi fost nascut ca sa moara. Insa, dedicat trupeste mortii, sarcina lui pe acest pamant este cu atat mai spirituala. Nu un urlet zilnic, nu cautarea celor mai bune mijloace de achizitie, iar apoi cheltuiala vesela de bunuri materiale, ci implinirea unei dure si permanente indatoriri, astfel incat drumul intregii noastre vieti sa devina experienta unei inaltari spirituale: sa parasim aceasta lume ca niste creaturi mai inalte decat cum am intrat in ea.

A privi in sus la scara valorilor noastre umane

Este imperativ sa privim in sus, in ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuala este inspaimantatoare. Nu mai este posibil ca vechea masura cu care se cuantifica eficienta unui presedinte sa se limiteze doar la cat de multi bani pot fi castigati, ori la cat de indreptatita este constructia unui gazoduct. Este vorba de o miscare acceptata de bunavoie, care sa atenueze patimile noastre, o miscare acceptata cu seninatate, astfel incat umanitatea sa se ridice deasupra curentului materialist care a incatusat lumea. Chiar daca am reusit sa o ferim a fi distrusa de un razboi, viata noastra trebuie sa se schimbe, daca nu vrem sa piara prin propriul ei pacat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viata si societate. Este adevarat ca omul se afla deasupra tuturor si a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activitatile umane si sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materiala? Avem dreptul de a promova aceasta expansiune in detrimentul integritatii vietii noastre spirituale?

Daca lumea nu a ajuns inca la final, atunci ea atins o etapa hotaratoare in istoria ei, asemanatoare cu importanta cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renastere. Aceasta cotitura pretinde din partea noastra o dragoste spirituala. Va trebui sa ne ridicam la o perspectiva mai inalta, la o noua conceptie de viata, in care natura noastra carnala sa nu mai fie diabolizata, asa cum s-a intamplat in Evul Mediu, iar firea noastra spirituala sa nu mai fie calcata in picioare, asa cum s-a intamplat in epoca moderna. Ascensiunea noastra ne indreapta spre o noua etapa antropologica. Nimeni, pe acest Pamint, nu mai are alta solutie decit sa se ridice spre inaltimi

Ce legatura exista intre sare si osteoporoza

Principalii factori cu risc de imbolnavire la romani sunt consumul excesiv de sare, de grasimi saturate, fumatul si alcoolul in exces. In consecinta multi romani sunt supusi riscului de boli cardiovasculare, diabet, ciroza si cancer, asta arata datele Ministerului Sanatatii.

 

Daca despre efectele excesului de sare asupra inimii s-a mai scris, despre modul in care afecteaza sarea oasele se stie mai putin. Excesul de sodiu (provenit din sare, NaCl, care are 40% sodiu si 60% clor) in dieta zilnica mareste riscul de aparitie a osteoporozei, prin pierderea de calciu din structura osoasa. Adoptarea unei diete bogate in calciu si potasiu, reducerea cantitatii de sare ingerate si practicarea sportului in mod constant, pot atenua manifestarile bolii sau pot duce la evitarea aparitiei osteoporozei.

 

Calciul in organism

 

99% din cantitatea de calciu din corpul uman se afla in structura dintilor si a oaselor, conferindu-le duritate si rezistenta. Restul se afla in fluidele intra si extra-celulare, unde indeplineste roluri vitale pentru organismul uman. Acest procent de 1% trebuie sa ramana constant. Daca dozele zilnice de calciu din alimentatie nu reusesc sa mentina constant acest procent, atunci corpul recurge la rezervele din oase. Si, astfel structura osoasa este afectata.

 

O persoana poate avea o alimentatie cu deficit de calciu care sa dureze perioade indelungate, uneori ani, fara ca vreun simptom de boala sa apara. Insa, o data cu inaintarea in varsta, semnele deteriorarii structurii osoase, asociate cu o alimentatie saraca in calciu, incep sa isi faca prezenta. Oasele se demineralizeaza, devin poroase si fragile, ceea ce duce la aparitia osteoporozei.

Sodiul si excretia calciului

Sodiul este direct implicat in eliminarea calciului din organism prin urina. In fiecare zi, in mod normal, prin ingerarea unei cantitati normale de sare (aproximativ o lingurita), se elimina din corp aproximativ 40mg de calciu.

 

Dar oamenii, in mod normal, mananca mai mult de o lingurita de sare pe zi. Si, evident, mai mult calciu va fi pierdut din corp. Daca aportul de calciu din alimentatie nu acopera aceste pierderi, pentru a mentine constant procentul de calciu din lichidele extracelulare, organismul va recurge la rezervele sale din oase. Si astfel, in timp, se deterioreaza structura oaselor.

 

Doza zilnica de sare recomandata pentru o persoana adulta de 75 kg este in jur de 4g, adica o lingurita. 40% din aceasta cantitate o reprezinta sodiul (1,6g). Referitor la sursele de sare, si implicit de sodiu, din alimentatia noastra, s-au observat urmatoarele:

– aproape 75% din cantitatea de sodiu pe care o introducem prin alimentatia zilnica provine de la sarea adaugata prin procesare (mezeluri, conserve, semipreparate, paine, produse de patiserie);

– 15% din sarea adaugata de noi la gatirea mancarii;

– doar aproximativ 10% provine din surse naturale, neprelucrate: legume, lapte, iaurt, fructe.

 

 

Musetelul, dezinfectantul oferit de natura

Plantă care înfrumuseţează câmpiile şi pajiştile, muşeţelul emană o aromă puternică, plăcută. Utilizate în tratarea multor afecţiuni, floricelele cu petale albe şi bănuţ auriu au proprietăţi nebănuite. Află din numărul de mai al revistei “Click! Sănătate” ce poţi trata cu această plantă!

 

De la muşeţel se folosesc florile, asemănătoare margaretei, care se recoltează în luna iunie, de cum se deschid. Se pot utiliza atât în stare proaspătă, cât şi uscate, căci compuşii activi care se găsesc în ele îşi păstrează calităţile cel puţin un an. Cu o singură condiţie însă: să fie uscate într-un loc răcoros şi întunecat.

 

Previne infecţiile. Muşeţelul este antispastic, antiseptic, antiinflamator şi anestezic. Planta se foloseşte mai ales sub formă de infuzie, atât intern, cât şi extern în stomatite, afte, ulceraţii, eczeme, hemoroizi, răni vechi, arsuri. Aplicaţii locale se pot face şi cu tinctură şi cu ulei de muşeţel. În caz de zgârieturi sau răni, curăţă zona afectată cu rachiu de muşeţel. Astfel, previi apariţia infecţiilor şi se accelerează vindecarea. Cu acest remediu se tratează cu succes şi înţepăturile de insecte.

Alină durerile articulare. Datorită proprietăţilor calmante, preparatele pe bază de muşeţel sunt de ajutor pentru suferinzii de reumatism şi artroze. În cazul durerilor foarte mari, se folosesc cataplasmele cu muşeţel, peste care se pune o sticlă cu apă fierbinte. Procedeul se repetă până când durerea scade în intensitate.

Cum se fac preparatele 

 

Infuzia de muşeţel se face din 2 linguri cu vârf de plantă, uscată sau proaspătă, peste care se toarnă o cană cu apă clocotită (250 ml). Se acoperă şi se lasă amestecul la infuzat 15-20 de minute, apoi se strecoară. Remediul este eficient contra durerilor de dinţi, migrenelor, insomniilor.

Pentru uz extern, se poate obţine o cremă care hidratează intens pielea uscată şi aspră şi accelerează vindecarea iritaţiilor. Pentru asta ai nevoie de: 1 cană cu ulei de măsline sau cu floarea-soarelui, 3 linguri de flori proaspete de muşeţel, mărunţite, 200 g de ceară de albine. Într-un recipient încăpător pune uleiul pe baie de aburi şi adaugă florile de muşeţel. Lasă amestecul să fiarbă 5-6 minute şi dă vasul deoparte. După 12 ore, pune din nou preparatul pe foc, iar după câteva clocote, strecoară. În uleiul cald, adaugă ceara de albine dată prin răzătoare. Omogenizează bine ingredientele, până când ceara se topeşte. Ţine alifia la frigider, într-un borcănaş din sticlă şi foloseşte-o la nevoie pentru a calma pielea iritată.

Ulei. Umple o sticlă, fără a le îngrămădi, cu flori de muşeţel (proaspete sau uscate). Toarnă ulei de floarea-soarelui, astfel încât să le acoperi. Închide recipientul ermetic şi lasă-l într-un loc răcoros. După 2 săptămâni, strecoară lichidul prin tifon şi depozitează poţiunea într-o sticluţă închisă la culoare. Preparatul accelerează vindecarea rănilor, eczemelor, scade intensitatea durerilor menstruale.

Rachiu de muşeţel. Într-o sticlă de 1 l pune flori de muşeţel proaspete, mărunţite şi rachiu, până umpli recipientul. Închide ermetic şi lasă amestecul la macerat 2-3 săptămâni. Strecoară soluţia şi păstrează extractul galben-verzui, într-o

Sfaturi extrem de utile pentru rutina zilnica

Unele lucruri le facem în virtutea rutinei, dar nu întotdeauna e corect, spun specialiştii englezi. Iată câteva sfaturi extrem de utile care vă vor schimba rutina zilnică!

 

Nu vă daţi cu antiperspirant dimineaţa, ci seara. Este mult mai eficient astfel. Nu se cunoaşte exact de ce se întâmplă acest lucru. Se crede că, dacă se aplică seara, antiperspirantele au timp să intre bine în pori în timpul somnului şi astfel efectul durează mai multe ore după trezire.

Pastilele contra cancerului se iau înainte de culcare pentru că lucrează mai bine în somn. Recomandările provin de la experţii de la Universitatea din Birmingham. Aceştia mai spun că substanţele chimice din sistemul imunitar sunt în concentraţie mai mare dimineaţa, de aceea vaccinurile trebuie făcute între orele 9.00 şi 11.00 (a.m.).

Cremele pentru acnee trebuie aplicate exact înainte de culcare, ca să nu fie afectate de vreme sau de poluare. La fel şi cremele emoliente, pentru eczeme şi psoriazis, fiindcă mâncărimile sunt mai puternice seara târziu.

Medicamentele împotriva arsurilor din stomac se iau de obicei cu 30 de minute înainte de micul dejun, fiindcă mâncarea poate produce aciditate. Însă ultimele studii arată că acestea sunt mai eficiente când se iau seara, pentru a asigura nivele scăzute ale acidului din stomac pe parcursul nopţii. Se evită astfel ca acidul să se întoarcă în esofag, producând arsuri şi mai mari.

Remediile contra colesterolului, luate seara

 

Remediile împotriva colesterolului rău trebuie luate seara. Şi asta deoarece ficatul produce cel mai mult colesterol noaptea. Dimineaţa este potrivită şi pentru administrarea diureticelor, care reduc tensiunea în artere, încurajând eliberarea apei. Pacienţii evită astfel să se trezească pe parcursul nopţii pentru urinare.

Medicamentele pentru inimă trebuie administrate în funcţie de ceasul biologic al fiecăruia. Însă cei cu hipertensiune sunt sfătuite să-şi ia medicaţia dimineaţa. Asta pentru că tensiunea creşte în mod normal când corpul eliberează brusc hormonul cortizol la trezire. Există însă pacienţi care trebuie să ia medicamentele împotriva tensiunii seara pentru a evita accidentele vasculare. Medicul stabileşte care sunt aceştia.

 

 

 

Ce cauze declanseaza bolile psihice
Bolile psihice ar putea fi cauzate de un anumit tip de infecţii, susţin savanţii americani.

În cadrul unui nou proiect de cercetare, specialiştii Şcolii de Medicină din cadrul Universităţii ,,Johns Hopkins” din Baltimore, SUA, au descoperit că unele boli, cum este, de exemplu, schizofrenia, ar putea fi legate de probleme ale sistemului imunitar.

În acest sens, echipa de investigaţie a decis să analizeze care este rolul infecţiilor cu fungi în cadrul acestui proces.

Infecţiile cu fungi sunt destul de des întâlnite în ultima perioadă, însă specialiştii spun că nu trebuie să ne temem, deoarece ele sunt uşor tratabile . Într-un nou studiu, oamenii de ştiinţă au descoperit o legătură între ciuperca Candida, schizofrenia la bărbaţi şi tulburările de memorie, în cazul femeilor bolnave mintal. Cercetătorii susţin că acest tip de infecţie ar putea avea un impact mult mai îndelungat în timp asupra organismului decât se credea anterior .

Fungii precum Candida cresc în mod natural în intestinele umane, unde provoacă efecte benefice. Cu toate acestea, dacă trăiesc mult prea mult în medii calde şi umede, ciupercile se supradezvoltă, provocând senzaţii precum cea de mâncărime sau arsură sau pot declanşa infecţii cu transmitere sexuală .

Aceste infecţii pot fi prevenite prin reducerea consumului de zahăr, evitarea consumului inutil de antibiotice şi menţinerea unei igiene corespunzătoare. Aceste indicaţii nu sunt întotdeauna respectate, motiv pentru care problema ciupercilor rămâne, însă, una destul de des întâlnită. De exemplu, aproximativ 75% dintre femeile adulte din SUA au avut cel puţin o dată în viaţă o infecţie vaginală provocată de fungii Candida.

,,Deşi nu putem demonstra o legătură directă între infecţia cu Candida şi procesele fiziologice ale creierului, datele noastre arată că un factor asociat cu această problemă, poate chiar organismul în sine, joacă un rol important în afectarea memoriei la femeile care suferă de s

Secretele care te ajuta sa iti mentii coloana sanatoasa

Majoritatea oamenilor au coloana vertebrala atat de deformata incat rezolvarea dereglarilor necesita mult timp, multa rabdare si multe resurse financiare.. Durerea nu trece atat de repede precum ne-am dori si, impreuna cu limitarea miscarilor, ni se pare de nesuportat.

Cu toate aceastea, totul poate fi corectat, in ciuda faptului ca oamenii bolnavi considera operatia si antiinflamatoarele ca fiind panacee universale.

In cazul coloanei, discul vatamat poate fi indepartat prin operatie. Dar acest lucru poate duce la necesitatea unei alte interventii, cu rezultate incerte si costuri suplimentare. Operatia si metodele alopate ar trebui sa fie luate in considerare numai atunci cand preventia este ineficienta.

De fiecare data gasim mai mult timp pentru terapie, dar nu ar fi mai bine daca am petrece acest timp pentru preventie? Si nici nu ar fi costisitor.

In cazul coloanei vertebrale, preventia este cea mai buna strategie.

Iata ce putem face:

  • Trebuie sa controlam felul in care mergem, stam in picioare sau pe scaun: spatele drept, abdomenul tras, capul usor ridicat.
  • Nu stam niciodata picior peste picior, pentru ca doua mari artere se afla chiar sub genunchi, iar presiunea asupra lor influenteaza circulatia sanguina, ceea ce cu timpul provoaca dureri de spate, de coloana si varice.
  • Cand ridicam ceva nu tinem genunchii drepti. Indoirea acestora reduce presiunea asupra coloanei.
  • Muschii abdomenului puternici reduc presiunea asupra coloanei cu 20%.
  • Atunci cand caram cumparaturile sau obiecte grele este bine sa distribuim greutatea in mod egal pe ambele parti.
  • Greutatea trebuie sa fie mentinuta in limite normale.
  • In cazul doamnelor si domnisoarelor, se va evita purtarea tocurilor inalte.

Doua exercitii care nu solicita mult timp sau efort si aduc rezultate excelente:

Setul de exercitii numarul unu:

Acest set de exercitii solicita foarte putin inima, astfel incat poate fi efectuat si de copii si de oamenii in varsta sau bolnavi.

  • Cand va treziti, intindeti-va de cateva ori.
  • Stand culcati pe spate, impingeti cu putere perna cu ceafa, timp de cinci secunde, apoi pauza cinci secunde. Repetati de sase-opt ori.
  • Puneti-va perna pe piept si imbratisati-o puternic timp de cinci secunde, pauza cinci secunde. Repetati de sase-opt ori.
  • Puneti-va perna intre genunchi si strangeti-o tare timp de cinci secunde, pauza cinci secunde. Repetati de sase-opt ori.
  • Ridicati genunchii in unghi de 45 de grade, mentineti cinci secunde, apoi pauza cinci secunde. Repetati de sase-opt ori.

Setul de exercitii numarul doi:

Acest set de exercitiii corecteaza actiunea muschilor, nervilor, organelor interne si vaselor sanguine, regleaza functionarea sistemului nervos si digestiv, influenteaza pozitiv capacitatea mentala. De aceea este recomandat celor care au un mod de viata activ, cu atat mai mult cu cat se poate face si la locul de munca.

  • Stati pe un scaun, cu spatele drept, lipit de spatar.
  • Cu picioarele usor inainte si mainile pe genunchi, ridicati si odihniti bratele de zece ori.
  • In aceeasi pozitie, intoarceti capul alernativ stanga-dreapta, de cate zece ori in fiecare sens.
  • Miscati capul inainte si inapoi, de zece ori pentru fiecare sens.
  • Cu bratele intinse in plan orizoltal, intoarceti capul alternativ, de zece ori in fiecare sens.
  • Ridicati bratele in unghi de nouazeci de grade, impingeti-le in spate si, in acelasi timp, deplasati barbia inainte si in sus. Repetati de zece ori.

Ce se intampla cu corpul tau daca il acoperi cu cenusa

Cu toate că nu multă lume vorbește despre asta, cenușa vegetală tratează foarte multe boli, cum ar fi afecțiunile digestive, bolile cardiace sau chiar afecțiuni neuropsihice. Apa cu cenușă este cea mai bună, spun specialiștii din domeniu, pentru a curăța organismul de toate toxinele. Pe lângă asta, cenușa poate fi și cea mai bună pastă de dinți. Așa că poți aplica acest tratament cu încredere, mai ales că bunicile și străbunicile noastre îl foloseau cu succes în trecut tot pentru a trata diferite boli.

Beneficiile cenușei vegetale asupra organismului sunt multiple, fiind adjuvant în tratarea unor boli precum : diaree cronică, balonări, paraziți intestinali, bradicardie, palpitații, insuficiență cardiacă, hipertensiune arterială, alcoolism, hipoglicemie, paralizii, astm bronșic. O parte dintre cele mai importante, le puteți găsi în materialul de mai jos.

Cenușa vindecă psoriazisul

Aplicată extern, cenușa vindecă psoriazisul, micozele și scabia. Tratamentul recomandat sunt spălăturile cu suspensie din această cenușă. Se pune o linguriță de cenușă în 50 ml de apă și se ia de trei ori pe zi, cu 30 de minute înaintea meselor principale. uO alternatică ar fi compresele cu cenușă de viță de vie, care se pun pe locurile afectate, vindecând înțepături de insecte și mușcături de șarpe. Dacă aveți amigdalele umflate, se leagă la gât cenușă caldă învelită într-un batic sau într-o eșarfă, peste care se pune un fular de lână. Pentru arsuri, se poate folosi cenușa de salvie și mesteacăn.

Pastă de dinți din…cenușă

Sună ciudat, dar este una dintre cele mai eficiente paste de dinți și ape de gură. Acum câteva sute de ani, ea era folosită ca indregient miraculos pentru păstrarea dinților până la vâsrte înaintate. Pune puțină cenușă pe periuța de dinți și freacă riguros, dacă vrei să nu mai ai probleme cu dinții. Cenușa amestecată cu apă poate fi o apă de gură excelentă, tratând afecțiunile gingivale sau sângerările.

Remediu pentru durerile de cap

Dacă ai dureri de cap, de gât sau cârcei, cenușa te poate salva și îți poate lua durerea cu mâna. Pentru dureri de cap, ia un lighean în care pui apă călduțăă și scufundă picioarele în apă. adaugă sare și cenușă de lemn. Aceste băi atrag sângele spre picioare, slăbind tensiunea la cap. Efectul lor este calmant și în cazul durerilor de gât și a cârceilor.

Ai hipertensiune? Bea cenușă!

Cenușa este folosită ca remediu eficient și în ceea ce privește hipertensiunea. Într-un litru de apă clocotită se pun patru linguri de cenușă de stejar și se lasă o zi și o noapte. Se strecoară printr-o bucată de tifon și se bea timp de două spătămâni, câte trei linguri, de 3 ori pe zi, cu 30 de minute înaintea meselor principale. Cura se poate repeta după o pauză de 5 zile.

Hepatita poate fi și ea tratată tot cu cenușă. Se ard sâmburi de măsline, de struguri și de cânepă laolaltă. Se toacă rădăcini de rostopască și stevie, la care se adaugă crengi de viță de vie de un an, care se ard la foc înnăbușit. Pulberile se amestecă egal și se ia câte o lingură de amestec, între mese, odată la trei zile. Se poate amesteca cu miere.

Apa filtrată cu cenușă, cea mai bună pentru organism

Cenușa purifică, de aceea în lacurile vulcanice, apa este cea mai pură, pentru că este distilată de cenușă, un agent natural de sterilizare. Acest tip de apă poate fi obținut lejer și acasă, cu condiția să decantăm foarte bine apa și să separăm apa de băut de cenușă. Poate fi folosit tifon pentru a realiza acest lucru. Ea detoxifică corpul de toate toxinele și impuritățile, aducând un aport de vitamine și minerale care îi este necesar organismului pentru a rămâne sănătos.

Cum se foloseste apa ca sa tina la distanta batranetea si cancerul

Peste 70% din organismul uman reprezintă apă, de aceea starea noastră de sănătate depinde foarte mult de calitatea şi de cantitatea apei pe care o bem. Japonezii beau apă ionizată, europenii, apă plată, iar cei mai informaţi dintre locuitorii planetei consumă Apa PI. Faimosul inventator român Henry Coandă spunea: „Oamenii sunt diferiţi pentru că apa este diferită”. Mai ales că apa este lichidul ce transportă elementele vitale în organismul nostru, trece prin peretele celulelor, transportând nutrienţi şi eliminând toxinele şi reziduurile proceselor de ardere. Datorită necesităţii apei pentru organism, cercetătorii au încercat să obţină o apă cât mai compatibilă cu organismul uman, descoperind astfel apa vie.

Bioenergizată şi extrem de sănătoasă

În anul 1964, cercetătorul japonez doctor Akihiro Yamshita obţinea pentru prima dată apa vie. Compoziţia şi structura sa moleculară sunt aceleaşi cu ale apei conţinute de celulele organismelor vii. Apa vie este încărcată cu energie PI, care în greceşte înseamnă viaţă, fără de care organismul nostru ar fi mult prea obosit pentru a funcţiona corect. Energia PI a fost descoperită prin calcul matematic tot de un nipon, Kukava, şi are proprietatea de a îmbunătăţi procesele metabolice ale organismelor vii.

Apa PI se obţine cu ajutorul tehnologiei Bio System Control şi Life Energy. Acestea reprezintă un brevet japonez alcătuit dintr-un sistem de şase straturi succesive: filtru de cărbune activ, filtru de coral, filtru de ims ceramic, lampă de ultraviolete, filtru PI ceramic şi filtru de apă multistadic pe suport ceramic. Ultimul filtru – premiat la cele mai prestigioase saloane internaţionale de inventică – poate reţine 99% din suspensiile organice şi anorganice din apă, bacterii mai mari de 0,5 microni, clorul din apă, fenolii şi pesticidele, paraziţii şi virusurile. Acest proces de trecere a apei prin cele şase filtre face ca apa să nu se altereze, să nu conţină bacterii sau metale grele şi să fie cea mai pură cunoscută de om vreodată.

Detoxifică şi întăreşte organismul

Oamenii de ştiinţă susţin că un organism hidratat cu apa PI va avea un sistem imunitar mult mai puternic, rezistent în faţa virusurilor, detoxificat, fără retenţii de lichid, rezistent la stres, dar şi la efort fizic prelungit. Mai mult, consumul regulat de apă PI poate duce, în timp, la stoparea formării calculilor renali şi chiar la eliminarea celor deja existenţi. Lichidul sporeşte biofuncţiile, micşorează nocivitatea asupra organismului prin anihilarea ionilor metalici şi măreşte adaptabilitatea organismului la temperatură şi lumină.

Ajută la absorbţia substanţelor nutritive

Studiile au demonstrat că apa PI este clinic liberă de mineralele din apa potabilă. Acest fapt o face un excelent solvent pentru substanţele nutritive şi pentru transferul energiei PI în orice corp viu. Spre deosebire de cea de la robinet, nu conţine substanţe dedurizante, neutralizante, antiseptice şi dezinfectante, microorganisme sau metale grele.

Are proprietăţi anticancerigene

În cartea „Apa, miracolul vieţii”, autorul Mihăiţă Toma scrie că această apă prezintă proprietăţi antioxidante, elimină radicalii liberi, ceea ce o face un aliat de nădejde în lupta cu cancerul, furnizează bioenergie, transportă mai mult oxigen prin organism, creează grupări mici de molecule, ceea ce îmbunătăţeşte funcţionarea celulelor, creşte capacitatea celulelor de a se adapta la stres şi neutralizează pH-ul apei, aducându-l aproape de cel natural al organismului.

Adevărat miracol

Principalul domeniu de utilizare a apei PI este cel al sănătăţii. Deşi nu este un medicament, această apă are efecte benefice în tratarea hepatitei, diabetului, dependenţelor de alcool, cafea şi tutun, ajută la vindecarea bronşitelor, a astmului bronşic, sinuzitelor, cefaleelor şi la ameliorarea semnelor micozelor. Pentru ca organismul nostru să-şi menţină sănătatea, consumul de legume, fructe sau carne ţinute în prealabil în apă PI este mai mult decât recomandat, acestea păstrându-se proaspete mai mult timp.

Se găseşte şi în natură, dar şi îmbuteliată

Cercetători care studiau apa şi efectul ei asupra organismului uman au descoperit, într-o regiune izolată din Asia, o vale unde plantele erau mai dezvoltate, mai înflorite, mai sănătoase, mai frumoase decât în restul teritoriului. Studiind mediul au descoperit că doar apa era responsabilă de acea explozie de sănătate, proprietăţile ei fiind diferite de cele ale apelor din zonele apropiate. Şi la noi sunt firme care comercializează apa PI, doar că nu e obţinută pe cale naturală ca în Asia, ci filtrată conform tehnologiei descrise mai sus.

  • Având efect energizant, nu se recomandă consumul de apă PI seara, înainte de culcare

Tratament pentru multe afecţiuni

Tratamentul cu apă a fost considerat un succes de o companie medicală din Japonia! Cercetătorii japonezi spun că terapia cu apă este tratamentul sigur pentru afecţiuni precum durerile de cap, de corp, artrită, palpitaţii, epilepsie, astm bronşic, tuberculoză, meningită, boli hepatice, circulatorii, vomă, gastrită, hemoroizi, diabet, constipaţie, afecţiuni oculare, cancer genital, dereglări menstruale şi anumite boli ORL. Şi nu doar japonezii spun asta! În Biblie ne este arătat cum Mântuitorul Iisus Hristos făcea minuni cu ajutorul apei, egiptenii practicau terapia apei, grecii vindecau o mulţime de boli cu ajutorul ei, iar curele lui Hipocrate aveau la bază tot apa. Cura cu apă este considerată benefică şi fără efecte adverse. Iată în ce constă: dimineaţa, pe stomacul gol, se beau 1,5 litri apă filtrată, la temperatura camerei, nu din frigider. Aceasta trebuie consumată în prima jumătate de oră de la trezire, în fiecare zi fără întrerupere, în special în primele 21 de zile, şi se continuă cât mai mult posibil. Se începe cu 1,5 litri şi se creşte treptat cantitatea până la 3,5 litri, iar în cazul vârstnicilor şi hipertensivilor, până la 2,5 litri. Apa se agită de 120 de ori, pentru a se energiza, se adoptă o dietă lacto-vegetariană, fără sare şi mese târzii. Prima masă se va lua la trei ore după consumarea întregii cantităţi de apă. Reacţiile adverse pot fi cele uzuale pentru curele de dezintoxicare şi dispar în timp ce tratamentul îşi face efectul.

Greseli pe care le faci atunci cand folosesti preparate fitoterapeutice

Interesul fata de fitoterapie ia amploare tot mai mult. Dovada vie este faptul ca daca pana acum 10-15 ani in orasele provinciale existau un magazin de tip Plafar si unul de tip Apicola, acum in fiecare piata, cartier gasesti cei putin un magazin de produse naturiste.

 

Insa folosirea rationala a preparatelor fitoterapeutice este o conditie esentiala pentru a te insanatosi. Utilizarea lor neadecvata poate avea urmari grave asupra sanatatii noastre. Mai mult nu inseamna neaparat mai bine. Daca iei o data 2 capsule dintr-un preparat si te simti bine, iar apoi triplezi doza, asta nu va duce neaparat la o insanatosire de trei ori mai rapida. Iata cele mai frecvente greseli in folosirea ceaiurilor, maceratelor, tincturilor si a alifiilor obtinute din plante medicinale:

 

– Utilizarea lor pe perioade de timp foarte mari sau nelimitate;

– Folosirea in doze prea mici sau mult prea mari (supradozaj);

– Cumpararea produselor din surse nesigure;

– Tratamentul exclusiv naturist, refuzul medicatiei si al recomandarilor facute de medicul specialist;

– Folosirea neglijenta, fara a tine cont de indicatii sau de potentialul toxic al anumitor plante;

– Folosirea tratamentului naturist in paralel cu cel traditional, fara a tine cont de eventualele interactiuni intre medicamente si anumite principii active ale plantelor.

 

Reguli de baza pentru folosirea in siguranta a plantelor medicinale

  1. Verificati intotdeauna sursa de provenienta a produselor, precum si termenul de valabilitate, ambalajele, modul si locul de depozitare in magazin.

 

  1. Folositi produse preambalate, standardizate; evitati ceaiurile vandute prin piete, in conditii de depozitare improprii si neigienice. Plus ca nu stiti daca plantele sunt culese de pe marginea drumului sau de langa groapa de gunoi.

 

  1. Plantele medicinale si remediile naturiste nu trebuie considerate un panaceu.

 

  1. Ceaiurile, infuziile, decocturile trebuie folosite intotdeauna proaspete.

 

  1. Remediile naturiste nu trebuie folosite ca unic tratament in cazul unor boli severe. Preparatele fitoterapeutice sunt indicate a fi folosite in tratarea bolilor usoare si mai ales in prevenirea lor. In bolile grave se pot folosi ca tratament adjuvant, in paralel cu cel medicamentos, dar numai cu acordul medicului specialist.

 

  1. Respectati intotdeauna indicatiile de pe eticheta, iar daca nu sunteti siguri, consultati-va cu medicul sau farmacistul.

 

  1. Fiti constienti de potentialul toxic al anumitor plante medicinale.

 

  1. In mod normal, cand ceaiurile se folosesc pe perioade de timp putin mai mari, este recomandat a se bea 1-2 cani pe zi. Efectele folosirii ceaiurilor in cantitati mai mari si timp indelungat nu sunt inca suficient cunoscute si pot agrava starea unor boli.

 

  1. Utilizarea exclusiva a preparatelor fitoterapeutice in tratarea unor boli si amanarea tratamentului medicamentos de specialitate poate agrava starea bolii si chiar amana insanatosirea.

 

  1. In cazul femeilor insarcinate si a copiiilor mici se cere o atentie sporita in folosirea preparatelor fitoterapeutice. Multe dintre ele nu au fost testate suficient pentru a putea fi folosite in aceste situatii. Este recomandat sfatul medicului inainte de utilizarea lor

Multi dintre cei care au probleme cu urinatul frecvent sau pe timpul noptii fac aceasta greseala

Multe persoane care acuza simptome urinare precum urinat in timpul noptii, urinat frecvent, jena la urinare aleg sa rezolve problema cu medicamente antiinflamatoare, inainte de a consulta un specialist. Mare greseala, spun medicii, care sustin ca automedicatia calmeaza initial neplacerile, insa, in cazul unui cancer, spre exemplu, nu face decat sa amane diagnosticul precoce.

 

Astfel de simptome impun neaparat o vizita la un urolog. “Cei mai nefericiti barbati sunt cei care se duc la operatie si nu spun medicului ca vor sa scape de urinatul in timpul noptii. Medicul il opereaza pentru ca e jetul urinar slab, prostata mare, dar pacientul in cap zice: o sa scap si de urinare din timpul noptii. De acest lucru nu va scapa pentru ca nu este de la prostata”, declara dr. Andrei Manu Marin, medic primar urolog.

 

Ce ascunde urinatul frecvent in timpul noptii

 

Urinatul in timpul noptii poate indica o problema de circulatie. Implicit, este nevoie de atentia unui cardiolog. De asemenea, acest simptom poate indica si un adenom de prostata – o tumora benigna – dar poate fi vorba si de un cancer. De aceea e nevoie de un consult la urolog si nu de antiinflamatoare, care pot reduce, oarecum, simptomele.

 

“Tratamentul pe care pacientul il primeste poate sa intarzie descoperirea bolii pentru ca pacientul se simte mai bine cu un tramtent antiinflamator, considera ca nu mai trebuie sa vina la medic si atunci pur si simplu intarzie diagnosticul”, sustine conf. dr. Valentin Ambert, medic primar urolog.

 

Alte simptome din acest tablou includ presiunea scazuta a jetului urinar, ori durata prelungita a urinatului.

“Exista posibilitatea sa aiba senzatia ca vezica ii ramine plina dupa ce a urinat. Este corect acest lucru pentru ca ii ramane urina in vezica”, completeaza conf. dr. Ambert.

 

Ce trebuie facut daca aflati ca suferiti de adenom de prostata

 

In cazul in care mergeti la urolog si primiti diagnosticul de adenom de prostata, trebuie sa faceti control din sase in sase luni.

“Marea majoritate a pacientilor cu adenom de prostata au si hipertertensiune si se recomanda tratamentul cu medicamente care scad tensiunea. Unul din medicamentele care se recomanda in adenomul de postata scade si el tensiuenea si e posibil ca pacientul sa cada din picioare”, precizeaza conf. dr. Ambert.

 

De la 40 de ani, este bine sa faceti macar un consult urologic anual, chiar in lipsa simptomelor.

Cate E-uri contin crenvustii din magazine

Asociația Pro Consumatori a analizat 43 de tipuri de crenvurști comercializate de supermarketuri și hipermarketuri. Concluzia: 42% din crenvurștii analizați sunt colorați cu carmin și conțin mulți alți aditivi. Iată care sunt crenvurștii cu cei mai puțini aditivi și cei care conțin cea mai multă carne!

 

O echipă de experți ai Asociației Pro Consumatori, coordonată de conf. univ. Costel Stanciu, a luat la puricat crenvurștii de pe piață.

 

În urma verificărilor, specialiștii au constatat că la 7% din produsele analizate nu apare menţionată în lista ingredientelor cantitatea de carne din reţeta folosită la fabricarea crenvurştilor.

 

La 26% dintre produsele analizate s-a folosit carne separată mecanic (carne de pasăre separată mecanic, carne de pui şi curcan separată mecanic, carne de pui separată mecanic şi carne de curcan separată mecanic). În jargonul specialiştilor are chiar denumirea de „mâzgă“ sau „noroi“. Acest proces presupune măcinarea carcasei şi pasarea pastei (care cuprinde măcinătura de os, măduva osoasă şi celelalte ţesuturi comestibile) sub presiune.

 

Experții au întocmit și un top al crenvurștilor în funcție de conținutul de carne. Iată-l!

 

Top 10 mărci de  crenvurşti după conţinutul de carne:

 

  1.      Pikok/Polonia cu 93% carne din pulpă de porc şi fără aditivi;
  2.      Golfera/Italia cu 88% carne de pui şi 2 aditivi;
  3.      AIA/Italia cu  88% carne de curcan şi pui, dar cu 5 aditivi;
  4.      Dulano/Germania cu 87% carne de porc şi 2 aditivi;
  5.      Aldis/România cu 87% carne (60% piept de pui şi 27% carne lucru pui) cu 3 aditivi;
  6.      Martinel/Reinert/România cu 85% carne de porc şi 3 aditivi;
  7.      Pikok/Polonia cu 85% carne (72% piept de pui si 13% carne din pulpă de pui) şi 9 aditivi;
  8.      Perfect Poultry/Slovenia cu 82% carne de pui şi 5 aditivi;
  9.      Agil/România cu 80% piept de pui şi fără aditivi;
  10.  Zimbo/Ungaria cu 80% carne (60% carne de porc si 20% carne de vită) şi 5 aditivi.

 

Specialiștii au verificat și numărul de aditivi alimentari care se regăsesc în crenvurștii analizați.

 

Top 10 mărci de  crenvurşti după numărul de aditivi alimentari:

 

  1.      Campofrio cu 11 aditivi;
  2.      Caroli/Familia cu 10 aditivi;
  3.      Pikok, Caroli, AIA,  cu 9 aditivi;
  4.      Casa Gruia, Banat Bun cu 8 aditivi;
  5.      Carrefour, Fox, Meda, Auchan cu 7 aditivi;
  6.      Baroni, Casa Gustului, Cris-Tim, Elit, Cora cu 6 aditivi;
  7.      AIA, C+C, Zimbo, Agil, Auchan, Perfect Poultry, Baroni, Cris-Tim cu 5 aditivi;
  8.      Mega Image, Angst, Ifantis, Pick, Unicarm,Prodprosper cu 4 aditivi;
  9.     Transavia, Angst, Reinert, Aldis cu 3 aditivi;
  10.  Dulano, Golfera, Angst cu 2 aditivi.

 

Top 3 mărci de  crenvurşti  FĂRĂ aditivi alimentari:

 

  1. Pikok cu 93% carne din pulpă de porc;
  2. Agil cu 80% piept de pui;

3. Forzoso cu 59% carne pui şi 29% piele pui.

Produse pe care nu este recomandat sa le pastrezi in casa

Vrei să adopți un stil de viață mai sănătos, să faci mai multă mișcare și să alegi cu grijă alimentele pe care le consumi. Dar trebuie să te gândești și la obiectele banale din casă care ar putea să îți pună în pericol sănătatea. Iată ce lucruri trebuie să înlocuiești sau să arunci la gunoi, când faci curățenie.

Filtrele de la aerul condiționat

Mulți oameni suferă de alergii și astm, fără să știe că filtrele vechi de aer le agravează boala. Ar fi bine să cureți sau să înlocuiești filtrele de la aparatele de aer condiționat la fiecare început de vară, înainte să începi să îl folosești mai des.

 

Cosmeticele expirate

Verifică periodic data expirării de pe ambalajele produselor cosmetice. Rimelul trebuie înlocuit cel mai des, urmat de ruj, cremele de față și de corp, precum și fardurile de ochi. Toate acestea adună microbi și bacterii care pot favoriza boli de piele și ciuperci greu de tratat.

Pernele vechi

Poate că mai ai prin casă perne primite de la bunica sau de la mama, de acum 10 – 20 de ani, dar nu este deloc sănătos să le mai păstrezi. Penele și puful din pernele vechi sunt îmbâcsite cu praf, bacterii și alergeni. Chiar dacă speli foarte des fețele de pernă, conținutul rămâne un pericol pentru sănătatea ta. Mai bine le arunci și le schimbi cu perne moderne, care pot fi spălate la mașină.

Bureții din baie și din bucătărie

Fiind mereu umezi, chiar dacă mustesc de detergenți, bureții constituie terenul propice pentru dezvoltarea bacteriilor. La primele semne de uzură, trebuie schimbați și, periodic, trebuie să îi dezinfectezi în cuptorul cu microunde.

Caserolele din plastic

Fie că le folosești pentru a depozita diverse alimente în cămară și în frigider sau doar pentru a-ți lua mâncarea la serviciu, caserolele din plastic trebuie înlocuite cel puțin de 2 ori pe an. Ori de câte ori le speli, detergentul de vase intră în fisurile minuscule care apar în plastic și apoi ajunge în mâncarea ta. Dar pericolul cel mai mare este că sunt fabricate din materiale care emană substanțe cancerigene când sunt încălzite în cuptorul cu microunde.

Periuțele de dinți

Chiar dacă ți-ai făcut un obicei din a igieniza periuța de dinți săptămânal, în apă de gură sau alcool sanitar, este bine să o schimbi lunar. Periuțele de dinți adună o mulțime de bacterii și virusuri care prosperă în spațiul umed.

Încălțămintea veche, și a ta, și a lui

Hainele sunt ușor de dezinfectat prin spălare și călcare la temperaturi ridicate, dar încălțămintea veche nu mai poate fi igienizată. Transpirația, umezeala și praful creează un mediu propice pentru bolile de piele în interiorul pantofilor și al cizmelor. Curăță-le cât poți de bine și lasă-le să se aerisească după fiecare purtare, dar nu le folosi ani de-a rândul. În plus, pantofii care se deformează îți afectează mersul și pot provoca dureri musculare la fiecare purtare.

Informatii importante pentru sanatate pe care ti le prezinta unghiile

Cresc greu, sunt moi si se exfoliaza? Sunt casante, au striatii pe latime sau pe lungime? Sunt rosiatice, vinetii sau ingalbenite? Ingrosate, despicate sau cu lunula lipsa? Toate modificarile care apar la nivelul unghiilor sunt semne ca ceva in organismul tau nu functioneaza bine. Daca suntem atente putem preintampina probleme grave de sanatate. Iata cateva semnale pe care ti le dau unghiile si semnificatiile lor:

 

Modificari de culoare

 

– culoare vanata – circulatie deficitara, pot anunta chiar apoplexia, daca surescitarea nervoasa este intensa!

– unghiile albe, asociate cu tenul palid – fie anemie, fie o proasta functionare a ficatului

– culoarea rosiatica – colesterol crescut

– jumatate albe, jumatate roz – posibile afectiuni renale

– unghiile galbui – afectiuni pulmonare

– unghiile cu varf galbui si usor inrosite la baza – diabet.

 

Modificari la nivelul lunulei

 

– lunula absenta: anemie sau malnutritie

– lunula piramidala: manichiura excesiva sau traume

– lunula albastru pal: sugereaza diabetul zaharat- tulburari in functionarea ficatului

– lunula cu modificari de culoare rosie: boli cardiovasculare, tumori hepatice maligne

 

Alte modificari la nivelul unghiilor

 

– unghii uscate, terne: lipsa de vitamina A si de calciu

– cuticule crapate: lipsa proteinelor, acidului folic si a vitaminei C

– dungi albe: lipsa de proteine

– unghii uscate, curbate la varf: lipsa de vitamina B12

– pete albe pe unghie: deficienta de zinc

– crapaturi, taieturi pe unghii: deshidratare

– pielea inrosita in jurul cuticulelor: lipsa de acizi grasi esentiali

– unghii deformate, zimtate: lipsa de fier

– unghii fragile: lipsa biotinei.

Agro-terapia trandafirie -prost administrata,ingroapa Romania: Importam tot mai multe alimente. Deficitul schimburilor comerciale a crescut cu peste 60% fata de anul trecut

Romania a importat produse agroalimentare de aproape 3,5 miliarde de euro in primul semestru din acest an, in crestere cu 17% fata de perioada similara din 2016, in timp ce exporturile au adus in tara cu 4,5% mai mult in perioada analizata, respectiv 2,432 miliarde de euro, potrivit datelor Ministerul Agriculturii si Dezvoltarii Rurale (MADR), transmise la solicitarea AGERPRES.

“In primul semestru din 2020, deficitul balantei comerciale cu produse agroalimentare s-a adancit la 1,064 miliarde de euro, fiind cu 60,4% mai mare fata de nivelul inregistrat in acelasi interval din 2019. Exporturile au insumat 2,432 miliarde de euro (+4,5%), in timp ce importurile au urcat la 3,496 miliarde de euro (+17%) “, releva analiza comparativa a schimburilor comerciale cu produse agroalimentare in semestrul I 2019 fata de aceeasi perioada a anului 2019.In schimb, datele Institutului National de Statistica arata deficit mai mare in comertul agroalimentar al Romaniei pe primele sase luni ale anului, de circa 1,107 miliarde de euro.Potrivit statisticii MADR, graul ramane in continuare principalul produs exportat in primul semestru al anului, de unde au fost incasate 389 de milioane de euro pentru o cantitate de 2,194 milioane de tone. Cu toate acestea, cantitatea livrata a fost mai mica cu 9,9% comparativ cu semestrul I 2019, iar incasarile au coborat cu 32,7 milioane de euro, in conditiile in care importurile de grau au crescut cu 60,2% in termeni cantitativi in perioada mentionata, iar valoric au fost mai mari cu 43,5 milioane de euro (106,8 milioane de euro pentru 636.800 tone).”Venituri in crestere fata de aceeasi perioada din 2016 s-au obtinut la exportul de seminte de floarea-soarelui (+77,4 milioane de euro), animale vii din specia bovine (+24,8 milioane de euro), ulei de floarea-soarelui (+22,6 milioane de euro), porumb (+14,1 milioane de euro), boabe de soia (+11,3 milioane de euro), carne de porc (+10,4 milioane de euro), animale vii din specia ovine sau caprine (+9,9 milioane de euro), preparate alimentare (+9,7 milioane de euro), ciocolata (+8,4 milioane de euro) si produse de brutarie, patiserie si biscuiti (+8,0 milioane de euro) “, se arata in statistica MADR.

De asemenea, in perioada de referinta, exportul valoric de lapte si smantana a crescut cu 32,3%, iar branzeturile au adus venituri majorate cu 23,9% (14,6 milioane euro si, respectiv, 23,5 milioane de euro).

Pe de alta parte, in primul semestru al anului s-au diminuat exporturile de tigari (-56,8 milioane de euro), grau (-32,7 milioane de euro), orz (-25,7 milioane de euro), seminte de rapita (-14,3 milioane de euro), carne de pasare (-5,2 milioane de euro) si cele de zahar (-4,6 milioane de euro).

Carnea de porc a detinut cea mai mare pondere in total importuri   agroalimentare, sumele cheltuite in primele sase luni din anul curent fiind de 193,4 milioane de euro, pentru o cantitate de 95.300 tone.

Comparativ cu semestrul I 2019, cele mai importante cresteri ale importurilor au fost consemnate la carne de porc (+63,9 milioane de euro), porumb (+54,2 milioane de euro), grau (+43,5 milioane de euro), boabe de soia (+25,3 milioane de euro), branzeturi (+20,7 milioane de euro), preparate alimentare (+16,4 milioane de euro), seminte de floarea-soarelui (+14,8 milioane de euro), produse de brutarie, patiserie si biscuiti (+13,6 milioane de euro), banane (+12,3 milioane de euro), lapte si smantana (+10,9 milioane de euro), tutun brut (+8,2 milioane de euro), ciocolata (+6,1 milioane de euro) si carne de pasare (+2,4 milioane de euro), releva datele Ministerului Agriculturii.

De asemenea, in perioada analizata a scazut importul de zahar cu 63.700 tone (-4,1 milioane de euro).

La tomate, cantitatea importata s-a mentinut la acelasi nivel ca in primul semestru din 2019, insa pe fondul majorarii preturilor, s-a inregistrat o crestere valorica de 22,7% (+11,3 milioane de euro si un total de 61,2 milioane de euro).

UE a fost principalul partener in comertul agroalimentar al Romaniei: livrarile catre aceasta destinatie au avut o pondere valorica de 59,6% din total  exporturi, iar achizitiile de produse agroalimentare din statele membre au detinut o pondere de 81,3% din total importuri.

Statistica MADR subliniaza ca in perioada analizata a continuat tendinta de scadere a excedentului comercial realizat cu tarile terte, dar si cea de crestere a deficitului rezultat din schimburile cu UE.

Romania a inregistrat, anul trecut, un deficit de 557,4 milioane de euro in comertul cu produse agroalimentare, de peste sase ori mai mare decat cel din 2018 cand a totalizat 89,2 milioane de euro, importurile atingand insa un maxim istoric, de 6,51 de miliarde de euro.

Noi admiram pasarile si alte vietati, dar ele sunt blindate cu arme de spionaj si de distrugere in masa

111Iluminatii pregatesc noi tipuri de drone, care vor avea forma de tantari, gandaci si pasari, astea pentru spionaj. Potrivit publicatiei Huffington Post, politia Los Angeles, are in plan achizitionarea acestor tipuri noi de drone, totul, evident, pentru combaterea „terorismului”. O astfel de drona este capabila sa spioneze un intreg oras, de-odata, dupa cum se prezinta ele de catre producatori.

 

Politia din California va utiliza drone „Qube”, care sint capabile de a zbura 40 de minute, iar altitudinea maxima pe care o pot atinge este de 120 m, putand sa urmareasca o zona de 4.000 m, din 12 unghiuri diferite. O alta drona, care are numai 6 cm lungime, poate ajunge la altitudinea de 20.000 m. Michael Downin, seful adjunct al LAPD (Los Angeles Police Departament) sustine ca acestea sint necesare si au rolul de a combate „terorismul”, dar si pentru a supraveghea evenimente mari, dand aici ca exemplu: protestele impotriva politicienilor. Sa nu uitam, in SUA, exista cel mai mare sistem politienesc de pe Planeta, asemanator cu cel din China comunista.

Aceste drone sub forma de insecte ori pasari, au avantajul ca se pot camufla usor, iar oamenii foarte greu le pot detecta, in timp ce ele, intra in viata lor privata, evident in mod cat se poate de „democratic”. Aceste micro-drone au niste dotari impresionante: camere video de inalta rezolutie, senzori infrarosu, cititoare pentru placute de inmatriculare si dispoztive de ascultare de la distanta.

Maleficul proiect DARPA se afla in spatele acestor „proiecte negre” !

DARPA (The Defence Advenced Research Proiects Agency), este un proiect special conceput de Pentagon, in lupta impotriva „terorismului”, care nu face decat sa vina cu niste concepte, care au rolul de a crea un control total asupra populatiei, dupa cum ati putut sa citit mai sus. Acestia au inceput sa se foloseasca de ingineria genetica, dar si de tehnologia avansata, pentru a crea insecte-cyborgi. Aici vorbim despre un sistem numit MEMS (micro-electro-mecanic).

„Dronele Dragon” observate de protestatari !

Relatarile despre aceste drone-dragon au inceput inca din anul 2007, insa atunci, foarte multi oameni erau sceptici cand auzeau de asa ceva, sustinand ca, „sint absurditati”. Atunci, in 2007, in timpul unui miting anti-razboi, ce avea loc la Washington, protestatarii au observat in zbor, deasupra lor, la o inaltime nu prea mare, niste „libelule”, dar si alte fiinte mici, care semanau cu niste „dragoni”, care zburau dintr-o parte intr-alta.

In 2008, US Air Force, a recunoscut ca acestea nu erau altceva decat niste insecte spion, mici cat bondarii, care nu puteau fi detectate, pe care le-au folosit la atacarea insurgentilor.

Dronele pasari !

Aceste tipuri de drone sint cunoscute drept „Nano Hummingbird” si sint cu putin mai mari decat o pasare colibri. DARPA o considera, in prezent, „cea mai buna creatie a lor”.

Drona-fluture !

In 2012, statul ilegitim si criminal, Israel, a lansat o noua drona pe care au numit-o „fluturele spion”, din cauza faptului ca semana izbitor de mult cu un fluture. Cu o greutate de 20 de grame, aceasta drona, a fost dezvoltata pentru supraveghere (spionare) din interior, dar mai ales exterior, cum ar fi locuri publice, gari si terminale de aeroport. Dimensiunea lor si silentiozitatea, le fac neobservate si, prin urmare, ideale pentru a culege informatii. Flutele-spion este atat de realist incat, atunci cand este testat, pasarile si mustele au avut tendinta de a se deplasa dupa el.

Dronele-briceag pentru a ucide !

Dronele-briceag sint un exemplu sinistru, care au rolul de a actiona ca o arma. Aceasta drona are o greutate de 6 kg si o lungime de 60 cm, poate zbura fara efort in mediile urbate, inainte de a provoca atacul. Modul in care aceasta drona ucide, este prin auto-explozie, distrugandu-se si ea. Nu degeaba a mai fost denumita „drona kamikaze”.

Dronele-tantar !

Drona tantar este considerata, a fi mai letala decat drona-briceag, fiind considerata, in primul rand „o minune de inginerie”, iar in al doilea rand este considerata un cosmar, deoarece aceasta drona are si un ac cu ajutorul caruia poate extrage sange, exact ca un tantar real sau si mai rau, poate injecta tot felul de substante (droguri, vaccinuri). Aceasta drona este considerata o idee de-a lui Bil Gates, caci el este „tatal” vaccinurilor.

O astfel de drona poate fi controlata de o distanta foarte mare si este echipata cu un aparat de fotografiat, dar si microfon. Aceasta este capabila si de injectarea unui cip RFID sub piele, fara ca oamenii sa fie constienti.

Acestea sint o parte din dronele sinistre pe care Guvernul SUA, impreuna cu alti parteneri, tot la fel de hidosi, le pun la punct, iar majoritatea oamenilor, habar nu au de aceste lucruri grotesti.

Din 1 ianuarie 2018, ne jupuim fratii alungati de prostie si saracie cu amenzi de la Fisc pentru românii care pleacă din țară mai mult timp și nu anunță

Românii care intenționează să plece din țară pentru mai mult de șase luni de zile riscă, de la 1 ianuarie 2018, să fie amendați dacă nu notifică Fiscul în prealabil prin completarea și depunerea unui chestionar de rezidență fiscală.

Obligația de notificare a intenției de a pleca din România pentru mai bine de jumătate de an nu este nouă în legislația autohtonă, însă recent a fost reglementată, prin ordonanță a Guvernului, o amendă pentru cei ce o omit.

Concret, amenda pentru nedepunerea în timp util a chestionarului respectiv este, din prima zi a anului curent, între 50 și 100 de lei.

Conform unor lămuriri oferite lunile trecute de funcționarii Fiscului, obligația vizează orice persoană fizică ce stă în România și pleacă mai mult timp din țară, indiferent de motiv (muncă, studii etc.).

Totuși, prin excepție, chestionarul nu trebuie depus de către românii care lucrează în străinătate ca funcționari sau angajați ai statului român.

Documentul trebuie înregistrat la unitatea Fiscului din raza domiciliului cu 30 de zile înainte de plecarea din România.

 

De unde ‘Hristos’ în omul Isus Cristos?

S-a întâmplat adesea sa întreb oamenii ,ce gândesc ei despre cel de al doilea nume al lui Isus. De obicei răspunsul lor era ceva de genul ”Păi cred că numele al doilea este ‘Hristos’ , dar nu sunt sigur”. Apoi am pus o alta întrebare , înseamnă că pruncul

Isus a fost făcut prin Iosif Hristos și Maria Hristos și deci numele copilului se numește Isus Hristos, nu? Luând în acest fel , oamenii își dai seama că , ’Hristos’ nu este al doilea nume al lui Isus. Dar atunci ce este cu acest al doilea nume ‘Hristos’? De unde provine el ? Ce înseamnă? hai sa încercam să explorăm în această postare.

Traducere sau transliterație ?

Mai întâi trebuie să înțelegem câteva principii în traducere unui text. De regula traducătorii încearcă să facă cele mai bune traduceri a unui cărți sau al unui text. Nu întotdeauna cele mai bune traduceri se fac cuvânt cu cuvânt , adică mot-a-mot.

De multe ori cele mai bune traduceri sunt nu prin transliterație unui cuvânt cu exactitate ci prin ceva similar dar care sa sune mai bine în românește (de exemplu), mai ales atunci când se vorbește de nume sau titluri. Aceasta este numită o transliterație. Spre exemplu, ‘Petru’ este o transliterație din greacă și înseamnă Πέτρος (adică Petros) care înseamnă ‘piatră’ în grecește. În românește ‘Petru’ este similar cu Petros (în greaca). În limba franceză numele este Pierre care înseamnă ‘piatră’. În limba franceza numele este scris din limba greacă fiind tradus (înțeles) și nu prin transliterație (sunetul similar). În Biblie translatorii trebuie să decidă dacă cuvântul (mai ales numele sau titlul) se face prin traducere (adică înțeles) sau prin transliterate adică sunet similar . Nu exista o lege privitoare la aceasta; uneori este mai bine prin traducere alte ori prin transliterație.

Septuaginta

Să vedem acum principiile istoriei Bibliei prin prisma traducerilor. Prima Biblie a fost tradusa în limba greacă din limba ebraică și este despre Vechiul Testament, pe la 250 î.e.n. Traducerea este numită Septuaginta (sau LXX adică 70 în romană) și a fost o influență uriașă în lumea vestică. Cel mai important dintre toate, este că Noul Testament a fost scris în greacă și de multe ori Vechiul Testament citează aceasta tot în limba greacă (Septuaginta) și nu în ebraică (pentru Vechiul Testament).

Traducere și transliterație în Septuaginta

 Aici se vede traducerea de la original spre Biblia modernă

Aici se vede traducerea de la original spre Biblia modernă

În primul cuadrant (#1) vedem Vechiul Testament în limba ebraică și este accesibil prin textul masoretic și prin manuscrisele de la Marea Moarta. În al doilea (#2) cuadrant vedem Noul Testament în limba greacă. Dar pentru că Septuaginta a fost scrisă în limba ebraică, —> traducerea este în limba greacă așa cum se vede în săgeata din cuadrantul #2 și #2 este pentru Vechiul și Noul Testament. Jumătatea din al #3 cuadrant este în limba modernă în Biblie. Traducătorii trebuie să aleagă dacă este mai bine prin transliterație sau prin traducere, asa cum am explicat mai sus. Aceasta este ilustrată prin săgețile verzi și prin marcarea fie prin transliterație fie prin traducere în ori cere din cele doua posibilități. Puse împreună, această figură ne arată procesul prin care în limba ebraică și în limba greacă se ajunge la limbile moderne de astăzi.

Originea numelui Hristos

În schița de mai jos se deslușește mai clar (așa cum reiese de la prima figură) dar de data asta voi specifica ce este de fapt numele ‘Hristos’ în Noul Testament.

De unde a venit Hristos în Biblie
De unde a venit Hristos în Biblie

Putem vedea că în limba ebraică în original, Vechil Testament vorbește despre termenul ‘meshiyach’ care în dicționar înseamnă un om ‘uns sau consacrat’. În ebraică preotul sau regele în Vechiul Testament înseamnă ceremonial de uns cu undelemn, înainte să fie pus în funcție și aceasta este mashiyach (cu articolul hotărât) fiind consacrat ca atare. Când a fost creată Septuaginta în 250 î.e.n., traducerea a preferat un cuvânt din greacă care este asemănător, anume Χριστός (care în romanește înseamnă Hristos) și care de fapt înseamnă ceremonial de uns cu undelemn. De aceia cuvântul Hristos (în romanește) este exact la fel (doar că în greacă: Χριστός = Hristos) iar în ebraică este ‘meshiyach’ care înseamnă o persoane specifică. În Noul Testament oamenii care au scris aceste lucruri au înțeles că Isus este chiar cel care vorbește despre subiectul privind Septuaginta și continuând să folosească numele Hristos, înțelegând că Isus este și mashiyach.

Când însă trecem la limbile moderne din Europa, în multe limbi se folosește transliterația asa încât se pronunța Christos din limba greacă sau uneori Christ. În romanește însă, Hristos este exact la fel ca în limba greacă (Χριστός), și asta pentru că sunt multe cuvinte din romanește care sunt împrumutate din grecește. În Vechiul Testament din ebraică spre diferite limbi sunt mai multe posibilități și încearcă să traducă sau să transliterație de la original în ebraică adică ‘meshiyach’. În unele Biblii se traduce (precum se spune) cuvântul ‘Mesia’ dar prin transliterație (prin sunet) se spune ‘Hristos’. Este dificil să vedem în Vechiul Testament numele ‘Hristos pentru că nu exista numele acela de fapt în Vehicul Testament. Dar prin analiza Bibliei știm că numele este ‘Hristos’ = ‘Mesia’ = ‘Unul Uns’ și se specifică titlul. În greacă în original Noul Testament este direct legat de Hristos și prin Septuaginta se conectează de asemenea, dar trebuie să exploram mai mult ca să vedem aceasta.

Hristos anticipat în primul secol (100 e.n.)

Înțelegem acum câteva lucruri mai bine. Să urmărim acum Evangheliile și ce se scrie în ele. Când magii din răsărit au venit la regele Irod (cel Mare), ei știau că regele tuturor evreilor se naște curând – este binecunoscută povestea Crăciunului. Observăm că nu se referă la Isus ci doar la Hristos.

Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult; şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.A adunat pe toţi preoții cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul. (Matei 2 : 3 – 4)

Pe vremea lui Irod și preoții știau, recunoșteau cine este Hristosul – chiar înainte să se nască Isus – deși nu este specificat numele lui Isus. Aceasta pentru că în Vechiul Testament Hristosul erau cunoscut printre evrei în primul secol (și de asemenea Irod și marii preoți) prin Septuaginta în limba greacă. Hristos a fost și este un titlu nu un nume și prin aceasta se oprește noțiunea că Hristos nu este adevărat și că totul este minciună, precum împăratul Constantin în anul 300 e.n. (și în filmul Da Vinci spre exemplu). Termenul a fost creat cu sute de ani înainte, inclusiv înainte de creștinism sau când Constantin a fost la putere.

Vechiul Testament a profețit Hristosul

Dacă ne gândim bine, primele profeții au fost cu multă vreme în urmă, în Psalmi, scriși de David în 1000 î.e.n. – cu multă vreme, chiar foarte mult timp înainte de Isus. Să vedem ce zice:

Împărații pământului se răscoală, și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său, zicând:”Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor!”Cel ce șade în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei.Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte și-i îngrozește cu urgia Sa, zicând:”Totuși, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.””Eu voi vesti hotărârea Lui” – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: „Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. (Psalmul 2 : 2 – 7)

În primul secol (după era noastă) Septuaginta în limba greacă a fost mult mai citită față de limba ebraică (atât de evrei cât și de alte popoare). În Vechiul Testament ( Septuaginta) în Psalmul 2 eu citesc în felul următor (în romanește eu traduc direct Hristos, exact ca în Septuaginta):

Împărații pământului se răscoală, și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Hristos-ului, zicând:”Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor!”Cel ce șade în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei. (Psalmul 2 : 2 – 4)

Observăm că Hristos, în primul secol (era noastră) în acel pasaj este citit ca atare. Dar în Psalmul 2 continua cu referire la ‘Hristos’ care va veni. Eu pun acest pasaj față-în-față și să observăm transliterarea:

Psalmul 132 – în ebraică  Psalmul 132 – în Septuaginta (în greacă) 
10. Pentru robul Tău David, nu lepăda pe unsul Tău!” –11. Domnul a jurat lui David adevărul și nu Se va întoarce de la ce a jurat: „Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău.

12. Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu și învățăturile Mele pe care li le voi da, vor ședea și fiii lor în veci pe scaunul tău de domnie.” –

13. Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui și a zis:

14. „Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit.

15. Îi voi binecuvânta din belșug hrana, voi sătura cu pâine pe săracii lui.

16. Voi îmbrăca în mântuire pe preoții lui, și credincioșii lui vor scoate strigăte de bucurie.

17. Acolo voi înălța puterea lui David, voi pregăti o candelă unsului Meu,

18. voi îmbrăca cu rușine pe vrăjmașii lui, și peste el va străluci cununa lui.”

 

10. Pentru robul Tău David, nu lepăda pe Hristos!” –11. Domnul a jurat lui David adevărul și nu Se va întoarce de la ce a jurat: „Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău.

12. Dacă fiii tăi vor păzi legământul Meu și învățăturile Mele pe care li le voi da, vor ședea și fiii lor în veci pe scaunul tău de domnie.” –

13. Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuință a Lui și a zis:

14. „Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit.

15. Îi voi binecuvânta din belșug hrana, voi sătura cu pâine pe săracii lui.

16. Voi îmbrăca în mântuire pe preoții lui, și credincioșii lui vor scoate strigăte de bucurie.

17. Acolo voi înălța puterea lui David, voi pregăti o candelă a lui Hristos,

18. voi îmbrăca cu rușine pe vrăjmașii lui, și peste el va străluci cununa lui.”

Se vede foarte clar că în Psalmul 132 timpul este în viitor (”…voi înălța puterea lui David …”), și multe alte pasaje în Vechiul Testament. Este foarte important să reținem aceasta pentru profețiile Bibliei. Nu este doar faptul că de multe ori scriitorii Noului Testament se inspiră din Vechiul Testament. Este foarte clar că Vechiul Testament (fără Noul Testament) era făcut despre lucruri care vor veni și multe profeții. Irod știa că în Vechiul Testament profeții menționau despre ‘Hristos’ care va veni, mai mult, era deja anunțat. El, Irod, a întrebat pe cei care știau mai multe, când va fi prezis? Evreii știau că Mesia (sau Hristos) va veni. Faptul că ei, evreii așteaptă pe Mesia este clar, tot așa cum este clar că ei susțin ca nu exista Isus și Noul Testament nu este adevărat, dar Vechiul Testament și toate profețiile sunt acolo.

Profețiile din Vechiul Testament: felul în care se citește cheia la toate

Faptul că în Vechiul Testament apar explicit predicțiile care vor veni, cartea este pusă de-o parte, devine o literatură specială și foarte rară în istorie. Este ca și cheia pentru o ușă. Faptul că încuietoarea este pusă într-un anumit fel, este esențială și numai atunci ușa este deschisă. Am văzut că nu numai cele două psalm-uri dar și alte postări precum semnul lui Avraamînceputul lui Adam și Pastele lui Moise.  În Psalmul 132 este specificat că ‘Hristosul’ este din seminția lui David și ușa este deschisă din ce în ce mai mult pe măsură ce profețiile se împlinesc în Vechiul Testament. Vom continua să vedem ‘cheia’ specifică dar o să ne punem de asemenea o altă întrebare: este Isus cheia înțelegerii profețiilor? Dacă da, sper că prin aceasta o să înțelegem mai bine Evangheliile.

Paștele prin semnul lui Moise

Am văzut deja cum prin încercarea lui Avraam și sacrificiul lui Isaac se ajunge la Isus și sacrificiul  lui. Însă 500 de ani mai târziu , pe la 1500 î.e.n., urmașii lui Isaac, numit acum israelieni, au devenit slavi în Egipt.

Exodul dramatic

Vom vedea acum remarcabila dramă a lui Moise așa cum este scrisă în Exodul. Dumnezeu a poruncit ca Moise să se confrunte  cu faraonul Egiptului și repede 9 urgii au fost peste Egipt. Dar faraonul tot n-a vrea să lase evreii liberi și atunci Dumnezeu a făcut a 10 urgie , devastatoare. În Exodul vedem toată istoria și vă rog să citiți totul ca să înțelegeți în continuare ce vrea să spună.
În a  zecea urgie Dumnezeu a hotărât ca toți primii-născuții să moara în aceea noapte în afară de casele în care sângele mielului va fi pus pe ușciorii ușii.  Singurul fiu al fanonului a murit și de asemenea toți primii-născuți din toți copiii Egiptului. În Egipt a fost jale mare .
Dar în casele în care mielul a fost sacrificat și cu sângele lui s-au uns ușciorii ușii, fiecare persoană a fost cruțată.  Moartea a trecut deasupra casei iar semnul sângelui mielului a oprit, ocolind casa.  De aceea se numește plecat de acolo (Passover) adică Paștele.

Semnul Peștelui  – pentru cine ?

Mulți care sunt familiari cu acest legământ presupun că sângele mielului uns pe ușciorii ușii a fost un semn pentru Îngerul Morții. Dar curios este un detaliu din Biblie care spine:
Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veți fi. Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi, așa că nu vă va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi țara Egiptului. (Exodul 12: 13)
Când Domnul a văzut sângele pe ușa, a trecut mai departe peste prag și copiii evreilor nu au murit.  Este clar că prin extensie sângele a fost un ‘semn pentru tine și mine’.
Dar cum este un semn? După aceea Dumnezeu a poruncit să serbați din generații în generații:
„Este jertfa de Paști în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, și ne-a scăpat casele noastre.” Poporul s-a plecat și s-a închinat până la pământ. (Exodul 12: 27)

Paște este sărbătorit în calendar

Ceea ce vedem este calendarul vechi evreiesc:
1. Domnul a zis lui Moise și lui Aaron în tara Egiptului: 2. „Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului. (Exodul 12: 1-2)
dead sheep
Și acum în Israel sărbătoarea începe cu sacrificarea în memoria primului Paște, acum 3500 de ani.

De aceea în Israel noul an începe cu Paștele.  Calendarul evreiesc este puțin diferit de calendarul apusean, așa că fiecare primă zi în an este diferită (în calendarul apusean).

De 3500 de ani și pana azi, în fiecare an în aceeași zi, evreii sărbătoresc Paștele, ca un semn de supunere.
Prin istorie sărbătoare a prefigurat arestarea lui Isus (în Evanghelia):
28. Au adus pe Isus de la Caiafa în odaia de judecata: era dimineață. Ei n-au intrat în odaia de judecată [Pilat], ca să nu se spurce și să poată mânca Paștele.
39. Dar, fiindcă voi aveți obicei să vă slobod pe cineva de Paști, vreți să vă slobod pe „Împăratul iudeilor”?”
40. Atunci toți au strigat din nou: „Nu pe El, ci pe Baraba!” Și Baraba era un tâlhar. (Ioan 18: 28, 39-40).
Conectarea între crucificarea lui Isus și Paște este confirmata și de rabinii din talmud. Sunt multe alte mărturii în afara de Evangheliile:
“Jesus was hanged on Passover Eve. .. “ (Sanhedrin 43a of Babylonian Talmud; cited in Jesus and Christian Origins outside the New Testament. By FF Bruce.  p 56.   1974  215pp) [nu avem în limba romană]
Cu alte cuvinte, Isus a fost arestat și executat chiar de Paște, atunci când mielul este sacrificat – în fiecare an –  în memoria trecerii pe deasupra casei. Acum vedeți mai bine cum scrificul lui Avraam ne aduce la Isus:
A doua zi, Ioan [adică Ioan Botezătorul] a văzut pe Isus venind la el și a zis: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridica păcatul lumii!” (Ioane 1: 29)
Asa vedem ca a fost un Semn. Isus, ‘Mielul lui Dumnezeu’ a fost crucificat (adică sacrificat) în exact aceeași zi când în calendarul evreiesc se sărbătorește scarificarea mielul și Paștele. De ce sunt două sărbători – paralele –  și ce semnifică ele? În românește este “Paștele” și “Învierea“  în engleza se numesc ‘Passover’ și ‘Easter’ adică în Egipt [Paștele] și 1500 de ani mai târziu, Isus [Învierea].  (Se serbează în mod normal în aceași săptămână dar nu întotdeauna în aceiași zi, Vinerea Mare [în engleza este ‘Good Fridey’] fiind “Vinerea”, în timp ce Paștele în evreiasca este ziua 14 a luni Nisan.  Din 19 în 19 ani, calendarul se decalează cu o lună datorită faptului că, în calendarul evreiesc ciclul lunar sare în fiecare an o dată pe lună.). De aceea Paștele (în engleza “Easter”) în creștinătate iar în ebraica este Paștele adică ‘pe deasupra case’.

Semn, semn și iarăși semn

Să mergem înapoi la primul Paste și Moise, la sânge ca un ‘semn’ și la oameni, nu la Dumnezeu. Să vedem puțin ce este semnul acela:
Semnele acestea făcute ca să înțelegem ce înseamnă.
Semnele acestea făcute ca să înțelegem ce înseamnă.
Vedem mai întâi semnul ‘craniul și oasele’ adică ‘pericol’. Cele doua ‘arcuri de aur’ înseamnă McDonalds. Semnul de Nike în bandana lui Nadal (jucător de tenis). Semnul de Nike vrea să spună  “Nadal”. Cu alte cuvinte, Semnul îndreptat de fapt spre altceva: nu Nadal ci Nike.
Relatarea despre Paște explică Semnalul pentru oameni. Cum este cu ar ce semn, ce a vrut Dumnezeu să spune despre Paște? Este remarcabil faptul ca semnul de sacrificiul pentru miel este și ziua în care Isus a fost “Mielul Domnului”,  adică semnul îndreptat spre sacrificarea lui Isus.
În imaginea de mai jos este diagrama:
Rag thinking
Paștele este un Semn îndreptat spre Isus și crucificarea Lui. 1500 î.e.n. 30 e.n. 30 e.n.
Semnul este îndreptat spre moartea lui Isus. La primul Pește, mielul a fost sacrificata și sângele a curs ca oameni să trăiască. Semnul îndreptat spre Isus și este de asemenea “Mielul lui Dumnezeu”, moartea lui Isus pentru ca noi să trăim.
Când semnul lui Avraam a fost ca Isaac să trăiască și berbecul să moara la Muntele Moria – pe același munte, mai târziu Isus a fost sacrificata. În felul acesta noi vedem înțelesul morți prin locul precis.  Aici noi vedem Paștele ca sacrificiul lui Isus dar prin semnul diferit, anume ziua în care calendarul a fost inițiat.  În două moduri diferite două simboluri importante în Vechiul Testament și prin care moarte lui Isus, prin drama sacrificiului mielului. Eu nu cunosc o altă persoana în istorie care să moară în locul nostru! Cunoașteți voi pe cineva?
Puse împreună, noi înțelegem că Isus este cu adevărat piatra de căpătâi pentru Planul Divin, începută cu mult în urma, în Egipt și noul calendar prin Semnul sângelui mielului pus la ușă.
De ce a făcut Dumnezeu acestea și a pus Semnul ca o prezicere a crucificării lui Isus? De ce este aceasta atât de important? De ce este cuvântul atât de important prin ritualul sângelui? Și de este atât de relevant?  Ca să înțelegem întrebările acestea trebuie să mergem înapoi la începutul Bibliei, la începutul timpului însăși.

Semnalul lui Avraam prin sacrificiul

Avraam este unul din caracterele fundamentale din Vechiul Testament, care ne ajuta sa înțelegem Evanghelia. El a trăit cu 4000 de ani în urmă, călătorind din lrakul (modern) în Israel. În partea veche a Bibliei sunt multe afirmații care au fost verificate în excavații arheologice. Mai mult de 17000 de tăblițe de lut în vechea Ebla, în nordul Siriei, datând de 4200 de ani și care menționează Sodoma, Gomora, Admei, Țeboimul și Țoar în Câmpia Iordanului. Sunt descrise nume și locuri în Genesa 13,14, unde Avraam a ‘campat’. Înțelegem acum că istoria este adevărata și serioasă.

Să începem cu binecunoscuta relatare a lui Avraam și cum Dumnezeu a cerut să se sacrifice prin singurul sau fiu – Isaac. Avraam a așteptat multă vreme ca să aibă un fiu, să aibă o speranță, un viitor și chiar atunci, Avraam a fost supus unui ‘test’, care pe noi vine sa ne ajute și sa înțelegem: Evanghelia. Mi-ar place să citiți întreagă istoria Genezei privitoare la testul lui Avraam.

Sacrificiul prin prisma viitorului

Deși testul era pentru Avraam, ni se potrivește și nouă. Dar ca să înțelegem aceasta, trebuie să observăm câteva lucruri:

13. Avraam a ridicat ochii și a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiș; și Avraam s-a dus de a luat berbecul și l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său.

14. Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă”. De aceea se zice și azi: „La muntele unde Domnul va purta de grijă”. (Geneza 22: 13-14)

Fiți atenți cum a numit Avraam locul acela – ‘Domnul va purta de grijă’. Numele este trecut, prezent sau viitor? Este în viitor! Și ca să fie și mai clar, se repeta: “…în viitor va avea grijă”. Cei care citesc relatarea lui Avraam, înțeleg că berbecul încurcat cu coarnele într-un tufiș este un semn ca acesta sa fie sacrificat în locul fiului său. Dar dacă Avraam a sacrificat berbecul și la ars și atunci ar fi la trecut – “Domnul a purtat de grijă”. Atunci versetul ar fi închis: ‘De aceea se zice : „La muntele unde Domnul a purtat de grijă”. Folosind viitorul Avraam nu se referă la berbecul sacrificat .

Unde a fost sacrificat?

Un important indiciu unde a fost locul acela:

2. Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ti-l voi spune.” (Geneza 22: 2)

Unde este însă Moria? Era în sălbăticie pe vremea lui Avraam (pe la 2000 î.e.n.) și unde 1000 mai târziu regele David a întemeiat orașul Ierusalim și unde fiul său, Solomon a construit Primul Templu. În Vechil Testament vedem asta:

Solomon a început zidirea Casei Domnului la Ierusalim, pe muntele Moria, care fusese arătata tatălui sau, David, în locul pregătit de David pe teritoriul lui Ornan, iebusitul. (2 Cronici 3: 1)

Cu alte cuvinte, ‘Muntele Moria’ în vremea lui Avraam era un munte izolat și sălbatic unde 1000 de ani mai târziu prin David și Solomon, orașul va deveni capitala Ierusalimului și a construit Templul Evreiesc. Până astăzi este sacru pentru evrei.

Isus și Sacrificiul lui Avraam

Cum putem sa facem o legătura între Isus și Evanghelie? În multe situații Isus este menționat și ca ‘Hristos-ul’. În Evanghelia după Ioan, Ioan Botezătorul spune:

29. A doua zi, Ioan [adică Ioan Botezătorul] a văzut pe Isus venind la el și a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridica păcatul lumii!”

30. El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un Om care este înaintea mea, caci era înainte de mine. (Ioan 1: 29 – 30)

Cu alte cuvinte, Isus este “Mielul lui Dumnezeu” și El a murit. Unde a fost arestat și crucificat? A fost în Ierusalim (unde am văzut deja, în locul numit ‘Muntele Moria’):

7. Și când a aflat ca este de sub stăpânirea lui Irod, L-a trimis la Irod, care se afla și el în Ierusalim în zilele acelea. (Luca 23: 7)

Arestarea, judecarea și sentința lui Isus a fost făcută în Ierusalim (= Muntele Moria). Istoricul roman Tacit a scris următoarele:

“… Christos, fondatorul numit așa, a fost omorât de Ponțius Pilat, guvernator în Iudea pe vremea împăratului Tiberius; dar superstițiosul periculos au continuat și nu numai în Iudea… (Tacit, Anuale XV, 44. A scris în 116 e.n.)

Vedem ca Isus a fost menționat și în afara Bibliei, în istorie (în Ierusalim). Execuția lui Isus – în Evanghelii – și sacrificiul lui Avraam, cu 2000 de ani înainte.

Să mergem înapoi la Avraam. Cum a numit locul acela – la timpul viitor – „Domnul va purta de grijă”? Cum putea să prevadă așa ceva în viitor, ca o oglindă la drama de pe Muntele Moria? Gândește-te la asta – drama lui Isaac care a fost salvat în ultimul minut pentru ca mielul să moara în locul lui. Doua mii de ani mai târziu, Isus este ‘Mielul lui Dumnezeu‘ a fost arestat și a murit în același loc – ca eu și tu să fim salvați! Și Avraam și Moise au afirma că Dumnezeu a fost revelat.

În divin a fost revelat pe sine

Cu adevărat gândirea lui Dumnezeu a conectat două evenimente separate de 2000 de ani de istorie.

romanian figure for abraham and mt moriah
Sacrificiul lui Avraam a fost un Semnal pentru 2000 de ani mai târziu, pentru moartea lui Isus.

Ceea ce este unic, primul eveniment vine să îl pregătească pe al doilea eveniment cu 2000 de ani mai târziu. Figura ilustrativă un prima eveniment care a dus la al doilea eveniment mai târziu, iar Dumnezeu a vorbit.

Pentru mine și tine vestea este bună

Întâmplarea este înțeleasă și din punctul nostru de vedere personal. Dumnezeu a zis lui Avraam:

“18. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru ca ai ascultat de porunca Mea!“ (Geneza 22: 18)

Dacă tu ești unul din ‘popoarele lumii’ (și iești!) atunci trebuie să înțelegi că însuși Dumnezeu a ‘binecuvântat’. Chiar și dacă este numai eventual posibil să fii binecuvântat de Dumnezeu, ar trebui să investighez mai departe.

Dar cum este dăruit cu ‘binecuvântare’? Mai întâi, cuvântul ‘vlăstar’ este la singular. Nu sunt ‘vlăstari’ (mai multi) de oameni ci un ‘vlăstar’ – “el”, Isus. Așa cum berbecul a murit în locul lui Isaac, Mielul lui Dumnezeu a murit ca noi să fim salvați. Vestea Bună pentru evanghelie a început cu 2000 de ani înainte, prin sacrificiul pentru Isaac, Muntele Moria și ‘va avea grijă’.

Istoria lui Avraam nu este singura, mai este de exemplu istoria lui Moise și Paștele (când primul băiat ai tuturor egiptenilor au murit) așa cum se scrie în biblie.

 

 

Semnul Rămurii: buturuga mortă reînviată

Cum de Dumnezeu se descoperă pe Sine

Una dintre revendicările pe care Isus le-a pus în fața criticilor cu care s-a confruntat în aceea vreme a fost:

Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveţi viaţa veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. (Ioan 5: 39)

Cu alte cuvinte, Isus a spus de la bun început că profețiile au fost făcute în Vechiul Testament, în cărțile evreiești prin multele lor profeții, cu sute de ani în urmă. Acești profeți, susțineau că Dumnezeu i-a inspirat în scrierile lor. Cum nici un om nu poate să prezică în detaliu cu sute de ani înainte viitorul, aceasta a devenit dovada ca Isus le-aspus contemporanilor lui ca ei pot sa verifice dacă El este venit conform unui Plan Divin sau toată relatarea Bibliei este un produs omenesc.  Este un test pentru a vedea dacă Dumnezeu există și dacă el vorbește.  Cu două mii de ani după, informațiile lăsate de Isus, referitoare la Vechiul Testament, ne sunt în continuare disponibile pentru a fi considerate și examinate.

Mai întâi să ne gândim în perspectivă. În chiar primele capitole din Vechiul Testament s-a prezis că Isus va veni.  Apoi am văzut cum sacrificiul lui Avraam (jertfirea propriului său copil) a profețit locul jertfirii lui Isus iar Paștele urma să prezică în ce perioada a anului va avea loc răstignirea. Aceste referiri sunt scrise cu 1500 î.e.n. Am văzut deja că Psalmul 2 este intitulat de ‘Unsul’ (adică Hristos) fiind vorba de o persoană anume care va veni.  Psalmul 2 a fost scris cu o mie de ani î.e.n. Acest pasaj, pune accentul pe lucrurile care vor avea loc în viitor. Ei deja anticipau pe cineva dar fără să se încheie acolo. Multe alte profeții au fost scrise într-un mod profetic, cu o perspectiva spre viitor, cu alte titluri și teme în detalii. Isaia (750 î.e.n.) începe cu un titlu intrigant care mai târziu în cărțile Vechiului Testament au fost găsite și dezvoltate într-o tema mai complexă – iar aceasta devenind o Ramură.

Isaia și Ramura

În figura de mai jos vedem pe Isaia și timpurile istorice mai ales Vechiul Testament și oameni care au scris istoria evreiască.

Isaia și timpul istoriei. El a trăit în timpul dinastiei regilor Davideani
Isaia și timpul istoriei. El a trăit în timpul dinastiei regilor Davideani

O să vedeți că culorile sunt făcute ca să înțelegem că Isaia o fost scrisă pe timpul regilor David și urmașilor – se poate spune dinastia Davidiana – (1000 – 600 î.e.n.) Pe vremea aceia (750 î.e.n.) dinastia și regii au fost corupți. Isaia a scris pentru ca ei să se întoarcă la Dumnezeu și practicile spirituale în Legea Mozaică. Dar Isaia știa că nu va fi ascultată și a prezis că țara va fi distrusă și dinastia va fi terminată.

Imaginea este cum Isaia a folosit dinastia ca un pom
Imaginea este cum Isaia a folosit dinastia ca un pom (Jesse = Isai)

 

Isaia a folosit o metaforă, sau o imagine, pentru dinastia regelui, ceva ca un pom mare. Pomul acela este de fapt tatăl, adică Isai, ca un rădăcină din care s-a născut Regele David. Din Isai, prin David și apoi Solomon, pomul a continuat să crească.

 

 

 

 

 

Prima dată un pom … apoi o buturugă … apoi o Ramură

Isaia scrie că dinastia – adică ‘pomul’ –  curând va fi tăiat, rămânând doar o buturugă. Iată cum el a început să spună despre pom și imaginea și mai ales problema buturugi și a Rămurii:

 Apoi o Odraslă va ieși din tulpina lui Isai, și un Vlăstar va da din rădăcinile lui.. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de frică de Domnul. (Isaia 11: 1-2)

Tăierea ‘pomul’ a avut loc cu 150 de ani în urmă, după ce Isaia a murit, pe la 600 î.e.n., când Babilon-ul a cucerit Ierusalimul și toată populația – inclusiv regele – a fost dusă în exil în Babilon (vedeți schema timpului mai sus, în roșu). Isai a fost tatăl regelui David și a întregii dinastii Davidiene.

stump

Cu alte cuvinte, buturuga, care a fost Isai, este o aluzie la dinastia distrusa a lui David.

Ramura: venirea ‘Lui’ din ințelepciunea lui David

Această șaradă a fost mai departe transmisă în viitor, nu numai pomului tăiat. Isaia a prezis că această ‘buturugă’ (prin Isai la David și urmași) părea să fie moartă dar de fapt într-o bună zi Vlăstarele vor fi în viață, așa cum uneori buturuga adevărată face ramuri.

Shoot
un Vlăstar

Acestă Ramură se referă la ‘el’ adică cel care va veni după ce linia lui David va fi tăiată. Omul acela va fi pus de-o parte, cu înțelepciune, putere și știință și însăși Spiritul lui Dumnezeu va fi cu el.

Isus … un ‘El’ din ințelepciunea lui David

Isus este exact tipul acela, precum ‘din buturuga lui Isai’ și David sunt strămoșii lui Isus. În Evanghelii se spune clar că Isus știa aceasta, știa înțelepciunea și înțelegerea profundă. El este subtilitate, calm și înțelegere profundă, atât cei care sunt împotrivă lui cât și cei care sunt cu Isus și asta tot timpul. Faptul că Isus a făcut minuni este clar și Evangheliile sunt unanime în privința asta. Uni nu cred asta; dar nimeni nu ignoră faptul în sine. Este clar că din trunchiul lui David a descins Isus și calitățile acestea precum înțelepciune și putere au fost prezise de Isaia și puse de-o parte prin Ramura Lui.

Ieremia și Ramura

Isaia a creat un fel de stâlpi pentru istorie, dar nu s-a oprit aici. Stâlpul este doar începutul, cu multe alte stâlpuri puse ca un semn. Ieremia a trăit cu 150 de ani mai târziu (după Isaia) și a văzut cu ochi lui cum dinastia lui David a fost distrusă.

Timpul istoria cu Ieremia și alți profeți din Vechiul Testament
Timpul istoria cu Ieremia și alți profeți din Vechiul Testament

Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăți, va lucra cu înțelepciune și va face dreptate și judecată în țară. În vremea Lui, Iuda va fi mântuit, și Israel va avea liniște în locuința lui; și iată Numele pe care i-L vor da: „Domnul, Neprihănirea noastră!” (Ieremia 23: 5-6)

Ieremia merge mai departe și confirmă tema Ramurilor în dinastia lui David, tot așa cum Isaia a vorbit mai devreme. Ramurile sunt de asemenea Regele care va domni. Dar aceasta este chiar din Psalmul 2 ,care a profețit și anume venirea lui Fiul lui Dumnezeu/Hristos/Mesia.  Este oare posibil ca Ramurile și Fiul lui Dumnezeu să fie unul și acelaș?

Ramura: DOMNUL este neprihănire

Dar cum se cheamă de fapt Ramura ? Nimeni altul decât ‘DUMNEZEU’ însuși spune că noi (adică oamenii) vom fi Neprihănirea. Așa cum am văzut deja cu Avraam, cea mai mare problemă cu umanitatea este că noi am fost corupți și tare ne-ar place să fim ‘neprihăniți’. Vedem aici faptul că Ramura se referă nu la Ieremia ci la viitor, atunci când putem să fim ‘neprihăniți’ așa cum DUMNEZEU adică YAHWE însuși (în Vechiul Testament este descris ca Dumnezeu). Dar cum putem să facem așa ceva? Zaharia face mai multe detalii pentru noi, despre tema Venirea Ramurii, prezicând chiar și numele lui Isus. Vom vedea aceasta într-un nou articol.

Omul după imagine lui Dumnezeu

Este foarte importat să vedem ce zice Biblia despre omul original. Dar pentru mulți Biblia este o prostie, o pierdere de vreme. Și totuși, când înțelegem cât de complicat este omul, când vedem codul genetic și sofisticarea lui mai tare de cât cel mai puternic compiuter; noi suntem mașini făcute din proteine mai mici decât cele mai avansate nanotehnologii omenești. Oamenii fac automat repararea celulelor
avariate și cel mai importat: omul are personalitate și conștiință. Poate de aceea ar fi normal sa ne gândim că Dumnezeu – Creatorul suprem – a creat omul.
In spiritul acesta am sa elaborez puțin și sa vedem ce zice Biblia despre originea omului asa cum se scrie:
26. Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea  Noastră; el să stăpânească peste peștii marii, peste pasările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișca pe pământ.”
27. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Sau, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut. (Facerea 1: 26 – 27)

”După imaginea lui Dumnezeu”

Ce înseamnă însă omul după  ”imaginea lui Dumnezeu”? Asta nu înseamnă că Dumnezeu este o ființă umană,  cu doua picioare, un cap etc., ci omul a fost creat după caracteristicile generale ale lui Dumnezeu. Spre exemplu, atât Dumnezeu (în Biblie) cat și omul (prin observație) au intelect, emoții și voință. În Biblie Dumnezeu este uneori descris ca fiind trist, supărat sau vesel, precum omul care are emoții. Noi oamenii suntem în fiecare zi confruntați cu decizii de tot felul. Similar în Biblie, Dumnezeu face alegeri și decizi. Abilitatea omului de a raționa și dea a face lucruri abstracte vine tot de la Dumnezeu.  Noi oamenii suntem capabili să fim inteligenți, să avem emoții, să avem voință pentru ca Dumnezeu a vrut să fie așa.
Într-un mod și mai profund, de ce noi putem să înțelegem conștiința care însemnă ”eu” și ”tu”? Noi nu suntem doar impersonali (aducă nici eu nici tu). Noi suntem așa pentru că Dumnezeu a vrut să fie așa. În această perspectiva fundamentală, Dumnezeu – prin Biblie – înseamnă personal nu impersonal, precum ”Forța” în filmul Războiul Stelelor. Și pentru că noi suntem imaginea lui Dumnezeu, suntem personali, unici.

 De ce suntem estetici? 

Ne place mult arta, drama. Ce mult ne place naturalețea, ne place și ne trebuie frumosul. Bineînțeles că nu numai vizualul dar și muzica și literatura. Gândiți-vă la muzică și importanta ei – nu doar ascultată ci și/sau dansată! Muzica înseamnă de fapt viața mai deplină. Ne place istoriile interesante, cărți sau teatre, or istorii zi de zi sau filmele. La toți ne plac eroii și tâlharii, oamenii celebri sau complet necunoscuți. Este perfect natural să ne placă arta în multe domenii pentru că ne revitalizează și regenerează și asta pentru că  Dumnezeu este Artistul. Cred că aceasta este întrebarea care trebuie pusă. De ce este esteticul atât de intim legat de artă, dramă, muzică, dansul, literatura? Daniel Dennett, unul din cei mai celebri ateiști și autor privind procesul de cogniție, crede că totul este materialist-ic:
”Chiar și în această cercetare se înțelege că muzica este de la sine înțeles. Rar se pune întrebarea: de ce există muzica?  Răspunsul este direct și adevărat: ne place muzica și mai mult, cerem tot timpul muzică nouă. Dar de ce ne place? Pentru că considerăm ca este frumoasă. Sigur, din punt de vedere biologic este o întrebare frumoasa dar nimeni nu știe de ce.” (Daniel Dennett, Distrugerea mitului: religia ca un fenomen natural, p.43)
Oare de ce toate trebuie să fie numa și numai material în artă? Dannett (probabilul cel mai influent din lume în privința evoluției) când vorbește despre evolutiva materialistă, pur și simplu nu știe (de ce arta!) Din punt de vedere Biblic, Dumnezeu este și artist și estetician. El, Dumnezeu este vesel și perfect și de aceea și noi, oamenii suntem frumoși. De aceea în Biblie înțelegem că umanitatea este estetică prin Dumnezeu nu de sine stătător.

De ce suntem morali?

Este de asemenea important să vedem ca Dumnezeu a făcut de la început omul moral. Toți știm ce este ”rău” și ce este ”bine” – chiar și atunci când limba și obiceiurile sunt diferite. Capacitatea de a fi moral este impregnat în fiecare om. Asa cum spune chiar Richard Dawkins:
”Judecata morala este universală, ca un fel de gramatică din principiu… Morala este gramatica pusă în ori ce limba, pusă sub ori ce ‘radar’ …” (Richard Dawkins, The God Delusion, p.223 –  nu este în română)
Dawkins explică ca ”rău” și  ”bine” este conștiința primară, ca și limba. Dawkins nu crede că morala este de la Dumnezeu deși este cel mai simplu și clar răspuns. Capacitatea de a fi moral este de la Dumnezeu pentru ca oamenii sunt imaginea lui Dumnezeu. A nu realiza aceasta duce la neînțelegeri majore. Sa vedem spre exemplu celebrul ateist Sam Harris:
”Dacă oamenii religioși știu că morala adevărată  este numai de la Dumnezeu, atunci ateiștii sunt mai mai puțin morali.” (Sam Harris, 2005, Letter to a Christian Nation, p.38 – 39 – nu este în romanește)
Harrison nu înțelege și este complet greșit. Biblia vorbește despre morala făcută prin Dumnezeu pentru oameni, nu prin religiozitate. De aceia, atât ateiștii cât și ceilalți oameni știu că morala este adevărată.  Pentru ateiști însă este dificil să priceapă de unde morala – asta pentru ca morala este chiar în creier!

De ce suntem atât de relaționare?

Din punt de vedere Biblic, ca să înțelegem totul trebuie să înțelegem mai întâii că noi suntem făcuți după imaginea lui Dumnezeu. Din cauza aceia putem să înțelegem fie pe Dumnezeu (prin ce se scrie în Biblie) fie oamenii (prin observație și reflecție). Putem de exemplu să vedem rapid relațiile dinte oameni, ca de exemplu un film bun sau, mult mai bine, prieteni adevărați. Este natural sa cautăm prieteni ca să împărtășim experiențele noastre. Prietenii și rudele sunt foarte importante și creează un fel de protecție, ‘de bine’. Invers, oamenii singuri și/sau familii destrămate sunt stresați și dificil de abordat. Nu suntem neutri și non-emoționali pentru rudele și prietenii noștri. Cum imaginea lui Dumnezeu este în noi, tot asa și Dumnezeul viu este relațional. În Biblie vedem că:  ”pentru ca Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4: 8) Se scrie mult în Biblie despre Dumnezeu și oameni și mai ales dragostea lui Isus (în cele mai importante două pasaje din Biblie). Este clar că Iubirea trebuie să relaționeze între iubit (iubită) și cel ce iubește – adică credința.
Noi trebuie să înțelegem că Dumnezeu înseamnă iubire. Dacă ne gândim că El este ‘Prima Mutare’, ‘Prima Cauză’, ‘Deitate Omniscientă’ sau poate ‘Ființa Benevolentă’ înseamnă că nu înțelegem Biblia și pe Dumnezeu – mai degrabă facem singuri un zeu după propria noastră imaginație.
El, Dumnezeu  este acolo, El este nerăbdător și personal cu toții. El nu ne cere iubire, El este iubire. În Biblie, Dumnezeu este portretizat ca o relație, ca și un părinte cu copiii sai, s-au ca un bărbat și o femeie căsătoriți. El nu este deziluzionat pentru analogiile filozofice ale oamenilor ci, în mod profund înțelege oamenii și relațiile lor.
Iată dar fundația acestei teme și felul în care Dumnezeu a făcut imaginea omului, cu mintea, emoțiile și voința acestuia. Omul este auto-conștient și moral prin chiar gramatică, știind ce este ‘bine’ și ‘rău’. Noi oamenii știm instinctiv să apreciem frumosul, drama, arta și istoriile de ori ce fel. Mai mult, noi știm instinctiv și natural să găsim și sa dezvoltam relațiile și prieteniile.
Da, noi existam  pentru ca Dumnezeu a vrut sa fie asa. Data viitoare, o să vorbim despre Biblie și explicațiile privind relațiile rupte și/sau dezamăgite, pentru că Dumnezeu țintește departe. De ce dorința nu ajunge să se fructifice?

Învierea lui Isus: fapt sau mit?

Când eram copil, am auzit multe întâmplări ‘minunate’ despre sărbătorile religioase. Mi s-a povestit adesea despre un om plinuț care locuia la Polul Nord și care avea o sanie trasă de reni, călătorind în toată lumea. El se oprea pe la case, intrând de pe acoperiș prin horn, pătrunzând apoi în case, iar din desaga lui speciala, scotea și împărțea daruri, ce le oferea apoi copiilor cuminți, în vremea Crăciunului. Apoi, ni s-a mai povestit că de Paște, un iepurilă își făcea apariția aducând, tot așa copiilor cuminți, ca daruri iepurași de ciocolata și oua vopsite, de cele mai multe ori de culoarea roșie (mai ales ‘încondeiate’). Bineînțeles, că mai târziu, după ce am crescut, am început să îmi dau seama că toate aceste povești, erau deosebit de frumoase, chiar dacă nu erau adevărate. Ce este interesant este că ele au fost trăite intens și niciodată uitate. Chiar acum zâmbesc, amintindu-mi.

Cu timpul, mi s-au clarificat mai multe lucruri despre așa zice-se ‘povești’ privind sărbătorile religioase. Cum păstorii au văzut îngerii, și cum oamenii învățați au urmărit steaua, cum bebelușul s-a născut într-un staul – toate aceste povești prin care s-a pus baza credinței creștine și a Crăciunului. Probabil că cel mai dramatic episod a fost răstignirea lui Isus, omorârea lui și apoi, trei zile mai târziu, a învierii lui Isus – ceia ce reprezintă însăși povestea Peștelui.

Al doilea set de povești este tot așa de incredibil ca și primul. Când am crescut mi-am dat seama că ele ‘nu au fost adevărate’. Oare atunci și cel de-al doilea set de povești să nu fie adevărat ? Știu sigur că cele două povești sunt inter-pătrunse și sunt ajutătoare pentru o mai buna înțelegere a sărbătorilor religioase, fiind minunate și incredibile în aceșași timp! Cea mai minunată și incredibilă este ceea ce s-a întâmplat la Paști, faptul că Isus a fost mort și îngropat vreme de trei zile și apoi, fizic, a înviat și trăiește. Fără discuție, așa ceva este incredibil în orice religie și, demn de pus la gazetă de scandal,  “El a Fost Mort și a Venit Înapoi la Viață. Este așa ceva posibil? A fost oare rezonabil și dovedit, așa ceva este materialicește posibil?”

Probabil că așa ceva este foarte dificil de răspuns. Totuși este fără discuție foarte important pentru că afectează direct viața mea și a ta. Țineți minte că până la urmă, ce-i mai inteligenți, ce-i mai tari, ce-i mai puternici, ce-i mai influenți dintre noi totuși mor până la urmă și, da, este adevărat, și noi și voi vom murim până la urmă… Dacă însă moartea a fost învinsă, atunci este mai mult decât normal să vedem cum se poate așa ceva. Din propria mea experiență și din informațiile mele, din studiile aprofundate, am reușit să înțeleg mai clar aceste lucruri.

Istoria lui Isus fără referire la Biblie

Poate că cel mai bine este să vedem dacă există informații despre ce s-a întâmplat, lăsând la o parte  ‘credința’ și supranaturalul, așa încât să vedem dacă explicația rămâne valabilă. Faptul că Isus a trăit și a murit prin răstignire este clar și public, fiind înregistrat acest lucru în istorie. Nu este nevoie ca să confirmăm prin Biblie. Sunt câteva referiri din punct de vedere istoric, laic, privind viata lui Isus și impactul Lui în lume. Iată două exemple. Senatorul și istoricul roman Tacit (Caiu Corneliu Tacit – în latină Gaius – sau Publius – Cornelius Tacitus) a fost fascinat de personalitatea lui Isus și a ucenicilor creștinii, care apoi au fost martirizați pe vremea lui Nero(65 e.n.). El a fost cel care a dat vina pe creștini, susținând că ei au aprins Roma! Iată ce scria Tacit la anul 112 e.n.:

‘Nero i-a pedepsit aspru și crud pe creștini, persecutându-i asidu. Hristos a fost fondatorul religiei [numită creștinism] și a murit pe vremea procuratorului  Pilat din Pont în Iudeea, pe vremea împăratului Tiberiu; dar superstițiile s-au transmis, revolta fiind aprinsă din nou și nu numai în Iudeea unde s-a născut Isus, ci chiar și în Roma însăși,  spune  Tacit. Anale  XV, pagina 44.

Ceea ce este interesant este faptul că Tacit vorbește clar despre Isus: 1) o persoană istorică; 2) crucificat pe vremea lui Pilat din Pont; 3) până în anul 65 e.n. (pe vremea lui Nero) credința creștină s-a întins rapid nu numai în Iudeea ci în toată Mediterana și până la Roma, astfel încât însăși împăratul a trebuit să facă ceva. Observăm că și Corneliu Tacit  era împotriva lui Isus și caracteriză mișcarea ca o ‘superstiție periculoasă’.

Josephus Flavius care a fost evreu, fiind militar și istoric, scria pentru auditoriul roman. El a scris multe despre istoria evreiască, scriind următoarele despre acele timpuri și despre ce a făcut Isus:

‘Pe vremea aceea el a fost un om înțelept … Isus … bun și integru. Și multă lume din rândurile evreilor dar și alte popoare au devenit ucenici ai lui Isus. Pilat la crucificat pe Isus, iar Isus a murit. Ucenicii, nu l-au abandonat pe Isus. Ei susțineau că după trei zile de la crucificare, Isus a înviat și-a făcut clar apariția, și este viu’ Josephus, 90 e.n. Antiquities xviii. 33.

Se pare că moartea lui Hristos este recunoscută iar evenimentele învierii au fost impuse lumii romane prin ucenicii și în întreaga lume.

Istoria prin prisma Biblie

Luca, care a fost doctor și istoric a scris în detaliu despre cum credința a avansat în lumea veche. Iată câteva fragmente în Faptele Apostolilor:

Petru și Ioan, pe când vorbeau norodului, au venit la ei pe neașteptate preoții, căpitanul Templului și saducheii, foarte necăjiți că învățau pe norod și vesteau în Isus învierea din morți. Au pus mâinile pe ei și i-au aruncat în temniță până a doua zi; căci se înserase.

Însă mulți din cei ce auziseră cuvântarea au crezut; și numărul bărbaților credincioși s-a ridicat aproape la cinci mii.

…Au pus pe Petru și pe Ioan în mijlocul lor și i-au întrebat: „Cu ce putere sau în numele cui ați făcut voi lucrul acesta?” Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: „Mai mari ai norodului și bătrâni ai lui Israel!

… Când au văzut ei îndrăzneala lui Petru și a lui Ioan, s-au mirat, întrucât știau că erau oameni necărturari și de rând; și au priceput că fuseseră cu Isus.

… și au zis: „Ce vom face oamenilor acestora? Căci este știut de toți locuitorii Ierusalimului că prin ei s-a făcut o minune vădită pe care n-o putem tăgădui. Faptele Apostolilor 4: 1 – 16 (63 e.n.)

Însă marele preot și toți cei ce erau împreună cu el, adică partida saducheilor, s-au sculat plini de pizmă, au pus mâinile pe apostoli și i-au aruncat în temnița de obște.

… Atunci căpitanul Templului a plecat cu aprozii şi i-au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie uciși cu pietre de norod.

… dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veți putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptați împotriva lui Dumnezeu.”

… Ei au ascultat de el. Și, după ce au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele, i-au oprit să vorbească în Numele lui Isus și le-au dat drumul. Faptele Apostolilor 5: 17 – 40 (63 e.n.)

Vedem aici că în vremea acea lideri civici au încercat în ori ce fel să împiedice ‘mișcarea periculoasă’ (așa cum spune Tacit). Să observăm că evenimentele erau în Ierusalim – unde cu doar câteva săptămâni înainte Isus a fost crucificat și îngropat.

Este posibil ca Isus să fi rămas în mormânt?

Cred că este posibil acum să vedem dacă, prin prisma istoriei, Hristos a fost de fapt reînviat sau nu în mormânt. Ca să începem, trebuie să înțelegem că sunt doar două posibilități privind corpul mort a lui Hristos. Fie că mormântul a fost gol în dimineața de Paște fie că trupul a rămas în continuare în mormânt. Nu există o altă posibilitate.

Să zicem că trupul a rămas în mormânt. Atunci, uitându-ne la evenimentele scrise în istorie, ne confruntam cu o problemă. De ce oare romanii și liderii evrei a Ierusalimului au mers la așa extreme să oprească exagerările a presupusei reînvieri dacă corpul era încă în mormânt aproape de locul unde ucenicii proclamau învierea? Dacă eu eram unul din lideri evrei, aș fi așteptat până când ucenicii ar fi vorbit despre înviere lui Hristos și apoi aș fi produs corpul lui Hristos. Atunci nu ar mai fi fost necesar ca ucenicii să fie întemnițați, torturați și să devină martiri! Să ne gândim un pic că, dacă Isus ar fi fizic reînviat, atunci mii ar fi devenit credincioși în Ierusalim. Dacă a-și fi acolo în mulțime, ascultându-l pe Petru, m-aș fi întrebat dacă să cred mesajul lui incredibil (mai ales că aș fi pus la persecuție) și m-aș fi dus să văd eu însuși dacă trupul lui Isus era acolo în mormânt. Dacă trupul lui Hristos era încă în mormânt, mișcarea nu ar fi devenit importantă.  Până la urmă, posibilitatea că Hristos să fi fost încă în mormânt nu are nici are sens.

Ar fi putut ucenicii să fure corpul lui Hristos?

Este evident că asta nu înseamnă că învierea a fost adevărată, fiind alte posibilități ca mormântul să fie gol. Ca să explicăm mormântul gol trebuie să avem câteva lucruri clare și verificabile: romanii au pecetluit (cu sigiliul) mormântul, era o patrulă romană de gardă, piatra care a închis mormântul avea între unu și două tone plus cele 40 de kg de ulei cu care l-au îmbălsămat pe Isus. Ar fi și alte scenarii de asemenea dar nu avem timp să le analizăm pe toate. Dar cea mai contemplată și vehiculată explicație este că ucenicii au furat totul, inclusiv trupul lui Isus și l-au ascuns altundeva.

Să presupunem scenariul acesta, lăsând la o parte greutățile acestui argument și să vedem dacă ar fi putut ucenicii lui Isus – care erau foarte speriați și nu vreau să fie arestați – să fure trupul lui Isus, reușind să păcălească garda romană. Mai întâi au spart sigiliul, au mutat piatra grea și au luat trupul cu îmbălsămare cu tot plecând fără sa lase vreo urmă. Să presupunem apoi că au reușit să încropească o religie bazată pe o decepție. Mulți dintre noi și astăzi presupunem ca cea ce i-au motivat pe primii ucenici a fost nevoia de fraternitate și iubire intre oameni, iar moartea și reînvierea lui Hristos (spirituală sau metaforică) a fost catalizatorul acestui mesaj. Dar dacă ne uităm înapoi la ceea ce au scris Luca și Josephus veți observa că ceea ce este controversat este că ”apostolii îi învățau pe oameni că Isus a reînviat din morți”.  Aceasta este tema lor esențiala. Să notăm de asemenea că Paul, un alt apostol, a spus următoarele privind învierea lui Hristos (vă rog să citiți Noul Testament, 1 Corinteni 15: 3-32)

V-am învățat înainte de toate, aşa cum am primit și eu: că Hristos a murit …; că a fost îngropat, și a înviat a treia zi, după Scripturi; și că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.

Dacă nu este o înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și, dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică este și credința voastră.

Ba încă noi suntem descoperiți și ca martori mincinoși ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morții nu învie. Căci, dacă nu învie morții, nici Hristos n-a înviat.

Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!

Dacă, vorbind în felul oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes, care-mi este folosul? Dacă nu învie morții, atunci „să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri”. (fragmente din 1 Corinteni 15: 3-32, 57 e.n.)

Este clar (cel puțin în mințile lor) că ucenicii au așezat importanța mărturiei învierii lui Hristos în centrul mesajului lor.  Să presupunem că tot ceea ce am discutat mai sus este un fals – și că defapt ucenicii au furat corpul lui Isus fabricând tot mesajul. Ar fi putut să facă asta și să înșele pe toată lumea, să propovăduiască, să scrie și să creeze multe probleme cu falsul acela. Dar ei au plătit (literal) cu viața pentru mesaj. De ce ar face așa ceva dacă ei știau că premiza era falsă? Sunt oameni care sunt dispuși să moară pentru o cauză (dreaptă sau nu) pentru că ei cred într-o cauză mai ales dacă în lupta pentru ceva vor fi învingători. Să ne gândim de exemplu la bombele sinucigașe în Orientul Mijlociu. Fără discuție acesta este cel mai elocvent exemplu modern al extremismului devoțional – culminând cu uciderea sinucigașului și a altor oameni. Noi poate nu agreem așa ceva, dar acești oamenii sunt convinși de cauza lor dreaptă iar sacrificiul lor justificat. Acești oameni cred că prin sacrificiul lor suprem vor fi rapid în paradis. Poate ca aceasta credința este falsă – dar ei o cred adevărată – altfel nu ar face așa ceva! Diferența dintre acești sinucigași extremiști și primii ucenici este ca ucenicii au oportunitatea de-aș dovedii credința pe când sinucigașii extremiști nu au. Dacă ucenicii au ascuns trupul atunci credința și învierea ar fi un fals. Să ne gândim prin propriile lor cuvinte ce preț au plătit ucenicii prin faptul ca au răspândit acest mesaj și întreabă-te tu însuți dacă ai plăti așa un preț pentru ceva ce ai fi știut ca este un fals:

8. Suntem încolțiți în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiți;

10. ca nişte întristați, și totdeauna suntem veseli; ca niște săraci, și totuși îmbogățim pe mulţi; ca neavând nimic, și totuși stăpânind toate lucrurile.

24. De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una;

25. de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am fost în adâncul mării.

26. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăți, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între frații mincinoși;

27. în osteneli și necazuri, în privegheri adesea, în foame și sete, în posturi adesea, în frig și lipsă de îmbrăcăminte!

28. Și, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate bisericile.

29. Cine este slab, şi să nu fiu şi eu slab? (2 Corinteni 4: 8, 6: 10, 11: 24-29)

Cu cât mă uit la eroismul lor și la faptul ca nici unul din cei care au fost torturați nu și-au renegat credința, cu atât mai mult mi se pare imposibil să nu fie sinceră credința lor.  Dar dacă ei au crezut, este imposibil ca ei să fi ascuns trupul lui Hristos. Unul din cei mai mari avocați criminaliști (de la Harvard) spune următoarele:

”Analele militare privind războiul oferă puține exemple de un așa eroism constant, răbdător și de așa un curaj neclintit. Ei aveau toate motivele pentru a revizui cu grija fundația credinței lor ,a faptelor și adevărurilor dovedite cu care s-au afirmat.” Greenleaf, 1874. O examinare a Mărturiei din cele Patru Evanghelii prin regulamentele Evidentei Administrative ale Curți de Justiție, p.29

Este interesant că atât evreii cât și romanii sunt practic tăcuți în ceia ce privește ucenicii. Acești martori ostili nu atentat niciodată serios sa relateze “adevărata” poveste ori sa arate cum ucenici au greșit. Legat de asta Dr. Montgomery spune:

“Aceasta subliniază fiabilitatea mărturiei a reînvierii lui Hristos care a fost prezentată în contemporaneitate în sinagogile din acel timp – în foarte ascuțită opoziție alături de ostilii examinatori ce intenționau sa distrugă cazul dacă faptele ar fi fost diferite. ” Montgomery, 1975. Legalitatea legii și Apologia Creștină, p.88-89.

Bineînțeles că în studiul acesta nu am putut să acopăr toate aspectele problemei. Totuși, faptul că ucenicii au vorbit îndrăzneț în timp ce, cei din opoziție au tăcut, mi se pare remarcabil și adeveresc ca învierea a fost posibilă. Învierea este fără discuție puntul culminat al întregi Evanghelii. În felul acesta putem să reflectăm mai în detaliu asupra contextului Biblic. Putem de asemenea să începem prin Semnul lui Avraam și Moise. (postările anterioare în română) Deși ei au trăit cu mii de ani înainte ca Isus să se nască, experiențele lor profețeau deja despre moartea și remarcabila înviere a lui Isus.

 

Vechia Promisiune este încă actuala în toată lumea

În zilele moderne de azi, suntem bulversați de știri de tot felul și care vin din toată lumea. În fiecare lună și aproape în fiecare săptămână ne sunt prezentate știri punând în prim plan Israelul cu ce se întâmplă acolo. De la conflictul cu palestinienii, și războaiele învecinate, la Orientul Mijlociu. Unele știri sunt amplificate și transmise în toată lumea, informează zilnic despre ce se întâmpla în Israel. Nu este oare neobișnuit ca o țară atât de mică ca Israelul dacă ținem cont de așezarea geografică, economică, de populație, să fie luată zilnic în vizor? Oare de ce ?

Prin însăși faptul că Israelul în zilele noastre moderne deși este o țară mică, este prezentată zilnic la știrile din toată lumea, făcându-ne să înțelegem că ceea ce se întâmplă nu este în cele din urmă o simpla coincidență. Ca să înțelegem aceasta, trebuie să ne întoarcem la Biblie, mai exact în Geneza, cu mai bine de 4000 de ani în urmă și să vedem cum a fost posibil ca un singur om, neînsemnat, care prin nesfârșitele sale umblări, ajunge să fie menționat în toată lumea. Este fără discuție remarcabil acest lucru, dar dacă vrem să înțelegem corect istoria, începem a realiza de asemenea cauza și efectul scontat. Cartea – adică Biblia – spune că istoria a schimbat totul, că eu și tu vom fi etern schimbați. Chiar și dacă posibilitatea de a schimba totul va fi foarte mică, de vreme ce este posibil, trebuie să fim atenți.

Omul antic cu pricina este Avraam (mai este cunoscut și ca Avram). Partea aceasta în Biblie este atât de veche, încânt sunt foarte puține dovezile pro sau contra. Exista totuși ceva: în 1975 – 1976 în nordul Siriei s-au găsit 17000 tablete de lut în situl numit Ebla, fiind datată pe la 3500 î.e.n. Se menționează acolo nume precum Sodoma, Gomora, Admei, Şineab, Ţeboimului și sunt numite ‘orașe de șes’ (Geneza 13:3 și Geneza 14:2) – locurile în care Avraam a poposit. De aceia știm că lucrurile sunt adevărate.

Promisiune lui Avraam

În Biblie se spune ca Dumnezeu a promis lui Avraam următoarele:

”2. Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.  3. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Geneza 12: 2-3)

… și Avraam a devenit Mare.

Foarte mulți se întrebă dacă Dumnezeu a vorbit cu adevărat și dacă Biblia este adevărată sau nu. Ei bine, o parte este deja verificată. Dumnezeu a promis ca Avraam v-a avea ‘un nume mare’. Acum, în al 21-lea secol numele de Avraam/Avram este, menționat și în istorie, fiind recunoscut practic în toată lumea. Această promisiune este literalăistorică și verificată de cele multe ori cu acuratețe. Cele mai vechi manuscrise care sunt în original s-au găsit la Manuscrisele de la Marea Moartă și datate pe la 200 – 100 î.e.n. Asta însemnând că promisiunea era scrisă deja de cel puțin atâta timp: 200 – 100 î.e.n. Și totuși la vremea aceia persoana și numele de Avraam nu era încă binecunoscut, el fiind cunoscut numai de evrei prin Torah. De aceia vedem că împlinirea s-a înfăptuit numai după ce s-a făcut scrierea, nu înainte de scriere. Dovada clară deci că ‘împlinirea’ s-a făcut înainte să se fi scris în cerneala.

… prin ei s-a făcut o mare nație

Ceia ce este remarcabil despre Avraam este faptul că nu a fost cu nimic special în viață, așa cum în mod normal ar fi trebuit să fie, adică un ‘om mare’. Avraam nu a scris nimic extraordinar (ca de exemplu Homer și Iliada și Odisea sau Codul lui Hammurabi), nu a fost un rege sau un împărat (ca de exemplu faraonii din Egipt), nu a fost un conducător de bătălii (ca de exemplu Hannibal sau Alexandru cel Mare) și nici un inventator. El, Avraam, nu a făcut nimic special afară de faptul că a avut mulți urmași prin linia de sânge. Pe vremea aceia, oamenii ar fi ”pus banii” pe regi, generali sau poeți de curte și care în final sa devina istorici celebrii. Dar numele lor au fost uitate, omul având poate copii în toată lumea și cam atât. El a fost mare numai pentru că toate națiunile sunt scrise și păstrate pentru toată lumea, fie individual sau prin națiuni. Toate acestea au fost scrise în Geneza 12 (”Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; … și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”) Eu nu știu ceva mai special în Avraam și binecunoscut numai prin faptul că a lăsat urmași, fără alte lucruri importante în viața lui, pentru că atât a fost planul lui Dumnezeu cu el.

… Prin Voința promisă de Creatorului

Evreii de astăzi, prin descendenții lui Avraam nu au făcut nimic special, nu sunt celebri, ei nu au făcut clădiri, arhitecturi celebre, ca de exemplu piramidele din Egipt, nu erau filozofi celebri, precum grecii, s-au administratori precum romanii – dar făcând noi cuceriri și extinzând teritoriile prin campanii extraordinare s-au remarcat . Poporul evreu este cunoscut mai ales prin Lege și Cartea, anume faptul că au conceput totul prin Carte; sunt cu adevărat remarcabili și au fost cu siguranță câțiva; care mai apoi au supraviețuit mii de ani într-un grup restrâns de oameni. Această activitate remarcabila s-a făcut nu prin ei, ci mai degrabă pentru ei și prin ei. Să vedem acum Cauza prin care promisiunea a fost făcuta și faptul că este în alb și negru, repetat de multe ori ”Eu, voi…” felul unic în care s-a făcut și pus în același timp în istorie, este remarcabil pentru că Dumnezeu a făcut totul , indiferent câți au fost împotrivă, prin fapte, s-au cuceriri și ‘națiuni mari’. Atenția este întotdeauna îndreptată spre țara Israel. Vedeți cumva alte state precum Ungaria, Norvegia, Papua și Noua Guinee, Bolivia sau Republica Centrafricană – toate similare în ceea ce privește suprafața din punct de vedere geografic, în aceeași atenție, plin plan? Nu .

Chiar dacă din punct de vedere istoric nu a fost nimic special , promisiunea a fost făcută printr-un om din vechime care a preferat să ‘aleagă drumul mai puțin bătătorit’. Cine alții ar fi fost tentați să facă promisiuni și apoi să se înșele? Deci a fost și rămâne perfect valabil peste mii de ani cum găsim scris. Cazul îl privim la modul serios și cu interes numai și numai prin autoritatea Promisă de Creator.

Cărarea a fost și este tulburătoare în toată lumea

Abraham's Trek from ur to promised land
Iară harta cu drumul lui Avraam

În Biblie găsim următorul pasaj:   ”Avram a plecat, cum îi spusese Domnul,…” (versul 4, Geneza 12). El a călătorit în diferite locuri, lăsându-ne hărți, care au rămas valabile până în ziua de azi.

Binecuvântare peste noi

Dar relatarea nu se termină aici pentru că apare de asemenea o alta promisiune. Binecuvântarea nu a fost făcută numai pentru Avraam ci pentru ‘toți oamenii de pe pământ, binecuvântați prin el’ (adică prin Avraam). Voi și cu mine ar trebui să reținem asta. Deoarece tu și cu mine, facem parte din ‘oamenii de pe pământ’ – indiferent de religie, etnie, sau locul unde ne-am născut, starea sociala, limba, deoarece scopul este promis de la început pentru toți care sunt în viată! De ce? Ce fel de binecuvântare poate fi asta ? Nu este clar ce fel de atribute sunt, dar este clar că sunt pentru mine și tine. De vreme ce prima parte a fost împlinită, a doua parte este de asemenea promisă și va fi împlinită. Noi trebuie să găsim doar cheia prin care sa deschidem, să deslușim. Și cheia ne este sugerată prin călătoria lui Avraam. Cheia în sine este ‘dreapta credință’ care din păcate este deficitară pe tot pământul și greu a fi pusă în practică. Relatarea este revelată pentru noi toți iar în articolul ce va urma vom afla mai multe despre acest om remarcabil.

 

Hristos ‘tăiat’ și Prezis în Detaliu   -https://vesteabuna.thelife.one/2016/08/11/christs-death-predicted-isaiah53-hristos-taiat-si-prezis-in-detaliu/

 

În ultimul articol , am văzut că Daniel a prezis cum Hristos va fi ”tăiat” după un anumit ciclu de ani. Și totul a fost realizat așa cum a prezis Daniel, prin triumful intrării lui Isus în Ierusalim – mai exact prin Hristosul Israelian – exact la 173 880 zile după Decretul Persan prin care Ierusalimul a fost refăcut. Această frază a fost o aluzie la ”tăierea lui Hristos” din Isaia: Semnul Rămurii: buturuga mortă reînviată. Dar ce reprezintă aceasta?

Isaia arată timpurile istoriei.
Isaia arată timpurile istoriei.

Isaia care a trăit în perioada Regilor Davidieni și care a scris de asemenea și alte profeții folosind tema aparte, anume tema Ramurilor. O temă spre exemplu, este Robul care slujește. Cine este ‘Robul’? Ce va face el? Dacă vreți, puteți să citiți în detaliu despre acest lucru, scris de Isaia. Eu voi reproduce mai exact și mai în detaliu și voi pune din când în când comentariile mele. (eu cred că în Biblia lui Cornilescu, ‘robul’ înseamnă sclav dar în engleză nu este ‘rob’ având chear o alta conotație de  ‘servitor’)

Venirea Robul (Servitorul). Pasajul complect din Isaia 52: 13 –  53: 12

  1. „Iată, Robul Meu va propăși; Se va sui, Se va ridica, Se va înălța foarte sus.

  2. După cum pentru mulți a fost o pricină de groază – atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor –

  3. tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împărații vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise și vor auzi ce nu mai auziseră.” (Isaia 52)

Vedem foarte clar că Isaia vorbește de Robul, adică un om care este Rob și se referă la ‘el’, ‘prin el’, ‘a lui’ și specific pentru timpul viitor (prin fraza ‘va acționa…’ , ‘va fi ridicat…’ și așa mai departe) și acest lucru există și este explicit în profeție. Dar ce se spune de fapt profeția?

Sacrificiul prin sânge

Când israeliții aduceau ofrande – prin preoții evrei – ofereau sacrificiul de sânge ca să spele păcatele lor. Dar aici explica cum oamenii israeliții, pot fi fie curățiți. Este însă posibil ca ‘multe popoare’ să fie stropite prin Robul său? Isaia spune că și oamenii care nu sunt evreii vor fi salvați de păcatele lor prin Robul său, așa cum în Vechiul Testament, preoții ofereau iertarea evreilor. Zaharia a prezis de asemenea despre Ramuri și faptul că va fii Rege și Preot, deoarece numai preotul avea dreptul să stropească cu sânge. Scopul este global, anume că ‘multe națiuni’ vor urmări pe parcursul  istoriei, verificate cu sute de ani înainte prin Avraam, prin binecuvântarea de la Avraam la ‘toate națiuni’.

Dar prin stropirea cu sânge a multor națiuni, ‘aspectul’ și ‘forma’ Robului va însemna ca fiind ‘desfigurat’ și ‘rănit’. Mai mult, deși nu se știa clar ce va face Robul, se lasă sa se înțeleagă ca într-o bună zi națiunile ‘vor înțelege’.

  1. Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut brațul Domnului?

  2. El a crescut înaintea Lui ca o odraslă [Domnul] slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă.

  3. Disprețuit și părăsit de oameni, Om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, că îți întorceai fața de la El, și noi nu L-am băgat în seamă. (Isaia 53)

Prin Robul Sau stropirea cu sângele mielului , multe națiuni fi salvate, dar mulți au gândit că era ‘disprețul’ și ‘respins’, plin de ‘suferință’ și ‘obișnuit cu suferința’.

  1. Totuși El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit.

  2. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți. (Isaia 53)

Isus sacrificat comparat cu Robul sacrificat

Robul va prelua suferințele ‘noastre’. Acest Rob va fi de asemenea ‘străpuns’ și ‘zdrobit’ pentru ‘fărădelegile noastre’, iar din cauza asta, noi, omenii (prin multe nații) vom trai în pace și vom fi vindecați. Surse seculare și biblice spun că în Vinerea Mare, cam cu 2000 de ani în urmă (dar totuși cu 700+ ani după ce Isaia a prezis) Isus a fost crucificat. Făcând lucrul acela, literar înseamnă că a fost străpuns, așa cum a prezis Isaia și fiind străpuns de cuie, a fost crucificat.

  1. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. (Isaia 53)

Noi am văzut deja cum Corupția (partea a 2-a…) ca ținta greșita, care din punct de vedere biblic definind păcatul, adică a greșit ținta. Precum o săgeată îndoită, noi rătăceam cu toții ca niște oi, adică  unde ‘vroiam noi’.  Robul preia păcatul nostru (adică nedreptatea) pe care le-am adus-o noi înșine.

  1. Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. (Isaia 53)

Robul va fi ca un miel care mergea la ‘măcelărie’. Dar el nu va protesta și nu va ‘deschide gura’. Cu ceva mai devreme am vorbit despre Semnul lui Avraam, despre berbec că a substituit în locul fiul lui Avraam. Berbecul – adică oile, și a fost măcelărit. Și Isus a fost răstignit (adică măcelărit) la locul numit Muntele Moria = Ierusalim. Vedem de asemenea că miel a fost măcelărit pentru Paște – așa cum Isus a fost măcelărit în timpul Paștelui.

  1. El a fost luat prin apăsare și judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese șters de pe pământul celor vii și lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? (Isaia 53)

Robul a fost ‘șters de pe pământul’ celor vii și ‘lovit de moarte’. Este exact ceea ce Daniel a folosit când a prezis ce se va întâmpla cu Isus când va fi prezentat ca Israel și Mesia. Isaia a prezis în detaliu cum va fi șters de pe fața pământului, însemnând de fapt ‘șters de pe pământul celor vii’ – adică mort!  De aceia în funestul Vinerii Mari, Isus a murit, fiind literal ‘șters de pe pământul celor vii’, așa cum doar cu câteva zile înainte a fost prezentat ca un Mesia, intrând triumfător în Ierusalim.

  1. Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui. (Isaia 53)

Isus a fost considerat un om rău și a fost executat (‘a fost pus între cei răi’), iar în Evanghelie ne spune că un om bogat care era și în Sinedriu, anume Iosif din Arimateea, a luat trupul lui Isus și la îngropat în propriu lui mormânt (Matei 27: 60). Astfel Isus a realizat două lucruri paradoxe, anume predicția că ‘a fost pus între cei răi’ dar și ‘la un loc cu cei bogați’.

  1. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferință… Dar, după ce Își va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânță de urmaşi, va trăi multe zile, și lucrarea Domnului va propăși în mâinile Lui. (Isaia 53)

Această moarte crudă nu a fost practic un accident sau un ghinion. Este explicit deci cine hotărâse,  deci era deja hotărât ”de DOMNUL” , anume ca să fie zdrobit. Dar de ce? Precum mielul sacrificat în sistemul Mozaic, pentru ca oamenii să nu rămână în păcat și să fie fără pată, așa și viața Robului a fost oferită pentru ca oamenii ‘să fie fără pată’. Dar ce păcat? Să vedem dar de ce ‘multe națiuni’ au trebuit să verse sânge ca să fie spălați de păcat. De ce? Pentru că au ‘întors spatele’ și ‘au rătăcit’. Isaia spune nu numai pentru mine și tine ci pentru întreaga lume.

  1. Va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va înviora. Prin cunoștința Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulți oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu și va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. (Isaia 53)

Prin pasajul acesta Robul înțelege grozăvia morții dar devine totuși optimist și în cele din urmă triumfător. După teribila suferință (fiind ‘șters de pe pământ’ și pus ‘în mormânt’), Robul vede cum ‘va învia’. Cum adică El să fie reînviat? Pentru aceasta am revizitat Învierea (nu este în românește). Vedem că Învierea a fost clar prezisă. Dacă posibilitatea de a face reînvierea este atât de mică, atunci omul care a prezis trebuia să prezică și alte lucruri de asemenea.

Mai mult, Robul care a văzut ‘rodul muncii sufletului Lui’ și va ‘lua asupra Lui povara’ pentru noi toți, El trebuie să fie ales ca ‘neprihănit’. Am văzut că Avraam a fost ‘creditat’ sau a devenit ‘neprihănit’. În mod asemănător Robul, va fi justificat sau creditat, neprihănit pentru ‘mulți’.

  1. De aceea, Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, și va împărți prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați. (Isaia 53)

Isus este Robul profețit

Pasajele privind Robul Său sunt atât de adevărate, crucificarea și Învierea lui Isus la fel, atât de incredibile în cât criticii cred că narativele Evangheliilor sunt aranjate ca să fie așa pentru Rob. Dar Isaia conclude cum, că criticii sunt greșiți. Concluzia este nu faptul că predicția privind crucificarea și Învierea ca atare, ci impactul avut la înmormântare cu sute de ani mai târziu. Și ce a prezis Isaia? Faptul că Robul, a fost înmormântat ca un ticălos, va fi într-o zi ‘mare’. Scrierile Evangheliilor nu ar fi putut să facă să coincidă narativele Evangheliilor de vreme ce Isus a murit cu doar câteva decade după crucificare, când moartea lui Isus era încă în dubiu. Isus era încă doar un lider superstițios și pernicios  și departe de a fi încă o Evanghelie universală. Acum, după 2000 de ani noi vedem impactul morții și realizăm cum prin istorie, el a fost ‘mare’. Este imposibil ca scrierile Evangheliilor să poată să prevadă așa ceva. Dar Isaia a știut. Robul a știut de asemenea că prin Ramurile lui, el a fost voluntar sacrificat și prin asta mulți oameni și multe neamuri vor fi salvate de la păcat, prin vărsarea sângelui Mielului.

Mulți oameni ‘mari’ au avut elogii și biografii detaliate cu evenimentele vieților lor, cu scrierile și istoriile și admirația noastră după chiar sute de ani mai târziu dar Isus este unic prin detalii privind viața Lui, cu sute de ani înainte de a se naște. De aceia este bine și cu adevărat rezonabil să credem în El. De ce nu acceptați sacrificiul pentru sângele vărsat ?

Detaliile cu privire la Isus răstignire continuă în Psalmul 22.

Acuratețea și Puterea Cincizecimii

Rusaliile (Sărbătoarea Cincizecimii) cad întotdeauna în ziua de Duminică. Acesta este o sărbătorire cu adevărat remarcabilă, dar este vorba nu numai despre ce s-a întâmplat în aceea zi, cum și de ce și când, a făcut Dumnezeu acest lucru. Da, a fost fără discuție un dar foarte important pentru tine.

Ce s-a întâmplat la Rusalii?

Dacă ați auzit despre Rusalii, atunci probabil ați înțeles că Duhul Sfânt a locuit printre oamenii care L-au urmat pe Iisus. Dumnezeu a creat Biserica prin ”cei aleși”, Capitolul 2 din Faptele Apostolilor vorbește tocmai despre lucrurile acestea.În ziua aceea, Spiritul lui Dumnezeu a coborât la 120 de oameni care au urmat învățăturile lui Iisus, iar acești oamenii au început să vorbească cu putere, în diferite limbi (altele decât limba lor de baștină). Acesta a creat o adevărată revoluție pentru că erau mii de oameni în Ierusalim. Atunci și ei au văzut ce s-a întâmplat. În fața mulțimii, Petru a propovăduit pentru prima dată Evanghelia, iar mesajul transmis a avut un impact mare, 3000 de oameni au devenit ucenicii lui Iisus, chiar din ziua aceia (Faptele Apostolilor 2:41). De atunci, Evanghelia s-a răspândit pretutindeni. Totul a început cu prima Duminică a Cincizecimii.

Acestă s-a întâmplat la 50 de zile de la Învierea lui Iisus. Undeva înainte de 50 de zile, ucenici au fost convinși că Iisus va fi Înviat din morții. În Duminica de Rusalii, totul s-a făcut public și istoric totul s-a schimbat. Fie că, crezi sau nu că a Înviat Iisus,viața ne-a fost schimbată după Duminica de Rusalii.

Deși înțelegem că Rusaliile sunt adevărate, aceasta nu este totul. Mulți oameni s-au pocăit tocmai de Rusalii și tocmai prin experiențe similare. Deoarece primii ucenici ai lui Isus au avut această experiență de Rusalii prin „așteptarea darului Duhului”, astăzi oamenii speră să primească “acel dar” în mod similar. Oamenii așteptă și invocă pe Dumnezeu să li se dea o altă sărbătorea de Rusalii. A gândi în acest fel presupune că a fost așteptarea și rugăciunea care mișca Duhul lui Dumnezeu în acel moment. A gândi în acest fel înseamnă să pierdeți de fapt esența faptului că Cincizecimea (Rusaliile) înregistrată în Faptele Apostolilor Capitolul 2 nu a fost prima Cincizecime.

Paștele prin legea lui Moise

Paștele este în fiecare an o sărbătoare a Vechiului Testament. Moise (1500 î.e.n.) a stabilit mai multe sărbători în fiecare an. Paștele era prima sărbătoare în calendarul evreiesc. Iisus a fost crucificat în ziua Paștelui. Timpul exact al morții Sale la sacrificiile mieilor de Paște a fost considerat un semn.

Al doilea festival este Sărbătoarea Primăverii (în Israel prima pârgă este în anotimpul primăverii), legiferată de Moise și care se sărbătorește ‘a doua zi’ anume în Duminica Paștelui. Iisus a înviat în ziua de Duminică adică exact de Sărbătoarea Primăverii. De vreme ce Învierea s-a înfăptui de ‘Sărbătoarea Primăverii’, înțelegem că Promisiunea este pentru cei ce vor fi înviați mai târziu (și asta pentru că ne încredem în El). El, Iisus, este Învierea, înfăptuită literalmente prin ‘Sărbătoarea Primăverii’, așa cum a fost profețit.

Exact după 50 de zile de la ‘Sărbătoarea Primăverii’, duminica evreii celebrează Cincizecimea (adică de 10 ori 5 = 50), care se numea Sărbătoarea Săptămânilor, deoarece este calculată prin 7 săptămâni. Evreii, au sărbătorit Paștele vreme de 1500 de ani. Sărbătoarea Paștelui, este de asemenea menționata în Faptele Apostolilor 2. Motivul pentru care oamenii sărbătoresc în toată lumea Ziua Paștelui în Ierusalim, și în care au auzit clar mesajul lui Petru, este tocmai pentru că au înțeles ce înseamnă a sărbătorii Paștele, cum s-a întâmplat în Vechiului Testament. Și astăzi evreii sărbătoresc Paștele iar sărbătoarea se numește Shavuot:

Să număraţi cincizeci de zile, până în ziua care vine după al şaptelea Sabat, şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mâncare. Să aduceţi din locuinţele voastre două pâini, ca să fie legănate într-o parte şi într-alta; să fie făcute cu două zecimi de efă din floarea făinii şi coapte cu aluat: acestea sunt cele dintâi roade pentru Domnul. (Leviticul 23:16-17).

Acuratețea Rusaliilor este evidența unei Minți

Rusaliile din Faptele Apostolilor 2 cade în aceiași zi cu Paștele din Vechiul Testament(Sărbătoarea Săptămânilor). Crucificarea lui Iisus a fost de Paște iar învierea lui Iisus a fost de Sărbătoarea Săptămânilor și în Faptele Apostolilor 2 Sărbătoarea Primăverii apare exact în calendarul evreiesc, totul fiind coordonat de O Minte de-a lungul istoriei. Cu atâtea zile într-un an, ne punem întrebarea: de ce răstignirea lui Iisus, învierea și coborârea Duhului Sfânt s-a petrecut cu precizie în fiecare zi a celor trei Sărbători ale Primăverii din Vechiul Testament, cu excepția cazului în care acestea ar fi fost planificate, iar acest lucru este posibil numai dacă ‘O Minte’ a coordonat totul de-a lungul istoriei.

O fi aranjat Luca lucrurile ca sărbătorile să coincidă cu Rusaliile?

Sunt unii care cred că Luca (unul din autorii Faptelor Apostolilor)a făcut ca evenimentele din FA 2 ‘să se potrivească’ cu Sărbătoarea Primăverii. Atunci, el a făcut să se potrivească ‘mintea’ care controlează evenimentele? În relatarea lui Luca în FA 2 el nici măcar nu vorbește despre ‘înfăptuirea’ Sărbătorii de Paști. De ce ar fi trebui să facă ceva atât de creativ și în acelaș timp dramatic “ca să se întâmple” în acea zi, dar să nu ajute cititorul să vadă cum “se desfășoară” Sărbătoarea de Paști? De fapt Luca a făcut a treabă foarte bună despre evenimentele acelea și nu o interpretare făcută de el, cu atât mai mult cu cât oamenii de astăzi nu știu despre faptul că Cincizecimea în FA 2 este de asemenea ziua Sărbătoarii Săptămânilor. Majoritatea oamenilor cred pur și simplu Cincizecimea, relatată în FA 2. De vreme ce majoritatea oamenilor de astăzi nu înțeleg conexiunea dintre cele două evenimente, Luca ar fi făcut o situația imposibilă și ar fi trebuit un geniu care să inventeze legătura, ori Luca nu era un geniu și ar fi fost imposibil ‘să ne vândă așa ceva’.

Rusaliile: o nouă putere

Ceea ce ne prezintă Luca, de fapt este profeția din Vechiul Testament – anume cartea lui Ioel – în care el prezice că în ziua aceia Duhul Sfânt va atinge mulți oameni. La Rusalii (FA 2) s-a întâmplat tocmai acest lucru extraordinar.
Unul din adevărurile pentru care Evanghelia este ‘vestea buna’ este asigurarea că oamenii se schimbă cu adevărat în bine. Viața acum intră în armonie cu Dumnezeu. Această uniune se produce prin Duhul Sfânt, care este cu ei, eveniment înfăptuit la Rusalii, menționat în FA 2. Această Veste Bună ne asigură o viață schimbată într-un mod cu totul diferit, omul intră în relație cu Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Biblia spune în diferite pasaje:

Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit 14 şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. (Efeseni 1:13-14)

Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. (Romani 8:11)

Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. (Romani 8:23)

Duhul Sfânt locuiește printre oamenii care se vor schimbați – prima pârgă – în așa fel încăt se produce completa transformare a omului în ‘copii ai lui Dumnezeu’.

Evanghelia oferă abundență pentru oameni, dar nu din punt de vedere material: case, mașini, plăceri, putere, bogăție și altele lucruri care sunt doar mofturi, pe care Solomon le numește ‘goană după vânt’. Însa în cine locuiește Duhul lui Dumnezeu, se produce schimbarea. Dacă este adevărat – și Dumnezeu este cel care ne oferă în dar mântuirea – aceasta este vestea bună. În Vechiul Testament, Paștele se sărbătorește folosind pâinea frântă, pregătită cu drojdie, ceea ce semnifică o viață din belșug. Acuratețea dintre Vechea și Noua Cincizecime este dovada clară că Dumnezeu este ‘Mintea’ din spatele acestor evenimente încât omul să aibă viață din belșug.

 

Toiagul și sabia – pelerinaj și combatanță

Simbolul toiagului este foarte prezent în Scriptură având, în funcție de context, multiple semnificații demne de luat în considerare.

În contextul Exodului, un anume toiag este adesea amintit și este legat de eliberarea lui Israel din robie. Acest toiag este numit „toiagul lui Moise”, „toiagul lui Aaron”, „toiagul lui Levi” și în mod special, „toiagul lui Dumnezeu”. Așa cum bine știm, acest „toiag al Domnului” care va juca un rol foarte important în regia exodului a avut o geneză umilă. A fost o simplă bâtă de păstor pe care Moise o folosea în timp ce era păstor la oile socrului său, Ietro, pe meleagurile Madianului.

Acolo, Dumnezeu l-a chemat pe Moise la conlucrarea cu El în vederea eliberării lui Israel din Egipt. Sarcina pe care Dumnezeu i-o dădea i se părea lui Moise prea mare și imposibilă având în vedere lipsa resurselor de care dispunea atât el cât și poporul lui. Șovăirea lui Moise și lipsa lui credință Îl determină pe Dumnezeu să-i dea o dovadă a puterii Sale.  „Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?” El a răspuns: „Un toiag.” Domnul a zis: „Aruncă-l la pământ.” El l-a aruncat la pământ, şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Moise fugea de el. Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă.” El a întins mâna şi l-a apucat; şi şarpele s-a prefăcut iarăşi într-un toiag în mâna lui. „Iată”, a zis Domnul, „ce vei face ca să creadă că ţi S-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” (Exod 4, 2-5)

Astfel acest umil toiag de păstor devine un simbol al autorității și puterii divine care va fi manifestată prin Moise în favoarea copiilor lui Israel și în judecata Egiptului.

Toiagul mai este folosit ca simbol al pedepsei (Is. 9,4), al opresării și robiei (Is. 10,24; 14,29), și al disciplinării (Prov. 22,15; 23,14; 29,15).

În Apocalipsa (2,27; 12,5) se vorbește despre „toiagul de fier” care va fi folosit să aducă atât distrugerea lucrărilor răului cât și dovedirea autorității divine, o autoritate indistructibilă.

Desigur că la o cercetare amănunțită, se pot descoperi și alte valențe ale simbolului toiagului, însă nu o cercetare exhaustivă este obiectul studiului nostru.

Privind cu atenție textul și contextul în care este dată intrucțiunea cu privire la purtarea toiagului, este lesne de observat că aici nu avem de-a face cu un toiag care să reprezinte nici una dintre semnificațiile amintite mai sus.

Semnificația aceste intrucțiuni este una total diferită aici, ce poartă un mesaj specific pregătirii pentru exod.

Toiagul aici este un baston al călătorului, obiect care îl mai găsim prezent și pe vremea lui Iacov, de exemplu. Când Iacov, a dorit să-și prezinte statutul anterior de călător, a ales imaginea toiagului: „am trecut Iordanul acesta doar cu toiagul meu” (Gen. 32,10). „Toiagul în mână” este o imagine a călătorului, simbol al stilului nomad de viață și al vulnerabilității în călătorie (deoarece toiagul era folosit atât ca armă, cât și ca sprijin pentru cel obosit).

Este un simbol al pelerinajului pe care apostolul Pavel îl zugrăvește atât de frumos atunci când vorbește despre Iacov care „s-a închinat rezemându-se pe vârful toiagului său” în timp ce binecuvânta fiii lui Iosif (Evrei 11,21), rezumând viața sa de străin și călător, căutând „după o țară mai bună, adică o patrie cerească” (Evrei 11,16)[1].

Toiagul pe care Dumnezeu îl cere să nu lipsească din călătoria lor urma să fie un remember continuu că ei n-au ajuns încă acasă, nici chiar când vor fi intrat în Canaan.

Când Isus și-a trimis ucenicii doi câte doi să predice prin cetăți, „le-a poruncit să nu ia nimic cu ei pe drum decât un toiag; să n-aibă nici pâine, nici traistă, nici bani de aramă la brâu; să se încalţe cu sandale şi să nu se îmbrace cu două haine” (Marcu 6,8.9 – sublinierea îmi aparține). Mesajul aici ar putea fi acela că alegând să umbli pe calea creștină – îngustă și plină de obstacole – nu trebuie să depindem de armele firești, sau de lucrurile trecătoare, ci să fim încredințați că suficiența noastră este în Hristos. El a promis că va fi cu noi, ne va purta de grijă, ne va mângâia, ne va călăuzi, n eva fi ajutor când vom trece prin locuri și situații aspre, până la sfărșitul drumului pe acest pământ. Toiagul este de data aceasta simbolul călăuzirii și asigurării că El este cu noi.

În Efeseni 6,17, apostolul Pavel „schimbă” toiagul cu sabia Duhului. Așadar creștinul care luptă în ultima bătălie a istoriei trebuie să stea în gardă cu mâna pe sabia Duhului, o armă atât defensivă cât și ofensivă. Sabia Duhului este de fapt „Cuvântul lui Dumnezeu”, ne spune apostolul care este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii (Evrei 4,12).

Cuvântul lui Dumnezeu, revelat și scris, este proprietatea exclusivă a Duhului Sfânt și El nu va echipa nici un creștin cu această armă fără o condiție preliminară – cucerirea inimii acestuia pentru Hristos. Înainte ca să devi biruitor pentru Hristos trebuie să fii biruința lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu prin puterea lui duhovnicească dovedește păcatul din mine, mă convinge de păcătoșenia mea și îmi propune soluția finală pentru a scăpa de el, rezecția totală a „rădăcinii și ramurilor” lui.

Când vorbim de partea defensivă a ”sabiei Duhului” ne referim la cunoașterea intimă a Cuvântului scris a lui Dumnezeu așa după cum și Isus a avut-o și a dovedit-o la fiecare dintre cele trei ispitiri ale diavolului spre rău.

În Scriptură există o serie întreagă de cuvinte dumnezeiești care formează un adevărat arsenal defensiv împotriva oricărei tentații satanice, împotriva oricărei descurajări cu care am putea fi asaltați sau loviți, împotriva oricărei căderi care am putea-o suferi în luptă, împotrivă oricărei năpustiri demonice. Biruința contra acestora este direct proporțională cu intimitatea fertlizantă a Cuvantului scris și întrupat.

Pe de altă parte, folosim Cuvântul ca abordaj în predicare, instruire, sfătuire, evanghelizare. În ce privește predicarea, este imperios necesar  ca relevanța Cuvântului să se evidențieze în trăirea bisericii. O biserica ce predică Evanghelia dar nu o trăiește nu este altceva decât o parodie grotească. Este ca și cum te-ai îmbrăca în zdrențe lălâi și ai încerca până la răgușire să-i convingi pe cei care te privesc că ceea ce porți sunt straie regești croite din cel mai fin material.

Pentru a stăpâni bine Sciptura, trebuie să o cunoști bine, iar cunoașterea este un rezultat al citirii, studiului și memorării ei. O sabie îți asigură victoria doar în măsura în care o știi mânui cu precizie și îndemânare. Așa cum am văzut și în cazul ispitirii lui Isus, Satan știe cum să folosească în mod deviant Cuvântul în vederea scopurilor sale malefice. Așadar, noi trebuie să știm la rândul nostru Scriptura pentru a fi folosit atât în contracararea posibilelor devieri cât și în formarea unui caracter pentru dobândirea eternității.

Toiagul și sabia, două imagini care ne amintesc de două dintre realitățile vieții pe pământ; cea a toiagului că suntem călători și avem o destinație iar cea a sabiei că suntem în obiectivul milenarului dușman care ne vrea dezmoșteniți de la Casa Tatălui nostru. Atacul diavoului nu este doar unul de la distanță ci și unul de foarte aproape, corp la corp, adevăr evidențiat prin simbolul sabiei. Pentru a supraviețui și a-l învinge, trebuie să știm să mânuim acestă armă dovedită ca fiind invicibilă, sabia Duhului, altfel vom ajungem la mila adversalui noastru care, de fapt, nu are nici un pic de milă.

”O luptă-i viața deci, te luptă!”



[1] Leland RyKen, James C. Wilhoit, Tremper Longman III, Dicționar de imagini și simboluri biblice, Casa Cărții, Oradea, 2011, p.1033

 

Simplu și eficient: Care este semnificația jerfei lui isus?

Isus a venit ca să fie jerfit pentru toți oameni. Mesajul a fost anuntat înca de la inceputul istoriei umane, în slăvirea Divinităti prin sacrificiul lui Avraam și sacrificiul Pastelor, cu și mai multe delalii predicată în varì profetii în Vechiul Testament. De ce a fost el (Isus) atât de important? Biblia declară că Legia este clară:

Fiincă plata păcatului este moartea:… (Romani 6 : 23)

“Moartea” este literal ‘separarea’. Când sufletul se desparte de trup, omul piere fizic. Întrun mod similar, omul este separat spiritual de Dumnezeu. Aceasta este adevarat pentru că Dumnezeu este Sfânt (fără păcat) în timp ce nou suntem corupți prin păcatul original.

 

Aceasta lucru poate fi văzut în această imagine, cu omul pe o stâncă în timp ce Dumnezeu este pe o altă stîncă, ca o genune între noi și Dumnezeu. Este ca o ramură uscată, care separată de copac, este moartă, tot așa și noi separați de Dumnezeu, suntem morți spiritual.

Această separare cauzeaza vinovăție și frică. Ceace în mod natural încercăm să facem, este să contruim poduri (de la moarte) la viață, prin Dumnezeu. Pentru noi sunt diferite modalități: unii se duc la biserică sau templu sau moscheie, fiind religioși, făcând lucruri bune, meditând, încercând să fie mai apți la alții, să fie mai rugative, etc. Unii oameni ajung mari prin lucruri bune și repetate. Să vedem o figură în acest sens:

Problema este că eforturile noastre, meritele, sacrificiile și asceza practicată etc., deși este buna, nu este suficientă ca să nu moară, căci ‘păcatul original’ rămâne. Cu toate că vrem să facem poduri, Dumnezeu rămâne separat căci genunea este prea mare. Ce este important e că deși religia sau morala sunt bune, dar rămâne rădăcina problemei. Este ca și cum am încercat să vindecăm cancerul (care ne omoară) mâncând numai vegetale. Da, vegetalele sunt bune dar insuficiente ca să vindece cancerul. Tatamentul adevărat este total diferit.

De aceia Legea înseamnă Știrile Rele – și de multe ori refuzăm să ne gândim, având atâtea de făcut și poate că Legea cumva dispare. Dar mai întâi trebuie să stim că este cancer, că diagnosticul este adevărat; tot așa și Biblia accentuiază că Legea păcatului este moartea și că tămăduirea este simplă dar puternică.

 Fiincă plata păcatului este moartea dar … (Romani 6 : 23)

Acest cuvânt simplu, ‘dar’, este direcția mesajului întoacerii înapoi, Știrile Bune prin evanghelie – tămăduirea.

 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru. (Romani 6 : 23)

Vestea bună este că evanghelia prin sacrificiul lui Isus este suficient ca să facă un podul de la om la Dumnezeu. Stim acum că după 3 zile , Isus a înviat din morți , fizic. Astăzi unii oameni nu cred că Isus a înviat cu adevărat, deși evidențele sunt multiple. Sacrificiul lui Isus a fost profețit precum și sacrificiul lui Avraam și prin inaugurarea sacrificiul Pastelor.

Isus a fost uman dar fără păcat. De aceea omul Isus a putut să facă prin genune, de la om la Dumnezeu. El este Podul spre Viață, ca în exemplul de mai jos

Observați cum prin sacrificiul lui Isus, ‘darul’ este oferit. Indiferent ce dar, ca să fie dar trebuie să nu muncești sau să meriți prin merit. Pînă la urmă, dacă meriți nu mai este dar! În același mod, este imposibil să meriți sacrificiul lui Isus. Este un dar. Simplu.

Și ce este un dar? Este ‘viață eternă’. Înseamnă că păcatul meu și altău care duce la moarte este anulat. Prin Isus ca sacrificiul, podul a fost trecut și Dumnezeu aferă viață veșnică. Isus a făcut acest dar prin învierea din morți, dovada că este Domn. Este atât de puternic.

Eu și cu tu putem să trecem peste Podul Vieții. Încă adată, ca dar, fără să plată. Dar ca să primești darul trebuie să ‘vrei’. Oricine face dar poate să primească (“Da, primesc”) sau nu (“Nu, mulțumesc”). Darul încă trebuie să fie acceptat. În următoarea figură vedem cum putem să ‘umlăm’ pe Podul spre Dumnezeu și oferit nouă.

Sacrificiul lui Isus este un Dar pentru oricine vrea să primească

Și cum primim darul acesta? Biblia spune:

 Fiincă “oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit” (Romani 10 : 13)

Observați că premiza este la ‘toata lumea’. Pentru că Isus a înviat din morți, este viu acum și este ‘Domn’. Dacă accept darul acesta, el răspunde și așteaptă să converezi cu el. Poate nu ai făcut niciodată asta. Uite un ghid cum să vorbești cu el, cum să te rogi.

Doamne incantare magică. Nu există cuvînte specifice care să devină puternice. Este doar încrederea ca precum Avraam va răspunde. Evanghelia este puternică și totuș simplă în același timp. Fiți deci liberi sau dacă vreți ca un ghid, vorbind sau tăcut în spirit ca să primești, prin Isus, darul acesta.

Doamne Isuse ,am înteles că prin faptul că am păcătuit în viața sunt separat de Dumnezeu. Deși am încercat mult ca să fiu bun, ori ce fac rămîn separat de punte. Dar am înțeles că prin moartea Ta sacrificiul a fost spălat – chiar și păcatul meu. Cred că prin învierea din morți tu ai făcut posibil să fie suficient sacrificiul Tau suprem . Te rog să mă speli de păcat și să mă aduci la Dumnezeu și viața veșnică. Nu vreau să rămîn sclav în păcat deci eliberează-mă. Îți mulțumesc Doamne Isuse că ai făcut aceasta pentru mine și te rog să mă ghidezi in continuare toată viața cat o mai am de trait .   Amin

25 de comentarii la „Simplu și eficient: Care este semnificația jerfei lui isus?”

    1. atunci fa ce scrie in biblie si nu o lasa departe de ochi ,gura si inima ta

  1. Eu nu inteleg de ce a trebuit ca Dumnezeu sa il jertfeasca pe unicul sau fiu pentru ispasirea pacatelor noastre??
    Adica: Adam si Eva au fost primii oameni creati de Dumnezeu, ei au fost creati perfecti.
    Ei au fost perfecti pana au pacatuit, pacat care a dus de la perfectiune la imperfectiune (moarte), imperfectiune care s-a transmis din generatie in generatie pana in zilele noastre. Dumnezeu = iubire. Dumnezeu pretuieste omul mai mult decat orice a creat, viata (orice tip de viata, animale, etc) este sacra si apartine lui Dumnezeu . Ce nu inteleg este de ce a trebuit Dumnezeu sa-l jertfeasca pe unicul sau fiu pentru pacatele noastre si tinand cont ca Dumnezeu = iubire de ce nu „a sters cu buretele” pacatele noastre din aceasta mare iubire pentru oameni si a fost nevoie sa-l jertfeasca pe insusi unicul sau fiu?
    Va rog sa-mi raspundeti.

    1. Pentru ca Adam si Eva au fost oameni perfecti au benificiat de tot ce este pe pamant , totodata ei nu au stiut ce inseamna raul si ce este raul . Iar de aici rezulta ca cine nu stie ce inseamna raul nu pretuieste binele , nui asa ?! Avand doar bine ei au crezut ca o sa le fie si mai bine fara Dumnezeu caci sarpele l-ea zis ” veti fi ca Dumnezeu ” . Pomul cu merele a fost un act necesar care L-a pus D-zeu stiind ca ei o sa guste din pomul acesta , pentru ca sa vedem noi cine suntem noi fara D-zeu si cum stim sa ne conducem viata fara el , pentru ca sa intelegem ca fara el suntem nimik , sa pretuim binele care o sal avem . Caci nestiind raul nu pretuiesti binele .De aceea putem fi siguri ca cand o sa fim din nou cu D-zeu nu vom cadea ca primii oameni , pentru ca vedem ca viata fara de el este un haos si o sa-l pretuim pentru tot ce o sa ne dea ,in timp ce primi oameni nu L-au pretuit nestiind ce inseamna raul .

      1. De unde asta cu merele? Nu exista asta in biblie ! Se vorbeste de roadele pomului,dar nu este specificat ce fel de rod.

        1. -scuze , ba da , era specificat, roadele fiind conostinta binelui si raului. De aceea si-au acoperit partea de la brâu in jos, ca de mâncau mere trebuia sa-si acopere gura……

    2. De aici rezulta de ce L-a jerfit pe singurul sau fiu ca sa putem fi iarasi impreuna cu El si sa sterga pacatele noastre prin jertfa lui Isus . Si inka L-a jerfit ca sa ne arate iubirea S-a enorma fata de noi caci orice parinte ar da viata pt un copil , insa sa-ti dai copilul tau pt dusmani este cu mult mai greu . Ca sa ne arate ca exista inviere si ca sa fim mantuiti prin El.

    3. Salut, Nu Eva ci,Lilith a fost prima femeie creata de Dumnezeu . Lilith era o frumusete, dar
      a fost un esec, o rebela, asa cum sunt multe femei si astazi
      Cuvântul „Lilith” apare o singură dată in biblie,in Isaia,34:14
      Cauta in Biblie , pe google etc/

      1. ce aberatie este asta ce biblie citesti doamna unde scrie lilith ce vrea sa ansemne asta pai in genesa scrie clar ca adam si eva au fost cei doi oameni si nu mai mentioneaza si pe altcineva te ratacesti si tu s
        i duci si pe alti in ratacire pazeasca dumnezeu de asa invatatura

    4. Pentru multi oameni sa le spui ca Isus..Dumnezeu te iubeste nu este suficient…gandeste-te asa…ai o boala rara (pacatul) si ai nevoie de in transplant (salvare) ….nimeni din familia ta nu e compatibil…esti pe moarte(plata pacatului e moartea) …nu mai ai nici o speranta…intr-o zi vine un om la tine si iti spune ca fiul lui e compatibil cu tine si fiul lui iti doneaza rinichiul de care ai tu atata nevoie(Vista lui Isus pe cruce)…nu l-ai vazut si nu l-ai cunoscut niciodata pe acel om si totusi se ofera sa iti salveze viata…ce crezi despre in asemenea om?(Dumnezeu)…Daca omul acela ti-ar fi spus doar ca ai sa te faci bine fara sa faca nimic l-ai fi crezut?!…nu prea…Asa Dumnezeu a facut sacrificiul acesta ca sa ne arate dragostea lui pt noi….Poate cand vei avea copii…tu ai putea sa iti dai copilul sa moara pentru vecinul tau?…nu cred pt ca iti trebuie o dragoste imensa pt vecinul tau.Da …Dumnezeu e iubire…dar El este si drept…un parinte care isi iubeste copilul oare nu il si pedepseste?

    5. L-a sacrificat pentru ca D.zeu stia cat de rea va devenii omenirea,si pt ca noi sa fim iertati l-a ales pe Isus ca sacrificiu. D.zeu stie ce va urma si unde se va ajunge si pt a avea putere sa ne ierte l.a ales pe Isus ca si sacrificiu,ca si exemplu pt noi ca toti suntem copiii lui,decat sa sacrifice mai tarziu toata turma a ales pe cineva fara de pacat,care sa se sacrifice pt ca noi sa nu murim in zadar,insa Isus a invins moartea,prin asta D.zeu ne ofera sansa ca si noi sa mergem pe acest drum si sa ne mantuim,luand exemplu pe Isus…mai pe scurt Isus a fost sacrificat ca noua sa ne fie iertat mai tarziu chiar si cel mai mare pacat,nu exista pacat pe lumea asta pe care D.zeu sa nu-l poata ierta  Isus insusi a ales sa fie sacrificat pt ca stia unde noi vom ajunge cu ura,iar pt ca el a ramas credincios vesnic Dumnezeului Tată,noi omenirea am primit darul iertarii 

    6. Isus Domnul este din Dumnezeu( Ioan 14 cu 7) , jertfa pentru pacate a fost facuta cu scopul ca Dumnezeu sa ne arate cat de mult ne iubeste ,doar suntem creatia maini Lui , Ioan 3 cu 16 — prin faptul acesta ar trebui sa fim constienti si sa raspundem in semn de multumire prin apropiere de Dumnezeu , Isus a suferit pentru mine ,pentur tine pentru ca daca ar trebui sa ducem noi greutatea pacatelor noastre ne-am prapadi ,El este din Dumnezeu ,ales sa duca sarcina grea , si sa ne apropie pe noi prin moartea Sa de Tatal , a murit , a inviat ,si a facut o frumoasa promisiune , daca v-om asculta de El si vom implini Cuvantul Lui vom ajunge in vesnicie cu Dumnezeu Tatal .Pe cand pacatele noastre ne indreptau catre moarte .

    7. Hei, daca Dumnezeu ar fi sters cu bureta toate pacatele omenirii tu tiai mai putea da seama de iubirea lui? El prin jertfa , l-a dat pe singurul Lui fiu sa moara pentru tine , El acum iti arata cit de mult te iubeste. El te iubeste foarte mult deaceea el a permis acest lucru

    8. vreau sat-ti ,raspund la aceasta intrebare /de ce a trebui Dumnezeu sa-l dea pe singurul sau fiu pentru noi.pentru ca doar sangele sau cel sfant ne putea salva de la moarte in pacat .si pentru ca pacatul era asa de mare doar sangele Domnului isus putea sa-l stearga . ISUS fiind sfant prin ,jerfa sa la Golgota , noi primim iertare de pacat . deci ca sa intelegi mai bine in momentul cand omul a pacatuit ,intre noi si Dumnezeu sa format o prapastie . Isus este podul peste aceasta prapastie ,ca sa ajungi la DUMNEZEU ,trebui sa treci acest pod . cum am spus mai sus doar sangele lui ISUS HRISTOS putea si avea puterea sa spele pacatele noastre . De acea noi trebui sa credem in Isus si sa chemam numele Domnului isus si atunci vom fi mantuiti in Romani ,capitolul 10 ver
      setul 13 sa cauti in BIBLIE tot ce trebui sa faci este sa te rogi domnului ISUS SI sa-l chemi in viata ta sa te ierte ..Isus doar el poate sa spele pacatele noatre. Dumnezeu se uita la noi prin jerfa fiului sau .

    9. Domnul Gabriel, as vrea sa va raspun eu la intrebare desi cred ca este cam tarziu. Dumnezeu nu a putut sterge cu buretele pacatele noastre pentru ca Dumnezeu nu este doar bunatate si dragoste, El, este si dreptate. Daca Dumnezeu ne-ar fi iertata fara ca Domnul Iisus sa plateasca pacatele noastre, El, nu ar fi fost drept s-ar fi compromis. Ganditi-va ca un criminal va ucide pe cineva din familia dvs, si judecatorul ar spune asa: ” Eu sunt un judecator bun si vreau sa-l iert pe acest criminal, deci pt ca sunt un judecator bun am sa-l las liber fara sa-l pedepsesci”. Ce credeti, ce fel de judecator ar fi fost ? Unul bun? Nu ci unul nedrept. Dumnezeu a gasit o cale prin care El sa fie bun dar si drept in acelasi timp si mai ales noi sa fim salvati de pedeapsa care ni se cuvine pe drept ( Iadul) care intradevar este un loc teribil si nimeni nu ar vrea sa ajunga acolo. Deacea noi avem nevoie de cineva care sa ne salveze de acel loc si nimeni nu a putut decat cineva care era fara pata fara cusur si Acela a fost Domnul Iisus. Sper ca am reusit sa ma fac inteleasa .

    10. Deoarece Dumnezeu este drept, iar El a spus ca plata păcatului este moartea. Dumnezeu trebuia sa se țină de promisiune si trebuia o jertfa pentru a fii ispășit păcatul, astfel a găsit cea mai buna soluție: sa Îl dea pe Isus ca plata pentru păcat in locul nostru.

  2. In Biblie este scris ca „plata pacatelor este moartea”. Dumnezeu este drept si neprihanit, deci nu poate „sa stearga cu buretele” pacatele facute de noi (daca ar face-o, El nu ar mai fi drept). Domnul Isus Hristos a murit in locul nostru, platind plata in locul nostru. In Romani 3,25-26 gasim scris: „Pe El (Isus Hristos) Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire ca sa-Si arate neprihanirea Lui… in asa fel incat, sa fie neprihanit si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus”.

  3. Cred cu tarie ca cineva ne a creeat! Dar, nu pot sa cred ca acel creeator ii incearca pe oamenii lui si le da necazuri pe toate planurile, fizice si sufletesti! Oamenii care fac rau efectiv, omoara, chinuie suflete si oameni, sunt complet indiferenti la suferinta altora traiesc bine merci si oamenii care nu calca nici macar un gandacel trag ani grei pana le iese sufletul. De ce unii au tot ce si doresc din furt, in mare parte, si altii mor de foame, nu au ce sa puna pe masa copiilor? Unde este Dumnezeu in asemenea situatii? Sa stam pasivi si sa acceptam aici orice ca pe lumea cealalta va fii bine pt noi? Cat ne mai imbatam cu apa rece, care lumea cealalta? De unde avem certitudinea ca dincolo, daca mai este ceva, nu este aceeasi nedreptate ca aici? Sa fim seriosi! Dumnezeu, creeatorul, priveste pasiv la toate nenorocirile de pe pamant. Nu am vazut vreodata pe cineva sa plateasca pt faptele lui rele de pe pamant! Nu stiu ce sa mai cred si ce sa mai sper, pe bune.

  4. Domnul Iisus s-a jertfit pentru a sterge pacatele omenirii si a aboli sacrificiul de animale ce se practica în templul de la Ierusalim.Aceasta jertfa era necesara o data pentru totdeauna,prin sângele Domnului Iisus Hristos noi sântem mântuiti.Deci nu mai trebuie sacrificate animalele nici pentru a le mânca.Cine vrea sa traiasca în comuniune permanenta cu Dumnezeu nu trebuie sa ucida animale pentru a se hrani caci hrana omului este în misterul cinei cele de taina…Omul nu fost creat carnivor. Preotii consuma corpul animalelor,deci ei nu sânt în comuniune cu Domnul Iisus Hristos…Mai cititi si în biblie si în alte scrieri despre sacrificiul Domnului si semnificatia lui…!

 

Ce ai în mână?

Compilație

”Domnul i-a zis: ”Ce ai în mână?” El a răspuns: ”Un toiag.” Domnul a zis: ”Aruncă-l la pământ.” El l-a aruncat la pământ, și toiagul s-a prefăcut într-un șarpe. Moise fugea de el. Domnul a zis lui Moise: ”Întinde-ți mâna, și apucă-l de coadă.” El a întins mâna și l-a apucat; și șarpele s-a prefăcut iarăși într-un toiag în mâna lui.” – Exodul 4:2-41

Dacă vrem să trăim o viață rodnică, atunci aceasta trebuie să înceapă cu Dumnezeu întrebând, ”Ce ai în mână?” Oricât ar fi de prețios acel lucru ce-l ținem în mână, v-a trebui să-l aruncăm la pământ și să-l dăm cu totul lui Dumnezeu. S-ar putea să fie ceva la fel de important cum era toiagul lui Moise pentru el, dar în mâinile noastre, sub controlul nostru, poate deveni un refugiu pentru șarpe.

La rugul aprins, Dumnezeu i-a dat sarcina lui Moise de a-i elibera oamenii din captivitatea egipteană, iar El i-a spus să-și arunce toiagul la pământ. Toiagul îi era indispensabil lui Moise, întrucât reprezenta viața sa. Atunci când l-a aruncat la pământ, s-a transformat îndată într-un șarpe de care Moise fugea. După patruzeci de ani de păscut vite în deșert, Moise știa că prinzând un șarpe de coadă era foarte periculos deoarece îi lăsai capul liber și putea să te atace. Dar el a avut încredere în Dumnezeu, a luat șarpele de coadă, iar în mâna sa, acesta s-a transformat din nou în toiagul. Dumnezeu îi arăta lui Moise că El v-a avea grijă de părțile periculoase, tot așa este și cu noi atunci când lăsăm totul în seama Sa.

S-ar putea să fi lucrat din greu la slujbele noastre, dar i le vom da Lui? El s-ar putea să ni le dea înapoi, așa cum I-a înapoiat toiagul lui Moise, dar atunci devine ”slujba lui Dumnezeu”, tot așa cum toiagul lui Moise devenise ”toiagul lui Dumnezeu”. Va fi aceeași slujbă pe care Dumnezeu ne-o dă înapoi, dar va fi sub un alt management, o nouă putere. În același mod putem să ne referim la relații, finanțe, studii, ambiții și vise? I le vom lăsa la picioare îngăduindu-I să aibă deplin control asupra lor?

Când lăsăm totul în seama lui Dumnezeu, nu înseamnă că totul va merge șnur. Mai mult ca sigur că vom fi luați pe linia frontului războiului spiritual, dar faraonii nu ne vor speria; Mare Roșie nu ne va sta în cale; seceta nu ne va face să ne întoarcem; iar amaleciții nu ne vor învinge, deoarece vom avea în mâinile noastre ce avea și Moise în ale sale..”toiagul lui Dumnezeu”, prin care, multe miracole au fost făcute. – Charles Price 

”Ce ai în mână?” l-a întrebat Domnul pe Moise în vreme ce era singur în pustie păscând oile sale. Moise era în pustie având grijă de o turmă de oi gândindu-se de ce nu-și poate salva oamenii din sclavia Egiptului, simțindu-se ca o epavă după 80 de ani în care simțea că n-a realizat mare lucru și simțindu-se din ce în ce mai departe de țelul său. Era doar un păstor când ar fi putut să fie faraonul Egiptului. Ce imagine a învinsului, cu un toiag în mână în loc de un sceptru aurit!

Dar, dintr-o dată, Dumnezeu a vorbit și a zis, ”Ce ai în mână?” Moise i-a răspuns, ”Doar un toiag de lemn, Doamne. Doar un toiag de păstor și câteva oi proaste în pustia unei țări străine, printre străini. Ce aș putea face, Doamne? Am făcut atâtea greșeli! Sunt un ratat. Acum sunt nimeni, dar puteam să fiu rege, dacă aș fi rămas în Egipt ca fiu al faraonului. Dar acum ce sunt eu, Doamne? Sunt bătrân și nu sunt altceva decât un păstor sărac cu câteva oi, trăind din mila altora, care nici măcar nu-mi sunt rude. Cred că am dat-o rău de tot în bară, deoarece singura responsabilitate pe care mi-ai încredințat-o sunt câteva oi și singura autoritate pe care mi-ai dat-o este acest toiag vechi de lemn. Am dat greș în încercarea de a-ți elibera oamenii, iar acum este prea târziu!”

Știu cum s-a simțit pentru că am fost și eu acolo odată, gândindu-mă că viața-mi este la apus și că n-am făcut nimic important pentru Domnul, că aveam doar mica mea familie și copiii mei ca roadă a întregii mele vieți, trăind în echivalentul unui cort de pe marginea drumului și având grijă de o mică turmă cu nimic altceva în mâini decât lemne – nu aur, nu servici, nu casă, nimic în afară de acele vieți pe care El mi le-a dat să le ghidez în Cuvântul Său.

Dar într-o zi Dumnezeu a vorbit și mi-a spus, ”Ce ai în mână?” I-am spus, ”Nimic, Doamne! Nimic, în afară de un toiag vechi și ponosit și câțiva copii.” Dar Dumnezeu a zis din nou, ”Ce ai în mână?” Și mă întrebam, ”Ce vrei să spui, Doamne? Tu vezi ce am în mâini! Nimic decât acest toiag și mieii! Ce pot face cu aceștia? Ei sunt nimic! Noi suntem nimeni!” Dar El a spus, ”Dacă vei merge în numele Meu și vei spune doar că Eu te-am trimis, voi face lucruri mari pe care nu le cunoști.” Și așa a și făcut, după cum a promis.

Cu acel toiag vechi din mîna lui Moise, prin vocea lui Aaron, Dumnezeu l-a folosit pe Moise ca instrument al Său în eliberarea a șase milioane de sclavi evrei din Egipt, nimicind puterea ce conducea lumea, despicând Marea Roșie și eliberându-i pe israeliți de sub jugul Egiptean în Țara Făgăduinței, cu toate că Moise a murit pe munte fără să apuce să vadă împlinirea visurilor sale în această viață.

Nu deprecia niciodată lucrurile mărunte sau pe cei mici! Dacă în acest moment îți dedici viața grijii altora, sau ești un părinte ce are grijă de copiii lui sau ai altora întrebându-te ce ai putea să faci cu nimic altceva decât cu o Biblie și cu acești micuți în mâinile tale, amintește-ți de Moise. – David Brandt Berg]

 

Dumnezeu va începe cu ce ai în mâini chiar dacă pare ceva mic și fără importanță. ”Ce ai în mână, Moise?” Acesta a fost răspunsul lui Dumnezeu la amplele scuze ale lui Moise, justificându-și neputința în a-i conduce pe evrei din sclavia Egiptului. Înțelepciunea afirmației lui Dumnezeu către Moise la rugul aprins ne poate vorbi și nouă astăzi.

Vă puteți imagina ce-i putea trece prin minte lui Moise în acele clipe? Un toiag nu este altceva decât un băț glorificat! Cum ar putea acesta să facă un impact în curtea faraonului? Nu este nimic extraordinar despre un toiag. Dar rețineți un lucru: ordinarul devine extraordinar atunci când Dumnezeu îl unge. Oferă-I lui Dumnezeu ceea ce ți-a pus în mâini. ”Ce ai în mână” înseamnă orice ai în grijă sau control. Ar putea fi bani, posesiuni, influență, talente, abilități, sau multe altele. Ceea ce ții pentru tine sau ții în mână arată ce ai în inimă. Copil al lui Dumnezeu, dă drumul a ceea ce ții. Tatăl tău așteaptă să folosească ce ți-a dat în mâini.

Samson a avut o falcă de măgar cu care a omorât o mie de oameni. Rut avea spice strânse de pe câmă. David a avut o praștie și pietre pentru a învinge un campion al filistenilor. Băiețelul fără nume avea cinci pâini și doi pești. Femeia a avut un ulcior plin cu mir pentru a-l unge pe Isus. Noi toți avem câte ceva în mâinile noastre. Pe măsură ce dăm drumul lucrurilor pe care le ținem în mâini, El dă drumul celor care sunt în mâinile Sale! El este pregătit și dornic să ungă ce ai în mâini.

Tată Ceresc, vin la Tine în numele lui Isus. Arată-mi ce am în mâini. Sunt gata să ți le dau. Voi face ceea ce vei dori Tu să fac cu viața mea. Vreau să fac o diferență astăzi în lume. Arată-mi puterea a ce am în mâini pentru a putea fi un răspuns problemelor ce mă-nconjoară. Unge lucrurile pe care le port și ajută-mă să lupt cu ceea ce am deja. În numele lui Isus, amin. – Lisa Bevere3

 

https://anchor.tfionline.com/ro/post/ce-ai-man/

 

 

1 Biblia

2 Publicat inițial în octombrie 1972, adaptat.

3 http://messengerinternational.org/blog/devotional/whats-hand.

Legea lui Moise

Dumnezeu a dat legi casei lui Israel, prin Moise, pentru a înlocui legea mai înaltă la care nu se supuseseră (Ex. 34TJS Ex. 34:1–2TJS Deut. 10:2). Legea lui Moise consta din multe principii, reguli, ceremonii, ritualuri şi simboluri care să amintească oamenilor de datoriile şi răspunderile lor. Ea includea o lege de porunci şi acţiuni morale, etice, religioase şi fizice, inclusiv sacrificiile (Lev. 1–7)—care erau menite să le amintească de Dumnezeu şi de datoria lor faţă de El (Mosia 13:30). Credinţa, pocăinţa, botezul în apă şi iertarea păcatelor făceau parte din lege, aşa cum făceau şi cele Zece Porunci şi multe alte porunci de înaltă valoare etică şi morală. Mare parte din legea ceremonială a fost împlinită la moartea şi învierea lui Isus Hristos, care a încheiat jertfele prin vărsare de sânge (Alma 34:13–14). Legea a fost administrată sub Preoţia lui Aaron şi a fost o Evanghelie pregătitoare pentru a-i aduce pe adepţii ei la Hristos.

 

 

Simbolismul toiagului-șarpe al lui Moise în exegeza sfântului Augustin

Par Luca-Lucian dans Accueil le 23 Septembre 2019 à 14:44

Dumnezeu l-a ales pe Moise, conform textelor biblice, să elibereze din mâna egiptenilor Poporul lui Israel aflat în robie de mai multe secole. La început timid, Moise intră în “jocul” lui Dumnezeu, îi cere să-i spună numele (“Eu sunt cel care sunt”), a da numele în Biblie înseamnă a pune posesie peste cel numit, iar apoi experientează puterea brațului lui Dumnezeu în eliberarea poporului. Cu toiagul său este chemat să facă mai multe minuni înaintea Faraonului până ce acesta se va învoi să dea drumul poporului să plece în pustiu. Toiagul lui Moise a câștigat în exegeza creștină semnificații dintre cele mai interesante. Redau aici un text tradus din limba franceză,

  1. Dulaey,« Le bâton changé en serpent (Ex 7, 8-13) », Mélanges T. Van Bavel, Louvain, 1990, p. 781-795, pe are l-am îmbogățit cu propriile mele reflecții. Sfântul Augustin marchează o etapă definitivă în interpretarea toiagului lui Moise, legându-se de orice detaliu conținut în text, pentru a propune o hrană spirituală tuturor celor care fac parte dinCorpus Christi prin credință.

Simbolismul toiagului lui Moise în exegeza sfântului Augustin

Exegeză augustiniană a textului biblic Ex 4, 2-4 și Ex 7, 8-12

Textele biblice analizate de sfântul Augustin:

Textul 1:         1 Moise a răspuns şi a zis: ,,Dar dacă nu mă vor crede şi nu vor asculta de glasul meu, ci vor zice: «Nu ţi s-a arătat Domnul!»?”. 2 Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?”. El a răspuns: „Un toiag”. 3 [Domnul] i-a zis: „Aruncă-l la pământ!”. El l-a aruncat la pământ şi [toiagul] a devenit şarpe, iar Moise a fugit din fața lui. 4 Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă!”. El şi-a întins mâna şi l-a apucat şi [șarpele] a devenit toiag în mâna lui. 5 „Ca să creadă că ţi s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”.

Textul 2:         8 Domnul le-a spus lui Moise şi Aaron: 9 ,,Când Faraon vă va spune: «Faceţi o minune!», să-i spui lui Aaron: «Ia-ţi toiagul şi aruncă-l înaintea lui Faraon»! Şi acesta se va preface într-un şarpe”. 10 Moise şi Aaron au venit la Faraon şi au făcut după cum le poruncise Domnul. Aaron şi-a aruncat toiagul înaintea lui Faraon şi înaintea slujitorilor lui şi a devenit şarpe. 11 Dar şi Faraon a chemat niște înţelepţi şi nişte vrăjitori; au făcut şi ei, magii Egiptului, la fel prin vrăjitoriile lor. 12 Fiecare şi-a aruncat toiagul şi s-au prefăcut în şerpi, dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. 13 Inima lui Faraon s-a împietrit şi nu i-a ascultat, precum spusese Domnul.

Din vasta literatură produsă de sfântul Augustin nu putea lipsi desigur o exegeză amănunțită cu privire la toiagul lui Moise și semnificația lui simbolică. Știm că la rugul aprins, Moise, înspăimântat și auzind glasul Domnului, îi cere un semn lui Dumnezeu care să certifice misiunea lui de a scoate poporul lui Israel din robia Egiptului. Tradiția yahvistă, primul text, și tradiția sacerdotală, al doilea text, povestesc același lucru, minunea transformării toiagului în șarpe: prima are loc la rugul aprins înaintea lui Moise, a doua înaintea Faraonului.

 

  1. Toiagul transformat în șarpe, în comentariile dinaintea lui Augustin

Primii comentatori creștini ai acestor texte au văzut în șarpe simbolul satanei și forțelor răului. Toiagul, dimpotrivă, este o figură a lui Cristos, moștenire iudaică, unde Mesia era numit uneori „toiagul” sau „sceptrul lui Dumnezeu” („Virga uirtutis, uirga oris tui. Le bâton du Christ dans le christianisme ancien”, în: Mélanges U. Fasola, Roma, Cite de Vatican, 1989).

Conflictul dintre Moise și Faraon devine imaginea confruntării dintre puterea lui Dumnezeu și forțele răului. Întâlnim această idee cu precădere la Irineu de Lyon și Iustin Filosoful. Irineu scrie: „Moise, ca să facă să apară o figură a lui Cristos, a aruncat toiagul pe pământ, pentru ca întrupându-se, să poată învinge și înghite orice răutate a egiptenilor care se ridica împotriva economiei lui Dumnezeu, iar pentru ca egiptenii înșiși să dea mărturie că degetul lui Dumnezeu este cel care lucrează pentru salvarea poporului, nicidecum fiul lui Iosif tâmplarul” (Irineu, Haer. 3, 21, 8 (SC 211, p. 422 & Iustin, Dial, 79, 4).

Origen vede în toiagul lui Moise o imagine a crucii prin care este învins prințul acestei lumi, sau învățătura creștină despre Cristos răstignit care învinge orice înțelepciune omenească (Origen, Hom. in Ex. 4, 6, SC 321, p 130 & Hom in Hier. 19, 12 (SC 238, p. 222). Aceeaşi temă, conflictul dintre puterea lui Dumnezeu și puterile malefice, este subliniată și de Origen. Paulin de Nola va merge pe aceeași linie (Paulin, N. carm. 26, 355-356, CSEL 30, 2, p. 259), dar și Quodvultetus, pentru care toiagul lui Moise, devorând șerpii vrăjitorilor din Egipt, reprezintă învățătura lui Cristos care învinge orice erezie. Irineu de Lyon acordă atenției și unui alt aspect de detaliu din text: odată aruncat la pământ toiagul se preschimbă în șarpe. Astfel el vede în acest detaliu o figură a lui Cristos întrupat care lucrează fiind înzestrat de Duhul lui Dumnezeu. În gândirea episcopului de Lyon, această simbolistică a toiagului lui Moise este în concordanță cu ramura ieșită din Iese (Irineu, Dem. 59, SC 62, p. 123-124), idee exprimată de altfel și în tratatul Despre Paște, a lui Ps. Hipolit romanul, care spune că toiagul prin care Moise și Aron au făcut semne în popor este „semnul puterii divine și sprijinul tăriei Cuvântului (…), toiagul peste care cele șapte duhuri sfinte ale lui Dumnezeu s-au coborât” (Ps. Hipolit, Pasc. 35, SC 27, p. 159).

Ilarie de Poitiers preia această tradiție a interpretării simbolice a toiagului lui Moise; toiagul îl simbolizează pe Cristos iar șarpele pe diavol. Episcopul de Poitiers însă aduce și ceva nou în această simbolistică: constatând că minunea este dublă, schimbarea toiagului în șarpe, și schimbarea inversă, șarpele în toiag, își pune întrebarea asupra semnificației: „Vine apoi, ca semn al credinței, schimbarea toiagului în șarpe și a șarpelui în toiag. Însă această dublă schimbare semnifică întărirea în credință, nicidecum o schimbare a ordinii naturale. Fiindcă toiagul semnificând puterea suverană, iar șarpele reprezentând diavolul, suntem îndreptățiți să credem în cel care, în vreme ce era Dumnezeu din veșnicie, era considerat ca fiind Belzebut, dându-i-se acest nume și considerându-l astfel, însă recunoscut, prin schimbarea învierii, drept Dumnezeul cel veșnic existând din veșnicie” (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 127). Toiagul este așadar un sceptru reprezentând puterea supremă a lui Dumnezeu, asimilat cu Isus Cristos, vector al acestei puteri pentru om; Isus este numit în Biblie Puterea lui Dumnezeu (cf. 1 Cor 1, 24). Toiagul schimbat în șarpe reamintește că Isus a fost considerat demon în timpul vieții pământești: „Isus a scos un diavol şi acesta era mut; îndată ce a ieșit diavolul, mutul a început să vorbească, iar mulțimile se mirau. Însă unii dintre ei spuneau: „Cu Belzebut, căpetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli”… dacă Satana este dezbinat în el însuşi, cum va dura împărăţia lui? Voi ziceți că eu îi scot pe diavoli cu Belzebut. Dar dacă eu îi scot pe diavoli cu Belzebut, fiii voştri cu cine îi scot?” (Lc 11, 14-19). Ilarie nu spune explicit că schimbarea toiagului în șarpe figurează întruparea Domnului, însă putem deduce foarte limpede că această transformare are ceva de-a face cu kenoza, deoarece revenirea șarpelui sub forma inițială de toiag simbolizează învierea și manifestarea condiției divine a Fiului. Într-un alt text, toiagul care îi învinge pe magicienii Faraonului simbolizează pentru Ilarie crucea lui Cristos (Ilarie, Myst. 31, SC 19b, p. 130).

Ambroziu de Milano exprimă în mod explicit simbolul morții și învierii Domnului când explică textul cu toiagul/șarpe. În comentariul la psalmul 118, episcopul de Milano se străduiește să țină seama de cele două faze ale toiagului: toiag și șarpe / șarpe și toiag. „La porunca Domnului, Moise a aruncat toiagul la pământ și acesta a devenit șarpe, iar Moise a fugit de el; a apucat șarpele de coadă și acesta a redevenit toiag, totuși Moise nu recunoștea încă misterul prin care se arăta că Domnul Isus va coborî din ceruri, după ce s-ar fi golit de sine însuși, ar îndura chinurile crucii și, aruncat într-un mormânt, va învia conform profețiilor din Lege, redevenind șarpe în slava lui Dumnezeu și participând la puterea tronului divin. Să prinde așadar și noi coada șarpelui răstignit pentru a fi în măsură să cunoaștem efectul puterii lui divine” (Ambroziu, In Ps 118 ser. 3, 24, CSEL 62, p 55). Șarpele trântit la pământ simbolizează așadar venirea lui Cristos în trup, kenoza sa pătimirea sa și înmormântarea sa; revenirea șarpelui în stadiul de toiag simbolizează sceptrul împărătesc, puterea divină, învierea lui Cristos și natura sa divină.

Într-un text din De officiis, Ambroziu insistă mai mult asupra imaginii întrupării simbolizate în textul din Exod: „A aruncat toiagul și acesta a devenit șarpe care i-a înghițit pe ceilalți șerpi ai egiptenilor, semnificând astfel că Cuvântul se va face trup, că acest trup va anihila veninul șarpelui înverșunat prin tain spovezii și a iertării păcatelor. Toiagul este Cuvântul divin, împărătesc, plin de putere, emblema puterii. Toiagul devine șarpe deoarece cel care era Fiul lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu Tatăl, s-a făcut om, născut din Fecioară. Înălțat pe cruce ca șarpele a adus ca un medicament peste rănile omenirii. De aceea însuși Domnul spune: Precum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel și Fiul omului trebuie să fie înălțat (In 3, 14)” (Ambroziu, De officiis 3, 15, 94). Episcopul de Milano face aluzie aici la prima minune, schimbarea toiagului în șarpe. Toiagul simbolizează Cuvântul mai mult decât puterea, iar acest Cuvânt este „drept” sau „just”, conform Ps 44, 7: „Sceptrul dreptății este sceptrul domniei tale”. Toiagul aruncat la pământ devine simbolul întrupării, iar paralela cu textul din Numeri 21, 9 – șarpele de aramă, un alt text în care intervine șarpele și lemnul – ne conduce explicit la sacrificiul crucii lui Cristos.

Grigore de Elvira interpretează în același sens cu Ambroziu textul biblic. El merge până acolo încât asociază imaginea lui Cristos-Căpetenie distrugător al șerpilor magilor din Egipt. Scrie: „Simbolul toiagului lui Moise este acela al lui Cristos care i-a înghițit pe ceilalți șerpi, deveniți astfel în urma magiei egiptenilor asupra bastoanelor lor, iar, odată luat de coadă, redevine toiag. Păcatul nu putea fi înghițit plecând de la păcat (cf. Rm 8, 9 VL), ci doar prin toiag, adică prin puterea divină. Prin această putere a fost învins diavolul într-un trup uman care purta în el imaginea șarpelui ispititor. Astfel puterea divină înghite în ea orice putere a șarpelui, care este diavolul, și, datorită unei noi transformări, revine la aspectul său original după ce a distrus păcatul de la rădăcină” (Grigore, I. in Ct. 4, 27, CC 69, p. 206). Accentul este pus, ca la Ambroziu, pe întruparea Cuvântului – schimbarea în toiag – drept condiție a victoriei asupra răului – înghițirea șerpilor de toiagul-șarpe, Fiul lui Dumnezeu cu dubla natură. Într-un alt context asemănător, în tratatul Despre Solomon, Grigore exprimă aceleași idei. După ce a citat Rm 8, 3: peccatum de peccato damnauit – în vederea păcatului, a condamnat păcatul în trupul său, și 2 Cor 5, 21: cel care nu era păcătos, l-a făcut păcat pentru noi, Grigore scrie: „Pentru același motiv Moise, în pustiu a înălțat pe un stâlp un șarpe de aramă, acesta fiind simbolul trupului lui Cristos înălțat pe cruce, pentru ca oricine îl va privi să nu piară; prin încălcare poruncii divine, trupul omului a devenit posesia șarpelui. De aceea, în alt loc, Moise a aruncat la pământ toiagul său care a luat înfățișarea și trupul unui șarpe. Asta s-a întâmplat deoarece acest toiag era simbolul trupului lui Cristos care va înghiți orice putere egipteană prefigurată de șerpii înghițiți de toiagul-șarpe al lui Moise” (Grigore, I. Solom. 7, 16 (CC 69, p. 256). Așadar, pentru episcopul de Elvira, care asemenea lui Ambroziu recurge la paralela dintre toiagul-șarpe și șarpele de aramă înălțat pe un stâlp de Moise, șarpele nu este simbolul morții, ci al păcatului; în acest sens, Cristos, care a sumat păcatul nostru pe cruce, poate fi numit șarpe, deoarece omul, creat după chipul lui Dumnezeu, poartă, de la căderea sa în păcat, imaginea șarpelui cărui i s-a supus de bună voie, devenind astfel sclavul păcatului, și prin consecință, al morții.

La Părinții greci, Grigore de Nyssa și Chiril al Alexandriei, toiagul-șarpe este simbolul întrupării. Însă ei nu merg până acolo încât să vadă în revenirea șarpelui la statutul de toiag simbolul învierii. Doar Grigore de Nyssa spune timid că cel care pentru noi s-a făcut toiag redevine toiag pentru a-i pedepsi pe cei vinovați; Chiril spune cam același lucru: pentru el toiagul redevine toiag pentru întărirea puterii divine și credinței celor ce cred în Cristos (Grigore NYSSA. Mos. 2, 31-34 (SC  1, p. 124-127) ; Chiril de Alexandria. A glaph. Gen.  2 (PG  69, 469-471). Faptul că Epifan de Salamina, Ancor. 96, GCS, p. 117, face apel la Ex 4, 2-4, ca argument în favoarea învierii, reprezintă dovada atot-puterniciei divine, în măsură să transforme natura lucrurilor, deci și a trupului muritor, material, într-un trup înviat, spiritual). Toiagul-șarpe ca simbol al întrupării și al învierii pare a fi o creație teologică occidentală.

 

  1. Toiagul-șarpe în exegeza sfântului Augustin

Augustin revine de mai multe ori asupra acestui episod. În toiagul lui Moise transformat în șarpe, apoi redevenit la natura lui primară, episcopul de Hipona vede simbolul morții șl al învierii; el va contribui substanțial la îmbogățirea acestui simbol în teologia posterioară.

Pentru prima dată imagina toiagului lui Moise apare în Contra Faust, lucrare scrisă între anii 397-400: „Cristos însuși îmi face semn în toiagul lui Moise: devenit șarpe pe pământ, a fost simbolul morții lui, moarte venită în lume prin șarpe. Însă, – faptul că el a fost prins de coadă simbolizează acest lucru –, mai târziu, după ce a împlinit toate, la finalul lucrării lui, Cristos a redevenit prin înviere ceea ce era mai înainte; deci, după ce moartea a fost distrusă datorită restaurării vieții, nu mai apare nimic din acel șarpe. Tot la fel și noi, care suntem trupul său, trăind în această condiție muritoare, timpul ne va conduce spre moarte; însă, la consumarea veacurilor, coada timpului, pentru a spune așa, va fi prinsă, pentru ca nu cumva să mai scape printre degetele mâinii, de puterea Judecătorului suprem; când ultimul dușman, moartea, va fi distrus (cf. 1 Cor 15, 26), vom învia și vom fi în mâna lui Dumnezeu toiagul / sceptrul domniei lui (cf. Ps 44, 7) (Augustin, C. Faust. 12, 28, CSEL 25, p. 356). În acest comentariu al textului din Ex 7, 8-12, șarpele este simbolul timpului, imagine scurgerii timpului așa cum șarpele lunecă printre degetele celui care încearcă să-l prindă; în filigran se poate întrezări șarpele de la origini, cauza morții omului. Toiagul transformat în șarpe și invers este figura morții și învierii lui Cristos, nu a întrupării. Augustin analizează alte două detalii ale textului: coada șarpelui, simbolul sfârșitului veacurilor, și mâna lui Moise, simbolul puterii lui Dumnezeu, Judecătorul timpului escatologic. Un alt lucru nou apare aici, simbolul șarpelui-toiag nu se aplică doar lui Cristos, ci și omului, mădular al trupului lui Cristos; șarpele devenit toiag este o prefigurare a învierii și restaurării omenirii la învierea finală, escatologică.

În cartea a treia din tratatul De Trinitate, scrisă în jurul anului 400, Augustin reia această temă făcând o paralelă cu episodul șarpelui de bronz. „Prin șarpe trebuie să înțelegem moartea, care a intervenit în Paradisul pământesc din cauza șarpelui, conform acestei figuri de stil care desemnează efectul prin cauză. Toiagul preschimbat în șarpe este așadar Cristos în moartea sa, iar șarpele redevenit toiag este Cristos în învierea sa, Cristos total, cu Trupul său, care este Biserica, așa cum va fi la sfârşitul veacurilor, acesta fiind simbolizat de coada șarpelui pe care Moise o prinde pentru ca el să redevină toiag. Șerpii magicienilor, simbolul morților din lume, nu vor putea învia în Cristos decât dacă vor crede în el și vor intra în Trupul său, dacă nu vor fi înghițiți de El, pentru a spune așa” (De Trinitate 3, 10, 20, BA 15, p. 314-315). În acest text, Ex 4, 4-6 și Ex 7, 8-12 sunt văzute în suprapunere. Dacă exegeza cristologică a toiagului-șarpe rămâne, este analizată rapid. Augustin insistă de această dată pe o interpretare eclezială: „Christus in resurrectionem totus cum corpore suo, quod est Ecclesia”. Șarpele lui Moise fiind Trupul lui Cristos, șerpii magicienilor devin în sens opus o figură a morților spirituale, care sunt necredincioșii; șarpele Cristos îi înghite, adică în asimilă și deci, în el, redevin toiag, adică vor învia; încorporarea în Biserică, prin credință, este condiția necesară pentru tot omul. Dacă în Contra Faustum domina tema toiagului transformat în șarpe, deci tema condiției noastre muritoare, în De Trinitate figura șarpelui de bronz asumă această semnificație, fiind pusă în valoare mai multe figura învierii conținută în imaginea șarpelui redevenit toiag.

Sermon 6, datând din jurul anilor 408-411, consacrat în întregime episodului rugului aprins, comentează pe larg semnele pe care Dumnezeu i le dă lui Moise la muntele Horeb. „Toiagul simbolizează domnia, șarpele, condiția muritoare. Șarpele este cel care l-a făcut pe om să guste moartea. Domnul a voit să asume această moarte. Așadar, toiagul aruncat pe pământ ia forma șarpelui pentru ca Împărăția lui Dumnezeu, adică Cristos Isus, a venit pe pământ. El a îmbrăcat condiția noastră muritoare, pe care a și înălțat-o pe cruce. Iar voi știți că, în timp ce poporul din vechime călătorea prin pustiu, popor cu mintea grea și orgolios, murmura împotriva lui Dumnezeu, șerpi veninoși s-au abătut asupra lor și îi mușca, toți căzând pradă mușcăturilor. În milostivirea sa, Dumnezeu le-a dat și remediul care aducea vindecarea pentru viața prezentă, însă prevestea Înțelepciunea ce va veni. Dumnezeu i-a zis lui Moise: Înalță pe un stâlp un șarpe din bronz în mijlocul pustiului și spune poporului că tot omul care a fost mușcat de șerpi să contemple acel șarpe. Iar oamenii mușcați de șerpii veninoși îl contemplau pe șarpele de bronz și era vindecaţi. domnul confirmă acest semn în Evanghelie, atunci când, în dialogul său cu Nicodim, spune: La fel cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot la fel trebuie ca Fiul omului să fie înălțat, pentru ca toți cei care cred în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In 3, 14-15). Adică, toți cei care au fost mușcați de șerpi, care sunt păcatele noastre, contemplându-l pe Cristos, vor redobândi sănătatea prin iertarea păcatelor. Așadar, frații mei, această condiție muritoare care a fost asumată de Domnul trebuie să fie numaidecât soarta Bisericii, Trupul său, al cărei Cap, în ceruri, este El însuși. astfel, Biserica cunoaște condiția muritoare care i-a fost dată prin șiretenia diavolului. Moartea se datorează primului păcat al oamenilor, însă apoi, datorită lui Isus Cristos Domnul, vom redobândi viața veșnică. Dar când va reveni Biserica la viață și când va reveni la stadiu Împărăției? La sfârșitul veacurilor. Acesta este motivul pentru care Moise a ținut de coadă șarpele, adică la sfârșitul veacurilor, pentru a-l readuce pe om la stadiul său inițial” (Sermon 6, 7, CCL 41, p. 65). În această omilie, tipologia șarpelui-toiag și cea a șarpelui de bronz nu mai sunt suprapuse, ci sunt amestecate. Cele două figuri simbolizează condiția umană păcătoasă asumată de Cristos pentru mântuirea noastră, însă Augustin merge și mai departe pentru a spune că șarpele de bronz reprezintă în special moartea Domnului din cauza păcatului omului, iar toiagul care, aruncat pe pământ, se transformă în șarpe, este mai degrabă simbolul întrupării. Toiagul aruncat la pământ este puterea împărătească a lui Dumnezeu întrupat în Isus Cristos, care vine la oameni asumând condiția lor muritoare, adică devenind șarpe. Interpretarea toiagului care devin șarpe este cristologică; în revanșă, interpretarea șarpelui care se transformă în toiag este eclezială și nu mai este o figură a învierii lui Cristos. Augustin pune așadar accentul pe restaurarea finală a condiției omului: viața veșnică, dăruită omului la sfârșitul veacurilor – simbolul cozii șarpelui lui Moise.

Sermon 8, predică ținută la Cartagina în anul 411 despre minunile înfăptuite de Moise înaintea Faraonului, comentează textul biblic din Ex 7, 8-12. „…Spun pe scurt că toiagul simbolizează împărăția lui Dumnezeu, iar această Împărăție este deci poporul lui Dumnezeu. Șarpele simbolizează timpul și condiția muritoare, deoarece prin șarpe a venit moartea. Căzând, să spunem așa din mâna lui Dumnezeu pe pământ, oamenii au devenit muritori. Astfel, toiagul aruncat pe pământ de Moise a devenit șarpe. Magicienii Faraonului au făcut la fel; aruncați la pământ, toiagurile lor au devenit șerpi. Însă șarpele lui Moise, adică toiagul său, i-a înghiţit pe ceilalți șerpi ai magicienilor. Atunci, prins de coadă, redevine toiag așa cum era mai înainte și stăpânirea a revenit în mâna sa. Toiagurile magicienilor sunt popoarele necredincioase. Totuși, aceste popoare necredincioase, învinse de numele lui Cristos, sunt, pentru a spune așa, înghițite de șarpele lui Moise când vin în Trupul lui Cristos, și aceasta până atunci când, ca Împărăție a lui Dumnezeu, ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu, iar acest lucru se va întâmpla la sfârșitul acestui veac muritor, aceasta fiind semnificația cozii șarpelui” (Sermon 8, 3, CCL 41, p. 81). Vedem că și aici toiagul este simbolul Împărăției lui Dumnezeu, care este Biserica. Însă aici, toiagul baston nu este doar prefigurarea întrupării, ci imaginea căderii în păcat, care este cauza întrupării Cuvântului; iar imaginea toiagului aruncat la pământ de Moise nu mai este aplicat doar lui Cristos, ci întregii omeniri căzute în păcat. Șarpele revenit la stadiul inițial de toiag este simbolul omenirii muritoare care redevine Împărăție a lui Dumnezeu la sfârșitul veacurilor, în mâna lui Dumnezeu – simbolul cozii șarpelui, figură a timpului și a mortalității. Șarpele lui Moise care îi înghite pe ceilalți șerpi ai magicienilor egipteni: toiagurile magicienilor sunt popoli impiorum, o colectivitate deci, nu indivizi. În acest text, interpretarea cristologică este micșorată în profitul unei interpretări ecleziologice.

Comentând textul din Ps 73, 2: „Adu-ţi aminte de adunarea ta, pe care ai câștigat-o odinioară, de tribul pe care l-ai răscumpărat ca moştenire a ta, de Muntele Sionului, pe care [ţi-ai stabilit] locuința!”, Augustin revine încă o dată, în timpul postului mare din 412, asupra minunilor înfăptuite de Moise cu toiagul său; „Ce înseamnă asta? Căci aceste lucruri nu s-au petrecut în zadar. Să întrebăm așadar Scripturile Divine. Ce i-a inspirat șarpele omului? Moartea. Deci moarte vine de la șarpe. Dacă moartea vine de la șarpe, toiagul preschimbat în șarpe este Cristos în moartea sa. De aceea, atunci când poporul din vechime peregrina prin pustiu și fusese mușcat de șerpi veninoși, Domnul i-a poruncit lui Moise să ridice un șarpe de bronz pe un stâlp în pustiu și să le spună oamenilor că cel care a fost mușcat de șerpi va fi vindecat privind spre șarpele de bronz. Și așa s-au petrecut lucrurile. Astfel, oamenii care erau mușcați de șerpi erau vindecați de venin privind spre șarpele de bronz. A fi vindecat de mușcătura șarpelui, ce mare mister! Ce înseamnă asta, a fi vindecat de șarpe privind spre șarpe? A fi salvat din moarte crezând într-un mort. Totuși, Moise este cuprins de frică și fuge. Ce înseamnă această fugă a lui Moise dinaintea șarpelui? Ce altceva, fraților, dacă nu aceste eveniment povestit de evanghelistul care ne spune: Cristos a murit, iar discipolii său au fost cuprinși de frică și au luat-o la fugă spre speranța în care trăiseră mai înainte. Însă ce spune textul? „Prinde-l de coadă”. Ce înseamnă această coadă? Prinde-l prin spate. Înseamnă același lucru cu textul care spune: „Mă vei vedea din spate” (Ex 33, 23). Mai întâi toiagul a devenit șarpe, însă prins de coadă, șarpele redevine toiag. Mai întâi Cristos a fost supus morții; apoi a înviat. În coada șarpelui trebuie să vedem simbolul sfârșitului veacului acestuia, căci aceasta este condiția muritoare acum în Biserică: unii trăiesc, alții mor de moarte, căci prin șarpe moartea a fost semănată în lume. Însă la sfârșitul veacului acestuia – la coadă, pentru a spune așa – ne vom reîntoarce în mâna lui Dumnezeu și vom deveni pentru totdeauna Împărăția lui Dumnezeu, pentru ca să se împlinească acest text al Scripturii: „Ai răscumpărat toiagul / sceptrul moștenirii tale” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1008). Avem aici sinteza interpretării augustiniene a textelor biblice din cartea Exodului. Pe de o parte, avem o exegeză cristologică, afirmată clar: episodul biblic se aplică mai întâi lui Cristos, întrupat, mort și înviat. Astfel, fuga lui Moise dinaintea toiagului schimbat în șarpe devine prevestirea abandonului discipolilor lui Cristos în momentele pătimirii. Iar porunca dată lui Moise, „Prinde-l de coadă”, se referă tot la Cristos: a lua șarpele de coadă înseamnă a înțelege ceea ce este în spate, ca în Ex 33, 23, unde Moise îl vede pe Dumnezeu din spate. Textul lui Augustin este un pic enigmatic aici. Nu explică în detaliu aici, ceea ce face în alte locuri, ceea ce înseamnă a-l vedea pe Dumnezeu din spate, decât poate a-l vedea prin prisma întrupării, în enigmă. Așadar, această expresie, nu toiagul aruncat la pământ, devine simbol purtător al temei întrupării.

Aplicare simbolului toiagului-șarpe Bisericii rămâne însă prezentă. Pare să se juxtapună interpretării cristologice, fără să ne dăm seama totuși de ce. Citind cu atenți întreaga omilie, deslușim învățătura lui Augustin despre Biserică drept Trup al lui Cristos. Episcopul revine asupra textului din Ex 7, 8-12 atunci când comentează Ps 73, 14, unde LXX vorbește despre dragonul învins și dat ca hrană. Dragonul este corpus diaboli – adoratorii diavolului devin trupul său, la fel cum adoratorii lui Cristos formează Trupul său – iar acest trup al diavolului pe măsură ce mădularele sale trec de partea lui Cristos, adică sunt înghițite de Trupul lui Cristos. Înghițite așa cum vițelul de aur a fost redus în praf iar Moise îl dă evreilor spre a-l înghiți:

„Poporul a văzut că Moise întârzie să coboare de pe munte, s-a adunat în jurul lui Aaron şi i-a zis: ,,Scoală-te, fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci lui Moise, omul care ne-a scos din țara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat”. Aaron le-a zis: ,,Scoateți cerceii de aur din urechile soțiilor, fiilor şi fiicelor voastre şi aduceți-i la mine!”. Şi tot poporul şi-a scos cerceii de aur din urechi şi i-au adus la Aaron. El i-a luat din mâinile lor, i-a turnat într-un tipar şi a făcut un vițel turnat. Şi ei au zis: ,,Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului”. Când a văzut Aaron, a zidit un altar înaintea lor şi a strigat: ,,Mâine va fi sărbătoare în cinstea Domnului!”. A doua zi s-au sculat dis-de-dimineață şi au adus arderi de tot şi jertfe de împăcare. Poporul s-a așezat să mănânce şi să bea; apoi s-au sculat să joace. Domnul i-a zis lui Moise: „Coboară, căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a pervertit! S-au abătut repede de la calea pe care le-o poruncisem; şi-au făcut un vițel turnat, s-au închinat înaintea lui, i-au adus jertfe şi au zis: «Acesta este dumnezeul tău, Israel, care te-a scos din țara Egiptului»”. Domnul i-a zis lui Moise: ,,Văd că poporul acesta este un popor încăpățânat. Acum, lasă-mă; mânia mea se va aprinde împotriva lor şi-i va mistui; dar pe tine te voi face un popor mare”. Moise l-a înduplecat pe Domnul Dumnezeul său, zicând: ,,Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia ta împotriva poporului tău pe care l-ai scos din țara Egiptului cu putere mare şi cu braț puternic? Pentru ce să zică egiptenii: «Cu răutate i-a scos, ca să-i ucidă printre munți şi ca să-i șteargă de pe faţa pământului?». Potolește-ţi aprinderea mâniei şi iartă răutatea poporului tău! Adu-ţi aminte de Abraham, de Isaac şi de Israel, slujitorii tăi, cărora le-ai spus, jurându-te pe tine însuți: «Voi înmulți descendența voastră ca stelele cerului şi voi da urmașilor voştri toată țara aceasta, de care am vorbit; şi ei o vor stăpâni pentru totdeauna»!”. Domnul a iertat răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului său. Moise s-a întors şi a coborât de pe munte cu cele două table ale mărturiei în mână. Tablele erau scrise pe ambele părți, pe o parte şi pe alta. Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, gravat pe table. Iosue a auzit glasul poporului care striga şi i-a zis lui Moise: ,,Este un strigăt de bătălie în tabără”. [Moise] a zis: ,,Nu este sunet de cântec de victorie, nici sunet de cântec de înfrângere, ci eu aud un sunet de cântare”. Când s-a apropiat de tabără, [Moise] a văzut vițelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de poalele muntelui. A luat vițelul pe care-l făcuseră şi l-a ars în foc; l-a măcinat până când a devenit praf; a presărat praful pe apă şi a dat-o fiilor lui Israel s-o bea” (Ex 32, 1-20).

Tot despre a înghiți este vorba și în textul din Fap 10, 13, când Domnul îi spune lui Petru să mănânce din toate animalele necurate apărute în timpul vedeniei de la Iope; la fel este vorba despre înghițit și în acest text din Ex 7, 8-12: „Trebuia, fără îndoială, ca trupul care aparținea diavolului să treacă, prin credință, în Trupul lui Cristos. Diavolul a fost nimicit când și-a pierdut mădularele. Aceasta este realitatea prevestită prin șarpele lui Moise. Magicienii au făcut ca el și, aruncând toiegele la pământ, s-au transformat în șerpi, însă șarpele lui Moise a înghițit toate toiegele magicienilor” (Com. Ps 73, 5, CCL 39, p. 1015). Interpretarea este asemănătoare cu cea din De Trinitate și din Sermon 8; noutatea ar fi doar aceea că, Augustin, în acea vreme, lucrând la Cetatea lui Dumnezeu, expresia capătă o încărcătură tyconiană (Tyconius este un autor creștin din sec. al IV-lea, de tendință donatistă, care a lăsat o metodă hermeneutică biblică, așa numitele Reguli hermeneutice, din care se va inspira Augustin și majoritatea Părinților Bisericii de limbă latină), șerpii magicienilor devenind corpus diaboli care se opuneau șarpelui care este Corpus Christi.

Așadar, nu putem decât să constatăm cât de mult a îmbogățit Augustin interpretarea textelor din Exod cu privire la toiagul-șarpe. Șarpele este simbolul mai degrabă al mortalității decât al păcatului și al răului, după cum am văzut că era cazul la Irineu, Ilarie și Grigore de Elvira. Augustin pune în paralel textul din Ex 4, 2-4 cu episodul șarpelui din bronz. A-l prinde de coadă pe șarpe înseamnă a adera la credința în Cristos și a deveni mădular al Trupului său. Probabil această interpretare, Augustin o ține de la Ambroziu, care scrie: „Să-l prindem așadar și noi de coadă pe acest șarpe răstignit, pentru ca și noi să experimentăm puterea lui divină” (Com. Ps 118), și stabilește o paralelă între Moise prinzând de coadă șarpele și femeia care i-a cuprins picioarele lui Isus pentru a le unde cu parfum frumos mirositor: picioarele, precum coada, indică extremități. la Ambroziu, Moise fuge dinaintea șarpelui fiindcă nu a recunoscut în el misterul lui Cristos, el neputând să facă acest lucru fără ca însuși Domnul să-i deschidă ochii și doar atunci când a apucat șarpele de coadă i s-a deschis gura pentru a-l predica pe Cristos (Com. Ps 118, hom. 3, 24, CSEL 62, p. 55). Acest detaliu poate să-i fi sugerat lui Augustin apropiere dintre fuga lui Moise și cea a discipolilor în momentele pătimirii. Gura lor nu se deschide decât după înviere și Cincizecime. Toate acestea lasă să se întrevadă clar o influență majoră a lui Ambroziu asupra exegezei augustiniene a toiagului-șarpe. Cu toate acestea, sub condeiul lui Augustin, episodul biblic devine o parabolă a căderii omului și a restaurării lui în condiția de fiu al lui Dumnezeu. O interpretare eclezială dublează interpretarea cristologică a primilor Sfinți Părinți. conform unui principiu de exegeză deseori invocat de Augustin, dacă toiagul îl simbolizează pe Cristos, nu este doar Cristos cel întrupat în trecut, ci Cristos Total, Trupul său care-și desfășoară existența în întreaga istorie. Omenirea întreagă a căzut din mâinile lui Dumnezeu în momentul păcatului proto-părinților noștri, cum s-a întâmplat cu toiagul căzut din mâinile lui Moise, și astfel a devenit muritoare. Reînvigorată de mâna lui Dumnezeu redevine toiag, sceptru și Împărăție a lui Dumnezeu, după ce mai întâi au fost înghițite toate celelalte toiaguri-șerpi ale magicienilor, adică după ce necredincioșii au venit la credință. Este o temă specific augustiniană, precum și tema legată de interpretarea cozii șarpelui ca simbol al sfârșitului veacurilor. Grigore cel Mare se inspiră din exegeza lui Augustin și în același timp aduce un sens diferit, deoarece în opinia lui episodul biblic este un simbol al sorții poporului evreu nu al întregului neam omenesc. Grigore de Nyssa și Chiril de Alexandria înaintează exegeza cu privire la simbolul întrupării Cuvântului, însă ignoră toată această interpretare eclezială întâlnită la Augustin și care pare să nu se fi dezvoltat în Occident.

Episcopul de Hipona dă dovadă de creativitate în materie de exegeză, folosind totuși teme arhaice, precum Cristos-toiag, pe care le-a primit de la înaintașii lui. Cu Augustin, exegeza tipologică a textului a atins culmi. Isidor de Sevilia, fascinat de simbolistica lui Augustin, când va scrie Întrebări despre Geneză nu va face decât să compună un puzzle de texte preluate din Contra Faust și din Comentariul la Ps 73 al sfântului Augustin.

 

 

 

Introducere  http://comori.org/biblia-studiu-biblic/de-la-geneza-la-apocalipsa/pentateuhul/

 Samuel Ridout

Deuteronom 8:7-9 Deuteronom 34:1-4 .

Aceste două locuri din Scriptură ne arată ceea ce eu înţeleg a fi cele două moduri în care putem citi şi înţelege cuvântul lui Dumnezeu.

În primul verset se vorbeşte despre ceea ce asigură hrana pentru suflet. După cum observaţi, totul ne vorbeşte despre bogăţia ţării; dealurile şi văile ei; izvoarele şi pâraiele ei de apă; rodiile ei, smochinele şi uleiul de măsline – tot ce era bun de mâncat, aproape amintind de grădina Eden însăşi. În celălalt verset îl vedem pe Moise privind ţara de departe. Nu spun că asta e o pedeapsă pentru comportamentul lui. Într-un fel, pare infinit mişcător faptul că omul care I-a fost cel mai credincios lui Dumnezeu în zilele şi în generaţia lui a trebuit să fie singurul ales de către El să manifeste dreptatea inflexibilă care e întotdeauna exercitată în casa Lui. Nu e doar israelitul căzut căruia nu i se permite să intre în ţară, nu e doar cel care se poticneşte într-un loc nesemnificativ sau de puţină valoare în lucrarea lui Dumnezeu. El este conducătorul însuşi, Moise, cel care i-a condus afară din Egipt, care le-a suportat toate greşelile şi slăbiciunile în deşert, care i-a dus până la graniţa ţării – cel care pentru un gest de grabă, care L-a dezonorat pe Dumnezeu, este ales să manifeste, după cum am spus, dreptatea inflexibilă care aparţine casei Lui. În har, Moise are cel mai înalt loc, dar în cârmuire trebuie să fie cu cei smeriţi, sub mâna puternică a Lui Dumnezeu.

Aş spune totuşi că nu este vorba despre Moise, ci mai degrabă despre noi înşine: şi aş arăta din acest verset celălalt mod în care putem privi ţara şi anume, de la distanţă. Lui Moise nu i s-a permis să intre în ea; este luat, totuşi, pe vârful muntelui Pisga şi acolo poate cuprinde cu ochii întregul teritoriu. Poate cuprinde cu privirea de la îndepărtatul Dan în nord, în jos de-a lungul întregii regiuni montane centrale spre îndepărtata regiune din sud, de lângă Iordan şi pînă la Marea Mediterană, iar Domnul îi spune „Aceasta este ţara pe care am jurat-o lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov”. În această ţară va intra Israel.

La fel putem aplica şi în ceea ce priveşte Cuvântul lui Dumnezeu. Nu mai e nevoie să vă spun că într-un anume fel noi nu avem, la fel ca şi Avraam, nicio singură bucată de pământ pe care să o numim a noastră. Cine este mai sărac decât copiii lui Dumnezeu? Toate lucrurile noastre preţioase sunt invizibile. Lumea spune că lucrurile de cea mai mare valoare pentru noi nu există: toată moştenirea oamenilor lui Dumnezeu este o moştenire viitoare. Dar unde găsim descrisă acea moştenire? Unde o găsim înfăţişată înaintea noastră în toată frumuseţea, bogăţia şi perfecţiunea ei? În preţiosul Cuvânt al lui Dumnezeu. Aşadar aceste versete sunt moştenirea noastră prezentă, în posesia căreia putem intra acum prin credinţă şi să ne bucurăm deja de realitatea care se aşterne în faţa noastră.

Acum să vedem cum se aplică aceste două locuri din Scriptură. În primul rând avem Cuvântul lui Dumnezeu care furnizează felurita hrană pentru sufletele noastre. Avem rodul viei, smochinul, rodia, grâul, orzul, uleiul de măsline despre care vorbeam – mâncare pentru sufletele noastre. Apoi din nou avem priveliştea de pe muntele Pisga asupra întregii moşteniri, înglobând ţinta generală a Cuvântului lui Dumnezeu şi gruparea părţilor lui; şi întocmai cum te-ai căţăra pe vârful unui munte pentru a avea o privelişte a întregii ţări, iar apoi cobori şi intri într-o casă pentru a face rost de mâncare pentru foamea ta, acesta este şi scopul nostru, cu ajutorul Domnului, să ne ocupăm în momentul de faţă cu priveliştea muntelui Scripturii; să privim întregul Cuvânt al lui Dumnezeu, să-i vedem grupările şi conţinuturile generale şi să coborâm din când în când să luăm câte ceva pentru propriile noastre suflete. Acesta este felul de-a fi al lui Dumnezeu în toate lucrările Lui. Putem privi natura cu telescopul sau cu microscopul. Astronomul explorează cerurile cu telescopul lui. Priveşte atent în adâncimile lor şi unde noi nu vedem nimic, el vede nu doar lumi, ci sisteme de lumi. Biologul ia un singur strop de apă şi cu microscopul lui vede o lume nouă, la fel de perfectă ca şi lumile înstelate de deasupra. Cât de perfectă e toată lucrarea lui Dumnezeu, indiferent că e vorba de cea a mâinilor Sale, sau a Duhului Său.

Putem veni aşadar la Biblie şi să privim în ea, ca şi cu telescopul şi să pătrundem toată plinătatea ei, privind armonia generală şi conţinuturile ei. Apoi putem lua, ca la microscop, un singur verset – o singură propoziţie, da, cuvinte separate, şi să găsim în ele aceeaşi înţelepciune şi perfecţiune  pe care o vedem în plinătatea măreaţă a Scripturii ca întreg. Ne vom ocupa cu Cuvântul într-un mod mai general şi vom căuta să obţinem o idee generală a scopurilor lui Dumnezeu dezvăluite astfel.

Oamenii obţin mântuirea în mare parte prin anumite versete ale Bibliei. Cât de mulţi au găsit pacea prin preţiosul verset „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă eternă.” Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu trebuie să fim oameni învăţaţi ca să fim mântuiţi; nu trebuie nici măcar să ştim unde să găsim un anumit verset în Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai simplu adevăr cu privire la Hristos, Mântuitorul celor pierduţi, este mijlocul prin care suntem mântuiţi. Ştiu eu că sunt un păcătos pierdut? Ştiu că am păcătuit şi că sunt lipsit de gloria lui Dumnezeu? Pot eu spune „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit?”  Atunci este privilegiul meu să ascult cu atenţie la celălalt cuvânt, „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii” şi să ştiu că Dumnezeu şi-a arătat propria Sa dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.

Dar noi nu vrem să rămânem în necunoştinţă. Dumnezeu ne mântuieşte pentru a-I împărtăşi gândurile. Din această cauză noi trebuie să dorim fierbinte să înţelegem Cuvântul Lui.

Noi suntem extrem de egoişti din fire, astfel că ne amăgim pe noi înşine, la fel cum cei mai mulţi oameni egoişti o fac. Suntem atât de egoişti, încât dacă credem că o anumită parte a Cuvântului lui Dumnezeu nu va ajuta la mângâierea noastră, sau dacă nu ni se potriveşte în mod special nouă, atunci nu are nicio legătură cu noi, nu e nimic bun în el pentru noi şi, prin urmare, nu putem să fim în armonie cu gândurile lui Dumnezeu. În consecinţă, trăim o viaţă săracă, expusă ispitelor duşmanului.

De ce are Satan atâta putere asupra oamenilor lui Dumnezeu, trăgându-i în lume, ocupându-i cu gândurile ei? Este din cauză că ei neglijează Cuvântul lui Dumnezeu. Neglijezi Scripturile sub pretextul că eşti deja mântuit şi că tot ceea ce ai nevoie sunt câteva reguli după care îţi poţi ghida calea, asemenea unui cârmaci pe o navă comercială, care se poate orienta şi care ştie cum să-şi cârmuiască nava, dar în acelaşi timp este neştiutor în privinţa lucrărilor măreţe ale lui Dumnezeu şi trece nepăsător pe sub ceea ce vorbeşte de gloria lui Dumnezeu şi anume, cerurile care dezvăluie lucrarea mâinilor Lui. În acest fel şi tu şi eu putem avea două sau trei versete care se aplică umblării creştine şi încă două- trei versete care se aplică restabilirii şi părtăşiei şi alte câteva care se concentreză asupra legăturilor noastre cu lumea şi credem că avem suficient după care să ne ghidăm viaţa: dar nu suntem în părtăşie cu Dumnezeu. Există numai un singur mod prin care putem fi în părtăşie cu Dumnezeu şi anume, prin Cuvântul Său preţios. Acum aceasta este importanţa preocupării noastre şi anume să dezvăluim întrucâtva, într-un mod sistematic, ceva din perfecţiunile acestui binecuvântat Cuvânt.

 

Pentateuhul

 Samuel Ridout

Nu mai este nevoie să spun că aceste cărţi ale Bibliei sunt grupate împreună într-un mod sistematic, pentru că este evident că nu sunt puse împreună la întâmplare. Luaţi ca exemplu Vechiul şi Noul Testament. Veţi vedea că acestea tratează două subiecte distincte. Venim totuşi la subiectul nostru special în această seară, cele cinci cărţi ale lui Moise, această primă parte a Bibliei. Toate aceste cărţi sunt puse împreună. Ele formează un tot unitar; nu poţi scoate niciuna dintre aceste cărţi, fără a deforma această parte a Scripturii. Privaţi-ne de Geneza şi vom fi lipsiţi de însuşi fundamentul privitor la căile şi lucrările lui Dumnezeu în această lume. Privaţi-ne de Deuteronom sau puneţi-l în altă parte a Bibliei şi vom rămâne fără concluzia cu privire la căile lui Dumnezeu.

Moise a fost autorul tuturor acestor cărţi, singurul autor. La sfârşitul acestor cărţi îl vedem pe Moise aşternându-şi viaţa pe hârtie, ca simbol al unei lucrări complete. Vom vedea, pe măsură ce continuăm cu studiul Scripturii, că Pentateuhul, după cum este numit, (care tradus înseamnă „cinci volume”) ne oferă modelul după care este scris întregul Cuvânt al lui Dumnezeu, cheia pentru a înţelege de ce Dumnezeu ne-a făcut o descoperire atât de deplină. Am spus că aceste cărţi sunt un întreg din care nu poţi scoate nicio carte afară, fără a deforma restul.

Totuşi, pe de cealaltă parte, trebuie să vedem că ele sunt complet distincte una faţă de cealaltă. Oamenii ar putea întreba: „De ce nu a scris Moise numai o carte?” „Dacă el este autorul acestui întreg, după cum se şi vede, de ce a scris cinci volume în loc de unul?” A făcut aceasta pur şi simplu pentru a sublinia că avem de-a face cu o diversitate, cu un progres divin şi pentru că Dumnezeu are să ne înveţe o lecţie prin faptul că sunt cinci cărţi şi de asemenea, că ele alcătuiesc o parte distinctă a Scripturii. Care este lecţia pe care o învăţăm din acest lucru? Sunt cinci cărţi.

Subiectul cărţii Geneza este creaţia şi viaţa individuală a sfinţilor. Când ajungem la Exod, avem un gând complet nou. Gândul remarcabil în această carte este răscumpărarea, răscumpărarea unor oameni cu scopul de a fi în părtăşie cu Dumnezeu. Venim apoi la Levitic, iar acolo există o linie distinctă a adevărului, adevăr care stă la baza întregii cărţi, adevărul cu privire la accesul înaintea lui Dumnezeu, în sfinţenie. Trecând la Numeri, este ca şi cum am trece într-o altă cameră. Aici găsim un gând total diferit. Este vorba despre drumul poporului lui Dumnezeu de-a lungul călătoriei prin pustie, iar când cartea Numeri se încheie şi ajungem la Deuteronom, poporul pare a se reîntoarce unde era la început. Aici avem tot cuprinsul căilor lui Dumnezeu cu poporul Său.

Aceasta este ceea ce se află la suprafaţă, şi veţi observa că în fiecare carte avem un progres distinct, o pas înainte faţă de ceea ce aveam în cartea anterioară. Să le examinăm din nou. În Geneza avem creaţia, imaginea unei noi creaţii, lucrarea vieţii divine în suflet. Cum se numeşte aceasta într-un limbaj mai simplu pentru sufletele noastre? Nu este aceasta naşterea din nou? „Dacă cineva nu este născut din nou, nu poate vedea (nu poate intra în) Împărăţia lui Dumnezeu”. Trebuie să avem naşterea din nou, trebuie să fim părtaşi naturii celei noi, pentru a avea o relaţie cu Dumnezeu. Dar este oare aceasta tot ceea ce are El să ne dezvăluie cu privire la relaţia noastră cu El Însuşi? Nu, acesta este doar începutul. Ce urmează apoi?

Temelia relaţiei noastre cu El. Iar gândul deosebit pe care îl găsim de-a lungul cărţii Exod şi care este fundamentul întregii relaţii cu Dumnezeu, este răscumpărarea prin sânge. Un om este născut din nou prin acţiunea suverană a Duhului lui Dumnezeu; aceasta este naşterea din nou; dar care este temelia relaţiei noastre cu Dumnezeu, care este fundamentul păcii noastre cu El? Nu este acest adevăr al cărţii Exod, acest măreţ adevăr al răscumpărării? Aşadar, vedeţi că Exod este în mod evident altă carte şi că prezintă un gând distinct şi progresiv. Prima dată avem viaţă, iar apoi răscumpărare.

Acum, trecând la Levitic, ce avem? Tema cărţii Levitic, după cum spuneam, este sfântul locaş al  lui Dumnezeu; este principiul sfinţeniei divine care trebuie menţinută; ajungând la cartea Levitic, o găsim complet diferită de cartea Exod. Lucrul cu care este ocupat Dumnezeu aici este sfinţenia, care se cuvine casei Lui, este mijlocul prin care poporul Lui se poate apropia şi poate savura părtăşia cu El Însuşi, părtăşie spre care au fost conduşi în Exod. Încheierea cărţii Exod ne pregăteşte pentru ceea ce găsim în Levitic, dar  aici totul ne este dezvăluit ca un adevăr distinct, un progres faţă de ceea ce aveam în Exod – adevărul sfinţeniei şi al intrării. Să transpunem aceasta din nou în viaţa noastră practică de zi cu zi. „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am şi avut intrare, prin credinţă, în acest har în care stăm”. Pacea cu Dumnezeu este acea pace dată de sângele Mielului pascal; dar „intrarea prin credinţă în acest har în care stăm” corespunde acestei cărţi Levitic; este vorba despre intrare, apropiere, despre a privi la gloria sfântă a lui Dumnezeu şi a ne bucura de ea. Cât am pierde, dacă n-ar fi niciun principiu al sfinţeniei, aşa cum vedem în cartea Levitic. Mă tem, vai, că cei mai mulţi dintre noi ne mulţumim să rămânem în Exod, să ne continuăm drumul doar cu conştienţa mântuirii, fără a savura preţiosul privilegiu de a putea intra în locul sfânt, de a putea împărtăşi gândurile lui Dumnezeu.

Dar, spun din nou, este aceasta totul? Se rezumă oare întreaga viaţă a credinciosului la aceste lucruri? Cu siguranţă că nu. Picioarele noastre se află pe un în deşert, avem de-a face cu diverse tentaţii. Ce trebuie să facem noi în această lume ostilă? În ceea ce priveşte sufletele noastre, suntem preocupaţi cu plinătatea infinită a lui Hristos. Savurăm toate lucrurile preţioase care ne sunt dezvăluite cu privire la El, dar cum stau lucrurile cu viaţa noastră de zi cu zi? Cum stau lucrurile cu privire la mărturia noastră într-o lume ca aceasta? Cum stau lucrurile cu dezvoltarea caracterului care se formează prin încercări? Voi cita din nou din acelaşi capitol din Romani: „Şi nu numai atât, dar ne lăudăm şi în necazuri, ştiind că necazul lucrează răbdare şi răbdarea experienţă şi experienţa speranţă; şi speranţa nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat”. Unde putem vorbi despre astfel de experienţe? Nu în Levitic, ci am trecut în Numeri. M-am bucurat de „intrarea” mea în cartea Levitic, iar acum mă pot lăuda chiar şi în necazul prin care trebuie să trec în această lume. Acum, exact asta este ceea ce ni se dezvăluie în cartea Numeri; este vorba despre testare, despre încercare, şi vai, când pui la încercare carnea, sunt scoase la iveală slăbiciunea ei, eşecul ei, lipsa ei de putere, dezonoarea adusă lui Dumnezeu, pe de-o parte.  Dar este aceasta totul? Mulţumesc lui Dumnezeu că de asemenea este scoasă la iveală infinita lui răbdare, îndelunga-răbdare şi înţelepciunea lui Dumnezeu, iar dacă din experienţa în acest pustiu cunosc pe de-o parte ceea ce sunt, pe de cealaltă parte, Îl cunosc pe Dumnezeu aşa cum nu L-aş putea cunoaşte, o spun plin de respect, nici chiar sus în glorie. Îl cunosc ca pe Acela care mă sprijină şi mă susţine în mijlocul celor mai dureroase încercări, Cel care, când m-am împiedicat şi am căzut, sau când am devenit rece şi nepăsător, mă poate restabili, mă poate aduce înapoi, mă poate pune pe picioare şi să mă conducă până la sfârşit; acest lucru nu l-aş putea învăţa în cer; iar aceasta, dragi fraţi, este ceea ce avem înfăţişat în cartea Numeri.

Nu suntem noi mulţumitori că avem o astfel de carte? Nu suntem noi recunoscători că în preţiosul Său Cuvânt ne-a oferit un întreg volum privitor la umblarea noastră pe pământ, un întreg volum privitor la harul Lui pe care ni-L oferă când avem nevoie de el? Aşadar, în cartea Numeri găsim un gând diferit, un alt pas în înaintarea poporului lui Dumnezeu, iar aceasta ne aduce la ultima carte, Deuteronomul. Este vorba doar despre faptul că suntem conduşi prin această lume? Doar despre faptul că Dumnezeu ne sprijină şi ne aduce la sfârşitul călătoriei noastre? Aceasta nu este totul. Atunci când am ajuns la sfârşitul călătoriei, şi când nu mai este niciun alt pas de făcut prin pustie, sfinţenia lui Dumnezeu şi dragostea Lui pentru noi cer ca împreună cu El să ne întoarcem şi să privim înapoi în trecut şi să vedem paşii pe care i-am făcut, să ne vedem căderile şi defectele noastre cu privire la El, să ni le reamintim, şi astfel vedem că întreaga carte Deuteronom este dedicată unei recapitulări. Nu aflăm niciun eveniment nou povestit în ea; dar întâmplările vechi, lucruri care s-au întâmplat cu mulţi ani în urmă sunt adunate, nu sunt niciodată uitate de Dumnezeu, niciun pas pe care l-am făcut, nicio cădere pe care am avut-o, nu va fi vreodată uitată de El. El le adună pe toate, iar la sfârşitul călătoriei le examinează pe toate. De ce? Pentru a ne umili? Am fost umiliţi cu mult înainte. Ne-a umilit în pustie şi ne-a învăţat că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iasă din gura lui Dumnezeu. El examinează trecutul nu pentru a ne umili, ci pentru a ne da o lecţie pentru eternitate. Gândiţi-vă la asta! Suntem atât de capabili să ne gândim la cer ca la un loc unde nu mai avem nevoie de lecţii. Dar abia acolo suntem pregătiţi să începem să ne învăţăm lecţia; mulţi dintre noi suntem aşa de înceţi aici, încât învăţăm foarte puţin. Primul lucru pe care îl avem de făcut când ajungem în cer, este să ne învăţăm lecţia călătoriei prin pustiu. Nu mai este nevoie să spun că locul unde o vom învăţa este scaunul de judecată al lui Hristos; nu mai e necesar să spun că atunci când Domnul Isus Îi adună pe cei răscumpăraţi ai Lui acolo sus, în glorie cu El Însuşi şi ca El Însuşi, El va deschide cartea întregii lor vieţi şi o va examina. Cartea Deuteronom este ultimul pas în progresul sfinţilor.

Acum aşadar, nu vedeţi frumuseţea acestei ordini şi nu veţi fi de acord cu mine că nu putem schimba ordinea? Puteţi lua Geneza şi să o puneţi ultima? Puteţi pune cartea Levitic a patra? Nu, pentru că ele sunt legate împreună tocmai în această ordine, şi veţi vedea că există un progres clar în istoria sufletului vostru, ca şi în istoria lui Israel ca naţiune; un progres care începe cu Geneza, cu viaţa lui Dumnezeu în suflet, trecând apoi la Exod, unde avem conştienţa răscumpărării şi a părtăşiei; apoi în Levitic avem intrarea în locul preasfânt; în cartea Numeri avem călătoria prin acest pustiu; până când în final, totul ni se recapitulează în cartea Deuteronom.

Înainte de a merge mai departe, să privim şi un alt gând. Observaţi că aceste cărţi sunt în ordine şi că ordinea lor nu poate fi schimbată, şi de aceea acea ordine dă fiecărei cărţi un anumit număr. De exemplu Geneza este numărul 1, Exod este numărul 2, Leviticul este numărul 3, Numeri este numărul 4, iar Deuteronom este numărul 5.  Aceste cărţi nu pot avea alt număr, pentru că ele sunt în această ordine absolută. Au vreo semnificaţie aceste numere pentru noi? Învăţăm noi ceva din ele? Geneza ca numărul „unu” ne vorbeşte despre creaţie, despre originea lucrurilor, despre Dumnezeu ca şi  Creator, ca sursă. Veţi vedea că acest adevăr cu privire la numărul unu trece prin toată Scriptura, iar când venim să privim mai îndeaproape cartea Geneza, veţi vedea că acest număr unu caracterizează întreaga carte. Luaţi ca exemplu pe Avraam, pe care Dumnezeu Îl cheamă în har suveran, iar acesta este numărul unu; este suveranitate. Veţi găsi acest gând al suveranităţii şi al controlului lui Dumnezeu asupra vieţii oamenilor Săi, ca fiind proeminent în această carte. Luaţi ca exemplu un alt gând cu privire la numărul unu: înseamnă o singură persoană, un individ în opoziţie cu o naţiune. Geneza este istoria unor persoane luate individual. Vom vedea imediat că este istoria a şapte persoane.

Acum venim la cartea Exod, care este a doua carte, iar numărul doi sugerează răul; sugerează robie şi captivitate; dar sugerează mai mult de atât, binecuvântat să fie Dumnezeu – ajutor de la El, mântuire, răscumpărare. Apoi mai sugerează comuniune, asociere, iar astfel găsiţi acest număr doi imprimat, – am spus imprimat? Nu, este ţesut în însăşi fibra şi ţesătura cărţii. Exodul este o carte care ne vorbeşte despre robie şi răscumpărarea din robie; despre păcat şi despre jertfa pentru păcat; despre eliberare din Egipt; despre umblarea cu Dumnezeu sau despre comuniune; aşadar despre aceasta ne vorbeşte numărul 2.

Venim din nou la Levitic, a treia carte, iar aici găsim numărul trei ca fiind caracteristic. Care este a treia persoană a Trinităţii? Aşa cum Tatăl este pus în legătură cu cartea Geneza, pentru că este cartea naşterii, iar Fiul este pus în legătură cu Exodul, pentru că este cartea răscumpărării, aşa şi Duhul este pus în legătură cu Leviticul, pentru că este cartea sfinţeniei. Aici sunt principiile minunate ale sfinţeniei lui Dumnezeu şi ne aduce în locul în care putem intra numai în puterea învierii, iar acest loc este sfântul locaş al lui Dumnezeu. Trei este numărul sfântului locaş, este numărul prezenţei lui Dumnezeu. Am fost impresionat în mod deosebit în ultima vreme de faptul că atunci când Scriptura vorbeşte despre Duhul Sfânt, nu prezintă ceva deosebit cu privire la El, nicio dezvăluire a caracterului Său aşa cum este, ci avem o dezvăluire a lui Hristos, a lucrării lui Hristos, care corespunde întocmai cu promisiunea Domnului că El ne va trimite Duhul Sfânt, iar El Îl va glorifica pe Hristos, va lua din lucrurile lui Hristos şi ni le va arăta. Cât de binecuvântat este acest lucru. Duhul binecuvântat al lui Dumnezeu Îşi are timpul Său (dacă aş putea folosi o astfel de expresie) de umilire. Hristos a avut timpul Său de umilire. Domnul a venit aici, a luat un loc smerit şi a fost ascultător până la moarte – moartea pe cruce, iar acum în acest timp, Duhul Sfânt Îşi acoperă gloria, şi, în loc să vorbească în primul rând despre lucrurile privitoare la El Însuşi, El vorbeşte despre Hristos şi lucrarea Sa. Din acest motiv găsiţi în cartea Levitic lucrarea şi Persoana lui Hristos în mod deosebit dezvăluită cu o plinătate pe care nu o găsim nicăieri altundeva în întregul Cuvânt al lui Dumnezeu.

Trecând apoi la numărul patru, vedem că este numărul pământului, numărul acestei lumi. Vorbim despre patru colţuri ale pământului, despre patru vânturi. Aşadar acest număr are de-a face cu ce este pământesc. Am văzut deja că această carte Numeri are de a face cu lumea aceasta prezentă. Patruzeci de zile, patruzeci de ani – aceştia ne vorbesc despre încercare. De exemplu, am putea intitula cartea Numeri „Patruzeci de zile”, pentru că reprezintă istoria celor patruzeci de ani de încercare prin pustiu. Acest număr patru este imprimat în însăşi ţesătura cărţii aşa că nu poate fi înlocuit de niciun alt număr.

Astfel ajungem la cea de a cincea carte. Şi Deuteronomul este o istorie, dar o istorie relatată de gura lui Dumnezeu. Este „unu” adăugat la patru, şi acel „Unu” este Dumnezeu; şi cât de diferite sunt lucrurile; istoria mea, în mâinile lui Dumnezeu, şi El va face o binecuvântare chiar şi din eşecul meu. Aşadar acest număr cinci, care ne vorbeşte despre Dumnezeu cu omul, reprezintă exact caracterul cărţii Deuteronom.

Îngăduiţi-mi să merg mai departe în ceea ce priveşte aceste numere. Avem numerele impare şi cele pare, care par a fi foarte banale. Dar să privim la cele trei numere impare: numărul unu corespunde cărţii Geneza, trei corespunde cărţii Levitic, iar cinci, cărţii Deuteronom. Îl vedem pe Dumnezeu în acestea într-un mod deosebit. În „unu” Îl avem pe Dumnezeu ca sursă a vieţii, în numărul „trei” suntem introduşi în prezenţa Sa, iar în numărul „cinci”, despre care tocmai am vorbit, Îl vedem pe Dumnezeu şi pe om.

În cele două numere pare, doi şi patru, avem răul şi eşecul. Binecuvântat să fie Dumnezeu că mai avem de asemenea şi altceva: salvarea din păcat şi sprijin în timpuri de eşec. Nu este remarcabil faptul că aceste cinci numere sunt legate împreună astfel încât nu le putem dezbina, că aceste cinci cărţi ne dezvăluie cinci gînduri pe care le putem asocia cu semnificaţia fiecărui număr? Nu mai trebuie să explic aceste lucruri, pentru că dacă Dumnezeu ne-a oferit aceste lucruri în Cuvântul Său, cu cât le învăţăm şi ne familiarizăm mai repede cu ele, cu atât mai repede vom obţine o binecuvântare din ele. Biblia ne va deveni din ce în ce mai dragă, şi, ca să spun aşa, ni se va explica singură.

Acum, să ne oprim pentru o clipă asupra cărţii Geneza şi să vedem gândurile deosebite care se află în ea. Am văzut că este cartea creaţiei. Privind-o mai îndeaproape, vom vedea că se împarte într-un mod foarte remarcabil. Oriunde altundeva vom regăsi astfel de împărţiri, însă există ceva foarte impresionant în legătură cu această a carte Genezei: ea împarte întregul volum.

Primele două capitole ne arată istoria omului care încă nu a căzut în păcat, iar restul Scripturii, ne vorbeşte despre omul căzut în păcat. Aşa este Biblia pe care o avem; noi L-am obligat pe Dumnezeu, ca să zicem aşa, ca în scrierea cărţii Sale, să o împartă în două părţi atât de inegale, astfel încât o singură foaie ne vorbeşte despre cum era omul creat de Dumnezeu, iar restul cărţii ne vorbeşte despre soluţia lui Dumnezeu cu privire la ruina şi păcatul care au survenit. Aşadar, vedem în această primă parte omul aşa cum a venit de la Dumnezeu, iar în a doua parte, indiferent dacă e vorba de întreaga Scriptură, sau în mod deosebit de cartea Geneza, este vorba despre mântuire.

În a doua parte, naraţiunea este centrată în jurul a şapte bărbaţi. Aceasta ne va ajuta să ne amintim conţinutul cărţii Geneza: Adam, Set, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif; între aceşti şapte bărbaţi se împarte ceea ce mai rămâne din carte.

Adam este desigur primul. El este primul beneficiar al promisiunii. Al doilea este Set, înlocuitorul; Abel a fost omorât de Cain, iar Set este ales în locul lui ca înlocuitor; acesta este numărul doi. Scurta istorie a lui Enoh aparţine de asemenea acelei perioade. Noe, al treilea bărbat deosebit, ne trece din potop pe un teren al învierii, pe noul pământ; acesta este numărul trei. Următoarea persoană remarcabilă este călătorul Avraam, al patrulea, care a călătorit ca străin prin acest pustiu. Al cincilea ca să spunem aşa, ni-L prezintă pe Dumnezeu şi pe om. În Isaac avem prima imagine personală remarcabilă a lui Hristos, omul lui Dumnezeu, iar apoi în Iacov avem disciplina lui Dumnezeu, încercarea prin care Dumnezeu permite oamenilor Săi să treacă, cu scopul de a împiedica răul în ei şi pentru a-şi înfrânge voia proprie. Aşadar vedem în Iacov istoria voinţei proprii. Apoi în Iosif, ultima persoană, avem omul perfect al lui Dumnezeu, în al cărui chip vom fi transformaţi într-o zi. Acum, din aceşti şapte bărbaţi se alcătuieşte întreaga carte a Genezei. În ei ne este prezentată istoria vieţii divine dezvăluită în şapte moduri.

Să mai rămânem puţin la acest subiect, întrucât este foarte interesant. Promisiunea este primul lucru pe care îl obţine un păcătos, promisiunea mântuirii prin sămânţa femeii. Următorul lucru de care are nevoie un păcătos este eliberarea de sub puterea păcatului, simbolizată de Set, înlocuitorul. Al treilea lucru de care are nevoie este să umble în puterea învierii, iar acest lucru îl vedem în Noe, omul înviat. Apoi, el trebuie să fie străin şi călător. Următorul lucru pe care trebuie să-l înveţe este acea supunere pe care o vedem în Persoana lui Hristos, Omul venit aici jos, a cărui imagine este de Isaac. Al şaselea lucru este înfrânarea voinţei noastre proprii din cauza căreia, vai! de câte ori i-am dat ocazia lui Dumnezeu să ne înfrâneze, să ne pedepsească – iar acest lucru îl vedem la Iacov. Iar în final suntem schimbaţi în imaginea lui Iosif, cel care este o imagine atât de perfectă a lui Hristos, încât citind despre el te gandeşti mai de grabă la Cel pe care Îl reprezintă decât la Iosif însuşi. Întreaga sa viaţă, spre deosebire de cea a lui Iacov, este o imagine a lui Hristos de la început până la sfârşit. Acest lucru este foarte frumos. La Iacov este aproape imposibil să găseşti vreo asemănare cu El, dar la Iosif vedem peste tot asemănări. Dar vedem nuiaua lui Dumnezeu asupra lui Iacov în toată umblarea lui. Însă apoi culege roadele pline de pace ale dreptăţii – şi vedem că la sfârşit Iacov îi binecuvântează pe fiii lui Iosif înainte de a muri, pornind de la toată experienţa sa prin care trecuse, în mare măsură datorită voinţei sale proprii, întrând în cele din urmă în odihna lui Dumnezeu.

Nu avem timp pentru a continua în acelaşi fel şi cu celelalte cărţi. Puteţi face acest lucru în studiul personal, dar vedeţi cum în acest fel, fiecare carte îşi are lecţia ei preţioasă, iar aceste lecţii se repetă într-un mod perfect. Fiecare carte în parte se deschide ca o floare frumoasă, perfect consistentă, perfect armonioasă, în tot felul ei de a fi. Permiteţi-mi acum să vă ofer un gând-cheie al fiecăreia dintre aceste cărţi. Am văzut viaţa individuală în Geneza. Să privim aceste gânduri din prima parte a cărţii Exod: „Şi Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi”. „Cântaţi Domnului pentru că este foarte înălţat”. În aceste două versete aveţi înaintea voastră gândul din Exod – păziţi prin sânge de judecata lui Dumnezeu şi eliberaţi de sub robia păcatului prin puterea Sa: o dublă salvare. Aproape toată partea a doua a cărţii se ocupă cu descrierea cortului şi cu construirea lui – locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său – accentuând aici gândul părtăşiei – şi temelia lui în Persoana şi lucrarea lui Hristos, Domnul nostru. Locul din Exod unde s-au dat tablele legii este sugestiv. Primele table nu au fost aduse în tabără, ci au fost sparte la poalele muntelui, când Israel îşi încălcase deja legământul. Al doilea rând de table ale legii au fost rezultatul mijlocirii lui Moise şi în acest fel, acele legi nu erau cele originale. Aceste legi semnifică aşadar, cerinţa lui Dumnezeu adresată poporului Său, pe care El L-a răscumpărat şi L-a iertat, mai degrabă decât cerinţa unei legi care nu poate da viaţa.

Să ne întoarcem din nou la Levitic. Vă spuneam, după cum vă amintiţi, că Leviticul este cartea care ne dezvăluie în perfecţiunea ei, lucrarea şi caracterul lui Hristos. Dar care este gândul-cheie al întregii cărţi? Capitolul 16, a treia parte a cărţii a treia, este locul preasfânt. Acolo vedem marea Zi a Ispăşirii, iar preotul ducea sângele jertfei dincolo de perdea, stropindu-l pe altar. Gândul-cheie în Levitic este: „Având îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi”. Doresc să rămânem puţin la prima parte a acestei cărţi. În primele şapte capitole avem jertfele descrise în perfecţiunea lor felurită; iar apoi, pentru ca gândurile noastre să fie păstrate într-un echilibru armonios, Îl avem înaintea noastră pe Preot, în toată gloria Sa, pus în legătură cu ceilalţi preoţi, imagini care ne reprezintă pe noi; apoi urmează locul preasfânt. Să privim aceste trei gânduri, lucrarea perfectă a lui Hristos, fundamentul relaţiei noastre, persoana lui Hristos ca tovarăş al nostru – dacă mă pot exprima respectuos în acest fel; locul preasfânt, locul părtăşiei noastre cu El: fundamentul, persoana, locul. Am putea continua în felul acesta de la capitolul 18 până la sfârşit, şi găsim acolo sfinţenie pentru calea pe care mergem, iar apoi rezumatul, şi rezultatul acestora completând întreaga carte.

În ceea ce priveşte cartea Numeri, găsim acolo un gând-cheie foarte remarcabil, în capitolul 15, versetul 2: „Când veţi intra în ţara locuinţelor voastre, pe care v-o dau”. Dar, poate că veţi spune: „Ce are aceasta a face cu cartea Numeri? Nu este Numeri cartea pustiei? Ce are a face cu ţara?” Să ne uităm la ceea ce este înainte şi după acest verset şi vom vedea frumuseţea şi farmecul acestuia. Înaintea acestui verset avem murmurele copiilor lui Israel şi refuzul lor de a intra în această ţară – refuzul lor absolut. Continuând cu capitolul 16 vedem răscoala lui Core, Datan şi Abiram. Pe de-o parte avem refuzul deliberat al poporului de a intra în posesia binecuvântării, pe de cealaltă parte răscoala lor şi abaterea de la liderul lor. Dar ce avem între aceste capitole? „Când veţi intra în ţară”. Aş putea aluneca, vai! M-aş putea întoarce înapoi în Egipt în necredinţă! Biata mea inimă s-ar putea revolta împotriva harului care mi-a oferit un astfel de conducător şi mare-preot, dar să lăsăm necredinţa şi refuzul pe de-o parte şi de cealaltă, iar între ele, chiar în mijlocul cărţii, avem această siguranţă binecuvântată: „Când veţi intra în ţară”. Vom ajunge acolo! Aţi eşuat, aţi refuzat, s-ar putea să fiţi un copil necredincos al lui Dumnezeu. Ah! Poate că veţi avea parte de nuia – de disciplinarea Tatălui. Dar la fel cum în Exod cu siguranţă sunteţi un copil al lui Dumnezeu, la fel cum şi în Levitic, în mod cert sunteţi un copil al lui Dumnezeu, tot un copil al lui Dumnezeu veţi fi şi în Deuteronom. Veţi fi în ţară într-o zi. Poate că spuneţi: „Am întors practic spatele la toate astea, m-am dus în lume şi am savurat lucrurile acestui pământ mizerabil”. Foarte bine, dar Dumnezeu a jurat – El te va face să bei apă amară, dar pentru că în mod cert eşti copilul Său, „când vei intra în ţară”, toate acestea vor fi amintiri.

Noi suntem călători, umblăm prin pustiu. Este o călătorie lungă, dar este o călătorie care are un sfârşit şi, la fel de sigur cum am făcut primul pas pe drumul acesta, tot atât de sigur este şi faptul că vom ajunge la sfârşit. Chiar dacă am vorbit doar foarte pe scurt despre Numeri, trebuie să trec mai departe, nu fără a menţiona pe scurt prima parte a cărţii, primele 10 capitole, unde totul este ordonat de Dumnezeu, înainte de începerea călătoriei, mijlocirea preoţească neîncetată fiind în mijlocul tuturor şi în final este anticipată cucerirea ţării.

În Deuteronom există multe lucruri preţioase. După cum spuneam, cartea recapitulează întregul nostru trecut, examinează totul, însă la sfârşit. Există două pasaje-cheie ale cărţii Deuteronom: cântarea lui Moise şi binecuvântarea celor 12 seminţii. Acestea par două lucruri foarte diferite. În cântarea lui Moise nu vedem laudele copiilor lui Israel, cântecul nu prea pare a fi unul de victorie; un astfel de cântec am văzut în capitolul 15 al cărţii Exod; însă în capitolul 32 al cărţii Deuteronom vedem gloria şi onoarea atribuită lui Dumnezeu. În prima parte a cărţii, El examinează întregul trecut al poporului Său, nu scapă din vedere nicio cădere de-a lor, iar în acel cântec profetic, El vede tot viitorul poporului Său – nimic nu este ascuns. El le vorbeşte despre captivitatea lor, despre neascultarea lor, despre răzvrătirea împotriva Lui Însuşi, dar ceea ce domină în întregul cântec ca un fir auriu, este adevărul că Dumnezeu va învinge. El va fi glorificat, în ciuda căderii şi păcatului poporului Său. Acesta este sfârşitul căilor lui Dumnezeu. Ce bine este să mă gândesc la cer nu numai ca la un loc unde voi merge pentru a intra în odihnă, nici ca la un loc unde păcatul este îndepărtat, ci să mă gândesc la cer ca la acel loc unde Dumnezeu va lua bietele noastre vieţi mizerabile, de lut şi le va face să strălucească cu gloria bunătăţii Sale, a harului Său, a puterii Sale extraordinare.

Acesta este gândul acestei cărţi a Deuteronomului. Dumnezeu să fie glorificat la sfârşit în toate căile Lui, în ciuda tuturor căderilor poporului Său, şi chiar prin ele. Iar celălalt gând este pus în legătură cu gloria lui Dumnezeu. Vă puteţi gândi, vă puteţi gândi pentru o clipă ca Dumnezeu să fie glorificat, iar poporul Său să nu fie binecuvântat? Este imposibil. Nu ne putem gândi la gloria Sa, fără a avea parte de binecuvântare. Tocmai acest lucru îl reprezintă crucea. Manifestă cel mai deplin gloria lui Dumnezeu. Veţi spune că vă asigură mântuirea, şi aşa şi este, însă acest lucru se întâmplă datorită faptului că Dumnezeu este glorificat. Dumnezeu este glorificat în privinţa păcatului. Dumnezeu este glorificat prin ascultarea Fiului Său – Dumnezeu este glorificat, şi îl sfidez pe Satan sau orice putere, care împiedică binecuvântarea noastră pusă în legătură cu acea glorie. Aşadar vedem în capitolul 33 binecuvântarea seminţiilor. În capitolul 32 el le vorbise despre căderea lor, dar şi despre victoria lui Dumnezeu asupra eşecului lor. Apoi când termină cu descrierea gloriei lui Dumnezeu, poate coborî pentru a ne da binecuvântarea, aşa cum inima noastră nici nu şi-a închipuit – binecuvântare care se întinde de-a-lungul mileniului până la sfârşit, până la cea mai îndepărtat sfârşit al timpului, până la cea mai îndepărtată graniţă a „dealurilor eterne”. Preaiubiţi fraţi, spre aceasta călătorim noi. Gândiţi-vă la asta, voi, călători prin acest pustiu, în timp ce mergeţi mai departe obosiţi şi slăbiţi. Gândiţi-vă la faptul că chiar şi din experienţele voastre triste, Dumnezeul nostru binecuvântat va obţine glorie pentru El Însuşi. El ne va da binecuvântare, ne va da binecuvântare eternă. Înseamnă asta că noi putem fi nepăsători? Ca şi cum am putea continua să mergem indiferenţi prin această lume şi să spunem că totul va fi bine, iar la sfârşit Dumnezeu va primi gloria?

Sunt convins că oricine gândeşte în acest fel va avea parte de nuiaua de disciplină a lui Dumnezeu. Nu, dragi prieteni, cu cât suntem mai în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu, cu atât realizăm mai mult care sunt scopurile Lui şi cu atât mai sfinţi vom fi. Şi cu cât înţelegem mai mult ce înseamnă harul, ceea ce va face harul pentru noi la sfârşit, cu atât mai mult ne vom bucura, chiar aici, să fim schimbaţi în chipul binecuvântat al lui Hristos.

În ceea ce priveşte repetarea legilor, cu noi caracteristici, aşteptarea poporului nerăbdător de a intra în ţară, voi spune puţine lucruri. Totul are o semnificaţie, iar un studiu răbdător, cu grijă al acestor lucruri, va fi răsplătit din belşug.

Fie ca, prin harul lui Dumnezeu, adevărul divin al Pentateuhului să ne devină tot mai familiar şi nu doar atât, ci să îl şi asimilăm, astfel încât vieţile noastre să fie reproducerea vie a acestuia înaintea lumii.

 

 

Cărţile istorice

 Samuel Ridout

Aşa  am remarcat deja, cele cinci cărţi ale lui Moise reprezintă temelia întregii Scripturi, precum şi modelul după care ea a fost scrisa. Totuşi ele sunt diferite de oricare altă carte din Biblie, mai cu seamă pentru că în ele se prezintă gândurile lui Dumnezeu. De exemplu, în Exod se prezintă mântuirea lui Dumnezeu; peste tot în Levitic, sfinţenia lui Dumnezeu; aproape că nu există nimic despre om în toată cartea Levitic; îndurarea lui Dumnezeu apare chiar şi în Numeri, deşi, dintre toate cărţile Pentateuhului, poate că această carte vorbeşte cel mai mult despre om; în Deuteronom, bineînţeles, este Dumnezeu care trece din nou în revistă toată istoria împreună cu poporul. Din moment ce Pentateuhul este numărul unu, primul grup de cărţi, el reprezintă temelia tuturor, gândul lui Dumnezeu în legătură cu poporul Său, iar când acest popor intră în scenă, apar doar în mod secundar.

Însă atunci când este vorba de cărţile istorice, ne aflăm într-o atmosferă cu totul diferită. Aici predomină omul. De exemplu, nu se găseşte nimic aici care să înlocuiască perfect cartea Levitic, unde este înfăţişat înaintea noastră Dumnezeu, însă aici El intervine în mod constant, în mijlocul eşecului lor, eliberându-i când s-au depărtat de El, ridicându-i din mocirla în care au căzut, dând la o parte gândurile lor, planurile lor, căile lor, pentru a-şi împlini planurile Lui. De aceea, în această a doua mare secţiune a Bibliei, nu avem numai istoria evoluţiei poporului Său sau, vai, istoria abaterii lor frecvente, ci, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, avem şi istoria eliberării aduse de El. Nu este suficient timp aici pentru a trece în revistă corespondenţa numerelor, cu care suntem familiari; însă cred că este foarte folositor dacă avem în minte semnificaţia lor. De exemplu, să ne uităm la a doua secţiune. Este o istorie a evoluţiei. „Doi” ne duce cu gândul la creştere, la dezvoltare. Este istoria eşecului şi a depărtării de Dumnezeu. „Doi” vorbeşte despre o despărţire, o divizare; apoi eliberarea, şi aşa mai departe. În aceasta constă diferenţa între cărţile istorice şi cărţile lui Moise. În cărţile istorice predomină omul, şi întotdeauna în astfel de cazuri există depărtare de Dumnezeu şi nenorocire.

Revenind la cărţile în sine, este interesant de observat că fiecare dintre aceste cărţi corespunde uneia dintre cărţile lui Moise. Prin urmare, Iosua corespunde Genezei; Judecători şi Rut corespund cărţii Exod; cele patru cărţi ale Împăraţilor (1,2 Samuel şi 1,2 Împăraţi) corespund cărţii Levitic; apoi, într-o manieră izbitoare, cărţile scrise în timpul captivităţii, Ezra, Neemia, Estera, corespund cărţii Numeri, iar cele două cărţi ale Cronicilor, care de fapt sunt una singură, corespund cărţii Deuteronom, adică planul lui Dumnezeu cu poporul Lui. Haideţi să privim mai îndeaproape la acestea.

Iosua prezintă un nou început. Ne aflăm pe un teren cu totul nou, într-un loc nou, nu mai suntem în pustie, ci în ţară. În acelaşi fel, cartea Judecători corespunde cărţii Exod. În Judecători găsim explicaţii cu privire la depărtarea de Dumnezeu, iar când oamenii strigă către El şi îşi recunosc starea, apare eliberarea din partea Lui, iar aceasta corespunde în modul cel mai clar cu cartea Exod, potrivit locului pe care îl are aici ca şi carte istorică. Nu găsim adevăratul Exod aici, adică mâna puternică a lui Dumnezeu eliberând pe poporul Său, o dată pentru totdeauna, din mâna lui faraon; ci numai o eliberare parţială, urmată din nefericire de o altă abatere şi de o eliberare mai scurtă. De aceea, abaterea şi eliberarea străbat cartea ca două linii paralele. Însă există o completare minunată, aşa cum vom vedea, în cartea Rut.

În acelaşi fel, cartea Împăraţilor are anumite trăsături care corespund îndeaproape cărţii Levitic. De fapt, prezintă o istorie levitică. De exemplu, ne este adusă înainte preoţia, completată şi înlocuită apoi de profeţi. Apoi avem împăraţii, întâi împăratul ales de om, şi apoi cel ales de Dumnezeu care îi urmează. Apoi avem cortul întâlnirii care era la Silo în Israel, înlocuit apoi de templul lui Dumnezeu de la Ierusalim. Aceste gânduri sunt în legătură cu prezenţa şi manifestarea divină şi corespund în această mică măsură cărţii Levitic, care vorbeşte despre prezenţa şi manifestarea divină.

În acelaşi fel, cărţile scrise în timpul captivităţii prezintă experienţa din pustiu, poporul lui Dumnezeu fiind sub conducerea naţiunilor, însă readus în ţară prin îndurarea lui Dumnezeu. În Cronici citim perspectiva lui Dumnezeu cu privire la ce s-a întâmplat, cu lecţii morale, şi aceasta diferă de cartea Împăraţilor, deşi acoperă aceeaşi perioadă istorică.

Haideţi să privim aceste cărţi mai îndeaproape, căutând să descoperim gândurile principale care stau la baza lor. Aşa cum am spus, Iosua este Geneza, un nou început. Nu este scopul final al lui Dumnezeu, nici istoria unor persoane, ci istoria naţiunii Israel, adusă în locul pe care El li l-a dat ca moştenire, potrivit planului Său. Aşa cum Avraam a fost scos afară din ţara lui natală şi a primit Canaanul ca moştenire, pe deplin şi necondiţionat, aşa cum se menţionează în Geneza, tot aşa avem în noua Geneză luarea în posesie a ţării, cucerită acum prin credinţă. Însă mai întâi ni se aminteşte că Dumnezeu le-a promis că le va da toată ţara în stăpânire. Iar în legătură cu aceasta găsim responsabilitatea omului de a lua în posesie. Într-un loc Dumnezeu le spune că ţara este a lor iar în altă parte le spune că orice loc unde va călca talpa piciorului lor va fi al lor. Este a lor, dar trebuie s-o cucerească.

Aşa că, atunci când intră în ţară, ei întâlnesc imediat duşmanul. Trebuie cucerit Ierihonul, cu zidurile lui solide, aparent capabile să reziste tuturor atacurilor, iar apoi urmează cetatea Ai. Acestea reprezintă însă doar începutul unui şir de cuceriri, până când toată ţara este luată în stăpânire.

Din punct de vedere istoric, toate se referă la Israel, însă cât de izbitor se aseamănă cu posesiunile noastre prezente în Hristos, în locurile cereşti. Abia dacă mai trebuie să reamintesc faptul că Iosua corespunde, într-un mod remarcabil, epistolei către Efeseni.

În Efeseni ni se spune că Dumnezeu „ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos”; şi totuşi, în aceeaşi epistolă citim că trebuie să luptăm „împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în cele cereşti”, care ne-ar putea împiedica să ne bucurăm de posesiunea noastră.

Această luptă nu este împotriva cărnii, pentru a învinge poftele şi pasiunile noastre păcătoase. Aceasta ar însemna lupta cu Amalec, care trebuie întotdeauna evitată, dacă nu cumva propria noastră neglijenţă ne-a prins în mrejile ei. Regula pentru cel credincios este „umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini pofta cărnii”.

Dar aceasta ne absolveşte oare de luptă? Ah, nu! Ostaşul lui Hristos este gata de luptă doar atunci când este eliberat de poftele cărnii; atunci se află în poziţia în care poate lupta cu toată convingerea pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Până nu ai intrat în conflict cu satan, nu te vei bucura deplin de posesiunile tale. Putem să vorbim despre faptul că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos, însă cum ne bucurăm de aceste lucruri? Priviţi la Ierihon – această cetate înmiresmată a palmierilor, ale căror ramuri unduitoare revarsă o asemenea vrajă, şi par să ne invite să ne bucurăm de umbra şi mireasma lor, mai degrabă decât înălţimile aspre ale munţilor – adevărata noastră casă! Nu am simţit puterea lumii? Nu vă amintiţi ce scrie apostolul Ioan tinerilor, adevăraţii oameni de valoare, luptătorii? – „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l facem în legătură cu luarea în stăpânire a moştenirii noastre. Aici este lumea, Ierihon, care înseamnă „mireasmă” – „cetatea palmierilor”, puterea cea mare care vrea să ne  împiedice să ne bucurăm de lucrurile care sunt ale noastre în Hristos. Nu am văzut, oare, mii de credincioşi aflaţi sub vraja Ierihonului? Nu l-am văzut oare biruitor pe împăratului Ierihonului? Dacă vrem să luptăm şi să ne luăm moştenirea în posesiune, atunci trebuie să învingem puterea care ne ţine în lume şi care vrea să ne ţină departe de moştenirea noastră. Aşa cum bine ştiţi, este nevoie de puterea credinţei, care înconjoară zidul lumii acesteia, până când acesta cade la pământ.

Mai sunt multe lucruri în cartea Iosua cu care merită să ne preocupăm, dacă timpul permite, însă vreau să vă atrag atenţia asupra unui alt lucru fundamental care se află chiar înaintea celui despre care am vorbit deja. Am discutat despre Ierihon, puterea lumii care se află chiar la poarta intrării noastre în ţară. Înainte de aceasta se află râul Iordan, şi înainte de a se lupta la Ierihon, ei au trebuit să coboare la Iordan, să îl traverseze şi apoi să intre în ţară. Iar după aceea, înainte să se implice în orice luptă, au trebuit să fie circumcişi la Ghilgal. Toate acestea ne vorbesc foarte puternic despre realitatea morţii şi a învierii împreună cu Hristos. Iordanul simbolizează acelaşi lucru cu Marea Roşie, doar că nu evidenţiază eliberarea din păcat, ci introducerea în partea noastră de moştenire. Iordanul ne învaţă că am fost aduşi în partea noastră de moştenire, prin moartea şi învierea lui Hristos. Morţi şi înviaţi împreună cu Hristos. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că Hristos a mers înaintea noastră în Iordanul morţii şi al judecăţii. El a oprit toate talazurile care altfel s-ar fi revărsat peste noi, iar noi avem drumul neted spre moştenirea noastră, aşa cum Israel avea drumul uscat spre ţara Canaanului de dincolo de râu.

Cele două movile cu câte douăsprezece pietre, una în mijlocul Iordanului iar cealaltă pe malul dinspre Canaan, ne vorbesc despre identificarea cu Hristos în moartea şi învierea Lui.

Ghilgal aduce practic sentinţa morţii în viaţa noastră, iar dacă suntem morţi şi înviaţi împreună cu Hristos nu înseamnă că trebuie să ne lăudăm, ci, mai degrabă să înţelegem profunzimea acestui lucru. „Fă-ţi cuţite de cremene” spune Cuvântul lui Dumnezeu, iar aceste cuţite de cremene ne vorbesc despre moartea lui Hristos aplicată în mod practic în viaţa noastră, despre intrarea noastră, într-o oarecare măsură, în moartea Lui, fiind astfel capabili să intrăm şi în viaţa lui Hristos.

Ghilgal ne învaţă să „nu ne încredem în carne” iar acest lucru este ilustrat într-un mod potrivit prin ceea ce urmează: Iosua trebuie să-şi dea jos încălţămintea, protecţia lui naturală, în prezenţa „Căpeteniei oştirii Domnului”.  De la Ghilgal, israeliţii pot să meargă şi să cucerească. Zidurile Ierihonului cad. Cetatea Ai este arsă, după ce mai întâi are loc prima înfrângere ruşinoasă, din cauză că au uitat de Ghilgal. Toată puterea înfricoşătoare a duşmanului, de la sud până la nord, este spulberată înaintea lor şi nu este niciun duşman care să poată sta înaintea lor. Aceasta este, în ansamblu, desfăşurarea cărţii – victorie, pentru că ei sunt asociaţi cu Hristos în moartea şi învierea Sa, transformate în realitate practică de Ghilgal.

Să luăm această carte ca un manual de luptă, să luăm lecţii şi învăţătură din ea, ca să intrăm în stăpânirea a ceea ce avem deja în Hristos. Însă cine poate spune că a cucerit totul? Putem spune, ca Iosua, „mai rămâne foarte mult pământ de luat în stăpânire”? Haideţi să analizăm fiecare în parte, cât de multe lucruri preţioase ale lui Dumnezeu care ne aparţin cu adevărat, ne sunt totuşi necunoscute.

Însă mai este o parte a cărţii Iosua, care prezintă moştenirea propriu-zisă, după terminarea luptelor; şi ce minunat este că fiecare oraş, fiecare vale, fiecare izvor, totul este prezentat în detaliu în a doua jumătate a cărţii, vrând să ne spună, fără îndoială, despre diversitatea binecuvântărilor spirituale care sunt ale noastre.

În bunătatea Lui, într-o oarecare măsură, Dumnezeu a readus aceste lucruri înaintea noastră, astfel încât putem să înţelegem a doua parte a cărţii, aparent cu nume seci de locuri şi hotare, râuri, văi şi munţi – totul ne vorbeşte despre comorile nemăsurate care sunt ale noastre.

Cât de complet corespunde Iosua Genezei, un început nou şi drept pentru călăuzirea noastră! Cu siguranţă, ar trebui să folosim din plin aceste adevăruri pe care le descoperă cartea.

Însă, vai, mai departe ajungem la Judecători, care ne prezintă cel mai trist contrast faţă de ceea ce a fost mai înainte. În loc de un popor învingător care trece dintr-o bătălie în alta, punând duşmanii pe fugă, arzând cetăţile şi aducând prada înaintea Domnului – în loc de toate acestea, găsim un popor odihnindu-se în indolenţă, după un mare număr de bătălii şi victorii. Chiar dacă pare ciudat, totuşi nu este ciudat dacă ne uităm la propria noastră istorie, pentru că sunt sigur că de fiecare dată când câştigăm o victorie, de fiecare dată când intrăm în posesia a ceea ce ne aparţine, cea dintâi mare ispită este să lăsăm garda jos şi să fim satisfăcuţi cu realizările noastre.

Avem nevoie de o conştiinţă trează, altfel vom cădea în indiferenţă, iar aceasta nu înseamnă doar că nu câştigăm alte posesiuni, ci pierdem ceea ce avem, adică exact lucrurile de care ne-am bucurat odată.

Primul capitol din Judecători ne vorbeşte despre cuceririle seminţiilor. Începe cu Iuda şi vorbeşte despre victorie, într-o manieră plină de vitejie; însă, chiar de la început, în loc să-l omoare pe Adoni-Bezec, i-au tăiat doar degetele cele mari ale mâinilor şi ale picioarelor. E doar o mutilare parţială a duşmanului, în loc de o distrugere completă. Pe măsură ce înaintăm, vedem cum totul este făcut doar parţial. La început, au pus doar duşmanul pe fugă. Apoi nu au mai fost capabili să facă asta, iar duşmanul a fost alungat în munţi, ca să locuiască acolo. Apoi, încetul cu încetul, nu au mai putut să facă nici asta, ci i-au supus pe duşmanii lui Dumnezeu la tribut. Roma a făcut lucrul acesta în mod deosebit. Următorul pas ne arată că nu au mai avut putere nici pentru aceasta, ci au locuit în mijlocul duşmanilor; în cele din urmă, vedem că nu i-au mai putut alunga din văile roditoare, din păşunile cele mai bune, ci copiii lui Dumnezeu au trebuit să locuiască în munţi, iar duşmanul a avut parte de bogăţia ţării. Ce progres este acesta!

Amintiţi-vă că, în ceea ce priveşte lucrarea lui Hristos şi puterea măreaţă a lui Dumnezeu, nu există nicio limită pentru victoria creştinului. Această victorie este în întregime câştigată, însă ceea ce este încredinţat în mâinile noastre eşuează cu siguranţă. Cât de diferit le vorbeşte Dumnezeu acum, amintindu-le de depărtarea lor de El şi dându-i în mâinile duşmanilor lor. Într-adevăr, este bine să-i vedem venind la Bochim, chiar dacă cu lacrimi şi tânguire. Dacă ar fi păstrat în memorie caracterul Ghilgalului, n-ar mai fi fost nevoie de toate acestea. Însă ei sunt sinceri, şi oriunde există o cădere asemănătoare, trebuie să fie prezentă aceeaşi stare a sufletului. Ce minunat este să ne amintim că Dumnezeul nostru binecuvântat intrevine chiar şi la Bochim! Aş vrea ca şi acum să existe un Bochim pentru copiii lui Dumnezeu, unde să vină împreună şi să recunoască eşecul în alungarea duşmanului, să recunoască faptul că duşmanul a învins şi a luat în stăpânire posesiunea şi moştenirea lor. Dumnezeu ne poate întâmpina la Bochim. El nu poate să se întâlnească cu noi atunci când ne ridicăm capul cu mândrie şi avem impresia că nu am eşuat.

Haideţi să vedem primul capitol din Judecători în lumina expunerii din Apocalipsa 2 3 . Acolo este cartea Judecători pentru noi. Dacă am învăţat lecţia celor două capitole din Apocalipsa, adică depărtarea adunării din poziţia ei de privilegiu şi mărturie, atunci cu siguranţă vom plânge, recunoscându-ne abaterea. Apoi ar urma eliberarea, pentru că vorbim de cea de-a doua carte, cea a eliberării şi a abaterii. Atunci s-ar ridica şi pentru noi  eliberatori care, cu ajutorul lui Dumnezeu, ar smulge puterea din mâna duşmanului, şi chiar dacă nu am avea victorii atât de măreţe cum ar fi trebuit să avem, ca în cartea Iosua, am avea totuşi victorii practice în ţară, cum sunt cele ale lui Otniel, Ehud, Şamgar, Barac şi Iefta. Ar exista eliberare practică chiar şi pentru timpul prezent.

Haideţi să privim puţin la aceste eliberări, care sunt extrem de interesante. Primul este Otniel. El este bărbatul a cărui energie l-a purtat în luptă; care a coborât şi a cucerit Chiriat-Sefer şi l-a transformat în Debir. El este bărbatul al cărui nume, „Leul lui Dumnezeu”, vorbeşte despre putere. Cel care a avut victorii personale şi a intrat în partea lui de moştenire este cel care poate să îi elibereze pe fraţii săi. Ehud ne oferă o altă perspectivă a restabilirii pe care le-o oferă Dumnezeu, în îndurarea Sa. Iată un bărbat care merge cu o singură mână împotriva împăratului Moabului – Ehud, un bărbat stângaci. După genealogie, face parte din seminţia lui Beniamin, „fiul dreptei mele”, însă puterea lui actuală este a unui bărbat stângaci. În ce piveşte poziţia noastră, noi suntem „fiii dreptei”, deoarece suntem legaţi de Omul de la dreapta lui Dumnezeu, însă până acum nu am văzut niciodată un beniamit care să nu fie stângaci. El are putere doar în slăbiciune. Dar un bărbat stângaci, care realizează însă că este unul dintre beniamiţii lui Dumnezeu, îşi dă seama în primul rând că nu are nicio putere, iar apoi mâna lui stângă va fi, într-adevăr, puternică.

Aşa că putem să privim la toţi aceştia. Se pare că de fiecare dată eliberarea vine prin puterea slăbiciunii. De aceea, în capitolul 11 din Evrei, după ce apostolul face un rezumat scurt al istoriei judecătorilor, el spune: „au fost întăriţi în slăbiciune, au fost puternici în război, au alungat oştirile străine”. Puterea în slăbiciune este lecţia pe care o învăţăm începând de la mâna stângă a lui Ehud până la părul lung al lui Samson. Şamgar omoară sute de oameni cu o simplă ţepuşă pentru boi, o unealtă folosită pentru a pişca boii ca să meargă puţin mai repede. Poţi folosi orice fel de armă, atât timp cât faci lucrul acesta în dependenţă de Dumnezeu. La fel şi îndemnul. De exemplu, un credincios sărman care nu poate vorbi ca un învăţat, dar are un îndemn, poate să vorbească un cuvânt conştiinţei; iată ce ridică pe sfinţi şi îi recuperează din mâna vrăjmaşului. Oh, de am avea credinţa unora dintre aceşti judecători, în zilele acestea ale captivităţii adunării! Cine dintre noi este gata să fie eliberator? Între judecători, ei trebuiau mai întâi să se judece pe ei înşişi şi doar apoi puteau judeca pe Israel.

Însă, vai, cartea Judecători prezintă o caracteristică adevărată, care se observă pe parcursul eliberărilor, şi anume că ele descresc în strălucire. În loc de victoriile măreţe ale lui Ghedeon, în final vedem la Samson cele mai mici victorii dintre toate, deşi era cel mai puternic om. Este aceasta datorită puterii lui în care se încredea? Deoarece Samson, cu siguranţă, în loc să fie un eliberator, el însuşi avea nevoie de eliberare; iar dacă pe toţi ceilalţi îi vedem mai mult sau mai puţin ca o imagine a lui Hristos, totuşi ne gândim întotdeauna cu ezitare la Samson ca la o imagine a Nazireului binecuvântat, sfânt şi curat al lui Dumnezeu. Am putea spune că scopul lui Dumnezeu este ca Samson să fie o imagine a lui Hristos, însă atunci când responsabilitatea este încredinţată omului, nu mai există prea mare asemănare cu Domnul.

Însă imaginea se întunecă şi mai mult. Urmărind firul întregii cărţi, se ajunge în cele din urmă într-o stare deplorabilă de anarhie, iar concluzia tuturor lucrurilor este că „în zilele acelea nu era împărat în Israel: fiecare făcea ce era drept în ochii săi”. Avem aici explicaţia eşecului lor pe de o parte, şi prima licărire de speranţă, pe de altă parte, deoarece, prin faptul că fiecare făcea ce era drept în ochii săi, se indică momentul în care va fi nevoie de un împărat, care să conducă în teamă de Dumnezeu. Iar lucrul acesta ne este prezentat în următoarea carte.

Rut este o anexă a cărţii Judecători, cu care se află într-un contrast minunat. Cartea Judecători spune omului: „iată ce ai făcut”; cartea Rut spune omului: „iată ce a făcut Dumnezeu”. Cartea înfăţişează nişte oameni care au pierdut orice drept în ţară, căci Naomi este o imagine a Israelului. În Judecători vedem că ei au abandonat o mare parte din ţară, însă în cartea Rut, Naomi pleacă cu totul în ţara Moabului; aceasta nu este doar robie, ci părăsire. Însă Naomi vine înapoi cu Rut, iar în Rut vedem începutul harului lui Dumnezeu faţă de cei care se pocăiesc şi faţă de oamenii zdrobiţi care se reîntorc, recunoscându-şi păcatul şi depărtarea de El. După ce Naomi a pierdut orice drept pe care l-ar avea ca urmare a ceea ce este din fire, Rut ia locul ei, iar Naomi este binecuvântată prin această moabită dispreţuită, care nu are niciun loc în adunarea lui Israel până la a zecea generaţie.  Nu numai că Rut aduce hrană pentru ea şi pentru Naomi, însă ea devine mireasa lui Boaz, imaginea lui Hristos în înviere – „în el este puterea” – şi totodată strămoş al lui David şi al Domnului lui David. De aceea, în modul cel mai minunat, această imagine îl arată pe Israel înlăturat de pe terenul legii şi restabilit pe terenul harului absolut, pentru totdeauna, „căsătorit” cu El, dinaintea Căruia s-a depărtat atât de tare.

În următoarea carte pătrundem în inima gândurilor lui Dumnezeu. Prima oară vedem imaginea lui Eli, care ne aminteşte de Judecători, pentru că el este cel din urmă dintre judecători. El este cel care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru oameni în toate lucrurile. Ce reproş trebuie să fie acesta, fiindcă departe de a conduce poporul, el nu poate să-şi conducă propria casă şi trebuie să audă destinul casei lui din gura unui copil. Cel mai semnificativ este faptul că Dumnezeu stabileşte o nouă cale de comunicare. Această cale este acum reprezentată de un profet, un oracol divin; cuvântul lui Dumnezeu fiind adus direct înaintea poporului, fără să mai fie nevoie de preoţi sau jertfe, pentru că de acum Dumnezeu va vorbi prin profet. Prin urmare, Samuel este chemat, iar chivotul ajunge în ţara filistenilor – tronul lui Dumnezeu adus în captivitate – din cauza păcatului poporului. Chivotul nu a mai fost niciodată adus înapoi în cortul întâlnirii şi nu a mai existat un sanctuar al lui Dumnezeu până când David l-a restabilit pe muntele Sionului. Dumnezeu a părăsit cortul întâlnirii şi următorul loc unde Şi-a pus Numele a fost muntele Sion, care aş spune că este legat de locul unde Avraam l-a adus ca jertfă pe Isaac, pentru că este acelaşi cu muntele Moria; acolo a fost construit templul lui Dumnezeu. Prin urmare, vedem că preoţia după carne este înlăturată şi în locul ei este pusă profeţia, cuvântul divin al lui Dumnezeu. Cortul întâlnirii este dat la o parte şi în locul lui este aşezat templul. În cele din urmă este adus înaintea noastră un om, un împărat.

Avem puţine de spus despre împăratul Saul, pentru că în această primă parte a cărţilor Împăraţilor avem întotdeauna latura omului pusă alături de latura lui Dumnezeu. La început este dat la o parte omul, prin Eli, apoi cortul întâlnirii, apoi împăratul Saul, toate acestea pentru a face loc înlocuitorului lui Dumnezeu; de aceea, în persoana lui David avem imaginea adevăratului Împărat care domneşte, prin Care vor veni dreptatea şi binecuvântarea. Însă toată istoria ne demostrează, chiar şi prin David, eşecul omului. Solomon l-a părăsit pe Dumnezeu, apoi a apărut separarea celor două seminţii de celelalte zece – de-a lungul întregii istorii există un eşec constant. Însă, în ciuda acestor lucruri, se vede bunătatea şi harul lui Dumnezeu, care Îşi păstrează tronul Său. Aceasta este ideea celor patru cărţi. N-ar avea niciun folos să încercăm un fel de rezumat al cărţilor, însă avem aceste lucruri care ies în evidenţă, adevăratul profet, care este cuvântul lui Dumnezeu, adevăratul Împărat şi, în legătură cu aceasta, adevăratul templu. Toate acestea indică în mod clar spre Hristos, adevăratul Profet, Preot şi Împărat.

Istoria împăraţilor cunoaşte un declin progresiv; lucrurile devin din ce în ce mai întunecate, până când nu mai există niciun remediu, mai ales în ultima parte a cărţilor. Mai întâi sunt luate în captivitate primele zece seminţii, apoi şi celelalte două. Împărăţia lui Iuda este deportată, Ierusalimul este distrus, călcat în picioare de naţiuni, iar gloria este depărtată din Israel, nu doar ca în zilele lui I-Cabod, când gloria lui Dumnezeu se depărtase temporar în ţara filistenilor, pentru că acum gloria s-a depărtat chiar de la Ierusalim şi aş putea spune că niciodată nu a mai revenit, în adevăratul ei sens. Cu siguranţă, o glorie mai măreaţă a strălucit deasupra dealurilor din Iudeea, când S-a prezentat o Persoană mult mai glorioasă decât orice împărat, însă poporul era în mare întuneric şi şi-au închis ochii în faţa Împăratului lor. Acea glorie care a strălucit pe faţa Lui la Cezareea lui Filip, care ar fi însemnat pentru ei sfânta sfintelor, acea glorie este înăbuşită în noaptea respingerii lor şi în noaptea mult mai îngrozitoare a judecăţii lui Dumnezeu asupra Celui care a fost judecat pentru păcat în locul nostru.

Apoi Ierusalimul a fost călcat în picioare de naţiuni şi aceasta a rămas valabil de atunci încolo, iar cărţile scrise în timpul captivităţii, adică al patrulea grup de cărţi, ne prezintă lucrurile din perspectiva neamurilor. Vedem eşecul poporului. Am văzut felul în care poporul a intrat în ţară în timpul lui Iosua şi a primit autoritate deplină pentru a lua ţara în stăpânire; ei au fost aduşi înăuntru şi ar fi câştigat o victorie completă şi finală dacă n-ar fi intervenit necredinţa lor. Acum acelaşi popor este dus în captivitate, iar în cele trei cărţi, Ezra, Neemia şi Estera, poporul se află în mâinile duşmanilor; şi chiar şi când sunt aduşi înapoi în ţară, lucrul acesta se întâmplă datorită permisiunii împăratului Persiei, care le îngăduie să se întoarcă, deşi rămân în continuare slujitorii lui. Nimic altceva decât slujitori în mâinile naţiunilor, lucru care se va întâmpla până când vor fi eliberaţi complet, nu prin puterea lor, şi vor intra în posesia ţării lor, nu prin puterea sau efortul lor, ci prin puterea măreaţă a Aceluia care este adevăratul lor Conducător şi Domn. În Ezra vedem că rămăşiţa poporului este restabilită şi templul este reconstruit – strigăte de bucurie amestecate cu lacrimi, pentru că şi gloria şi tronul lui Dumnezeu lipsesc. Vai, tronul a ajuns în mâinile naţiunilor şi Dumnezeu nu împărăţeşte cu un rival. La fel este şi în restabilirea adevărului divin în zilele noastre. Poate că unii dintre cei mai tineri dintre noi se bucură şi savurează adevărurile minunate care au fost descoperite şi lucrurile minunate pe care Dumnezeu ni le-a făcut cunoscute. Poate spunem: templul este reconstruit, da, templul este reconstuit! Însă, vai, cei mai bătrâni îşi amintesc gloria de la început. Când mă gândesc la cei bătrâni, mă refer la aceia care Îl cunosc pe Cel care este de la început, care se întorc înapoi la gloria de la Cincizecime, la revelaţia deplină a lui Dumnezeu în persoana lui Hristos, Domnul. În templul construit în captivitatea zilelor noastre există lacrimi, dar şi bucurie. Ne plecăm şi recunoaştem eşecul, ruina şi starea risipită a poporului lui Dumnezeu, însă de asemenea Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru îndurarea Lui.

În Neemia vedem celălalt aspect. În Ezra este reconstruit templul, se restabileşte adevăratul centru, iar în Neemia se construieşte un zid pentru a ţine la distanţă orice ar putea întina templul.
Întotdeauna vom vedea că atunci când Dumnezeu stabileşte un centru al binecuvântării, El va construi un zid în jurul lui; El îl împrejmuieşte întotdeauna; orice lucru de valoare trebuie să fie îngrădit, protejat. Lăsaţi duşmanii să îşi bată joc şi să spună că lucrurile acestea nu înseamnă nimic. Lăsaţi credinţa să-şi construiască zidul. Veţi vedea că pe măsură ce slăbiciunea noastră se manifestă mai mult, în loc să fie nevoie să lărgim calea, în loc să fie nevoie de mai puţină grijă, pentru că avem mai puţin, este nevoie de mai multă grijă pentru a păstra ceea ce avem. „Eu vin curând: ţine cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” Are credinciosul din Filadelfia ceva cu care să se laude? „Ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu” spune Domnul; însă aceasta înseamnă cel mai mic lucru care poate fi făcut. Dar fiindcă el are atât de puţin, cu atât mai mare va fi nevoia de a ţine cu tărie ceea ce are. Haideţi să nu uităm aceasta, şi chiar dacă nu avem decât un mic ogor de linte de apărat, să ţinem cu tărie.

Cartea Estera, fiind a treia, ar trebui să fie o carte despre sfântul locaş, ca Levitic, şi într-un fel ea Îl descoperă pe Dumnezeu în protecţia Sa faţă de poporul Său, însă mărturiseşte de asemenea o stare de ruină. Numele lui Dumnezeu nu este menţionat nici măcar o dată, însă grija şi dragostea Sa sunt manifestate pe tot parcursul cărţii.

Cartea Cronicilor corespunde cărţii Deuteronom, a cincea carte, şi, aşa cum am văzut, ne prezintă planul lui Dumnezeu, descoperirea gândurilor Sale. De aceea, deşi este o mare asemănare cu cartea Împăraţi, totuşi în cartea Cronici vedem că există un scop special care străbate întreaga carte. În mod semnificativ, cartea începe cu Adam. Nu contează cât de departe în timp, totuşi omul are o legătură morală cu cel care a introdus păcatul în lume.

Dumnezeu trasează genealogia poporului de la Adam, iar când ajunge la David, vedem că împăratul Saul este dat la o parte, iar în istoria lui David nu se menţionează nicio cădere. La fel şi în viaţa lui Solomon. Aşadar, Dumnezeu ne prezintă istoria din punctul Lui de vedere. El ne arată ce reprezintă aceşti oameni: David simbolizează victoria, Solomon este împăratul iubitor de pace, care domneşte în dreptate. Vedem că, atât cât este posibil, Dumnezeu omite căderile în această carte. Cele zece seminţii sunt lăsate deoparte ca şi cum ar fi părăsit terenul responsabilităţii şi al mărturiei faţă de Dumnezeu. În modul cel mai proeminent, profetul intervine pe tot parcursul cărţii – martorul divin, Dumnezeu vorbind cu omul. Lucrul acesta are o învăţătură, vrând să ne arate faptul că atunci când Dumnezeu ne prezintă istoria Lui, El o face cu un scop, ca totul să fie centrat în jurul binecuvântatului Său Fiu. Totul în Cronici este centrat în jurul gloriei şi împărăţiei lui David şi a lui Solomon, adică Hristos în dubla ipostază de Învingător şi Împărat al păcii. Iar istoria ulterioară arată felul în care poporul s-a depărtat de ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu, care au marcat împărăţiile lui David şi Solomon. Însă finalul cărţii este deosebit de mişcător, deoarece în sfârşit se prezintă luarea poporului în captivitate. Prin ordinul împăratului perşilor, Cirus, vedem că poporul trebuie să se întoarcă în ţinutul Iudeii şi să reconstruiască templul. Lucrul acesta arată puterea deplină a lui Dumnezeu asupra autorităţii naţiunilor, făcând ca până şi mânia omului să-L laude.

Aşadar, în acest grup al cărţilor istorice vedem cum planul lui Dumnezeu străbate istoria ca un fir de aur, deşi, aşa cum am spus la început, prin însăşi natura lor de cărţi istorice, ele se preocupă mai ales cu omul şi cu păcatul omului. Cât de minunat este să ştim că planul lui Dumnezeu este să aducă victorie chiar şi în împrejurarea care dovedeşte ruşinea omului. O victorie de care ne putem bucura chiar şi în ciuda păcatului nostru. Sunt multe lucruri în această carte asupra cărora nu m-am oprit deloc. Multe principii pe care nu le-am privit deloc. Însă cred că am văzut cel puţin gândul care stă la baza acestor principii şi avem cel puţin cheia care ne permite să înţelegem această parte preţioasă din Cuvântul lui Dumnezeu.

 

 

Cărţile profetice – De la Isaia la Ezechiel

 Samuel Ridout

Trecând mai departe la cărţile profetice, poate că se ridică întrebarea: „De ce să trecem la Profeţi, în loc de cărţile poetice, care în Bibliile noastre vin imediat după cele istorice?”

În capitolul 24 din Evanghelia după Luca există un verset, versetul 44, care cred că ne arată că ordinea aceasta nu este străină de Scriptură: „Şi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus pe când eram încă împreună cu voi, că trebuie să fie împlinite toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise şi în profeţi şi în psalmi”. Observaţi că aici Vechiul Testament este împărţit în trei părţi: Legea, Profeţii şi Psalmii; şi că ordinea în care sunt enumerate este: întâi Legea, apoi Profeţii, şi, la sfârşit, Psalmii. Fără îndoială că mulţi ştiţi că profeţii sunt împărţiţi în două categorii, profeţii istorici, şi profeţii care au scris în mod direct mesajul lui Dumnezeu către popor.

Aşadar avem aici toţi profeţii în ordine: mai întâi, pe cei istorici, şi apoi pe cei „din urmă”, care transmit profeţii propriu-zise; şi doar apoi versetul aminteşte Psalmii, care includ toate cărţile poetice. Prezint acest gând ca să nu credeţi că am ales în mod arbitrar să discutăm întâi despre profeţi şi să îi prezentăm în cea de a treia parte a studiului noastru. Şi aş putea adăuga şi că în Biblia ebraică, scrierile sfinte, cărţile poetice sunt puse toate după profeţi.

Acum trebuie să ne întrebăm dacă şi în această secţiune poziţia ca număr coincide cu tema, aşa cum am văzut până acum.

Aşa cum am văzut, cărţile legii au fost primele; legea lui Dumnezeu este fundamentală. Apoi, în al doilea rând, cărţile istorice reprezintă cel de al doilea grup de cărţi, şi aceasta nu doar pentru că ne prezintă continuarea cronologică a istoriei poporului Israel, ci ele prezintă şi progresul şi evoluţia adevărului lui Dumnezeu încredinţat poporului Său, şi relatarea feluritelor izbăviri lucrate de El. Venind la cea de a treia secţiune, vedem că trei este numărul trezirii, al învierii; de aceea, ne putem aştepta ca în aceste cărţi ale profeţilor să vedem puterea divină a învierii. Trei este totodată şi numărul sanctuarului, şi unde veţi găsi locul sfânt prezentat mai clar decât în principiile trezirii despre care vorbesc profeţii? Vă amintiţi că în Samuel aveam ridicarea profeţilor pe fondul falimentului preoţiei. Eli, reprezentat al întregului ordin preoţesc, a eşuat; s-a îndepărtat de la sfinţenia care ar trebui să caracterizeze casa lui Dumnezeu şi pe preoţii lui Dumnezeu. Drept urmare vedeţi cum Samuel, cel dintâi dintre profeţi, se ridică pentru a lua locul preoţiei decăzute.

La fel şi aici, în această secţiune, veţi vedea cum lucrarea profetică s-a ridicat pentru a lua locul a ceea este în ruină în poporul lui Dumnezeu. Aşa cum am spus, suntem puşi în faţa principiilor sfinte ale adevărului lui Dumnezeu, care trebuiau să domnească în sanctuar, şi lucrurile sunt cu atât mai vii şi mai reale cu cât nu se petrec înăuntrul locului sfânt. Prezenţa profetului, aşa cum am spus, înseamnă că preotul a fost dat deoparte şi, o dată cu el, întregul sistem de rânduieli stabilit de Dumnezeu în popor. Printre profeţi nu vedem nimic de felul unei succesiuni din tată în fiu. Profetul este ridicat de Dumnezeu pentru o lucrare specială; el îşi primeşte mesajul direct de la Dumnezeu şi îl transmite poporului; nu există niciun fel de intermediar. Şi atunci când lucrarea sa este împlinită, în loc să transmită slujba sa mai departe, ea încetează până când Dumnezeu începe o lucrare nouă.

[Faptul că Ilie l-a uns pe Elisei ca succesor al său, deşi pare o contradicţie cu ceea ce am spus mai sus, nu este aşa. Mărturia lui Dumnezeu pentru Israel a mers mai departe. Ilie a eşuat în a înţelege deplin gândurile lui Dumnezeu – deşi a fost un slujitor deosebit de onorat – iar Elisei continuă lucrarea profetică.]

Atunci când ne apropiem de profeţi, ne apropiem de Dumnezeu Însuşi. Ce bucurie este că în acest număr al învierii găsim ceea ce ne vorbeşte despre restabilire, care este însă mai mult decât simpla recuperare a ceea ce am pierdut. Pentru că restabilirea lucrată de Dumnezeu este întotdeauna o înviere, ne aduce întotdeauna într-o sferă nouă, în puterea unei stări noi, cu totul superioară celei din care noi înşine am căzut.

Priviţi la cel mai măreţ exemplu dintre toate. Omul a căzut din poziţia sa de creaţie perfectă a Creatorului. Şi harul a intervenit pentru a îl recupera pe sărmanul om pierdut. Îl pune însă înapoi în Eden, în paradisul omului? Cine ar da în schimb paradisul lui Dumnezeu, pe care cei mai nenorociţi păcătoşi iertaţi îl vor împărţi cu El, pentru cel mai desăvârşit paradis al omului?

Dumnezeu ne dă întotdeauna ceva mai bun decât ceea ce noi am distrus. Aşadar vedem în profeţi mai mult decât ordinea lui Dumnezeu, decât adevărul Său pentru restabilirea poporului Său în locul de unde au căzut. De exemplu, scopul lucrării profetice nu este să restabilească poporul împărţit şi să pună pe un fiu al lui David ca împărat peste tot poporul. Ea priveşte dincolo de toate eforturile jalnice şi sărăcăcioase ale omului, dincolo de vremea de acum, spre vremea viitoare când Cel care merită va lua împărăţia. Ea ne ridică spre planul gloriei lui Hristos, al împărăţiei lui Hristos.

Cât de bun este Dumnezeul nostru! Adevărul Său este ca o spirală; se poate răsuci în jurul axei proprii, dar întotdeauna merge în sus, întotdeauna urcă spre înălţimi tot mai mari.

Dacă privim acum la cărţi în sine, vedem aceeaşi împărţire familiară în cinci cărţi. Mai întâi este Isaia, corespunzătoare Genezei, cel puţin prin faptul că este cartea începutului; este cea care Îl prezintă pe Dumnezeu ca izvor al binecuvântării poporului Său, şi al planurilor Sale pentru cei aleşi. Ea începe cu Dumnezeu, la fel cum şi Geneza începe cu El. Este gloria lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu care va aduce binecuvântările Sale. Vedem suveranitatea manifestată în căile Sale. Dumnezeu are un plan, are un scop pentru poporul Său, şi oricât de mare ar fi falimentul lor, aşa cum cântăm uneori: „Planurile Sale se vor îndeplini, fiecare la timpul său”. Şi tot în această primă carte a profeţilor sunt prezentaţi atât de evident aleşii Săi.

În Ieremia avem ceva destul de diferit; Ieremia, la care se adaugă Plângerile, pentru că, aşa cum ştiţi, Plângerile ocupă acelaşi loc ca şi cartea Rut faţă de Judecători. La fel cum acestea două constituie practic o singură carte, tot aşa şi Ieremia şi Plângerile, împreună,  corespund cu Exodul. Ele ne prezintă „durerea divină şi mântuirea divină pentru un popor păcătos”. Cuvintele accentuate aici ar fi durere, mântuire şi păcătos. Nicăieri nu este prezentată mai evident starea grozavă de păcat a poporului; nicăieri nu veţi vedea durerea divină turnată într-un vas de pământ aşa cum o vedem în Ieremia. Şi această carte ne arată în mod minunat şi mântuirea, răscumpărarea.
Apoi, în cel de al treilea rând, Ezechiel corespunde cu Leviticul, şi subiectul său ar putea fi numit „curăţirea sanctuarului pentru un popor întinat”. Nu este în primul rând o chestiune de mântuire, ci de curăţire.

Apoi Daniel ne aduce printre naţiuni, experienţa pustiei, a profetului care trăieşte în lume. Ea vorbeşte în primul rând de puteri dintre neamuri, şi nu de iudei. Scrisă în vremea naţiunilor, ea este cartea Numeri, şi ne vorbeşte despre „vremurile, punerea la încercare şi falimentul naţiunilor”.

Ne mai rămân cei doisprezece profeţi mici, grupaţi ca un întreg, după cum vom vedea mai târziu. Ei sunt un rezumat al căilor lui Dumnezeu – ca şi în Deuteronom – al principiilor şi căilor guvernării divine. Vom atinge câteva puncte principale în fiecare dintre acestea – scoţând puţină apă din fântâni inepuizabile.

Isaia, ca şi Geneza, este prinţul profeţilor, şi în mod minunat vedem că profeţia sa este împărţită în şapte părţi, cartea în sine fiind pecetluită cu numărul perfecţiunii. Prima dintre acestea cuprinde primele doisprezece capitole; şi acestea prezintă întreaga istorie a poporului, a păcatului lor, a milei lui Dumnezeu care îi restabileşte, şi toate acestea sunt centrate, aşa cum vedem în capitolul 11, pe Hristos, vlăstarul lui Isai, şi Mlădiţa care va creşte din rădăcinile sale. În persoana Sa binecuvântată se împlinesc planurile lui Dumnezeu; în El, naţiunea care şi-a pierdut gloria şi dreptul la orice fel de binecuvântări este restabilită. Întregul capitol ne prezintă atât de frumos braţul lui Dumnezeu care strânge poporul Său împrăştiat, aducându-i înapoi şi unindu-i în ţară, iar steagul Său fluturat peste ei este dragostea nepieritoare a lui Hristos, conducătorul şi Domnul lor, Cel pe care ei L-au respins. Tot în această diviziune a cărţii, în capitolul 7, El este prezentat ca fiul fecioarei, profeţie citată apoi în primul capitol din Matei.

Un alt capitol remarcabil din această secţiune a cărţii, capitol pe care toţi îl cunoaşteţi bine, este cel de al şaselea, unde este prezentată în mod izbitor măreţia şi gloria lu Dumnezeu, care pe de o parte dă la iveală păcatul şi, pe de altă parte, mărturiseşte despre binecuvântări şi dreptate. Aici profetul este adus în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, şi tot ceea ce poate rosti este: „vai de mine!”. Am fost uimit de faptul că acest vai este cel de al şaptelea din acest pasaj. Veţi observa că în capitolul 5 se spune de şase ori „vai”. Vai de acesta şi vai de acela, de fiecare categorie de oameni care fac răul, iar apoi, venind la capitolul următor, la cel de al şaptelea vai, nu mai este vorba despre vreun păcat special, sau despre a acuza pe alţii, ci omul adus în prezenţa lui Dumnezeu spune: „vai de mine, pentru că sunt necurat, un om cu buze necurate”. Astfel, capitolul şase ne oferă una dintre cheile acestei secţiuni.

Următoarea parte a profeţiei lui Isaia începe cu capitolul 13, şi continuă până la capitolul 26. Remarcaţi faptul că în această secţiune sunt prezentate judecăţile divine, judecăţi deosebite asupra neamurilor, dar şi asupra lui Israel, da, asupra întregului pământ, executate pentru ca mântuirea lui Dumnezeu să se poată desfăşura neîmpiedicată de nimic.

Este atât de frumos să vedem că, dacă braţul lui Dumnezeu dă lovitură după lovitură – profeţia împotriva Babilonului – profeţia împotriva Moabului – profeţia împotriva Tirului – profeţia împotriva tuturor naţiunilor mari şi puternice de pe pământ, profeţia împotriva poporului Său ales şi preaiubit, a lui Israel, profeţia împotriva întregii lumi – el face aceasta doar pentru a stabili şi a întemeia gloria Sa pentru totdeauna într-un fel care nu poate fi clătinat; după cum scrie în alt context în epistola către Evrei: „de aceea, primind o împărăţie neclătinată”. Şi este bine să observăm că la sfârşitul acestei secţiuni, după judecăţile profetice prezentate până la capitolul 24, în capitolul 25 vedem cum vede profetul toată această pustiire ca urmare a judecăţii lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu; Te voi înălţa, voi lăuda Numele Tău, pentru că ai făcut lucrări minunate, planuri de demult, care sunt credincioşie şi adevăr”. Privind la toate judecăţile, el îşi înalţă glasul şi laudă pe Dumnezeu. Atunci când omul este umilit, atunci când puterea sa este prăbuşită în ţărână, atunci doar Dumnezeu este glorificat, Numele Său este preamărit.

Şi apoi, capitolul 26 încheie atât de frumos această secţiune, cu o cântare de mântuire: „În ziua aceea, în ţara lui Iuda se va cânta cântarea aceasta: „Avem o cetate tare; El a pus mântuirea drept ziduri şi întărituri”. Vedeţi cât de frumos este? Nuiaua lui Dumnezeu prăvăleşte totul în ţărână; oraşele sunt nimicite, locurile întărite sunt pustiite, măreţul Babilon şi toate locurile măreţe de pe pământ sunt ca şi nimic. Şi totuşi, în mijlocul acestei ruine, credinţa îşi înalţă cu bucurie cântarea şi spune: „Avem o cetate tare; El a pus mântuirea drept ziduri şi întărituri”. Cine poate clătina ceea ce este întemeiat pe viziunea ruinei tuturor lucrurilor, pe puterea măreaţă a lui Dumnezeu Însuşi? Acum citiţi din nou profeţiile, având în minte gândul acesta ca o cheie a lor, şi veţi simţi dorinţa să vă alăturaţi acestei cântări de laudă care încheie secţiunea. Ce zi va fi pentru Israel atunci când cu bucurie Ierusalimul, cetatea preaiubită, acum călcată în picioare de neamuri, va străluci în toată splendoarea ei, aşa încât se va împlini ceea ce a spus psalmistul care zice: „Lucruri glorioase se spun despre tine, cetate a lui Dumnezeu”.

Trecem mai departe la cea de a treia secţiune a cărţii, care începe cu capitolul 27 şi continuă până la capitolul 35. În aceasta avem aproape în exclusivitate prezentarea sfinţeniei lui Dumnezeu, în contrast cu păcatul lui Israel. În cea de a doua secţiune s-a vorbit şi despre mântuire, dar înainte de a înţelege mântuirea, trebuie ca ei să înţeleagă adâncimile stării lor de păcat. Aşadar, această a treia secţiune vorbeşte despre sfinţenia liu Dumnezeu, şi arată necurăţia şi păcatul lor, şi doar după ce acestea sunt date la iveală, Dumnezeu poate să binecuvânteze. Doar atunci când păcătosul îşi vede nu doar starea pierdută, ci înţelege adâncimea stării sale deznădăjduite, se poate ca el să primească binecuvântarea deplină. Cred că în zilele noastre adesea nu ne bucurăm deplin de binecuvântare pur şi simplu pentru că ne mulţumim cu mântuirea de judecata pe care o meritam; pentru că nu înţelegem bucuria de a fi făcuţi părtaşi naturii divine. Dumnezeu ne iubeşte atât de mult încât a dat pe Fiul Său preaiubit nu doar ca să poarte păcatele noastre, ci ca să înlăture păcatul, şi, în moartea Sa, nu văd numai răscumpărarea mea pecetluită pentru veşnicie prin sângele Său, ci mă văd şi pe mine, eliberat prin acea moarte de legea păcatului; deci dacă dorim să avem bucurie adevărată, putere adevărată, eliberare adevărată, trebuie ca într-un anumit fel să trecem prin ceea ce prezintă această secţiune a cărţii, să privim sfinţenia lui Dumnezeu pusă în contrast cu necurăţia noastră.

Şi veţi observa că şi aici avem în încheiere un cântec. De fiecare dată când prezintă un subiect, el încheie cu o cântare de laudă. Tot aşa şi aici, când tema a fost una întunecată – aşa încât ai putea spune că profetul şi-a făcut datoria, şi-a îndeplinit misiunea, şi a făcut cunoscut poporului lui Dumnezeu păcatul lor, şi cu aceasta poate să încheie. Dar nu, după ce a spus toate aceste lucruri, el începe să laude şi să adore. Floarea cântării de biruinţă poate răsări şi în pământul sumbru şi întunecos al convingerii de păcat. Vedeţi capitolul 35: „Pustiul şi ţara uscată se vor bucura, şi pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul, va înflori din belşug”. Şi tot aşa în versetul 8: „şi va fi un drum larg şi o cale şi ea se va numi Calea Sfinţeniei. Cel necurat nu va trece pe ea, ci va fi pentru cei sfinţi; cei care merg pe calea aceasta, chiar nebuni, nu se vor rătăci. Niciun leu nu va fi acolo, nicio fiară răpitoare nu se va sui pe ea, nici nu se va afla acolo, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Şi cei răscumpăraţi ai Domnului se vor întoarce şi vor veni cu cântări de bucurie în Sion; şi o bucurie eternă le va  încununa capul; veselia şi bucuria îi vor ajunge din urmă, iar durerea şi suspinul vor fugi”. Căile sfinte ale lui Dumnezeu, şi lumina care mă face să îmi văd păcatele şi natura păcătoasă sunt binevenite, atunci când cercetarea înaintea Sa conduce la o asemenea izbucnire de bucurie şi cântare, ca aceea la care tocmai am privit; pustiul este transformat în pământ roditor, unde cresc toate roadele binecuvântate ale Domnului, pentru gloria Sa!

Trecem mai departe la cea de a patra secţiune, care se întinde de la capitolul 36 până la 39. După cum ştiţi, este partea istorică a acestei cărţi, o bucăţică de istorie aruncată parcă în mijlocul profeţiei. Ea relatează atacul Asiriei împotriva Ierusalimului în vremea lui Ezechia, şi felul în care ei nu sunt învinşi prin putere, ci prin slăbiciune. Ezechia nu conduce o armată, nu poate să le iasă în întâmpinare ca unul care este mai puternic şi-l învinge pe cel slab. El ia poziţia de slăbiciune şi pune înaintea lui Dumnezeu toate ameninţările împăratului Asiriei, iar Dumnezeu intervine, aşa cum face întotdeauna. El dovedeşte că slăbiciunea este doar o ocazie ca El să-Şi arate puterea. Cele patru capitole sunt de fapt patru subdiviziuni, şi corespund exact structurii lor numerice.

Ajungem apoi la cea de a cincea secţiune, care este şi cea mai importantă, de la capitolul 40 până la 48, care se încheie cu cuvintele: „Pentru cei răi nu este pace, zice Domnul”. Este remarcabil că în primele trei secţiuni ale cărţii judecata este tema principală, şi ele se încheie cu câte o cântare de laudă, în timp ce în ultimele trei secţiuni tema principală este îndurarea, şi ele se încheie cu câte o avertizare solemnă la sfârşit. După cum aici se spune „pentru cei răi nu este pace, zice Domnul”, tot aşa la sfârşitul următoarei secţiuni, şi apoi la sfârşitul cărţii, vedem cum pieirea celor neevlavioşi vine asupra lor înaintea ochilor tuturor. Lucrul acesta este interesant şi ne arată că Dumnezeu păstrează întotdeauna echilibrul între adevărurile Sale preţioase.

În acest capitol 40 avem ceea ce ne place tuturor. Cine nu s-a întors de atâtea ori spre acel prim verset, „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeeul vostru”. Este un capitol minunat pentru a fi citit în momente de durere, sau în orice alte momente. Dar observaţi construcţia lui: ce credeţi că vine exact înainte de mângâirea pentru profet şi pentru popor, şi de odihna lui Dumnezeu? Este profeţia cu privire la captivitatea în Babilon, cu privire la lepădarea şi judecarea naţiunii. În mijlocul pustirii, în mijlocul judecăţii împotriva necredincioşiei lor, cuvântul lui Dumnezeu priveşte spre vremea restabilirii lor. Oriunde ne-am afla, sau cât de severă a fost nuiaua lui Dumnezeu care a trebuit să ne mustre, El va mângâia pe poporul Său, şi va aduce binecuvântare chiar în mijlocul nebuniei şi falimentului nostru.

Aşadar în acest capitol, ca şi în întreaga secţiune, Îl vedem pe Dumnezeu cu poporul Său, pentru că este a cincea secţiune. El discută cu ei despre idolatrie. De ce au dat gloria Sa unor chipuri cioplite, lucrări ale mâinilor omului? Aceasta este controversa care străbate întreaga secţiune. Începem acum cea de a şasea secţiune, de la capitolul 49. Numărul şase ne spune despre două lucruri, despre puterea deplină a omului, dar şi despre puterea lui Dumnezeu care stăvileşte, sau pune o limită. Omul poate lucra şase zile, dar apoi Dumnezeu Îşi pune mâna peste el şi-l face să se oprească. Legat de fiara care reprezintă chintesenţa puterii şi energiei omului (Apocalipsa 13 ), veţi vedea că numărul ei este şase, repetat de trei ori, ca şi cum ea ar fi făcut un efort întreit pentru a atinge perfecţiunea, dar nu a putut ajunge decât la cea mai înaltă formă de putere omenească. Şi acelaşi număr şase ne spune despre o mână care este pusă asupra acelei fiare, chiar atunci când ea îşi arată măreţia, când se înalţă pe sine, şi când îi obligă pe toţi să i se închine ca Dumnezeu, chiar şi atunci mâna lui Dumnezeu este asupra ei.

Acum, în această a şasea secţiune, de la capitolul 49 până la 59, am fost izbit în mod special e un lucru. Aici există capitolul 53, pe care toţi îl preţuim atât de mult în inimile noastre, pentru că el prezintă adevărul preţios despre Hristos care a fost dus ca un miel la tăiere, şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund. În acel capitol minunat pare că Duhul lui Dumnezeu a rupt perdeaua subţire dintre trecut şi viitor, şi în loc să vorbească despre ceea ce va fi, vorbeşte despre viitor ca şi cum deja ar fi fost. El Îl vede pe Isus înaintea sa; aşa că atunci când Filip se întâlneşte cu famenul care se întorcea de la Ierusalim citind acel capitol, Filip nu trebuie să se întoarcă în altă parte a cărţii pentru a îi spune despre mântuire, ci începând de la acel verset i-L poate vesti pe Isus. Isus este atât de frumos prezentat acolo, ca jertfă ispăşitoare. Dar acel capitol minunat este în secţiunea care vorbeşte despre cea mai înaltă formă a răului, stăvilită totuşi, şi învină prin puterea divină. Cel mai mare păcat dintre toate a fost răstignirea şi respingerea Domnului gloriei. Acolo unde eforturile zadarnice ale omului a atins punctul lor maxim, acolo unde a părut că el a obţinut victoria, când tocmai Domnul gloriei se găsea în mâinile lui necurate, acolo unde vinovăţia sa se arată în toată hidoşenia ei – tot acolo mâna Dumnezeului veşnic este pusă asupra victoriei omului, şi victoria măreaţă a harului aduce cu sine împlinirea tuturor planurilor îndurării Sale. „Acolo unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult”.

Aceasta ne aduce la cea din urmă secţiune pe care o mai avem înainte, de la capitolul 60 până la sfârşitul cărţii. Suntem oare surprinşi dacă la începutul capitolului 60 profetul spune: „Ridică-te, străluceşte, pentru că lumina ta a venit”? Ce îi mai rămâne Sionului decât să se scuture de praf şi să se ridice şi să strălucească, nu în lumina sa proprie, ci cu lumina glorioasă a Domnului care a strălucit peste el, şi care nu va mai apune niciodată? În cea de a şaptea secţiune vedem împlinirea planurilor lui Dumnezeu, a scopurilor Sale, da, chiar şi mai departe de gloria împărăţiei de o mie de ani. În capitolul 65 avem o privire spre gloria eternă, spre cerurile noi şi pământul nou, unul dintre puţinele pasaje din Vechiul Testament care vorbesc despre aceasta – despre descoperirea gloriei lui Dumnezeu, pentru veşnicie, iar toţi cei răscumpăraţi ai Săi intră în odihnă veşnică. Vai, vai, judecata celor răi are loc şi ea în final.

Am zăbovit mai mult asupra cărţii Isaia, nu doar pentru că este profeţia cea mai de seamă şi cea mai completă, ci şi pentru că arată că toate celelalte cărţi pot fi analizate în acelaşi fel. Trebuie să trecem mai repede prin Ieremia. Atunci când ajungi la această carte eşti izbit de unul sau două lucruri. Profetul simte fiecare cuvânt pe care îl spune. Fie că le vorbeşte despre judecata care a căzut peste ei, fie că le spune de păcatul lor, toate acestea îl marchează atât de profund încât îşi doreşte să nu se fi născut niciodată, pentru a nu avea de transmis un asemenea mesaj. Atunci când le vorbim păcătoşilor pierduţi despre starea lor, simţim şi noi are grozăvia acestui mesaj? aşa cum spune Pavel: „cunoscând deci frica de Domnul”. Nu ar trebui să lucreze şi în sufletul nostru acea milă divină, care să implore şi să înduplece, da, care să plângă pentru soarta lor? Priviţi în capitolul 9 unde Ieremia priveşte la păcatele poporului, pe care le denunţă cu toată solemnitatea. „De mi-ar fi capul ape şi ochiul meu izvor de lacrimi, ca să-i plâng zi şi noapte pe cei ucişi ai fiicei poporului meu!”. Nu vedem nicio urmă de indiferenţă, ci o durere care, deşi este omenească, şi deşi îl face uneori pe profet să se plângă chiar împotriva lui Dumnezeu, are şi o măsură de milă divină care se manifestă prin ea. Nu este oare durerea Aceluia care, venind lângă cetatea preaiubită şi privind-o aşezată pe dealurile despre care Dumnezeu spusese că vor fi temelia ei pentru veşnicie, plânge pentru ea şi spune: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi”. Ce durere atunci când spune: „Ierusalime, Ierusalime, cetate care omoară pe profeţi şi ucide cu pietre pe cei trimişi la ea! De cât ori am vrut să adun pe copii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”. Durere, milă, dor pentru poporul Său preaiubit, toate acestea le veţi găsi în Ieremia. Este o carte profund umană.

Celălalt gând proeminent este mântuirea. Este cea de a doua carte, la fel ca şi Exodul, vorbind despre izbăvire, şi am să ilustrez lucrul acesta cu un pasaj din capitolul 31: „Un glas s-a auzit în Rama, jale şi plângeri amare: Rahela, plângându-şi fiii, refuză să fie mângâiată pentru fiii ei, pentru că nu mai sunt”. Aşa zice Domnul: „Opreşte-ţi glasul de la plâns şi ochii de la lacrimi, pentru că este o răsplată pentru lucrarea ta”, zice Domnul; „şi ei se vor întoarce din ţara vrăjmaşului. Şi este speranţă pentru viitorul tău”, zice Domnul, „şi fiii tăi se vor întoarce în ţinutul lor”. Vă amintiţi că o parte din această profeţie este citată în evanghelia după Matei, partea care cuprinde cuvintele de jale: Rahela plânge pentru copii ei, care nu mai sunt, şi nu vrea să fie mângâiată. Cât de minunată avem aici prezentată mântuirea care va veni după ceea ce constituie tema profeţiei.

După judecăţile divine asupra poporului, asupra lor va veni mântuirea divină. Citiţi puţin mai departe. Mai jos, în acelaşi capitol, în versetul 23: „Aşa zice Domnul oştirilor: „Din nou vor spune cuvântul acesta în ţara lui Iuda şi în cetăţile lui, când îi voi întoarce pe captivii lor: „Domnul să te binecuvânteze, locuinţă a dreptăţii, munte al sfinţeniei!”. Şi Iuda va locui în el şi în toate cetăţile lui împreună, şi cei care lucrează pământul şi cei care merg cu turma. Pentru că am săturat sufletul obosit şi am îndestulat orice suflet întristat”. La aceasta m-am trezit şi m-am uitat; şi somnul îmi fusese dulce”. El a trebuit să le spună veşti triste, a trebuit să verse lacrimi pentru un popor vinovat, dar aici el poate să le aducă un mesaj de mântuire şi eliberare. Vă puteţi imagina bucuria cu care el vesteşte un astfel de mesaj care înviorează inimile obosite cu astfel de cuvinte de dragoste de la Dumnezeu Însuşi.

În acelaşi capitol avem un alt aspect al mântuirii, care ne arată eternitatea ei. Versetul 31 spune: „Iată, vin zile” zice Domnul, „când voi încheia un legământ nou cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda” şi apoi versetul 33: „Pentru că acesta este legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea”, zice Domnul, „Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi o voi scrie în inima lor. Şi Eu le voi fi Dumnezeu şi ei Îmi vor fi popor”. Este noul legământ, sigur, şi statornicit în toate privinţele, care nu poate fi înlăturat atât timp cât va dăinui creaţia lui Dumnezeu.

Ar fi bine ca cei care cred că trebuie să spiritualizeze tot ceea ce are de a face cu Israel să privească spre cerurile întinse şi să înţeleagă că, la fel de sigur cum soarele şi luna vor dăinui, tot aşa va dăinui şi Israel ca naţiune înaintea lui Dumnezeu.

Acum trecem mai departe pentru a spune câteva lucruri despre Plângeri. Aşa cum am spus mai înainte, este un fel de apedix al cărţii Ieremia. Ea prezintă plângerile sale, o revărsare deosebit de frumoasă a inimii profetului sub călăuzirea Duhului Sfânt, şi în ea poţi vedea o structură alfabetică remarcabilă şi deosebit de interesantă. Fiecare capitol este un acrostih alfabetic, mai puţin ultimul; adică, în fiecare capitol sunt cele 22 de litere ale alfabetului în ordine, iar ultimul capitol are 22 de versete. În capitolul 3, numărul învierii, alfabetul este de teri ori; adică, sunt trei versete pentru fiecare literă a alfabetului, pecetluind în felul acesta ordinea numerică a întregii cărţi.

Ezechiel. Aceasta este cartea levitică, cea de a treia, cartea locului sfânt, şi este străbătută de la un capăt la altul de gândul sfinţeniei preoţeşti. În primul capitol, în versetul 3, vedem că profetul aparţine unei familii preoţeşti. El nu este profet doar pentru că este preot, însă preoţia caracterizează întreaga carte. Priviţi de exemplu la două sau trei teme foarte proeminente în ea. Din capitolul 40 şi până spre sfârşitul cărţii avem restabilirea sanctuarului lui Dumnezeu în mijlocul poporului; ordinea preoţească, jertfele, reconstruirea templului; de fapt, întreaga ţară este un loc sfânt pentru Domnul. Întreaga ţară este împărţită între cei din popor, şi vedem cum cetatea este în mijlocul acelei ţări care este gloria tuturor ţărilor; cetatea cu cele doisprezece porţi ale ei, o imagine a celei descrise în ultima parte din Apcalipsa. Şi numele ei atât de frumos, Iehova-Şama, Domnul este acolo.

Acolo unde sfinţenia este tema principală, ea dă la iveală tot ceea ce este contrar ei. Un altul a observat că în numele lui Isaia şi Ieremia găsim numele lui Dumnezeu în relaţia Sa cu Israel; Isaia înseamnă Mântuirea Domnului (Iehova) şi la fel şi numele  lui Ieremia vorbeşte despre Domnul („Iah”), în timp ce în numele lui Ezechiel şi Daniel nu avem numele Domnului, ci „El” sau „Dumnezeul Atotputernic”, privit ca Unul care este în afara poporului Său.

Ezechiel nu doar că prezintă sfinţenia despre care am vorbit, dar ne spune şi că Dumnezeu este în afara poporului Său. Ezechiel este printre captivii de la râul Chebar, şi în timp ce era acolo el a văzut gloria Domnului, gloria care era deasupra heruvimilor, acei agenţi măreţi ai puterii divine, adevăraţii heruvimi, nu cei din aur. În afara ţării, lângă îndepărtatul Chebar, un profet al cărui nume nu vorbeşte despre Dumnezeul care a încheiat un legământ cu Israel, vede o viziune a lui Dumnezeu în afara lui Israel. Dacă deschideţi la capitolul 3 al aceleiaşi cărţi, la versetul 23 puteţi citi: „Şi m-am ridicat şi am ieşit în vale; şi, iată, gloria Domnului stătea acolo, ca gloria pe care o văzusem lângă râul Chebar; şi am căzut cu faţa la pământ”. Este gloria lui Dumnezeu.

Din nou, în capitolul 8, versetele 3 şi 4: „Şi El a întins chipul unei mâini şi m-a apucat de o buclă a capului meu. Şi Duhul m-a ridicat între pământ şi ceruri şi m-a adus în viziunile lui Dumnezeu la Ierusalim, la intrarea porţii dinăuntru, care priveşte spre nord, unde era scaunul idolului geloziei, care întărâtă la gelozie. Şi, iată, gloria Dumnezeului lui Israel era acolo, ca viziunea pe care o avusesem în vale”. Aici este gloria lui Dumnezeu pusă faţă în faţă cu idolul care Îl provoca la gelozie. El a ieşit deja din ţară, dar acum le arată că a fost drept să facă aşa. El îl aduce pe Ezechiel, îl ridică prin cu mână atotputernică, şi îl aşează din nou în Ierusalim, ca şi cum i-ar spune: „îţi voi arăta motivul absenţei mele din oraşul unde am promis că Numele Meu va locui pentru totdeauna”.

Tocmai aici, în locul sfânt, idolul geloziei şi gloria lui Dumnezeu; aproape că spune: Puneţi gloria Mea lângă ceea ce este urâciune pentru Mine, şi ce pot face eu? Pe tot parcursul capitolului 8, El îl conduce pe profet pentru a îi arăta o urâciune după alta. El îi arată cum bătrânii poporului său se închină soarelui care răsare, cum femeile îl plâng pe Tamuz. Şi astfel întinăciunea groaznică a poporului este pusă alături cu gloria Sa, a unui Dumnezeu gelos. Ce este de făcut? Să privim mai departe. În capitolul 9 şi versetul 3: „Şi gloria Dumnezeului lui Israel se înălţase de la heruvimul deasupra căruia era, la pragul casei; şi El a strigat la bărbatul îmbrăcat în in, care avea cornul cu cerneală de scriitor la brâu. Şi Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe frunţile oamenilor care suspină şi care strigă din cauza tuturor urâciunilor care se fac în mijlocul lui”.

Priviţi aici cum harul minunat lucrează împreună cu sfinţenia divină. Gloria face primul pas pentru a se retrage din templul unde era pus Numele lui Dumnezeu. Onoarea Sa nu poate rămâne acolo unde El este dezonorat; El nu va mai sta acolo unde gloria Sa este dată altora. Dar aici este un om îmbrăcat cu haine albe de in, simbol al sfinţeniei lui Dumnezeu, cu un corn de cerneală pentru a îi însemna pe toţi; şi El îi spune: Înainte de a pecetlui pieirea acestui loc blestemat, caută-i pe cei care constituie rămăşiţa, care Mă iubesc şi mă onorează. Dar cum vor fi cunoscuţi? După bucuria lor strălucitoare? Prin faptul că sunt oameni deosebiţi? În mijlocul apostaziei Dumnezeu are oameni care sunt recunoscuţi prin faptul că suspină şi strigă din cauza urâciunilor.

Priviţi la gloria care se ridică, parcă ezitând. „Cum să te predau”, auzim; „îndurările Mele s-au aprins toate împreună”. El se opreşte, şi îl trimite pe mesagerul Său pentru a vedea câţi sunt în oraş care încă Îl iubesc şi cărora le pasă de El. În capitolul 10, versetul 4, gloria lui Dumnezeu nu mai poate întârzia în acel loc nelegiuit şi corupt.

Şi gloria Domnului a plecat de deasupra pragului casei şi a stat deasupra heruvimilor. Şi heruvimii şi-au întins aripile şi s-au înălţat de pe pământ înaintea ochilor mei, când au ieşit; şi roţile erau lângă ei; şi s-au oprit la intrarea porţii dinspre răsărit a casei Domnului; şi gloria Dumnezeului lui Israel era peste ei, deasupra”. Ce privelişte solemnă şi îngrozitoare! Gloria lui Dumnezeu care pleacă, din cauza întinării şi a urâciunilor din ţară! Citiţi mai departe, în capitolul 11, la versetul 23: „Şi gloria lui Dumnezeu s-a suit din mijlocul cetăţii şi s-a oprit pe muntele care este pe partea de răsărit a cetăţii”. Acolo a plecat – a părăsit cetatea.

Aceasta ne prezintă latura responsabilităţii omului, necurăţia poporului păcătos.

Dar harul va interveni; şi aceasta o găsim în ultima parte a profeţiei, în capitolul 43, atunci când lucrarea lui Dumnezeu este încheiată şi poporul s-a pocăit de păcatele sale, şi a fost adus din nou în ţară. „Şi m-a dus la poartă, la poarta care priveşte spre răsărit” (tocmai poarta prin care gloria a plecat) „şi, iată, gloria Dumnezeului lui Israel venea pe calea dinspre răsărit; şi glasul Său era ca glasul unor ape mari; şi pământul era luminat de gloria Sa”. Aici, gloria se întoarce, şi ea va acoperi cetatea preaiubită, pentru că „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău”. În acea glorie care se întoarce în templu, şi îl umple din nou – da, îl umple într-un fel în care nu a mai fost umplut niciodată, pentru că este în legătură cu Hristos Însuşi – găsim binecuvântare pentru toate nemurile. Apele care curg din tronul lui Dumnezeu, din locul sfânt al templului Său către Marea Moartă. Şi ele aduc fertilitate şi binecuvântare oriunde ajung. Aceasta ne arată tema profeţiei. Vedeţi, există armonie în descrierea sfinţeniei şi a milei lui Dumnezeu, care, după ce îi pedepseşte, îi aduce înapoi în binecuvântări depline.

Am să mai adaug unul sau două gânduri. În capitolul 37 avem încă o caracteristică a acestei a treia secţiuni, şi anume reînvierea lui Israel ca naţiune. Trei, aşa cum ştiţi, este numărul învierii, aşa cum de exemplu Domnul a înviat a treia zi. În acest capitol, aveţi înainte învierea lui Israel, nu în mod literal a celor care au murit, ci a poporului împrăştiat printre naţiuni. Aceasta se vede în viziunea profetului cu oasele uscate în vale, care sunt aduse la viaţă şi se ridică, alcătuind o armată măreaţă.

În acelaşi capitol, avem adus înaintea noastră atât de frumos şi unirea lui Israel cu Iuda, aduşi din nou împreună pentru a forma un singur popor. El ia două bucăţi ale unui toiag în mână, şi ele se unesc împreună. Cât de minunat este că, în ziua lui Dumnezeu, atunci când Domnul  va lua toiagul lui Israel şi a lui Iuda, în mâna Sa ele vor deveni un singur toiag. Vor fi una, aşa cum nu au mai fost niciodată de la despărţirea lor. Toate eforturile din trecut au fost inutile. Roboam a vrut să se lupte pentru a aduce înapoi triburile răzvrătite, dar în zadar. La fel au fost şi eforturile celorlalţi împăraţi: Ezechia îi poate invita cu bunăvoinţă pe cei din Israel să se întoarcă la Dumnezeul părinţilor lor; câţiva se pot întoarce; dar este doar ceva parţial şi temporar. Dar atunci când Fiul măreţ al lui Dumnezeu ia stăpânirea asupra poporului Său, toiagul frânt va fi reunit şi va deveni una, o nuia, un sceptru prin care El va domni asupra întregului pământ. Aşa ni se arată în această carte învierea naţiunii şi reunirea lor ca un singur popor care va arăta înaintea întregului pământ puterea de înviere a lui Dumnezeu.

 

Cărţile profetice – Daniel şi profeţii mici

 Samuel Ridout

Daniel, după cum sugerează şi numele, este profetul naţiunilor. În această carte ne aflăm în timpul naţiunilor. Este, după cum vedeţi, al patrulea în listă, corespunzând astfel cărţii Numeri, cartea pustiei sau a lumii. Nu avem de-a face în primul rând cu Israel.

Acţiunea se petrece în îndepărtatul Babilon, care a uzurpat Ierusalimul, avându-l pe Nebucadneţar ca rege, în locul unui urmaş al lui David. Avem de-a face cu naţiunile pământului, dar numai în măsura în care se referă la scopurile lui Dumnezeu.

Există foarte multe trăsături pline de învăţăminte în această carte. Să observăm că exact aşa cum cartea Numeri conţine în primele capitole ceva ce caracterizează, sau ar trebui să caracterizeze oamenii pe care îi vedem în acea carte – având poziţia şi mărturia unui nazireu – aşa vedem şi în primul capitol al cărţii Daniel, poziţia nazireului. Când ne referim la aşezarea copiilor lui Dumnezeu în lume şi la modul în care trebuie să umble în ea, care este primul mare principiu care trebuie să ne ghideze? Cartea Numeri ne spune asta.  În capitolul 6 al acestei cărţi, vedem că pentru ca un om să fie un adevărat pelerin, un martor credincios pentru Dumnezeu în această lume, el trebuie să fie un nazireu; el trebuie să se despartă de tot ceea ce-l înconjoară. Avraam a fost pelerinul-model, el a fost omul care a locuit într-un cort, izolat de ceilalţi. În acelaşi fel, Lot ne este prezentat ca fiindcopilul lui Dumnezeu, pus de obicei în legătură cu lumea, întinat de ea, mărturia lui fiind distrusă, iar el însuşi salvat ca prin foc.

Nazireatul este singura putere prin care putem umbla în această lume pentru Dumnezeu, dacă vrem să fim o mărturie pentru El. Dacă vrem ca numele Lui să fie cinstit de noi, acest lucru trebuie realizat în mod categoric prin separarea noastră de tot ceea ce ne-ar întina, degrada şi trage în jos. Cât de des este stinsă lampa mărturiei din cauza faptului că oamenii lui Dumnezeu se alătură lumii, din cauza faptului că trăim aici ca cei care au interese şi lucruri în comun cu lumea.

Repet, în Numeri avem ideea principală a întregii cărţi, în capitolul cu privire la nazireu – separarea în mijlocul murdăriei. Iar aici în cartea Daniel, cartea unde lumea se pregăteşte să-şi înalţe capul şi să îşi arate puterea, cartea în care vom avea dezvăluită înaintea noastră istoria celor dintre naţiuni, esenţa tuturor acestor lucruri este nazireatul lui Daniel şi al fraţilor lui la curtea împăratului Babilonului. Gândiţi-vă la acei bărbaţi tineri luaţi din Ierusalim – Ierusalimul însuşi fiind tot în ruine – mutaţi în curţile împăratului din Babilon, prima naţiune a pămîntului; Babilonul însuşi fiind prima cetate a pământului, cu tot ceea ce aputea să atragă, tot ceea ce l-ar putea ademeni pe omul firesc, iar el însuşi fiind introdus nu într-o oarecare poziţie smerită şi inferioară, ci luat pentru a fi unul dintre însoţitorii împăratului însuşi, luat pentru a fi în primul şir al promoţiei, pentru a avea o viaţă de succes. Dar ce face el? Primul lucru pe care îl face e să taie funia care l-ar putea lega de tronul Babilonului. „Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului”, iar în acea decizie a inimii schiţez succesul – dacă aş putea folosi un astfel de cuvânt – vieţii sale pentru Dumnezeu aici jos pe pământ. În acea separare de delicatesele împăratului Babilonului, în acea despărţire de plăcerile şi atracţiile acelui oraş al lumii, schiţez secretul acelor descoperiri minunate pe care Dumnezeu i le-a făcut lui Daniel.

Pentru a ilustra acelaşi lucru, să-l vedem pe Ioan în cartea Apocalipsa, unde i-a fost dezvăluită o viziune mult mai mare, unde ochii săi cuprind nu numai pământul, ci şi cerurile, nu numai timpul ci şi eternitatea; ochii lui cuprind întreaga sferă privitoare la modul lui Dumnezeu de a se ocupa de oameni, şi scopurile Lui în legătură cu Fiul Său binecuvântat. Care este gândul – cheie al acestei cărţi? „Eram în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Isus.” Despărţit de toată gloria şi puterea acestei lumi, Ioan, prizonierul singuratic, în singurătate, vede viziuni pe care niciun ochi muritor nu le poate vedea; aude cuvinte pe care nimeni în afară de urechea unsă nu le poate auzi, şi ne dezvăluie descoperirea tuturor căilor lui Dumnezeu, introducându-ne în eternitatea însăşi.

Vreţi să înţelegeţi profeţia? Vreţi să staţi pe culmea de unde puteţi privi toate regatele acestei lumi şi gloria lor? Vă amintiţi de Acela care a stat pe vîrful muntelui şi a privit toată acea glorie, toată acea splendoare a acestei lumi şi împărăţiile ei, nemişcat, neatras de ea? Era binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu; iar când Satan I-a arătat toate lucrurile şi s-a oferit să I le dea Lui, Acest binecuvântat, adevăratul Nazireu, separat în inima Lui de toate acestea, nu a vrut să aibă nimic din toate acestea, până când Tatăl Său nu I le-a dat. Aşadar, inima nazireului, poziţia nazireului, despărţirea în inimă a nazireului de lucrurile lumii care ar întina şi ar împovăra, este singura stare potrivită în care ne putem apropia şi înţelege profeţia.

Profeţia este pentru inimă. Nu ştiu nimic care să amortizeze mai mult, nimic mai vătămător pentru bunăstarea noastră spirituală decât de a fi ocupaţi cu profeţia într-un mod rece, intelectual. Să privim la apostolul Pavel în Romani capitolul 11. El dezvăluie modul lui Dumnezeu de a se ocupa de Israel şi de naţiuni, în capitolele 9, 10 şi 11. El citează versete din Scriptură privitoare la profeţie, prevestind timpul când Israel va fi restabilit ca naţiune de către Domnul; dar inima lui începe să ardă pentru aceste lucruri. Inima sa le absoarbe şi pe măsură ce continuă cu acest subiect, izbucneşte în laudă: „O, adânc al bogăţiilor şi al cunoştinţei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu!” Dacă ne aflăm în adevăratul duh al nazireatului, ocupaţi cu aceste subiecte profetice, vom vedea că ele ne introduc în sfântul locaş al lui Dumnezeu Însuşi, vom fi ocupaţi cu El, lăudându-L şi închinându-ne Lui.

Aşadar, aceasta este explicaţia – punctul de observaţie în care se află Daniel. El este un bărbat care are Babilonul la picioare şi el stă ca un om liber al lui Dumnezeu acolo, fiind o mărturie pentru El, cu amintirea Sionului în inima sa. Poate privi fără a fi impresionat de splendoarea lui Nebucadneţar şi gloria Babilonului, şi să se gândească totuşi la timpul când sfinţii celui Preaînalt vor lua în stăpânire împărăţia şi când Israel, risipit, sărac, dispreţuit şi respins, va domni într-o zi – va domni în pace şi va triumfa asupra tuturor naţiunilor.

Când ne preocupăm cu cartea însăşi, găsim în ea subiecte de un mare interes şi beneficiu. Aş putea spune că în cartea Daniel avem detalii mai multe decât în aproape orice altă carte. Profeţiile variatele, distinctele şi clarele cu privire la viitor, fac din cartea Daniel o carte de un interes deosebit. Aici, de exemplu, în al doilea capitol, avem viziunea lui Nebucadneţar. Nebucadneţar are o viziune pe care nu şi-o mai aminteşte. A uitat-o pe toată. Nu numai că eşuează în a-i înţelege semnificaţia, aşa cum şi Faraon a eşuat în a înţelege semnificaţia visului pe care l-a avut despre foametea din Egipt – cei şapte ani de foamete şi cei şapte ani de belşug – ci Nebucadneţar uită ce a visat, astfel încât apelează la înţelepţii Babilonului, iar ei nu trebuie numai să-i spună semnificaţia viziunii, ci să reproducă viziunea însăşi.

Acest lucru, desigur, înfăţişează neputinţa înţelepţilor Babilonului. Şi spre cine se poate el întoarce într-o astfel de situaţie, dacă nu spre acei evrei dispreţuiţi, spre acei bărbaţi care refuzaseră, am putea spune, locul de onoare pe care li l-a dat el? Daniel vine în faţă şi nu numai că îi spune semnificaţia, dar îi şi reaminteşte viziunea pe care a avut-o în noapte – acel chip glorios care stătea înaintea lui cu capul de aur, cu pieptul de argint, cu coapsele de aramă şi cu picioarele din fier amestecat cu lut.

În capul de aur îl vedem pe Nebucadneţar însuşi, încredinţându-i-se putere şi autoritate de la Dumnezeu, iar acest lucru ne oferă una din cele mai deosebite teme ale cărţii – istorisirea timpurilor naţiunilor. Timpurile naţiunilor sunt acelea în care trăim în momentul actual. Noi nu trăim în timpul lui Israel, nici nu suntem puşi în legătură cu un Dumnezeu care nu are de-a face în mod direct cu nicio naţiune de pe pământ. El lucrează providenţial acum pe pământ şi totul, pus în legătură cu acest lucru, are de-a face cu ceva dincolo de vreo naţiune pământească.

Când cele două seminţii, care alcătuiau regatul lui Iuda au fost duse în captivitate în Babilon, au început timpurile naţiunilor. Veţi vedea de altfel că descrierea chipului pe care Nebucadneţar l-a văzut începe cu un cap de aur şi se termină cu picioarele de fier şi de lut. Nu există nimic cu privire la Israel în acest chip, niciun singur cuvânt. Prima dată vedem în acest chip împărăţia Babilonului, sau mai bine spus pe Nebucadneţar însuşi, apoi Imperiul Medo-Persan, apoi Imperiul Greciei, iar la sfârşit Imperiul Roman, coborându-se până la acel Imperiu care se va manifesta în zilele din urmă, când vedem lutul democraţiei amestecat cu tăria de fier a puterii imperiale a Romei.

Nu vedem niciun cuvânt, repet, privitor la Israel; este mult mai important să ne amintim că poziţia lui Israel din timpul primei lui captivităţi, e aceea de străin. Israel nu este poporul lui Dumnezeu recunoscut în mod public. E adevărat că El i-a dus înapoi în ţară după şaptezeci de ani. I-a dus înapoi ca pe un popor liber, dar să ne amintim că am văzut în cărţile lui Ezra şi Neemia că ei nu erau acolo ca un popor independent cu un împărat deasupra lor, ci ca un popor dependent de împăratul Persiei. Ei locuiau acolo ca servitori ai puterilor naţiunilor.

Când Fiul lui Dumnezeu Însuşi s-a născut, Împăratul lui Israel, in ce circumstanţe a avut loc aceasta? Cine ocupa tronul lui Israel? Un edomit, regele Irod. Cine era deasupra lui? De ce fiara însăşi e reprezentată în capitolul şapte de către conducătorul Imperiului Roman? Timpurile naţiunilor veniseră, iar Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel îşi avea locul într-o iesle, nici măcar în han, locul străinilor, ci tocmai printre animale. O fiară sălbatică ocupa tronul ţării, iar locul Lui, care avea tot dreptul să domnească, era printre animalele din staulul din Betleem. Acest lucru ne arată, aşa cum niciun alt lucru n-ar putea, că era timpul naţiunilor. Când adevăratul Împărat al lui Israel vine, El nu are niciun loc în ţară. Nu mai e nevoie să-i trasăm viaţa, pentru că El niciodată nu a avut un loc la tronul lui Israel, cum de altfel nici nu a avut vreun loc în inimile lor. Aş putea spune că atunci când va veni timpul ca Israel să se pocăiască şi să se întoarcă la Domnul, atunci El va avea un loc în inimile lor, iar când aceasta se va întâmpla, El va avea un loc pe tronul lui Israel. El va fi Împăratul lor, într-adevăr, dar până când ei Îl vor primi, El nu va fi Împărat. Timpurile naţiunilor continuă.

Să urmărim subiectul puţin mai departe. După crucificarea Domnului, şi fiind predicat de Petru în ziua Cincizecimii, încă Îl vedem prezentat iudeilor, pentru ca ei să-L primească. Dacă L-ar fi primit, El ar fi venit din nou, aşa cum a profeţit Petru, iar atunci ei şi-ar fi avut Împăratul pe tron. Însă ei L-au respins, şi şi-au confirmat cuvintele faţă de Pilat- acelea că ei nu aveau rege decât pe Cezar. Dacă ar fi avut cunoştinţă profetică,  ar fi însemnat  că ei nu aveau alt împărat decît Fiara; nimeni altul nu domnea asupra lor, decât acel chip pe care Nebucadneţar l-a văzut în viziunea sa cu picioarele din fier şi din lut.

Aşadar aceste timpuri au trecut, ele sunt acum şi vor continua până când Hristos îşi va institui Împărăţia şi va domni aici pe pământ. Aceasta vedem în viziunea lui Nebucadneţar. Piatra care s-a desprins de pe munte fără mâini loveşte chipul. Împărăţia lui Hristos desprinsă de muntele scopurilor lui Dumnezeu vine şi loveşte nu capul chipului, nici vreo altă parte a corpului său, ci picioarele care erau parte din fier şi parte din lut murdar. Aceasta înseamnă că, atunci când Hristos va veni ca Împărat, va lovi cu judecată acele 10 părţi ale Împărăţiei pe care le avem în cele zece degete de la picioare, parte din fier- putere imperială- amestecat cu lutul murdar al democraţiei. Cu alte cuvinte, acest lucru se va întâmpla când puterea imperială a Europei de Vest se va reuni într-un fel de formă democratică, parte din fier, parte din lut, iar acea Împărăţie alcătuită din zece părţi va avea o singură persoană care s-o conducă, numită Fiara, la fel ca în cartea Apocalipsei. Atunci Hristos va veni cu judecată şi va lovi această formă a Împărăţiei; atunci întregul chip al autorităţii umane care vorbeşte despre gândurile şi speranţele omului cu privire la lume, se vor sfărâma în praf. Împărăţia omului va fi prefăcută în praf şi va fi înlăturată pentru totdeauna din vedere, iar Împărăţia binecuvântatului nostru Dumnezeu, cu Hristos ca şi conducător al ei, acea pietricică ce s-a desprins de pe munte fără mâini, va creşte şi va deveni un munte măreţ, aducând pace, binecuvîntare şi dreptate pe pământ.

Aceasta este viziunea pe care a avut-o Nebucadneţar, iar aceasta este interpretarea pe care Daniel i-o dă. Dacă am avea timp, am vedea cât de asemănătoare este viziunea lui Daniel din capitolul şapte al aceleiaşi cărţi. Acolo, din nou avem o împărăţie alcătuită din patru părţi; cu toate acestea, nu ne este prezentată într-o formă umană, ci sub forma unor fiare crude şi sălbatice. Cele patru fiare corespund celor patru împărăţii de care am vorbit mai înainte. Ultima împărăţie cu cele zece coarne este aceeaşi pe care o vedem în cele zece degete ale chipului, fiind adăugat cornul cel mic, fiara insăşi despre care vorbeam, conducătorul imperial al Imperiului Roman restabilit. În locul pietrei desprinse de pe munte Îl vedem pe Fiul Omului Însuşi, venind şi luând Împărăţia, însă semnificaţia generală a viziunilor este identică. Este uimitor, totuşi, că în capitolul şapte nu ne este prezentat chipul unui om (aşa cum vede lumea), ci ceea ce vede Dumnezeu. Toată autoritatea şi puterea acestei lumi este a Fiarei. „Omul pus în cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier.” El nici măcar nu este om. Aceasta explică cele două capitole fundamentale ale cărţii, chipul din capitolul doi şi fiara din capitolul şapte. Un studiu atent al acestor două capitole ne va reda istoria timpurilor naţiunilor.

Găsim multe alte lucruri în carte de un deosebit interes. De exemplu, în capitolul următor, în cel de-al treilea, ni se istoriseşte despre chipul de aur pe care Nebucadneţar l-a făcut. Se pare că omul a uitat aproape imediat lecţia pe care Dumnezeu l-a învăţat. El a văzut acel chip spulberându-se în praf şi dispărând, şi totuşi, ce face el? Se închină lui Dumnezeu? Posedă el autoritatea Lui? El înalţă acest chip pentru a i se închina, chipul pe care fără îndoială l-a văzut în viziunea sa. Toţi trebuiau să se închine acestui chip, iar dacă nu o făceau, erau aruncaţi în cuptorul cu foc. Aici suntem transportaţi în zilele din urmă, timpul în care se va restabili „chipul fiarei”, după cum este numită în Apocalipsa; vedem astfel o legătură între aceste două capitole din Daniel.

Când chipul este înălţat, toţi cei care nu se vor pleca pentru a i se închina, vor fi aruncaţi în ceea ce se cheamă cuptorul cu foc. Acela va suferi marele necaz. În acest capitol al treilea vedem rămăşiţa, pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Aceştia erau bărbaţi care şi-au luat, după cum spuneam, locul nazireului, iar când vine timpul ca să se închine chipului, de a se închina oricărei autorităţi care L-ar detrona pe Dumnezeu, aceşti bărbaţi separaţi sunt singurii care pot refuza. Să facem o aplicaţie practică, pentru un moment. Când Hristos ne umple inimile astfel încât refuzăm lucrurile lumii, acestea nu vor mai avea niciun farmec pentru a ne mai închina lor. Când ne luăm adevăratul loc al nazireului, Satan nu ne va mai face să ne închinăm lui, nici lucrurilor sale. Nu s-a înfiorat sufletul tău de atâtea ori când ai citit capitolul al treilea al cărţii Daniel? Imaginează-ţi acea imensă adunare strânsă împreună în câmpia Dura. Toţi bărbaţii de seamă, bărbaţii puternici, regii şi bărbaţii de vază ai imperiului Babilonului erau adunaţi acolo şi ascultau muzica plăcută a variatelor instrumente-  psalterionul, lira şi lăuta, tot ceea ce ar pune în mişcare poporul şi l-ar ţine atent la ceea ce se petrecea acolo. Însă trei bărbaţi sunt singurii care stau în picioare acolo, trei bărbaţi îl sfidează pe cel mai puternic împărat al întregului pământ, stând în picioare, în faţa adorării universale a acelui chip, cu capetele acoperite şi drepţi, ca martori ai lui Dumnezeu, iar toată puterea măreaţă a lui Nebucadneţar nu-i poate face să se plece. Tot exemplul acestei mulţimi adunate nu-i poate face să  cedeze. Toată muzica plăcută a acesei orchestre minunate nu-i poate influenţa să-şi plece genunchiul în faţa acelui chip. Nici cuptorul cu foc încins de şapte ori mai mult decât se obişnuia, nici ameninţările nu-i pot face să renunţe la credincioşia lor faţă de Dumnezeu.

Unde mai vedem astfel de bărbaţi astăzi? Nu mai trăim în timpurile cuptorului cu foc, dar putem auzi muzica, putem auzi lira, psalterionul şi lăuta şi toate aceste lucruri ademenitoare care ar atrage poporul lui Dumnezeu. Unde sunt cei care, într-un fel sau altul, nu se închină chipului, urmând mulţimea? Ce onoare să stai ferm pentru Dumnezeu într-un timp de apostazie universală. Dacă citim în Biblie, vom vedea că într-un astfel de timp lumina mărturiei străluceşte cel mai luminos. Să vedem viaţa persoanelor în parte. Veţi vedea că în cele mai negre zile ale istoriei împăraţilor lui Israel, au trăit Iosia şi bărbaţi ca el. Chiar dacă suntem puţini, ca acei bărbaţi din Israel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, iar toată lumea urmează chipul unui dumnezeu fals, dacă Îi suntem credincioşi Lui, putem avea o mărturie ca a lor. Ei au fost aruncaţi în cuptor, dar ei Îl cunoşteau pe Dumnezeu şi i-au spus lui Nebucadneţar: „Dumnezeul nostru ne poate scăpa din mâna ta.” Ce cuvinte au fost spuse puternicului conducător, care credea că are toate lucrurile în mâinile sale: „Dumnezeul nostru poate să ne scape şi dacă nu,” aici nu spune dacă El nu poate să ne scape, ci dacă El nu alege să ne scape- „Să ştii împărate, că nu ne vom închina chipului pe care l-ai înălţat.” Lasă-ne să intrăm în cuptor, încălzeşte-l de şapte ori mai mult, nu vei face altceva decât să-ţi arzi proprii tăi oameni şi legăturile omeneşti care ne-au legat, dar nu ne poţi face rău. Ei vor intra în cuptor, însă numai pentru a găsi acolo un însoţitor, care este nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este tot ce poate să facă focul persecuţiei, tot ceea ce pot face ameninţările lumii, să ne pună într-un loc unde numai legăturile noastre sunt arse. Nu credeţi că aşa este? În timpurile voastre de prosperitate aţi văzut că lumea îşi încolăcea funiile de mătase în jurul vostru, ţinându-vă strâns. Când însă a venit vreo nenorocire, poate persecuţie, cum au fost arse acele funii de mătase care vă ţineau şi care erau aşa de puternice, iar voi aţi umblat in focul de care v-aţi temut că v-ar putea mistui. Nu trebuie să vă temeţi niciodată din cauza a ceea ce a venit peste voi datorită credincioşiei şi devotamentului faţă de Domnul.

Dar trebuie totuşi să continuăm, pentru că avem alte subiecte, deşi sunt sigur că ne place să zăbovim la aceste lecţii practice, pentru a vedea ce are Domnul pentru sufletele noastre. În capitolul trei îl vedem pe Nebucadneţar cu chipul lui strălucitor înălţat, acest chip fiind dispreţuit de o mână de bărbaţi credincioşi. În capitolul următor, îl vedem pe Nebucadneţar învăţându-şi lecţia pe care a refuzat să o înveţe mai înainte. Îl vedem pe el, bărbatul puternic, cel mai puternic conducător de pe pământ, smerit datorită mândriei lui. Voi cita doar un singur verset din acest capitol: „Pe cei care umblă cu mândrie, El ştie cum să-i smerească.

Acestea sunt cuvinte rostite de buzele lui Nebucadneţar, atunci când el şi-a învăţat lecţia. Iată-l pe puternicul împărat, capul de aur- printre fiare- iar aici, cei care urmăresc acest aspect pot vedea din nou o legătură uimitoare între capitolele doi şi şapte. El este pus printre fiare şi mănâncă iarbă ca boii- acest conducător puternic. Este ca şi cum Dumnezeu l-a învăţat lecţia pe care am citat-o puţin mai în urmă, „Omul pus în cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier.” Iar el va afla că Dumnezeu Îi smereşte pe cei care umblă cu mândrie. Va fi bine pentru această lume şi pentru bărbaţii ei puternici, atunci când vor învăţa că mândria este cel mai rău duşman al lor; şi, făcând din nou o aplicaţie practică, bine este pentru noi când învăţăm, indiferent cât de dureroasă e smerirea, indiferent cât de neplăcută e, să nu ne încredem în carne. Atunci vom putea, la fel ca Nebucadneţar în acest capitol patru, să-L înălţăm pe Dumnezeul oricărui har, pentru că ne-am luat adevăratul loc.

În capitolul următor vedem groaznica răutate ce are loc între naţiuni, reprezentată de Belşaţar şi ospăţul său. El spune „Aduceţi toate vasele de aur şi tot ce a fost luat din Ierusalim.” El foloseşte aceste vase la un ospăţ lipsit de evlavie şi păgân. El aduce blasfemie la adresa Domnului când se închină idolilor săi de aur şi de argint. Acesta este sfârşitul împărăţiei Babilonului şi a asupririi naţiunilor. Este un capitol profetic care face refeire la sfârşit, atunci când Dumnezeu este blasfemiat, la modul in care va fi El blasfemiat în acele zile din urmă, când nimănui care n-a primit semnul fiarei pe frunte sau în mână, nu i se va permite să cumpere sau să vândă. Atunci apare scrisul pe perete: „Ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit prea uşor.” „Mene, Mene, Techel, Ufarsin.” Istoria naţiunilor este una a apostaziei.

Cât de prostesc este gândul unui om care crede că lumea se îmbunătăţeşte în lumina acestor adevăruri solemne. Nebucadneţar a fost cel mai bun împărat pe care l-au avut naţiunile; el i-a fost mai credincios lui Dumnezeu decât oricine altcineva şi totuşi cât de jos avea să coboare. Belşaţar este reprezentantul corespunzător al culminării puterii naţiunilor, într-o apostazie şi blasfemie deschisă a zilelor din urmă. Scrisul este pe perete; toţi cei care au ochi, să vadă aşa cum vedea Daniel scrisul de pe perete al acestei săli de ospăţ a lumii. Auzim de Parlamentul naţiunilor, de Confederaţia lumii şi de progres peste tot. Ah, în mijlocul acestui dezmăţ al celebrării progresului omului şi al dezvoltării sale, vedem degetul lui Dumnezeu scriind acolo „totul este cântărit în balanţă şi găsit prea uşor.

Al şaselea capitol ne oferă desfăşurarea finală a lucrurilor şi anume, că oricine face cerere oricui, lui Dumnezeu sau unui om, altuia decât împăratului Darius, să fie aruncat în groapa leilor. Aici avem o altă imagine reprezentativă. Este culminarea finală. Am văzut apostazia reprezentată de ospăţul lui Belşaţar, dar aici vedem înălţarea împăratului ca Dumnezeu Însuşi. Darius pare a fi un bărbat, de care personal, putem fi înteresaţi, un bărbat căruia i-a părut rău de ce a făcut, dar care de fapt reprezintă Fiara- apostazia absolută a omului. Daniel reprezintă rămăşiţa, acei puţini credincioşi din zilele din urmă care vor refuza să renunţe a se închina lui Dumnezeu. Drept consecinţă, ei sunt aruncaţi în groapa leilor, trec prin marele necaz al zilelor din urmă, când Satan, „leul care răcneşte”, i-ar devora, dar are gura închisă; şi vor ieşi din aceasta situaţie încercaţi, credincioşi şi loiali lui Dumnezeu, martorii Lui şi nucleul împărăţiei lui Hristos pe pământ.

Aceasta ne oferă încheierea întregii relatări. Restul cărţii Daniel continuă într-un alt fel. Am făcut deja referire la capitolul 7. În capitolul 8 vedem istoria împărăţiei de răsărit în locul celei de apus, pe cand în capitolele 7 şi 9 vedem acea profeţie remarcabilă despre cele şaptezeci de săptămâni care, după cum cei care sunt familiarizaţi cu profeţiile ştiu, este atât de importantă pentru înţelegerea corectă a timpurilor în care Dumnezeu se preocupă cu lumea. Pentru interpretarea acestei profeţii, trebuie să vă recomand alte cărţi, şi să trecem mai departe chiar mai repede.

{* “Scurte explicaţii ale cărţii Daniel” de W. Kelly; „Daniel, profetul”, de E. Dennett; şi alţii}

Ultimele trei capitole ne oferă desfăşurarea evenimentelor, în mod deosebit în Răsărit unde, cu multe amănunte care şi-au găsit împlinirea într-o bună măsură, vedem în mod evident trăsăturile lui Antihrist, împăratul neascultător, asociat în Apocalipsa 13 cu fiara.

Este foarte frumos să îl vedem pe Daniel singur în primul capitol, şi pe Daniel singur din nou în ultimul capitol al acestei cărţi. Toată gloria acestei lumi trece pe dinaintea noastră, dar bărbatul care rămâne ferm pentru Dumnezeu, singur la început, este bărbatul care va fi singur şi la sfârşit. „Dar tu, mergi pe drumul tău până la sfârşit; şi tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.” Chiar dacă lumea triumfă acum, în această scurtă zi a omului, acei oameni puşi deoparte pentru Dumnezeu acum, vor sta singuri în ziua binecuvântării: „Cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate.

Aici avem, în modul cel mai incomplet, câteva gânduri cu privire la această importantă profeţie a cărţii Daniel. Aş recomanda ca această carte să fie studiată în amănunt. Cartea Daniel defineşte în cel mai frumos mod ceea ce este personal şi ceea ce se poate împărţi. Oferă hrană pentru sufletul nostru ca de altfel şi pentru intelectul nostru şi vedem, după cum am spus mai înainte, că un astfel de studiu al profeţiei ne face închinători, în loc de a ne face nişte colecţionari reci de statistici şi de argumentări scripturistice.

Aici se încheie a patra parte a acestei împărţiri principale, timpul naţiunilor, rămânându-ne cei doisprezece aşa-numiţi profeţi mici, pentru a completa pentateuhul profetic. Aici ne este oferită a cincea parte, Deuteronomul profeţilor. Că acest lucru nu este arbitrar, ci pur şi simplu urmăreşte scopul obişnuit, este un lucru bine-cunoscut pentru mulţi dintre cei care studiază Biblia. Sunt multe motive care justifică acest lucru: toate sunt cărţi scurte, iar temele asemănătoare permit ca ele să fie strâns grupate împreună. Observăm în mod deosebit că în cei douăsprezece profeţi regăsim numărul guvernamental; iar asta este ceea ce vedem în a cincea parte a cărţilor.

Este vorba despre modul lui Dumnezeu de a lucra, de principiile lui Dumnezeu în guvernare, iar aceasta este ceea ce găsim de-a lungul celor douăsprezece cărţi – numărul guvernării înseşi. Nu avem timp de a vedea argumentele pentru aceasta, însă îi datorez altuia gruparea acestor cărţi, care este clar indicată în momentul în care le veţi vedea. Pot spune că ordinea acestor cărţi în Biblia noastră engleză, nu este ca cea din original, şi nu are nicio aprobare. Dar există o ordine a subiectelor care este foarte remarcabilă. De exemplu, să luăm cartea Osea: acest profet se ocupă în mare parte cu Israel, mai degrabă decât cu Iuda, aşa cum fac majoritatea profeţilor, cum ar fi Isaia şi Ieremia. Insă Osea pare a se ocupa la fel de mult cu Israel, cât şi cu Iuda. La fel se întâmplă şi în cazul lui Amos şi al lui Mica. Ei toţi au amândouă regatele înaintea lor, iar subiectele lor sunt asemănătoare. Cartea Osea este foarte fumoasă. Îmi amintesc cum, cu ani în urmă, Osea a fost primul profet, cred că chiar înainte de Isaia, care mi-a câştigat inima.

{*Vezi „Structura numerică a Scripturii”, de F. W. Grant}

Vedem o implorare a inimii lui Dumnezeu în Osea, Dumnezeu coborându-se la nivelul omului, ca un om implorând faţă către faţă un popor pe care El Îl iubeşte. Necredincioşia lui Efraim, hrănindu-se cu vântul de răsărit – Efraim, a cărui nebunie am numit-o ca fiind aceea a unei porumbiţe proaste – şi totuşi, un popor iubit, la care El n-a putut renunţa. Înduplecările Sale sunt stârnite una după alta. El tânjeşte după acel popor şi după Iuda, făcându-L să-i implore şi să-i roage stăruitor să se întoarcă. Este o rugăminte minunată. El nu ocupă un loc distant, stând în cer şi rostind judecată asupra lor, ci în persoana profetului, El coboară la adevărata lor condiţie, se coboară la necredincioşia lor faţă de El şi Îi imploră să se întoarcă.

Observăm în ultimul capitol efectul acestei rugăminţi stăruitoare: „Israele, întoarce-te la Domnul Dumnezeul tău! Pentru că ai căzut prin nelegiuirea ta. Luaţi cu voi cuvinte şi întoarceţi-vă la Domnul.” Şi observăm că, atunci când Dumnezeu Îşi imploră poporul, El nu lasă nimic nefăcut pentru a-i convinge să se întoarcă. El va pune cuvintele în gura lor; El le va spune ce să vorbească. Nu ştim ce să-i spunem lui Dumnezeu? Atunci El ne pune cuvinte pe buze. El spune: „Ziceţi-i: Iartă toată nelegiuirea şi primeşte-ne cu milă şi-ţi vom aduce lauda buzelor noastre. Asiria nu ne va salva (i.e. puterile lumii), nu vom călări pe cai (puterea Egiptului, aşa cum vedem în capitolul 30 al cărţii Isaia), nici nu vom mai zice către lucrarea mâinilor noastre (idolatrie): Dumnezeul nostru!, pentru că la Tine găseşte îndurare orfanul.

Ce cuvinte să pună pe buzele unui popor păcătos care s-a îndepărtat de la El! Care este răspunsul Lui la acestea? „Voi vindeca necredinţa lor, îi voi iubi nestingherit; pentru că mâna Mea s-a întors de la el. Voi fi ca roua pentru Israel; va înflori ca un crin şi îşi va întări rădăcinile ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde şi măreţia lui va fi ca măslinul şi mireasma lui ca Libanul.

Dumnezeu se preocupă cu acest crin mic, cu frumuseţea lui, acea floare mică şi totuşi mai frumoasă decât Solomon în gloria lui; se preocupă de cedrul Libanului în toată măreţia lui, în toată puterea lui şi spune că poporul Lui sărac, cu inima zdrobită, pocăit, acel popor necredincios, când se va întoarce la El, va fi vindecat, va fi frumos precum crinul, şi la fel de măreţ şi puternic ca Libanul însuşi; splendoarea lui va umple pământul. Acesta este sfârşitul preocupării lui Dumnezeu cu ei, iar aceasta este ceea ce vedem la acest profet.

Cartea Amos are un fundament diferit. El nu coboară şi imploră poporul, ci declară în mod solemn judecata lui Dumnezeu. Nu vă uimeşte acest lucru? Cât de frumoase sunt căile Lui. Într-un loc Îl vedem implorându-i şi punându-le cuvinte pe buze, pentru a se pocăi şi a se întoarce la El. Într-un alt loc El stă la distanţă şi le denunţă păcatul şi le declară judecata ce va cădea peste ei pentru aceasta.

În întreaga carte Amos  găsim acea declaraţie solemnă a judecăţii, atât asupra lui Iuda, cât şi asupra lui Israel, iar aceasta mai mult decât asupra lui Edom, Moab, Amon, şi asupra naţiunilor care sunt puse în legătură cu Israel şi care ocupă teritoriul lor în zilele din urmă. Nu avem timp să ne oprim asupra acestei cărţi, dar vedem că este foarte asemănătoare cu Osea, cu excepţia faptului că elementul de infinită tandreţe nu este prezent în cartea Amos, ci vedem mai degrabă declaraţia păcatelor lor şi îndepărtarea lor de Dumnezeu.

Trecând la cartea Mica, ce completează primul grup de trei, vedem aici sfinţenia lui Dumnezeu în persoana lui Hristos. Să privim de exemplu, capitolul cinci: „Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine Îmi va ieşi cel care va fi Stăpânitor în Israel, ale cărui origini sunt din vechime, din zilele eternităţii.” În legătură cu Hristos, vedem pocăinţa poporului şi binecuvântarea lor în zilele din urmă.

Să examinăm pe scurt acele trei părţi. În Osea se vorbeşte despre îndurarea divină îmbinată cu dreptatea divină. În cartea Amos este vorba despre declaraţia judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului şi consecinţele acesteia şi despre momentul când păcatul este judecat, Dumnezeu ridicând templul lui David din nou, în zilele din urmă. Însă în cartea Mica, după păcatul poporului, înstrăinarea lor faţă de Dumnezeu este pusă înaintea lor, astfel încât Hristos Însuşi, pe care ei L-au respins, să poată apărea ca Cel prin care va veni binecuvântarea lor. Chiar şi lucrarea Lui ne este prezentată aici, pentru că ni se spune că Judecătorul lui Israel va fi lovit peste obraz; şi totuşi, acest Judecător este cel care va domni peste ei, a cărui naştere a fost profeţită că va fi în Betleem şi pe care chiar cărturarii, fariseii şi Irod o puteau indica, după cum şi profetul a arătat, locul în care se va naşte Hristos.

Venim acum la al doilea grup, începând cu Ioel. El ne pune înainte judecata naţiunilor. Vedem aici în cartea Ioel şi de fapt, în toţi cei trei profeţi care urmează, naţiunile care vin. Avem cărţile Ioel, Obadia şi Iona. Ioel ne vorbeşte despre judecata generală asupra lui Israel şi asupra naţiunilor ca întreg, apoi vedem în zilele din urmă împlinirea acelei profeţii pe care o ştim, când Dumnezeu va turna Duhul Său peste orice făptură. Obadia ne prezintă în mod deosebit judecata asupra lui Edom; iar apoi Iona, ultimul din cei trei, ne prezintă ameniţarea cu judecata asupra lui Ninive, dar şi îndurarea lui Dumnezeu. Vom stărui puţin asupra cărţii Iona, pentru că aici vedem câteva lucruri foarte interesante, chiar dacă familiare multora. Iona nu se ocupă numai cu viaţa personală a profetului, ci de asemenea ne prezintă istoria tipică a lui Israel. Israel trebuia să fie martorul dreptăţii lui Dumnezeu printre naţiuni. Dumnezeu i-a trimis să fie o mărturie faţă de întreaga lume, am putea spune. Ce au făcut ei? Au refuzat să meargă şi să depună mărturie pentru Dumnezeu. Ei mai degrabă merg spre Tarsis. Îşi iau locul pe mare, care este printre naţiuni şi sunt aruncaţi în mare la fel ca Iona, şi pierduţi printre naţiuni. Asta este situaţia lui Israel astăzi; îngropat printre naţiuni, îngropaţi în adâncul mării; însă Iona este o carte a învierii, iar aici îl vedem pe Israel izgonit dintre naţiuni şi mergând să le predice atunci, în zilele din urmă, ceea ce nu au făcut la început, mergând să spună mesajul lui Dumnezeu naţiunilor, simbolizaţi de Ninive, conducătorul lor.

Când mesajul lui Dumnezeu este transmis, vedem pocăinţa din partea cetăţii Nninive şi de asemenea vedem lecţia lui Dumnezeu cu privire la răbdarea şi îngăduinţa faţă de toată omenirea, dezvăluită în ultimul capitol. Avem timp doar să facem referire la aceasta în acest fel, iar al doilea grup, aceşti trei despre care am vorbt, Ioel, Obadia şi Iona, ne prezintă, judecata lui Dumnezeu asupra naţiunilor, dar şi binecuvântarea Lui asupra lor, pusă în legătură cu Israel restabilit, înălţat din nou.

Aceasta ne conduce la al treilea grup. Profetul Naum se ocupă în mare parte cu conducătorul naţiunilor, asiriranul, şi cu mândria omului, reprezentată de acea naţiune. Sunt lucruri foarte frumoase aici despre care chiar nu putem vorbi, dar, puse în legătură cu ceea ce urmează în Habacuc, profetul prezintă acea minunată parte a Scripturii asupra căreia Pavel insistă atât de mult- „dar cel drept va trăi prin credinţa lui.” (Habacuc 2:4 ) În Habacuc 3:17, 18 vedem că „deşi smochinul nu va înmuguri şi rod nu va fi în viţe, rodul măslinului va lipsi şi ogoarele nu vor da hrană, turma va fi nimicită din staul şi nu va fi nicio cireadă în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele.” Este vorba despre salvarea lui Dumnezeu prin credinţă, care satisface sufletul profetului în mijlocul singurătăţii abundente care este peste tot. El strigă „Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta”, dar în mijlocul a tot, încrederea lui e în Domnul.

Ţefania, următorul profet, pus al treilea la momentul potrivit, ne prezintă aceste principii ale sfinţeniei lui Dumnezeu în judecată şi de asemenea consecinţa. Pot doar cita o caracteristică a acesteia în Ţefania 3:13: „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta. Saltă de bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi veseleşte-te din toată inima, fiică a Ierusalimului.” Iar apoi, în versetul 17 vedem: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, se va veseli de tine cu cântare de bucurie.” Cât de frumos este să vedem bucuria lui Dumnezeu în dragostea Sa pentru poporul Său; şi ce a făcut El ca să se bucure de ei? El i-a iertat: a îndepărtat nedreptatea de la ei, El a înfăţişat acel popor sărac şi smerit despre care vorbeşte în versetul 12; El i-a făcut un popor curat şi sfânt, iar acum ei pot să cânte şi să se bucure. Dumnezeu se poate bucura de ei, pentru că judecăţile Lui au avut efect asupra lor. Acesta este întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra. Naum ne vorbeşte despre mândria omului smerită. Habacuc ne vorbeşte despre faptul că „cel drept va trăi prin credinţa lui.” În Ţefania vedem că Dumnezeu se bucură de poporul Său, pentru că ei au învăţat lecţia sfinţeniei.

Aceasta ne duce la ultimul grup al acestor 12 profeţi, Hagai, Zaharia şi Maleahi. Ei sunt, după cum ştim, puşi în legătură cu timpurile întoarcerii din Babilon şi cu ceea ce a urmat după aceea. Toţi ceilalţi profeţi erau înainte de captivitate; aceşti ultimi profeţi sunt profeţii captivităţii. Hagai vorbeşte despre reconstruirea templului, Zaharia prezintă restabilirea Muntelui Sion şi a cetăţii Ierusalimului ca centru al binecuvântării, în timp ce Maleahi face referire mai departe la acea abatere universală, chiar când au fost scoşi din Babilon, şi face referire la timpul binecuvântării, ca fiind încă un timp viitor. Să ne ocupăm pentru un moment cu aceştia trei.

Citim în cartea Ezra despre construirea templului care a prosperat prin profeţia lui Hagai şi Zaharia. Dar vreau să observăm cum a prosperat: nu prin ceea ce noi numim încurajare, nici prin ceea ce noi am numi un cuvânt de ajutor. Cred că dacă Hagai ar fi fost printre noi, am fi spus că cuvintele sale au fost prea dure; acestea vor ofensa sfinţii, vor împiedica lucrarea Domnului. El le spune deschis ceea ce făceau ei. El le spune: Priviţi la casa Domnului stând pustiită; priviţi la casele voastre cu toată bunăstarea voastră. Voi căutaţi propriile voastre lucruri, neglijând lucrurile lui Dumnezeu. Şi aşteptaţi binecuvântare? Sunteţi surprinşi că semănaţi mult şi adunaţi puţin? Adunaţi şi economisiţi şi puneţi într-o pungă pe care o găsiţi spartă. Apucaţi-vă de construirea casei Domnului şi veţi găsi binecuvântare pentru voi înşivă. A fost un cuvânt usturător pentru conştiinţa lor, dar un cuvânt care a avut efect, aşa cum orice cuvânt al lui Dumnezeu va avea un efect, atunci când îl luăm acasă în inimile noastre.

Neglijăm noi astăzi lucrurile lui Dumnezeu? Ne gândim noi mai mult la interesele noastre decât la ale Lui? Nu trebuie să fim surprinşi dacă sufletele noastre sunt sărace, când lumea intră în contact cu noi şi are putere asupra noastră şi chiar firea însăşi ne duce în altă parte. Dacă punem în prim plan lucrurile lui Dumnezeu, dacă punem gloria Lui pe primul loc, atunci toate lucrurile vor lua forma lor adevărată. Vom vedea cât de adevărat este ceea ce spune Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa.” Fie ca interesele Sale să fie supreme. Fie ca gloria lui Hristos să fie primul scop al vieţilor noastre, iar noi ne putem odihni asiguraţi că El va avea grijă de cele mai mici lucruri de care avem nevoie. Fie ca El să fie glorificat, iar creaturile Sale să fie binecuvântate. Fie ca El să fie preamărit de noi, iar noi vom vedea, aşa cum le spunea Hagai lor, că toată binecuvântarea va izvorî din aceasta. El face referire la timpul când gloria celei din urmă case va fi mai măreaţă decât acea a templului pe care l-a construit Solomon; iar acest timp nu este încă împlinit, ci va fi împlinit când templul Domnului va fi umplut cu gloria Domnului pe muntele Sion, iar toate popoarele vor curge spre el.

Zaharia ne prezintă într-un mod foarte remarcabil de-a lungul întregii sale profeţii, faptul că Dumnezeu îngrijeşte de bunăstarea acelei cetăţi iubite. Vedem caii ca simboluri ale guvernării providenţiale a lui Dumnezeu printre naţiuni. Acestea şi toate celelalte viziuni din prima parte a acestei cărţi ne vorbesc despre planurile lui Dumnezeu toate centrate asupra Ierusalimului. Apoi, în ultima parte, vedem că profetul foloseşte un limbaj mai clar decât limbajul acelei viziuni, limbaj care face referire mai departe la timpul când Ierusalimul, încercuit de armate şi asaltat de către naţiuni, va fi scăpat; iar atunci, de asemenea, mult mai important decât salvarea lui, este faptul că Ierusalimul se va întoarce de la păcatul lui.

Profetul ne spune că vine timpul când casa lui Israel va boci, fiecare în parte, fiecare familie în parte, vor jeli pentru păcatele lor. Ne vorbeşte de asemenea despre timpul când vor privi la Acela pe care L-au străpuns – profeţie directă privitoare la Hristos cel respins. „Ei vor privi spre Acela pe care L-au străpuns – şi vor boci pentru El.” Aici vedem două feluri de bocete: pentru păcatul şi necredincioşia lor şi pentru faptul că L-au străpus pe Cel binecuvântat prin care va veni binecuvântarea lor viitoare.

El profeţeşte în cel mai distinct mod respingerea lui Hristos, trădarea Lui de către Iuda, risipirea oilor când Păstorul este lovit; ba mai mult, ne vorbeşte chiar şi despre Antihrist, acel păstor-idol, acel fals păstor, care va încerca să domnească peste poporul lui Dumnezeu. Antihrist este judecat, Israel pocăit, naţiunile, asirianul, vor fi toţi risipiţi, iar Israel va fi restabilit în binecuvântare în ţara lui, Ierusalimul fiind bucuria întregului pământ; iar apoi naţiunile vor veni de peste tot să ţină sărbătoarea Corturilor. Este o profeţie minunată.

Nici nu conştientizăm ce pierdem prin neglijarea studiului sârguincios, atent al profeţilor. Probabil că cunoaştem epistolele către Romani, către Galateni, dar oh, să ne coborâm la un studiu atent, complet şi la buna cunoaştere a acestor profeţi ai Vechiului Testament. Primim lecţii pentru sufletul nostru şi o viziune a planurilor lui Dumnezeu privitoare la pământul care ne va face să umblăm ca împăraţi acum, aşa după cum vom fi împăraţi atunci. Nu vom fi împăraţi pe tron, ci împăraţi cu voia lui Dumnezeu întronată în inimile noastre şi, la fel ca David, împăratul renegat, împărat în Adulam, aşa şi noi, asociaţi cu gândurile Sale, putem fi împăraţi chiar aici în inimă, în timp ce cercetăm lumea.

Acum nu ne mai rămâne decât Maleahi, care este foarte trist, deoarece ne reaminteşte despre faptul că nu contează ce ar face Dumnezeu pentru poporul Său, nu contează cum i-ar putea aduce înapoi din Babilon, căci ei sunt acelaşi popor. Ei trebuie să se nască din nou. Ei nu au inimă pentru Dumnezeu, nici lucruri pentru Dumnezeu, iar astfel vedem în Maleahi o situaţie foarte nenorocită. Aş putea spune că aceste patru capitole ale cărţii Maleahi se aseamănă cu  anumite părţi din Evanghelia după Matei. Cărturarii şi fariseii sunt în ascensiune, totul e religie, dar nu realitate. Ei pot aduce jertfe lui Dumnezeu dintre cele şchioape sau oarbe, orice le face plăcere. Maleahi îi străpunge pe toţi cu ascuţişul sabiei când spune: „Ia du-o guvernatorului tău: îi vei fi plăcut? sau te va primi el?” Apoi el continuă să spună poporului că ei Îl înşală pe Dumnezeu, Îl înşală prin exercitarea unei dedicări pe care ei nu o au. Este o privelişte tristă, însă, spre sfârşitul cărţii, lumina începe să strălucească. În primul rând vedem mărturia rămăşiţei: „Atunci cei care se temeau de Domnul vorbeau adesea unul cu altul; şi Domnul a luat aminte şi a ascultat”, iar El spune: „Şi ei vor fi ai Mei, o comoară deosebită”. Apoi el continuă şi profeţeşte că profetul Ilie va veni ca înainte-mergătorul Domnului. Noi ştim că aceasta s-ar fi putut împlini la Ioan Botezătorul, la prima venire a lui Hristos, dacă poporul era pregătit; dar ei nu erau, aşa că Domnul a trebuit să moară. Aşadar, lucrarea lui Ioan e doar pregătitoare. Totuşi, vine timpul când va fi o mărturie ca cea din partea lui Ilie către popor, o mărturie a depărtării lor de Dumnezeu.

Apoi, la sfârşit profetul spune: „Şi vouă, care vă temeţi de Numele Meu, vă va răsări Soarele dreptăţii cu vindecarea în aripile lui; şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.” Pentru Maleahi, cu toată îndepărtarea unui popor parţial restabilit în jurul lui, cu toată descurajarea ce izvorăşte din eşecul în ceea ce priveşte mărturia redusă din acea vreme, singura mângâiere, singura lui speranţă este aceeaşi mângâiere şi speranţă pe care tu şi eu o putem avea. Dumnezeu poate ridica o mărturie din nou şi din nou, dar ah, doar un singur lucru ne poate da mângâiere aici. Aceasta nu este în nicio mărturie pe care ei  ar putea să o dea aici, ci se află în Soarele dreptăţii care va veni cu vindecarea pe aripile lui. Iar Maleahi, după ce a văzut poporul restabilit adunat în jurul lui acolo – continuând cu fariseismul lor făţarnic, continuând cu respingerea lui Hristos – ochiul lui poate doar să privească înainte la timpul despre care David spunea în ultimele sale zile, în 2. Samuel 23 , când vorbeşte despre acelaşi Împărat care va stăpâni peste toţi oamenii, drept, cu teamă de Dumnezeu. El spune: „Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ.” Peste tot în Israel, peste tot în lume domneşte un întuneric total, dar credinţa este pusă în legătură cu lumina dintr-o altă sursă; credinţa vede scopurile lui Dumnezeu, vede timpul când Hristos va deţine controlul aici, în lumea unde El este respins.

Singura speranţă pe care profetul o putea avea – pe care tu sau eu o putem avea, este venirea Fiului lui Dumnezeu, iar aceasta este concluzia adecvată a cărţilor profeţilor. Indiferent de scopul lor, indiferent de gândul lor, nu contează unde arată degetul lor – iar ei  au examinat întreaga lume, au cuprins toate naţiunile şi toate primcipiile divine – totul este centrat pe acea singură speranţă pe care toţi o aşteptăm, „Soarele dreptăţii va răsări cu vindecarea în aripile lui.” Când acel soare răsare peste acest biet pământ blestemat de păcat, întunericul va dispărea şi va fi ca dimineaţa, o dimineaţă fără nori după ploaie, iar câmpul cosit, care este uscat şi pârjolit, va înmuguri şi va înflori; sau, aşa cum Maleahi spune atât de frumos, „ei vor zburda ca viţeii de îngrăşat.” Cât de aproape este! Vă amintiţi cu siguranţă că speranţa noastră este „Steaua strălucitoare de dimineaţă”, ceva chiar înainte de revărsatul zorilor, înainte de venirea Fiului Omului ca Soarele dreptăţii, călărind un cal alb. Însă acestea sunt doar două aspecte ale venirii Sale. Noi aşteptăm venirea Sa, asta e tot. Noi învăţăm voia Sa, căutăm să I ne supunem, să dăm mărturie despre El, dar ah, nu este nimic altceva care să fie fundamentul speranţei noastre, ca venirea Sa din nou. Noi aşteptăm aceasta şi nimic nu poate înlocui acest lucru. Cand El a venit prima dată pe acest pământ, era ca şi cum ar fi fost pe aripile unui porumbel aducând îndurare şi mântuire prin moartea Sa. Când va veni din nou, va fi pe aripi din nou, aducând vindecare şi binecuvântare chiar prin judecată. Aşteptăm noi acea zi? Aşteptăm noi venirea Domnului? Sunt inimile noastre într-adevăr atât de lipite de a Lui, astfel încât nu este nicio bucurie mai mare decât a-L vedea pea El – să-L privim şi privindu-L să ştim că toţi ai Lui vor fi ca El, pentru că Îl vor vedea pe El? Fie ca noi să dorim acea venire şi să aşteptăm şi să veghem pentru El. Şi astfel, trebuie să încheiem studiul nostru incomplet al acestor minunate cărţi. Cât de incomplet este totul. Fie ca aceasta să ne conducă să o luăm de la capăt cu aceste cele mai neglijate părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu.

 

 

Cărţile poetice

 Samuel Ridout

Există câteva lucruri foarte sugestive în legătură cu aceste cărţi ale experienţei, pe care dorim să le vedem înainte de a intra în detaliile lor. Aceste cărţi au de-a face cu pământul într-un mod foarte particular, diferit chiar şi de cartea Numeri, care prezintă numai istorie. Aici pătrundem mai adânc, vedem experienţele şi gândurile produse în inimă de circumstanţele prin care trec copiii lui Dumnezeu; aceasta este caracteristica principală a acestei secţiuni. Prezintă experienţa inimii poporului lui Dumnezeu, nu numai istoria lor vizibilă. În legătură cu aceasta, vedem aici partea omenească, într-un fel în care aş putea spune că nu mai apare nicăieri în Scriptură. Aici omul dă expresie gândurilor sale. De exemplu, în cartea Iov vedem până şi manifestarea imperfectă, de necredinţă, a oamenilor care nu au gândurile clare cu privire la Dumnezeu. În cartea Eclesiastul vedem mai clar expresia celui care l-a dat la o parte pe Dumnezeu pentru o vreme; de aceea, nu aş putea să spun – însă folosesc cu precauţie această expresie – că despre verset se poate spune: „Acesta este un adevăr divin”; pentru că uneori versetul prezintă exprimarea unui necredincios, alteori a unei credinţe slabe care bâjbâie în întuneric şi Îl percepe pe Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că aceste versete nu sunt inspirate, ci ele sunt inspirate ca să ne ofere o imagine a vocii inimii.

Ce bine că Dumnezeu ne-a lăsat astfel de cărţi – care ne arată, pe de o parte, propria noastră slăbiciune, propria noastră apăsare în mijlocul încercărilor, dar care merg mai departe şi prezintă suficienţa lui Dumnezeu şi ajutorul Lui în acele momente de încercare! În această privinţă sunt nişte cărţi minunate şi deosebit de interesante. În primul rând ele cuprind la început cartea Psalmilor, care este cea mai mare şi acoperă cel mai vast domeniu dintre toate; putem spune că este corespondentul Genezei. Apoi urmează cartea Iov, care prezintă întristarea oamenilor lui Dumnezeu, izbăvirea lor şi lecţia pe care o învaţă din această întristare. Apoi avem cartea minunată Cântarea Cântărilor, care corespunde cu Levitic, locul sfânt, şi care ne introduce chiar în prezenţa Domnului Însuşi. După aceea urmează cartea Eclesiastul, care reprezintă Numeri, adică cartea experienţelor pustiului; iar în final Proverbe, înţelepciunea adunată pentru drum, care reprezintă Deuteronomul.

Pe lângă ceea ce am menţionat deja, faptul că aceste cărţi exprimă vocea inimii, vocea experienţelor noastre, mai există un lucru foarte remarcabil – ele sunt scrise sub formă de poezie. Dumnezeu îi învaţă pe cei din poporul Lui să înalţe o cântare de laudă chiar prin aceste încercări şi să cânte chiar dacă jelesc în întuneric sau îşi deplâng căderile şi lipsurile, sau când zăresc ceva din strălucirea Salvatorului lor minunat şi sunt ridicaţi de El. Fie că privesc la duşman, fiind persecutaţi de acesta, sau privesc înainte la momentul în care picioarele lor vor părăsi nisipul pustiei – vedem toate experienţele lor de încercare, bucurie, eliberare, asuprire, orice ar fi, toate sunt puse pe muzică, ca ei să cânte şi să-L laude pe Cel care preface pustiul într-un iaz de apă şi face ca pustietatea să înflorească ca trandafirul.

Este un aspect foarte interesant şi deosebit de frumos, faptul că Dumnezeu a scris sub formă de poezie cartea care mă face să-mi cunosc încercările inimii mai mult decât oricare altă carte din Scriptură. El ne spune: Aveţi dureri? Cântaţi-Mi-le Mie. Treceţi ca nişte călători printr-un deşert pustiu? Învăţaţi că rânduielile lui Dumnezeu vă sunt cântări în casa pribegiei voastre.

Cel care cântă este călătorul, care a trecut prin experienţa încercării, care ştie ce înseamnă să cânţi şi să-L lauzi pe Dumnezeu. Chiar întristările noastre sunt preschimbate în cântări iar notele triste se combină împreună cu cele vesele într-un imn dulce de laudă armonioasă, în care toată creaţia se va uni odată. Aceasta este lecţia care este pusă înaintea noastră, prin însăşi forma poetică în care au fost scrise cărţile.

Cartea Psalmilor, care este prima şi cea mai mare dintre ele, necesită cea dintâi atenţia noastră sporită. Ce carte plină şi minunată – minunată prin însăşi structura ei. Nu există nicio experienţă pe calea oamenilor lui Dumnezeu pe care să n-o găsim aici. Uneori mă gândesc că vorbim mai degrabă fără inimă despre cartea Psalmilor. Spunem că nu conţine hrană pentru cel credincios, că acestea nu sunt experienţe creştine ca atare. Şi totuşi, sfinţii lui Dumnezeu din toate timpurile au aflat aici mângâiere şi au găsit exact exprimarea propriilor lor experienţe. Departe de mine să spun ceva împotriva plinătăţii minunate a harului lui Dumnezeu descoperit în Hristos în Noul Testament; nici pe departe nu am gândul acesta. Dar doresc să spun fără ezitare că aceia care cunosc cel mai bine evanghelia deplină harului lui Dumnezeu, iubesc, de asemenea, şi aceste exprimări minunate ale experienţei care se găsesc în cartea Psalmilor. De-a lungul cărţii, ea pune cuvinte pe buzele noastre şi dă glas propriilor noastre experienţe, pe care poate nu le putem exprima altfel înaintea lui Dumnezeu.

Ca şi structură, cartea urmăreşte aceeaşi împărţire ca a Bibliei, Dumnezeu arătându-ne prin aceasta că experienţa noastră cuprinde întregul adevăr al Scripturii. De aceea cartea a fost împărţită în cinci cărţi, la fel cum sunt împărţite şi celelalte secţiuni majore al Scripturii. Mai întâi voi arăta aceste părţi, ca să vedem cât de clar sunt marcate. Prima carte este de la Psalmul 1 la 41, adică Geneza Psalmilor. Apoi de la Psalmul 42 la 72 avem a doua carte, Exodul Psalmilor, unde vedem depărtarea poporului de Dumnezeu şi izbăvirea care urmează. De la Psalmul 73 la 89 avem Leviticul Psalmilor, sau sfinţenia lui Dumnezeu, manifestată în relaţiile cu oamenii. Dacă întrebaţi cum ştim că aceasta este împărţirea, vreau doar să atrag atenţia asupra faptului că fiecare psalm de la sfârşitul unei cărţi are o doxologie în încheiere; de exemplu, la sfârşitul Psalmului 89 avem: „Binecuvântat să fie Domnul pentru totdeauna! Amin, da, amin!”. Apoi, de la Psalmul 90 la 106 avem cartea a patra, adică Numeri, care prezintă experienţa pustiului şi se încheie iarăşi cu o doxologie, în ultimul verset din Psalmul 106 : „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din eternitate şi pentru eternitate! Şi tot poporul să zică: «Amin! Lăudaţi pe Domnul!»” Restul cărţii, de la Psalmul 107 la sfârşit, reprezintă Deuteronomul. Aşadar, cartea Psalmilor în sine este o Biblie în miniatură; o mică Biblie specială pentru experienţele noastre, care ne oferă însă perspectiva întregii Scripturi aplicată la nevoile, dorinţele şi întristările inimilor aleşilor lui Dumnezeu.

Însă acesta este doar începutul. Cine poate să pretindă că în câteva minute poate să arate măcar o frântură din gândurile care sunt în această carte minunată a Psalmilor? Haideţi să atingem măcar câteva note cheie care dau tonul corului grandios care se înalţă din ce în ce mai sus şi mai dulce, până când culminează în marea finală din Psalmii 149 şi 150. Psalmul 1 arată umblarea celui credincios pe pământ, ceea ce ar trebui să fim noi pe pământ: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi … ci plăcerea lui este în legea Domnului”. Apoi ni se descriu pe de o parte roadele sale, iar pe de altă parte soarta celor răi, care nu vor rămâne în picioare la judecată.

Dar cine este acest om evlavios, ascultător? Suntem eu sau tu? Pot oare să spun că despre mine este vorba în primul Psalm? Vai! Exact aceasta ar trebui să fim şi nu suntem. Şi când întrebăm: „Cine este omul care este binecuvântat deplin în felul acesta – unde este el?” Răspunsul îl vedem în mod particular în Psalmul 2 , care ne înfăţişează, mai înainte de toate, răzvrătirea naţiunilor împotriva Omului lui Dumnezeu, iar apoi aşezarea Lui pe Muntele Sionului, centrul şi sursa binecuvântărilor. Haideţi să ne oprim aici pentru o clipă. Avem cheia tuturor experienţelor noastre de aici, de pe pământ. Care este aceasta? Mai întâi, umblarea noastră trebuie să fie potrivită cu gândul lui Dumnezu. Dar ea nu este. În al doilea rând, tot sfatul Lui se află în Fiul Său, Împăratul Său, pe care Îl aşează pe muntele sfânt al Sionului. Cu alte cuvinte, experienţa credincioşilor pe pământ se centrează în jurul celor două aspecte: umblarea noastră şi Hristos. În aceste două aspecte se află cheia pentru toată cartea Psalmilor.

Acum, între al treilea şi al şaptelea Psalm se află cinci Psalmi, iar numărul cinci vorbeşte întotdeauna despre responsabilitate şi încercările de care avem parte sub mâna lui Dumnezeu. Aici vedem câteva lucruri semnificative. Înainte de toate se află duşmanul, care este împotriva noastră într-o lume ca aceasta. Apoi sunt împrejurările de care suntem înconjuraţi, aşa cum sunt, de exemplu, cele prin care a trecut David când era în peşteră iar Saul îl urmărea. Apoi avem acuzaţiile false ale oamenilor împotrivitori; şi aici vedem, de asemenea, că numai o rămăşiţă a lui Israel este trezită cu adevărat. Este vorba, de asemenea, şi despre mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu faţă de această rămăşiţă credincioasă. Toate aceste trăsături sunt legate în special de rămăşiţa credincioasă din ultimele zile; însă ele ne vorbesc, de asemenea, şi nouă – în legătură cu Persoana lui Hristos şi dorinţa lui Dumnezeu ca poporul Lui să trăiască potrivit cu cerinţele din primul psalm. Deci vedem legătura dintre aceşti cinci psalmi, care ne înfăţişează adevărul în timp ce rămăşiţa traversează circumstanţe dificile, fără să aibă cunoştinţa deplină a harului.

În Psalmul 8 este adusă înaintea noastră Persoana Domnului; ca şi cum Dumnezeu ar spune: „În Psalmul 1 v-am spus ce ar trebui să fiţi; în Psalmul 2 vi L-am arătat pe El, Împăratul Sionului, Singurul prin care puteţi să fiţi binecuvântaţi. V-am arătat experienţa voastră în lume, în faţa duşmanului, a împotrivirii şi a încercărilor; iar acum, în urma acestor experienţe, iese la iveală tot Omul.” Însă care Om? Omul lui Dumnezeu: „Când privesc cerurile Tale, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: «Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el?»” Ce este săracul om, firav, cu experienţele lui mărunte, în trecerea lui atât de scurtă pe pământ? „Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el, şi fiul omului, ca să-l cercetezi?” Ah, ştim în ce manieră divină tratează apostolul acest subiect. El spune: „Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru fiecare.” Îl avem pe Isus înaintea noastră ca Omul adevărat – al doilea Om – şi toate lucrurile se află sub picioarele Sale. Acest psalm, al optulea, reprezintă un fel de prefaţă pentru toată cartea. Hristos se află la început şi tot Hristos la sfârşit şi oricare ar fi experienţele prin care trecem, ele se află în legătură cu înţelegerea noastră cu privire la Hristos iar noi Îl cunoaştem tot mai adânc pe El prin aceste experienţe.

Ştiţi că tocmai încercările sunt cele care ne determină să Îl cunoaştem mai bine pe Hristos? că durerile sunt acelea care ne aduc într-o părtăşie mai strânsă cu El? Spuneţi-mi, când L-au cunoscut Maria şi Marta mai bine pe Hristos? Când era oaspete în casa lor, când Îl ascultau iar Marta era ocupată cu slujirea, sau când, în durerea lor, în timp ce fratele lor era în mormânt, Domnul apare în puterea învierii? Noi ne temem întotdeauna când intrăm în nor, tremurăm întotdeauna când intrăm în întuneric, însă, preaiubiţilor, exact în nor auzim vocea spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit; de El să ascultaţi!” Iar acest lucru este înfăţişat de-a lungul întregii cărţi a Psalmilor. Prin urmare, în Psalmii 9 şi 10 este descris duşmanul; omul păcatului, acel duşman neruşinat şi îngâmfat al poporului lui Dumnezeu, care pândeşte în locurile ascunse ale satelor, ca un leu care sfâşie, gata să sară la poporul întristat al lui Dumnezeu. Ei îl văd ridicându-şi glasul împotriva cerurilor şi spunând: „Cine este Dumnezeu? De ce mi-ar păsa mie de El?” Iar în faţa acelui duşman îngrozitor, ei suspină şi gem.

În cei cinci psalmi care urmează (aşa cum am spus, Psalmii 9 şi 10 ni-l arată pe cel rău, Antihristul), avem experienţele care decurg din asuprirea Antihristului. Temeliile se clatină, nebunul zice: „Nu este Dumnezeu!” iar apoi urmează strigătul de eliberare.  Şi astfel ajungem la Psalmul 15 . În Psalmii 9 şi 10 ei îl aveau înainte pe cel rău, iar în Psalmul 15 se pune întrebarea: „Doamne, cine va sta în cortul Tău? Cine va locui pe muntele sfinţeniei Tale?”. Psalmistul vrea să ştie cine este cel care, într-o lume atât de plină de răutate, poate avea un loc împreună cu Dumnezeu. Şi unde este răspunsul? V-aţi gândit vreodată că Psalmul 15 este un mare semn de întrebare? Se pune o întrebare la care practic nu se răspunde, pentru că standardul este atât de înalt. Însă apoi trecem la Psalmul 16 şi acolo găsim răspunsul, Cel care rămâne în cortul Său. Cine este acesta? Vreun împărat puternic? Sau Împăratul de pe muntele Sionului, din Psalmul 2 ? Sau Fiul Omului, care are toate sub picioarele Lui, aşa cum apare în Psalmul 8 ? Nu, ci este Acela care, în Persoana smerită a lui Isus, a umblat odată pe acest pământ, Omul credinţei, Care umblă pe acest pământ fiindcă eu şi cu tine trebuie să umblăm pe el. Acesta este răspunsul lui Dumnezeu.El vrea să spună: „Gemeţi şi vă întrebaţi cine este cel care va sta în cortul Meu? Priviţi acest Om al credinţei de aici: «Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred.»”. Şi tot Psalmul înfăţişează esenţa credinţei, de la început până la bucuria învierii, la sfârşit, când El spune: „Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii”. Avem înaintea noastră pe Hristos, ca fiind Omul perfect al credinţei care a trăit aici, pe pământ.

Şi în acest fel am putea continua să ne ocupăm cu fiecare dintre aceşti psalmi. Începând cu Psalmul 16 şi până la Psalmul 24 ne este prezentată, într-un fel sau în altul, Persoana lui Hristos Însuşi, care întâmpină fiecare nevoie, orice trebuinţă ar putea avea răscumparaţii lui Dumnezeu — le întâmpină în mod desăvârşit în Persoana şi lucrarea Sa. Voi face referire pentru o clipă la trei dintre aceşti psalmi, 22, 23 şi 24. În Psalmul 22 , după cum ştiţi, Hristos este prezentat ca jertfa pentru păcat, Păstorul cel bun care Îşi dă viaţa pentru oi. În Psalmul 23 Îl vedem aşa cum este prezentat în epistola către Evrei, ca Păstorul cel mare, Cel care este adus înapoi dintre morţi şi Cel Înălţat care acum Îşi conduce răscumpăraţii în păşuni verzi şi la ape liniştite. Apoi în Psalmul 24 ne este înfăţişat ca Împăratul gloriei, Mai-marele Păstor care se va arăta şi Îşi va conduce răscumpăraţii pe porţile gloriei în staulul adevăratei binecuvântări. Altfel spus, în aceşti psalmi ne este prezentată minunata lucrare a lui Hristos. În Psalmul 22 ne este înfăţişat ca făcând ispăşire, în Psalmul 23 ca Cel care ne conduce spre libertate şi bucurie, iar în Psalmul 24 ca Cel care ne conduce în plinătatea binecuvîntării şi la răsplată, porţile eternităţii fiind ridicate.

Auzim suspinul şi geamătul răscumpăraţilor lui Dumnezeu, îi vedem asupriţi de vrăjmaş, îl vedem pe vrăjmaş cu toate falsele acuzaţii impotriva lor; vedem chiar propria lor conştiinţă zdrobită de sentimentul vinovăţiei lor înaintea lui Dumnezeu, iar apoi vedem că El le îndreaptă atenţia spre Hristos şi le spune: „În El, în Persoana şi în lucrarea Sa veţi găsi pace deplină. Veţi găsi odihnă deplină pentru sufletele voastre în locul în care S-a dus El.”

Este deosebit de semnificativ faptul că după ce am văzut această minunată dezvăluire a ceea ce este Hristos, începând cu Psalmul 22 până la Psalmul 24 , vedem prima mărturisire reală a răscumpăratilor în ceea ce priveşte păcatele lor. În Psalmul 25 are loc adevărata mărturisire a păcatului. Înainte de aceasta ne este prezentat sentimentul mâniei lui Dumnezeu, sentimentul că El permite vrăjmaşilor să îi întristeze; însă nu există o mărturisire deschisă, sinceră decât după cruce: „Pentru Numele Tău, Doamne, îmi vei ierta nelegiuirea, pentru că este mare.” Se pune întrebarea: cine este cel care poate mărturisi cu sinceritate? Cine este cel care poate pătrunde într-adevăr esenţa şi să cunoască ce este păcatul? Unde vedem păcatul prezentat în toată plinătatea lui? Îl vedem manifestat în păcătosul care nu-L cunoaşte pe Hristos? El are un sentiment al nelegiuirii sale şi a numeroaselor lui slăbiciuni, dar nu cunoaşte păcatul aşa cum îl cunoaşte sfântul lui Dumnezeu care L-a văzut pe Hristos. Privesc la jertfa pentru păcat care mi-a îndepărtat păcatul, privesc Persoana fără pată ca cea din Psalmul 16 , care este modelul pentru umblarea mea, şi având în vedere aceasta, în Psalmul 25 pot pătrunde adâncimea nelegiuirii din inima mea, iar mărturisirea va avea loc fără a fi forţată. Ştiu ce este păcatul, pentru că ştiu cine este Hristos. Veţi observa că întotdeauna cel mai matur credincios are cea mai profundă imagine despre păcat. Cel care Îl cunoaşte pe Domnul Isus cel mai bine, este cel care se cunoaşte pe el însuşi cel mai bine; sau, aşa după cum s-a exprimat Pavel, „Ne lăudăm în Hristos Isus şi nu ne încredem în carne.

Dar nu putem continua să privim fiecare psalm în parte în felul acesta. Cel puţin putem vedea cât de frumos sunt puşi împreună şi cât de minunat putem vedea în ei, printre întristări şi păcate ale oamenilor, Persoana şi lucrarea Lui Hristos. Fie şi vieţile noastre tot aşa. Fie ca în toată experienţa noastră a pustiei, suspinele noastre să fie transformate în cântece spre lauda Lui. Acesta este efectul practic pe care îl vedem începând cu Psalmul 25 până aproape la sfârşitul primei părţi — până la Psalmul 39 , iar apoi chiar la sfârşit, în Psalmul 40 şi 41 ne este prezentată din nou Persoana Domnului. Cât de minunat este să urmărim în toţi psalmii, Persoana Domnului şi lucrarea Sa. El este prezentat ca jertfa pentru păcat în Psalmul 22 , iar în Psalmul 40 Îl vedem ca jertfa de ardere-de-tot, cum vedem şi în Evrei 10 : „N-ai voit jerfă şi dar, ci mi-ai întocmit un trup.” Cu alte cuvinte, lucrarea lui Hristos este în supunere faţă de voia divină, înfăţişându-ne lui Dumnezeu, „voie prin care”, aşa cum spune apostolul, „am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna.” Psalmul 41 încheie cartea. În nicio altă carte a Psalmilor nu vedem Persoana şi lucrarea lui Hristos atât de remarcabil prezentată, aşa cum o vedem în prima carte a psalmilor. Este cel mai minunat, cel mai de folos să vedem cum este pusă în legătură cu experienţa răscumpăraţilor lui Dumnezeu.

Trecând apoi la cartea a doua, începând cu Psalmul 42 , nu o putem cerceta în detaliu aşa cum am făcut până acum, însă vreau să observăm care este ideea distinctă. Aici îi vedem pe oameni departe de Dumnezeu şi totuşi, suspinând şi plângând după El. Psalmul 42 şi 43 ne creează sentimentul de distanţă şi  de prezenţă a vrăjmaşului. Apoi, în Psalmul 44 vedem prigonirea reală: „Dar din cauza Ta suntem daţi morţii toată ziua”; iar apoi, când au ajuns în starea cea mai de jos, după ce au vobit despre toate întristările situaţiei lor, Psalmul 45 începe cu un cântec de iubire. În Psalmul 44 ne este prezentat un cântec al urii şi al persecuţiei omului, iar Psalmul 45 este un cântec al iubirii lui Dumnezeu în Hristos: „Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun; spun ce am compus despre Împăratul.” El se apleacă spre răscumpăraţii Lui aflaţi în suferinţă departe, sub asuprirea vrjmaşilor, El, Împăratul care Se răzbună pe pe vrăjmaşii lor şi îi eliberează pe sfinţii Săi. Drept consecinţă, în Psalmul 46 vedem că „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră.” În Psalmul 44 sfinţii sunt „socotiţi ca nişte oi de tăiat”, iar în Psalmul 46 aceştia privesc cu încredere spre Dumnezeu ca adăpost şi tărie a lor. Care este secretul acestui lucru? El, care este mai frumos decât toţi fiii oamenilor a venit să ajute, iar aceasta Îl face pe Dumnezeu refugiul şi tăria lor. În Psalmul 47 ne este prezentată bucuria: „Bateţi din palme, toate popoarele”, iar în Psalmul 48 ne este înfăţişat muntele Sionului, „bucuria întregului pământ”. În loc de un popor împrăştiat aflat sub asuprirea vrăjmaşului, vedem muntele Sionului cu întăriturile lui şi înconjurat de ziduri, Dumnezeu fiind cunoscut în palatele sale ca un refugiu. Totul se datorează Celui binecuvântat care, de dragul preaiubiţilor Săi şi-a încins sabia la coapsă şi S-a dus să-i învingă pe vrăjmaşi. Cât de minunat sunt grupaţi împreună Psalmii.

Apoi din nou, într-un mod şi mai remarcabil, după cum am văzut şi în Psalmul 25 , pătrunzând adâncimea judecăţii de sine, datorită cunoştinţei a ceea ce a făcut Hristos, tot aşa şi aici, după ce Hristos este cunoscut ca refugiu în Hristos, în Psalmul 50 şi 51 vedem o şi mai profundă conştientizare a ceea ce este păcatul, în special în Psalmul 51 unde David îşi mărturiseşte vina sângelui. Însă David nu scrie aici numai pentru el, datorită păcatului său îngrozitor în ceea ce priveşte uciderea lui Urie, ci aici David vorbeşte în numele întregului popor, mărturisind păcatul vinei de sânge prin faptul că L-au respins pe Hristos şi L-au dat să fie ucis de către naţiuni. Şi întocmai ca în cazul lui David, care când a fost pedepsit pentru păcatul său nu putea să spună că nu l-a ucis pe Urie, la fel şi oamenii, când îşi conştientizează păcatul, nu îndrăznesc să spună că nu L-au răstignit pe Hristos; iudeii nu vor îndrăzni să spună că nu L-au străpuns. Cât de solemn afirmă Scriptura: „Vor privi spre Cel pe care L-au străpuns.” Aceştia ar putea spune că soldatul roman L-a străpuns, însă când vor fi într-adevăr  pedepsiţi pentru păcat, aceştia vor realiza că ei sunt cei vinovaţi de sângele binecuvântatului Fiu al lui Dumnezeu şi vor mărturisi aceasta, aşa cum David şi-a mărturisit păcatul. Drept urmare, zidurile Sionului vor fi construite şi binecuvântarea se va revărsa.

Înainte de a termina cu această carte, v-aş îndrepta atenţia asupra faptului că aceasta se încheie cu binecunoscutul Psalm 72. Să comparăm Psalmul 42 cu Psalmul 72 . În Psalmul 42 vedem că după „cum doreşte cerbul izvoarele de apă”, aşa este şi cu sufletul însetat aflat departe de Dumnezeu, care tânjeşte după El. În Psalmul 72 Îl vedem pe Domnul deţinând controlul. Domnul domneşte şi coboară ca ploaia pe câmpul cosit, iar răscumpăraţii Lui se bucură şi Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru restabilirea binecuvântării prin Hristos Însuşi, Fiul Împăratului. Aş putea spune că cei doi psalmi, la început şi la sfârşit ne oferă o imaginea tuturor experienţelor răscumpăraţilor în legătură cu păcatul lor. Aceştia sunt departe de Dumnezeu şi aduşi înapoi prin Hristos. Aceasta reprezintă cartea Exod.

A treia carte, care corespunde cărţii Levitic, se deschide cu Psalmul 73 , un psalm care ne spune despre locaşul sfânt, care ne vorbeşte despre singurul loc unde aceştia pot înţelege ceea ce este Dumnezeu, iar întreaga carte dezvoltă principiile sfinţeniei pe care o găsim în prezenţa lui Dumnezeu.

Apoi urmează cartea a patra, iar în Psalmul 90 şi 91 ni se deschide cartea Numeri, care dintre toate cărţile psalmilor prezintă experienţa pustiei. Aceşti doi psalmi se află într-un contrast minunat. În Psalmul 90 ne este înfăţişat ceea ce este omul: „Ne sfârşim anii ca un gând.” Omul se naşte, trăieşte, zilele lui sunt puţine şi pline de necaz, iar apoi moare. Şi tot ceea ce poate să ceară este: „Învaţă-ne să ne numărăm astfel zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă.” Ajungând la Psalmul 91 vedem un contrast minunat. Nu este vorba despre primul om, ci de al doilea; este vorba de cel care „locuieşte în locul ascuns al Celui Preaînalt” care „va rămâne la umbra Celui Atotputernic.” Omul fără Hristos este sărmanul om din Psalmul 90 , scris în mod potrivit de către Moise, conducătorul prin pustie, ca o expresie a ceea ce ar fi omul fără cunoştinţa a nimic altceva în afara lui însuşi, şi o expresie a cerinţelor lui Dumnezeu cu privire la el. Apoi în Psalmul 91 Îl vedem pe Unul care va păşi peste leu şi peste năpârcă, pe Unul care va merge înainte biruind, chiar în situaţiile de încercare care l-au asuprit pe cel din Psalmul 90 . Acesta este Hristos, dragi prieteni, Omul adevărat, care merge prin pustia cu bucuriile şi necazurile ei, ca având prezenţa lui Dumnezeu în totalitate.

Mai sunt şi alţi psalmi minunaţi şi foarte remarcabili în această a patra carte despre care nu putem vorbi fără a vă atrage atenţia asupra lor. De exemplu, avem acea serie începând cu Psalmul 95 şi contiuând până la Psalmul 100 . Aceşti psalmi se află în cartea care vorbeşte despre lume şi despre experienţele noastre în ea. Vedem aici lumea însăşi, copacii câmpului, ca să zic aşa, bătând din palme şi bucurându-se de prezenţa Domnului, când El va veni va prelua puterea şi va domni.

Câteva cuvinte despre ceea ce ne-a mai rămas din psalmi va fi suficient, înainte de a trece mai departe la cealaltă parte care ne stă înainte în acestă seară. Începând cu Psalmul 107 şi până la sfârşit vedem a cincea carte care corspunde cărţii Deuteronom. Unul dintre cei mai deosebiţi psalmi în această secţiune este Psalmul 119 , care ne prezintă Cuvântul lui Dumnezeu preamărit din toate punctele de vedere. Cartea Deuteronom, după cum am văzut, ne prezintă întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra cu răscumpăraţii Săi, înţelepciunea pe care o primesc aceştia când merg calea cu El. Aici El ne arată ce este înţelepciunea. În acest psalm avem înaintea noastră îndrumarea necesară, toată puterea necesară care îi sprijină pe răscumpăraţii Lui în această lume. Avem aşadar întregul alfabet folosit de opt ori, fiecărui verset corespunzându-i o literă din alfabet, ca şi cum Dumnezeu ar accentua pentru noi în acest fel, faptul că opt,  numărul noii creaţii, este pus în legătură cu Cuvântul Său, iar El vrea ca noi să ştim cât de desăvârşit este acest Cuvânt; este la fel de desăvârşit ca şi noua creaţie.

Trebuie să punem capăt însă acestui scurt studiu asupra Psalmilor. Sunt atât de mulţi la care nici măcar nu am făcut referire, însă am încredere că sunt suficienţi pentru a ne arăta ce linie minunată a adevărului se află în această carte. Cât de minunat ne conduce totul în sus, mai sus şi mai sus, spre laudă şi închinare care treptat capătă putere şi tărie. Motivul pentru care am privit toată încercările şi pentru care ne-am ocupat cu toate acestea a fost pentru a găsi în ele combustibil proaspăt, o sursă înviorătoare de laudă şi închinare. Întocmai ca atunci când există o flacără mare de foc şi torni apă peste ea, iar aceasta nu se stinge ci arde chiar mai intens, tot aşa vedem că precum flacăra laudei se aprinde, gândul a ceea ce este Hristos este mai presus de orice, gândul a ceea ce este Dumnezeu pentru răscumpăraţii Săi în orice situaţie, chiar suferinţele şi încercările sunt cele care fac flacăra să ardă mai luminos şi mai intens ca niciodată, până în momentul în care, la fel ca în Psalmii 149 şi 150, întreaga creaţie se alătură răscumpăraţilor lui Dumnezeu în cântece eterne de laudă. Ce sfârşit al experienţelor noastre! Chiar şi neînsemnatul cântec pe care l-ai putea cânta, la fel ca ciripitul slab al unei păsări în întuneric înainte de revărsatul zorilor, precede acel cor măreţ de închinare, care se grăbeşte tot mai mult pentru a se uni până când totul se va transforma într-un imn măreţ de laudă. Tocmai acest lucru îl vedem în cel mai minunat mod în cartea Apocalipsa, unde toate lucrurile, orice creatură în cer, pe pământ şi în mare, se unesc pentru a-I atribui binecuvântare şi onoare şi glorie şi putere Aceluia care şade pe tron şi Mielului pentru vecii vecilor.

„Ascultă! Se aud notele cereşti din nou!

Cântecul de laudă răsună tot mai tare

Pe bolta creaţiei, Amin!

Amin! Răspunsul bucuriei creşte.”

Vă miraţi că Psalmii sunt aşadar prima carte din aceste cărţi ale experienţei şi de faptul că aceştia ne oferă în acest fel orice formă a experienţei prin care răscumpăraţii lui Dumneeu trec şi transformă totul în închinare şi laudă? Vedem într-adevăr în cartea Psalmilor un corespondent al cărţii Geneza, în perfecţiunea ei felurită.

Următoarea carte este Iov, iar aici vedem că sunt trei idei care cred că ne vor dezvăui esenţa întregii vieţi a lui Iov. Acele idei sunt: răutatea lui Satan, dreptatea proprie a lui Iov şi măreţia glorioasă a lui Dumnezeu. În primele capitole vedem atacul lui Satan asupra lui Iov, iar când Dumnezeu îi permite lui Satan să facă tot răul de care e în stare, acesta  pleacă. El l-a adus pe Iov în circumstanţele în care Dumnezeu îl va folosi pentru a-l încerca. Satan, cu toată răutatea lui, nu este decât o unealtă în mâinile lui Dumnezeu, ca să spun aşa, pentru a-i şlefui pe răscumpăraţii Săi, curăţindu-i de pata care împiedică ca ei să reflecte chipul Său.

Însă în încheierea cărţii Dumnezeu vine şi Îşi descoperă măreţia şi puterea Sa. Şi ce schimbare! Iov, cel care a închis gura prietenilor săi, deşi era într-o stare de robie şi nenorocire, învaţă acum secretul eliberării. Şi care este acest secret? Constă în faptul că Dumnezeu îl răzbună, sau îl susţine în părerea sa bună despre el însuşi? El i-a putut spune lui Satan că nu era nimeni ca Iov pe pământ, însă vorbeşte total diferit cu Iov însuşi. Ah! În prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, copleşit şi zdrobit de măreţia Sa, el învaţă cât de netrebnic şi de păcătos este: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Acesta este secretul eliberării pentru cel mai integru om de pe pământ. Numele lui are o semnificaţie şi anume, persecutat. Gândiţi-vă numai, cel mai bun om de pe pământ este un persecutat, celui mai integru om de pe pământ să-i fie scârbă de el însuşi şi terminând cu el însuşi; iar apoi Îl vedem pe Dumnezeu de partea lui. Preaiubiţilor, aş putea spune că acesta este secretul eliberării noastre ca de altfel al lui Iov. Când aţi învăţat ce sunteţi, când aţi învăţat ce înseamnă binele care vine din fire, şi răul care vine din fire, când aţi învăţat să nu mai aveţi nicio încredere în voi înşivă, atunci Dumnezeu poate veni şi transforma toate atacurile Satanei şi toate experienţele voastre a ceea ce sunteţi voi, oricât de umilitoare ar fi ele, în binecuvântare pentru voi. Când aţi terminat-o cu sinele, puteţi merge înainte cu Dumnezeu.

Şi cât de frumos se leagă aceasta de următoarea secţiune pe care o avem în aceste cărţi ale experienţei. Am terminat cu mine însumi în cartea Iov, am terminat chiar şi cu ceea ce este bun în mine. Care este obiectul dinaintea inimii lui, atunci când un om nu mai are nicio calitate bună de care să fie preocupat, când nu mai are nicio realizare în care să-şi gasească plăcerea, când nu se mai poate suporta şi nu se mai poate privi spunându-şi: „Vezi ce fel de om sunt şi ce am realizat”? Ce răspuns minunat ne dă cântarea lui Solomon. Cu ce scop sunt eliberat de mine însumi? Pentru a fi preocupat cu binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu. Oh! Cine nu l-ar da pe Iov cu toate virtuţile şi integritatea lui în schimbul preocupării cu Hristos, cu dragostea şi cu inima lui Hristos? Greşim când spunem că aceasta este Cântarea cântărilor? Aceasta este cântarea care dirijează orice altă cântare, cântarea care înlătură toate celelalte cântări, care preamăreşte Persoana şi iubirea care întrece orice cunoştinţă: Hristos, binecuvântatul nostru Domn.

Repet, a fi eliberat nu are numai o conotaţie negativă cu nimic pozitiv înaintea noastră. Nu înseamnă a fi eliberat de preocuparea cu sinele pentru a avea alt fel de preocupare cu lucruri lumeşti, ci a fi eliberat înseamnă a-l înlătura pe Iov astfel încât Hristos să poată umple sufletul meu şi ca să se poată revărsa într-un cântec care Îl preamăreşte pe El. În toată această minunată carte mică, cu puţinele ei capitole, vedem sufletul cuprins de o dragoste care este atât de măreaţă, atât de mare încât inima nu o poate cuprinde.  Vă este cunoscută această idee din cântarea lui Solomon? Aici nu vreau să întreb dacă intelectul vostru este familiarizat cu aceasta. Nu vreau să întreb dacă puteţi reproduce diverse dialoguri şi experienţe care au loc în această carte, ci dacă inima vă este familiarizată cu pulsaţiile din această carte. Îl vedeţi pe Cel din spatele zăbrelelor, care priveşte afară la noi aşa încât Îi putem vedea chiar trăsăturile şi Îi putem auzi vocea? Trăiţi voi, trăiesc eu în vreun fel în acel sfânt locaş al acelui loc sfânt unde Domnul Însuşi este obiectul privirilor noastre? Acesta este sfântul locaş, adevăratul Levitic. Aceasta este sfinţenia, culmea întregii experienţe care trebuie să ne conducă într-o legătură de inimă cu Hristos. Să ne rugăm ca Dumnezeu să facă acest lucru mai real, astfel încât să cunoaştem în mod practic, aşa ca Ioan, ce înseamnă să avem capul culcat la sânul Domnului, sau aşa ca mireasa de aici care spune: „Pentru că iubirea ta este mai bună decât vinul” mai bună decât cel mai ales vin al bucuriei lumeşti.

Continuăm apoi cu cealaltă carte, Eclesiastul, care se află, vai, într-un contrast atât de mare cu cântarea lui Solomon. Plecăm din cerul prezenţei Domnului în lumea experienţei celui mai înţelept om. Am văzut că lui Iov, cel mai integru om, i s-a făcut scârbă de el şi s-a pocăit în ţărână şi cenuşă, iar în cartea Eclesiastul ne este prezentat cel mai înţelept om, însă înţelepciunea lui nu este decât nebunie. Vedem aici un om care a avut tot ce-şi dorea. S-a bucurat de privilegiile împărăteşti; erau mii care aşteptau porunca sa. El a avut parte de toată bogăţia, de orice lucru pe care inima l-ar fi putut dori. El a avut toată înţelepciunea, toate ocaziile de a se bucura în lume, şi care este rezultatul? „Deşertăciunea deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!

Văd un tânăr credincios care priveşte afară la lume. El spune: trebuie să am parte de propria mea experienţă în lume, trebuie să ştiu ce are de oferit. De ce ar vrea el aceasta? Aici avem înscrisul divin al experienţei omului care a avut toate ocaziile să cunoască ceea ce era lumea. „Pentru că ce va face omul care vine după împărat?” Acest om conduce lumea dinaintea lui. El spune: voi lua tot ce pot din ea; însă tot ceea ce obţine el în ea nu este decât amărăciune, necaz şi dezamăgire. Suntem noi nemulţumiţi de împrejurări? Ce aţi spune dacă ar trebui să răspundeţi în această seară cu sinceritate la întrebarea: „Ce vă împiedică să fiţi deplin fericiţi?” Că sănătatea nu este prea bună, că nu aveţi o poziţie în societate aşa cum aţi dori, că munca este prea grea, orele prea lungi, că salariul este prea mic? Nu ar fi acesta un răspuns sincer din partea multora? Ce anume face oamenii fericiţi? Solomon spune că dacă ai toată bogăţia unui împărat şi toată puterea lui, dacă ţi-ai petrce timpul căutând plăceri, dacă ţi-ai petrece întreaga viaţă căutând prin gunoiul acestei lumi, nu ai găsi nimic în afară de dezamăgire.

Ce îndurare că noi nu trebuie să umblăm pe această cale, ci putem învăţa din experienţa acestui om care a mers pe ea. Dacă aş călători peste o mlaştină izolată cu drumurile nu prea clar marcate, vederea mea nefiind foarte bună, şi dacă s-ar întâmpla să întâlnesc un drumeţ venind dintr-o anumită direcţie spre care mă gândeam să merg, şi dacă îl văd plin de noroi, l-aş întreba: „Unde ai fost?” „Am fost sus pe acel drum atât de departe cât se poate merge, chiar la capătul lui.” „Şi ce ai găsit?” „O mlaştină de noroi şi dezamăgire.” Aş urca eu pe acelaşi drum? Nu aş fi eu mulţumitor că l-am întâlnit pe omul care m-a scăpat de la toată umilirea şi necazul pe care le-aş fi avut umblând pe o asemenea cale? Şi totuşi, cât de des se întâmplă că noi nu părem doritori a învăţa din experienţele călătorilor care au mers înaintea noastră. Dumnezeu i-a permis unuia dintre cei mai înţelepţi oameni de pe pământ să meargă pe acest drum de la un capăt la celălalt şi să se întoarcă cu tot noroiul pe el şi să spună „deşertăciune şi zdrobire a duhului.” Şi totuşi, în adâncul inimilor noastre cât de des ne dorim să avem propria noastră experienţă. Nu vom obţine nimic pe acea cale în afară de ceea ce a obţinut Solomon. Cât de înţelepţi suntem dacă învăţăm din experienţa lui şi ne odihnim satisfăcuţi cu Cântarea cântărilor.

Dragostea şi Persoana lui Hristos şi toate aceste gingaşe încredinţări  a ceea ce este El pentru mine, sunt suficiente fără amara experienţă pe care aş acumula-o trecând pruin experienţa Eclesiastului. Aţi învăţat acea lecţie? Doriţi să o învăţaţi? Fericiţi, fericiţi sunteţi voi dacă aţi învăţat-o.

Aceasta este exact ceea ce ar concluziona şi ne-ar explica Dumnezeu în cartea Proverbe. Înţelepciunea divină este cea care a pus laolaltă tot ceea ce avem nevoie pentru calea noastră şi ne-a pus-o înaintea noastră într-o asemenea formă astfel încât găsim o învăţătură pentru aproape orice. Chiar dacă am avea timp, mă tem că tot ce aş putea face ar fi să remarc pe ici pe colo bucăţi de aur care stau în straturi groase chiar la suprafaţa acestei cărţi. Trebuie totuşi să remarc aceasta: cartea Proverbe este cartea înţelepciunii pentru cale; în această carte vedem că Dumnezeu este Cel care merge pe cale cu noi. În Eclesiastul îl vedem pe împăratul Solomon mergând pe cale singur în propria sa experienţă. Însă în cartea Proverbe vedem că Dumnezeu merge calea cu noi, indicând pericolele, nevoia de îngrijire în această direcţie sau în alta. Si cel care va fi un om înţelept este cel care îşi echipează mintea, inima şi conştiinţa în întregime cu adevărul minunat al acestei cărţi a Proverbelor. Fără îndoială că sunt multe lucruri deosebite în ea. De exemplu, nu mă îndoiesc de faptul că această femeie străină din carte este o imagine a lumii, iar faptul că trebuie să fim atenţi cu privire la ademenirile ei realizează contrastul pe care îl vedem cu privire la dragostea neschimbătoare a lui Hristos din cântarea lui Solomon.

Nu mă îndoiesc de asemenea nici de faptul că împăratul este o imagine a celui care împrăştie întunericul cu lumina feţei lui, şi în a cărui bunăvoinţă este bucurie, a cărui bunăvoinţă este ca norul unei ploi târzii. În această imagine Îl vedem pe Hristos ca pe Împăratul care trebuie să vină. Dar între începutul şi sfârşitul cărţii, între atenţionarea pe care o primim cu privire la femeia străină de la început şi dezvăluirile cu privire la împăratul de la sfârşitul cărţii, vedem o mare mulţime de învăţături practice pentru cale.

Sunt 31 de capitole în cartea Proverbe. Numai un capitol pe zi timp de o lună întreagă. Dacă o luăm şi citim cu atenţie şi cu rugăciune câte un capitol în fiecare zi timp de o lună, şi dacă luăm aminte la cuvintele înţelepte care sunt în ea —  nu este nevoie să vă asigur de valoarea pe care o va avea pentru voi; dacă veţi face asta din nou şi din nou, beneficiul vostru va mai mare, pentru că aceasta nu este o carte pe care o puteţi închide şi să o puneţi deoparte, ci una pe care o puteţi urma ca pe un ghid în această lume. Veţi găsi în ea un cuvânt direct de la Domnul pentru multe dintre întrebările în privinţa cărora sunteţi nesiguri acum: cu privire la tovărăşiile voastre, în ceea ce priveşte purtarea voastră cu ceilalţi oameni, cu fraţii voştri, în ceea ce priveşte evitarea certei, evitarea mândriei — sute de pericole care înconjoară calea noastră. Ne sunt date aceste învăţături în această minunată carte a înţelepciunii pentru calea noastră. Dumnezeu vrea ca noi să ne folosim de ea.

Acesta este, pe scurt şi într-un mod nedesăvârşit, rezumatul acestor cărţi ale experienţei. Dacă nu am făcut nimic altceva decât să stârnim în inima noastră setea şi dorul după a şti mai multe despre minunnile Cuvântului lui Dumnezeu, dacă acesta a produs în noi o dorinţă de a ni-L însuşi în mod practic, dacă implinim această dorinţă, atunci sunt încredinţat că nu am stăruit în zadar asupra acestor cărţi în acest moment.

 

 

Evangheliile sinoptice

 Samuel Ridout

Tot ceea ce a fost mai înainte se adresa omului în fire sau în carne. Există un om de care se leagă totul în Vechiul Testament, şi acesta este Adam, primul Adam. Există un OM de care se leagă totul în Noul Testament, şi acesta este Hristos, ultimul Adam, Domnul venit din ceruri. Aceştia sunt cei doi oameni, ai celor două cărţi. Sigur, nu neg harul şi bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu care strălucesc pretutindeni în Vechiul Testament, însă acolo totul gravitează în jurul primului om; fie că este vorba de Adam însuşi, fie de descendenţii săi – Avraam, sau Moise sau David – toţi sunt oameni după carne, legaţi de Adam, şi omul după carne este sub lege şi, de aceea, trebuie dat deoparte. Ce contrast atunci când venim la Noul Testament, contrast vizibil chiar din structura lui! În loc de patru grupuri de cărţi, avem o singură secţiune, ca şi cum înaintea noastră ar fi Dumnezeu Însuşi, o unitate binecuvântată, deşi, după cum vom vedea, şi Noul Testament poate fi împărţit iar şi iar într-un mod deosebit de remarcabil. Unul, în contrast cu patru; ceea ce este divin în contrast cu ceea ce este omenesc; mântuirea în contrast cu falimentul, toate acestea le regăsim în această a doua parte a Bibliei.

Şi ea se împarte în cinci cărţi. Avem cărţile istoriei Evangheliei, care corespund Genezei. Cât de sugestiv este lucrul acesta dragi fraţi! În Geneza avem viaţa a şapte persoane, aşa cum am văzut, fiind în ansamblu o istorie despre viaţa divină în om; aici, avem viaţa în o persoană; este viaţa în Însuşi Fiul lui Dumnezeu. O nouă Geneză, binecuvântat fie Dumnezeu, cu adevărat un nou început, nu cu omul, oricât de credincios, ci cu Hristos Însuşi.

În Fapte avem o a doua parte, un Exod, care prezintă istoria răscumpărării. Nu spun că în Fapte avem lucrarea de răscumpărare; ştim că aceasta este descrisă la sfârşitul Evangheliilor, prin lucrarea lui Hristos. Dar aici avem istoria răscumpărării, la fel cum în Exod avem istoria eliberării fiilor lui Israel din Egipt, scoşi de sub robia lui faraon. Tot aşa în Fapte avem eliberarea lui Israel de sub jugul iudaismului, la libertatea Evangheliei lui Hristos. Un adevărat Exod.

Prin cea de a treia carte, care corespunde Leviticului, Noul Testament amplifică în mod minunat învăţătura acestuia. În cele paisprezece epistole ale lui Pavel, avem un Levitic care, în ce priveşte plinătatea, varietatea şi perfecţiunea, ca şi apropierea minunată în care ne aduce, depăşeşte cartea Levitic, la fel cum realitatea întrece umbrele. În epistolele lui Pavel ne ne sunt prezentate în toată frumuseţea şi varietatea lor: locul nostru de apropiere, principiile sfinţeniei pe baza cărora suntem aduşi aproape şi rămânem în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu.

Astfel ajungem din nou la Numeri, la experienţa pustiului, pe care o avem atât de frumos prezentată în Noul Testament în epistolele lui Petru, Iacov, Ioan şi Iuda numite de obicei epistole generale sau universale. Acestea ne prezintă, în contrast remarcabil cu epistolele lui Pavel, nu atât de mult locul apropierii de Dumnezeu, cât pe cel al responsabilităţii pe pământ, şi harul de care avem nevoie pentru a umbla într-un chip vrednic de Domnul. În cele din urmă, în Apocalipsa avem un adevărat Deuteronom, o privire retrospectivă asupra istoriei Bisericii răscumpărate de Dumnezeu, şi apoi o privire în viitor, la cele ce urmează să aibă loc după acestea, şi chiar şi mai adânc în viitor, către moştenirea veşnică, şi partea poporului preaiubit al lui Dumnezeu, fie el pământesc sau ceresc; apoi Scripturile inspirate se termină cu privirea către veşnicie, bucuria nesfârşită în prezenţa lui Hristos, pentru totdeauna. Este un Deuteronom minunat, care se sfârşeşte în cel mai potrivit fel, după cum o arată şi numărul său – Dumnezeu cu omul, „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii, şi El va locui cu ei”. Astfel vedeţi desfăşurat înaintea noastră un subiect atât de încântător care va merita timpul pe care îl vom petrece studiindu-l.

Iar acum ne ocupăm de Geneza tuturor acestora, de începutul lor, de cele fără de care nici restul nu ar fi posibile, fără de care nu am avea nimic din ceea ce urmează. Temelia este aşezată de relatările minunate din Evanghelii care ne vorbesc despre acea viaţă minunată care, aşa cum spune Ioan, era cu Tatăl, şi ni s-a arătat. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate contesta faptul că tema celor patru evanghelii este viaţa lui Hristos Însuşi. Nimănui nu i-ar trece prin cap că ele se ocupă în primul rând cu viaţa celor doisprezece apostoli sau cu istoria poporului evreu sau cu viaţa lui Ioan Botezătorul. Toate acestea sunt descrise, alături de multe ale subiecte, însă cine şi-ar putea închipui, măcar pentru o clipă, că aceste Evanghelii au o altă temă decât Persoana lui Hristos Însuşi? Tot restul este subordonat Lui, este fundalul, am putea spune că este doar suportul pe care este aşezată bijuteria, strălucind cu toată frumuseţea ei glorioasă; nu pentru a orbi ci pentru a atrage, nu doar ochiul, ci inima, şi a ne trezi dragostea şi adorarea faţă de El.

Dar acum, fiind ferm convinşi care este tema celor patru evanghelii, trebuie să le privim mai îndeaproape pentru a vedea elementele diferite care compun această temă. Cele mai multe lucruri din natură sunt alcătuite dintr-o îmbinare de elemente. Ceea ce observăm noi este rezultatul unui amestec. Hainele pe care le purtăm sunt alcătuite din mai multe materiale combinate; lumina este compusă din raze de culori diferite, care se îmbină perfect una cu cealaltă, oferindu-ne o singură rază, prin care putem vedea clar toate lucrurile. Tot aşa stau lucrurile şi cu aceste patru evanghelii; fără îndoială că ele ne prezintă Persoana binecuvântată a lui Hristos, dar această Persoană ne este prezentată în toate caracterele ei felurite, în aşa fel încât avem parte de o imagine completă şi nu una parţială a lui Hristos; avem o perspectivă divină asupra a ceea ce este El, şi nu doar una omenească.

Dacă am fi dorit să scriem o biografie a lui Isus am fi făcut exact ceea ce au făcut de-a lungul timpului sute de creştini devotaţi care au studiat Scriptura. Priviţi doar cataloagele de cărţi căutând titluri care ne prezintă viaţa lui Isus; ce veţi găsi? Patru vieţi? Nu; veţi găsi că cele patru evanghelii au fost, figurat vorbind, presate împreună şi combinate într-o singură viaţă. De ce? Este ca şi cum ai spune: este o greşeală să ai patru evanghelii, patru vieţi; vrem o singură viaţă. Nu spune că acesta este gândul cu care toţi aceştia au scris despre viaţa lui Hristos – cu siguranţă nu – dar toţi au eşuat în a accentua trăsătura despre care vorbesc eu.

Ştim că înţelepciunea divină a avut un scop oferindu-ne patru biografii diferite şi separate. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să ne ofere o singură biografie perfectă a Fiului Său, El ar fi putut să o facă, însă El a avut un plan, şi anume ca noi să nu vedem doar o latură a Fiului Său binecuvântat, ci patru laturi. Şi astfel El ne-a oferit patru biografii, scrise în cel mai natural mod posibil. Toate cele patru ne descriu aceeaşi Persoană. Ioan vorbeşte despre acelaşi Isus ca şi Matei, este foarte uşor să realizăm aceasta. Nu sunt două persoane, şi totuşi, cât de diferit ne este prezentată aceeaşi Persoană!

Haideţi să comparăm aceasta cu imaginile pe care ni le prezintă cortul întâlnirii, care ne vorbesc despre persoana lui Hristos aici pe pământ. În acea parte care vorbeşte despre Hristos Însuşi, covoarele cortului, cortul în sine, există patru învelitori, care prezintă persoana Domnului. Mai întâi, era cortul în sine, sau prima învelitoare, alcătuită din patru culori întreţesute, albastru, purpuriu, stacojiu şi in subţire răsucit – patru culori diferite amestecate şi brodate cu heruvimi. Peste acestea era o învelitoare din păr de capră; apoi una din piei de berbec vopsite în roşu, şi apoi, în cele din urmă, una din piei de viţei de mare. Nu vreau să speculez sau să merg dincolo de ceea ce citim în Scriptură; dar aceste două serii de „patru”, aşa cum le vedeţi aici, nu ne prezintă oare patru laturi ale persoanei lui Hristos? Sau, pentru a merge şi mai departe în trecut, nu ne sugerează această cifră imaginea pământului; a creaturii dependente, pusă la încercare, şi fiind datoare să asculte aici pe pământ? Binecuvântat să fie Domnul că, atunci când privim la Hristos, lucrurile sunt diferite pentru că, dacă vă amintiţi, acele covoare care alcătuiau prima învelitoare a cortului erau lungi de douăzeci şi opt de coţi şi late de patru coţi. Numărul patru, prezent de două ori aici, ne vorbeşte despre pământ şi despre aceste patru laturi ale persoanei lui Hristos; şi totuşi, patru înmulţit cu şapte, ne spune că, deşi El a luat locul omului creat, locul punerii la încercare, al smereniei şi al supunerii, în El era perfecţiunea divină; de şapte ori patru, ceea ce înseamnă douăzeci şi opt de coţi.

Aşa cum am spus deja, nu vrem să speculăm, dar oare, intrând în detalii, nu vom putea găsi o corespondenţă între aceste culori şi câte una dintre Evanghelii? De exemplu, dacă aş putea doar indica ceea ce pare să se vadă la o privire superficială: avem culorile primei învelitori, albastru, purpuriu, stacojiu şi in subţire răsucit. Albastru este culoarea cerului. Şi nu avem oare o evanghelie cerească? Nu trebuie să vă mai spun eu că este vorba despre Ioan. Purpuriul este culoarea regalităţii iudaice. Şi nu avem oare o evanghelie care ne prezintă pe Împăratul iudeilor? Din nou, răspunsul este Matei, care ne vorbeşte despre Împăratul iudeilor. Stacojiul vorbeşte despre glorie, glorie universală, şi nu avem o evanghelie care ne prezintă pe unul care mai întâi a coborât în moarte, şi apoi a fost înviat, pentru a ocupa un loc de glorie supremă? Poate că lucrul acesta este mai greu de observat, însă eu cred că Marcu ne prezintă acest aspect. În timp ce, inul subţire răsucit ne vorbeşte despre caracterul Său uman, însă desăvârşit, aşa cum ni-L prezintă Luca.

Sau, din nou, dacă privim la cele patru învelitori. Prima dată am vorbit despre culorile primeia dintre ele. Însă ea în ansamblu, cu heruvimul care ne vorbeşte despre guvernare, am putea spune că sugerează ceea ce este legat în mod direct cu cârmuirea. Şi aş sugera că o putem lega cu evanghelia după Matei. Priviţi apoi la părul de capră, care vorbeşte despre jertfa pentru păcat, prezentată fără îndoială în evanghelia după Marcu. Priviţi apoi la pieile de berbec vopsite în roşu, imagine a devotamentului până la moarte, pe care l-am putea lega cu evanghelia după Ioan; iar apoi, pieile de viţel de mare, care ne vorbesc despre pământ, pe care ne-ar putea trimite cu gândul la Luca. Doar sugerez aceste legături, nu spun neapărat că aşa este, însă este foarte interesant şi în acelaşi timp izbitor felul în care vedem că, cel puţin într-o oarecare măsură, există o corespondenţă între imaginile care ne prezintă aspecte diferite ale caracterului Domnului şi Evangheliile despre care vom vorbi în continuare.

Să nu vă gândiţi că ne-am abătut de la subiect. După cum ştiţi, nu putem intra pe deplin în detaliile acestor cărţi. Ci ceea ce vrem să vedem este tema lor generală, caracterul fiecăreia dintre ele, în comparaţie cu restul Scripturii. Ne vom întoarce însă la cort şi la prima sa învelitoare. Vă amintiţi că ea era brodată cu heruvimi, ca şi perdeaua care despărţea Locul Sfânt de Locul Preasfânt. Pentru prima dată, heruvimul cu sabia învăpăiată ne este prezentat la poarta grădinii Edenului, după căderea în păcat. Apoi îi vedem pe chivot şi capacul îndurării, şi apoi în Ezechiel, acolo unde Dumnezeu exercită judecata. De asemenea, îi vedem şi în Apocalipsa, acolo unde este aşezat tronul de judecată al lui Dumnezeu. Nu ne oferă şi aceste lucruri o lumină mai clară despre Evanghelii? Vă veţi aminti că ni se spune explicit în Evrei că perdeaua este trupul lui Hristos. Perdeaua ne prezintă Persoana lui Hristos în trup de om aici pe pământ, şi pe acea perdea erau brodaţi heruvimi. Acum perdeaua ne vorbeşte despre persoana lui Hristos, însă heruvimul ne vorbeşte despre El ca Cel care exercită judecata. Un verset din Ioan 5 leagă împreună aceste gânduri: „Şi I-a dat autoritate să facă judecată pentru că este Fiu al Omului”. Cu alte cuvinte, datorită umanităţii Domnului, datorită a ceea ce ne prezintă aceste evanghelii, El are autoritatea de a exercita judecată, El are acel caracter al heruvimului, dacă pot spune aşa, pentru că El este Fiul Omului.

Tot aşa, când vorbim despre Apocalipsa, vă rog să remarcaţi descrierea acelor făpturi vii, care corespund exact heruvimilor din Vechiul Testament. Ele ne sunt descrise în Apocalipsa 4:7 şi cea dintâi făptură vie, asemenea unui leu; şi cea de-a doua făptură vie, asemenea unui viţel; şi cea de-a treia făptură vie, având faţa ca de om; şi cea de-a patra făptură vie, asemenea unui vultur zburând”. Făpturi vii, aşa cum spuneam, care ne prezintă toată energia lui Dumnezeu implicată în executarea judecăţii. Aceste creaturi, aceşti heruvimi sunt exact ceea ce era brodat pe perdeaua templului. Ele ne amintesc de un singur lucru, şi anume că Hristos area autoritatea să exercite judecata. El este cel care are aceste caracteristici, şi aceasta pentru că este Fiu al Omului. Aşa că atunci când privim la Fiul Omului prezentat în Evanghelii observăm exact caracteristicile heruvimilor.

Mai întâi ca un leu, apoi ca un taur sau bou – cuvântul nu este exact viţel – în al treilea rând o faţă de om şi în al patrulea rând ca un vultur zburând. Să legăm şi aceste lucruri cu cele patru evanghelii. Tocmai în capitolul citat din Apocalipsa ni se vorbeşte despre „leul din seminţia lui Iuda”, care ne trimite cu gândul la binecuvântarea lui Iacov pentru cei doisprezece fii ai săi, în Geneza 49 : „Iuda este un leu tânăr”. Oamenii vorbesc despre leu ca regele animalelor. Aşa că imaginea leului ne vorbeşte despre Hristos în caracterul Său regal, şi, mai precis, ca Rege al iudeilor. Aceasta este tema evangheliei după Matei. Cea de a doua făptură vie, boul, este animalul care slujeşte omului; după cum spune Scriptura, „în mulţimea boilor este putere”. Aspectul acesta ni-l prezintă Marcu; Hristos, Slujitorul desăvârşit, cel care a luat asupra Sa jugul slujirii – El, care nu ar fi trebuit să poarte niciun jug.

Priviţi din nou la capitolele minunate din Luca. Vedem acolo nu autoritatea regală, nici măcar pur şi simplu slujirea, ci este o evanghelie intens umană. Este inima lui Dumnezeu care vorbeşte printr-o şi către o inimă de om am putea spune. Este chipul de om. În timp ce în vulturul care se înalţă mai sus şi mai sus în înălţimile cerului, nu ne este greu să regăsim evanghelia după Ioan.

Nu este oare remarcabil că avem toate aceste imagini, care toate ne vorbesc despre aceste patru evanghelii care ne prezintă toate persoana lui Hristos? Nu este nimic forţat aici; nu cred că este niciun fel de speculaţie în ceea ce am spus până acum, şi sunt sigur că toate acestea ar trebui să trezească în noi cele mai profunde gânduri şi studiu cu privire la ceea este plinătatea minunată a evangheliilor.

În timp ce medităm la această porţiune a subiectului, aş vrea să sugerez că un scriitor foarte priceput a ajuns foarte aproape de adevăr în multe aspecte, şi totuşi a eşuat în a surprinde gândul Duhului, şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu. S-a gândit mai de grabă la cei pentru care au fost scrise evangheliile, decât la Persoana minunată care ne este revelată în evanghelii, – cu alte cuvinte înaintea sufletelor nu era pus Hristos Însuşi, ca singura ţintă măreaţă a privirilor, Cel care se află în centrul gândurilor lui Dumnezeu. Astfel, el ne spune că Matei este evanghelia scrisă pentru iudei, creştini iudei, că este străbătută în întregime de un mod iudaic de a privi lucrurile. Într-adevăr; însă cât de departe este aceasta de gândul că Hristos Însuşi ne este prezentat acolo care Împărat al iudeilor.

În acelaşi fel el spune, Marcu a fost scrisă pentru romani, pentru că acolo faptele sunt relatate foarte scurt şi la obiect, într-un mod aproape profesionist, trecând de la un lucru la altul. Şi aceasta este adevărat într-un anumit sens, însă aceasta nu este pentru că se potriveşte felului de a gândi roman, ci pentru că ne prezintă un Slujitor desăvârşit, gata întotdeauna pentru a sluji, mergând de la un punct la altul de-a lungul drumului.

Tot aşa el ne spune că Evanghelia după Luca a fost scrisă pentru greci; şi că ea se potriveşte felului de a gândi şi de a se exprima al grecilor; şi că toată relatarea este marcată de un anumit fel artistic de a prezenta lucrurile folosind anecdote şi ilustraţii. Din nou departe de adevăr, deşi poate că există un sâmbure de adevăr, dar el L-a pierdut din vedere pe Hristos şi priveşte înainte de toate la oameni.

Şi apoi ne spune că Ioan a fost scrisă pentru Biserică, pentru cei care Îl cunoşteau pe Hristos. Este adevărat dar foarte departe de plinătatea adevărului.

După ce am privit de câteva ori la Evanghelii în ansamblu, pentru a le lega cu diferite imagini, vom privi acum pe scurt la fiecare dintre ele în parte. Dar înainte de toate câteva cuvinte despre legătura dintre ele.

Ele sunt în număr de patru, şi aceasta vorbeşte despre pământ şi slăbiciune; de aceea, aici Îl vedem pe Domnul ca om pe pământ, luând locul creaturii, supus încercărilor din această lume. Aceasta, şi cu mult mai mult, a însemnat pentru El umanitatea.

Dar aceste patru evanghelii sunt foarte diferite una de cealaltă, şi primele trei au o trăsătură comună, diferită de cea de a patre. De aceea, nu trebuie să fim surprinşi dacă vom vedea că Matei, Marcu şi Luca sunt grupate împreună, iar Ioan este separat.

Dar să ne oprim aici. Trei Evanghelii, şi una. Dacă ar fi să împarţi numărul patru, cum ai face-o? Doi şi doi. Aşa se împarte în mod natural. Dar cu cât mai mult privim la numere, cu atât mai mult vom descoperi în ele. Aşa cum v-am sugerat mai înainte, numerele pare sugerează răul, iar cele impare binele. Avem Geneza, Levitic şi Deuteronom: numerele impare. Geneza sugerează viaţa, Levitic, intrarea în prezenţa lui Dumnezeu, iar Deuteronomul, Dumnezeu cu omul; în timp ce cele două numere pare, „doi” şi „patru”, sugerează răul. În Exod avem robia păcatului din care poporul a trebuit să fie eliberat, iar în Numeri avem pustiul şi falimentul. Aşadar, dacă evangheliile ar fi fost împărţite în două şi două, viaţa Domnului nostru ar fi fost împărţită într-un sens rău. Ar fi fost o despărţire care ar fi marcat slăbiciunea şi puterea răului mai de grabă decât puterea binelui.

Însă ce avem în schimb? Trei Evanghelii legate atât de clar împreună încât au fost cunoscute dintotdeauna ca Evanghelii sinoptice. Iar cuvântul sinoptic înseamnă „luat împreună”. Luate împreună – trei – Matei, Marcu şi Luca. Ioan a stat întotdeauna aparte în însemnătatea ei de neegalat, ca o Evanghelie aparte. Trei este numărul manifestării divine. Unu este numărul unităţii şi desăvârşirii divine. Atunci când priveşti cele trei Evanghelii sinoptice împreună, ele îţi descoperă în mod minunat plinătatea divină care locuia în Omul Hristos Isus aici pe pământ. Toate trei împreună, în armonie, ni-L prezintă pe Dumnezeu arătat în Hristos, ca şi Împărat, Slujitor şi Om.

Ajungem din nou la Ioan şi vedem că ea este aparte. Nu este nevoie de o prezentare în trei aspecte, deşi şi ea este împărţită în trei secţiuni. Trei secţiuni sugerează gândul arătării depline. Dar este o singură Evanghelie, este Evanghelia Divinităţii. Şi totuşi ea face parte din cele patru; pentru că totul s-a descoperit în Omul Hristos Isus.

Daţi-mi voie să vă reamintesc acel verset in Ioan 1 . „Şi Cuvântul S-a făcut carne, şi a locuit printre noi (şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl)”. Gloria divină s-a arătat, dar s-a arătat în Cuvântul întrupat, Omul Hristos Isus aici jos pe pământ. Şi astfel privesc la cele patru evanghelii şi spun „Am de a face cu un Om pe pământ, cu creatura pusă la încercare. Dar privesc la acel Om – Omul în poziţia de slăbiciune, umilinţă şi punere la încercare – şi văd în El manifestarea deplină a gloriei divine – privesc din nou şi Îl văd pe Dumnezeu – Dumnezeu în desăvârşirea Sa”. Lucrul acesta este, am putea spune, înscris în însăşi structura cărţilor, imprimat în forma şi caracterul lor. Vedem aceasta încă înainte de a privi vreun pic la conţinutul lor. Cât de minunat este Dumnezeu care a scris Cuvântul Său în acest fel, arătându-ne perfecţiunea pe care o vom găsi în el, încă dinainte de a ajunge să privim la conţinutul cărţii.

Cred că nu există niciun alt pasaj din Scriptură care să ne fie mai familiar decât cele patru Evanghelii, şi totuşi, nu este oare adevărat că simţim cât de puţin le-am pătruns? Cine poate zugrăvi în chip vrednic perfecţiunea pe care o găsim în ele? Cine poate prezenta pe deplin frumuseţile caracterului binecuvântatului nostru Mântuitor? Trebuie să învăţăm, să luăm acele lucruri care ne sunt familiare încă din copilărie şi să descoperim ceva din minunile pe care ele le aduc înaintea inimilor noastre, pentru gloria lui Dumnezeu.

Trei sunt împreună, Matei, Marcu şi Luca, leul, boul şi omul. Matei ni-L prezintă pe Mesia, Împăratul lui Isreal. Nu poţi citi primul verset din Matei fără să vezi că acesta este subiectul întregii cărţi. „Cartea genealogiei lui Isus Hristos, fiu al lui David, fiu al lui Avraam”. Avem două titluri ale Sale. „Fiu al lui Avraam” care Îl leagă cu toată familia credinţei; care arată, cu alte cuvinte, cum viţa se extinde dincolo de zid, către neamuri.

Dacă El ar fi fost doar Fiu al lui David, noi am fi ca femeia siro-feniciană, dacă am fi cerut vreo binecuvântare în acest fel. Ea a spus, „ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David”. Aceasta înseamna Mesia, Împăratul lui Israel, iar Domnul i-a răspuns: „Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar atunci când citesc că El nu este doar Fiu al lui David, ci şi Fiu al lui Avraam, atunci spun, dacă există credinţă care să întindă mâna şi să ceară binecuvântarea; dacă există credinţa care era în acea sărmană femeie siro-feniciană care a putut spune – şi cât de mult se bucură Domnul să I se aducă un astfel de argument – dacă ea a putut spune „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor” – ea este o fiică a lui Avraam, pentru că în ea se găseşte credinţa lui Avraam, şi Matei Îl prezintă pe Isus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui Avraam.

Priviţi pentru un moment această genealogie şi numele femeilor din ea. Sunt doar patru, şi fiecare dintre ele are un nume dintre naţiuni. Nu sunt „mame în Israel”, în sens direct. Mai întâi este Tamar. Ea este dintre naţiuni, şi vai! păcatul ei ne este adus înainte în mod atât de clar; o istorie atât de ruşinoasă, pe care ne este ruşine şi să o citim în public. Apoi este Rahav, sărmana femeie din Ierihon, o alta dintre neamuri, şi al cărei caracter era mult prea stricat pentru a fi prezentată în ceea ce noi numim o societate onorabilă. Apoi este Rut, moabita, şi ea dintre naţiuni. Şi apoi Batşeba, despre care nu ştim sigur dacă era dintre naţiuni, dar al cărei soţ era Urie Hetitul. Însă legat de celelalte trei, nu avem niciun dubiu că ele proveneau dintre neamuri.

Tocmai aici, în genealogia menită să dovedească poziţia Domnului ca Împărat al Iudeilor, pentru ca iudeii să nu o poată contesta, apar numele unor femei care distrug orice pretenţie legală la tron.

Şi totuşi, cine sunt acestea? Fac parte din Iuda, tatăl seminţiei din mijlocul căreia sceptrul nu avea să se îndepărteze. Este Rahav, străbuna lui David, şi Rut, de asemenea, iar Batşeba este legată cu David însuşi, fiind mama lui Solomon.

Cât de frumos sunt ţesute în spiţa regală a Israelului numele acestor femei dintre neamuri, femei păcătoase, în aşa fel încât pentru a fi fiul lui David, trebuia să fii fiu al acestor femei dintre neamuri. Nu are şi lucrul acesta o semnificaţie profundă? Tocmai în evanghelia care ne prezintă fără niciun dubiu naşterea şi genealogia Împăratului, ni se arată încă de la început că binecuvântarea depăşeşte graniţele lui Israel. El este de asemenea şi Fiul lui Avraam. Astfel, în primul capitol al acelei Evanghelii care Îl prezintă ca Împărat al iudeilor, este arătat şi harul minunat îndreptat către neamuri. Priviţi la capitolul următor. El se naşte ca Împărat în Betleem; este un copilaş în braţele mamei Sale. Şi cine vine să I se închine? Înţelepţi, însă nu din Israel, deşi şi acolo erau înţelepţi care puteau să îşi deschidă Bibliile şi să citeze capitolul şi versetul care vobeau despre locul naşterii Sale. Dar ei nu fac niciun pas pentru a I se închina. „El a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit”. Dar oamenii din răsăritul îndepărtat, reprezentând naţiunile de departe, pot sa vină şi să Îi dea glorie şi onoare, la fel cum, în zilele Mileniului, naţiunile vor veni şi vor aduce glorie şi onoare cetăţii Mielului.

Acesta este Împăratul lui Israel, Cel pe care Îl veţi găsi în toată Evanghelia după Matei. Caracterul Împăratului şi principiile împărăţiei Sale ne sunt prezentate în mod atât de minunat în aceste capitole. Doar o privire la pasajele principal ne va fi îndeajuns. Am văzut deja genealogia şi naşterea Împăratului în primul capitol, şi închinarea magilor în al doilea, care se încheie cu persecuţia lui Irod, fuga în Egipt şi întoarcerea ulterioară în Nazaret în Galilea. Toate „ca să se împlinească Scripturile” – o expresie care apare constant în această Evanghelie, caracteristică pentru tema ei.

În cele două capitole care urmează, trei şi patru, Îl vedem prezentat pe Împăratul, uns şi recunoscut din ceruri, şi apoi dovedit în urma ispitirii din pustiu. Cât de binecuvântat este să ne gândim că înainte ca El să facă vreo lucrare publică, înainte de a fi pus la încercare în pustiu, Dumnezeu L-a uns, şi a pus peste El pecetea aprobării Sale. Ce taine de viaţă desăvârşită trebuie să fi conţinut cei treizeci de ani petrecuţi în ascuns, taine privite doar de ochiul şi inima lui Dumnezeu.

Urmează trei capitole care conţin „Predica de pe Munte”, unde sunt revelate principiile divine ale Împărăţiei. Ce sfinţenie, ce spiritualitate strălucesc din ea, şi totuşi cât de bine se îmbină ea cu o evanghelie care vorbeşte despre pământ.

După predica de pe munte, şi în contrast minunat cu principiile pure şi înălţătoare ale sfinţeniei pe care le prezintă ea, şi totuşi în perfectă armonie cu ele, vedem cum Împăratul, în mila Sa, curăţă pe leproşi, vindecă orice suferinţe omeneşti, alungă demoni, învie morţi – toate acestea una după cealaltă în capitolele 8 şi 9.

Iar El nu se mulţumeşte să facă singur această lucrare, ci în capitolul 10 el pregăteşte şi trimite ucenici în aceeaşi misiune a dragostei, pe care o leagă cu proclamarea Evangheliei Împărăţiei, care va fi predicată înainte ca naţiunea să îşi primească adevăratul Împărat.

Începând cu capitolul 11, se arată umbrele. Ioan este aruncat în închisoare şi, din singurătate, trimite acel cuvânt de credinţă neîncrezătoare – dacă pot folosi acest contrast – în ce priveşte faptul că Domnul este cu adevărat Împăratul. În acelaşi capitol avem mustrarea cetăţilor care avuseseră parte de binecuvântare, unde El făcuse cele mai măreţe lucrări, pentru că rămăseseră în necredinţă. Dar în mijlocul întunericului necredinţei care se aşternea atât de repede printre oameni, auzim acele cuvinte ale harului care rămân asupra celor pe care El îi iubea – cuvinte care au adus pace în nenumărate mii inimi trudite, şi încă vor face aceasta dacă El va întârzia: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă”.

În capitolul următor, 12, lucrurile sunt trasate mai clar, şi vrăjmăşia se arată pe faţă. Căpeteniile Îl acuză că face minuni prin Beelzebub, prinţul demonilor, şi după această desconsiderare a puterii Duhului Sfânt, El nu poate decât să vestească pierirea unora atât de împietriţi.

Aceasta ne aduce la forma tainică a Împărăţiei, descoperită în aceste pilde minunate din capitolul 13 – o înşeptită prezentare a felului cum vor decurge lucrurile în absenţa Împăratului. Nu pot decât să vă atrag atenţia asupra faptului că primele patru sunt separate de ultimele trei, şi ne prezintă forma exterioară, unde există răul, şi, respectiv planul tainic al lui Dumnezeu, inclusiv judecata finală care va avea loc înainte de întemeierea Împărăţiei Sale. Perla este Biserica; comoara din ţarină este Israel şi lumea. Negustorul este în ambele cazuri Domnul Însuşi.

De aici şi până la scenele finale vedem o retragere evidentă. Harul continuă să lucreze, cei flămânzi sunt hrăniţi şi cei nevoiaşi sunt ajutaţi, dar Domnul caută să se retragă. Până la momentul când va fi jertfit, El evită orice confruntare cu iudeii, cu excepţia cazurilor când credincioşia face necesară o astfel de confruntare. Dar, omeneşte vorbind, orice speranţă este pierdută. Urmărim paşii unui Împărat respins. Şi totuşi acolo unde naţiunea necredincioasă a închis uşa, urmărim imagini atât de frumoase ale Evangheliei, cum este cea a femeii siro-feniciene, o lumină aruncată asupra întemeierii Bisericii Sale, şi stălucirea deplină a gloriei Sale în schimbarea la faţă.

Toate evangheliile încep scenele finale cu intrarea în Ierusalim, care este în mod special caracteristică lui Matei şi este prezentată în detaliu, împreună cu acele discuţii inegalabile în care El închide gura adversarilor Săi, şi pildele în care El arată responsabilitatea lor – cu aceasta discursul profetic se încheie. El include viitorul lui Israel, al Bisericii şi al Naţiunilor.

Avem în final răstignirea Împăratului lor – trădarea Sa de către unul din ai Săi; judecata şi condamnarea înaintea Sinedriului; sentinţa pronunţată de Pilat împotriva voinţei sale şi scrisă pe propria Sa cruce – un ecou potrivit al cuvintelor îngrozitoare ale poporului, „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”. Dar în toate acestea, El este Împăratul, El se supune insultelor şi batjocurilor lor ca unul care cu uşurinţă i-ar fi putut nimici; El mărturiseşte înaintea lui Pilat că este Împărat; şi chiar şi în moarte El „Şi-a dat duhul”, ca un Împărat.

Aceasta mă conduce să spun un cuvânt despre ceea ce vă este familiar celor mai mulţi dintre voi în ce priveşte perspectiva din care este privită moartea Domnului în această evanghelie. Detaliile sunt relatate în altă parte; Matei este evanghelia cârmuirii, şi moartea Domnului este privită din această perspectivă. Moartea este pedeapsa pentru păcat – pentru încălcarea poruncii – în căile cârmuirii lui Dumnezeu. Aşa că aici avem moartea, şi, ceea ce este mai profund decât moartea – părăsirea de către Dumnezeu. Este aspectul morţii ca jertfă pentru vină, şi ne prezintă plata deplină pentru păcatele comise.

Ultimul capitol ne prezintă învierea Împăratului. Iar învierea Sa triumfătoare este însoţită, în mod corespunzător, de învierea multor sfinţi – părtaşi cu El în acel act de putere.

Evanghelia se încheie în Galilea – respins de ai Săi – dar încredinţând slujitorilor Săi marea lucrare, şi asigurarea că toată puterea este în mâinile Sale, care este Împăratul, şi a faptului că El este cu ei până la sfârşitul veacului.

Ce Împărat! Ce Evanghelie!

Dar trebuie să trec în grabă la Marcu, fără a mai repeta ceea ce am văzut deja în Matei, ci prezentând trăsăturile caracteristice ale cărţii.

Există o mare asemănare între ea şi Matei, şi unii chiar au crezut că Marcu este un fel de rezumat, sau o nouă ediţie a lui Matei. Astfel de gânduri vin doar din partea criticilor care judecă prin înţelepciune omenească. Dar oricine citeşte şi studiază această evanghelie va vedea că ea are un scop diferit de la început şi până la sfârşit.

În primul rând, Duhul Sfânt trece sub tăcere, dacă pot spune astfel, tot ceea ce are legătură cu naşterea şi copilăria Domnului nostru. Îl avem înaintea noastră ca şi Om matur. Ioan Botezătorul îl vesteşte în câteva cuvinte. Apoi El este trimis în pustiu pentru a fi ispitit de diavolul şi acolo, înainte de a fi citit mai mult de 10 versete, deja îl vedeţi pe Robul credincios implicat în lucrarea Sa.

Slujitorul lui Dumnezeu, Profetul lui Dumnezeu a venit pentru a aduce binecuvântările lui Dumnezeu sărmanului om păcătos, şi El trece de la o persoană la alta am putea spune, aici punându-Şi mâinile peste un lepros, acolo peste un demonizat, apoi peste soacra lui Petru; oricine ar avea nevoie de vindecare divină, o primeşte prin El. Şi ca şi cum ar rezuma pentru noi într-un verset toate activităţile Domnului, evanghelistul spune că, după apusul soarelui, „au adus la El pe toţi cei care erau bolnavi şi pe cei demonizaţi… şi i-a vindecat pe toţi”.

Acest caracter străbate întreaga Evanghelie, El trece de la o lucrare la alta, dintr-un loc în altul. Nu există niciun fel de amânare, nicio abatere de la slujire; am putea spune că El lasă ca lucrarea Sa să vorbească pentru Dumnezeu şi apoi, ca Profet al lui Dumnezeu, tot ceea ce El spune despre un lucru este concis şi direct legat de acel lucru.

Iubiţi fraţi, cât de binecuvântat este gândul că, Cel care Îl slujeşte pe Dumnezeu în mod desăvârşit aici este Acelaşi care slujeşte pe sărmanul om păcătos. Cât de mişcător este faptul că Evanghelia slujitorului desăvârşit a fost scrisă de unul care s-a dovedit a fi un slujitor foarte imperfect. Marcu i-a însoţit pe Pavel şi pe Barnaba până la un punct, şi apoi, fie din frică, fie pentru a evita să sufere răul ca un bun ostaş al lui Isus Hristos, el s-a întors. Din acest motiv, în următoarea călătorie Pavel a refuzat să îl mai ia cu ei – deşi aceasta l-a costat despărţirea de Barnaba. Mai târziu citim însă ca încurajare: „Ia-l pe Marcu şi adu-l cu tine, pentru că îmi este folositor pentru slujbă” (2. Timotei 4:11 ). La fel stau lucrurile şi cu oaia care a rătăcit, dar apoi a fost restabilită – Petru – şi căreia îi sunt încredinţaţi mieluşeii. Dar aşa lucrează harul.

Când ajungem la moartea Slujitorului binecuvântat, vedem cum toate lucrurile sunt în concordanţă cu această evanghelie. Aici Îl vedem pe Domnul ca jertfă pentru păcat. Este acel strigăt de agonie, redat fără îndoială exact cu cuvintele folosite de Domnul, şi nu în ebraică cum o face Matei. Aici sunt cuvinte aramaice, limba folosită pe scară largă atunci în Palestina.

După moarte avem rezultatul deplin al ispăşirii, sfâşierea perdelei.

Capitolul 16 se aseamănă cu primul în felul următor: recapitulează rapid diferitele arătări ale Domnului nostru după învierea Sa. Chiar şi la sfârşit Îl vedem, deşi înălţat în cer, totuşi implicat în slujire alături de slujitorii Săi. Ce bucurie va fi în acea zi viitoare când va fi adevărat despre noi că „slujitorii Săi Îi vor sluji”, şi ce privilegiu este şi acum să putem face orice pentru El care a făcut totul pentru noi.

Venind la Luca, din nou ni se pune înainte naşterea Omului Hristos Isus. Evanghelistul pare să zăbovească mult aspra acestei scene, şi a tuturor momentelor sfinte care au legătură cu ea. Putem să vedem întâlnirea şi discuţia atât de frumoasă dintre mamele evlavioase ale lui Ioan şi Isus. Îl vedem pe Zaharia şi auzim cântarea de bucurie a Mariei. Toate acestea apar într-o imagine intens umană, toate centrate pe naşterea acelui Om – Hristos Isus. Şi astfel evanghelistul ne arată cât de interesante sunt acele momente – nu doar pentru inimi omeneşti; ni se oferă o privire chiar în cer, în acea minunată noapte a naşterii lui Isus. Cerul este deschis şi, ca şi cum toate oştile îngereşti îşi urmăresc Domnul, nevoind să se despartă de El, dorind să Îi fie alături aici jos, unde El Şi-a ascuns gloria şi unde nu s-a găsit loc de poposire pentru El – le vedem acolo şi le auzim cântând: „Glorie în cele preaînalte, şi pace pe pământ, în oameni bună plăcere”.

Totul se centrează în jurul bebeluşului, al copilaşului; şi aici în Luca este singura aluzie despre copilăria Domnului. Totul în mod caracteristic acestei Evanghelii; pe tot parcursul ei, ea nu vorbeşte despre Împăratul; nici despre Cel care are autoritate, dar nici despre Cel care este Slujitorul, ci aici El este un Om între oameni. Chiar şi genealogia Sa merge până la Adam – şi de acolo la Dumnezeu. El este Fiul Omului.

Priviţi la acea scenă minunată din Nazaret în care El deschide cartea profetului Isaia şi le citeşte din ea. Ce profeţie minunată a ales, şi cât de umană este toată scena: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vestesc captivilor eliberare şi orbilor vedere, să pun pe cei zdrobiţi în libertate, să vestesc anul plăcut al Domnului“ (Luca 4:18-19 ). Apoi continuă şi comentează textul, şi vă amintiţi ce au avut ei de obiectat la cuvintele Sale – că Cel care le vorbea era fiul tâmplarului. Erau uimiţi de cuvintele de har care ieşeau de pe buzele Sale, însă se mirau că Cel care le vorbea era un simplu om, fiul tâmplarului. Şi totuşi aceasta este gloria în Luca. Toată această evanghelie ne prezintă Omul, Fiul tâmplarului, şi privind pasajele unul după altul, suntem atât de mulţumitori pentru „Omul Hristos Isus”.

Priviţi la sărmana femeie păcătoasă care plânge lacrimi amare de ruşine şi durere şi dragoste la picioarele Sale, pe care apoi le unge cu mir. Ce scenă! La Unul ca Acesta poate merge păcătosul, pentru a auzi cuvinte de iertare şi dragoste, chiar şi în casa fariseului arogant. Şi pe tot parcursul acestei Evanghelii, înaintea noastră este adus Omul, însă o, Omul care a fost unic, fără asemănare, Omul Hristos Isus.

Cunoaşteţi pildele pe care doar Luca le prezintă, pildele din capitolul 15 – cele trei – corespunzând locului al treilea ocupat de această evanghelie, pilde care descoperă tot ce este în inima lui Dumnezeu. Cât de familiare, cât de umane sunt imaginile. Remarcaţi, El doreşte să arate ce este în inima lui Dumnezeu. El vrea să ne vorbească despre lucrarea Bunului Păstor – El Însuşi. El vrea să ne descopere lucrarea Duhului Sfânt. Şi ce fel de imagini va folosi pentru aceasta? Imagini cunoscute, din viaţa de fiecare zi. Ei înşişi puteau privi pe dealurile din jur pentru a vedea păstori îngrijindu-şi oile. Puteau intra în orice casă şi să înţeleagă imedat cum o femeie mătură cu multă grijă casa pentru a găsi argintul pierdut; şi o, cine fiind fiu şi având un tată, sau fiind tată şi având un fiu nu înţelege cât de omenească – vai, cât de des întâlnită este situaţia tristă care l-a făcut pe tată să arate atâta dragoste. Binecuvântat fie Dumnezeu, că dragostea se foloseşte chiar de păcat şi durere pentru a se descoperi. Totul este uman. Oamenii ar putea spune că sunt imagini obişnuite, cotidiene – însă dragi prieteni, gloria lor este tocmai aceasta, că sunt imagini obişnuite. Binecuvântat fie Dumnezeu, că vedem o faţă de Om, dar vedem inima lui Dumnezeu.

Ajungând la scenele finale ale acestei Evanghelii, vedem că şi ele sunt în frumoasă armonie cu tema ei. Stăm cu El la cea din urmă cină, când cu inima frântă El arată cine Îl va trăda. Mergem în grădină şi suntem martori, aşa cum ucenicii nu au fost, la „lupta şi sudoarea de sânge”. Îl urmăm în palatul marelui preot şi de acolo la scaunul de judecată al lui Pilat; Îl vedem îmbrăcat în haine regeşti şi batjocorit de Irod şi soldaţii săi; îi vedem pe Pilat şi Irod împrietenindu-se prin condamnarea Lui – o, cine citeşte toate acestea şi nu este mişcat profund de compasiune faţă de acest „Om al durerilor” care trece singur prin toate.

În concordanţă cu tema sa, Luca ne prezintă moartea Domnului ca jertfă de pace. El nu aminteşte strigătul de durere din primele două Evanghelii. Dimpotrivă, el vorbeşte de harul care se revarsă chiar spre duşmani, atunci când ei bat cuie în mâinile şi picioarele Sale: „Şi Isus spunea: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34 ). Tocmai în ceasul chinului Său, vedem triumful harului prin mântuirea tâlharului de pe cruce – Preotul care se aşează alături de păcătosul vinovat care crede, datorită valorii morţii Sale.

În acelaşi fel, istoria învierii arată chipul Omului: drumul spre Emaus, apoi felul cum se arată alor Săi în Ierusalim, cum mănâncă înaintea lor, – toate acestea poartă aceeaşi caracteristică a relatării vieţii Sale, şi toate ni-L aduc foarte aproape şi ni-L fac foarte drag pe acest binecuvântat şi sfânt „Om Isus Hristos”.

Astfel am trecut prin aceste trei evanghelii sinoptice, aşa cum sunt numite, găsind multe în comun şi, în acelaşi timp, diferenţe foarte clar marcate. Cât de minunat se îmbină, oferind, în plinătatea lor întreită, o imagine a Domnului nostru binecuvântat aşa cum o singură Evanghelie nu ar putut să o facă!

 

 

http://comori.org/biblia-studiu-biblic/de-la-geneza-la-apocalipsa/

 

 

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*