Să nu zicem că n-am ştiut: toată veşnicia vom avea destul timp ca să dăm socoteală pentru miliardele de vorbe, fapte şi gânduri (ne) bune, pe care nu vrem să i le dăm GRATIS, lui Iisuss- întru iertare, prin pocăinţă; Moartea omului nu înseamnă sfârşitul călătoriei… „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Cor.5/10) Nu pirdem nimic, dacă–i dăm lui păcatele, pentru care a sângerat, la Golgota, dar „câştigăm” pedeapsa veşnică, dacă sângerăm noi pentru ispăşirea lor- în gheena groazei! Nu vom avea deloc odihnă dacă nu credem că El ne-a absorbit în sine şi nu ne-a abandonat pe Culmile Suferinţei nici pe cei mai mari păcătoşi pentru izbăvire (Îs. Cap 53/4-11) şi (1 Petru 2/24):” El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. „

Moartea oamenilor  începe din burta mamei prin vaccinari si continua cu prima înghiţitură de apă fluorurată; Si Capeteniile CLUBULUI DE LA ROMA  lucreaza   pentru o Conştiinţă Globală  ,”purificind” lumea de nationalisti si   patrioti;  „Noua ordine mondială” prevede ca omul să fie sclavul total şi perpetuu, câtă vreme este producător, după care urmează   suprimarea lui blândă ;5-„Naţionalismul” si religiile devin oaia neagra care va fi jupuita de vie de catre   tortionari;  BOMBARDAREA BIOCÂMPULUI UMAN  de la distanta sau de aproape ,prin orice fel de surse,care de care mai  stiintifico-fantastice…; Virusul SIDA nu este un criminal eficient, deoarece este prea lent; Candidatul meu favorit pentru eliminarea a 90% din populaţia lumii este Ebola …;  Una  dintre cele mai temute 10 arme bacteriologice a fost scapata de sub  control;Crestinismul a fost eliminat din viata publica a Statelor Unite; Urmeaza sa devina inamicul numarul unu…!
yyyGlobalizarea căderii omului în animalitate… Neghina, peşti răi şi fecioare nechibzuite- Matei 13.24,25; 13.47,48; 25.1,2- David R. Reid; O comoară şi un năvod- Matei 13- Willem Johannes Ouweneel; (ALERTAAA) Gâdilarea urechilor: mesajul seducător plăcut al lui Joyce Meyer- Rudolf Ebertshäuser; Ghetsimani-Frederick Charles Jennings; Intercalarea pământească- Daniel 2; 7; Luca 21- William Kelly; Ce au creştinii a face cu noul legământ?SoundWords; VECHIUL LEGĂMÂNT COMPARAT CU NOUL LEGĂMÂNT; EVANGHELIA HARULUI; Cum să intri în Noul Legământ cu Domnul Isus Hristos? Diferența dintre Vechiul și Noul Legământ, scris de :   Zac Poonen; Mort faţă de Lege, Slujind în Duhul, Partea 2, de John Piper; Acesta este Sângele Legământului celui Nou, Don K. Preston;

 

 

3aa - Copy3d676677aqwqbtisvvv

 

scris de :   Zac Poonencategorii :   Ucenici

Haideți să ne uităm la un verset din Romani capitolul 6, care cred că spune în câteva cuvinte, într-o propoziție foarte scurtă, diferența esențială dintre Vechiul Legământ și Noul Legământ. Citim acolo în Romani 6, versetul 14: “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har”. Cuvântul “lege” simbolizează acolo Vechiul Legământ și acordul lui Dumnezeu cu Israel, și termenii și condițiile acelui legământ sunt toate incluse în acel singur cuvânt, “lege”. Și harul, într-un singur cuvânt, rezumă noul acord a lui Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos și toți termenii și toate condițiile acelui nou acord. Și aici, spune, că poți fi fie sub lege fie sub har. Și dovada este aceasta, când nu ești sub lege ci sub har, păcatul nu poate stăpâni asupra ta. Am putea spune altfel: de partea cealaltă, dacă nu ești sub har ci sub lege, atunci păcatul va avea stăpânire asupra ta. Așadar în final, modul în care descoperim dacă suntem sub lege sau sub har nu este prin a testa dacă suntem legaliști în legătură cu o mulțime de reguli și regulamente, ci pe de altă parte, printr-un test mult mai adânc: are păcatul stăpânire asupra ta? Sau ai tu stăpânire asupra păcatului?

Aceasta este o întrebare foarte, foarte importantă, pentru că mulți oameni nu înțeleg diferența dintre ce a venit să dea Isus și ce venise să dea Moise sub Vechiul Legământ. Acum dacă ar fi să vă pun o întrebare simplă: cine este mai mare, Moise, sau Domnul nostru Isus Cristos? Asta e limpede, Moise este un slujitor și Domnul Isus este stăpânul. Este atât de clar că Isus este mult mai mare decât Moise.

Acum dați-mi voie să vă spun, de vreme ce înțelegeți aceasta limpede, că legământul sau acordul pe care Dumnezeu l-a mijlocit cu Israel, prin Moise, este la fel de inferior Noului Legământ pe care Dumnezeu l-a mijlocit prin Isus, precum Moise este inferior lui Isus. Implicația este că, dacă Moise și legea i-au putut aduce pe oameni din Vechiul Testament la un anumit standard de viață, Isus și Noul Legământ ar trebui să poată să-i aducă la ce – la un standard mai înalt sau la un standard egal? Desigur, veți spune că trebuie să fie un anumit standard. Ar fi ceva comparabil cu mersul și zburatul; cu o bicicletă și un avion. Vreau să spun că este o mare diferență între bicicletă și avion, în ceea ce privește viteza și abilitatea de a te mișca din loc în loc. Și dacă poți compara o bicicletă și un avion, acolo vezi diferența dintre Vechiul Legământ și Noul Legământ. Vechiul Legământ poate și el să te ducă dintr-un loc în altul, la fel cum poate o bicicletă. Și Noul Legământ te poate duce dintr-un loc în altul la fel cum poate un avion, și este o foarte mare diferență între cele două. Vechiul Legământ îl poate aduce pe un om la un anumit punct de părtășie cu Dumnezeu însă nu dincolo de acest punct. Și în cortul întâlnirii din Vechiul Testament, Dumnezeu a ilustrat aceasta prin a pune o perdea groasă între locul sfânt și locul preasfânt și le-a spus israeliților “Nimeni nu poate veni în acest loc preasfânt, această perdea vă împiedică. Puteți veni până aici dar nu mai departe”. Și știți, dincolo de acea perdea, Dumnezeu Însuși locuia în acel templu – templu Vechi Testamentar. Și nimeni nu putea să se ducă acolo. Chiar și marele preot putea intra doar o dată pe an, și acesta era doar un simbol. Dar nimeni nu se putea duce acolo ori de câte ori le plăcea. Însă când Isus a murit pe Calvar, acea perdea a fost ruptă, de sus până jos, arătând că drumul în prezența lui Dumnezeu era deschis acum. Prin urmare acum, dă-mi voie să te întreb, acum că perdeaua este ruptă și calea către locul preasfânt, în prezența lui Dumnezeu, este deschisă, standardul nostru de viață ar trebui să fie mai înalt sau mai scăzut decât al oamenilor din Vechiul Testament? Răspunsul este limpede. Dacă fără părtășie personală cu Dumnezeu, având doar legea, oamenii puteau ajunge la un anumit standard de viață, cu cât mai înalt ar trebui să fie standardul nostru odată ce venim în părtășie cu Dumnezeu Însuși, înăuntrul acelei perdele rupte? Și totuși, mulți, mulți creștini nu pare că au înțeles acest lucru. De exemplu, de ce aflăm uneori de creștini care cad în unele păcate teribile? Vi-i puteți imagina pe Ilie sau Ioan Botezătorul alergând după femei sau alergând după bani? Și totuși, ei nu au avut har; nu au avut acel acces liber în locul preasfânt precum avem noi; și fără acesta, ei au ajuns la o astfel de viață. Cu cât mai mult putem ajunge noi la acest standard de viață dacă am avea credință și ne-am înălța la privilegiile noastre sub Noul Legământ?

Aceasta spune Pavel aici: păcatul nu va stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub lege ci sub har. În Matei 11:11, Isus a spus că cea mai mare ființă umană care se născuse până atunci era Ioan Botezătorul (desigur cu excepția Sa; El nu S-a născut dintr-un tată uman așadar Isus Însuși este exclus, dar printre toți ceilalți, Ioan Botezătorul era cel mai mare), și apoi Isus a continuat să spună, dar, cel care este cel mai mic în Împărăția Cerurilor – în Împărăția lui Dumnezeu – este mai mare chiar și decât acesta. Ce încerca El să spună era că standardul cel mai înalt la care putea să-l aducă legea pe un om, era cu toate acestea inferior sau mai scăzut decât standardul la care harul ar putea să-i aducă pe cei mai slabi dintre copiii lui Dumnezeu. Prin urmare, nu doar un creștin ocazional se ridică la un standard de viață mai înalt decât Ioan Botezătorul. Voia lui Dumnezeu este ca fiecare din copiii Lui care vine sub har să se ridice la un nivel mai înalt decât Ioan Botezătorul. Dar dacă vor trăi într-adevăr acea viață este cu totul alt lucru. Însă posibilitatea este acolo dacă ei înțeleg și primesc harul așa cum ni-l oferă Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos.

Acum, când comparăm cuvântul “har” – așa cum citim, de exemplu, în Evrei 4:16, ni se spune acolo că trebuie să ne apropiem cu deplină încredere de Scaunul Harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie – și așa cum am menționat într-un studiu anterior, există o diferență între “milă” și “har”. “Mila” este în esență un cuvânt Vechi Testamentar. Este un cuvânt pe care-l găsiți foarte des în Vechiul Testament – Domnul a Cărui îndurare (milă) ține în veac. David vorbește deseori despre aceasta, și ca rezultat al acelei îndurări, oamenii din Vechiul Testament au păcatele acoperite și iertate. Nu puteau fi curățiți, David putea spune doar, “Ferice de cel cu păcatele acoperite”. Păcatele nimănui nu puteau fi curățite până ce Isus a murit pe crucea Calvarului. Dar puteau fi acoperite, până ce a venit Cristos. Erau iertate. În binecunoscutul psalm, Psalmul 103, David a spus, “Binecuvântă, suflete, pe Domnul, și nu uita niciuna din binefacerile Lui! El îți iartă toate fărădelegile tale”. Aceasta era mila, și cu toții avem nevoie de ea, de asemenea; avem nevoie de milă, avem nevoie să ni se ierte păcatele. Dar avem ceva mai mult în Noul Legământ, și acesta este harul; ceva mai mult decât mila; ceva care să ne ajute în viitor; ceva care să ne ajute să biruim patimile din firea noastră. Și spune aici, că putem veni la Scaunul Harului, și în locul unde primim îndurare, putem găsi har ca să fim ajutați la vremea de nevoie.

Acum, care este vremea de nevoie? Vremea de nevoie este atunci când suntem sub presiune extraordinară de la poftele din firea noastră pământească; presiune imensă de la diavol ca să păcătuim. Și în acel moment, când suntem ispitiți să păcătuim și să cădem, Dumnezeu spune că harul mă poate ajuta; harul este ajutor, ajutor pentru nevoia mea, oricare ar fi ea. Dacă nevoia mea acum este că trebuie să biruiesc un anumit păcat, zice că, harul mă poate ajuta în vremea de nevoie. Este ca și cum, dacă m-aș urca pe un munte, și sunt cât pe ce să alunec și să cad, dacă cer ajutor, Dumnezeu mă poate ridica și mă poate face să stau în picioare ca să nu cad. Dar dacă nu cer ajutor și mă lupt singur, alunec și cad și îmi rup oasele, iar apoi îi cer ajutor lui Dumnezeu, și vine o ambulanță și mă ia, ei bine, și acesta este ajutor. Însă aceasta este mila; asta este după ce am căzut, și Dumnezeu mă ridică, mă iartă, mă duce la un spital, mă pansează, și mă restaurează. Și aceasta este experiența multor creștini. Ei cad, și îi cer ajutor lui Dumnezeu. Dar nu există o cale mai bună? Există – har ca să mă ajute la vreme de nevoie.

Acuma, de ce nu faci acest lucru data viitoare, când simți presiunea atât de puternică a ispitei încât ești cât pe ce să cazi? Încearcă acest lucru și vezi dacă nu funcționează. Cere-i lui Dumnezeu la acel moment; spune, “Doamne, nu sunt în stare să biruiesc asta, vreau să mă ajuți. Dă-mi har să biruiesc”. Și vei vedea în acel moment, harul venind să te ajute.

 

 

Noul Legământ (2)

Profeţia lui Ieremia despre noul legământ are o dublă semnificație: în primul rând, se referă la întoarcerea iudeilor la Dumnezeu şi în patria lor și, în al doilea rând, se referă la lucrarea lui Mesia, a cărui moarte avea să ratifice legământul şi să restabilească relaţia. Planul de mântuire, descoperit doar prin umbre şi tipuri în vechiul legământ (Evrei 10:1 -În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie.), este dezvăluit complet în legământul nou.

Ce trimiteri fac următoarele texte la profeţia lui Ieremia?

Luca 22:20
Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu care se varsă pentru voi.

1 Corinteni 11:24-26
24. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.”
25. Tot astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.”
26. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.

Pâinea este un simbol al trupului frânt al lui Hristos, care, până atunci, era simbolizat de mielul pascal, iar mustul reprezintă sângele lui Isus. Cina Domnului constituie veriga care leagă tot ce a făcut El de-a lungul istoriei mântuirii, atât în vremea Vechiului Testament, cât și a Noului Testament. Aşadar, pâinea şi mustul sunt o imagine rezumat a istoriei mântuirii. Ele sunt nişte simboluri prin intermediul cărora înţelegem lucrarea extraordinară împlinită de Dumnezeu pentru noi.

Pavel scrie că Cina Domnului arată atât spre moartea lui Hristos, cât şi spre revenirea Sa, fără de care moartea Sa ar fi fost fără rost. Însuși Mântuitorul a stabilit această legătură când a afirmat: „Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26:29). Prima Sa venire este în mod indisolubil legată de a doua venire. Prima îşi găseşte împlinirea completă în cea de-a doua.

Noul Legământ (1)

Care este semnificaţia următoarelor versete atât în contextul lor imediat, cât şi în contextul actual?

Ieremia 31:31-34
31. Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.
32. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.
33. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.
34. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”

Ieremia a rostit aceste cuvinte în toiul celei mai mari crize din istoria poporului Israel: invazia babiloniană iminentă care ameninţa poporul cu dispariţia. Chiar când treceau prin această criză, ca şi în alte ocazii asemănătoare, Dumnezeu le-a oferit speranţă, prin făgăduinţa că, pentru ei, sfârşitul nu era acesta, ci aveau să mai primească o şansă de a prospera în prezenţa Sa.

Prima făgăduinţă din Biblie cu privire la „un legământ nou” este oferită în contextul întoarcerii viitoare a israeliţilor din exilul babilonian şi a binecuvântării pe care Dumnezeu avea să le-o dea la întoarcerea lor în ţară. După cum încălcarea legământului făcut la Sinai (Ieremia 31:32) i-a dus în exil, tot aşa refacerea legământului avea să le asigure ocrotire şi să le dea speranţă pentru viitor. Asemenea legământului de pe Sinai, legământul nou avea la bază aceleași condiții — ascultarea de Cele Zece Porunci, doar că acum ele aveau să fie scrise nu pe tăbliţe de piatră, ci în inimile lor, acolo unde ar fi trebuit să se afle de la bun început, așa cum subliniază și următorul citat:

„Aceeaşi lege săpată pe tăbliţele de piatră este scrisă de Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc să ne preocupăm să realizăm propria neprihănire, noi primim neprihănirea Domnului Hristos. Sângele Său face ispăşire pentru păcatele noastre. Ascultarea Sa este primită ca fiind a noastră. Atunci inima înnoită prin Duhul Sfânt va aduce «roada Duhului». Prin harul Domnului Hristos, vom trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu scrisă în inimile noastre. Având Duhul lui Hristos, vom umbla aşa cum a umblat El.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 372

Sub legământul nou, păcatele lor aveau să fie iertate, ei aveau să-L cunoască pe Domnul personal şi aveau să asculte de Legea Sa prin puterea Duhului Sfânt care lucra în ei. De fapt, atât în vechiul legământ, cât și în noul legământ, mântuirea s-a primit doar prin credință, o credință care produce „roada Duhului” (Galateni 5:22).

Mort faţă de Lege, Slujind în Duhul, Partea 2


Romani 7:1-6

Nu ştiţi, fraţilor, – căci vorbesc unor oameni care cunosc Legea – că Legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el? 2 Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei. 3 Dacă deci, când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul. 4 Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem rod pentru Dumnezeu. 5 Căci, când trăiam sub firea noastră pământească, patimile păcatelor, aţâţate de Lege, lucrau în mădularele noastre, şi ne făceau să aducem roade pentru moarte. 6 Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.

UN OCEAN AL PROFUNZIMII ŞI MAIESTĂŢII

Am spus săptămâna trecută că există un ocean plin de semnificaţie la baza versetului 6, şi mai ales în fraza, “Pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” Astăzi vreau să vă arăt câteva din ţărmurile acestui ocean şi să pătrundem în adâncurile lui. Unul din beneficiile acestui lucru este acela că vă dă un gust al profunzimii şi maiestăţii căii de mântuire a lui Dumnezeu.

Ceea ce vreau să spun prin aceasta este că dacă eşti credincios în Isus Hristos – dacă El este Mântuitorul şi Domnul tău preţuit – atunci eşti parte a unui plan care nu este mic sau nesemnificativ ci profund şi maiestuos. A început în veşnicie atunci când Dumnezeu a plănuit mântuirea ta, şi a fost pregătit pentru tine de-a lungul a mii de ani de istorie care au dus la întruparea lui Isus. Dumnezeu făcea în istorie lucruri – lucruri măreţe – ca tu să poţi fi mântuit. Lucrurile care s-au întâmplat pentru ca să fii făcut creştin – să se îndepărteze de la tine toate păcatele tale, să se îndepărteze condamnarea ta, şi să fii făcut un copil al lui Dumnezeu, să ţi se dea o părtăşie personală cu Hristosul cel viu, şi să fii condus la viaţă veşnică – lucrurile care s-au întâmplat pentru ca să te bucuri de toate acestea, sunt atât de profunde şi de măreţe că sunt asemenea unui ocean al profunzimii şi maiestăţii.

Şi te vei încrede în Dumnezeu mai mult şi-L vei iubi pe Hristos mai mult dacă ajungi să cunoşti ceva din oceanul acesta al profunzimii şi maiestăţii care stă la baza mântuirii tale. De aceea vreau să mai rămân asupra ultimei jumătăţi a versetului 6 şi să vă port pe ţărmurile acestui ocean şi în alte locuri din Biblie. Vreau să ştiţi ce a făcut El şi de ce face ceea ce face, ca să puteţi să vă încredeţi mai mult în El şi să-l iubiţi mai mult. Nevoia cea mai mare pe care o avem este să ne încredem în Dumnezeu clipă de clipă ca El să ne călăuzească vieţile, să ne împlinească nevoile, şi să fie comoara noastră. Deoarece ţinta vieţii noastre, la modul cel mai practic, este dragostea, iar dragostea vine “dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută” (1 Timotei 1:5; vedeţi şi Galateni 5:6).

Dar mai întâi să clarificăm contextul imediat.

DE CE LIBERTATEA PRODUCE DRAGOSTE, ŞI NU NELEGIUIRE

Aceste şase versete sunt răspunsul lui Pavel la întrebarea: de ce faptul că suntem sub har şi nu mai suntem sub lege produce dragoste şi nu nelegiuire. El explică răspunsul pe care l-a dat la întrebarea de mai devreme din Romani 6:15, “Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege ci sub har? Nicidecum.” De ce nu? De ce libertatea faţă de lege nu rezultă în nelegiuire, ci în slujba jertfitoare a dragostei?

Pavel face o comparaţie între căsătorie şi Lege, pe de o parte, şi între credincios şi Lege pe de altă parte. În versetele 1-3 spune că dacă unul dintre partenerii de căsătorie moare, legea care face ca un al doilea mariaj să fie greşit este anulată. Deci moartea eliberează de Lege. Acesta este scopul comparaţiei pe care o vedem în versetele 4-6.

Deci versetul 4 spune, “Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia.” Cu alte cuvinte, prin credinţă am fost uniţi cu Hristos (aşa cum spune 6:5) astfel încât moartea Sa devine moartea noastră. Şi ca urmare, spune Pavel, am murit faţă de Lege. Hristos a purtat pedeapsa cerută de Lege, şi Hristos a împlinit ascultarea perfectă cerută de Lege. Deci în El sunt izbăvit sau eliberat de Lege. Vedeţi lucrul acesta în versetul 6a: “Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi.”

Dar versetul 4 continuă şi ne spune scopul cu care a pregătit Dumnezeu această moarte pentru noi în Hristos: “Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia.” Deci noi suntem izbăviţi de Lege, spune Pavel, ca şi femeia de căsătorie, ca să putem să ne căsătorim din nou fără să încălcăm legea – şi căsătoria la care se gândeşte este uniunea cu Isus Hristos cel înviat şi viu: “… ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi.” Deci mântuirea voastră este o eliberare de lege şi o unificare cu o Persoană vie, Isus Hristos – care, în conformitate cu Romani 6:9, nu va mai muri niciodată. Ceea ce înseamnă că mântuirea voastră este veşnică şi sigură.

Şi versetul merge un pas mai departe şi explică nu numai de ce am murit faţă de Lege – şi anume, ca să fim uniţi cu Hristos cel viu – ci explică şi de ce suntem uniţi cu Hristos cel viu – “ca să aducem rod pentru Dumnezeu.” Acest rod este dragostea. Deci acum avem răspunsul lui Pavel la întrebarea: de ce faptul că suntem eliberaţi de Lege nu produce nelegiuire, ci dragoste. Este din cauza acestei noi uniuni cu Isus. Noi nu suntem eliberaţi de Lege ca să putem pluti în spaţiu, liberi de orice călăuzire şi ajutor. Suntem eliberaţi de Lege cu scopul precis de a fi uniţi cu Isus. Relaţia voastră cu Isus devine totul. Pavel a spus, “A trăi este Hristos.” A trăi nu este păzirea legii. A trăi este Hristos.

Versetul 6 spune pur şi simplu acelaşi lucru ca şi versetul 4, dar cu cuvinte diferite, şi ne aduce la marginea oceanului pe care Biblia îl numeşte “noul legământ.” Haideţi să ne uităm la versetul 6 şi apoi să mergem la ţărmurile “noului legământ.”

“Dar acum, am fost izbăviţi de Lege [am văzut aceasta în versetul 4], şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi [am văzut aceasta], pentru ca să slujim lui Dumnezeu [ceea ce este la fel cu a spune, “ca să aducem rod pentru Dumnezeu”] … Dar acum vin cuvintele care sunt pline de înţelesul noului legământ: “…într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.”

Remarcaţi contrastul dintre duh şi slovă sau literă. Aceasta este una din diferenţele dintre vechiul legământ şi noul legământ. Ce înseamnă? Ce înseamnă să spunem că viaţa creştină – viaţa voastră – este “ într-un duh nou” şi “nu după vechea slovă”?

Să vizităm câteva locuri de pe ţărmurile oceanului plin de înţeles al noului legământ. Aici vom găsi despre ceea ce vorbeşte Pavel.

NOUL LEGĂMÂNT

Mai întâi daţi-mi voie să vă arăt de ce cred că Pavel vorbeşte de fapt despre acest lucru numit noul legământ. Gândiţi-vă la 2 Corinteni 3:5-6. Pavel spune, “Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa.” Aici avem cea mai apropiată paralelă cu Romani 7:6, unde el spune că noi “slujim într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” În 2 Corinteni, Pavel spune că apostolii sunt “slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa.” Şi Pavel spune explicit aici că vorbeşte despre “noul legământ.”

Deci atunci când vorbeşte despre slujirea în duhul şi nu după slovă, el vorbeşte despre felul în care funcţionează noul legământ. Deci ce este? Ce este acest nou legământ? Să ne întoarcem la promisiunea din Vechiul Testament şi să aflăm.

În Ieremia 31:31-34 profetul prezintă această promisiune:

“Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. (32) Nu ca legământul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului [nu ca cele Zece Porunci – esenţa legământului mozaic] legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.” (33) “Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel [dar nu numai cu ei ci cu toţi cei care sunt copii ai lui Israel prin credinţă], după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. 34 Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: ,Cunoaşte pe Domnul!’ Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”

Acesta este textul clasic referitor la noul legământ. Cartea Evrei îl citează de câteva ori ca şi baza învăţăturii pe care o dă despre noul legământ. Ce învăţăm de acolo despre terminologia noului legământ?

  1. Învăţăm că în noul legământ Legea nu va mai fi preponderent externă, scrisă în piatră (acesta este înţelesul termenului “slovă”), ci va fi preponderent internă, scrisă în inimă (versetul 33). Cu alte cuvinte, lucrul decisiv cu privire la Lege nu va mai fi acela că este o cerinţă din exterior, ci va fi o dorinţă din interior.
  2. Sau, aşa cum spune versetul 34, a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu va fi o poruncă din exterior cât va fi o experienţă interioară.
  3. Şi ultima propoziţie a versetului 34 ne dă baza pentru aceste experienţe lăuntrice ale harului: “căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”

Deci în noul legământ, Dumnezeu procură o modalitate de a şterge toate păcatele noastre, ne dăruieşte experienţa cunoaşterii personale a lui Dumnezeu, şi scrie Legea în inimile noastre ca noi să-L iubim şi să-i fim plăcuţi Lui.

Ar trebui să întrebaţi, “Dar ce vom zice despre Duhul? Vedem contrastul dintre porunca exterioară, sau slova, şi dorinţa interioară; dar unde este “duhul nou”?

ÎNTR-UN DUH NOU

Pentru aceasta mergem la profetul Ezechiel, în textul unde acesta face o promisiune similară, dar cu cuvinte diferite. Mai întâi, remarcaţi 11:19-20. “Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, şi le voi da o inimă de carne, ca să urmeze poruncile Mele, să păzească şi să împlinească legile Mele; şi ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor.” Apoi uitaţi-vă la Ezechiel 36:26-27. “Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.”

Acestea sunt promisiunile a ceea ce Ieremia numeşte “noul legământ” – diferit de legământul făcut cu Israel atunci când au ieşit din Egipt, adică, diferit de Lege, de legământul mozaic, cel scris în piatră, legământul “în vechea slovă.”

Când a fost inaugurat acest nou legământ? Răspunsul este: în lucrarea lui Hristos – şi anume în moartea şi învierea Sa şi în revărsarea Duhului asupra celor ce sunt în Hristos. Isus a pronunţat cuvântul decisiv în Luca 22:20 în timpul cinei Domnului, “Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul, şi li l-a dat, zicând: “Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.”

Ceea ce înseamnă că moartea lui Hristos – vărsarea de sânge a lui Isus – este temelia binecuvântărilor noului legământ. Atunci când Isus spune că legământul cel nou este “în sângele Meu,” vrea să spună că tot ceea ce a promis noul legământ este asigurat de sângele lui Hristos.

  1. datorită sângelui lui Hristos, păcatele noastre sunt iertate, aşa cum promite Ieremia 31:34.
  2. datorită sângelui lui Hristos, ni se dă Duhul Sfânt, aşa cum promite Ezechiel 36:27.
  3. datorită sângelui lui Hristos, Îl cunoaştem personal pe Dumnezeu.
  4. datorită sângelui lui Hristos, Legea este scrisă în inimile noastre, nu doar pe table de piatră.

Acum ne întoarcem la Romani 7:6, “Dar acum, am fost izbăviţi de Lege, şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” Acum vedem că a fi morţi faţă de Lege – faţă de slovă – şi “a sluji într-un duh nou” înseamnă a sluji ca şi beneficiari ai noului legământ. Dumnezeu a plănuit această insuficienţă a “vechiului legământ” în vederea marii superiorităţi a noului legământ în Hristos – astfel încât Hristos să capete o slavă mai mare. Vechiul legământ a fost plănuit să ne călăuzească la Hristos, la Duhul Său şi la credinţă. Dacă vrem să-L onorăm pe Hristos aşa cum ar trebui, şi să ne bucurăm de El aşa cum ar trebui, atunci avem nevoie să vedem măreţia lucrării lui Dumnezeu în noul legământ aşezată la baza mântuirii noastre ca un ocean al profunzimii şi maiestăţii.

Haideţi să rezumăm aceste lucruri. Ce înseamnă să vedem viaţa noastră – “slujirea noastră într-un duh nou iar nu după vechea slovă” ca şi o binecuvântare a noului legământ?

TEMELIA DE LA BAZA VIEŢILOR NOASTRE

Înseamnă, în primul rând, că la baza vieţilor noastre este temelia masivă a sângelui lui Hristos – “sângele legământului celui veşnic” (Evrei 13:20). O, nu uitaţi niciodată că viaţa noastră este cumpărată cu sânge. Gândiţi-vă des la adevărul acesta. Tocmai am citit ieri că unul dintre motivele pentru care fantezia este atât de populară în literatura contemporană este pentru că “Omenirea nu poate face faţă foarte bine realităţii.” Dar scriitorul acela creştin a spus, “Aceasta nu ar trebui să fie situaţia oamenilor care au fost la cruce.” O, nu vă depărtaţi niciodată de cruce! Crucea va fi înţelepciunea voastră în viaţă şi mângâierea voastră în moarte. Întreaga voastră slujire este cumpărată cu sânge.

În al doilea rând, înseamnă că eliberarea voastră de sub Lege este datorată a ceea ce a făcut Hristos pe cruce. Hristos a purtat pedeapsa Legii şi a împlinit cerinţele Legii pentru toţi cei care cred. Condamnarea Legii şi cerinţa pentru perfecţiune au fost împlinite pentru toţi cei care sunt în Hristos. Deci, aşa cum spune versetul 6, “am fost izbăviţi de Lege.” Aceasta este o binecuvântare a noului legământ cumpărată cu sânge. Bucuraţi-vă în ea de dragul lui Hristos!

În al treilea rând, de aceea toate păcatele voastre au fost iertate. “Le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” Predicaţi-vă acest adevăr vouă înşivă săptămâna aceasta atunci când vă asaltează Satana cu acuzaţii. Amintiţi-i lui şi amintiţi-vă vouă înşivă de promisiunea noului legământ din Ieremia 31:34 şi de plata atot-satisfăcătoare a sângelui lui Hristos.

În al patrulea rând, vi s-a dat un Duh nou; Dumnezeu Şi-a pus Duhul Său în voi. Trupul vostru este templul Duhului Sfânt. El este Duhul lui Hristos, şi Duhul Tatălui.

De aceea, în al cincilea rând, Îl cunoaşteţi pe Tatăl nu doar prin prisma primei mari porunci, ci prin experienţa dată de Duhul. Şi aveţi părtăşie cu Fiul prin Duhul Său. Voi aţi murit faţă de Lege ca să puteţi fi uniţi cu altcineva. Îl cunoaşteţi şi umblaţi cu El şi aveţi părtăşie cu El. A trăi este Hristos.

Şi de aceea, în final, Legea lui Dumnezeu este scrisă în inimile voastre. Voia lui Dumnezeu nu vă zdrobeşte din exterior cu cerinţele sale pentru o perfecţiune de nerealizat. Legea aceea este împlinită în Isus. Acum voia lui Dumnezeu ia amploare în inimile voastre pe măsură ce Duhul vă transformă dorinţele şi vă face liberi.

O, creştinule cumpărat cu sânge, cunoaşte-ţi binecuvântările! Cunoaşte-ţi privilegiile! Cunoaşte ce înseamnă să fii beneficiarul noului legământ. Iar tu, necreştinule, toate acestea sunt darul gratuit al lui Dumnezeu pentru toţi cei ce cred. Întoarce-te de la încrederea pe care ţi-ai pus-o în tine însuţi, şi primeşte-L pe Hristos ca şi comoara vieţii tale.

Ai intrat în noul legământ a lui Dumnezeu ?

 

Detalii

Mulţi oameni cred că sunt „creştini”, că viaţa lor este în regulă cu Dumnezeu, că dacă mor vor ajunge în cer!

Însă doar cei cu care Dumnezeu a făcut un legământ prin Domnul Isus vor ajunge în cer, doar aceştia sunt creştini şi au păcatele iertate! – Evrei 8:8-13.

De aceea întreabă-te în mod sincer: Eşti tu părtaş la Noul Legământ? Ai fost tu înfiat ca copil al lui Dumnezeu? Eşti tu cetăţean al cerului prin apartenenţa ta ca membru al Noului Legământ?

Dacă răspunsul tău este NU, atunci tu nu poţi intra în cer, te aşteaptă judecata dreaptă a lui Dumnezeu (Galateni 3:24-29; Romani 8:14-18; Apocalipsa 22:11-15; Ioan 12:47-48).

Însă încă mai trăim ziua (perioada) de salvare a lui Dumnezeu (2Corinteni 6:2), şi încă mai poţi face paşii necesari pentru a intra în Noul Legământ. De aceea, să vedem în continuare:

 

Ce este Noul Legământ?

Cum poţi intra în Noul Legământ?

 

CE ESTE NOUL LEGĂMÂNT?

Noul Legământ ca orice legământ implică o înţelegere sau un contract dintre două părţi. În acest caz o parte este Dumnezeu, iar cealaltă parte oameni din orice naţiune (Galateni 3:26-29).

Dumnezeu este Cel care face noul legământ prin Mijlocitorul Isus Cristos, pe baza jertfei Lui de la cruce şi pe baza mărturiei oamenilor care vor declara la fel ca poporul Israel: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.” (Exod 24:1-8; Evrei 10:10-23).

Dumnezeu face acest legământ cu persoane individuale care cred în Isus şi ascultă de poruncile acestuia (Evrei 5:9-10). Mijlocitorul Noului Legământ este Fiul lui Dumnezeu, Isus (1Timotei 2:5-6). Iar legea Noului Legământ este legea lui Cristos (Galateni 6:2), care cuprinde toate poruncile date de El şi care sunt prezentate în Evanghelii, cât şi cele date prin apostoli, scrise de aceştia în celelalte cărţi ale Scripturilor Creştine numite şi: Noul Testament (Fapte 1:2).

Scopul acestui legământ este ca cei ce devin părtaşi le el, să le fie iertate păcatele, să aibă legea lui Dumnezeu scrisă nu pe table sau pe hârtie ci în minte şi inimă, astfel acest legământ ne duce într-o relaţie intimă şi profundă cu Dumnezeu care ne învăţă prin Isus şi prin Spiritul său, nu printr-o clasă preoţească ca şi în vechiul legământ. De asemenea, cel din Noul Legământ are perspectiva de a intra în locul preasfânt adică în cer (Evrei 8:8-12; 10:14-20).

Această favoare de a intra în Noul Legământ nu este doar pentru unii; ci, este pentru toţi care cred în Isus în oricât de mare număr (Fapte 2:38-39; Galateni 3:26-29). Biblia arată că toţi creştinii sunt ,,una”, adică în acelaşi legământ, făcând parte în acelaşi staul, fie că sunt iudei (oile din staul), fie neamuri (alte oi), căci Isus spune în Ioan 10:16 BC: „…şi va fi o turmă şi un Păstor.” Iar în rugăciunea Lui el declară: „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru CEI CE VOR CREDE ÎN MINE prin cuvântul lor. Mă rog ca TOŢI SĂ FIE UNA, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi Suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine; pentru-ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe MineTată, vreau ca ACOLO UNDE SUNT EU, SĂ FIE ÎMPREUNĂ CU MINE şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu…” (Ioan 17:20-24 BC). Deci Isus vrea „ca toţi să fie una”, şi să ajungă în cer adică „acolo unde Sunt Eu, să fie împreună cu Mine”, ca toţi ucenicii să vadă gloria Lui.

Semnul vizibil al acestui legământ este participarea la Cina Domnului, atunci când luăm din pâinea ne-dospită şi din rodul viţei ca simbol al comuniunii cu corpul şi cu sângele perfect al Domnului Isus (Matei 26:26-29; 1Corinteni 11:23-26). Acest ceremonial este o expresie a credinţei noastre în jertfa de răscumpărare al lui Isus.

De aceea, întreabă-te în mod serios: Eşti tu părtaş la Noul Legământ? Ai zis tu vreodată lui Dumnezeu ca evreii din vechime: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.”? Ai fost tu iertat de păcate prin credinţa din inimă în sângele lui Isus? A avut loc în viaţa ta căinţa sinceră urmată de curăţirea conştiinţei tale prin Duhul lui Dumnezeu, având astfel pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere? (Evrei 9:14; Filipeni 4:6-7) A intervenit în viaţa ta un moment când ai fost înfiat de Dumnezeu primind Spiritul de înfiere? (Romani 8:14-17; Galateni 4:5-6) A început Dumnezeu în mod personal să te înveţe? (Ioan 6:45; Evrei 8:10-11) Simţi pe baza mărturiei Duhului Sfânt că ai fost făcut cetăţean al cerului, pe calea nouă deschisă de Isus? (Evrei 10:19-20; Filipeni 3:20-21). Se aplică şi în cazul tău cuvintele din Evrei 10:22: ,,să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată.” Adică a avut loc în cazul tău naşterea din Dumnezeu care ţi-a curăţit inima, în botezul în apă în Numele Domnului Isus făcut pe baza mărturiei publice cu gura ta? – Fapte 22:16; Romani 10:9-10.

Dacă răspunsul tău la aceste întrebări este NU, atunci tu vei pierde cerul şi salvarea dată prin Isus, fiind judecat pentru păcatele tale care nu au fost iertate şi pentru care vei fi pedepsit (Ioan 3:36).

Dacă tu ai auzit vestea bună şi nu a-i acceptat-o, dacă tu a-i auzit de jertfa nespus de scumpă a lui Isus şi nu a-i răspuns cu recunoştinţă la ea, vei fi judecat şi condamnat (Evrei 10:29-31).

Însă azi poţi lua o decizie, tu poţi face ceva pentru a fi iertat şi salvat din păcat, de aceea, studiază cu atenţie informaţiile ce urmează:

 

CE TREBUIE SĂ FACI PENTRU A INTRA ÎN NOUL LEGĂMÂNT?

  1. Ascultarea Evangheliei,primul pas, este să auzi Evanghelia, adică vestea bună, chiar acest articol are rolul să-ţi prezinte vestea bună despre Isus într-un mod condensat, tu trebuie să citeşti Scripturile, să te rogi pentru lumină, să primeşti pe deplin evanghelia şi să o crezi din toată inima (Marcu 1:15;Efeseni 1:13). Acesta este primul pas spre noul legământ. Al doilea pas este:
  2. Căinţa sinceră:adică un regret profund, o părere de rău pentru faptele noastre rele pe care le-am făcut, o remuşcare, iar acesta va conduce la mărturisirea păcatelor noastre la Dumnezeu Tatăl prin Isus Marele Preot (1Ioan 1:7-9; 2:1-2), şi la o transformare a vieţii. Căinţa autentică produce roade bune şi o schimbare a modului de gândire, de vorbire, de acţiune şi vom fi prompţi şi fermi în lupta cu înclinaţia de a păcătui (Proverbe 28:13;Matei 3:8; Romani 12:9; Evrei 3:7-8). Căinţa adevărată se observă prin atitudinea faţă de păcat, astfel nu este vorba de o întristare pentru că păcatul a fost descoperit, sau pentru că vom fi pedepsiţi pentru el, ci o întristare datorită faptului că am făcut ceea ce nu trebuia, că prin păcat am pătat, am rănit, am întinat. De aceea, să privim păcatul ca Dumnezeu ne minimalizându-l (1Ioan 3:4,1Ioan 3:8). Având în vedere aceste lucruri întreabă-te: Ţi-ai mărturisit păcatele lui Dumnezeu? Ai lepădat păcatul schimbându-ţi modul de viaţă într-unul drept? Urăşti păcatul? Ţi-e scârbă de modul tău de viaţă păcătos? Al treilea pas este:
  3. Să crezi în Isus:credinţa începe cu cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, apoi urmează acceptarea mentală şi continuă cu încrederea din inimă în Isus Cristos, care a murit pentru păcatele tale fără această jertfă fiind pierdut (Romani 10:10,Romani 10:17). Astfel crezi că într-adevăr Isus Cristos a murit pentru păcatele tale şi astfel toată vina şi fărădelegea ta a fost transferată asupra lui Cristos care a fost făcut păcat şi blestem pentru noi (2Corinteni 5:21;Galateni 3:13). Astfel El a suferit o moarte chinuitoare pe cruce pentru tine astfel prin rănile Lui tu poţi fi iertat (Isaia 53; 1Petru 2:24). Prin urmare întreabă-te în mod serios: crezi că Isus a murit în locul tău şi pentru păcatele tale (Romani 4:25)? Dacă da, atunci înţelegi că El te-a cumpărat prin jertfa Sa pentru Dumnezeu şi din momentul când crezi în El, Isus va deveni Domnul şi Salvatorul tău, şi de atunci vei trăi pentru El (Fapte 4:12; 5:31; 2Corinteni 5:14-15)? 
  4. Mărturisirea cu gura şi botezul în apă:dacă te-ai căit de păcate, şi ai crezut din inimă în Isus Cristos, şi viaţa ta s-a schimbat. Astfel, a început un proces al omorârii firii păcătoase, a lepădării de sine, trăieşti pentru Domnul împlinind poruncile Lui, făcând voia Lui şi nu mai pe a ta (Matei 16:24;Romani 14:7-8), atunci urmeză botezul în apă în Numele lui Isus Mijlocitorul Noului Legământ, prin care da-i un răspuns la Dumnezeu (1Petru 3:21; Fapte 2:38).

Cu ocazia botezul, ca şi Domnul Isus vei face o rugăciune (Luca 3:21-22), prin care vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn şi credinţa că Dumnezeu l-a înviat din morţi  (Romani 10:9-10; 1Timotei 6:12). La ieşirea din apă sângele lui Isus te va curăţa de păcat (Efeseni 1:7), iar Spiritul Sfânt se va revărsa, asemănător cum s-a revărsat peste Isus (Matei 3:16; Evrei 10:22), fiind adus la o viaţă nouă (Coloseni 2:13).

Apoi toată viaţa ta, atâta timp cât vei rămâne în Cristos, în ascultare de El, Dumnezeu te va învăţa personal şi te va călăuzi, căci aceasta este promisiunea Lui: ,,voi pune legile Mele ÎN MINTEA LOR şi le voi scrie ÎN INIMILE LOR; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!” Căci toţi Mă vor cunoaşte, ÎN EI ÎNŞIŞI, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei” (Evrei 8:10-11, BCR).

 

ÎN FINAL ÎNTREABĂ-TE:

 

Eşti tu părtaş la Noul Legământ?

Te-ai căit de păcatele tale, te-ai lăsat de păcate şi ai început o viaţă sfântă în ascultare?

Ai crezut din inimă, în jertfa Domnului Isus şi în învierea Lui şi ai început să trăieşti pentru El?

Ai mărturisit public credinţa ta prin rugăciune şi botez?

Te călăuzeşte Dumnezeu personal prin Duhul Sfânt?

 

Noul Legământ în profetul Osea

În cartea Osea putem vedea o o altă perspectivă a condițiilor și termenilor Noului Legământ. Acesta are ca element central un jurământ escatologic (final) al Israelului care îl recunoaște pe Dumnezeu ca singurul Domn sub un nou legământ declarându-i astfel loialitate veșnică.

Profetul Osea apare pe scena istoriei Israelului la sfârșitul unei perioadei de prosperitate economică și militară și începutul unei perioade de apostazie și abatere a poporului de la legământul de la Sinai. Astfel, Osea îndeamnă poporul la întoarcere și credincioșie pe cale dar avertizează și asupra judecăților care vor veni peste ei dacă nu vor lua aminte.

Totuși, în mijlocul acestor avertizări Osea are un mesaj de izbăvire și salvare finală.

Citim astfel în Osea 2:16

„De aceea iată, o voi ademeni şi o voi duce în pustiu (exil), şi-i voi vorbi pe placul inimii ei. În ziua aceea, zice Domnul, Îmi vei zice: „Bărbatul meu!”, şi nu-Mi vei mai zice: „Stăpânul meu!” Voi scoate din gura ei numele Baalilor, ca să nu mai fie pomeniţi pe nume. În ziua aceea, voi încheia pentru ei un legământ cu fiarele câmpului, cu păsările cerului şi cu târâtoarele pământului, voi sfărâma din ţară arcul, sabia şi orice unealtă de război şi-i voi face să locuiască în linişte. Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie şi vei cunoaşte pe Domnul! În ziua aceea, voi asculta, zice Domnul, voi asculta cerurile, şi ele vor asculta pământul; pământul va asculta grâul, mustul şi untdelemnul, şi acestea vor asculta pe Izreel. Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în ţară şi-i voi da îndurare; voi zice lui Lo-Ami: „Tu eşti poporul Meu!”, şi el va răspunde: „Dumnezeul meu!”.

Chiar dacă Israel urma să fie fără împărat, Templu și să meargă în exil pentru mult timp (ca și consecință a blestemelor legământului), Domnul le transmite prin Osea că va fi credincios peste ei prin ținerea și împlinirea promisiunilor de restaurare națională.

Dumnezeu îi va întoarce din pustia popoarelor care pentru Israelul apostat înseamnă disciplină și judecată dar pentru rămășița credincioasă va însemna har și izbăvirea finală.

Legământul din acest pasaj din Osea este legământul cel nou iar condițiile și beneficiile sunt cele finale și eterne la fel ca în Ieremia 31 sau ca Ezechel 36 și anume:

-întoarcerea finală în țară a Israelului;
-pocăința și credința națiunii în zilele de pe urmă;

– jurământul de credincioșie al Israelului și dreptatea, bunătatea și mila Domnului revărsată etern peste ei;

– restaurarea națională dar și a întregii creații;

După cum vom vedea în episoadele viitoare apostolii nu au căutat să schimbe niciodată credincioșia eternă a lui Dumnezeu față de Israel și administrarea planului de mântuire pentru

națiuni prin această alegere. Ei urmau să interpreteze prima venire a lui Isus din Nazaret ca fiind Mesia întărind și confirmând toate aceste promisiuni ale noului legământ. Sângele lui urma să fie doar o soluție de iertare pentru a moșteni promisiunile viitoare ale Noului Legământ în care și Neamurile urmau să fie incluse și să ia parte.

Cu toate acestea, în zilele noastre s-a ajuns să se creadă exact invers. Noi presupunem că Dumnezeu și-a anulat credincioșia față de aceste cuvinte din trecut schimbându-și planul.

Mai mult decât atât am inaugurat promisiunile viitoare (constante și eterne) ale noului legământ cu promisiuni spirituale în prezent ceea ce e o abatere de la cuvintele profeților și condițiile noului legământ.

De aceea, în ciuda tuturor distorsionarilor care s-au produs de-a lungul istoriei, să continuăm să cercetăm și să cunoaștem cuvintele profeților inspirate de Duhul lui Dumnezeu care rămân în picioare. Prin ele să primim convingere și o trăire credincioasă la care bine facem dacă luăm aminte ca la o lumină care strălucește în întunericul veacului acestuia până se va crăpa de ziuă și va veni Luceafărul de dimineață cu răsplătirea sub aripile lui, împlinind astfel tot cuvântul bun al lui Dumnezeu.

Noul şi nepieritorul legământ

Reprezintă plenitudinea Evangheliei lui Isus Hristos (D&L 66:2). Este nou de fiecare dată când este iarăşi dezvăluit după o perioadă de apostazie. Este nepieritor în sensul că este legământul lui Dumnezeu şi el a adus bucurie în timpul fiecărei dispensaţii a Evangheliei în care oamenii au fost dornici să-l primească. Noul şi nepieritorul legământ a fost din nou revelat oamenilor pe pământ de către Isus Hristos prin profetul Joseph Smith. El conţine rânduieli sacre administrate prin autoritatea preoţiei—cum ar fi botezul şi căsătoria în templu—care asigură salvarea, nemurirea şi viaţa veşnică pentru om. Când oamenii acceptă Evanghelia şi promit să ţină poruncile lui Dumnezeu, Dumnezeu face legământ pentru a le da binecuvântările noului şi nepieritorului Său legământ.

Noul Legământ – VDM 25.3

NOUL LEGĂMÂNT

„Ca Adam, ei au călcat legământul.” Osea 6:7

R 4902 W. T. 15 octombrie 1911 (pag. 393-394)

După crearea lui Adam, Dumnezeu a intrat într-o relaţie de Legământ cu el, pentru ca prin ascultare să poată avea viaţă eternă. Adam n-a reuşit; şi astfel acel Legământ a fost încălcat. Relaţia dintre Dumnezeu şi om s-a schimbat. Dumnezeu n-a mai întreţinut viaţa omului şi nici nu i-a mai dat totul pentru fericirea lui, ci sentinţa divină cu moartea a trecut asupra întregii rase umane. Din cauza stării nedezvoltate a pământului în acel timp, totul era favorabil pentru moartea omului, ca nevrednic de viaţă. Dumnezeu a sugerat însă că avea compătimire pentru omenire, şi că mai târziu va da o binecuvântare. Această promisiune implica împăcarea cu El. Mai târziu, Dumnezeu a făcut o promisiune specială lui Avraam — „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen. 12:3). În tot acest timp Dumnezeu a avut în vedere marele Plan pe care îl duce la îndeplinire, stabilirea unui Nou Legământ printr-un mare Mijlocitor între Dumnezeu şi om, care Îşi va sacrifica viaţa pentru a satisface Dreptatea divină.

Timpul nefiind venit pentru dezvoltarea marelui Mijlocitor, Dumnezeu a făcut un aranjament tipic cu naţiunea lui Israel. Acea naţiune a fost făcută să reprezinte lumea. Moise a fost făcut să reprezinte Mijlocitorul lumii. La Sinai Dumnezeu a intrat într-un Legământ cu Israel, nu direct, ci prin Moise, Mijlocitorul acelui Legământ al Legii. Dumnezeu S-a obligat să-i dea lui Israel viaţă eternă dacă vor ţine acea Lege (Exod 19:3-9). Moise a fost Mijlocitorul, sfătuitorul şi instructorul poporului pentru a-i aduce în starea unde să poată ţine Legea divină şi să aibă viaţă eternă. La timpul cuvenit s-a descoperit că Legea n-a dat viaţă eternă nimănui. Ce va face Dumnezeu? Era o nedumerire.

„La timpul cuvenit” Dumnezeu a trimis pe Singurul Său Fiu Conceput, calificat să fie Răscumpărătorul rasei lui Adam. La timpul cuvenit Isus, Fiul lui Dumnezeu, a devenit Răscumpărătorul, prin aceea că Şi-a dat viaţa să fie preţ de răscumpărare pentru lume, şi a început lucrarea de răscumpărare. Ca om, Isus nu putea să răscumpere şi să restaureze lumea, deoarece ca om se cerea să moară pentru a da preţul de răscumpărare. Prin urmare, prima Sa lucrare a fost să-Şi depună viaţa ca preţ de răscumpărare, să o depună în sensul de a o pune în mâinile Dreptăţii divine. În armonie cu aranjamentul divin, Tatăl L-a înviat din morţi la o nouă natură; şi El încă avea acest preţ de răscumpărare în contul Său.

În timpul veacului Evanghelic El atribuie meritul acestuia clasei Bisericii pentru a se putea uni cu El într-un legământ prin jertfă, în armonie cu Scriptura care zice, „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Psa. 50:5). Jertfa lui Cristos şi jertfa membrilor Lui constituie „jertfele mai bune” decât cele ale lui Israel în tip. Aceste „jertfe mai bune” au început cu experienţele Domnului nostru la Iordan şi vor continua până la timpul când ultimul membru al Corpului Său va fi avut parte de suferinţele Sale şi va fi fost făcut părtaş gloriei Sale prin înviere.

MIJLOCITORUL COMPLET VA INAUGURA NOUL LEGĂMÂNT

Atunci, marele Mijlocitor complet, Domnul nostru şi membrii Săi, vor fi gata să inaugureze Noul Legământ pe care Dumnezeu l-a promis prin profetul Ieremia (Ier. 31:31). Acest Nou Legământ este intenţionat să binecuvânteze toate familiile pământului, aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Avraam (Gen. 12:3). Promisiunea este că acest Nou Legământ va fi făcut cu Israel. Pentru a beneficia de acest Legământ, prin urmare, toate celelalte naţiuni şi popoare vor fi obligate să devină parte din Israel. Astfel, în cele din urmă, Avraam va deveni tatăl multor naţiuni. Toţi cei care vor veni în armonie cu Dumnezeu vor fi copiii lui Avraam, în sensul că vor ajunge la credinţa pe care a avut-o Avraam. Vor fi necesare atât credinţa cât şi ascultarea. De îndată ce va fi fost pecetluit, Noul Legământ va intra în vigoare. Cristosul se va prezenta ca Mijlocitorul Noului Legământ.

Acest Legământ va fi asemenea vechiului Legământ al Legii, dar va fi mai bun, superior, unul pentru care Legământul Legii a fost o umbră. Dumnezeu nu va lucra atunci cu Israelul în mod direct, ci prin Mijlocitor. În primul rând Vrednicii din Vechime vor fi pe deplin primiţi şi vor accepta bucuroşi pe Mijlocitorul şi toţi termenii şi condiţiile Noului Legământ. Deoarece ei vor fi perfecţi, vor fi cu totul în stare să respecte condiţiile lui. Ei nu vor avea nicio slăbiciune a cărnii, deoarece vor fi înviaţi din morţi fiinţe umane perfecte. În perioada domniei Mijlocitoare, Mijlocitorul va fi gata să ajute pe toţi cei care se vor întoarce la armonie cu Dumnezeu. Nimeni însă nu va fi adus imediat la punctul de comunicare cu Dumnezeu, ci se va lucra cu ei prin Mijlocitor până la sfârşitul Mileniului, când vor fi predaţi Tatălui. În timpul Veacului Mesianic toţi vor fi supuşi aranjamentelor Mijlocitorului şi aranjamentelor Tatălui prin El. Treptat, rezultatul va fi îndepărtarea inimii de piatră din toată carnea şi restaurarea întregii omeniri la ceea ce a fost pierdut — perfecţiune mintală, morală şi fizică. Cei care vor refuza să participe la această binecuvântare, ni se spune, vor fi nimiciţi din mijlocul poporului (Fapt. 3:22, 23). Cei care vor continua să progreseze vor ajunge la starea de perfecţiune a inimii, a minţii şi a corpului pe care Dumnezeu o cere.

OMENIREA VA FI RESTAURATĂ LA PERFECŢIUNE

La sfârşitul domniei Mijlocitoare toată omenirea va fi gata să aibă câştig din experienţele Mileniului şi va fi predată lui Dumnezeu, Dreptăţii divine. Atunci ei vor fi de fapt pe acelaşi plan pe care a fost Adam înainte de cădere, şi vor trebui să-şi menţină această relaţie de Legământ cu Dumnezeu. Dacă nu vor reuşi, precum Adam, atunci vor muri în Moartea a Doua. Dar dacă vor fi credincioşi, vor fi trecuţi în viaţă eternă. Proba va fi făcută de Dumnezeu, care îl va dezlega pe Satan pentru puţină vreme, pentru a demonstra cine va ceda la seducţiile lui (Apoc. 20:7-9). Dumnezeu doreşte ca numai aceia să aibă viaţă eternă care vor putea rezista la tot felul de probe şi a căror loialitate faţă de El va fi mai presus de puterea ispitei.

Astfel vedem că pregătirile pentru inaugurarea Noului Legământ au început atunci când Isus a venit în lume, şi încă continuă. Aceste pregătiri sunt: prima, dezvoltarea Preoţimii, Cap şi Corp, Marele Preot şi preoţii subordonaţi; a doua, oferirea „jertfelor mai bune”. Astfel avem întreaga imagine — Noul Legământ pe cale de a fi inaugurat, poporul pe cale de a avea binecuvântarea, exact ca şi cum ar avea dacă Dumnezeu i-ar primi la Sine şi ar lucra cu ei personal, cu compasiune şi milă. Dar El nu va primi şi nu va trece pe nici unul ca satisfăcător decât pe cei care vor fi perfecţi. Lucrarea Sa cu Biserica acum socotită perfectă este în vederea faptului că imperfecţiunile lor sunt compensate de către Avocat; şi ei, ca Preoţime împărătească, au o poziţie ca Noi Creaturi în Cristos.

Noi înţelegem că Noul Legământ va intra deplin în operare la începutul Mileniului şi că va aduce binecuvântări tot timpul Veacului. Sub acest Nou Legământ Dumnezeu va îndepărta păcatele şi inimile de piatră ale omenirii (Ezec. 36:26, 27). Dar Noul Legământ nu va fi personal între Dumnezeu şi omenire până când Mijlocitorul se va retrage (1 Cor. 15:24). După ce El se va retrage, relaţia de Legământ cu Dumnezeu va fi stabilită întocmai cum a fost cu Adam, şi Dumnezeu va garanta viaţă eternă tuturor celor care vor continua să asculte de Legea divină.

 

Legământ cu Domnul Isus Hristos?

Articole

Dacă înțelegem greșit legământul sub care suntem cu Dumnezeu, vom crede că El este mulțumit de noi în unele zile și este supărat pe noi în alte zile. Câteodată ne vom simți calificați pentru favorul Lui, iar alte dăți vom simți că trebuie să îl câștigăm pentru că nu am respectat standardele Lui.

Acest tip de raționament dezvăluie o mentalitate care nu înțelege ce s-a schimbat atunci când Iisus a stat în locul nostru înaintea lui Dumnezeu și a luat întregul blestem pe care l-am meritat, astfel încât să putem primi toată binecuvântarea pe care El o merită. Înțelegerea schimbării legămintelor dezvăluie relația de care Dumnezeu vrea să ne bucurăm și mijloacele prin care suntem calificați pentru a primi favorul Lui.

Harul lui Dumnezeu nu are un început și nu are un sfârșit. Legământul harului este un legământ etern pe care Dumnezeu l-a încheiat chiar înainte de începerea timpului, și a fost încheiat între Tatăl și Fiul. Biblia spune că Iisus Hristos, Fiul, este Mielul înjunghiat înainte de întemeierea pământului. (Apocalipsa 13:81 Petru 1:18-20)

Dacă Hristos este mielul înjunghiat înainte de întemeierea lumii înseamnă că Dumnezeu nu a intenționat niciodată să ne raportăm la El prin propria noastră neprihănire, ci a Lui. De aceea, chiar înainte de a ne crea, El a planificat deja o cale pentru a primi acea neprihănire prin jertfa înlocuitoare a lui Hristos, prin care El urma să ne ia nedreptatea și să ne dea neprihănirea Lui. Nu prin ceva ce am face vreodată. Nu prin fapte sau prin respectarea legii. Nu prin încercarea de a-I face plăcere lui Dumnezeu sau prin ascultare.

 

8Deci nu te ruşina de mărturia Domnului nostru, nici de mine, întemniţatul Său, ci suferă răul împreună cu Evanghelia, potrivit puterii lui Dumnezeu. 9El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit propriului Său plan şi harului care ne-a fost dat în Hristos Iisus mai înainte de timpurile veacurilor, (2 Timotei 1:8-9)

Planul lui Dumnezeu a fost întotdeauna ca noi să ne raportăm la El prin propriul Său har, prin Hristos, și nu prin propria noastră neprihănire. Dumnezeu Și-a propus, înainte ca timpul să înceapă, să ne mântuiască și să ne aducă într-o relație cu El (o viață sfântă) prin har și niciodată din cauza a ceea ce am face.

 

Facerea Legământului Nu Are Nimic De-a Face Cu Tine

Noul Legământ este mai bun pentru că a fost făcut diferit – a fost făcut în afara ta și termenii legământului nu au avut nici o legătură cu tine. Dumnezeu a făcut legământul cu Fiul Său, Iisus. Iar apoi El te-a adus în acest legământ când te-a așezat în Hristos. Când ești așezat și poziționat „în Hristos,” tu devii co-moștenitor cu Hristos, iar El îți oferă drepturile depline ale statutului de fiu al Său. (Ioan 1:12Romani 8:17Galateni 4:5)

Pavel ne spune că promisiunile către Avraam au fost făcute unei singure [singular] Semințe, nu mai multor [plural] semințe (Galateni 3:16). Prin urmare, întrucât Iisus este moștenitorul de drept al binecuvântărilor lui Avraam, cei care sunt așezați în El sunt acum considerați în mod automat co-moștenitori cu Hristos ale acelorași promisiuni! În momentul în care ai credință în Iisus, ești permanent așezat în Cel care este „Sămânța” și moștenitorul de drept al lui Avraam. Tu ești botezat, îmbrăcat și acoperit cu Cel care are proveniența perfectă. (Galateni 3:1426-29)

Deoarece Iisus Se califică perfect pentru binecuvântările lui Avraam, la fel și cei care se găsesc în El! Promisiunea măreției și rodniciei; promisiunea unei mari recompense; promisiunea de protecție, justificare și asigurare abundentă; promisiunea stăpânirii pământului și privilegiul de a merge fără vină în Prezența Sa… toate aparțin celor care cred în Iisus. (Geneza 12:2-315:117:4-8Romani 4:13)

 

Întrucât Dumnezeu a făcut legământul cu Iisus, aceasta înseamnă, de asemenea, că relația ta cu Dumnezeu nu se bazează pe neprihănirea și performanța ta fluctuantă în păstrarea sau încălcarea legilor, ci pe neprihănirea lui Hristos și pe performanța Lui perfectă în dreptul tău.

Ca Miel al lui Dumnezeu, fără pată și fără cusur, Iisus a avut, de asemenea, o performanță perfectă. Deși a fost ispitit în toate felurile în care suntem și noi, El a fost fără păcat. Petru spune; „El nu a comis nici un păcat și nu a fost găsit nici o înșelăciune în gura Lui.” (1 Petru 2:22). În viața Sa, omul Hristos Iisus a îndeplinit perfect ascultarea de Lege. În moartea Sa, El a îndeplinit perfect plata pentru fiecare neascultare față de Lege.

Așadar, Iisus, prin performanța Sa perfectă, a fost socotit demn de a moșteni toate binecuvântările lui Dumnezeu, așa cum a fost promis în legământul legii și niciodată nu a mai moștenit sau a experimentat blestemul, urgia, mânia și judecata pe care Legea le-a cerut pentru neascultare. Plata Lui totală o dată pentru totdeauna pentru păcat de la Calvar înseamnă că El nu va mai gusta din pedeapsa aceasta niciodată.

Același lucru este valabil și pentru cei care se găsesc în El, care au fost declarați pentru totdeauna „sfinți” prin jertfa Sa (Evrei 10:10-14). Și noi, datorită poziției noastre „în Hristos,” suntem moștenitori de drept ale binecuvântărilor lui Dumnezeu așa cum este descris în Legea mozaică, și niciodată a blestemelor sau judecăților! (Galateni 3:13-14. Vezi Deuteronom 7:11-15 și 28:1-68 pentru câteva exemple specifice de binecuvântări făgăduite pentru ascultarea legământului și blestemele ulterioare promise pentru neascultare.)

Ceea ce Dumnezeu i-a promis lui Israel drept recompensă pentru ascultarea lor, este acum dreptul și moștenirea credinciosului Noului Legământ, datorită ascultării lui Hristos în dreptul nostru. Promisiunea unei vieți lungi și prospere; promisiunea binecuvântării Sale speciale și favorul asupra familiilor noastre, economiilor, investițiilor, bunurilor și sănătății; promisiunea „prosperității abundente” asupra tuturor lucrărilor mâinilor noastre, făcându-ne „capul, nu coada,” „în vârf, niciodată jos;” și promisiunea faptului că Dumnezeu Își găsește plăcerea în noi – poporul Său, porțiunea Lui și posesia Sa cea mai prețuită (Deuteronom 5:3326:18-1928:11-1330:932:9). Din cauza performanței perfecte a lui Iisus, aceste minunate promisiuni ale vechiului legământ sunt „Da” celor în Hristos. Dacă ești în Hristos, tu te califici pentru aceste binecuvântări!

 

De asemenea, în Noul Legământ, un set complet nou de promisiuni devin ale noastre!

Prin Evanghelia lui Iisus, Dumnezeu promite să ne ierte fărădelegile noastre și să nu Își mai amintească vreodată păcatele noastre. De fapt, nu numai că toate datoriile sunt iertate și șterse complet, dar contul nostru ceresc este creditat de asemenea cu neprihănirea perfectă a lui Hristos, ceea ce înseamnă că împărtășim același statut drept înaintea Tatălui ca și Iisus Însuși! (Ieremia 31:31-34)

Ca urmare a „bunătății Sale veșnice,” exprimată prin suferința și jertfa Fiului Său, Dumnezeu promite să nu mai fie niciodată supărat pe poporul Său, să nu îndepărteze niciodată dragostea Sa neîntreruptă sau acest „legământ de pace” de la cei care stau justificați înaintea Lui datorită cunoașterii lor despre Hristos. Spre deosebire de legământul „învechit” al Legii, acesta este un ‘legământ etern‘ în care Dumnezeu promite că ‘nu va înceta’ să facă bine poporului Său (Isaia 53:1154:7-10Evrei 8:13).

 

Siguranța Noului Legământ

Iisus nu poate rupe niciodată partea Sa a legământului. De fapt, El a împlinit-o deja perfect în numele tău, accentuat de faptul că acum stă în ceruri (Evrei 10:12-13). De asemenea, este completă în noi, deoarece El ne-a făcut desăvârșiți (Evrei 10:14) și suntem așezați cu El în ceruri. (Efeseni 2:6).

Din acel loc terminat, Iisus mediază acum această nouă relație a noului legământ dintre Dumnezeu și om. Sub vechiul legământ, preoții erau inferiori pentru că mureau și nu puteau oferi decât sacrificii temporare. Deci oamenii nu puteau să intre niciodată într-o relație perfectă cu Dumnezeu în timpul vieții lor, și mai ales în eternitate.

Hristos este superior, deoarece El a oferit un sacrificiu desăvârșit care a înlăturat o dată pentru totdeauna toate păcatele și este preot pentru totdeauna după rânduiala lui Melchizedek – adică are o viață indestructibilă și poate media legământul dintre Dumnezeu și om. Aceasta ne oferă siguranță absolută și încredere în relația noastră cu Dumnezeu – că El nu se raportează la noi în funcție de neprihănirea noastră bazată pe performanță, ci mai degrabă în funcție de neprihănirea lui Hristos care am devenit. (Evrei 7:20-22)

 

Modul în care lucrează Noul Legământ este că Dumnezeu Tatăl se leagă pe El Însuși de legământ printr-un jurământ, spunând: „Promit că nu Mă voi raporta niciodată la cei în Hristos prin neprihănirea lor, dar jur printr-un jurământ de legământ că Mă voi raporta întotdeauna la ei prin lucrarea terminată a lui Iisus.” (Evrei 10:16-19)

Sub vechiul legământ, accentul este pus pe tine – Tu să nu… Tu să nu… Tu să nu… Este vorba doar despre performanțele tale, ascultarea, lucrarea ta. Dar, sub noul legământ, Dumnezeu spune: Îmi voi pune legile Mele în mințile lor… Voi fi Dumnezeul lor … Voi fi milostiv față de nedreptatea lor … Păcatele și faptele lor nelegiuite Eu nicidecum nu Mi le voi mai aminti.” Nu mai este că tu lucrezi pentru Dumnezeu, ci Dumnezeu lucrează pentru tine, în tine, prin tine!

Noul legământ funcționează doar din cauza unui singur lucru, iar acesta este ultima clauză a noului legământ – Evrei 8:12. În măsura în care ai o revelație a acestei clauze și a tuturor binecuvântărilor ei, cu acea măsură vei umbla în ea.

 

Pentru că voi fi îndurător faţă de nedreptăţile lor şi nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor. (Evrei 8:12)

 

  • Noul legământ funcționează ‘pentru că‘ Dumnezeu va fi milostiv față de nedreptatea noastră, iar păcatele și fărădelegile noastre El nicidecum nu și le va mai aminti!

Acest lucru scoate în evidență că a existat un timp în care Dumnezeu Și-a adus aminte de păcatele noastre, pentru a le pedepsi până la a treia și a patra generație (Exod 20:5).

Cu toate acestea, astăzi, Dumnezeu spune cu o hotărâre accentuată: „Nicidecum!” (o negație dublă în greacă). „Nicidecum” înseamnă că Dumnezeu nu Își va mai aminti niciodată păcatele noastre împotriva noastră, deoarece El Și-a amintit (să pedepsească) toate păcatele noastre în trupul Fiului Său. Iisus a purtat pe cruce pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Acum, putem umbla în noul legământ și să-L auzim pe Dumnezeu spunând: „Păcatele și nelegiuirile voastre nu Mi le mai amintesc nicidecum.” Așadar, sub Noul Legământ avem acces îndrăzneț în sfânta sfintelor (intimitate absolută cu El) prin sângele lui Iisus.

 

  • Iisus, de asemenea, trăiește pentru a mijloci pentru noi. Sângele Lui vorbește în numele nostru că păcatele noastre sunt înlăturate și am fost făcuți neprihănirea lui Dumnezeu în El. Prin urmare, putem să ne raportăm cu îndrăzneală la Dumnezeu și să trăim continuu în prezența Lui.

 

31Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? 32El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El? 33Cine va aduce acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. 34Cine este cel care condamnă? Hristos este Cel care a murit şi, mai mult, a şi fost înviat, Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu, Cel care şi mijloceşte pentru noi. 35Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz sau strâmtorare sau persecuţie sau foamete sau lipsă de îmbrăcăminte sau primejdie sau sabie? (Romani 8:31-35)

 

  • Apoi, în plus, Duhul Sfânt este și Avocatul nostru – însemnând apărarea noastră legală. Atunci când Satan, sau legea, sau alți oameni (sau chiar tu) te acuză spunând; „Doamne, a încălcat această lege sau acea lege, cum Îl poți iubi? Cum Te poți raporta cu el?,” Duhul Sfânt spune: „Doamne, adu-Ți aminte, ai jurat și ai promis să nu Te raportezi la el prin performanța lui, neprihănirea sau deficiențele lui. Ai jurat să Te raportezi la el prin neprihănirea lui Hristos.” Caz încheiat!

 

14Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi. 15Dar şi Duhul Sfânt ne mărturiseşte; pentru că, după ce a spus: 16„Acesta este legământul pe care-l voi întemeia pentru ei, după acele zile,” zice Domnul: „Dând legile Mele în inimile lor, le voi înscrie şi în gândurile lor;” (Evrei 10:14-16a)

 

În Noul Legământ, prezența împuternicită și înviorătoare a lui Dumnezeu devine porțiunea noastră privilegiată, atât acum cât și pentru toată eternitatea, și servește ca semn distinctiv celor care aparțin Lui. (Ezechiel 37:26-28)

Și nu pentru că ne-am născut corect sau ne-am comportat corect – este pur și simplu pentru că noi credem corect. Așa cum a spus Iisus Însuși, îndeplinim lucrarea pe care Dumnezeu o cere de la noi atunci când „credem în Cel pe care El L-a trimis.” (Ioan 6:29)

Ca urmare că ne-am pus încrederea noastră în Cel ‘care nu a avut nici un păcat (ci a devenit) păcat pentru noi, pentru ca în El să devenim neprihănirea lui Dumnezeu,’ acum putem ‘să ne apropiem de Dumnezeu cu libertate și încredere.’ (2 Corinteni 5:21Efeseni 3:12)

Privilegiul accesului liber și neinhibat la prezența și provizia supranaturală a lui Dumnezeu este al nostru, pur și simplu pentru că suntem așezați și poziționați permanent „în Hristos.” În acest legământ etern și extrem de superior, Dumnezeu Însuși ‘te-a calificat‘ inconfundabil și ireversibil pentru a împărtăși bogățiile veșnice ale binecuvântărilor Sale promise. (Coloseni 1:12)

 

Atunci când ești înrădăcinat în noul legământ al harului, tu vei experimenta un simț deosebit al încrederii și siguranței în Hristos. Când îți pui încrederea în favorul Său nemeritat și nu în acțiunile tale, tu nu vei simți ca și când faci în mod constant salturi ba înăuntrul, ba în afara favorului și acceptării Sale.

Din nefericire, unii creștini s-au întors sub vechiul legământ fără a realiza acest lucru. Aceștia simt uneori că Dumnezeu este de partea lor, iar alteori simt că Dumnezeu este foarte departe de ei. Uneori, simt că Dumnezeu este mulțumit de ei, dar alteori simt că Dumnezeu este mânios pe ei. Toate aceste sentimente se bazează în mod predominant pe propria lor evaluare a modului în care ei au executat, a modului în care ei se simt despre ei înșiși, și nu a modului în care îi vede Dumnezeu. Datorită faptului că nu există o bază scripturală a noului legământ pentru astfel de evaluări, aceștia sfârșesc prin a decide în mod arbitrar dacă merită sau nu binecuvântările și favorul lui Dumnezeu în viața lor, când de fapt ei au acces continuu la binecuvântările Lui pur și simplu datorită lui Iisus și a lucrării Lui terminate de pe cruce.

Întrebarea pe care trebuie să ți-o pui astăzi nu este dacă Dumnezeu este mulțumit de tine. Întrebarea pe care trebuie să ți-o pui este aceasta: Este Dumnezeu satisfăcut de crucea lui Iisus? Iar răspunsul este următorul: Este total satisfăcut! La cruce, găsești acceptarea ta. Acolo Iisus a strigat cu ultima Lui suflare „S-a sfârșit!” (Ioan 19:30). Lucrarea este completă. Întreaga pedeapsă pentru păcatele tale a fost purtată de Iisus pe cruce. Sfințenia lui Dumnezeu și dreptatea Lui sunt acum de partea ta! Dumnezeu nu te apreciază azi pe baza a ceea ce ai făcut sau nu ai făcut. El te apreciază pe baza a ceea ce a făcut Iisus. Este Dumnezeu mulțumit astăzi pe Iisus? În aceeași măsură în care Dumnezeu este mulțumit de Iisus, El este mulțumit și de tine.

Sună prea frumos ca să fie adevărat? Această veste bună te aduce în punctul să realizezi că realitatea noului legământ a fost dobândită cu un preț foarte mare. Însuși Fiul lui Dumnezeu a trebuit să fie zdrobit pe Calvar pentru ca această binecuvântare să devină o realitate în viața ta. Darul favorului Său nemeritat și a neprihănirii Lui este astăzi fără plată pentru tine doar din cauza faptului că Iisus a plătit prin trupul Său plata întreagă a acestui dar.

De aceea, nu lăsa pe nimeni să te amăgească să crezi că trebuie să plătești pentru păcatele tale. Nu lăsa pe nimeni să te înșele cu minciuna că mântuirea ta eternă în Hristos este nesigură și fragilă!

Noul Legâmânt

1). Introducere. Încă din cele mai vechi timpuri, specia umană s-a organizat în societăţi tribale dezvoltate mai târziu în neamuri, popoare, rase, etc, ajungându-se astăzi la state naţionale independente au avut legături sociale unele cu altele. Oamenii s-au aşezat în special pe malurile râurilor şi fluviilor, dar şi în locuri cu condiţii mai vitrege, au construit sate şi oraşe cetăţi, care erau de cele mai multe ori suverane, fiecare având împăratul lor.  Ele au avut contacte sub diferite forme, s-au tolerat unele pe altele, s-a războit, sau influenţat iar atunci când două civilizaţii sau două mari puteri, sau alte relații s-au ciocnit, dar  au existat şi variante de compromis şi înţelegere. Ele se realizau sub diferite forme, pe care noi în limbaj modern le numim tratate. Astăzi tratatele se fac sub formă scrisă, între două sau mai multe state, cu privire la drepturi şi obligaţii, care trebuiau respectate, prin acord sau convenţii internaţionale. De multe ori ele erau călcate în mod flagrant iar istoria omenirii este plină de exemple de genul acesta. Un tratat[1] este un acord în legea internaţională dintre două sau mai multe state şi poartă nume diferite şi poartă denumiri diferite ca protocoale, convenţii, acorduri internaţionale, dar regulile în sine rămân dependente faţă de numele documentului. Ele pot fi comparate cu contracte în care ambele părţi îşi asumă obligaţii şi îndatoriri, dar au şi drepturi. Aici este un principiu denumit pacta sunt servanda – care înseamnă faptul că „ pactele trebuie respectate” Aceste tratate ţineau e obicei o vreme, erau reânoite sau călcate. Ambiţia după putere, banul, sau dorinţa de a stăpânii proprietăţi sau mai grav stăpâni de sclavi și robi oameni  care  în urma războaielor deveneau ori una ori alta, acest aspect al relațiilor de-a lungul istoriei şi-au spus cuvântul. Acest lucru pornește din inima omului și a societății respective. Ieremia sesizează bine acest lucru în una în cartea sa Ieremia 17:9  „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”. În plus viţa omului nu este ceva static ci dinamic şi din păcate în aspectul eticii şi moralităţii are  o direcţie descendentă. Noi cunoaştem câteva etape istorice de la Antichitate, Evul Mediu, Burghezie, Capitalism  şi Comunism, dar care privite în profunzime regăsim aceleaşi aspecte negative în inima omului sau în societatea cu alte cuvinte răul. În plus  când cineva ajunge la putere i se vede şi adevăratul caracter şi poate să facă mult rău, destul de rar și lucruri bune.  În altă ordine de idei nu avem cum să privim tratatele dintre state de astăzi cu înţelegerea pe care o aveau ţările din antichitate. Ele erau mai simple şi se realizau în alţi termeni. Aspectul pe care  dorim  să-l privim, este în final tratatele dintre Dumnezeu şi oameni numite şi Legăminte divine, prin care în final s-a ajuns la Noul Legământ. În Geneza ni se spune cum Dumnezeu a creat Universul, iar ca şi coroana creaţiunii a făcut omul. Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră……….”  Dumnezeu a dorit să-şi reverse dragostea peste fiinţa creată şi să aibă părtăşie cu omul. După tragedia din Eden (Geneza 3), Domnul a iniţiat un plan de salvare a omului din faţa mâniei Sale (Genneza 3:15), prin care Domnul a hotărât  să aducă omul la starea iniţială din Gen 1: 26 prin Naştere din Nou şi s-a revelat în creaţie, natură şi în fiinţa umană în mod progresiv în istorie, prin lucrările Sale, cea mai importantă formă a revelaţiei a fost momentul când Dumnezeu s-a făcut om prin Întruparea Fiului. Ioan 1:14  „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Dar până la  „împlinirea vremii” (Gal 4:4), au trecut milenii de istorie pentru că revelaţia lui Dumnezeu în istorie a avut o dezvoltare continuă. Astfel ne vom ocupa la început de o parte din legămintele divine.

2). Legăminte divine. Este necesar a aborda și acest subiect pentru că Isus Hristos este persoana în care se adună aceste legăminte divine și El este o împlinire a lor. Cuvintele folosite în Biblie[2] sunt legământ ori alianță, în ebraică berit, iar în greacă  diateche,  în traducerea din LXX, iar cuvântul în Noul Testament cuvântul are înțelesul de testament. Legământ înseamnă în termenii de azi contractul dintre doi parteneri, incluzând și clauzele de rigoare. Mai există în Vechiul Testament și alte cuvinte asociați legământului ca ”aheb, „a iubi”, hesed, „dragoste prin legământ” sau „solidaritate prin legământ”, toba, „bunătate” sau „prietenie”, salom, „pace prin legământ” sau „prosperitate prin legământ”, şi yada’, „a sluji cu credincioşie în conformitate cu legământul”. De asemenea cuvintele sunt asociate cu terminologia tratatelor din timpul acela din Orientul Apropiat. Există ritualuri atunci când se face un legământ, deși nu există informații precise, dar din vestigii ne dăm seama de felul în care au fost făcute. Se sacrifica un animal (oaie, taur, etc), deducând acest lucru din informații scrise și date culese în textele de la Mari,  tăbliţele de la Alalah şi din Vechiul Testament, cartea Exodului. În Orient se găsesc informații despre tratatele hitite a lui Esar-Hadon și legământul aramaic din Sefire. Ca termeni se foloseau termenii de tată – fiu, domn – slujitor(abdu), care indică o relație de prietenie dar și vasalitate dintre domn și slujitor în care regele era suveran, iar vasalul este numit slujitor. Sunt două tipuri de tratate : 1. Un tratat în care părțile sunt egale, iar partenerii sunt ”frați” cu drepturi egale stipulate în legământul respectiv. 2. Un legământ de vasalitatea între un  rege cuceritor și altul mai mic. Aceste tratate aveau un ritual, în care se prezenta calitățile regelui cuceritor și îndatoririle regelui vasal. La încheierea tratatului erau martori zeii, sau elemente ale naturii. Legământul se încheia cu blesteme și binecuvântări. Din când în când tratatul era recitit și reânoit, se punea accent pe blesteme în cazul în care era călcat și ele vizau sfera divină și armata sau familia regelui în cauză. În Vechiul Testament  există exemple de tratate de ambele feluri, prietenie și vasalitate între popoare păgâne, sau poporul evreu și alte popoare. Un exemplu este tratatul dintre David și Hiram (1Împăraţi 5:1) sau legământul de paritate dintre Hattuşil III şi Ramses II, care se încheie cu căsătoria dintre Hattuşil și fica lui Ramses. Un exemplu de tratat este acela dintre poporul evreu și gabaoniți (Iosua 9-10). Termenii flosiți au fost „noi suntem robii voştri” –  (‘abadeka ‘anahnu)”, fapt care indică vasalitate dar și obligația poporului evreu de a da ajutor militar gabaoniților. Evreii cunoșteau bine diferitele forme de tratate sau legăminte din Orientul Apropiat. Vom enumera[3] legămintele dintre Dumnezeu și lumea cu precizarea că aceste legăminte sunt de două feluri. 1. Legăminte condiționate, care au în componență cuvântul dacă, în care omul este responsabil și sufere consecințele de rigoare dacă nu îl respectă. 2. Legăminte necondiționate în care Dumnezeu își duce la îndeplinire voia Sa hotărâtoare indiferent de voința omului. Există opt legăminte istorice majore în care majoritatea sunt date sub formă de promisiune. Dintre legămintele istorice[4] Din cele opt legăminte istorice, doar cel Edenic si cel mozaic au fost legăminte condiţionate. Ne vom concentra asupra Legământului din Eden, Legământul făcut de Domnul cu Avram, Legământul cu David  și asupra Noului Legământ, iar pe celelalte le vom enumera doar, ele fiind : Legământul cu Adam – după cădere (Gen. 3:16-19),  Legământul cu Noe, după potop (Gen. 9:1-18), Legământul mozaic (Exod 20:1 – 31:18), Legământul Palestinian (Deut. 30:1-10), Legământul cu David (2 Sam. 7:4-16; 1 Cr. 17:3-15). Deși făcute în mod separat ele de fapt se împletesc în mod armonios în cadrul planului lui Dumnezeu, în care prin legămintele condiționate s-a arătat neputința omului de a le respecta, iar prin legămintele necondiționate ne este prezentată voia hotărâtoare a lui Dumnezeu pe care o duce la îndeplinire, indiferent de circumstanțe.

a). Legământul Edenic (Gen. 1:26-31; 2:16-17), a fost primul legământ pe care Dumnezeu îl face cu omul, este un legământ condiționat, în care ascultarea sau neascultarea însemna viață și binecuvântarea sau  blestem și moarte fizică și spirituală. Adam și Eva falimentează și aruncă întreaga rasă umană în blestem și moarte și este necesară reabilitarea omului prin  pocăință și Nașterea din Nou.

b). Legământul cu Avraam (Gen. 12:1-4; …. 17:1-8), este o promisiune divină, irevocabilă, o revelație a lui Dumnezeu în istorie, prin alegerea unui om, a unui popor, care îl va aduce pe scena istoriei pe Mesia. Semnul legământului a fost tăierea împrejur (Gen.17:9-14), iar conținutul se împarte în trei legăminte. 1. Pentru Avraam în care se promite o mulțime de urmași (Gen. 17:16), va fi binecuvântat (Gen. 13:14-15,…… Ioan 8:56), numele lui va fi vestit  (Gen. 12:2), iar Avaram va fi o binecuvântare pentru alții. 2. Pentru neamul lui Avraam care anunță formarea unui popor deosebit și diferit de popoarele lumii  (Gen. 12:2), format din cele douăsprezece seminţii a lui Iacov, și îi promite o țară urmașilor săi (Gen. 12:7, …. 17:7-8).  3. Pentru toate toate familiile pământului în care Dumnezeu îl anunță că Israel va fi o binecuvântare pentru toate neamurile de pe pământ (Gen. 12:3) din care se va naște Mesia Mântuitorul lumii întregi. De asemenea Dumnezeu va binecuvânta pe cei care arată bunăvoință față de Israel și va pedepsi pe acea care urmăresc distrugerea poporului evreu (Gen. 12:3). Legămintele au ca suport suveranitatea și atotputernicia divină  (Gen. 15:13-15).

c). Legământul cu David. (2 Sam. 7:4-16; 1 Cr. 17:3-15), este un legământ necondiționat prin care Dumnezeu promite lui David un împărat cu o domnie, un tron și o împărăție veșnică. Legământul va fi împlinit prin nașterea lui Hristos (Fapte 2:30). În ciuda a ceea  ce s-a întâmplat cu poporul evreu, întotdeauna a existat o rămășiță prin care Dumnezeu și-a dus planul mai departe (Ier. 33:20-21), deși domnia lui David a fost oprită în mod temporara pentru că poporul evreu trebuia să fie disciplinat, Dumnezeu  își duce planul la îndeplinire. (Luca 1:32-33).“El va fi mare si va fi chemat Fiul Celui Prea Inalt; si Domnul Dumnezeu ii va da scaunul de domnie al tatalui Sau David. Va imparatii peste casa lui Iacov in veci si Imparatia Lui nu va avea sfarsit”  (Ezec. 34:23-24).“Voi pune peste ele un singur pastor, care le va paste, si anume pe Robul Meu David; El le va paste, El va fi pastorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor si Robul Meu, David, va fi voievod in mijlocul lor” . Împărăția Cerurilor a fost inaugurată, este în desfășurare,  deja- dar nu încă și va avea o finalitate în viitor

3). Cartea Evrei[5]. Autorul este apostolul Pavel dovedită prin referințe interne, ”în lanțuri” (Evrei 10:34), Scrisoarea este scrisă în Italia (Evrei 13:24), iar stilul de scriere este paulin. Ea a fost scrisă înainte de căderea și distrugerea Ierusalimului de către Titus a în anul 70 d Cr. De  asemenea și Petru îl identifică pe Pavel ca și autor. (2 Pet 3:15,16) Destinatarii cărţii [6] sun poporul evreu (Evrei 1:1), pentru că atât iudeii cât mai ales creştinii evrei erau în pericol să cadă în iudaism privind slujbele religioase, şi ceremoniile din Templu, care intrau în contrast izbitor cu închinarea simplă a creştinilor în Duhul, iar ca loc de închinare  erau folosite case și sinagogi. Redactarea cărţii este înainte de anul 70 d. Cr, prin faptul că epistola nu face nici o referire la aşa ceva. Ea este citată de Clemenţiu din Roma de mai multe ori, iar tradiţia afirmă faptul că apostolul Pavel a murit ca martir sub cezarul Nero sau Domiţian. Autenticitatea cărţii este confirmată de Clemenţiu din Roma, Clemenţiu din Alexandria, plus dovezile interne.  Tema cărţii[7] se axează pe cuvântul  „mai bun”, şi apar îndemnuri de tipul „haideți, și haideți să” şi „perfect”. Evreii l-au respins pe Hristos când l-au răstignit şi la Rusalii, dar au fost şi evrei care au crezut în Isus Hristos şi au format comunităţi în jurul Templului, a sinagogilor şi în case particulare, religie numită „ calea cea nouă” (Fapte 19:9). Creştinii[8] au suportat atacuri dure  atât din partea iudeilor cât şi a romanilor. Epistola ne prezintă superioritatea lui Isus Hristos, care este mai bun ca îngerii, Moise, Iosua, Aron, iar Noul Legământ este superior Legământului Mozaic. De asemenea epistola ne prezintă pe Dumnezeu – om, aspect refuzat de majoritatea evreilor. Biblia[9] ne prezintă pe Hristos care are trei slujbe ca Împărat, Profet și Mare Preot. Cartea Evrei ne prezintă în special pe Hristos ca Mare Preot. Ea este denumită și a cincea Evanghelie, prin care arată lucrarea lui Hristos sus în cer, iar cele patru evanghelii ne arată lucrarea lui Hristos pe pământ.  Cartea evrei prezintă superioritatea credinţei creştine. Scopul cărţii este dublu, pe de o parte are un aspect didactic în care Pavel aduce argumente că Isus Hristos a fost Mesia, iar practic creştinii au rămas copii în credinţă iar apostolul Pavel doreşte maturizarea lor. El arată aspectele negative ca cei care sunt pasivi faţă de mântuire,  împietrirea inimi, decădere spirituală, păcatul cu voia, o viaţă fără sfinţire, dar apar şi aspecte pozitive ca Legământul cel Nou, ca aspectul moştenirii, nădejdea credinciosului, slujba, Jertfa de pe Cruce, mântuirea, judecata și răscumpărarea. Hristos este prezentat ca şi „Moștenitor, Creator, Oglindirea Slavei Lui, Susținător al tuturor lucrurilor, Cel care ne curățește păcatele, Regele, Născut din Tatăl, Unsul lui Dumnezeu, Domnul veșniciei”. Cuvântul utilizat pentru credinţă este „ hypostasis” ce înseamnă a avea o încredere neclintită, în contrast cu cuvântul ipoteză sau teorie. De asemenea „ Puternică încredinţare” este un cuvânt grecesc ελεγψηος” care are sens juridic. La fel cuvântul ”aionas”  înseamnă lume, vremuri, cu referinţă la Cuvântul lui Dumnezeu care a vorbit (energie) şi a creat materia, care la rândul ei se poate transforma înapoi în energie. Se face referire la eroii credinţei începând cu neprihănitul  Abel, care indică faptul că fără vărsare de sânge nu există iertare. Enoh umblă cu Dumnezeu prin credinţă, Avram dă dovadă de ascultare, Sara reprezintă tăria credinţei, Isac este gata pentru sacrificiu şi îl prefigurează pe Hristos (Tatăl aduce ca şi jertfă pe Fiul), Iacob prezintă viitorul credinţei pe când Iosiv este o împlinire a ei. Viaţa lui Moise  ne arată sacrificiile credinţei, Iosua ne prezintă o „nebunie” a credinţei, fiind vorba de zidurile Ierihonului, Rahav  ne arată locuri neaşteptate în care poate să existe credinţă, şi lista eroilor credinţei continuă. Dacă privim în capitolul 11 : 33-40 avem exemple de credincioşi care unii sunt aparent biruitori , alţii înfrânţi dar pe care Dumnezeu îi priveşte la fel. În Vechiul Testament credinţa era legată de ascultare, indica o posesie a omului, o calitate. Cuvântul folosit este ” שצשמת – aman” care înseamnă statornicie iar în Noul Testament cuvântul utilizat este ” πιστις, πιστιος – pistis” şi înseamnă a admite o realitate, existenţa ei şi faptul că te încrezi în ea. Credinţa este un lucru esenţial pentru că Evrei11:6 „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui Dumnezeu!.”  Credinciosul abandonează  forţele proprii, iar credincioşia este un atribut al lui Dumnezeu de care nu se dezminte 1 Ioan 1:9  Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Ea este demonstrată pe paginile Bibliei şi vedem realizarea ei în Istoria Mântuirii. Schiţa cărţii [10] ne indică câteva aspecte importante ca : Hristos este mai bun decât rânduiala Vechiului Testament, Hristos este superior îngerilor Hristos este superior profeţilor, se arată pericolul neglijenţei, pericolul îndoielii, pericolul dispreţuirii, Hristos aduce beneficii şi îndatoriri mai bune, pericolul negării, Hristos este Marele nostru Preot după rânduiala lui Melhisedec, ni se prezintă umanitatea lui Hristos, Înălţarea lui Hristos, mai presus decât îngeriiHristos este superior lui Moise, Hristos este superior lui Iosua, Hristos este superior preoţiei levitice, Hristos este Preotul perfect, Hristos este veşnic şi Mare Preot, Hristos, Marele nostru Preot care slujeşte  într­un cort mai bun, printr­un legământ mai bun, bazat pe promisiuni mai bune, Noul legământ este mai bun decât  Vechiul Legământ, Noul Sanctuar  este mai bun decât cel vechi, avem o Jertfă mai bună, există încurajare, credinţa, speranţa, dragostea, viaţa secretă a credincioşilor, viaţa socială a credincioşilor și viaţa spirituală a credincioşilor. Versete cheie[11] sunt  mai multe : Evrei 1:1  „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, 2  la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile”. Evrei 11:1  „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”, care de fapt este cea mai bună definiţie a credinţei.  Evrei 4.14-16: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.” Evrei 12.1-2: „Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Legături. Autorul cărţii Evrei care ca şi ţintă trei grupuri distincte şi anume credincioşi în Hristos, credincioşi doar la nivel intelectual şi necredincioşi  care l-a început au acceptat creştinismul, dar mai târziu resping învăţătura creştină.  În Noul Testament cartea Evrei pune accentul pe Vechiul Testament, care are ca şi bază preoţia leviţilor. Pavel compară insuficienţa sistemului de jertfe din Vechiul Testament, care se finalizează şi ajunge la desăvârşire în Hristos. În Noul Legământ Hristos s-a jertfit o singură dată Evrei 10:10  „Prin această „voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna”. Lucrarea lui Hristos[12] este prezentată pe fundalul slăbiciunii ritualurilor aronice, în contrast cu superioritatea Jertfei lui Isus Hristos care implică finalitatea Jertfei lui Hristos (Evrei 7:27; 9:12, 28; 10:10), caracterul personal al jertfei, Isus s-a jertfit pe sine însuşi (Evrei 9:14), caracterul spiritual al jertfei (Evrei 9:14) şi caracterul permanent prin care s-a realizat o mântuire veşnică (Evrei 9:12). Ca şi momentul cel mai important este aspectul soteorologic în care se afirmă faptul că” Isus Cristos S-a jertfit pe Sine „prin Duhul cel veşnic” acțiune făcută în mod deliberat, care contrastează puternic cu jertfele aduse înainte care era  victime, şi se aduceau tot în contul Jertfei lui Isus Hristos. Ca şi aplicaţie practică trebuie să ne apropiem cu încredere de Dumnezeu pe baza lucrării Marelui Preot care este Hristos. Un alt aspect este credinţa în are un aspect dinamic. În Evrei 11 autorul descrie calităţile active ale credinţei. Este o abordare practică nu una mistică. Pavel se foloseşte de Psalmul 8 pentru a arăta că prin faptul că Isus Hristos s-a umilit, ia adus pe mulţi în slavă (Evrei 2:5-10). Mântuirea este înţeleasă ca o eliberare de sub jugul Satanei, (Evrei 2:14-15), iar credinciosul intră în Odina lui Dumnezeu şi primeşte o moştenire (3:1-4:13). „Procesul de mântuire este descris ca sfinţire (hagiasmos, Evrei 12:14; cf. 2:11; 10:10, 29- 13:12) şi perfecţiune (teleiosis, Evrei 7:11; cf. 11:40; 12:23)”. Aplicaţia practică constă într-o doctrină bogată, care dă exemple de încurajare pentru credincioşi, cine au rămas ferm în credinţa lui în circumstanţe potrivnice (Evrei 11). Există şi avertizări cu privire la diferite pericole, ca necredinţa, (Evrei 3.7-4.13), neglijarea (Evrei 2.1-4), imaturitate spirituală (Evrei 5.11-6.20), pericolul eşecului în perseverenţă (Evrei 10.26-29), şi pericolul de a refuza pe Dumnezeu (Evrei 12.25-29).  În cartea Evrei se găseşte portretul Domnului Isus Hristos (Evrei 12.2).

4). Histos[13] – cristologie – despre Isus Cristos. Pentru a înţelege la modul parţial Persoana Fiului ne vom folosi tot de o mărturisire de credinţă scrisă într-un mod comprimat. Astfel Isus Hristos este prezentat de Biblie ca o Persoană din Trinitate (Ioan1:1). În Evanghelia după Matei 28:19, ne  este înfăţişat ca Fiul care vine din eternitate, egal în esenţă cu Dumnezeu şi cu Duhul Sfânt. Prin naşterea din fecioară Fiul s-a întrupat şi a devenit om ca şi noi (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). Fiul şi-a păstrat cele două naturi disctinte de Om şi Dumnezeu (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Aceste două naturi sunt unite într-o singură persoană (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). El a fost ispiti de Satan ca şi noi, dar nu a păcătuit Evrei 4:15  „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Isus Hristos de bună voie a renunţat la folosirea parţială şi independentă a atributelor divine, dar şi-a păstrat personalitatea (Fil. 2:6-8).  El s-a supus voinţei lui Dumnezeu (Ioan 10:18) şi în unele cazuri Duhului Sfânt (Matei 4:1). Dezbrăcare de Sine a Fiului a fost voluntară, ca ulterior Dumnezeu  la înălţat şi mai mult (Fil. 2:9-10).  Întruparea era necesară în procesul de mântuire a omului pentru că în postură divină Isus Hristos nu putea să moară, iar ca să moară a trebuit să devină Om, dar fără să renunţe la divinitatea Sa. Ambele naturi au fost necesare, pentru că moartea unui om simplu nu avea nici o valoare soteorologică, iar ca Dumnezeu Jertfa Sa a avut un caracter universal şi infinit. Deci Hristos trebuia să fie şi Om şi Dumnezeu sub aspect mântuitor. Isus Hristos a murit pentru păcatele omului (1Ioan 1:1-2). Moartea lui a fost ceva real şi a avut un caracter de ispăşire a păcatelor (Ioan 19:30). De asemenea Moartea lui Isus Hristos a fost în planul veşnic a lui Dumnezeu şi nu se poate cântări (Fapte 2:23). Astfel moartea lui Isus Hristos „este : răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18)  si înlocuitoare (Is. 53:6)”.  Isus Hristos a fost înviat în trup după trei zile şi a fost o lucrare a Trinităţii (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18; Ioan 2:19). Astfel Isus Hristos  a fost înviat  (Luca 24:39), şi a validat sacrificiul pentru păcat şi este o nădejde a credincioşilor. Învierea înseamnă cea dintâi roadă a învierii credincioşilor (1 Cor.15:23), dă valoare credinţei, mântuirii şi predicării Evangheliei (1 Cor. 15:14-17). Întruparea Moartea şi Învierea lui Isus Hristos sunt stâlpii de bază ai creştinismului. Isus Hristos s-a înălţat la cer (Fapte 1:9-11),  unde stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere, iar în calitate de Mare Preot, este Avocat, şi Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). El urmează să revină pentru aşi lua Biserica Sa (1 Tes. 4:16), apoi în calitatea de judecător Matei 25:31-33 (parousia,), şi în final pentru a stabili Împărăţia cerurilor (Apoc. 19:11). Isus Hristos este Dragoste iar  dragostea lui Isus Cristos  ne învaţă jertfa de Sine.  Dragostea este motivul cel mai înalt din univers pentru acţiunea Fiului şi implicit pentru acţiunile noastre. Rezultatul real al dragostei  este salvarea vieţii altora sub aspect spiritual (Ioan 17 : 24). Pilda fiului risipitor, pilda cu  oaia pierdută sau cu leul pierdut exprimă infinitatea dragostei divine. Cel mai elocvent verset este  Ioan 3 :16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” şi este o aplicaţie a dragostei divine.  Isus Cristos şi-a arătat dragostea pe tot parcursul vieţii, chiar şi pe Cruce, s-a rugat pentru cei care îl răstigneau. Luca 23:34 Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”……….”. De remarcat faptul că există un paradox care trece dincolo de înţelegerea noastră. Din dragoste Isus Hristos a venit pe pământ, oamenii l-au omorât, ca prin El, ei, tot oamenii  care cred să aibă viaţă veşnică.

5). Noul Legământ[14]Iudaismul şi creştinismul au  cel puţin şase deosebiri esenţiale. 1. În iudaism se concepe un Dumnezeu unic, la modul absolut, pe când în creştinism se afirmă existenţa a trei persoane diferite divine care sunt Dumnezeu şi anume : Dumnezeu Tată, Fiul şi Duhul Sfânt, chiar dacă „Fiul a purces din Tatăl” iar Tatăl şi Fiul au pus în desfăşurare şi acţiune pe Duhul Sfânt (cf. creştinismului occidental). 2. Dumnezeu nu poate îmbrăca sau să fie vizualizat în formă umană, dar creştinismul crede că  Fiul care face parte din Trinitate s-a întrupat în persoana lui Isus. 3. deşi în iudaism există conceptul de păcat originar provenit de la Adam, mulţi evrei cred că omul se poate mântuii singur. În creştinism mântuirea se obţine doar prin Mesia care este şi divin şi uman. 4. În viziunea evreilor mesia este perceput ca şi un om politic, care descinde din casa lui David, va restaura monarhia, ca reclădii cel de al – III -lea Templu şi va aduce pe toţi evreii în ţara sfântă, dar creştinii îl percep pe Isus ca fiul Mariei, urmaş al lui David pe deplin om şi Dumnezeu în acelaşi timp, care a realizat prin Jertfa de la Calvar mântuirea lumii întregi. 5. Legământul poporului Israel cu Dumnezeu, aşa cum este înregistrat în Biblie are o valabilitate vecinică, iar prin respectarea poruncilor fiecare evreu poate fi mântuit în mod personal, dar în creştinism se crede în Noul Legământ făcut între Dumnezeu şi toţi oamenii realizat prin persoana lui Isus Hristos care este iniţiatorul Noului Legământ primesc mântuirea. 6. În Noul Legământ creştinii consideră faptul că sunt fiii spirituali ai lui Avram, dar evreii consideră că numai ei sunt descendenţi fizici şi spirituali a marelui patriarh. Aceste polemicii de pe poziţii aşa de diferite au fost şi sunt frecvente în istorie, iar iudeii consideră creştinismul o religie falsă. Dar au existat şi evrei convertiţi aşa cum există şi astăzi deşi minoritari. Lupta ideologică s-a dus la cele mai înalte niveluri în lucrări de apologetică şi teologie, dar ea reflectă şi stare religiei poporului. Misionarii creştini au evanghelizat în rândul evreilor într-un mod moderat, dar au existat şi forme violente sau creştinări forţate. În Evul Mediu existau controversele publice cu reprezentanţii celor două religii „la Paris (1240), Barcelona (1263) şi Tortosa (1413-1414)”, dar de cele mai multe ori ele aveau şi un substrat politic. Deşii iudaismul şi creştinismul s-au înfruntat reciproc, creştinismul timpuriu a împrumutat practici iudaice cum ar fi rugăciune şi botezul, dar fiind influenţat şi de păgânismul grec. În Evul Mediu evreii „au transmis Europei creştine filozofia neoaristotelică în versiunea sa arabă”, iar mulţi creştini au folosit opera lui Maimonide inclusiv Toma d’Aquino. Creştinismul a influenţat  iudaismul prin practici religioase, în teologie în domeniul mistic şi altele. Epoca modernă cunoaşte o influenţă reciprocă mult mai mare de ambele părţi. Evreii au privit creştinismul pe ceva care şi-a însuşit în mod abuziv drepturi pe care nu le avea, iar credinţa creştină în care exista conceptul de Trinitate este privită ca o idolatrie. Au existat totuşi evrei care au considerat Trinitatea superioară idolatriei politeiste. Printre aceştia erudiţi ca Iuda, Halevi şi Maimonide au apreciat extinderea creştinismului şi chiar a islamului. Alte persoane percep acest lucru ca o modalitate ca neamurile să se închine lui Dumnezeu (Franz Rosenzweig). Recent mulţi creştini au înţeles că prin antisemitism au contribuit la Holocaustul evreilor (Şoa), iar Biserica Catolică a condamnat public antisemitismul, dar o parte dintre catolici şi neoprotestanţi liberali încearcă rar să convertească evrei la credinţa creştină, şi de pe poziţie opusă protestanţii evanghelici continuă eforturile de convertire a evreilor, “Evreii pentru Isus”, făcând parte din această campanie. Evanghelicii au susţinut în general Statul Israel în baza credinţei mesianice şi escatologice, dar catolicii şi  catolicii şi protestanţii liberali au fost mai rezervaţi. Biserica Ortodoxă răsăriteană a îngheţat în vechile tipare şi a păstrat prejudecăţile împotriva evreilor. Noul Legământ este o împlinire[15] a Legămintelor divine în Cristos, la modul complet în ceea ce privește funcția de  Mesia Unsul, Împărat și Mare Preot, dar cu o împlinire parțială care așteaptă împlinirea (Ier. 31:31-33) și este un Legământ necondiționat. Noul Legământ a fost făcut cu ”casa lui Israel si cu casa lui Iuda” (Ier. 31:31), și se poate numi așa doar dacă se compară cu Legământul mozaic (Ier. 31:32). În Noul Legământ Dumnezeu promite că Ier. 33:33 “Voi pune Legea Mea inlauntrul lor, o voi scrie in inima lor: si Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau, zicand: “Cunoaste pe Domnul!” Ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul; caci le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatul lor” , fapt  care încă nu s-a realizat fiindcă încă se face evanghelizare și misiune. Există mai multe interpretări cu referire la împlinire prin Biserică, alți susțin că este legat de convertirea poporului Israel. Oricum el conține două interpretări majore.

a). ”Pentru Biserica – Dumnezeu se angajează sa-i mântuiască, sa-i păstreze si sa-i prezinte in slava desăvarșiti pe toti cei care au crezut in Fiul Sau, Isus Christos: “Sunt incredintat ca Acela care a inceput in voi aceasta buna lucrare, o va ispravi pana in ziua lui Isus Christos” (Fil. 1:6)”. Unul dintre atributele divine este Imuabilitatea, un Dumnezeu care nu se schimbă şi care îşi duce la îndeplinire planurile prin voia Sa hotărâtoare indiferent de voinţa oamenilor

b). ” Pentru Israel - in virtutea “alegerii”, Dumnezeu va mântui Israelul: “Ii voi scoate din toate abaterile cu care au păcătuit si-i voi curati; ei vor fi poporul Meu si Eu voi fi Dumnezeul lor” (Ezec. 37:23). “Fratilor, pentru ca sa nu va socotiti singuri intelepti, nu vreau sa nu stiti taina aceasta: o parte din Israel a cazut intr-o impietrire, care va tinea pana va intra numarul deplin al Neamurilor. Si atunci tot Israelul va fi mantuit, dupa cum este scris: “Izbavitorul va veni din Sion si va indeparta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi lagamantul, pe care-l voi face cu ei, cand le voi sterge pacatele.  In ce priveste Evanghelia, ei sunt vrajmasi, si aceasta este spre binele vostru, dar in ce priveste alegerea, sunt iubiti, din pricina parintilor lor. Caci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile si de chemarea facuta” (Rom. 11:25-29)”. Tot ce promite Dumnezeu se împlinește fiindcă este Atotputernic și își duce planul la îndeplinire pentru salvarea omului. !” (Rom. 11:32-36). “Fiindca Dumnezeu a inchis pe toti oamenii in neascultare, ca sa aiba indurare de toti. O, adancul bogatiei, intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu! Cat de nepatrunse sunt judecatile Lui si cat de neintelese sunt caile Lui! Si in adevar, “cine a cunoscut gandul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine i-a dat ceva intai, ca sa aiba de primit inapoi?” Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile. A Lui sa fie slava in veci! Amin”

6). Legământul cel Nou, defineşte[16] relaţia omului cu Dumnezeu, dar legământul nu îşi are originea în fiinţa umană ci în Dumnezeu şi de fapt descrie relaţie dintre El şi om şi o aflăm în natură Trinitară al lui Dumnezeu. O viaţă bazată pe un Legământ divin decurge din natura Trinitară a lui Dumnezeu, care a extins „în exterior”, creaturi care să fie model şi analogie pentru a înţelege măcar în parte aspectul relaţiei dintre Persoanele Trinităţii (Michael Horton).

Noi suntem fiinţe create  după Chipul şi asemănarea lui  Dumnezeu, şi prin ceea ce reprezintă Legămintele divine avem posibilitate de a înţelege relaţia pe care o avem cu Hristos ca şi Mântuitor. Scopul legămintelor divine este o cunoaştere şi  amplificare a dragostei pe care o avem pentru Dumnezeu. Din perspectiva[17] cerului termenul  „a apărea, a veni”, se pune întrebarea de unde a venit Hristos. Pentru oameni Evanghelia începe cu Hristos a venit, şi se termină cu plecare lui Isus Hristos în cer. Perspectiva cerului este invers în sensul că planul lui Dumnezeu începe cu plecare Fiului şi după ce şi-a săvârşit lucrarea se reîntoarce înapoi, revenirea Fiului în slava pe care o lăsase la Întrupare.  Noul Legământ[18] a cunoscut un interes semnificativ în ultimii 600 de ani î, Cr, iar secta de la Qumran este considerată o comunitate a legământului. “În NT cuvântul „legământ” (diatheke, traducerea gr. a termenului berit-în ebraică) este folosit în asociere strânsă cu *Cina Domnului (cf. Marcu 14:22-25; 1 Corinteni 11:23-25). La instituirea Sfintei împărtăşanii Isus Se referă la trupul Său ca fiind pâinea, iar sângele Său fiind vinul”. Mielul pascal a devenit un simbol al legământului la poporul evreu dar cu altă interpretare la creştini. Se observă rolul important al sângelui în Vechiul Testament, dar şi mai mult în Noul Testament unde Isus Hristos urma să fie Mielul de Jertfă. Evrei 9:13  “Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, 14  cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu”! Pavel[19] a interpretat aşa cum se cuvine Jertfa de pe Calvar, care a luat asupra lui blestemul legii şi a răscumpărat umanitatea (Galateni 3:13). După jertfa de pe Cruce blestemul din Legământul de la Sinai este îndepărtat prin Sângele lui Isus Hristos. Astfel Isus devine Rege peste Împărăţia Cerurilor pe linia lui David cu o domnie veşnică. Atunci când se examinează scrierile prorocilor într-o descriere mai largă se caută elementele legământului, blestemele şi binecuvântările în corelaţie cu prevederile legământului dacă erau călcate sau nu.  Judecata poporului se face în cadrul prevederilor Legământului Mozaic de la Sinai. Acest lucru îl găsim în scrierile profetice ca Amos, Osea, Isaia, Ieremia. Judecata legământului este o sursă veche la darea Legii din Numeri şi Deutronom 32, începând cu profeţii vechi iar mai târziu (Isaia 1:2-3, 10-20; Ieremia 2:4-13; Mica 6:1-8), iar la judecată poporul evreu este judecat pentru idolatrie, adică interdicţia de a se închina altui dumnezeu. Aici se observă atât la poporul evreu cât şi la vechile tratate hitite legătura dinte forma tratatelor şi forma legământului între care există o legătură strânsă. În gândirea poporului evreu legământul avea un loc prioritar (Theology of the Old Testament, Eichrodt), dar existau şi alte moduri în care evreii în mod spiritual aveau relaţie cu Dumnezeu. Legământul şi prevederile sale lăsa libertatea poporului sau a individului de a călca legământul, o posibilitate a păcatului, dar cu consecinţele de rigoare, care s-au şi întâmplat de fapt fiindcă a urmat judecata şi pedeapsa. Dar mai exista şi promisiunea şi aşteptarea tot în cadrul legământului, iar în legământul Davidic era aşteptat un Rege care urma să fie Mesia, fiul lui David care să aibă o domnie veşnică. Acest lucru este foarte important în Noul Legământ, pentru că se face legătura dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, în care prin Isus Hristos, Unsul Mesia, Regele, Marele Preot este o împlinire a Vechiului Legământ dar şi o speranţă şi aşteptare la a doua venire a lui Isus Hristos “parousia”, care este o aşteptare escatologică. Isus Hristos este acela prin care se împlineşte Noul Legământ. Evrei 10:7  Atunci am zis: Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Apocalipsa 5:1)  „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi”. Apocalipsa 5:5  „Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei”. Am menţionat aceste versete care se referă în mod foarte clar la Isus Hristos şi a fost gata să răspundă cu formula Iată-mă. Pentru a înţelege ne vom folosi de cartea Evrei care ne spune ce face Domnul Isus[20] sus în cer. Cartea Evrei vorbeşte în special de Noul Legământ. Dacă ne uităm în capitolele opt şi nouă vom observa câteva aspecte. Isus Hristos a primit o slujbă mai înaltă, El este mijlocitorul unui legământ mai bun care are ca şi temelie promisiuni mai bune. Isus Hristos are întâietate Apocalipsa 1:11  „care zicea: „Eu Sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. ……..” .  Slujba lui Aron şi a urmaşilor lui era doar o umbră a lucrurilor viitoare, dar adevăratul cort este în cer unde locuieşte Hristos şi ne garantează mântuirea. Noul legământ  pe de o pare vine în contras cu Vechiul Legământ dar este şi o împlinire a lui fiindcă Jertfa lui Hristos este mai bună. El este Mere Preot şi slujeşte în cortul ceresc pentru noi, pentru că şi-a dat sângele pentru păcatele noastre. Creştinii suntem parte a acestui legământ, dar Dumnezeu  nu şi-a dus încă la îndeplinire planul cu poporul ales, iar acele făgăduinţe mai bune,  se vor împlini prin poporul evreu. Poporul Israel încă nu s-a întors în ţara lui (Ieremia 31:8), iar prorocul face referire la un alt legământ diferit de cel pe care l-a făcut la Sinai. (Ieremia 31:31)  „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou”. Autorul face diferenţa dintre cele două legăminte în care Dumnezeu face precizarea faptului că avea drept de soţ asupra lor, iar în legământul dintâi „“Le-am dat legea scrisă pe table de piatră rece – şi nu au putut s-o împlinească,” în contrast cu Legământul cel Nou în care „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.” (Ieremia 31:31-33). Dacă ne uităm în secolul XXI  nu se poate afirma că există o întoarcere în masă a poporului evreu la Hristos, primul legământ era imperfect prin faptul că se desfăşura în timp şi era prevăzut înlocuirea lui cu un legământ etern. (Evrei 9:23)  „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care Sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea”. Mustrare nu se referă la Vechiul legământ, ci la faptul că oamenii nu au avut capacitatea spirituală de a-l respecta. Domnul reaminteşte faptul că a scos evreii din robia egipteană, dar nu au respectat legământul de vasalitate făcut între Dumnezeu şi poporul evreu la Sinai şi a urmat pedeapsa (Romani 1:31-32). Domnul reaminteşte poporului evreu faptul vă va scrie legea în inimile oamenilor, astfel ca oamenii să aibă capacitatea să-l ducă la îndeplinire, iar Dumnezeu va avea un popor a Lui. 1 Petru 1:13  „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos”. Acest aspect vizează  viitorul, fiindcă încă se face evanghelizare şi misiune, iar domnul promite o iertare deplină a păcatelor, o promisiune a îndurării. Sunt[21] doi reprezentanţi ai omenirii ( Romani 5:12-21) în care se compară doi oameni, Adam şi Hristos şi impactul acestora asupra oamenilor unul a făcut ca umanitatea să cadă în păcat şi moarte fizică şi spirituală   prin neascultare iar Hristo denumit şi aş doilea Adam, Isus Hristos „a murit faţă de păcat, fără păcat şi pentru păcat” astfel primul Adam a fost o uşă către moarte, iar al doilea Adam a devenit uşa către viaţă, o poartă a vieţii. Creştinii nu sunt incluşi în legământul mozaic ci în Noul Legământ[22] care este făcut prin Domnul Isus Hristos care este mântuitorul nostru. Pavel recunoaşte faptul că legea mozaică nu avea posibilitatea să producă un lucru bun în om. (Romani 7:18)  „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Acest lucru este valabil şi în creştinism la fiecare creştin în parte şi la biserică. Doar înnoirea prin Duhul Sfânt oferă această posibilitate. Credinciosul trebuie să renunţe la „regimul cu lapte” şi să se hărănească cu bucate tari. Locul Prea Sfânt din cer este superior sanctuarului pământesc, deci şi creştinul trebuie să aspire spre o relaţie mai înaltă cu Domnul. De fapt asistăm la sfârşitul legii ceremoniale Evrei 7:17  „Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”. Capitolul 9 este cel mai semnificativ şi ne arată slujba preotului pe pământ şi a lui Hristos în cer. Aici există aspectul închinării în faţa lui Dumnezeu a preoţilor pe pământ, şi a fost prezentat Cortul închinării. Preoţii intră  în toată vremea, mereu necontenit în partea dintâi a Cortului o dat pe an Marele Preot intră în Sfânta Sfintelor, pentru faptul că latreia nu era încheiată. În contrast Hristos a intrat o singură dată în Locul prea Sfânt. Aici se face referire la o închinare adevărată, nu la un ritual creştin în cadrul serviciilor divine. Isus Hristos este vrednic de închinarea noastră , care va implica şi slujire. Matei 4:10  „. …„Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Un ritual nu ne va aduce niciodată în prezenţa lui Dumnezeu, iar adevărata închinare implică şi slujire. Când Marele preot de Ziua ispăşirii  la sărbătoarea Yom Kippur intră în Sfânta Sfintelor, pentru a mijloci pentru popor aducând o jertfă de sânge, care trebuia reluată peste un an.  Tradiţia afirmă că Marele preot era legat de picioare în cazul în care jertfa nu va fi primită. Aici există şi un tipar al  rugăciunilor de mijlocire în creştinism în sensul că Marele Preot aducea Jertfă prima dată pentru el şi abia apoi pentru popor, iar creştinul trebuie să se roage pentru el prima dată şi apoi pentru alţi. Dacă[23] se ia ca şi referinţă textul din 1 Ioan 5 –  2:2, păcatul trebuie mărturisit altfel nu există iertare. Nu poţi pretinde că ai părtăşie cu Dumnezeu dacă trăieşti în păcate  dosite şi nemărturisite. Pavel pune accent pe cuvântul astăzi, care este un imperativ Evrei 3:15  câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.” Marele Preot[24] Isus Hristos a intra în Sfânta Sfintelor în prezenţa lui Dumnezeu şi El este acolo în timpul când noi suntem în lume. El va venii pe nori atunci când îşi va lua Biserica sus în cer. Isus Hristos trebuie să fie prezent în inimile noastre. Superioritate Lui Isus Hristos ca Mare Preot este evidentă, iar noi deşi avem un anume ritual în biserică închinarea adevărată se face în duh şi adevăr. (Ioan 4:23)  „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl”.  Isus Hristos este cale prin care  credinciosul poate să aibă părtăşie cu Dumnezeu. Azi noi avem dreptul de a ne închina lui Isus Hristos cel Înviat. Închinarea în Cort era un model care ne spunea că încă nu era deschisă calea pentru ca omul să ajungă direct în prezenţa lui Dumnezeu. Isus Hristos este uşa,  Duhul Sfânt este acela care ne învaţă cum să ajungem în prezenţa lui Dumnezeu. Efeseni 2:18  „Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh”. În Vechiul Testament posibilitatea de a ajunge în prezenţa lui Dumnezeu era blocată de trei intrări. Poporul ajungea doar la intrarea Cortului şi acolo se aducea jertfa conform ritualului de jertfă din Legea mozaică. În locul Sfânt intrau doar preoţii, iar în Sfânta Sfintelor, intra doar Marele Preot odată pe an, aceste lucruri fiindcă date doar pentru un anumit timp, fiind un aranjament trecător şi provizoriu. Astăzi Isus Hristos ne poate aduce în prezenţa lui Dumnezeu „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Astfel locul de închinare la Cort era făcut de mâini omeneşti, a fost o umbră a lucrurilor care armau să vină, poporul nu avea acces acolo, de multe ori era ineficient pentru schimbarea inimi omului (Warren Wiersbe). Din păcate mulţi aşa zişi credincioşi se joacă de biserica,  sunt activi în formaţii muzicale, predau la şcoala duminicală, au o mulţime de activităţi şi doar îşi închipuie că îl slujesc pe Dumnezeu dar cu inima sunt departe de El. Matei 12:7  „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe” n-aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi”.  Aici  este o problemă de prioritate între omul de  afară şi ce anume este în inima omului. Închinarea nu trebuie să aibă un aspect superficial (1 Corinteni 8:8)  „Dar nu carnea ne face pe noi plăcuţi lui Dumnezeu: nu câştigăm nimic dacă mâncăm din ea, şi nu perdem nimic dacă nu mâncăm”. Isus Hristos este un Mare Preot al „ bunurilor viitoare”, iar Sanctuarul din cer nu este făcut de mâinile oamenilor, iar persoanele care nu au o relaţie cu Isus Hristos neavând capacitatea de a comunica cu Creatorul, vor apela la tot felul de surogate în serviciile de închinare ca picturi, lumânări, cruci în miniatură, pentru satisfacerea spirituală. Dar adevărata închinare este în duh şi adevăr (Ioan 4:24) în faţa lui Dumnezeu şi a Marelui Preot care este Isus Hristos. Decorul contează mai puţin sau deloc. Răscumpărarea veşnică este oferită prin Isus Hristos. 1 Petru 1:18  „căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”.  Jertfa lui Hristos[25] este superioară tuturor jertfelor aduse până atunci  şi vine în contrast cu jertfele practicate în Vechiul Testament. Hristos a intrat o singură dată în Locul preasfânt, pe când preoţii  din vremea Vechiului Testament intrau în mod repetat pentru că răscumpărarea era trecătoare şi provizorie. De remarcat faptul că Moartea Domnului Isus Hristos ne-a mântuit. Răscumpărarea este oferită de Hristos Evrei 10:19  „Astfel, deci, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul prea Sfânt”. În Vechiul Testament când un om era declarat necurat, preotul amesteca cenuşa unei vaci (roşii) şi stropea pe cel în cauză. Era un ritual de curăţire, iar  nelegiurile noastre vin din slăbiciunea noastră.  Sunt amintiţi tauri şi ţapi şi sângele lor, dar este demn de remarcat vaca roşie. Roşul şi negrul sunt culori care reprezintă păcatul. Isaia 1:18 „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna,” prin Isus Hristos care s-a făcut păcat pentru noi. Pe de altă parte animalul adus pentru jertfă trebuia să fie fără nici un defect, iar Isus Hristos nu a fost sub robia păcatului, chiar dacă s-a făcut păcat pentru noi pe Cruce. Isus Hristos a fost în acelaşi timp şi  jertfă şi Mare Preot, lucrarea Sa fiind încheiată, El a răscumpărat întreaga creaţie inclusiv cerul. Evrei 9:23  „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care Sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea”, pentru că păcatul a început acolo odată cu răzvrătirea lui Satana. Cuvântul apă în Biblie este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu, care are puterea de a descoperii păcatul din viaţa omului. Jertfa lui Hristos a însemnat răscumpărarea celor din timpul Vechiului Testament, mântuiţi prin credinţa lor, care au dus ca jertfe un miel, care prefigura pe Mielul Isus Hristos, care  prin Jertfa lui a acoperit păcatele omenirii întregi trecute prezente şi viitoare, a celor care cred în El. Epistola către  Evrei are ca şi scop de a convinge destinatari, în special poporul evreu faptul că închinarea în Domnul Isus Hristos este superioară celei din Legea Mozaică. Dar din păcate și în mediul creştin de astăzi multe activităţi  devin repede ritualuri moarte. Există o promisiune a curăţirii de păcate (Tit 3:5)  „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt”, care se realizează prin Sângele lui Hristos. Curăţirea este un proces exemplificat în Numeri 9 (vaca roşie) şi este un simbol pentru faptul că omul credincios are nevoie de o curăţire constantă. Curăţirea este de ordin spiritual (1 Ioan 1:9)  „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Conştiinţa omului[26] este alertată de păcat prin intermediul Duhului Sfânt şi când ducem păcatul înaintea lui Isus Hristos el este curăţat. Mulţi credincioşi nu au siguranţa mântuirii pentru faptul că nu conştientizează păcatul şi nu îl aduc înainte Mântuitorului pentru a primi iertare. Faptele bune nu sunt un garant al mântuirii ci ele sun rezultatul faptului că creştinul este mântuit. Închinarea şi slujirea nu se pot despărţii, iar dacă cineva este leneş nu se pune la îndoială „închinarea” ci mântuirea persoanei respective. Isus Hristos este mijlocitorul Legământului cel Nou.  Coloseni 1:20  „şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui”. Dumnezeu[27] a mântuit toţi oameni, sau mai corect le-a facilitat accesul la mântuire în contul Jertfei lui Hristos. El a trecut cu vederea păcatele de la Adam până la Cruce. (Romani 3: 25)  „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu”, iar de atunci şi până azi şi în viitor fiecare om poate să vină la Isus Hristos prin Credinţă. Un alt aspect este Testamentul lăsat de Isus Hristos care a fost valabil după moartea Lui. Aşa cum primul Legământ a fost sfinţit prin sânge şi Legământul cel Nou a fost sfinţit prin Sângele lui Hristos şi tot prin El se primeşte iertarea. Acestea sunt imperative şi nu există compromis. În cartea Apocalipsa biruinţa a fost câştigată prin Sângele Mielului, nu prin altceva.  Isus Hristos a Înviat și s-a înălţat la cer (1 Petru 3:21)  „Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos, 22  care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer, şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile”. Isus Hristos stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere şi mijloceşte pentru noi (Evrei 12:24)  „……Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”. Atunci când Biblia vorbeşte despre „sfârşitul veacurilor”  nu se referă la sfârşitul lumii ci la prima venire a lui Hristos care a venit la sfârşitul timpului Legii, şi a început perioada Harului. (Matei 28:20)  „Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. Oamenii se sperie de moarte pentru că  din punct de vedere ontologic, omul nu a fost creat să moară ci să trăiască de aceea moartea este ceva străin şi necunoscut pentru om. Dar există și reversul, (2 Corinteni 5:4)  „Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă”, iar apostolul Pavel sesizează corect acest lucru.  Biblia afirmă că trăim o singură dată (nu vieţi anterioare) şi urmează judecata. În succesiunea evenimentelor moartea este ultimul eveniment, după aceea omul  nu mai are şansă la pocăinţă după care umanitatea se prezintă la judecată în faţa lui Dumnezeu. Hristos va venii a doua oară,  „parousia” ca să judece omenirea (Matei 25:32), dar cine va şti lucrul acesta ? (2 Petru 3:10)  „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde”. La a doua venire a lui Hristos El va aduce mântuirea aşteptată de credincios. (1 Ioan 3:2). “Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” Există[28] o „teologie” a legământului, ce este mai concret un mod de interpretare a Scripturii care intră în conflict cu „Teologia dispensaţionalistă” interpretare populară în bisericile evanghelice din America între secolele 19 şi 21, derivat din convingeri protestante reformate calviniste. Există 7 dispensaţii  prin care Dumnezeu foloseşte relaţia Sa cu omul, ea poate fi definită şi ca şi ca o perioadă specifică în istoria răscumpărării. Teologia legământului percepe şi defineşte Legământul faptelor şi Legământul Harului, iar al treilea legământ este menţionat ca şi Legământul răscumpărării. Teologia Legământului este o acţiune şi manifestare a Legământului Faptelor şi a Legământul Harului, iar Istoria răscumpărării este percepută încă din faza ontologică (Geneza 3:15), cu împlinire în Hristos. Unii teologi văd în teologia legământului Biserica faptul că este despărţită de poporul Israel, (teologia înlocuiri), în care Biserica înlocuieşte poporul ales, dar nu este adevărat prin faptul că spre deosebire de dispensaţionalim biserica este formată din evrei şi neamuri. Galateni 3:28  „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus”. Evreii[29] văd invers problema în sensul că deşi poporul Israel a fost lăsat în aşteptare într-o zi Dumnezeu va restaura Israelul prin Legământul făcut cu Avaram, Isaac, Iacov și urmașii lor printr-un legământ etern. Există azi evrei care recunosc pe Mesia, dar creştinii nevrei nu au înlocuit Israelul. Dar în viziunea evreilor „De fapt, se creează un om nou, evreu și ne-evreu la un loc, care au o credință comună în Isus. Este o nouă creație, nu o înlocuire”. Argumentul este adus din epistola lui Pavel către romani (Romani 11:26) Teologia[30] Legământului este doar o modalitate de înţelegere şi interpretare a Scripturilor. Dispenţionalismul şi Teologia Legământului au multe diferenţe între ele fapt ce duce la concluzii diferite, dar ambele au puncte esenţiale în creştinism ca mântuirea prin Har, prin credinţă în Isus Hristos şi gloria este a lui Dumnezeu.În Noul Legământ creştinii aşteaptă „ parousia” cu nădejde şi speranţă

6). Concluzii. Legămintele  au existat din cele mai vechi timpuri sub diferite forme şi denumiri între popoare care au interacţionat unele cu altele în mod paşnic sau conflictual, lucru inevitabil în istorie. După cădere inima omului şi a societăţii din care făcea parte era îndreptată spre rău, lucru valabil şi în ziua de astăzi. Este relevant versetul din Geneza care spune aşa Geneza 4:23  „Lameh a zis nevestelor sale: „Ada şi Ţila, ascultaţi glasul meu! Nevestele lui Lameh, ascultaţi cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele”. Exemple sunt suficiente în Biblie pentru a exemplifica răutatea omului. Şi astăzi se fac diferite tratate şi alianţe, dar care nu garantează pacea dintre popoare iar cursa înarmărilor este un lucru obişnuit. Abordarea biblică care ne preocupă ca şi creştini este aceea a Legămintelor divine pe care Dumnezeu le-a făcut cu omul, sau cu poporul Israel, ne conduce la Noul Legământ care a avut împlinirea în Isus Hristos prin care toţi oamenii care cred au posibilitate să intre în relaţie cu Dumnezeu şi să aibă părtăşie cu El. În Vechiul Testament sunt mai multe cuvinte folosite în cadrul legămintelor dar cuvântul berit – alianţă, este folosit în XXV şi are înţeles şi de testament. Legămintele se făceau în cadrul unor ritualuri în care erau invocaţi zeii sau natura în cazul popoarelor păgâne, dar legămintele divine care se făceau între Dumnezeu erau diferite nu neapărat ca ritual ci ca o problemă de fond fiindcă natura şi creaţia erau ţinute prin El. Psalmi 104:27  „Toate aceste vieţuitoare Te aşteaptă, ca să le dai hrana la vreme. 28  Le-o dai Tu, ele o primesc; Îţi deschizi Tu mâna, ele se satură de bunătăţile Tale. 29  Îţi ascunzi Tu Faţa, ele tremură; le iei Tu suflarea: ele mor, şi se întorc în ţărâna lor”. Tocmai de aceea dintre cele două tipuri de Legăminte,  egalitate şi vasalitate, legământul dintre Dumnezeu şi oameni, respectiv poporul evreu şi creştinism, nu putea să fie decât de vasalitate. Pavel afirmă clar acest lucru 2 Corinteni 10:5  „Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos”. În altă ordine de idei Legămintele divine am văzut că sunt de două feluri. Legăminte condiţionate în care omul îşi are partea sa de responsabilitate, iar dacă le calcă suportă consecinţele drastice prevăzute în prevederile legământului, aşa cum s-a întâmplat cu poporul evreu care a cunoscut disciplinarea  prin moarte şi robie şi legăminte necondiţionate în care Dumnezeu îşi aduce planul la îndeplinire independent de voinţa oamenilor. Sunt o serie de legăminte în Biblie, opt legăminte majore, dar ne-am concentrat la Legământul Edenic legământul cu Avram, legământul cu David, finalizat cu Noul legământ prin Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos. Cartea Evrei se ocupă în special de Noul Legământ, iar dacă cele patru evanghelii ne prezintă ce a făcut Isus Hristos pe pământ, ne arată ce face Isus Hristos acum în cer, denumită şi cea de a cincea Evanghelie. În epistola către Evrei se specifică  faptul că credinţa creştină este superioară celei iudaice prin cuvântul  mai bun,  şi prezintă un Hristos superior ca înaintaşii Săi dar şi rolul Mesianic în postura de Uns, Mare Preot şi Împărat care face liturghia sus în cer, este Rege, iar noi supuşi. De asemenea Noul Legământ este mai bun ca şi Legământul mozaic fiindcă este o împlinire a lui.  La fel  Hristos este prezentat în mai multe ipostaze, din care cea mai importantă este „oglidirea Slavei Lui”,  cu referinţă la Slava lui Dumnezeu. De asemenea cartea Evrei pune accentul şi pe credinţă şi nădejde prezentând şi o listă a eroilor credinţe.  În carte apostolul Pavel dă una din cele mai bune definiţii a credinţei. Într-o armonie desăvârşită cartea Evrei, adună elementele  din Vechiul Testament, ca ungere, jertfe, legăminte, rege care se împlinesc în Hristos. De remarcat că intrarea în Noul Legământ respectiv Împărăţia cerurilor se face doar pe Sângele Lui Hristos, care are puterea să spele păcatele, şi nu se poate intra prin înşelăciune. Noul Legământ, o împlinire a legămintelor divine în persoana şi lucrarea lui Isus Hristos a fost o permanentă  sursă de polemică  şi luptă între iudei şi creştini, cu diferenţe esenţiale, dar şi cu influenţe reciproce de-a lungul istoriei. S-a împrumutat practici, crezuri şi ritualuri în mod reciproc, dar creştinii, au împrumutat mai mult de la iudei. De la stări moderate în unele cazuri s-a ajuns şi la conflicte sângeroase. Este o permanentă luptă ideologică la nivel teologic dar şi la nivelul maselor. Conceptul de Trinitate, este una dintre cele mai mari probleme pe care evreii nu îl acceptă.  Se împlineşte ce a spus Hristos. Matei 24:9  „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi, şi vă vor omorâ; şi veţi fi urîţi de toate neamurile pentru Numele Meu”. Noul Legământ este o împlinire  desăvârşită a  lui Mesia Unsul, Regelui şi Mare Preot în persoana lui Isus Hristos, fapt pe care evreii nu îl acceptă. Cele două interpretări majore care vizează Biserica şi poporul Israel, de fapt se împletesc şi formează un întreg fiindcă şi poporul evreu va intra în Noul Legământ tot prin Jertfa lui Isus Hristos. Pavel plin iluminarea Duhului Sfânt afirmă acest lucru. Romani 11:25  „Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor”. De asemenea împlinirea completă a Legământului cel Nou este legată de perioada mileniului conform unor texte din Ieremia  33:33 “Voi pune Legea Mea inlauntrul lor, o voi scrie in inima lor: si Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau, zicand: “Cunoaste pe Domnul!…..”.  În Noul Legământ Isus Hristos a fost Mielul de Jertfă, iar pâinea simbolizează Trupul frânt pe Cruce, iar vinul este simbolul sângelui, astfel creştinii prin ritualul Cinei Domnului simbolizează Mielul pascal, care a îndepărta blestemul Legii. Dacă poporul Israel a fost judecat pentru idolatrie, creştinii care au intrat în Noul Legământ dacă calcă legământul cel Nou vor fi judecaţi cam tot pentru aşa ceva şi anume zeii secolului XXI, bani sex şi putere. Aici se poate pune întrebarea dacă au intrat cu adevărat sau nu în Legământ, dacă se poate pierde mântuirea, aspectul predestinării, aşa că las problema deschisă. Poporul evreu aştepta pe Mesia, dar nu l-au recunoscut fiindcă a venit în postura de Miel de Jertfa, iar creştinii aşteaptă a doua venire a Domnului  parousia când Isus Hristos va veni în postura de Leu. Tocmai acest lucru nu l-au înţeles evreii anul de îndurare dintre Miel şi Leu. Isaia 61:1  „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; 2  să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângîi pe toţi cei întristaţi”.  Textul se găseşte şi în Luca unde Isus citeşte numai prima parte : Luca 4:18  „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, 19  şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” 20  În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos”. Între Mesia Hristosul ca Miel şi Leu, exista  anul de îndurare, iar evreii nu au acceptat acest lucru  Acum creştinii aşteaptă cea de a doua venire a lui Isus Hristos,  o aşteptare în viitor, iar acest gen de aşteptare trebuie să fie conform Scripturi şi a practici din Biserica Primară în  Fapte 2:42- 43  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni. 43  Fiecare era plin de frică, şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne”. Din păcate în rândul creştinismului şi a multor biserici sentimentul „era plin de frică” este absent. Persoana Domnului Isus Hristos are o importanţă enormă în doctrina soteorologică. Astfel El este o persoană din trinitate, vine din veşnicii şi este egală în esenţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Ca divinitatea nu avea posibilitatea să moară de aceea a fost necesară Întruparea ca să poată muri. Moartea lui doar ca simplu om nu avea valoare dar fiind divin Jertfa de pe Cruce a avut un caracter universal. Moartea Lui  şi Jertfa de pe cruce a avut caracter de ispăşire, răscumpără, împăcare cu Dumnezeu şi înlocuitoare. Învierea a fost un act al Trinităţi şi a validat Jertfa Lui. Întruparea, Jertfa şi Învierea sunt stâlpii de bază în credinţa creştină. După înălţarea la cer Isus Hristos stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere, şi este Mare Preot Avocat şi Mijlocitor pentru noi. Isus Hristos vine a doua oară în calitate de  Leu şi judecător şi îşi ia Biserica pentru a finaliza Împărăţia cerurilor. Cartea  Evrei vorbeşte în special despre Noul Legământ, care intra în planul lui Dumnezeu din veşnicii. Evrei 10:7  „Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” Apocalipsa 5:1  „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi”. Apocalipsa 5:5  „Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei”. Aceste versete arată în mod clar disponibilitatea lui Hristos de a a face această lucrare, dar şi faptul că este hotărâtă mai dinainte din veşnicii  Apocalipsa 1:11  „care zicea: „Eu Sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. ……..”. Capitolele opt şi nouă din cartea Evrei, se referă în special la Noul Legământ, dar şi alte pasaje de carte. Noul Legământ intră în contrast şi în acelaşi timp este o împlinire a legământului de la Sinai. Vechiul Legământ mozaic avea un caracter temporar, limitata de timp, care urma să aibă împlinirea în Noul Legământ prin Mesia, Unsul, Isus Hristos. Slujba lui Aron, şi a celorlalţi care au urmat după el era doar o umbră al lucrurilor din viitor, nu garanta mântuirea şi era făcută în contul Jertfei lui Isus Hristos. Dar Hristos locuieşte în Cortul din cer ca Mare Preot, Avocat şi Mijlocitor şi lucrarea Sa este atemporală  şi are un caracter  universal. Noul Legământ se axează pe superioritatea lui Hristos   „mai bun”, şi apar îndemnuri de tipul „haideți, și haideți să” şi „perfect.  Noul Legământ nu s-a împlinit cu privire la poporul evreu, iar prorocul Ieremia vorbeşte despre un Legământ Nou, făcut cu poporul Israel şi face comparaţie dintre cele două legăminte. Legea lui Dumnezeu încă nu este scrisă în inima evreilor, dar şi a multor creştini care poartă doar etichetă de credincios. Evreii nu au reuşit să ţină Vechiul Legământ şi se arată slăbiciunea umană în contrast cu puterea divină. Acest aspect se referă la timpul viitor fiindcă misiunea de evanghelizare nu s-a luat şi încă Harul nu a fost luat de la neamuri. Acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri pentru că în prezent poporul evreu se întoarce în ţara făgăduită. Romani 11:25  „Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor”. De asemenea nu există închinare în duh şi adevăr fără slujire, în plus avem un tipar pentru rugăciunea de mijlocire. Mulţi credincioşi se roagă pentru alţii în timp ce ei înşişi au multe din roadele firii. Închinarea este un ritual exterior care poate îmbrăca diferite forme şi este firesc să avem forma, dar contează fondul în duh şi adevăr. În Vechiul testament evreul nu avea acces direct la Dumnezeu, poporul ajungea la uşa Cortului, în Locul Sfânt intrau dor preoţii, iar în Sfânta Sfintelor intra doar Marele Preot odată pe an. Prin împlinirea Noului Legământ creştinii au acces direct la Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, pentru închinare, părtăşie, rugăciune şi alte aspecte ale relaţiei eu –Tu. Dincolo  de ritual, în cadrul serviciilor de închinare, inima noastră trebuie să se închine în duhul, în faţa Creatorului, iar surogatele, ca cruciuliţe, picturi sau altfel de lucruri fără o comunicare directă cu Hristos nu au nici o valoare. Locul de închinare  contează, pentru că este sacru, dar în absenţa sa  se poate apela şi la alte spaţii în care se poate efectua închinarea. Răscumpărarea noastră nu s-a efectuat cu lucruri care pier ci cu Sângele lui Hristos, Isus Hristos s-a făcut păcat pentru noi şi  trebuie să ţinem seama de acest lucru. Dacă în Vechiul Testament ritualul de curăţire a păcatelor avea şi un aspect exterior omul nou este lucrare Duhului Sfânt şi doar aşa se poate intra în Noul Legământ.  Dumnezeu afirmă în Vechiul Testament cu privire la păcate că pot fi curăţite, pe a paletă largă de la roşu la negru, totuşi în Noul Testament ne indică trei păcate care nu pot fi iertate. Primul este indicat de Isus Hristos şi se referă la păcatul împotriva Duhului Sfânt, prin context se deduce clar care este acesta, al doilea păcat este menţionat în cartea evrei şi este denumit păcatul cu voia, şi ne dăm seama despre ce este vorba, al treilea păcat este păcatul care duce la moarte menţionat de Ioan, dar pentru că avem date puţine este greu să dai un verdict. Isus Hristos a fost prima dată jertfă şi apoi Mare Preot sus în cer, a încheiat lucrarea şi-a răscumpărat întreaga creaţie inclusiv cerul care a fost pângărit de răzvrătirea lui Satan. Dacă revenim la om, mulţi nu au siguranţa mântuiri pentru că nu conştientizează păcatul, iar dacă totuşi o fac nu au puterea de al duce la Cruce pentru a fi curăţit. Scopul cărţii Evrei este a  face să înţeleagă pe evrei că Legământul cel Nou este superior Legământului Mozaic. Faptele bune pe care le face un credincios sunt rezultatul credinţei, dar nu garantează mântuirea care se realizează doar la Cruce. Duhul Sfânt atenţionează inima omului în privinţa păcatului, dar factorul de decizie rămâne la om, cu consecinţele de rigoare, Iadul sau Cerul. Prin legământul cel Nou Dumnezeu „a împăcat totul ci Sine prin El”, şi a trecut cu vederea păcatele oamenilor de la Adam până la Hristos care a fost stabilit, destinat ş rânduit mai dinainte, cu acordul Fiului. Prin Moartea Lui, Hristos a lăsat un testament ce avea conotaţie juridică, iertarea se primeşte prin El. Acest lucru este o hotărâre ce nu poate fi schimbată fiind câştigată prin Sângele Mielului. Biblie ne vorbeşte despre „ sfârşitul veacurilor”, dar nu se referă la sfârşitul lumii ci la prima venire a lui Hristos şi începe perioada Harului. Dar şi în Vechiul Testament  deşii cuvântul Har nu este folosit el exista sub altă denumire  „heşed”,  care înseamnă milă şi îndurare, iar alegere unui om din care descind evreii, iar apoi Unsul Mesia Hristosul, darea Legii la Muntele Sinai a fost tot Har. Moartea este un lucru care îi sperie pe oameni, dar există  în mod ontologic şi viaţa şi moartea care erau prezente încă de la început. Faptul că prin neascultare  omul a pierdut dreptul la viaţă, şi prin blestem este supus morţii, Dumnezeu iniţiază Legămintele divine, care culminează prin Noul Legământ prin care toţi oamenii au acces la mântuire. Există un pericol real pentru toţi creştinii în însăşi libertatea pe care o au prin faptul că sunt înşelaţi de păcat, după care urmează împietrirea inimi. Creştinii sunt vulnerabili din pricina ameninţării prunciei spirituale. Soluţia acestei probleme este o maturitate spirituală şi o cunoaştere al lui Dumnezeu. În privinţa siguranţei mântuirii, veriga salbă este credinţa noastră. Nu vom avea niciodată  siguranţa mântuirii, dacă ne uităm la noi înşine, la credinţa noastră, ci la credincioşia lui Dumnezeu, cunoaştere lui Isus Hristos şi lucrarea făcută de El. Viaţa veşnică este : Ioan 17:3  „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Cei care nu cred, sau au doar eticheta de creştin nu vor beneficia de viaţă ci de Moartea a doua, dar cei care au intrat cu adevărat în Noul Legământ, prin recunoaşterea păcatului, pocăinţă, şi Naştere din Nou, intrarea pe  Uşă şi fac dovada pocăinţei umblând pe cale, aşteptând  „parousia”  vor sta la Masă la Nunta Mielului Amin.

7). Bibliografie :

Sait htpps://ro.wikipedia. org/wiki/Trata

Sait http://www.evanghelicreformat.org/ce-este-teologia-legamantului

Dicţionar Biblic, SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ, Editura Cartea creştină, Oradea 1995
Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău Cluj Napoca risoprint 2004

SaitOBOAM http://www.roboam.com/

„SCURTĂ INTRODUCERE  BIBLICĂ” de ERNEST AEBI  Editura Lumina Lumii

Explicaţii ale Bibliei pe Noul Testament Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evrei.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epistola-catre-evrei.html

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

URL  http://alfaomega.tv/israel/123-sectiuni-tematice/israel/2306-teologia-inlocuirii#ixzz4B3AxVcHX

 

Ardelean Viorel

[1] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratat

[2] Dicţionar Biblic pag 471- 742

[5] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[6] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de  ERNEST AEBI pag 224 –  225

[7] Explicaţii ale Bibliei pe Noul Testament Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[8] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[9] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de  ERNEST AEBI pag 223-227

[10] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[11] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evrei.html

[12] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epistola-catre-evrei.html

[13] O scurta mărturisire de credita scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[14] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[16] Sait http://www.evanghelicreformat.org/ce-este-teologia-legamantului

[17] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 85

[18] Dicţionar Biblic pag 741

[19] Dicţionar Biblic pag 742 – 743

[20] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[21] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 116

[22] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[23] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 65

[24] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[25] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[26] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[27] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[28] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

[30] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

 

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 3092
  • Export PDF: 6
  • Favorită: 1

 

Cum să intri în Noul Legământ cu Domnul Isus Hristos?

Pe acest site în multe articole am găsit îndemnul să întru sau să închei Noul Legământ cu Domnul Isus Hristos. Cum se face aceasta? Ce implică această intrare în Noul Legământ?

Da, aşa este. Pe acest site, în foarte multe articole le-am recomandat cititorilor şi celor care au adresat întrebări să se grăbească a întra în Noul Legământ cu Domnul Isus Hristos ca să capete răscumpărarea sufletelor lor, iertarea păcatelor şi moştenire cu toţi sfinţii. Nu este posibil altfel de realizat aceste lucruri. Dacă cineva nu întră în Noul Legământ cu Domnul Isus Hristos nicicum şi niciodată nu va întra în Împărăţia lui Dumnezeu, indiferent de confesiunea din care face parte, biserica la care merge şi tradiţiile pe care le păzeşte.

Importanţa înţelegerii conceptului de legământ

Relaţia omului cu Dumnezeu este reglementată în baza legământului şi, în acest sens, vă recomand mult să faceţi rost de cursul de studiu biblic după metoda inductivă “Legământul” de Kay Arthur şi să-l studiaţi. Dacă cineva nu înţelege conceptul acesta de legământ, nu poate nicicum să înţeleagă mesajul Sfintelor Scripturi şi legătura care este între Vechiul şi Noul Testament. De aceea, pentru că nu înţeleg acest concept de legământ există oameni care privesc Vechiul şi Noul Testament ca învăţături diferite, opuse, contrarii şi unii chiar le atribuie diferitor divinităţi.

Dumnezeu a făgăduit Noul Legământ

Poporul Israel a întrat în Legământul Mozaic cu Dumnezeu la muntele Sinai, după ieşirea lor din Egipt, dar ei nu au rămas credincioşi acelui legământ şi nici nu putea să rămână credincioşi. De aceea, prin prorocul Ieremia, Dumnezeu le-a făcut următoarea promisiune:

Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” (Ieremia 31:31-34)

Sângele Domnului Isus este sângele Noului Legământ

Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, a luat trup de om şi a venit să locuiască pe acest pământ pentru a ne vesti Calea Mântuirii şi ca să verse sângele Lui neprihănit ca ispăşire pentru păcatele întregii omeniri. Doar prin sângele vărsat al Domnului Isus a devenit posibilă intrarea în Noul Legământ. De aceea, înainte de arestarea şi răstignirea Sa, Domnul Isus a instituit Cina cea de Taină:

Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: „Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. (Matei 26:27-28)

Răscumpărarea sufletelor noastre de la pierzarea veşnică poate fi făcută doar prin sângele sfânt al Domnului Isus Hristos, aşa cum scrie:

… căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. (1 Petru 1:18-19)

De acum înainte, oricine vrea să-şi mântuiască sufletul de la pierzarea veşnică ca să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intre în Noul Legământ cu Isus Hristos şi aceasta se face prin credinţă, pocăinţă şi botez.

Intrarea în Noul Legământ se face doar prin credinţă în Domnul Isus Hristos

Mântuirea este doar prin credinţă, aşa cum ne învaţă toate scrierile Noului Testament. Este un adevăr central al Scripturilor şi însuşi versetul de aur al Bibliei spune acelaşi lucru:

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan 3:16)

Când cineva crede din toată inima în Isus Hristos şi este gata să-şi dedice viaţa Lui, atunci va întra în Noul Legământ. Intrarea în acest legământ înseamnă lepădarea deplină de sine, de păcat, de voinţa proprie, de planurile proprii şi să fii gata pentru o trăire în deplină ascultare de Domnul Isus şi învăţătura Lui care se găseşte pe paginile Sfintelor Scripturi.

Model de rugăciune pentru intrarea în Noul Legământ

Atunci când ai luat această hotărâre în inimă, vino în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi spune-i despre hotărârea ta, cere-ţi iertare pentru păcatele săvârşite cu şi fără ştiinţă şi cere-i să te facă copilul lui. Iată un model de rugăciune pe care o poţi spune la intrarea în Noul Legământ:

Dumnezeu Atotputernic, Îţi mulţumesc pentru dragostea care o ai pentru mine. Îţi mulţumesc că mi-ai dat viaţa şi mi-ai păstrat-o până în această clipă. Îţi mulţumesc şi Te slăvesc pentru sângele sfânt al Fiului Tău Isus Hristos pe care L-a vărsat pe crucea de la Golgota ca să pot eu avea răscumpărarea sufletului de la pierzarea veşnică. Te rog să-mi ierţi toate păcatele mele, să mă curăţi şi să-mi dai Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi dragoste pentru Sfintele Scripturi şi ajută-mi să le cercetez zilnic, să le înţeleg şi să trăiesc într-o deplină ascultare de învăţătura Ta. Dă-mi putere să înfrunt cu îndelungă răbdare orice suferinţă va veni în viaţa mea şi să-ţi fiu credincios (ă) până la moarte. Ajute-mi şi dă-mi îndrăzneală ca să le spun la toţi oamenii despre mântuirea care este în Hristos Isus şi să le slujesc cu dragoste sfinţilor din Biserica Ta. Te-am rugat toate aceste şi te slăvesc în numele măreţ al Domnului Isus Hristos. Amin.

Dacă ai spus această rugăciune din inimă, atunci ai intrat în Noul Legământ. Eu am spus această rugăciune la 27 noiembrie 1991 în timp ce mă aflam în hotelul “Izmailovo” din Moscova în cameră. Atunci a fost clipa intrării mele în Noul Legământ şi atunci am primit Duhul Sfânt de la Dumnezeu.

Alipeşte-te de o biserică locală

Următorul lucru este să cauţi o biserică şi când zic “biserică” mă refer la o comunitate de creştini care au intrat, de asemenea, în Noul Legământ şi trăiesc în deplină ascultare de învăţătura Mântuitorului aşa cum a fost ea lăsat pe paginile Sfintelor Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament. Dacă nu cunoşti o astfel de biserică, începe să te interesezi şi când afli mergi să vizitezi ca să te convingi singur.

Botează-te

Următorul lucru pe care va trebui să-l faci este să te botezi în baza credinţei tale. Aşa au făcut toţi oamenii care au întrat în Noul Legământ şi aşa trebuie să faci şi tu. Dacă eviţi să te botezi sau amâni botezul, trebuie să te întrebi dacă chiar ai întrat în Noul Legământ. Cum poţi să trăieşti într-o deplină ascultare de Mântuitorul când tu ai picat la prima Lui poruncă şi nu doreşti să te botezi?  Iată ce spune Biblia despre oamenii care au întrat în Noul Legământ cu Isus Hristos:

Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temniţa dinăuntru şi le-a băgat picioarele în butuci. Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau. Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia. Temnicerul s-a deşteptat; şi, când a văzut uşile temniţei deschise, a scos sabia şi era să se omoare, căci credea că cei închişi au fugit. Dar Pavel a strigat cu glas tare: „Să nu-ţi faci niciun rău, căci toţi suntem aici.” Atunci temnicerul a cerut o lumină, a sărit înăuntru şi, tremurând de frică, s-a aruncat la picioarele lui Pavel şi ale lui Sila; i-a scos afară şi le-a zis: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” Şi i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui cât şi tuturor celor din casa lui. Temnicerul i-a luat cu el, chiar în ceasul acela din noapte, le-a spălat rănile şi a fost botezat îndată, el şi toţi ai lui. După ce i-a dus în casă, le-a pus masa şi s-a bucurat cu toată casa lui că a crezut în Dumnezeu. (Faptele apostolilor 16:24-34)

Când vei găsi o biserică locală, anunţă pastorul/preotul despre intenţia ta să te botezi şi el va stabili data botezului tău. Prin botezul cu apă vei deveni membru al Bisericii lui Hristos şi a adunării/parohiei locale. Dumnezeu să te ajute să trăieşti într-o deplină ascultare de Domnul Isus potrivit cu Noul Legământ în care ai intrat.

 

 

Harul lui Dumnezeu are mulți termeni, însă iertarea este primul dintre ele. Ratezi iertarea și vei rata harul. Cum punem deoparte harul? O modalitate este de a trata iertarea ca pe altceva decât un dar. Dacă lucrezi să câștigi ceea ce a dat Dumnezeu deja, atunci tu ai făcut crucea lui Hristos fără efect. Tu ai pus deoparte harul și te-ai făcut pe tine însuți co-salvator.

Conform la Coloseni 2:13, păcatele noastre au fost iertate când încă eram morți în păcatele noastre. Cu alte cuvinte, tu ai fost iertat înainte de a te pocăi de ele, înainte de a le mărturisi, înainte ca tu să fii născut din nou. De fapt, tu ai fost iertat cu mult înainte ca tu să te fi născut. Tu nu ai făcut nimic pentru a merita iertarea Lui. De aceea, această acțiune este numită har.

 

Dar acest om, după ce a oferit un singur sacrificiu pentru păcate, pentru totdeauna, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu (Evrei 10:12).

 Iisus a mers la cruce ca și reprezentant fără păcat la umanității. Pe cruce, Dumnezeu Fiul L-a rugat pe Dumnezeu Tatăl să ne ierte (Luca 23:24). Apoi, satisfăcând pe deplin cerințele legii care stăteau împotriva noastră, și făcând un nou legământ în sângele Său, Iisus a declarat, „S-a terminat!” și Și-a dat duhul. Lucrarea Sa de răscumpărare este completă, iar Iisus Se află acum la dreapta lui Dumnezeu așteptând ca sfinții Lui să se ridice cu îndrăzneală în starea lor iertată și să-i pună pe vrăjmașii Lui – boala, sărăcia, asuprirea – sub picioarele lor și a Lui.

Iisus nu va mai merge niciodată la cruce. Dacă păcătuiești astăzi, El nu Se va duce înapoi la Calvar mâine. Cerându-I să te ierte este ca și cum ai spune că jertfa Lui nu a fost de ajuns – că tu efectiv ai nevoie ca El să Se suie din nou pe cruce. Acest lucru este dezonorant (Evrei 6:6), dar „suntem convinși de lucruri mai bune referitor la voi” (Evrei 6:9). Bucură-te că jertfa Lui de o singură dată a plătit pentru totul și că ești iertat veșnic! Când păcătuiești, care este realitatea? Tu încă mai ești iertat! Harul lui Dumnezeu este mai mare decât păcatul tău.

Această realitate nu este o încurajare de a păcătui și dacă alegi să trăiești în păcat atunci tu ești nefamiliar cu harul lui Dumnezeu care ne învață să spunem nu păcatului. Însă dacă tu te încrezi în Iisus și lucrarea Lui terminată, atunci fii sigur că nimic în prezent sau în viitor, sau vreo putere, nici viața sau moartea, te poate separa de iertarea lui Dumnezeu.

 

Nu crede vestea rea

Dumnezeu nu are nevoie de permisiunea ta pentru a te ierta. Iertarea Lui s-a bazat în întregime pe lucrarea terminată de la cruce. Cei ce susțin că noi trebuie să facem ceva pentru a fi iertați spun cu alte cuvinte că Iisus trebuie să vină și să moară din nou, deoarece o dată nu a fost îndeajuns. Aceasta este numită veste rea și nu se găsește în Biblie. Iisus nu a murit pentru o parte din păcate, ci pentru toate păcatele. Jertfa Lui unică pentru păcatul lumii a fost absolut perfectă și în întregime terminată în orice privință.

 

Şi El este ispăşirea pentru păcatele noastre şi nu doar pentru ale noastre, ci şi pentru ale întregii lumi (1 Ioan 2:2).

Aceasta este vestea bună pe care profeții au anunțat-o și pe care apostolii au declarat-o: Dumnezeu Fiul a terminat-o cu păcatul! Nici Dumnezeu Tatăl și nici Dumnezeu Duhul Sfânt nu-Și mai amintesc păcatele noastre! Acesta este adevărul evangheliei.

 

Pune-ți credința în vestea bună

Iisus a spus că iertarea păcatelor este un dar care trebuie să fie primit (Fapte 26:18).

De asemenea, El a spus că Duhul Sfânt va convinge lumea de păcat, pentru că ei nu cred în Mine (Ioan 16:8-9). Duhul Sfânt este aici pentru a convinge lumea că păcatele noastre au fost șterse și îndepărtate pe cât de departe este răsăritul de apus. Duhul Sfânt este aici să-L reveleze pe Iisus și lucrarea Lui terminată de la cruce.

Un răspuns adecvat la această veste bună este de a te întoarce spre Dumnezeu și a-ți pune încrederea în harul Său extraordinar. Aceasta este numită pocăință. Noi nu ne pocăim să obținem iertare; noi ne pocăim deoarece am fost iertați. Toate binecuvântările care sunt ale noastre în Hristos – acceptarea, neprihănirea, sfințirea Lui – curg din revelația că noi am fost iertați complet și veșnic prin sângele prețios al Mielului. Privește la Iisus șezând jos la dreapta Tatălui. El nu aleargă dintr-o parte în alta curățind păcatele tale. Lucrarea Lui de răscumpărare este terminată și acum El te invită să intri în odihna Lui.

 

 

Evanghelia harului este Evanghelia Noului Legământ. Această evanghelie este zidită pe Însuși Iisus Hristos, și nu pe o doctrină sau o teologie.

Aproximativ 90% dintre creștini nu sunt familiari cu evanghelia harului. Dacă ar fi să-i întrebi despre har, ei ar spune: „Da, sunt salvat prin har! Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul Său!” Însă faptele lor arată că harul lui Dumnezeu nu este suficient. Ei au început în har, dar acum depinde de ei să sfârșească în har. Începând în Duhul, acum ei încearcă să-și atingă scopul prin efort uman (Gal 3:3). În loc să arate ce înseamnă să fie mântuiți ei lucrează din greu pentru a rămâne mântuiți.

Știi tu că ești mântuit prin har șipăstrat prin har?

De aceea, aşa cum L-aţi primit pe Hristos Iisus Domnul, aşa să umblaţi în El(Col 2:6)

Așa cum L-ai primit pe El, în același mod ar trebui să continui a trăi în El – prin credință! Este credința în harul lui Dumnezeu de la început până la sfârșit.

Există un simplu test de a te ajuta în a determina dacă mesajul evangheliei pe care îl crezi este aceeași evanghelie pe care Iisus a revelat-o și pe care Pavel a predicat-o.

Mă face această evanghelie să-mi fixez ochii exclusiv pe Iisus?

Mă face acest mesaj să mă concentrez pe mine sau mă face să-mi fixez ochii pe Autorul și Desăvârșitorul credinței mele? Scoate el în evidență ceea ce fac (sau nu fac), sau scoate în evidență lucrarea Lui încheiată de la cruce? Mă face el introspectiv și îngrijorat sau conștient de Hristos și mulțumitor?

Când Dumnezeu a introdus noul legământ al harului, El L-a trimis pe preaiubitul Său Fiu Iisus și nu un set de porunci. Și fiecare binecuvântare de care vei avea vreodată nevoie este inseparabil de persoana lui Iisus!

Orice ai nevoie, răspunsul tău se găsește în Iisus și lucrarea Lui încheiată. El este Cel care te binecuvântează cu neprihănire, sfințire, succes, victorie, favor, provizie, vindecare, înțelepciune și mult mai mult! (1 Cor 1:30-31). Dumnezeu L-a dat pe Iisus. El Însuși este chiar răspunsul pe care îl cauți la nevoia ta! Iisus Însuși este calea– salvarea ta în orice situație dificilă în care te afli! (Ioan 14:6).

De aceea Pavel a decis să nu știe nimic decât pe „Hristos și El crucificat” (1 Cor 2:2). Orice mesaj care nu-L revelează pe Isus va fi probabil un înlocuitor neputincios și o oportunitate risipită. Iisus este manifestarea supremă a caracterului și scopului lui Dumnezeu. Orice mesaj care Îl reduce pe Iisus insultă Duhul harului. Iisus este inegalabil și nimic nu se compară cu El.

Mă împuternicește această evanghelie să  biruiesc păcatul?

Există două moduri prin care te poți ocupa de păcat: (1) a predica legea sau (2) a revela harul. Un mesaj bazat pe lege va stârni firea pentru o schimbare a comportamentului prin forța umană. Această abordare este în mod inerent insuficientă deoarece scopul legii este de a stârni păcatul (Rom 7:5). Așadar, orice „succes” cu această abordare va duce doar păcate periculoase ca mândria, neprihănirea de sine și păcatul cu adevărat inevitabil al necredinței în harul unui Dumnezeu bun. În cele din urmă, legea este neputincioasă să se ocupe de păcat deoarece lasă inima neatinsă (Col 2:23). Mai rău, declanșează condamnarea și administrează moarte, exact așa cum a fost concepută să facă (2 Cor 3:7,9).

Harul declară că Iisus a biruit toate păcatele pe cruce (Evrei 9:26). Tu nu ești sfânt datorită comportamentului tău, ci a Lui (1 Cor.1:30). Mesajul harului se va ocupa de păcat într-un mod foarte practic prin căutarea de a revela identitatea ta adevărată în Hristos. Tu ești o nouă creație cu o nouă natură. Vechea ta natură a fost pironită pe cruce și tu nu mai ești robul păcatului (Rom.6:6,20). Dorințele tale sunt tratate prin a recunoaște cine ești tu în Hristos și a socoti vechiul tău eu ca și mort. Din nou, concentrarea este pe Iisus, nu pe tine.  Iisus a fost ispitit în toate lucrurile, și cu toate acestea a fost fără păcat. Pe măsură ce te odihnești în El, tu vei găsi har pentru a fi ajutat în vremea ta de nevoie (Evr 4:15-16).

Biblia este foarte clară; legea împuternicește păcatul (1 Cor 15:56) și doar revelația harului lui Dumnezeu ne poate învăța să spunem nu neevlaviei și poftelor lumești (Tit 2:12).

Eliberează această evanghelie pace și bucurie?

Împărăția cerurilor este neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt (Rom 14:17). Dacă mesajul la care asculți nu-L revelează pe Iisus și neprihănirea Lui, atunci tu nu vei experimenta niciodată pacea și bucuria care vin împreună cu ea. Într-adevăr, totul este despre Iisus. El a luat păcatul nostru și ne-a dat neprihănirea Lui (2 Cor 5:21). Aceasta este ceea ce evanghelia revelează – o neprihănire de la Dumnezeu care este primită prin credință de la început și până la sfârșit (Rom 1:17). Când tu știi că Dumnezeu te-a făcut la fel de neprihănit ca și Iisus, tu vei fi împuternicit să domnești în viață (Rom 5:17).

Pavel a început fiecare dintre scrisorile lui cu fraza, „ Har și pace vouă de la Dumnezeu Tatăl.” Numai o revelație a favorului lui Dumnezeu poate aduce pace adevărată. Cunoaște harul, cunoști pacea. Pacea lumească este temporară, însă pacea lui Dumnezeu – acel sentiment că totul lucrează împreună pentru bine deoarece tu aparții lui Iisus și favorul Său se odihnește peste tine – întrece orice înțelegere (Fil 4:7). Ea îți consolidează inima și mintea astfel încât în toate circumstanțele tu te vei găsi inundat cu mulțumire (Col 2:7). Indiferent de cât de gravă este încercarea, tu vei capabil să-ți găsești odihna – într-adevăr, chiar și bucuria – în brațele Lui puternice și iubitoare (Fil 4:4).

Dacă poți răspunde pozitiv la aceste întrebări atunci înseamnă că tu trăiești un har pur și nediluat!

 

 

Harul [în limba greacă, favorul nemeritat] lui Dumnezeu este un legământ. Când ajungi să înțelegi acest legământ pe care îl ai prin Iisus Hristos, și devii conștient de faptul că favorul Său nemeritat pătrunde în fiecare aspect al vieții tale, vei începe să vezi cum el se manifestă în viața ta de familie, în carieră și în relații.

De-a lungul istoriei, Dumnezeu a încheiat mai multe legăminte cu omul. Printre acestea se numără legământul Adamic, legământul cu Noe și legământul Avraamic. Dar cele două legăminte centrale sunt vechiul legământ al lui Moise și noul legământ al lui Iisus. Când înțelegi aceste două legăminte majore și cunoști diferența clară dintre ele, vei avea o temelie de nezdruncinat pentru credința și încrederea ta în favorul nemeritat al lui Dumnezeu.

S-au folosit diverși termeni pentru descrierea acestor două legăminte. Vechiul legământ este cunoscut drept legământul mozaic (deoarece a fost dat prin Moise), legea Sinaică (pentru că cele 10 Porunci au fost date pe muntele Sinai) și legământul legii (deoarece se bazează pe ținerea legii de către om). Pe de altă parte, noul legământ al lui Iisus, care este legământul în care trăim astăzi, este de asemenea cunoscut drept legământul harului (deoarece se bazează pe favorul lui Dumnezeu nemeritat, necâștigat și nedatorat) și legământul păcii (deoarece exprimă shalom-ul lui Iisus).

Este interesant să observăm că înainte ca legea să fie dată, niciunul dintre copiii lui Israel nu murise ca rezultat al ieșirii din Egipt. Deși se plânseseră și cârtiseră împotriva conducătorului ales de Dumnezeu, nici măcar unul dintre ei nu a murit. Aceasta este o imagine a harului desăvârșit.

Înainte ca legea să fie dată, copiii lui Israel trăiau sub har [favor nemeritat], iar toate binecuvântările și purtarea de grijă pe care o primeau depindeau de bunătatea lui Dumnezeu și nu de ascultarea lor. Domnul nu i-a scos din Egipt datorită bunătății sau comportamentului lor bun. El i-a scos de acolo prin sângele mielului (o imagine a sângelui Mielului lui Dumnezeu) cu care au fost stropite tocurile ușilor în noaptea primului Paște.

Copiii lui Israel depindeau de credincioșia lui Dumnezeu față de legământul Avraamic, la a cărei bază se afla harul Său [favorul Său nemeritat]. Avraam a trăit cu mai mult de 400 de ani înainte ca legea să fie dată, cu mult înainte să existe cele 10 Porunci. Dumnezeu Se relaționase la Avraam pe baza credinței lui Avraam în harul Său și nu pe baza ascultării lui Avraam față de lege. Cuvântul lui Dumnezeu arată clar că Avraam nu a fost îndreptățit prin lege, ci L-a crezut pe Dumnezeu și acest lucru i-a fost considerat neprihănire. (Romani 4:2-3)

Dorința lui Dumnezeu era aceea de a avea o relație cu copiii lui Israel. Așa că atunci când au sosit la Muntele Sinai, Dumnezeu le-a reamintit cu un glas plin de blândețe modul în care îi adusese la El pentru a putea făuri o relație specială cu ei – că favorul Lui nemeritat era cel care îi scosese din Egipt, că favorul Lui nemeritat era cel care făcuse o cale pentru ei atunci când nu era niciuna și că favorul Lui nemeritat era cel care le dăduse mană din cer (Exod 19:4-6).

Acum, ei vroiau să schimbe legământul harului sub care se aflau cu un altfel de legământ. Atunci când Moise le-a spus ce zisese Dumnezeu, aceștia au răspuns cu aroganță (care poate fi observată în sintaxa ebraică), spunând în esență, „Tot ceea ce ne-a poruncit Dumnezeu, suntem foarte capabil să facem!” (Exod 19:8). Cu alte cuvinte, iată ce au spus ei lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu ne mai judeca și nu ne mai binecuvânta pe baza bunătății și credincioșiei Tale. Dă-ne după meritele noastre. Binecuvântează-ne pe baza ascultării noastre, deoarece suntem destul de capabili să facem orice ne ceri Tu!”

Din acea clipă, Dumnezeu Și-a schimbat imediat tonul față de copiii lui Israel. Odată ce harul lui Dumnezeu a fost respins, și oamenii s-au bazat pe propria lor neprihănire și ascultare pentru a-I răspunde, Dumnezeu S-a retras de la ei, și i-a spus lui Moise să poruncească poporului să nu se apropie de Muntele Sinai deoarece muntele era sfânt. (Exod 19:9-13)

Prezența Domnului fusese cu ei la fiecare pas făcut, prin stâlpul de nor în timpul zilei și stâlpul de foc în timpul nopții. El îi condusese prin Marea Roșie și Se îngrijise de nevoile lor. Fusese bun față de ei datorită credincioșiei Lui față de legământul Avraamic bazat pe harul Său [favorul Său nemeritat]. Dar acum, El îi avertiza pe copiii lui Israel să stea departe de prezența Lui! Nu Se mai putea raporta la ei în aceeași manieră pe care o făcuse până atunci după ce aceștia aleseseră să intre sub un alt legământ în ceea ce privea raportarea lor la El – un legământ bazat pe faptele și ascultarea lor, și nu pe bunătatea Lui, ca înainte.

De fapt, chiar la începutul următorului capitol, după ce israeliții spuseseră lui Dumnezeu să îi judece pe baza faptelor lor, Dumnezeu le-a dat cele 10 Porunci și legământul legii a fost instaurat. Dar au fost israeliții capabil să trăiască după cum s-au lăudat că vor face tot ceea ce le poruncește Dumnezeu să facă? Chiar la poalele Muntele Sinai aceștia au făcut un vițel din chiar aurul pe care Dumnezeu li-l dăduse și i s-au închinat drept dumnezeul care i-a scos din țara Egiptului!

 

Condițiile Vechiului Legământ

Deuteronom 28 relatează câteva din minunatele binecuvântări de la Dumnezeu care influențează fiecare domeniu din viețile noastre, inclusiv familiile, carierele și finanțele noastre.

 

Binecuvântat vei fi în cetate și binecuvântat vei fi în câmp. Binecuvântat va fi rodul trupului tău și rodul pământului tău și rodul vitelor tale, fătul vacilor tale și turmele oilor tale. Domnul îți va deschide tezaurul Său bun, cerul să dea ploaie țării tale la timpul ei și să binecuvânteze toată lucrarea mâinii tale, și vei da cu împrumut multor națiuni, dar tu nu vei lua cu împrumut. (Deuteronom 28:3-4,12)

Acestea erau binecuvântări făgăduite sub vechiul legământ al legii. Dar cum aveau să vină aceste binecuvântări asupra ta dacă te aflai sub vechiul legământ? Dumnezeu a răspuns acestei întrebări când a spus, „Și Domnul te va face capul și nu coada…dacă dai ascultare poruncilor Domnului Dumnezeul tău, pe care ți le poruncesc astăzi să iei seama și să le împlinești. Și să nu te abați nici la dreapta nici la stânga, de la niciunul dintre cuvintele pe care ți le poruncesc astăzi, ca să mergi după alți dumnezei să le servești.” (Deuteronom 28:13-14). Cuvântul cheie necesar pentru a ajunge la binecuvântările lui Dumnezeu sub vechiul legământ este un mare „DACĂ” – DACĂ poți ține cu desăvârșire poruncile lui Dumnezeu, atunci te poți bucura de binecuvântările Lui! Aceasta înseamnă de fapt că vechiul legământ al legii era condiționat în întregime de faptele tale și de capacitatea ta de a ține în mod impecabil poruncile lui Dumnezeu. Numai atunci puteai fi binecuvântat! Dar ce se întâmplă DACĂ eșuezi în a ține cu desăvârșire poruncile lui Dumnezeu? Sub acest legământ al legii, Domnul a spus:

 

Dar se va întâmpla, dacă nu vei da ascultare vocii Domnului Dumnezeul tău, ca să iei seama și să împlinești toate poruncile Lui și statutele Lui, pe care ți le poruncesc astăzi, că toate blestemele acestea vor veni peste tine și te vor ajunge. Blestemat vei fi în cetate și blestemat în câmp… Blestemat va fi rodul trupului tău și rodul țării tale, fătul vacilor tale și turmele oilor tale… Domnul va trimite peste tine blestem, chinuire și mustrare, peste orice îți vei pune mâna să faci, până când vei fi nimicit și până când vei pieri repede, din cauza stricăciunii faptelor tale, prin care M-ai părăsit. (Deuteronom 28:15-16,18,20)

Sub vechiul legământ erai binecuvântat dacă țineai într-un mod perfect legea lui Dumnezeu, dar deasemenea atrăgeai blesteme îngrozitoare dacă eșuai! Dumnezeu a vrut să-Și binecuvânteze poporul pe baza favorului Său nemeritat, dar deoarece ei au vrut să fie binecuvântați prin prisma modului în care țineau legea, El a trebuit să le smerească aroganța ce îi mistuia. Le-a arătat standardele Sale perfecte la care niciun om nu s-ar putea ridica vreodată – le-a dat vechiul legământ al legii.

 

Pentru Ce A Fost Dată Legea?

Trebuie să înțelegem că legea nu a fost dată ca să fie ținută. Legea este un standard imposibil și a fost desemnată să reducă la tăcere toate eforturile omenești ce caută să câștige binecuvântările lui Dumnezeu. De aceea au avut nevoie copiii lui Israel de jertfele și arderile de tot potrivite pentru a-i acoperi. Aceștia nu ar fi putut ține niciodată legea cu perfecțiunea cerută de Dumnezeu.

Iisus a venit să arate omului standardul impecabil al legii lui Dumnezeu, care avea în vedere atât interiorul, cât și exteriorul omului (Matei 5:22,28). Fariseii coborâseră standardul legii lui Dumnezeu la un nivel care să poată fi respectat prin propriile lor eforturi, astfel încât să se poată lăuda cu propria lor capacitatea de a ține legea. Dar Iisus a venit pentru a scoate la iveală eșecul lor total și le-a arătat că legea lui Dumnezeu era un standard imposibil de atins pentru om. El a spus, „dacă ochiul tău cel drept te face să păcătuiești, scoate-l și aruncă-l de la tine…Și dacă mâna ta cea dreaptă te face să păcătuiești, taie-o și arunc-o de la tine…” (Matei 5:29-30). Este clar că intenția Lui nu era ca oamenii să ia sensul literal al cuvintelor Sale, deoarece biserica ar arăta ca o uriașă secție de amputare! Nu, Iisus a adus pur și simplu legea la forma ei cea mai pură pentru ca fiecare om să ajungă la capătul puterilor și să își vadă nevoia de Mântuitorul!

 

Nu este niciunul drept, niciunul măcar. Știm însă că oricâte spune legea, le spune celor sub lege; ca fiecare gură să fie astupată și toată lumea să devină vinovată înaintea lui Dumnezeu. De aceea prin faptele legii nicio făptură nu va fi declarată dreaptă înaintea Lui; fiindcă prin lege este cunoștința păcatului. (Romani 3:10, 19-20)

Aceste versete sunt pline de câteva adevăruri. În primul rând, ne spun că legea a fost desemnată să arate „întregii lumi” că este vinovată de păcat înaintea lui Dumnezeu. Nici o fire nu poate fi îndreptățită prin faptele legii. Întreaga omenire are nevoie ca Mântuitorul să o salveze! Acest verset explică de asemenea motivul pentru care a fost dată legea. Dumnezeu a dat legea pentru a expune păcatul omului, „fiindcă prin lege este cunoștința păcatului.”

Dacă poți înțelege această ultimă afirmație, vei înțelege și una dintre cele mai mari neînțelegeri greșite care au loc în biserica de astăzi. Există oameni care cred că unii credincioși se luptă cu păcatul deoarece nu au parte de destulă învățătură cu privire la cele 10 Porunci. Acești oameni au impresia că dacă vor predica cu tenacitate despre lege și despre toate „Să nu”-urile, credincioșii ar fi eliberați de păcat! În toți cei 1500 de ani în care copiii lui Israel s-au aflat sub vechiul legământ al legii, legea nu a oprit păcatul de la a mai avea loc. Există vreo bază scripturală pentru a spune că accentuarea puternică a învățăturii despre cele 10 Porunci va aduce sfințenie și va opri păcatul? Categoric nu, deoarece cele 10 Porunci nu au fost niciodată date pentru a opri păcatul, și ele nu au puterea de a opri păcatul.

Ceea ce face de fapt legea este de a ațâța păcatul (1 Corinteni 15:56). Apostolul Pavel explică acest lucru în Romani 7: „…păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege. Fiindcă nu aș fi cunoscut pofta, dacă legea nu ar fi spus: ‘Să nu poftești.’ Dar păcatul, prinzând ocazie prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte; fiindcă fără lege păcatul era mort.” (Romani 7:7-8). Deci, legea nu oprește păcatul. Ea ațâță păcatul și produce „tot felul de pofte”! Înclinația noastră umană spre păcat crește atunci când este dată o lege.

Pavel continuă, spunând: „Iar eu odinioară eram viu fără lege; dar când a venit porunca, păcatul a trăit din nou iar eu am murit. Și porunca, cea pentru viață, eu am aflat-o ca fiind pentru moarte.” (Romani 7:9-10). Conform lui Pavel, când este introdusă legea, are loc o TREZIRE A PĂCATULUI! Și aceasta nu e tot. Pe lângă faptul că trezește păcatul, legea de asemenea omoară și aduce moartea!

De aceea aduce dușmanul încontinuu acuzații împotriva ta folosind glasul legalismului. El folosește legea și poruncile pentru a-ți evidenția greșelile, pentru a pune în lumina reflectoarelor faptul că acțiunile tale te-au descalificat de la părtășia cu Dumnezeu și pentru a sublinia în mod constant faptul că nu meriți acceptarea, dragostea și binecuvântările Lui! Dușmanul folosește legea pentru a aduna cât mai multă condamnare împotriva ta și pentru a-ți da sentimentul de vină și depărtare de Dumnezeu. Acesta știe că cu cât simți mai multă condamnare și vină, cu atât ești mai preponderent spre a te simți despărțit de Dumnezeu și a continua în acel păcat.

 

Împlinirea Vechiului Legământ

Pe cruce Mântuitorul fără păcat a îndeplinit toate cerințele drepte ale legii. Vechiul legământ care a fost tratat atât de sărăcăcios de copiii lui Israel a putut fi încheiat acum satisfăcător. Astfel, cu suflarea Sa finală, Iisus a declarat: „S-a terminat” (Ioan 19:30). Vechiul legământ a început când Moise a primit legea; și s-a încheiat când Hristos a împlinit-o.

Căci Hristos este sfârșitul Legii [limita la care încetează să mai fie, căci Legea duce la Cel care este împlinirea tipurilor sale, iar în El se împlinește scopul pe care a fost conceput să-l îndeplinească. Adică, scopul Legii este îndeplinit în El] ca mijloc de neprihănire (relație corectă cu Dumnezeu) pentru toți cei care au încredere și aderă la El și se bazează pe El. (Romani 10:4, AMPC)

 

Este foarte important și vital ca tu să cunoști faptul că te afli sub noul legământ al favorului nemeritat al lui Dumnezeu și nu te mai afli sub lege. Mulți creștini buni, sinceri și bine intenționați  de astăzi sunt doborâți de lipsa de cunoaștere al noului legământ și a tuturor beneficiilor pe care Iisus le-a câștigat pentru ei pe cruce.

Binecuvântează pe Domnul, sufletul meu și tot ce este înăuntrul meu, să binecuvânteze numele Lui sfânt. Binecuvântează pe Domnul, sufletul meu, și nu uita niciunul din beneficiile lui: El, care iartă toate nelegiuirile tale, care vindecă toate bolile tale, care îți răscumpără viața de la groapă, care te încoronează cu bunătate iubitoare și îndurări blânde, care îți satură gura cu bunătăți; așa că tinerețea ta este înnoită precum a acvilei. (Psalm 103:1-5)

Aceasta este inima lui Dumnezeu. El vrea să-ți amintești toate beneficiile pe care Iisus le-a câștigat pentru tine prin sângele Lui! Inima Lui vrea să te vadă bucurându-te de fiecare beneficiu în parte, de fiecare binecuvântare în parte și de fiecare favor în parte care vine de la El prin noul legământ al harului Său. Iertarea de păcate este a ta. Sănătatea este a ta. Protecția divină este a ta. Favorul este al tău. Lucrurile bune și reînnoirea tinereții sunt ale tale! Toate acestea sunt daruri scumpe din partea Domnului pentru tine și Îi face o bucurie de negrăit când vede că te bucuri de aceste daruri și reușești în viață. Dar lipsa de cunoștință cu privire la ceea ce Iisus a împlinit la cruce a furat multor creștini privilegiul de a se bucura de aceste daruri și beneficii bune.

 

Alte Beneficii Ale Noului Legământ

  • Este un legământ al harului

În vechiul legământ bazat pe lege, culegeai ceea ce semănai, dar în noul legământ noi secerăm ceea ce a semănat Hristos. În vechiul, făceai pentru a obține, dar în noul avem pentru că Hristos a făcut totul. Acesta este harul și harul declară că totul este un dar. Fiecare binecuvântare spirituală este a noastră în Iisus Hristos (Efeseni 1:3).

 

  • Este un legământ al odihnei

Sub vechiul legământ era fă, fă, fă; dar în noul legământ este făcut, făcut, făcut. Credința este o odihnă, nu o muncă. Numai atunci când ne odihnim în lucrarea terminată de la cruce, Dumnezeu poate începe lucrarea Lui bună în noi. Și pe măsură ce harul Lui abundă, lucrările bune abundă și ele (2 Corinteni 9:8). Faptele bune nu produc credința, dar credința produce fapte bune.

Vechiul legământ s-a caracterizat printr-un efort continuu în urmărirea cerințelor sfinte care nu au putut fi niciodată îndeplinite, dar noul legământ este caracterizat prin odihna și pacea în Duhul Sfânt. Lucrează pentru a intra în odihna Lui (Evrei 4:11).

 

  • Este un legământ al unei vieți noi

Propovăduirea legământului vechi îți va întări inima față de bunătatea lui Dumnezeu (2 Corinteni 3:14). Dar propovăduirea legământului nou îndepărtează vălul și dezvăluie gloria Domnului. Pe măsură ce Îl vezi, devii ca El, transformat de Duhul Sfânt (2 Corinteni 3:18).

Sub legământul cel vechi, cel mai bun lucru la care puteai spera era îmbunătățirea de sine care nu dura niciodată. Dar, în noul legământ, tu devii nou (2 Corinteni 5:17) – o persoană cu totul nouă, cu o inimă nouă și cu un duh nou. Născut din Duh, tu nu mai ești prizonierul păcatului, ci co-moștenitor cu Hristos.

 

  • Este un legământ al unirii

În vechiul legământ, Dumnezeu locuia într-un templu în care nu puteai intra niciodată, dar în noul legământ tu ești templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 3:16). Tu ești una cu Domnul, și așa cum este El – sfânt, neprihănit, desăvârșit pentru totdeauna – tot așa ești și tu în această lume (1 Ioan 4:17).

Tu nu ai nevoie de mai multă credință, mai multă ungere sau mai mult din Dumnezeu. Aceasta este o gândire a vechiului legământ. Tu ești complet în Hristos (Coloseni 2:10). În noul legământ creșterea se întâmplă pe măsură ce recunoaștem fiecare lucru bun care este deja al nostru în Hristos (Filimon 1:6, BTF).

 

  • Este un legământ pe care nu îl poți încălca niciodată

Vechiul legământ a fost subscris de promisiunile noastre fragile către Dumnezeu, dar noul legământ se bazează pe „promisiunile mai bune” ale lui Dumnezeu Însuși (Evrei 8:6). În vechiul legământ, tu Îl iubeai pe Dumnezeu și îi iertai pe ceilalți pentru că ți-a fost poruncit; dar în noul legământ, tu iubești și ierți pentru că El te-a iubit întâi și te-a iertat.

Vechiul legământ a fost între Dumnezeu și Israel, dar noul legământ este între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul. Dumnezeu ține ambele capete ale acestui aranjament, jură pe El Însuși și ne dă Duhul Său ca și garanție a ceea ce urmează (2 Corinteni 1:22).

Sub vechiul legământ, erai binecuvântat dacă ascultai, dar sub noul ești binecuvântat pentru că Hristos a ascultat. Mântuirea ta este veșnic sigură, deoarece Iisus este Cel care te salvează și te păstrează.

 

Ceea ce avem nevoie astăzi nu sunt mai multe legi care să-i guverneze pe credincioși. Ceea ce avem noi nevoie este o revelație și o apreciere mai mare a lui Iisus și a tot ceea ce a făcut El pentru noi! În Osea 4:6, Dumnezeu spune: “Poporul meu este nimicit din lipsă de cunoaștere…” Nu te număra printre acești oameni. În schimb, fii persoana care sunt plină de cunoașterea lui Iisus, a persoanei Lui, a dragostei Lui și a lucrării Lui terminate. Nu permite ignoranței să te mai fure. Află tot ce este de aflat cu privire la drepturile pe care le ai astăzi în Hristos prin legământ!

 

Acesta este Sângele Legământului celui Nou

 

articol original: http://planetpreterist.com/content/my-cup-new-covenant

de Don K. Preston

trad. Iosif Dragomir

După ce Isus a sărbătorit ultimul lui Paşte împreună cu ucenicii Lui, a luat ultimul pahar şi a zis: ,,Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.” (Luc. 22: 20). Matei spune că paharul reprezintă sângele Lui Isus vărsat pentru mulţi „spre iertarea păcatelor” (Mat. 26: 28). Aceste cuvinte sunt prea adesea ignorate.

 

În Ieremia 31: 31, D-zeu a promis lui Israel că El va face un Nou Legământ cu ei, în zilele din urmă (Ier. 30: 24) şi că în Noul Legământ ei vor găsi iertarea păcatelor, ceva ce Vechiul Legământ nu le putea oferi niciodată.

 

Isus s-a arătat în zilele din urmă (Evr. 1: 2) chiar zilele când D-zeu avea să facă Noul Lui Legământ cu Israel.

Mai departe, Isus a venit să „ întărească (confirme) făgăduinţele date părinţilor” (Rom. 15: 8), părinţilor lui Israel.

 

Deci, când Isus a spus ucenicilor Săi că paharul reprezenta sângele Său care se vărsa pentru ratificarea Noului Legământ, acest lucru era foarte important! Apropo, textul grecesc spune Noul Legământ (articol hotărât) nu un Nou Legământ. Isus nu implementa „un Nou Legământ”. El împlinea promisiunea din Ieremia 31, Ezech. 37 şi alte profeţii ale V. Testament referitoare la Noul Legământ.

 

Din nefericire sunt unii care ne spun că Noul Legământ întemeiat prin moartea lui Isus nu este Legământul promis de Ieremia. Ni se spune că  ceea ce Isus a întemeiat este Evanghelia Harului nu Legământul cu Israel, cel care a fost promis de Ieremia. Ei bine, sunt câteva lucruri de luat în considerare.

 

Mai întâi, aşa cum am văzut, Isus a venit să împlinească promisiunile făcute lui Israel iar una din aceste promisiuni a fost Noul Legământ.

 

Doi, Noul Legământ pe care l-a întemeiat Isus a fost făcut cu Israel pentrucă la Rusalii se aflau acolo Iudei din „toate neamurile cari sunt sub cer” şi acei ascultători care au crezut au intrat în aceea zi într-o relaţie de legământ cu Mesia.

 

Trei, Noul Legământ pentru care a murit Isus pentru a-l întemeia, face exact ceea ce trebuia să facă Noul Legământ promis de Ieremia – aduce iertarea păcatelor. Mai mult, Biblia ne spune exact unde trebuia scris Noul Legământ promis de Ieremia, în inimă, (2.Cor. 3: 3 şi cont.).

 

Patru, toate legămintele trebuiau ratificate sau pecetluite cu sânge. Legământul Mozaic a fost pecetluit prin stropirea cu sânge de animale Ex. 24. Noul Legământ al lui Isus a fost pecetluit cu sângele Său (Evr. 9: 15 şi cont).

 

Ţineţi minte, conform celor care spun că Evanghelia nu este Noul Legământ promis de Ieremia, moartea lui Isus nu a fost în scopul întemeierii Noului Legământ promis de Ieremia. Conform mileniştilor, în Vechiul Testament nu s-a prezis sau anticipat nimic care să aibă legătură cu Biserica. Aceasta poate însemna un singur lucru:

 

Din moment ce Isus a murit ca să câştige Biserica, (Fpt. 20: 28), deci Evanghelia Harului şi din moment ce Biserica şi Israel trebuie ţinute separat în toate aspectele, per milenism, este foarte clar că moartea lui Isus nu a fost pentru câştigarea Noului Legământ promis de Ieremia.

 

Aceasta este o chestiune extrem de importantă. Al cui sânge va pecetlui Noul Legământ din mileniu? Nu am auzit sau citit vreun sciitor milenist care să adreseze această chestiune serioasă care totuşi cere un răspuns. Noul Legământ promis de Ieremia nu se poate materializa din senin şi trebuie ratificat prin sânge. Fără vărsare de sânge nu poate exista legământ şi nu există iertare de păcate (Evr. 9: 22).

 

Ieremia a promis că Noul Legământ va aduce iertare de păcate. Totuşi este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să ofere iertarea, iar Isus nu poate muri să întemeieze alt Nou Legământ. Întrebăm din nou, al cui sânge va sfinţii Noul Legământ al Mileniului, şi cum va oferi acesta iertarea? Dacă este un legământ al jertfelor animale – chiar şi mileniştii admit că jertfele animale vor fi reinstituite în mileniu – nu poate aduce iertarea şi răscumpărarea.

 

Din nou, acel presupus Legământ nu poate fi întemeiat pe sângele lui Isus fără al face pe Isus să mai moară încă odată deoarece prima lui moarte nu a fost în scopul întemeierii Legământului Ieremianic.

 

Acum, din moment ce per milenism patimile lui Christos au câştigat Evanghelia Harului şi nu Legământul promis de Ieremia este clar că sângele lui Isus nu poate câştiga două Noi Legăminte. El nu a spus „acesta este sângele celor două noi legăminte.” Sângele lui a cumpărat un legământ un singur legământ, Evanghelia. Prin urmare întrebăm din nou, „al cui sânge va întemeia sau cu ce fel de sânge va fi întemeiat legământul promis de Ieremia ? Dacă este sângele animalelor, atunci legământul mileniului va fi inferior Evangheliei lui Isus.

 

De ce ar institui Dumnezeu un alt legământ cu mult inferior Legământului veșnic câştigat cu sânge şi etern al lui Mesia?

 

Dacă Isus nu a murit să întemeieze Legământul ieremianic atunci sângele lui nu poate fi extrapolat să ratifice acel viitor legământ. Dacă sângele animalelor nu se califică să întemeieze Legământul Mileniului datorită inferiorităţii lui, atunci întreb din nou, va trebui Isus să moară încă odată pentru a întemeia Legământul din Mileniu? Această întrebare cere un răspuns din partea tuturor celor care insistă că Evanghelia lui Christos nu este împlinirea profeţiei lui Ieremia.

 

Există o singură cale prin care D-zeu să întemeieze un alt legământ în viitor, şi aceasta este abrogarea Evangheliei lui Christos. Evanghelia lui Christos a anulat împortanţa Ţării, a cetăţii Ierusalim, a jertfelor animale şi a tăierii împrejur. Totuşi, în conformitate cu mileniştii, Ţara din nou va căpăta importanţă centrală în mileniu. Cetatea Ierusalim va deveni capitala lumii. Vor fi obligatori jertfele animale, nu doar pentru evrei ci pentru întrega lume, iar circumcizia este impusă asupra Evreilor cât şi a Neamurilor.

 

Totuşi, Pavel a spus că impunerea tăieri împrejur atrage după sine datoria de a împlini întreaga Lege. Mai mult, el spune că păzirea acelor porunci anulează beneficiile Evangheliei lui Christos Gal. 5: 1-6. Deci, dacă tăierea împrejur este re-instituită Evanghelia trebuie abrogată. Aceasta este menirea Noului Legământ promis de Ieremia?

 

Problema este că în timp ce Vechiul Legământ trebuia să treacă (Gal. 3: 23 şi cont.) Sistemul Evanghelic al lui Isus nu va trece niciodată (Mat 24: 35; Ef. 3: 20-21). Evanghelia lui Christos nu va face niciodată loc altui legământ. Ea nu poate fi clătinată (Evr. 12: 26-28).

 

Sugestia, că Noul Legământ al lui Christos nu este Noul Legământ promis de Ieremia cere nişte răspunsuri la întrebări pe care cei din tabăra milenistă nici măcar nu le pun. Al cui sânge va sfinţi Noul Legământ din mileniu? Nu se poate să fie sângele taurilor şi al ţapilor deoarece un legământ bazat pe sângele animalelor nu poate ierta păcatele. Acesta este unul din chiar motivele pentru care Iehova a promis un Nou Legământ în locul celui dintâi (Evr. 8: 6 şi cont).

 

Conform prietenilor milenişti, Isus nu Si-a vărsat sângele pentru a întemeia Legământul Ieremianic. El murit pentru a întemeia Evanghelia Harului care în nici un fel nu este asociată cu Noul Legământ promis de Ieremia. Din moment ce sângele lui Isus nu a fost vărsat pentru a ratifica Legământul promis de Ieremia, atunci, evident că sângele Lui nu poate sfinţi acel Legământ din Mileniu. Acum, dacă  Isus nu Si-a vărsat sângele să ratifice acel legământ, al cui sânge îl va sfinţi? Fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate, dar sângele taurilor şi ţapilor nu este suficient.

 

Singura cale prin care Legământul din Mileniu poate oferi iertarea păcatelor este ca acel Legământ şă fie egal sau superior Legământului lui Christos, Evanghelia. Oricum, pentru a întemeia un Legământ egal cu Evanghelia, Isus va trebui să moară încă odată. Mai mult, este clar că nu poate existra un legământ superior Evangheliei, din moment ce a fost ratificat cu „sângele lui Christos care S-a adus pe Sine însuş jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ..” (Evr. 9: 12 şi cont).

 

Insistenţa milenistă cum că Evanghelia lui Christos nu este Noul Legământ promis de Ieremia este o respingere a Legământului Evangheliei câştigat cu sânge. Ea contestă scopul lui Isus ca Mesia lui Israel şi spune că El a eşuat în ceea ce a venit să facă. Conceptul unui viitor Nou Legământ denigrează valoarea Evangheliei lui Isus Christos. Evanghelia lui Isus a fost confirmată (întărită) lui Israel aşa cum a fost promis. Noul Legământ al lui Christos dă exact ceea ce a promis Ieremia.

 

Noul Legământ al lui Isus Christos, Evanghelia, este împlinirea profeţiei lui Ieremia. Noul Legământ al lui Christos a fost câştigat şi ratificat cu sgângele lui scump şi oferă iertarea păcatelor. A sugerea că există un alt legământ care este în vreun fel mai bun decât – sau egal cu – Legământul lui Christos înseamnă să dezonorezi Legământul câştigat cu jertfa Sa desăvârşită.

 

Ce au creştinii a face cu noul legământ?

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 29.12.2018, Actualizat: 29.12.2018

„Pentru că acesta este legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: dând legile Mele în mintea lor, le voi înscrie şi pe inimile lor; şi le voi fi Dumnezeu şi ei Îmi vor fi popor.” Evrei 8.10

Introducere

Unele comunităţi creştine ar răspunde la întrebarea din titlu cu: „totul!” După convingerea lor toate acţiunile lui Dumnezeu au loc pe bază de „legământ” şi fiecare adevăr are a face în vreun fel oarecare cu legământul, care „de la sine înţeles” ar fi încheiat cu creştinii, respectiv cu Biserica (Adunarea). Alte părtăşii creştine ar răspunde la această întrebare cu: „nimic!”. Potrivit părerii lor noul legământ are a face numai cu Israel.

Primilor – celor care după părerea lor Biserica are „totul” a face cu noul legământ – dorim să le spunem: noul legământ cuprinde iertarea păcatelor şi nedreptăţilor precum şi o inimă nouă, pe care este scrisă Legea (Evrei 8.10; 10.16).[1] Însă legământul nou nu are mai mult decât aceasta; niciodată el nu are a face cu intrarea în Sfânta Sfintelor cerească, în prezenţa lui Dumnezeu. Acest loc rămâne rezervat familiei preoţeşti – credincioşilor din Adunare (Biserică).[2]

Când la masa Domnului este amintit paharul, atunci el ne este arătat în caractere diferite. Dimensiunea binecuvântării la „paharul binecuvântării” (1 Corinteni 10.16) este mult mai mare decât binecuvântarea la paharul legământului cel nou (1 Corinteni 11.25). „Paharul binecuvântării” cuprinde toată bogăţia harului, care a venit la noi pe baza valorii sângelui lui Hristos, şi prin aceasta include binecuvântări cereşti, care sunt exclusiv privilegiul Bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu spune categoric în Romani 9.3-5, că legămintele – şi acestora le aparţine şi noul legământ – aparţin poporului Israel după carne: „… pentru fraţii mei, rudele mele după carne, care sunt israeliţi, ale cărora sunt: înfierea, şi gloria, şi legămintele, şi darea Legii, şi slujba, şi promisiunile, ai cărora sunt părinţii, şi din care, după carne, este Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în veci.”

Ultimii – după părerea cărora noul legământ nu are nimic a face cu Biserica – dorim să-i întrebăm: nu a devenit apostolul Pavel şi pentru noi „slujitor al noului legământ” ( 2 Corinteni 3.6)? Nu bem noi la frângerea pâinii – unul din elementele centrale ale vieţii Adunării – potrivit cu 1 Corinteni 11.25, dintr-un pahar, care este „noul legământ în sângele Meu”? Cum atunci noi creştinii credincioşi să nu avem nimic a face cu noul legământ? Prin slujba noului legământ noi putem avea parte de binecuvântarea, că atitudinea lui Dumnezeu faţă de om s-a schimbat radical.

Ce înseamnă legământul lui Dumnezeu?

Un legământ reglementează o relaţie sau un raport între om şi Dumnezeu pe pământ prin condiţiile puse de Dumnezeu, sub care omul trebuie să trăiască cu El. Deci legământul este o reglementare stabilită de Dumnezeu, care ordonează totul aşa fel, cum El Îşi doreşte să fie pe pământ. Această reglementare include comportarea omului. Prin aceasta, această reglementare are două aspecte şi este deci un legământ. Dumnezeu prescrie ordinea şi partenerul de legământ se supune acestei orânduieli. În vechiul legământ aceste relaţii erau aşa fel rânduite, că Dumnezeu punea omului (mai exact spus, poporului Israel, cu care era încheiat legământul) condiţii şi promitea binecuvântare, dacă omul împlinea aceste porunci. În felul acesta S-a revelat Dumnezeu poporului Său şi prin poporul Său întregii creaţii.

Potrivit cuvintelor lui Isus „Să dai este mai ferice decât să primeşti” (Faptele apostolilor 20.35), în noul legământ Dumnezeu nu păşeşte ca Cel care cere, ci ca marele Dătător: El nu mai cere nimic de la omul natural (firesc), deoarece s-a arătat, că omul în carne este complet stricat (vezi § 14). Din acest motiv Dumnezeu l-a condamnat pe cruce în moartea lui Hristos şi l-a pus complet la o parte (Romani 6.6). Crucea este realmente dovada cea mai clară a stricăciunii totale a omului, deoarece ea arată că omul a îndrăznit efectiv să prindă în cuie pe Fiul lui Dumnezeu pe cruce. Însă pe de altă parte crucea este  totodată dovada cea mai clară despre bunătatea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu în harul Său nemărginit a revendicat toate cerinţele, pe care El în sfinţenia Sa şi dreptatea Sa trebuia să le pună, de la Hristos: Hristos este Mijlocitorul noului legământ, Cel care a împlinit desăvârşit toate aceste cerinţe sfinte ale lui Dumnezeu. Acum Dumnezeu nu mai trebuie să condamne pe om, ci El poate binecuvânta pe acela care se bazează pe sângele, pe care acest Mijlocitor l-a dat.

Domnul Isus a vestit în ultima noapte dinaintea răstignirii, că în sângele, pe care El îl va da, noul legământ va fi inclus: „Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: ‚Acest pahar este noul legământ în sângele Meu, care se va vărsa pentru voi’” (Luca 22.20). Prin aceasta Domnul Isus S-a referit la promisiunea noului legământ din Ieremia 31.31-33. După aceea prin moartea Sa El va crea baza, pentru ca şi această profeţie din Vechiul Testament să se poată împlini. Căci altfel niciodată nu ar fi putut fi dată iertarea (Evrei 10.17,18) prin acest legământ. Hristos a dat sângele Lui, şi iudeilor li s-a oferit harul; însă ei nu au vrut să-l aibă. Petru a cerut solemn poporului său să se pocăiască şi să se întoarcă, pentru ca Hristos să poată veni. Deci noul legământ ar fi putut fi introdus, dacă poporul s-ar fi pocăit – totul era pregătit – şi prin aceasta toate promisiunile Vechiului Testament s-ar fi împlinit (Faptele apostolilor 3.19-21). Însă poporul Israel a respins în continuare pe Mesia al lui după moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer şi a pecetluit o respingere şi lepădare definitivă a Lui, odată cu omorârea cu pietre a lui Ştefan (Faptele apostolilor 7). Prin aceasta noul legământ, care era deja pecetluit cu sângele lui Hristos, pentru un timp nu putea fi introdus, ci trebuia amânat pentru un timp nedeterminat (Romani 11.25). Dumnezeu a făcut acum cunoscut prin slujitorii Lui (Faptele apostolilor 8) că în locul acestuia „întâi” (Faptele apostolilor 15.14) trebuiau binecuvântate naţiunile.

Este remarcabil, căci tocmai atunci când tuturor le-a devenit clar, că noul legământ nu putea încă fi împlinit, pentru prima dată este amintit (Faptele apostolilor 8.1-3) apostolul Pavel – pe atunci încă Saul, prigonitorul Bisericii creştine. Deja la câteva versete după relatarea omorârii cu pietre a lui Ştefan (Faptele apostolilor 7), Scriptura relatează despre convertirea lui Saul (Faptele apostolilor 9.1 şi versetele următoare), despre mărturia lui înaintea naţiunilor (Faptele apostolilor 9.15) şi despre misiunea lui deosebită de a revela taina lui Hristos (compară cu Faptele apostolilor 26.16). Omorârea cu pietre a lui Ştefan era un eveniment decisiv, cu care poporul a dovedit, fără să se poată trece cu vederea, clar şi definitiv, lepădarea lui Mesia de către el. După aceasta Dumnezeu S-a îndepărtat de la poporul Său şi pentru un timp l-a dat la o parte. El a început ceva cu totul nou, prin aceea că acum El S-a îndreptat spre naţiuni. Iudeii au atras singuri asupra lor sentinţa lor – punerea lor la o parte pentru un timp – prin comportarea lor.

Trecerea de la vechi la nou se vede foarte clar aici în Faptele apostolilor 8 şi 9, deoarece după omorârea cu pietre a lui Ştefan Scriptura continuă imediat cu relatarea despre mărturia credincioşilor dată înaintea naţiunilor.[3] Însă din aceasta şi din faptul că apostolul Pavel a primit misiunea de la Dumnezeu să facă cunoscut taina lui Hristos nu se poate deduce că legământul ar fi încheiat cu creştinii. El nu poate fi un legământ nou cu creştinii şi din motivul că ei niciodată nu au stat sub vechiul legământ.[4] În loc ca noul legământ să fie împlinit – împlinirea a fost oprită deocamdată -, este revelat ceva cu totul nou. Am dovedit de mai multe ori, că acest ceva nou nu are nimic a face cu promisiunile Vechiului Testament.

Deci paharul vorbeşte despre sângele legământului, „care se varsă pentru mulţi” (Matei 26.28Marcu 14.24). El arată că sângele lui Hristos este o bază legitimă pentru iertarea păcatelor, pe baza căruia Dumnezeu poate să instaureze relaţia Sa de dragoste între El şi poporul Său. El aşteaptă împlinirea acestei bucurii. Primul legământ a eşuat. Acest legământ nu a arătat poporului clar dragostea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu S-a arătat ca Cel care cere, şi acest legământ nu a adus poporul Său într-o poziţie care să-l fi făcut potrivit pentru dragostea Sa. Noul legământ le face pe ambele: în primul rând el face cunoscut dragostea lui Dumnezeu, care acum nu mai cere împlinirea Legii, ci dăruieşte (Evrei 10.16b) şi iartă păcatele (Evrei 10.17), şi în al doilea rând el oferă o bază legitimă prin care poporul lui Dumnezeu este făcut prin jertfa lui Hristos potrivit pentru dragostea lui Dumnezeu (Evrei 10.12-16a). Această legătură între Dumnezeu şi poporul Său niciodată nu poate fi schimbată sau lezată, nici din partea lui Dumnezeu şi nici din partea omului. El este un legământ desăvârşit. În noul legământ omul nu mai trebuie să împlinească nici o obligaţie. Legământul nu mai poate fi nici schimbat, căci sângele a pecetluit deja totul. Aceasta este cu adevărat ceva total „nou”. Pe acest fundament al harului neîngrădit al lui Dumnezeu, noi creştinii credincioşi de astăzi stăm deja într-o relaţie vie cu Dumnezeu. În această privinţă binecuvântările noului legământ, care în viitor vor deveni literalmente realitate pentru Israel, sunt valabile deja astăzi pentru noi.

Acest legământ nou este deja ratificat[5] din partea lui Dumnezeu (vezi şi Evrei 8.6). Dar deoarece poporul Israel până astăzi respinge pe Mesia al lui, noul legământ nu a putut şi nu poate încă fi încheiat. Partenerul celălalt al legământului, conform cu Ieremia 31.31 foarte clar „casa lui Israel” şi „casa lui Iuda”, nu a apărut încă la „semnarea contractului”. Şi exact în punctul acesta găsim spaţiul pentru intercalarea timpului Bisericii, respectiv al timpului de har. Atâta timp cât învelitoarea este pe inima lor (2 Corinteni 3.14-16), noul legământ nu poate fi încheiat cu poporul. Deoarece noi cunoaştem pe Mijlocitorul, în timpul intermediar noi avem voie pe baza sângelui noului legământ, care reglementează relaţiile noi între Dumnezeu şi om pe pământ, să stăm deja înaintea lui Dumnezeu în aşa fel cum va sta cândva în viitor casa lui Israel, când noul legământ se va încheia textual. Însă nu numai exact „aşa”! Privilegiile de a fi legat cu Mijlocitorul acestui legământ sunt cu mult mai mari, decât să stai sub legământ.[6] De aceea apostolul nu este slujitorul legământului potrivit literei, ci potrivit Duhului (2 Corinteni 3.6).

Unii au tras concluzia din faptul că noi am venit „la Isus, Mijlocitorul unui nou legământ” (Evrei 12.24), că noul legământ drept urmare ar fi fost încheiat nu cu izraeliţii, ci cu noi creştinii. Dar a cunoaşte pe Mijlocitorul noului legământ, nu înseamnă neapărat să fi şi partener de legământ. Când două partide încheie un legământ, poate fi o foarte mare binecuvântare pentru o a treia partidă, care nu are direct a face cu acest legământ. Dacă puterile mondiale ale lumii încheie legăminte (de exemplu pacturile de neagresiune), aceasta poate fi o binecuvântare foarte mare pentru restul lumii, cu toate că popoarele nu sunt parteneri de legământ. Şi astfel cunoaştem noi, Biserica alcătuită din iudei şi păgâni, pe Mijlocitorul noului legământ, fără ca noi înşine să fim parteneri de legământ.

Noul_legamant

Slujba noului legământ

Slujitor al noului legământ ( 2 Corinteni 3.6)

2 Corinteni 3.6: … Dumnezeu, care ne-a şi făcut capabili, ca slujitori ai unui nou legământ; nu ai literei, ci ai Duhului; pentru că litera omoară, dar Duhul dă viaţă.

În ce măsură Pavel era un „slujitor al noului legământ”? Pavel avea diferite slujbe ca apostol. În Coloseni 1.23-25 citim despre o slujbă a Evangheliei şi despre o slujbă a AdunăriiSlujba împăcării (2 Corinteni 5.18) accentuează că creştinul este o creaţie nouă, cu relaţii noi, care sunt mai importante decât relaţiile pământeşti de rudenie. Potrivit cu 2 Corinteni 3.6 apostolii şi profeţii Noului Testament erau în sens spiritual şi slujitori ai noului legământ. Deci, Pavel şi împreună-lucrătorii cu el – şi aceasta este valabil şi astăzi pentru slujitorii lui Dumnezeu, care au fost chemaţi pentru această slujbă – nu stăteau pe fundamentul vechi „al literei, care omoară”, Legea, ci pe fundamentul nou al „Duhului, care dă viaţă”. Ceea ce vechiul sistem legalist niciodată nu putea să ducă la bun sfârşit, a fost propovăduit acum tuturor oamenilor în Evanghelia harului. În locul „slujbei condamnării” a venit „slujba dreptăţii” (2 Corinteni 3.9).

Prin aceasta slujba legământului este mărturia minunată despre faptul că tot ce mai înainte era valabil, a fost dat la o parte. Primul om (acesta este omul ca urmaş al lui Adam decăzut) şi fără nici o excepţie orice sistem, care până acum a pus baza specială pentru relaţia omului cu Dumnezeu – ca de exemplu Legea -, a fost pus la o parte. Cu toate că noul legământ va fi instaurat literalmente cu cele două case ale lui Israel, principiile lui spirituale au fost aduse deja la lumină astăzi în creştinism; aceste principii le propovăduia Pavel.

În textul original în limba greacă în 2 Corinteni 3.6 noţiunea „noul legământ” nu este însoţită de articolul hotărât, aşa că s-ar mai putea traduce şi: „… ne-a făcut capabili ca slujitori de legământ nou”, cu alte cuvinte: … care ne-a dat aptitudinea să slujim în această nouă-ordine-a-legământului după Duhul, aceasta înseamnă corespunzător gândurilor lui Dumnezeu, care au a face cu Domnul glorificat (2 Corinteni 3.17,18). – Aici în locul acesta nu este vorba atât de mult de slujba noului legământ, ci de însuşirea specifică a noului legământ.[7] Pavel nu vorbeşte de faptul că el este sub legământul nou, ci mai degrabă descrie caracterul slujbei sale. Noul legământ este expresia harului suveran, şi de aceea harul este caracteristica slujbei noului legământ. Slujba nu este caracterizată prin litere – exteriorul[8] -, ci prin Duhul, interiorul: gândurile lui Dumnezeu[9] ascunse sub forma exterioară, pe care numai credinţa le poate vedea. Vechiul legământ, legământul mozaic, era caracterizat prin lucruri exterioare, chiar dacă unii – să ne gândim numai la poetul Psalmului 119 – au văzut interiorul. În contrast cu aceasta noul legământ este caracterizat prin aspectul lăuntric, chiar dacă în acesta sunt date forme exterioare.[10]

  • Excurs la cuvântul „duh” din 2 Corinteni 3
  • Cuvântul „duh” este folosit aici în înţelesuri diferite, un înţeles excluzând pe celălalt. De aceea nu totdeauna este clar să se decidă despre ce înţeles este vorba. Probabil prin aceasta trebuie să se facă aluzie la înrudire, aşa că uneori poate avea mai multe înţelesuri în acelaşi timp.
  • În 2 Corinteni 3.6a cuvântul are în legătură cu versetul 3 înţelesul principal de „o chestiune a inimii, interiorul, fiinţa” în contrast cu litera exterioară de pe tablele de piatră.
  • 2 Corinteni 3.6b cu privire la înţelesul cuvântului „duh” pare să se refere în principal la versetul 6a şi la fraza următoare după textul intercalat în paranteze[11] (2 Corinteni 3.7-16), deci la versetul 17a. Aici este vorba de gândurile lui Dumnezeu, care sunt ascunse sub formele exterioare, vizibile.
  • După intercalarea în paranteze, în 2 Corinteni 3.17a cuvântul „duh” este atribuit direct Domnului; aici este iarăşi vorba în principal de fiinţa, deci de partea lăuntrică. Duhul, gândurile lui Dumnezeu în forma exterioară, are pe Domnul ca punct central, aşa cum El este prezentat aici: înconjurat de glorie şi radiind glorie.
  • În 2 Corinteni 3.17b este vorba în principal de Duhul Sfânt.
  • În 2 Corinteni 3.18 cuvântul „duh” este pus pe aceeaşi treaptă cu Domnul. Aici este vorba în principal de Duhul Sfânt, care la fel este Domn (= Dumnezeu) aşa cum este Tatăl şi Fiul (o aluzie la Triunitate) şi care ne transformă în acelaşi Chip al lui Hristos prin preocuparea noastră cu Hristos, mai exact spus cu gloria Sa (2 Corinteni 3.18).

Textual noul legământ într-adevăr nu este valabil pentru noi creştinii – deoarece în ceea ce priveşte litera el va fi încheiat cu Israel -, dar după Duhul şi noi avem a face cu el (2 Corinteni 3.6). Acest Duh este Domnul glorificat (2 Corinteni 3.17). Legământul ne-ar fi „omorât” şi pe noi, aceasta înseamnă exclus de la binecuvântări, dacă Pavel ar fi slujit noului legământ după literă.

Noul legământ poate fi numai pentru poporul Israel, care cunoştea deja un legământ vechi. De altfel în privinţa aceasta este o deosebire fundamentală între Israel şi Biserică: în cazul noului legământ textual litera Legii va fi scrisă pe inima lor (Evrei 8.10); însă în inima noastră Duhul scrie Persoana lui Hristos (2 Corinteni 3.1-6,17), aşa că noi suntem o epistolă a lui Hristos (2 Corinteni 3.3).[12] Cu toate că aici este o diferenţă între Biserică şi Israel, nu vrem să accentuăm exagerat aceasta – în ceea ce priveşte viitorul.

Hristos a venit să ducă Legea la plinătatea hotărâtă de Dumnezeu, aceasta înseamnă s-o pună pe deplin în valoare („să împlinească”; Matei 5.17). Dragostea lui Dumnezeu revelată prin El este conţinutul – spiritual – cel mai profund al Legii, da, este „suma (plinătatea) Legii” (Romani 13.10). Chiar dacă Legea va fi textual (cuvânt cu cuvânt) scrisă pe inima poporului, totuşi – după ce Hristos a venit – plinătatea şi revelarea conţinutului profund al Legii nu pot fi revocate. Deci în cazul literei, care va fi scrisă poporului pe inimă, nu va fi vorba de litera „rece, moartă”, ci va fi Legea în plinătatea pe care i-a dat-o Hristos.

Să observăm: nu litera în sine omoară, ci ea omoară atunci când este vorba numai de literă, numai de exterior. Important este că Duhul nu este despărţit de literă, ci ambele sunt ţinute împreună.

Versetul 6 din 2 Corinteni 3 stă de altfel în legătură directă cu versetul 17; versetele 7-16 sunt o intercalare. Deci de fapt se spune: „6 pentru că litera omoară, dar Duhul dă viaţă. … 17 Şi Domnul este Duhul, iar unde este Duhul Domnului, este libertate. 18 Iar noi toţi, privind … gloria Domnului, suntem transformaţi … de Domnul, de Duhul” (2 Corinteni 3.6,17,18). Aici găsim în mod remarcabil pe Domnul şi pe Duhul legaţi împreună, da, oarecum aşezaţi pe aceeaşi treaptă. Duhul este Duhul Domnului, Duhul lui Hristos, şi El este şi Duhul lui Dumnezeu. Noi suntem obişnuiţi să diferenţiem între Persoanele Dumnezeirii, aşa că noi le despărţim foarte uşor şi prin aceasta suntem în pericol să pierdem din vedere adevărul despre unitatea Dumnezeirii.

Domnul este Duhul dătător de viaţă şi cu Duhul Său este natura aducătoare de libertate a noului legământ. Aceasta este baza spirituală a noului legământ în contrast cu a literei; litera este exteriorul. Omul are nevoie de ceea ce este Duhul, şi nu numai de ceea ce este litera.

Dacă privim gloria Domnului, aceasta va avea o influenţă mare asupra noastră (2 Corinteni 3.18), căci noi nu vedem pe Domnul în smerenia Sa, aşa cum era în timpul vieţii Sale pe pământ, ci în legătură cu gloria Sa, pe care El o are în cer ca Cel înviat. Abia ca Cel înviat El este Duhul noului legământ. Noi vom fi transformaţi; niciodată litera singură nu putea face aceasta. Este vorba de duhul lucrului, de gândurile lui Dumnezeu care stau înapoia unui lucru. Aşa citim de exemplu în 2 Corinteni 4.13: „… şi noi credem, de aceea şi vorbim”. Apostolul era deci preocupat cu duhul lucrurilor, aceasta înseamnă cu gândurile mai adânci ale lui Dumnezeu, nu cu litera. Era vorba de viaţă, de conţinutul lucrurilor. Noi trebuie să găsim viaţa în Domnul, şi dacă găsim viaţa în El, atunci noi o avem nu numai în litera Scripturii, ci şi într-o Persoană. Evanghelia ne învaţă nu numai prin textele biblice, ci ea ne conduce la o Persoană.

În afară de aceasta noi avem a face cu cineva care nu numai aduce iertarea. El face cunoscut în Sine Însuşi nu numai harul şi dragostea lui Dumnezeu. Ci mult mai mult, El dă viaţă tuturor celor care cred în El. Această credinţă are ca urmare, că ei trăiesc în cunoaşterea lui Dumnezeu şi pot sta înaintea lui Dumnezeu în libertatea Duhului (2 Corinteni 3.17) ca aceia care ei înşişi au Duhul Domnului. Deoarece ei nu sunt sub Lege, ci sunt liberi de toate legăturile, Duhul Sfânt poate lucra în ei şi poate să-i facă să aducă lui Dumnezeu adorare ca răspuns la dragostea Sa şi Lui să-şi dedice mulţumitori viaţa. Prin aceasta devine vizibil în ei ceva din gloria lui Hristos. Aceasta este schimbarea din glorie în glorie, despre care vorbeşte versetul următor (2 Corinteni 3.18). Prin aceasta este definit caracterul a ceea ce constituie a fi astăzi lăuntric creştin.

Deci dacă aici citim despre „duhul”, atunci din toate aceste gânduri vibrează ceva: este Domnul nostru Isus, Duhul Sfânt, adevăratul conţinut al legământului, natura mesajului lui Dumnezeu, legătura vie între Dumnezeu şi om, pe care Dumnezeu a instaurat-o cu legământul. Însă centrul de greutate este diferit în fiecare verset – vezi excursul de mai înainte.

Pavel era un slujitor al noului legământ pentru noi după duhul, însă el nu putea fi după literă (2 Corinteni 3.6), deoarece legământul va fi încheiat cu Israel. Poporul Israel dimpotrivă nu va avea nevoie în viitor de un slujitor deosebit, căci fiecare va şti când Dumnezeu, spus cu foarte mare respect, ca Slujitor al lor va scrie Legea pe inima lor; atunci legământul va intra în vigoare cu toate însuşirile lui.

Şi pentru noi sunt valabile binecuvântările minunate ale noului legământ. Noi le putem savura, deoarece noi suntem uniţi cu Mijlocitorul noului legământ, deoarece El a devenit viaţa noastră, deoarece El este scris în inima noastră şi deoarece noi avem iertarea păcatelor. Iertarea şi înnoirea, care sunt promise poporului Israel în noul legământ (Evrei 10.15-17), nouă ne aparţin deja astăzi, şi aceasta într-o măsură mai bogată decât le va poseda atunci poporul Israel. Relaţia lui Dumnezeu cu oamenii în general s-a schimbat principial odată cu noul legământ: Dumnezeu nu mai cere nimic de la om, ceea ce acesta oricum nu poate împlini, ci El dă. Deja astăzi credincioşii din epoca Biserici vin pe principiul harului în binecuvântarea noului legământ, înainte ca el să intre efectiv în vigoare pentru cele două case ale lui Israel.

Reţinem deci, că noul legământ este valabil textual numai pentru poporul Israel restabilit în viitor, însă binecuvântarea acestui legământ este valabilă şi pentru noi astăzi. Drept urmare legământul într-adevăr nu are nici o însemnătate textuală pentru noi, însă are o însemnătate spirituală. Legea de pe Sinai, exteriorul, desigur îmbogăţită cu înţelesul deplin al gândurilor lui Dumnezeu, cu Duhul, va fi scrisă textual pe inima lui Israel, însă în noi va fi scris Hristos Însuşi.

De altfel şi naţiunile în Împărăţia de o mie de ani nu vor fi în noul legământ, însă vor avea foloase de la el, căci atitudinea lui Dumnezeu faţă de om s-a schimbat. Şi ele, dacă cred, vor primi iertarea. Atunci şi ele nu vor trebui să împlinească anumite cerinţe ale lui Dumnezeu, ca să primească binecuvântarea Sa.

Slujba dreptăţii ( 2 Corinteni 3.9)

2 Corinteni 3.9: Pentru că, dacă slujba condamnării a avut glorie, cu atât mai mult prisoseşte în glorie slujba dreptăţii.

Pavel descrie slujba lui sub două aspecte: ca „slujbă a dreptăţii” (2 Corinteni 3.9) şi ca „slujbă a Duhului” (2 Corinteni 3.8). Aceste două aspecte merg paralel cu cele două caracteristici ale noului legământ, aşa cum le găsim la profetul Ieremia şi în epistola către Evrei. Slujba dreptăţii merge paralel cu caracteristica iertării păcatelor, şi slujba Duhului merge paralel cu caracteristica înscrierii Legii pe inimi.

„Slujba dreptăţii” stă faţă în faţă cu „slujbei condamnării” (2 Corinteni 3.9). Slujba vechiului legământ era o slujbă a morţii, care putea să conducă numai la condamnare. Deoarece omul este lipsit de putere, să facă binele, slujba sub Lege putea aduce numai moarte şi condamnare (2 Corinteni 3.7).[13] Însă lucrarea, pe care Hristos a făcut-o pentru noi, aduce dreptatea: „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5.21). Dreptate înseamnă: fiecăruia i se dă ce i se cuvine. Toate cerinţele lui Dumnezeu au fost desăvârşit satisfăcute prin lucrarea de ispăşire făcută de Domnul Isus: lui Dumnezeu I s-a adus pe deplin şi desăvârşit ce I se cuvine. Prin aceasta omul, care este unit cu Hristos, stă ca om drept înaintea lui Dumnezeu. Nu mai este nici un păcat care ar putea să-l facă vinovat înaintea lui Dumnezeu; toate păcatele au fost iertate. Păcatul rămâne desigur la un credincios o chestiune foarte serioasă, dar aceasta nu mai este o chestiune între el ca om faţă de Dumnezeu, ci ca un copil faţă de Tatăl.

Slujba dreptăţii din zilele noastre nu cere, ci ne revelează şi ne dăruieşte dreptatea divină prin credinţa în Isus Hristos (2 Corinteni 3.9Romani 3.25; 5.1Filipeni 3.9). Toate păcatele noastre le-a purtat Salvatorul nostru şi le-a îndepărtat. Dumnezeu ne vede în El ca fiind drepţi şi fără cusur.

Slujba Duhului (2 Corinteni 3.7,8)

2 Corinteni 3.7,8: 7 Dar dacă slujba morţii, săpată în litere pe pietre, a fost adusă cu glorie, încât fiii lui Israel nu-şi puteau aţinti privirea la faţa lui Moise, datorită gloriei feţei lui, glorie care urma să fie desfiinţată, 8 cu atât mai mult slujba Duhului va dăinui în glorie!

Latura a doua a slujbei legământului constă în „slujba Duhului” (2 Corinteni 3.8). „Slujba Duhului” stă faţă în faţă cu „slujba morţii” (2 Corinteni 3.7). Slujba vechiului legământ se orienta după ceea ce era scris pe tablele Legii din piatră şi aceasta nu putea nimeni s-o împlinească. De aceea ea era o slujbă a morţii şi putea duce numai la moarte. Însă lucrarea Duhului Sfânt în noi include, că El scrie în inimile noastre pe Hristos, Cuvântul veşnic, şi aceasta este legată cu viaţa dumnezeiască. Efectul acestui fapt este, că Hristos devine mare pentru inimile noastre şi noi reflectăm ceva din El.

Aşa cum oamenii, reprezentaţi prin israeliţi, puteau cândva citi pe tablele de piatră ceea ce cerea dreptatea lui Dumnezeu în Lege, tot aşa oamenii din zilele noastre trebuie să poată citi în noi ce oferă harul lui Dumnezeu oamenilor. Cum însă va deveni posibil, ca scrisoarea lui Hristos, scrisă în inimile credincioşilor, să fie bine citită, aşa că prin viaţa creştinilor şi în mod deosebit prin viaţa Bisericii caracterul lui Hristos devine vizibil pentru toţi oamenii? Hristos poate fi văzut în noi numai atunci când noi ca credincioşi privim la un Hristos viu în glorie şi prin aceasta devenim transformaţi în chipul Lui: „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie în glorie, de Domnul, de Duhul” (2 Corinteni 3.18). În privirea la gloria Domnului este o putere transformatoare, care stă la dispoziţia tuturor credincioşilor, tânăr sau bătrân, nu numai apostolilor; de aceea Pavel scrie „noi toţi” şi nu „noi apostolii”.

Această „transformare” o obţinem nu prin eforturi proprii, dacă noi de exemplu luăm ca model un credincios devotat din jurul nostru. Noi vom fi numai atunci transformaţi, când privim gloria Domnului. Pe faţa Domnului nu este nici un voal, aşa cum era la Moise, care trebuia să acopere înaintea poporului gloria lui Dumnezeu, care strălucea de pe faţa lui (Exodul 34.33-35; compară cu 2 Corinteni 3.13). Când privim la El, atunci nu numai că de pe inimile noastre va dispare acea acoperitoare a întunericului, ci noi vom deveni tot mai mult asemenea Lui şi în cele din urmă vom fi transformaţi „din glorie în glorie”. Atunci noi vom fi ridicaţi deasupra oricărei slăbiciuni şi oricărui eşec, pe care le găsim în noi înşine şi în fraţii noştri şi în surorile noastre, precum şi peste tot răul din jurul nostru şi ne vom bucura de desăvârşirea Domnului.

Slujba dreptăţii, pe care am studiat-o mai înainte, are de aceea a face cu lucrarea lui Hristos pentru noi. Păcatele noastre au fost înlăturate şi noi am fost socotiţi drepţi. Slujba Duhului dimpotrivă se referă la lucrarea Duhului în noi. Duhul Sfânt a produs în noi viaţa nouă şi o lucrează în continuare în noi şi după naşterea noastră din nou, pentru ca noi să fim schimbaţi în aşa fel, că Hristos ia tot mai mult chip în noi şi noi devenim o epistolă a lui Hristos, care poate fi citită. Lucrarea de ispăşire a lui Hristos este aşa de mare, că face din oamenii păcătoşi un monument al dreptăţii lui Dumnezeu; şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu este aşa de mare, că ea scrie pe Hristos în inimile noastre şi face din noi oamenii slabi, „vase de lut” fragile (2 Corinteni 4.7), purtători ai gloriei lui Dumnezeu pe pământ.

Slujba legământului şi gloria (2 Corinteni 3.8-11)

2 Corinteni 3.8-11: … 8 cu atât mai mult slujba Duhului va dăinui în glorie! 9 Pentru că, dacă slujba condamnării a avut glorie, cu atât mai mult prisoseşte în glorie slujba dreptăţii! 10 Pentru că şi ceea ce a fost glorificat n-a fost glorificat în această privinţă, datorită gloriei care o întrece cu mult. 11 Pentru că, dacă ceea ce urma să înceteze a fost introdus cu glorie, cu atât mai mult ceea ce rămâne dăinuie în glorie!

Prin aceasta ajungem acum la tema centrală a slujbei noului legământ: revelarea gloriei lui Dumnezeu pe pământ.

Când Pavel explică credincioşilor slujba lui, el spune: noi suntem slujitori ai noului legământ (2 Corinteni 3.6), şi, ca să explice, ce cuprinde această slujbă, foloseşte permanent cuvântul cheie: glorie. Ce înseamnă aceasta: revelarea gloriei? Aceasta este reflectarea caracterul ales lăuntric al lui Dumnezeu. Tot ce este revelat de la Dumnezeu este ales, minunat, excelent, excepţional şi desăvârşit. În suveranitatea Sa Dumnezeu alege căi diferite, pentru a Se revela. Revelarea gloriei lui Dumnezeu este sinteza revelării dragostei, dreptăţii, harului, sfinţeniei, îndurării, maiestăţii, credincioşiei, înţelepciunii, şi aşa mai departe, a lui Dumnezeu, deci toate însuşirile distinse ale lui Dumnezeu şi ale fiinţei Sale.

Deja la legământul făcut cu Noe a fost o revelare a gloriei lui Dumnezeu: curcubeul, gloria multicoloră din nori, dă şi astăzi mărturie despre gloria lui Dumnezeu şi arată cum trebuie să se reveleze principial gloria: din cer. Legământul cu Noe arată clar, căci cu toată acţionarea severă a lui Dumnezeu prin potop, din cauza păcatului omului (Geneza 6.5-7), există un viitor pentru neamul de oameni. În Psalmul despre potop 104 se spune în privinţa aceasta: „Trimiţi suflarea Ta: ele sunt create şi înnoieşti faţa pământului. Gloria Domnului va fi pentru totdeauna [sau: veşnic]: Domnul Se va bucura de lucrările Sale.” (Psalmul 104.30,31). Pe timpul lui Noe era încă o taină, cum şi în ce Persoană trebuia să se reveleze mângâierea profeţită de Lameh, tatăl lui Noe: „Acesta ne va mângâia în lucrul nostru şi în truda mâinilor noastre, din cauza pământului pe care l-a blestemat Domnul” (Geneza 5.29). Acest mângâietor nu putea fi în persoana lui Noe[14], ci arăta spre cineva, care trebuia încă să vină: Hristos.

La legământul cu Avraam devine vizibilă înainte de toate sfinţenia verificatoare a gloriei lui Dumnezeu: „… şi iată un cuptor fumegând şi o flacără de foc care a trecut printre acele bucăţi” (Geneza 15.17). Şi semnul acestui legământ – cuţitul circumciziei (Geneza 17.10) – este o expresie a judecăţii divine.[15] Circumcizia – cuţitul ascuţit, care trebuie să taie în carne – exprimă că gloria nu se poate găsi în om.

Legământul cu Israel era deja ceva minunat, căci după ce legământul a fost încheiat, conducătorii lui Israel aveau voie să se urce pe munte şi să privească pe Dumnezeul lui Israel (Exodul 24.9,10). Însă arătarea gloriei era legată cu „groază şi tremur” (Evrei 12.21; compară cu Deuteronomul 9.19). Ea s-a revelat pe de o parte în „focul aprins, în negură, în întuneric, în furtună, în sunetul de trâmbiţă, în glasul cuvintelor, pe care cei care l-au auzit au cerut să nu li se mai adauge un cuvânt, pentru că nu puteau suporta ce li se poruncise” (Evrei 12.18-20).

Pe de altă parte găsim gloria într-o dimensiune mult mai mare, atunci când Moise s-a coborât a doua oară de pe muntele Sinai. Atunci Moise a văzut mult mai mult din gloria lui Dumnezeu, aşa că şi faţa lui strălucea şi reflecta gloria lui Dumnezeu. Moise a făcut cunoştinţă cu Dumnezeu (Exodul 34.5-7). Dumnezeu S-a revelat lui Moise, aşa că el a putut vedea o nouă latură a gloriei lui Dumnezeu; aceste promisiuni ale harului depăşeau cu mult dreptatea şi maiestatea lui Dumnezeu: Dumnezeu este nu numai drept, ci şi milos şi îndurător şi încet la mânie şi voia să Se poarte în har cu poporul care păcătuise aşa de îngrozitor.

Dar deoarece poporul Israel, în contrast cu Moise, nu putea suporta gloria lui Dumnezeu, Moise a trebuit să-şi acopere faţa, pentru ca gloria, care radia de pe faţa lui, să nu-i „lovească” (Exodul 34.29-35). Din acest motiv ei nu puteau să vadă nici gloria care era legată cu vechiul legământ, şi nici nu puteau să cunoască ţelul (sfârşitul) vechiului legământ: adevărata glorie în Hristos (2 Corinteni 3.13). Chiar dacă gloria lui Dumnezeu este legată cu omul prin cele mai mici cerinţe, totuşi omul nu poate s-o suporte.

În aceste versete devine clar cât de strâns legat este vechiul legământ cu Legea, căci noţiunile „vechiul legământ” şi „Moise” („Legea”) sunt folosite în 2 Corinteni 3.14,15 cu aproape acelaşi înţeles. Un legământ (aceasta este valabil atât pentru vechiul legământ cât şi pentru noul legământ) nu exprimă numai o relaţie deosebită între partenerii de legământ şi formulează aceste relaţii sau le pune obligaţii, ci acest legământ este o carte a legământului şi poate fi citită. Deja vechiul legământ era o revelare divină, la care a devenit vizibil ceva care mai înainte era ascuns. El trebuia citit, căci el era scris pe pietre, cu litere, care nu trebuiau să rămână necitite. Israel înţelege astăzi tot aşa de puţin la fel ca atunci, ce voia Dumnezeu să reveleze, deoarece „vălul stă pe inima lor” (2 Corinteni 3.15). Problema este la „staţia de recepţie” (inima lor) şi nu la „staţia de emisie” (Dumnezeu). Dar când poporul „se vor întoarce la Domnul, vălul va fi înlăturat” (2 Corinteni 3.16), aşa că gloria lui Dumnezeu va fi vizibilă şi se va putea citi. Aceasta se împlineşte astăzi cu fiecare iudeu – şi principial cu fiecare credincios dintre naţiuni, cu toate că la el este dat la o parte un alt voal[16] -, care prin credinţă se deschide pentru Hristos, şi cândva aceasta se va împlini de asemenea la tot poporul.

Slujba noului legământ are a face numai cu gloria (2 Corinteni 3.8-11). Dacă deja vechiul legământ era cu glorie (2 Corinteni 3.7,9), noul legământ va fi o abundenţă de glorie (2 Corinteni 3.8,9), căci în acest legământ este vorba de revelarea de Sine a lui Dumnezeu în Fiul Său într-o formă care le întrece pe toate. Domnul Isus, Fiul Omului, Se află acum în glorie în cer, şezând la dreapta lui Dumnezeu, unde credincioşii vor avea în curând ocazia să-L vadă.

Însă în pasajul nostru nu se vorbeşte nimic despre cer. Cu întrebarea „Unde îţi vei petrece veşnicia?” mulţi reduc Evanghelia prea mult la cer. Desigur întrebarea, unde va merge omul, când el moare, este deosebit de importantă. Dar noi nu trebuie să rămânem la această întrebare. În cazul slujbei noului legământ nu este vorba în primul rând de cer sau cum putem noi ajunge în cer, ci cum va deveni vizibilă pe pământ gloria lui Dumnezeu. Este gloria lui Dumnezeu în pericol? Da şi nu. În cer ea este inatacabilă. Dar care este situaţia pe pământ? Se va revela gloria lui Dumnezeu şi pe pământ? Prin căderea în păcat omul s-a adus singur în necaz şi suferinţă. Deoarece noi suntem creaturi egocentrice, acesta este primul nostru gând. Dar ce a produs căderea în păcat la Dumnezeu? Ne-am gândit noi vreodată că prin aceasta gloria lui Dumnezeu a fost umbrită?

  • Cum stau lucrurile cu adevărul lui Dumnezeu: A spus Dumnezeu cu adevărat?
  • Cum stau lucrurile cu dragostea lui Dumnezeu: Este Dumnezeu cu adevărat un Dumnezeu al dragostei, dacă El reţine creaturilor Sale ce este mai bun?
  • Cum stau lucrurile cu înţelepciunea lui Dumnezeu: Nu este Dumnezeu îngust la vederi, când face atâta caz de un anumit pom din grădină?
  • Cum stau lucrurile cu sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu, când El lasă păcatul nepedepsit şi chiar îl iartă?
  • Cum stau lucrurile cu maiestatea lui Dumnezeu, când El nu pedepseşte corespunzător aceste jigniri?

Rezumând am putea spune: cum stau lucrurile cu gloria lui Dumnezeu? Începând cu prima şoaptă a şarpelui (Geneza 3.1,4,5) omul şi-a pus toate aceste întrebări. Însă ultimul răspuns al lui Dumnezeu la toate acestea este: glorie pe pământ – asigurată prin noul legământ în Împărăţia de o mie de ani.

Cu privire la slujba noului legământ nu este vorba în primul rând de noi – că noi eram în necaz şi suferinţă (compară cu Romani 1-7), morţi în greşeli şi păcate (compară cu Efeseni 2) şi cum noi putem fi salvaţi din aceasta, respectiv cum noi putem fi aduşi la viaţă -, ci de Dumnezeu. Cum pot fi combătute şoaptele lui satan, cum poate fi restaurată onoarea lui Dumnezeu pe pământ şi gloria Lui să devină din nou vizibilă? Întrebarea nu este: Cum găsesc eu ca păcătos vinovat un Dumnezeu îndurător?, sau: Cum ajung eu în cer?, ci: Cum găseşte Dumnezeu o cale, ca să reveleze pe pământ gloria Sa?

Răspunsul lui Dumnezeu la această întrebare este noul legământ. În noul legământ Dumnezeu Însuşi garantează, că gloria Sa va deveni vizibilă pe pământ; şi este copleşitor, că această glorie nu trebuie să se vadă în afara omului, ci în om, care a crezut şoaptele lui satan (şarpele) şi în felul acesta a întunecat gloria lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi putut să înlăture din cale pe omul căzut în păcat, definitiv şi irevocabil, şi să înceapă ceva nou, aşa cum olarul dă la o parte vasul care nu a reuşit şi formează unul nou. Dar nu, tocmai în om, în poporul Său pământesc, Dumnezeu va revela pe pământ gloria Sa. Noul legământ garantează, că gloria lui Dumnezeu va fi realizată; el ne-o descrie în expresii, care se pot citi şi înţelege de noi, şi cu toate acestea Dumnezeu revelează în acestea o glorie care depăşeşte orice înţelegere.

Cu două mii de ani în urmă gloria divină a fost revelată în Omul Isus Hristos pe pământ. Şi astăzi noi o vedem cu ochii credinţei pe „faţa” Unsului înviat al lui Dumnezeu (2 Corinteni 4.6): în Isus Hristos, în Omul după buna plăcere a lui Dumnezeu, „Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor” (Apocalipsa 17.14). Apostolul Pavel scrie despre sine însuşi şi împreună-lucrătorii lui în vorbirea simbolică a unui marş triumfal roman: „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care întotdeauna ne conduce la victorie în Hristos şi descoperă prin noi în orice loc parfumul cunoştinţei Lui. Pentru că noi suntem o mireasmă a lui Hristos către Dumnezeu, printre cei mântuiţi şi printre cei care pier: unora, un parfum de moarte pentru moarte; iar altora, un parfum de viaţă pentru viaţă” (2 Corinteni 2.14-16).

Aceasta este exact slujba noului legământ: să lăsăm să se vadă pe pământ înaintea tuturor oamenilor gloria lui Dumnezeu. Când pământul va fi curăţit prin judecată şi noul legământ va fi încheiat cu Israel, atunci în Împărăţia de o mie de ani se va revela în putere pe pământ gloria lui Dumnezeu. Într-adevăr deja astăzi se revelează gloria lui Dumnezeu, însă nu în putere, ci în mare slăbiciune. Această realitate o descrie Pavel în capitolul patru al celei de-a doua epistolă către Corinteni, prin aceea că el descrie legătura între devenirea vizibilă a gloriei şi slăbiciunea existenţei noastre pământeşti. Drept urmare caracterul ales al lui Dumnezeu nu este revelat în zilele noastre în maiestate şi splendoare, ci în slăbiciunea slujitorilor Săi, care au parte de prigoane şi asuprire şi chiar moarte, o cale, pe care ei pot merge numai în puterea lui Dumnezeu.

Cât de minunat trebuie să fie Dumnezeu, care conduce pe slujitorii Săi aşa fel, că gloria Sa poate deveni mare chiar şi prin suferinţele lor! Aceeaşi glorie vrea Pavel s-o scrie în inima credincioşilor din Corint şi prin aceasta şi nouă, căci exact aceasta este slujba lui: să scrie pe Hristos în inimile credincioşilor (2 Corinteni 3.3), o epistolă, care poate fi citită de toţi oamenii şi în care se citeşte gloria lui Dumnezeu. Aceasta este valabil în aceeaşi măsură pentru credincioşii din Corint din timpul acela, precum şi pentru credincioşii de astăzi. Dumnezeu a scris în vechiul legământ cu degetul Său cele zece porunci pe tablele de piatră, şi El scrie astăzi în caracterul noului legământ prin Duhul Său, prin intermediul slujitorilor Săi, gloria lui Hristos în inimile noastre. În Împărăţia de o mie de ani pământul „va fi plin de cunoştinţa gloriei Domnului, aşa cum acoperă apele fundul mării” (Habacuc 2.14). Astăzi dimpotrivă, în timpul dintre înălţarea la cer şi revenirea lui Hristos, gloria lui Dumnezeu devine vizibilă în vase pământeşti, slabe, în oameni în care lucrează Duhul Său. Sunt oameni care în puterea Duhului „privind cu faţa descoperită gloria Domnului” sunt transformaţi în acelaşi chip al gloriei Sale (2 Corinteni 3.18).

Noul legământ este o garanţie a lui Dumnezeu: El nu va renunţa la pământul care a fost murdărit prin păcat şi a fost pătat prin sângele Fiului lui Dumnezeu, ci va lăsa să se vadă pe pământ gloria Sa în oameni, în poporul Său pământesc. Gloria lui Dumnezeu nu se putea desfăşura pe pământ sub vechiul legământ, deoarece vechiul legământ era legat cu Legea şi poporul legământului nu era capabil să împlinească obligaţiile acestei Legi. În noul legământ Dumnezeu nu numai face în Hristos pentru poporul Său o lucrare desăvârşită, ci prin Duhul Său El face şi o lucrare în poporul Său, aşa că oamenii aceştia vor face voia Sa. Gloria lui Dumnezeu va deveni vizibilă pe pământ.

Mijlocitorul noului legământ

Ce era cu vechiul legământ?

„Vechiul” sau „primul” legământ[17] era întemeiat pe obligaţii legaliste. După ce Moise a citit înaintea poporului cartea legământului cu cuvintele ei severe: „Dacă veţi asculta de glasul Meu cu adevărat şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi comoara Mea deosebită dintre toate popoarele” (Exodul 19.5-7), ei au zis: „Tot ce a zis Domnul vom face şi vom fi ascultători!” (Exodul 24.7). Apoi Moise a luat din sângele jertfei aduse pentru pecetluirea legământului, „a stropit pe popor şi a zis: ‚Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi, potrivit tuturor acestor cuvinte’” (Exodul 24.8; compară cu Evrei 9.18-22).

Deci baza acestui legământ era ascultarea poporului: „dacă voi”, spune Dumnezeu. Din aceasta a rezultat de la început slăbiciunea lui, lipsa lui de putere; da, el a fost chiar de la început sortit eşecului. Era imposibil ca pe baza unui astfel de legământ să se clădească o relaţie bună a omului cu Dumnezeu, o relaţie de durată între Dumnezeul sfânt şi creatura păcătoasă, decăzută. Într-adevăr, şi la sfinţirea acestui legământ a curs sânge, dar era numai sânge de tauri şi de ţapi, care niciodată nu puteau îndepărta păcatele (Evrei 10.4); şi cu toate că aici a avut loc chiar şi moartea, totuşi nu era moartea unui om sfânt, a unui Salvator desăvârşit, care putea să ia asupra Sa responsabilitatea celui vinovat şi să poată corespunde în chip desăvârşit cerinţelor sfinte ale lui Dumnezeu. Sângele vechiului legământ pecetluia numai obligaţia omului ca să împlinească şi să asculte de toate cuvintele lui Dumnezeu.

Binecuvântările vechiului legământ erau deci dependente de ascultarea omului. Fundamentul lui era sângele de tauri şi ţapi, care era prezentat de un mijlocitor în viaţă, Moise. Noul legământ dimpotrivă se bazează pe moartea Mijlocitorului Însuşi şi pe ascultarea Lui până în moarte. Sângele lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este baza de har de nezguduit, veşnic sigură, a acestui legământ. Vechiul legământ a făgăduit binecuvântare, dacă omul împlinea Legea; în contrast cu aceasta noul legământ aduce binecuvântare, care nu se bazează pe nici o condiţie pusă omului, ci se bazează exclusiv pe suveranitatea lui Dumnezeu. Ea descinde din planul harului lui Dumnezeu.

Legământul a fost deja instituit (Evrei 8.6), aceasta înseamnă că baza legitimă a fost pusă, căci Mijlocitorul, care mijloceşte între cele două „grupări” – Dumnezeu şi om – există deja. Garantul, care a luat asupra Lui obligaţiile şi garantează realizarea legământului, există deja (Evrei 7.22), şi sângele legământului a curs. Legământul însă va fi încheiat sau fondat cu partenerii de legământ pământeşti Iuda şi Israel abia în viitor, „după acele zile” (Evrei 8.10) de captivitate din Ieremia 30.3. Cu privire la instituit şi fondat: aşa cum am spus, cele trei premise – Mijlocitorul, Garantul şi sângele – pentru noul legământ există deja. Prin aceasta legământul este instituit, dar partenerii încă nu şi-au „dat mâna”. Legământul este ca să zicem aşa ca un cec valabil, acoperit, pe care eu îl ţin în mână, dar nu am mers încă cu el la bancă.

Tema principală a epistolei către Evrei nu este în primul rând să arate când şi pentru cine în fiecare caz în parte se vor împlini promisiunile – cu toate că ea se ocupă şi cu acestea. Evreii, care atunci au citit această epistolă, cu siguranţă niciodată nu ar fi ajuns la gândul că promisiunea referitoare la instalarea legământului, aşa cum l-a prorocit Ieremia (compară cu Ieremia 31) s-ar fi împlinit deja. Ei ştiau anume că poporul lor trebuia mai înainte să fie restabilit. În afară de aceasta poporul ca întreg avea ca şi mai înainte un voal pe inimă.

Credincioşii evrei au cunoscut că legământul nu putea încă fi încheiat, căci atunci nu ar fi fost ispitiţi să se reîntoarcă la vechiul sistem – ceva, despre care epistola către Evrei atenţionează categoric. Ea le arată că elementele noului sistem depăşesc cu mult în valoare elementele[18] care erau prezente sub o formă oarecare în vechiul sistem. Prin aceasta ei ar fi trebuit să cunoască că noul era principial mai bun decât vechiul, ca să nu stea în pericol să se întoarcă înapoi la ce era vechi. Noul legământ într-adevăr nu era încă încheiat, însă Mijlocitorul legământului venise deja. Credincioşii evrei L-au cunoscut în Persoana lui Isus Hristos, şi ei stăteau deja în legătură cu El, „Garantul unui legământ mai bun” (Evrei 7.22).

Este greu de imaginat, că creştinii evrei în aşteptările lor, pe care ei trebuiau să le aibă ca iudei, priveau noul legământ ca fiind deja încheiat cu ei. Să deduci din aceste texte că a avut loc o împlinire sau o împlinire anticipată sau numai o împlinire parţială, ar însemna să citeşti printre rânduri mai mult decât el cuprinde. Pentru ei însă faptul că sângele a fost vărsat şi Garantul şi Mijlocitorul veniseră deja, era garanţia că în cele din urmă Dumnezeu va încheia noul legământ cu tot Israelul: „cu casa lui Iuda” şi „cu casa lui Israel”, aşa cum spune categoric Ieremia 31.31, deci cu cele două seminţii şi cu cele zece seminţii.[19] Şi credincioşilor din Roma li s-a spus clar, făcându-se referire la profeţi, că în viitor se aşteaptă un legământ pentru Israel (Romani 11.26,27), şi nu că acest legământ ar fi încheiat acum cu ei.

Vechiul legământ ne prezintă în modele ce slujeşte noului legământ ca bază[20], însă omul este incapabil să respecte partea care îi revine şi să împlinească obligaţiile lui. Vechiul legământ a fost întrerupt pentru totdeauna prin vina lui Israel, şi noul legământ, făgăduit de Dumnezeu, constituie singura speranţă pentru poporul pământesc al lui Dumnezeu, pentru a obţine promisiunile vechiului legământ.

În Evrei 10.16,17 este reluat citatul din Ieremia 31.33,34, ca să accentueze eficacitatea jertfei lui Hristos, nu ca să arate cu cine va fi încheiat noul legământ. În primul rând nu este vorba nici măcar pentru cine era jertfa, ci este vorba de jertfa în sine. Noul legământ a fost instituit pe baza acestei jertfe, şi cu el este legată iertarea păcatelor. Chiar dacă legământul nu ar fi încheiat cu nimeni, totuşi faptul că în el era inclusă iertarea păcatelor era dovada că nu mai era necesară o altă jertfă. Dumnezeu Şi-a schimbat principial total atitudinea faţă de lume. El Se poate adresa ei acum în har şi nu trebuie să răsplătească păcătosului – aşa cum era mai înainte în Vechiul Testament – după Lege, ci El poate să-l ierte. Într-adevăr odinioară exista deja iertarea păcatelor în afara vechiului legământ[21], însă sistemul vechiului legământ nu permitea iertarea păcatelor în cadrul lui formal (Evrei 10.4) – cu totul contrar noului legământ, care se întemeiază pe baza iertării păcatelor şi prin aceasta dovedeşte că jertfa lui Hristos are rezultat definitiv.

Caracteristicile noului legământ (Ieremia 31.33,34)

Ieremia 31.33,34: 33 „Pentru că acesta este legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea“, zice Domnul: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor şi o voi scrie în inima lor. … 34 Şi nu va mai învăţa fiecare pe aproapele său sau fiecare pe fratele său, zicând: «Cunoaşteţi pe Domnul», pentru că toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic al lor şi până la cel mai mare al lor“, zice Domnul. „Pentru că le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aminti de păcatul lor“.

Noul legământ este caracterizat prin două însuşiri deosebite, care vor avea o consecinţă minunată pentru Israel:

  1. Prima însuşire o găsim în credincios: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor” (Ieremia 31.33) – natura nouă, pe care ei o vor avea atunci, va cunoaşte, va dori şi va face ceea ce corespunde voii lui Dumnezeu.
  2. A doua însuşire este pentru credincios: „Pentru că le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aminti de păcatul lor“ (Ieremia 31.34) – poporul Israel va primi iertarea păcatelor, Cât de impresionant, că acest popor vinovat, care odinioară a lepădat pe Mesia al lui, va avea parte de iertarea tuturor păcatelor lor!

Urmarea acestui fapt este că Israel va cunoaşte pe Domnul: „… toţi Mă vor cunoaşte” (Ieremia 31.34). Atunci nu va mai fi ca astăzi, un „văl pe inima lor” (2 Corinteni 3.14,15); ci ei vor cunoaşte pe Dumnezeu, după ce Îl vor fi privit pe Acela, „pe care L-au străpuns” (Zaharia 12.10; compară cu Apocalipsa 1.7). Atunci pământul „se va umple de cunoaşterea gloriei Domnului, aşa cum acoperă apele fundul mării” (Habacuc 2.14). Această cunoaştere a Domnului este binecuvântarea centrală a noului legământ. În privinţa aceasta trebuie ţinut seama că aici „cunoaşterea” nu înseamnă „să fii informat”. În limbajul biblic „a cunoaşte” înseamnă mult mai mult. Cuvântul ebraic corespunzător înseamnă în Geneza 4.1 chiar „să ai părtăşie unul cu altul”. Că Domnul cunoaşte pe ai Săi, înseamnă nu numai că El ştie totul despre ei, ci include şi buna Lui plăcere şi dragostea Lui pentru ei (vezi de exemplu Ioan 10.14,15). În cazul nostru cunoaşterea Domnului are a face cu ascultarea, cu cunoaşterea gloriei Sale, cu autoritatea Lui peste noi şi drept urmare cu teama de Domnul.

Cu Israel sau cu „noi”? (Ieremia 31.31-33)

Ieremia 31.31-33: 31 „Iată, vin zile“, zice Domnul, „când voi încheia un legământ nou cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda: 32 nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am luat de mână ca să-i scot din ţara Egiptului, legământ al Meu, pe care ei l-au rupt, deşi Eu le eram soţ“, zice Domnul. 33 „Pentru că acesta este legământul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel.“

Vechiul legământ de la muntele Sinai a fost încheiat cu poporul Israel. Aşadar s-ar putea presupune că noul legământ ar fi încheiat cu noi creştinii, ca poporul nou al lui Dumnezeu. Însă nu este aşa, ci noul legământ stă de asemenea în legătură cu poporul Israel, va fi însă încheiat cu el abia „la sfârşitul zilelor”. Deci noul legământ nu a fost încă ratificat. Acest fapt este probabil trecut cu vederea, cu toate că scrierile din Vechiul Testament şi din Noul Testament vorbesc foarte clar despre aceasta, şi nici un loc din Scriptură nu spune că noul legământ ar fi încheiat cu Biserica (Adunarea).

Dimpotrivă, Ieremia 31.31-33 spune categoric că noul legământ va fi încheiat cu poporul Israel, şi anume „cu casa lui Israel [cele zece seminţii] şi cu casa lui Iuda [cele două seminţii]”. Acest loc este citat de scriitorul epistolei către Evrei în capitolul 8, şi anume cu o formulare mai concretă: „Iată, vin zilele, … când voi încheia, pentru casa lui Israel şi pentru casa lui Iuda, un nou legământ … Pentru că acesta este legământul pe care-l voi face casei [nu, cu casa – n. tr. cu regret în locul acesta în versiunile cunoscute în limba română nu este redat exact sensul cuvântului; compară cu Evrei 8.8; 10.16)] lui Israel după acele zile”. Când Ieremia descrie legământul cu Israel şi Iuda se observă că de însuşirile spirituale ale acestui legământ sunt legate de nedesfăcut („Dacă legile [n. tr.: reguli, rânduieli] acestea vor pieri dinaintea Mea, zice Domnul”) cu existenţa naţională a poporului şi posedarea ţării lui (Ieremia 31.36-40). Dumnezeu leagă aici nestrămutat această binecuvântare prin „Numele” Său cu rânduielile noului legământ. Este de asemenea uimitor, că în acest context este amintită „toată valea trupurilor moarte şi a cenuşii” (Ieremia 31.40). O astfel de expresie interzice deja o aplicare „spirituală” la un „Ierusalim ceresc”, are însă însemnătatea ei la un Ierusalim pământesc, care tocmai a fost eliberat după multe bătălii.

Dacă se citeşte Ieremia 31.31 s-ar putea deduce că noul legământ at fi un legământ bilateral, două grupări ar încheia împreună un legământ. Însă în locul citat mai înainte din epistola către Evrei („… pe care-l voi face casei lui Israel”; Evrei 8.10), prin lipsa prepoziţiei „cu” (vezi n. tr.) dinaintea „casei lui Israel” arată clar, că totul porneşte numai de la un partener: Dumnezeu este cel care acţionează şi Cel care dă, El este Acela care ia asupra Sa toate obligaţiile. Israel este cel favorizat, cel care numai primeşte şi nu trebuie să împlinească nici o obligaţie, deoarece legământul va fi fondat „casei lui Israel” pe baza harului necondiţionat. De aceea în cazul noului legământ nu se poate vorbi nici despre o „înţelegere” comună. Deoarece totul vine de la Dumnezeu şi depinde numai de El, acest legământ este pe deplin asigurat şi nu poate să-şi piardă puterea şi să eşueze ca vechiul legământ. În acelaşi fel este valabil astăzi principiul harului şi pentru noi creştinii, cu toate că legământul însuşi va fi încheiat textual cu Israel şi Iuda.

Deci acest nou legământ, aşa cum am spus, este deja întemeiat, dar nu este încă ratificat. Fundamentul lui este pus: baza lui este sângele lui Hristos, pecetea lui este moartea lui Hristos şi Mijlocitorul şi Garantul lui este Hristos Însuşi.

Primul legământ a fost încheiat cu Israel şi nu cu Biserica (Adunarea), de aceea şi al doilea legământ trebuie să se încheie cu Israel, conform profeţiei lui Ieremia. Faptul că va fi întemeiat un al doilea legământ dovedeşte că primul legământ nu mai putea continua să existe, ci este învechit. Cu acest argument trebuiau să fie convinşi credincioşii iudei că prin Hristos au fost introduse binecuvântări minunate, care sub sistemul vechi al iudaismului nu erau posibile. Vechiul legământ este condamnat prin faptul că există un nou legământ. Acest mesaj era important în mod deosebit pentru iudei, deoarece focul prigoanei devenise prea fierbinte pentru ei şi ei stăteau în pericol să se reîntoarcă înapoi la vechiul legământ, la iudaism.

Deci noul legământ nu poate fi încheiat cu Biserica (Adunarea), deoarece cu ea niciodată nu a fost încheiat un vechi legământ. În afară de aceasta atât Ieremia cât şi epistola către Evrei mărturisesc că legământul va fi încheiat „cu casa lui Iuda şi cu casa lui Israel” (Ieremia 31.31); ambele case sunt numite individual ca „parteneri de legământ”. De aceea este imposibil şi lipsit de sens ca prin „Iuda” şi „Israel” să se înţeleagă Biserica (Adunarea), deoarece Biserica este caracterizată clar prin unitate. În afară de aceasta cuvintele „părinţii lor” se referă la părinţii lui Israel şi ai lui Iuda. Dumnezeu a scos pe strămoşii lui Israel şi Iuda din Egipt (Evrei 8.9). Ei sunt „părinţii” izraeliţilor, respectiv ai poporului pe care noi astăzi îi denumim iudei, şi nu „părinţii” Bisericii. Dumnezeu are în vedere cu promisiunea noului legământ pe poporul Său pământesc, nu Biserica ca popor ceresc al Său.

Epistola către Evrei constată, că alături de poporul Israel astăzi este şi o altă grupă de oameni, care stau cu Dumnezeu într-o relaţie deosebită: este vorba despre o familie de preoţi[22] (Evrei 2.10,11,17; 3.1-6; 10.19-22; 13.15,16). Lor le aparţin atât evreii care cred în Hristos, cât şi noi, credincioşii dintre naţiuni. Această familie de preoţi poate savura[23] deja acum toate binecuvântările noului legământ. Ei sunt „tovarăşi ai lui Hristos” (Evrei 3.14) şi pot intra în prezenţa lui Dumnezeu, în Locul Preasfânt. În ceea ce priveşte poziţia lor, ei sunt uniţi cu Mijlocitorul noului legământ. Ei au fost deja, în sens spiritual, stropiţi cu sângele Mielului de jertfă, al lui Hristos (Evrei 12.24). Prin credinţă ei au intrat în lucrurile mai bune şi care rămân, care sunt rezultatul lucrării făcute de Hristos (Evrei 6.9; 7.19,22; 8.6; 10.34; 11.16). Ei au toate privilegiile noului legământ, deoarece ei sunt legaţi cu Acela, care a fondat legătura pe baza propriului Său sânge. Cu toate că legământul nu va fi încheiat cu noi, el este instituit de Dumnezeu în Hristos, şi noi suntem incluşi în El. Noi avem parte deja astăzi de iertarea păcatelor, noi am primit o natură nouă, Hristos a fost scris în inimile noastre, şi noi avem voie să-l cunoaştem chiar într-un fel în care poporul Israel nu Îl va cunoaşte.

Acestei familii de preoţi îi aparţineau, aşa cum am amintit, evreii care au crezut în Hristos, dar ei îi aparţinem şi noi creştinii credincioşi dintre naţiuni. Împreună alcătuim trupul lui Hristos, Biserica. Ea într-adevăr nu aparţine noului legământ, este însă legată într-o relaţie mult mai strânsă cu Dumnezeu şi Hristos decât va fi Israel sau credincioşii din timpul din urmă. Fiecare mădular al acestui trup este copil al lui Dumnezeu, care călăuzit prin Duhul poate spune „Ava, Tată!”. Noi alcătuim o comuniune cu Hristos (compară cu Evrei 3.14), „Cel întâi-născut între mulţi fraţi” (Romani 8.29), şi noi suntem poporul ceresc al lui Dumnezeu şi am fost introduşi în Locul Preasfânt din cer. Noi stăm fără îndoială pe baza noului legământ, a harului, prin aceea că sângele noului legământ (Matei 26.27Marcu 14.24) a curs pentru noi, însă noi nu citim nimic despre faptul că noi stăm într-o relaţie de legământ faţă de Dumnezeu.

Atitudinea lui Dumnezeu faţă de om s-a schimbat în toate privinţele pe baza legământului. Hristos a pus baza legitimă pentru ca Dumnezeu să poată privi acum pe om cu bună plăcere (Evrei 13.20,21). Acum putea fi îndepărtat zidul, zidul păcatului, care despărţea pe oameni de Dumnezeu: prin iertarea păcatelor. Şi acum aceşti oameni sunt în stare să împlinească Legea lui Dumnezeu, căci ea este scrisă pe inimile lor. „Răul” a fost îndepărtat, „ce este bun” a fost introdus. Aceasta este valabil şi pentru noi, cu toate că legământul însuşi nu a fost încheiat cu noi creştinii. Noi posedăm într-adevăr de asemenea binecuvântări ale noului legământ ca Israel, dar acestea nu sunt binecuvântările creştine caracteristice (compară cu Efeseni 1; 2). Binecuvântările creştine specifice sunt binecuvântări de o altă natură, mai înaltă – binecuvântări în locurile cereşti -, în timp ce binecuvântările noului legământ sunt binecuvântări care nu aparţin locurilor cereşti, ci în mod deosebit sunt valabile pentru credincioşii Împărăţiei păcii de pe pământ.

Sunt binecuvântările noului legământ cereşti sau pământeşti? Este de exemplu iertarea păcatelor o binecuvântare cerească sau una pământească? Unele binecuvântări au importanţă atât pentru cer cât şi pentru pământ şi sunt identice pentru toţi credincioşii tuturor timpurilor, chiar dacă ele sunt cunoscute în măsuri diferite. Iertarea păcatelor face parte din aceste binecuvântări. Noi vom savura binecuvântarea, respectiv efectul iertării păcatelor nu numai pe pământ, ci şi în cer. Însă credincioşii, care vor intra în viaţă în Împărăţia de o mie de ani, vor avea parte de iertarea păcatelor ca binecuvântare pământească.

Binecuvântările noului legământ nu aparţin binecuvântărilor deosebite din locurile cereşti, cu toate că ele – în mod deosebit iertarea păcatelor – pun baza pentru binecuvântările cereşti (vezi Efeseni 1.7). Mijlocitorul noului legământ a intrat ca Cel înviat „chiar în cer” (Evrei 9.24), şi de aceea lucrurile cereşti, ale căror modele au fost văzute în vechiul legământ, sunt acum deschise credinţei. Perdeaua este sfâşiată, şi de aceea noi „avem îndrăzneală să intrăm în Sfânta sfintelor prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie” (Evrei 10.19,20). Acolo noi suntem deja acum binecuvântaţi „cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în [şi cu] Hristos” (Efeseni 1.3), acolo este partea noastră. Când noul legământ va fi încheiat cu Israel, atunci Marele Preot, care acum este ascuns pentru Israel, Se va întoarce din Sfânta Sfintelor înapoi pe pământ şi acolo va introduce pe poporul Său în binecuvântările noului legământ.

Legământul veşnic (Evrei 13.20,21)

Evrei 13.20,21: 20 Iar Dumnezeul păcii, care L-a adus înapoi dintre morţi prin sângele legământului etern pe Domnul nostru Isus, Păstorul cel mare al oilor, 21 să vă desăvârşească în orice lucrare bună, ca să faceţi voia Lui, lucrând în voi ceea ce este plăcut înaintea Lui, prin Isus Hristos, căruia fie gloria în vecii vecilor! Amin.

În versetele acestea ne sunt prezentaţi „Dumnezeul păcii” şi „Păstorul cel mare al oilor”. Înainte ca un suflet să poată cunoaşte pe Dumnezeu ca „Dumnezeul păcii”, el trebuie să-L fi văzut negreşit mai întâi ca Dumnezeul judecăţii. Este o jignire a lui Dumnezeu, să vorbeşti despre pace, dacă cerinţele Dumnezeului sfânt şi drept au rămas fără răspuns, aceasta înseamnă, fără ca păcătosul să se recunoască ca pierdut şi cu căinţă să se întoarcă la Dumnezeu, pentru ca păcatele lui să poată fi iertate. Nici Dumnezeu nu poate avea pace cu păcatul şi nici păcătosul nu poate avea pace cu Dumnezeu, atâta timp cât păcatul nu a fost îndepărtat.

Dumnezeul judecăţii a avut a face cu Domnul Isus la cruce. Acolo Domnul Isus a devenit locţiitorul nostru şi purtătorul de păcate în locul nostru, acolo El a întâmpinat în judecată cerinţele acestui Dumnezeu drept. În felul acesta problema păcatului a fost o dată pentru totdeauna rezolvată. Acum putea să fie făcută pace. Sângele pecetluieşte faptul că judecata lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre a venit pe capul Locţiitorului nostru la cruce. Prin aceasta noi suntem în stare să cunoaştem acum pe Dumnezeu ca „Dumnezeul păcii”. Dumnezeu a fost pe veci aşa de satisfăcut şi glorificat cu privire la păcat, că oricine crede în Hristos are parte de pace cu Dumnezeu. Dumnezeu ca „Dumnezeul păcii” a adus la viaţă dintre morţi pe Domnul Isus Hristos, „Marele Păstor al oilor”. Prin aceasta El a confirmat, că El a primit lucrarea lui Hristos, care a ispăşit păcatul şi El Însuşi a fost glorificat. Dacă Dumnezeu nu ar fi înviat pe Hristos sau El nu ar fi astăzi Dumnezeul păcii, aceasta ar însemna că sângele Fiului Său preaiubit nu ar fi fost suficient.[24]

După ce Păstorul cel bun a făcut lucrarea Sa la cruce (compară cu Ioan 10.11), El a luat slujba Sa de „Marele Păstor al oilor” (Evrei 13.20[25]), ca să hrănească turma, s-o îngrijească şi s-o păzească şi s-o ducă la glorie. Şi aici vedem iarăşi Persoane divine la lucru pentru bunăstarea credincioşilor. Nu este vorba numai de slujba de păstor a Domnului Isus pentru noi – oricât de mare ar fi aceasta -, ci şi de faptul că El duce turma la glorie. Faptul că noi cunoaştem aceste relaţii minunate, ar trebui să aibă deja astăzi efect asupra vieţii noastre: ele ar trebui să ne conducă la părtăşia cu Dumnezeu şi să lucreze ca noi să facem cu bucurie voia Sa. Pentru aceasta Dumnezeu lucrează ca „Dumnezeul păcii”, care a asigurat totul pentru noi, în sufletele celor ce sunt ai Săi. Şi prin cine? Prin Isus Hristos, „Marele Păstor al oilor”. Dacă noi cunoaştem pe Dumnezeu ca „Dumnezeul păcii”, El lucrează „prin Isus Hristos” în cei care sunt ai Lui („lucrând în voi”; Evrei 13.21), pentru ca El să poată avea bucurie de ei. Dumnezeu a „împlinit” toate premisele, pentru ca El să poată avea bucurie de noi, deoarece noi facem lucrările care sunt conform voii Sale („… ceea ce este plăcut înaintea Lui”; Evrei 13.21): pe de o parte prin sângele lui Hristos El a pus baza relaţiei noastre cu El, după aceea El a înviat pe marele Păstor pentru noi, şi acum El lucrează prin El (Marele Păstor) în noi. Şi numai când noi suntem adânc impresionaţi de Hristos vom face ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Putem citi oricât de multe cărţi creştine şi asculta prelegeri creştine: schimbarea va avea loc la noi abia atunci şi noi vom face abia atunci ceva ce este plăcut lui Dumnezeu, când suntem impresionaţi de Hristos şi umpluţi cu El.

În acest context vorbeşte scriitorul epistolei către Evrei despre noul legământ.

Epistola către Evrei vorbeşte mult despre relaţiile lui Dumnezeu cu omul, despre vechiul legământ, despre noul legământ şi binecuvântările lui, despre Mijlocitor, despre Garant, despre testament. La sfârşitul acestei epistole ea se referă încă o dată prin expresia „sângele legământului veşnic” (Evrei 13.20) la tema legământului. Aici desigur este vorba despre acelaşi sânge, care este şi baza noului legământ. Cu toate acestea aici este vorba de ceva mult mai cuprinzător: scriitorul foloseşte cuvântul „legământ” într-un sens general[26]; el exprimă cum a fost creată o relaţie cu Dumnezeu. Cuvântul „veşnic” este unul din cuvintele cheie în epistola către Evrei. Existau legăminte limitate în timp pe pământ şi ele vor fi şi în viitor.[27] Însă legământul veşnic descrie condiţiile relaţiei noastre cu Dumnezeu, care sunt veşnice. Ele îşi au originea în planul lui Dumnezeu şi merg înapoi până la veşnicia dinainte de timp, într-un timp în care Fiul era gata să facă voia lui Dumnezeu: „Iată, Eu vin (în sulul cărţii este scris despre Mine) ca să fac voia Ta, Dumnezeule” şi: „… Tu Mi-ai întocmit un trup” (Evrei 10.7,5).

Când scriitorul epistolei către Evrei vorbeşte aici despre legământ, atunci el se referă şi la relaţiile pe care le aveau şi le au Persoanele Dumnezeirii între Ele. Tatăl a întocmit planul. Fiul „prin Duhul veşnic S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu” (Evrei 9.14) şi prin aceasta a îndeplinit planul Tatălui. Apoi Duhul Sfânt a fost trimis de Tatăl să ne dea mărturie despre mântuirea înfăptuită prin Hristos (Evrei 10.15) şi să lucreze în noi naşterea din nou şi toate celelalte. Cu privire la „împărţirea sarcinilor” desigur nu trebuie să gândim că Persoanele Dumnezeirii Îşi atribuie sarcini una alteia sau că ele trebuiau să dea asigurarea una alteia printr-un tratat de alianţă. Deoarece aceste lucruri aparţin planului veşnic al lui Dumnezeu, ele sunt neschimbătoare, şi prin sângele lui Hristos ele sunt asigurate pentru veşnicie. În aceasta constă garanţia pentru binecuvântarea omului.

Deci Dumnezeu are relaţii minunate, neschimbabile cu ai Săi. Ele îşi produc efectul asupra tuturor familiilor celor răscumpăraţi de-a lungul tuturor timpurilor şi pe parcursul veşniciei vor aduce binecuvântare atât în cer cât şi pe pământ. Acest legământ nu este temporal şi niciodată nu se poate învechi, aşa ca primul legământ. Nimic nu poate schimba aceste lucruri, nimic nu poate duce pe Domnul Isus iarăşi înapoi în moarte sau să micşoreze aptitudinea Sa de a fi Marele Păstor. Binecuvântarea acestei relaţii înseamnă că gloria, dreptatea, sfinţenia şi dragostea lui Dumnezeu stau pregătite acum pentru noi. Credincioşii Îl cunosc acum ca „Dumnezeul păcii”, a cărui atitudine faţă de ei în toată veşnicia este pace. Această pace durează de aceea veşnic, pentru că ea a fost făcută „prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1.20) şi se bazează pe lucrarea făcută de Hristos. Lucrarea Lui nu numai a revelat un har care rămâne veşnic, ci ea a pus şi baza pentru o „dreptate veşnică” (Daniel 9.24). În afară de aceasta ea a îndepărtat pentru totdeauna păcatele noastre. Dumnezeu a fost glorificat şi planurile Lui au fost împlinite. De aceea sângele legământului este o dovadă a dragostei lui Dumnezeu faţă de păcătos, dar şi un semn al judecăţii Sale asupra păcatului şi o dovadă a dreptăţii şi maiestăţii Sale.

Sângele noului legământ

„… acest pahar este noul legământ” (1 Corinteni 11.25)

1 Corinteni 11.25: Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, spre amintirea Mea.

Între paharul de la masa Domnului şi noul legământ este o legătură aşa de strânsă, că paharul este denumit „noul legământ” (1 Corinteni 11.25; compară cu Luca 22.20). Prin această afirmaţie Domnul Se referă la Exodul 24.8[28], unde baza pentru primul legământ a fost pecetluită cu sânge de tauri. Poporul a promis că va fi ascultător şi va face „toate cuvintele pe care le-a spus Domnul” (Exodul 24.3). După aceea Moise a stropit poporul cu sângele legământului – un semn, că poporului nu numai i s-a făgăduit binecuvântare în caz de ascultare, ci şi că în caz de neascultare îl ameninţa judecata (Exodul 24.5-8). Cât de mult a trebuit poporul Israel să experimenteze acest adevăr!  Dar cu toată neascultarea şi vina poporului, Domnul Isus Se referă prin cuvântul „nou” la un nou legământ spre iertarea păcatelor: „… voi încheia un legământ nou … Pentru că le voi ierta nelegiuirea” (Ieremia 31.31-34). Vechiul legământ, care nu putea îndepărta păcatele poporului, trebuie deci să facă loc unui legământ nou.

La instituirea Cinei, Domnul Isus a revelat ceea ce profetul Ieremia nu putea şti: El a arătat pe ce se va sprijini noul legământ – pe propriul Lui sânge, aceasta înseamnă pe jertfa Sa, pe care El murind pe cruce o va aduce lui Dumnezeu. Acest legământ nou va fi încheiat în viitor cu casa lui Israel, este însă, în contrast cu vechiul legământ, instituit pe principiul harului şi întemeiat pe sângele lui Isus cu eficacitatea lui desăvârşită înaintea lui Dumnezeu.

Cum stau lucrurile cu noul legământ astăzi în veacul Bisericii? Mijlocitorul legământului, Hristos, a vărsat sângele Său şi prin aceasta a pus baza pentru acest legământ. Prin sânge legământul este confirmat şi de neschimbat instituit înaintea lui Dumnezeu. Hristos S-a înălţat la cer şi noi avem sângele legământului, suntem una cu El şi avem parte la binecuvântările care sunt legate de Persoana Sa şi de poziţia Sa. Acestora le aparţin şi toate binecuvântările noului legământ. În timp ce Israel aşteaptă încă împlinirea textuală a promisiunii noului legământ, noi avem deja binecuvântările pe care le conţine noul legământ. Când Biserica la Masa Domnului ia paharul, ea se gândeşte la sângele noului legământ, deoarece el este baza pentru toate binecuvântările. Binecuvântările pentru Biserică (Adunare) depăşesc cu mult binecuvântările pe care le va primi cândva Israel în legătură cu acest legământ nou. Concluzia unora, că noi nu avem nevoie să luăm Cina, dacă noul legământ nu ar fi încheiat cu noi, este total nejustificată.

Cine argumentează că legământul este încheiat cu fiecare la care este aplicat sângele legământului, trebuie în mod necesar să includă în noul legământ şi pe toţi credincioşii Vechiului Testament, precum şi pe credincioşii din timpul necazului şi pe credincioşii dintre naţiuni în timpul Împărăţiei păcii, căci toţi aceştia au fost mântuiţi numai pe baza aceluiaşi sânge. Desigur nimeni nu va susţine părerea că noul legământ va fi încheiat retroactiv şi cu credincioşii care stăteau sub vechiul legământ. Însă că şi ei au fost mântuiţi numai pe baza sângelui noului legământ, desigur nimeni nu va contesta.

„… noul legământ în sângele Meu” (1 Corinteni 11.25)

1 Corinteni 11.25: Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori beţi, spre amintirea Mea.

Când suntem adunaţi la Masa Domnului şi luăm paharul, ne amintim de sângele Lui preţios. El este sângele „noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28). Domnul Isus a dat sângele Său nu numai pentru Israel, ci şi pentru noi (Efeseni 2.13).

Jertfele în vechiul legământ, sângele nenumăratelor animale, nu a putut să îndepărteze nici măcar un singur păcat; aceasta o poate face numai sângele lui Hristos (Apocalipsa 1.5). Permanent la jertfele din vechiul legământ era amintirea, că păcatul era încă prezent, „pentru că este imposibil ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele” (Evrei 10.4). Aceste jertfe puteau numai să îndrepte privirea spre Cel care urma să vină şi să înfăptuiască lucrarea de ispăşire. Sângele noului legământ dimpotrivă înseamnă har neîngrădit şi iertare de păcat, căci el a fost „vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Matei 26.28). Nu numai lui Israel, ci şi naţiunilor trebuia să li se ofere harul. Credincioşii din timpul harului au deja astăzi iertarea păcatelor: „Vă scriu, copiilor, pentru că păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui [al Fiului]” (1 Ioan 2.12). Israel urmează să primească iertarea păcatelor, şi anume în legătură cu binecuvântările noului legământ. Acest legământ va fi încheiat cu ei în Împărăţia de o mie de ani, după restabilirea lor naţională (vezi în mod deosebit Matei 26.26-29).

Revelarea gloriei (Luca 22.19,20)

Luca 22.19,20: 19 Şi, luând pâine, a mulţumit, a frânt şi le-a dat, spunând: „Acesta este trupul Meu care se va da pentru voi; … 20 Acest pahar este noul legământ în sângele Meu, care se va vărsa pentru voi.

Când serbăm Masa Domnului, gloria Lui, caracterul Lui ales stă în centru. Prin pâine ni se aminteşte de trupul lui Hristos, în care El a fost aici pe pământ şi în care El a prezentat pe pământ într-un mod aşa de impresionant gloria lui Dumnezeu. Cândva această glorie va umple ambele sfere, cea pământească şi cea cerească. În afară de aceasta la Masa Domnului ne amintim de trupul pe care El Şi l-a câştigat: Biserica (Adunarea), trupul Său, prezintă astăzi pe pământ gloria Sa prin vase slabe.

Prin pahar ni se aminteşte de sângele Domnului, de moartea Sa; totodată acest pahar este garanţia („… noul legământ în sângele Meu”; Luca 22.20) că gloria divină, noua Sa ordine, va deveni vizibilă pe pământ, atunci când noul legământ va fi încheiat în Împărăţia de o mie de ani; însă Duhul lui Dumnezeu vrea să facă vizibilă deja astăzi în noi aceeaşi glorie. Sângele acelui Isus din Nazaret nu a avut valoare nici în ochii conducătorilor iudei şi nici în ochii deţinătorilor puterii romane. Însă pentru Dumnezeu amintirea morţii Hristosului Său este mai preţioasă decât orice, şi de asemenea şi noi, care prin Duhul Sfânt avem ochi deschişi, vedem această scumpătate preţioasă. În afară de aceasta, puterea acestui sânge este inatacabilă.

Noi luăm pâinea şi paharul ca o comunitate de oameni care cunoaşte această taină divină despre valoarea morţii lui Hristos în mijlocul unei lumi vrăjmaşe. Aşa cum atunci marii preoţi, precum şi Pilat şi Irod au dispreţuit sângele preţios al lui Hristos, tot aşa îl dispreţuieşte lumea astăzi. Însă Dumnezeu poate intra într-o relaţie cu totul nouă numai cu aceia care deja acum au fost curăţiţi prin acest sânge al noului legământ şi sunt legaţi cu Mijlocitorul acestui nou legământ, cu Hristos Însuşi. Ei constituie o nouă părtăşie de adoratori, care preamăresc pe Dumnezeu pentru jertfa Fiului Său.

La frângerea pâinii împărtăşim cu alţii bucuria părtăşiei cu Domnul nostru. Oştiri de îngeri văd cum Dumnezeu a realizat deja astăzi în mijlocul vechii creaţii o parte din noua creaţie (Efeseni 3.10). Satan şi demonii lui trebuie să privească fără putere, cum se revelează gloria lui Dumnezeu în oameni slabi. Credincioşii găsesc motivul adorării aduse de ei în moartea lui Hristos; ei preamăresc valoarea ei, atunci când binecuvântează paharul, aceasta înseamnă, mulţumesc pentru el, care vorbeşte despre sângele vărsat al lui Hristos. Conștienți fiind de a fi făcuţi una cu acest Hristos mort şi înviat şi în El să stai înaintea lui Dumnezeu pe o bază total nouă, noi mulţumim lui Dumnezeu pentru jertfa Fiului Său preaiubit, în care Dumnezeu nu a găsit nimic altceva decât glorie şi bucurie.

Ce este vechi a trecut (Evrei 8.13)

Evrei 8.13: Prin aceea că zice „nou”, a făcut vechi pe cel dintâi; iar ce este învechit şi îmbătrânit este aproape de dispariţie.

Faptul că există un legământ nou, înseamnă totodată că ceva vechi a încetat să existe: vechiul legământ, da, iudaismul s-a sfârșit. Chiar dacă noul legământ nu a fost încă încheiat, totuşi sângele, care constituie baza viitorului legământ, a fost vărsat. Acest mesaj putea deja să fie vestit, şi pe această bază Dumnezeu poate şi astăzi să binecuvânteze deja. O dată cu sfârşitul vechiului legământ s-a terminat şi relaţia omului natural, a omului în carne, cu Dumnezeu. Dumnezeu a pus la încercare pe iudei ca reprezentanţi ai omului natural, ca să vadă dacă omul prin el însuşi va trăi după etalonul lui Dumnezeu şi va corespunde cerinţelor Sale. Cu sfârşitul vechiului legământ s-a terminat şi relaţia omului cu Dumnezeu; ea era dependentă de dreptatea omului, de ascultarea faţă de Legea lui Dumnezeu. De asemenea şi relaţia de orice natură între om şi Domnul, aşa cum El a trăit aici pe pământ, s-a terminat. Trupul Său, ca Cel mort, a fost dat ca hrană. Aceasta însemna pe de o parte, că între omul în carne şi Dumnezeu nu mai era nici o legătură, şi pe de altă parte, că mântuirea era înfăptuită şi era posibilă iertarea păcatelor.

„… până vine El” (1 Corinteni 11.26)

1 Corinteni 11.26: Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.

În 1 Corinteni 11 ne este prezentată Masa Domnului ca masă de amintire, dar noi sărbătorim masa Domnului şi „până va veni El” (1 Corinteni 11.26). În general noi legăm aceste cuvinte ale Domnului – şi aceasta în mod corect – cu răpirea Bisericii în cer, unde aceste semne nu vor mai fi necesare. Însă când ne gândim noi vreodată la ce importanţă are Cina cu privire la a doua fază a venirii Domnului, la arătarea Lui publică? Noi serbăm Cina nu în primul rând pentru noi înşine sau pentru că noi nu suntem încă în cer. Nu, noi o serbăm pentru El, deoarece El nu S-a întors încă pe pământ, unde El în Împărăţia de o mie de ani[29] va bea din nou din rodul viţei (Matei 26.29). Pâinea vizibilă şi „hrănitoare” şi vinul prezintă simbolic un lucru clar: gloria lui Dumnezeu a fost revelată pe pământ în viaţa şi moartea Domnului Isus, şi ea va fi revelată din nou la revenirea lui Hristos.

„… când îl voi bea cu voi nou” (Matei 26.29)

Matei 26.29: Dar vă spun că de acum nicidecum nu voi bea din acest rod al viţei, până în ziua aceea când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu.

Când Mesia a sărbătorit pentru ultima dată sărbătoarea Paştelui cu rămăşiţa mică a lui Israel, ucenicii Săi, El a întrerupt toate legăturile cu pământul. El voia: „de acum nicidecum nu voi bea din acest rod al viţei”, însă a îndreptat atenţia ucenicilor spre viitor, când ei vor fi tovarăşi ai fericirii Lui şi vor bea cu El vinul bucuriei nou, da, nu numai ei, ci şi mulţi alţii împreună cu El. Fără ca aceşti alţii să fie descrişi mai detaliat, cuvintele Domnului arată că alături de israeliţi şi alţi oameni vor avea parte de efectele minunate şi urmările morţii Sale, căci sângele a fost clar „vărsat pentru mulţi” (Matei 26.28).

Sângele noului legământ este nu numai pentru Israel; el este pentru toţi sfinţii: pentru sfinţii Vechiului Testament, înainte ca Israel să existe ca popor, pentru credincioşii iudei, pentru creştini, pentru naţiunea Israel în Împărăţia de o mie de ani, pentru credincioşii dintre naţiuni în Împărăţia de o mie de ani. Sângele noului legământ este prin urmare şi pentru toţi aceia care nu stau sub noul legământ; aceasta înseamnă că credinciosul poate fi mântuit numai pe baza sângelui vărsat al lui Hristos – independent de faptul dacă el este dintre naţiuni sau din Israel, dacă aparţine Bisericii sau Împărăţiei de o mie de ani. Moartea lui Hristos a rupt-o definitiv cu trecutul; în moartea Sa au fost puse bazele noului legământ, şi ea aduce iudeilor şi păgânilor în acelaşi fel iertarea necondiţionată a păcatelor.

În Împărăţia de o mie de ani Dumnezeu se va îndrepta iarăşi spre Israel, potrivit promisiunii Sale şi harului Său, şi va împlini promisiunea din Ieremia 31.31-34. Atunci şi naţiunile pământului vor cunoaşte binecuvântările noului legământ cu Israel, cu toate că legământul nu va fi încheiat cu ele.

Grupe diferite

Vedem aici pe ucenici în patru feluri ca grupe de credincioşi în legătură cu Domnul.

Ucenicii, legaţi cu Domnul pe pământ

Mai întâi îi vedem pe ucenici ca doisprezece ucenici, care trei ani şi jumătate L-au însoţit pe Domnul. Când Domnul a spus: „de acum nicidecum nu voi bea din acest rod al viţei” (Matei 26.29), El a arătat că legătura prezentă va fi total întreruptă şi faţă de ucenici. Însă această legătură va fi reînnoită într-un mod cu totul deosebit: în Împărăţia Tatălui Său.

„Împărăţia Tatălui” este o expresie caracteristică în evanghelia după Matei, la fel cum este şi expresia „Împărăţia cerurilor”. Prin aceasta este vorba de partea „mai înaltă”[30] şi în mod deosebit cerească a Împărăţiei, aşa cum ea ne este explicată în Matei 13 în tălmăcirea pildei despre neghină şi grâu. Acolo citim cum Fiul Omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor aduna din Împărăţia Sa toate prilejurile de poticnire şi cum „cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13.43). Aceasta este partea „mai înaltă” a Împărăţiei, în mod deosebit partea cerească. Aici este cunoscut Tatăl, precum şi dragostea Sa, harul Său, iertarea Sa, purtarea Sa de grijă, şi aşa mai departe. De aceea şi aşa-numita rugăciune Tatăl nostru vorbeşte despre Împărăţia Tatălui. În expresia „Împărăţia Fiului Omului” accentul se pune pe menţinerea în vigoare a domniei şi dreptăţii.

Numai în Matei 26.29, unde Domnul vorbeşte despre Sine Însuşi, se spune: „… în Împărăţia Tatălui Meu”; în Matei 13.43 dimpotrivă, unde Domnul spune pilda despre ogor, se spune: „… în Împărăţia Tatălui lor”. În Împărăţia Tatălui „Său” şi „a lor” Hristos va avea iarăşi părtăşie cu ucenicii Săi şi ei cu El, dar într-un mod nou mai binecuvântat. Ce părtăşie va fi aceasta: ei cu El, El cu ei, El cu Tatăl, ei cu Tatăl lor, care este şi Tatăl Lui! Nu este acesta un loc fericit? Nu este aceasta o părtăşie familiară fericită? Domnul renunţă la părtăşia pe care El a avut-o până atunci cu ucenicii Lui, ca să facă lucrarea de ispăşire şi pentru ei. Acum El aşteaptă aşa cum aşteaptă şi ucenicii Lui să reînnoiască această părtăşie într-un loc mai bun în lumea mai frumoasă a Împărăţiei de o mie de ani, unde părtăşia cu Domnul va fi mai intimă decât a fost în timpul când El era aici pe pământ. Prin aceste cuvinte Domnul ne lasă să aruncăm o privire în inima Lui plină de dragoste.

Ucenicii ca reprezentanţi ai rămăşiţei lui Israel

În al doilea rând ucenicii reprezintă rămăşiţa lui Israel. Această rămăşiţă a fost păstrată[31] pe parcursul celor patru sute de ani de tăcere, care sunt cuprinşi între Vechiul şi Noul Testament. După răpirea Bisericii va fi în timpul necazului cel mare o rămăşiţă din Israel, care va avea aceleaşi însuşiri de caracter ca şi ucenicii de atunci.[32] Cu aceşti credincioşi va bea Domnul iarăşi din rodul viţei (Matei 26.29), după reîntoarcerea Sa triumfală pe pământ, când El îi va avea cu totul pentru Sine. Domnul va fi atunci la ei într-o cu totul nouă însuşire, într-un caracter cu totul nou: El nu va mai fi ca Omul lepădat, aşa cum a fost cu două mii de ani în urmă, ci ca Omul glorificat va bea din rodul viţei. Priviţi ca parte a rămăşiţei, acei iudei credincioşi priviţi din punct de vedere moral sunt ca să zicem aşa urmaşii acelei părtăşii din odaia de sus.

Ucenicii ca nucleu al unei părtăşii noi

În al treilea rând ucenicii sunt şi nucleul unei părtăşii noi, care a fost constituită prin venirea Duhului Sfânt după moartea, învierea şi înălţarea la cer a Domnului. În timpul cât Domnul lipseşte pe pământ această părtăşie are privilegiul deosebit să anticipeze sărbătoarea unei creaţii eliberate, când Împărăţia va fi ridicată. În prima zi a săptămânii ucenicii sunt adunaţi laolaltă să frângă pâinea şi să bea vin, şi prin aceasta exprimă până la venirea Domnului ce înseamnă moartea Sa. Această activitate este pe deplin liberă de formalitate, monotonie sau liturghie, căci Domnul Însuşi, chiar dacă nu este prezent cu trupul, este prezent prin Duhul Său, aşa cum El a făgăduit (Ioan 14.16-18). Într-un anumit sens prin aceasta ei iau parte cu El la masă deja în timpul de acum. Ei iau paharul noului legământ, care a fost ratificat prin sângele Domnului. „Paharul binecuvântării” (1 Corinteni 10.16) exprimă cu această ocazie ce este în inima lui Dumnezeu şi ce poziţie ocupă Domnul Isus faţă de ai Săi. Paharul arată dragostea lui Dumnezeu în mod deosebit: Dumnezeu a dat pe Hristos, şi Hristos a dat sângele Său, ca să ne posede şi să ne poată binecuvânta. Dumnezeu nu vrea în primul rând să întâmpine nevoia omului, ci să arate ce este în inima Sa.

Într-un anumit sens din cauza aceasta şi noi creştinii credincioşi suntem urmaşii direcţi ai acelei părtăşii din odaia de sus.

Gust anticipat cu privire la Împărăţia viitoare

În al patrulea rând ucenicii primesc un „gust anticipat” al Împărăţiei viitoare; da, ea există deja, dar numai în ascuns: în inimile lor. Pretutindeni unde astăzi este recunoscută domnia lui Hristos există Împărăţia lui Dumnezeu în forma ei tainică. Şi în creştinii adevăraţi sunt deja prezente toată „dreptatea şi pacea şi bucuria în Duhul Sfânt” – caracteristicile Împărăţiei conform cu Romani 14.17. Ei sunt deja acum „strămutaţi în Împărăţia Fiului dragostei Sale [a Tatălui]” (Coloseni 1.13). Hristos este iubit aşa de deplin nu numai de Tatăl, ci El este şi subiectul dragostei lor; aceasta este taina dăruirii lor faţă de Împăratul, până la arătarea Lui, când Împărăţia, în care credincioşii sunt strămutaţi deja astăzi, va exista nu numai în forma ei tainică, ci va fi văzută de toţi oamenii.

Israel trebuie să aştepte „timpul de îndreptare” (Evrei 9.10) şi binecuvântările „bunurilor viitoare” (Evrei 9.11), căci abia la arătarea Sa Domnul Isus va întâmpina pe poporul Său literalmente ca adevăratul Melhisedec (Psalmul 110), Împăratul păcii şi Împăratul dreptăţii. Ucenicii dimpotrivă ca rămăşiţa credincioasă a poporului au avut dreptul să aibă parte deja atunci de aceste binecuvântări şi de Împărăţia lui Dumnezeu, care „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14.17). În mod asemănător şi pentru noi a început deja slujba noului legământ, căci noi cunoaştem deja astăzi slujba Domnului ca adevăratul Aaron, care Se foloseşte pentru noi (Evrei 4.14-16), şi slujba Domnului ca adevăratul Melhisedec, care ne dă pâine şi vin (compară cu Geneza 14.18). Vinul arată spre bucuria din Împărăţia de o mie de ani şi pâinea la Domnul Isus Însuşi (Ioan 6.51), atunci când El hrăneşte spiritual poporul Său cu Sine Însuşi. Noi avem voie astăzi să ne „hrănim” deja din El (Ioan 6.56) şi avem voie să savurăm deja astăzi bucuria Împărăţiei (Romani 14.17).

Îndreptarea propriu-zisă şi deplină a poporului Israel începe abia când va fi încheiat noul legământ cu „casa lui Israel” şi cu „casa lui Iuda” (Evrei 8.8). Ucenicilor atunci şi nouă astăzi, Domnul Isus nu iese în întâmpinare venind din Locul Preasfânt, aşa cum El va face cândva la Israel (Psalmul 110Geneza 14.18). Nu, noi, cei care credem în Hristos, avem deja astăzi intrare liberă în Sfânta Sfintelor (Evrei 10.19). De aceea ucenicii în vremea aceea nu mai trebuiau să aştepte „lumea locuită care va veni” (Evrei 2.5) cu „bunurile ei viitoare” (Evrei 9.11; 10.1). Ei aveau voie să aibă deja atunci un gust anticipat despre ceea ce va veni, când adevăratul Melhisedec va ieşi în întâmpinarea poporului cu pâine şi vin. Şi noi avem voie să avem parte împreună cu ucenicii de acest gust anticipat, deoarece noi prin sângele lui Isus – sângele noului legământ – „avem îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt … pe calea cea nouă şi vie” (compară cu Evrei 10.19,20).

Evanghelia după Matei nu caracterizează pe ucenici ca „Biserică”, ca „trup” al lui Hristos, aşa cum face de exemplu prima epistolă către Corinteni. În această evanghelie a Împăratului şi a Împărăţiei ucenicii sunt realmente elevi, aceasta înseamnă, ei sunt văzuţi aici într-un caracter dublu: ca ucenici în raport cu Învăţătorul lor şi ca sclavi în relaţia cu Domnul lor (Matei 10.24,25; 23.10). Când Împăratul Îşi ia rămas bun de la ei şi călătoreşte „în afara ţării” (compară cu Matei 25.15), El le dă semne minunate, care vor mângâia inimile lor în timpul cât El va lipsi: pâinea, care arată spre trupul Lui dăruit, la moartea Sa, care constituie baza pentru toate binecuvântările făgăduite, şi paharul, care arată spre sângele noului legământ, care în viitor va crea posibilitatea unei sărbători, la care El din nou va bea împreună cu ei din rodul viţei în Împărăţia Tatălui Său (Matei 26.29).

Ce mângâiere era această făgăduinţă pentru ucenici, când ei se adunau laolaltă, ca să serbeze Cina; când erau trişti, pentru că Domnul lor preaiubit era plecat; când se întrebau, cât va dura până când El Se va întoarce, deoarece toate în jurul lor evoluau împotriva Împărăţiei Sale: apoi li se amintea prin pahar că moartea Lui era garanţia pentru un viitor minunat într-o ordine nouă, un nou legământ, a cărui binecuvântare va deveni realitate pentru poporul lui Dumnezeu şi prin aceasta pentru întreaga creaţie. Duşmanii pot să ameninţe afară, însă Marele Împărat are ultimul cuvânt. S-ar putea să mai dureze, şi evenimentele mondiale pot fi catastrofale – cu toate acestea viitorul este sigur în mâna Sa, căci „timpul îndreptării” (Evrei 9.10) şi „timpurile de restabilire a tuturor lucrurilor” (Faptele apostolilor 3.21) vor veni potrivit promisiunilor lui Dumnezeu.

Nu este noul legământ deja în vigoare?

Această întrebare şi-o pun mulţi pe baza remarcii Domnului: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu” (Luca 22.20), căci sângele, pe care Hristos l-a dat, era realmente sângele noului legământ. Cu toate acestea noul legământ nu putea fi încheiat în momentul când Domnul a rostit aceste cuvinte, căci sângele legământului nu era încă vărsat. Şi la fel de puţin se poate deduce din faptul că Pavel citează acest verset în 1 Corinteni 11.25, că noul legământ ar fi intrat în vigoare. El va întra în vigoare abia atunci când aceia, cu care el va fi încheiat, îl vor accepta.

Cuvântul în limba greacă diathēkē poate fi tradus atât prin „legământ” cât şi prin „testament”. Cu toate acestea din Evrei 9.17[33] printr-o traducere într-adevăr concordantă[34], dar falsă, de „legământ” în loc de „testament” nu se poate trage concluzia că noul legământ ar fi intrat în vigoare odată cu moartea lui Hristos. Un testament devine valabil abia cu moartea celui care lasă moştenirea, însă în contrast cu aceasta un legământ nicidecum nu necesită – aşa cum dovedesc toate legămintele Vechiului Testament – moartea celui care a încheiat legământul, ca să poată intra în vigoare.

Vechiul legământ era un legământ al faptelor. El a fost încheiat cu Israel şi sfinţit cu sânge (Evrei 9.18), semnul morţii pentru acela care îl va încălca. Şi noul legământ va fi încheiat cu Israel, dar sângele, care stă în legătură cu noul legământ, este sângele lui Hristos şi el este baza iertării păcatelor. Pe baza noului legământ izraeliţilor li se va scrie Legea pe inimile lor (Ieremia 31.33), şi ei vor primi cunoaşterea Domnului precum şi iertarea păcatelor. Noi creştinii credincioşi avem aceste binecuvântări deja astăzi pe aceeaşi bază a sângelui lui Hristos, însă noi le avem într-o măsură mult mai bogată, fără ca noi să stăm într-o relaţie de legământ cu Dumnezeu. În afară de aceasta nouă creştinilor nu ni se va scrie Legea pe inimile noastre, ci Hristos Însuşi (2 Corinteni 3.3). Dacă pe inimile noastre s-ar scrie Legea de pe Sinai, atunci ar trebui să ţinem sabatul. Însă noi nu trebuie nici să ţinem sabatul şi nici să transformăm duminica în sabat creştin, pentru ca astfel după părerea unora să împlinim porunca a patra.

De  fiecare dată când frângem pâinea şi bem din pahar, ne amintim că binecuvântările noului legământ deja acum nu sunt numai partea noastră. Nu, rezultatele lucrării Domnului pe Golgota nu se referă numai la noi creştinii, ci ele au determinat atitudinea lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii în general, aşa că prin aceasta în viitor sunt incluse şi binecuvântarea lui Israel şi a întregului pământ şi chiar în afară de aceasta a întregului univers.

Rezumat

  • Noul legământ a fost deja întemeiat şi nu va fi încheiat cu credincioşii Bisericii din timpul actual, ci în viitor cu cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. El este însă „slujit” prin apostoli, prin epistolele adresate nouă (2 Corinteni 3.6), prin aceasta putem afla de binecuvântările acestui legământ.
  • Noi am ajuns sub binecuvântările noului legământ, deoarece noi suntem uniţi cu Mijlocitorul noului legământ, care este „viaţa noastră” (Coloseni 3.4) şi primim slujba legământului.
  • Noi avem parte de binecuvântările noului legământ, deoarece suntem curăţiţi prin sângele noului legământ, pe care Hristos l-a dat.
  • Noi ne bucurăm că Dumnezeu cândva va ajunge la ţelul Său cu pământul prin noul legământ referitor la planurile Sale pentru revelarea gloriei Sale.

Întrebarea acestui capitol era: Ce avem noi creştinii a face cu noul legământ? Am văzut, că noi avem foarte mult a face cu noul legământ şi că noi am pierde mult dacă am neglija învăţăturile Noului Testament referitoare la noul legământ. Tocmai în preocuparea cu noul legământ putem învăţa tot mai mult să „iubim arătarea Lui” (2 Timotei 4.8). Desigur răpirea va fi un moment măreţ. Însă să ne gândim mai puţin la bucuria noastră, atunci când vom vedea pe Domnul pentru prima dată, şi să ne gândim mai mult la glorificarea Sa când El Se va arăta pe pământ în putere şi glorie şi va avea parte de onoarea pe care oamenii I-au refuzat-o până acum:

„De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.” (Filipeni 2.9-11).

 

Adnotare

[1]Să împlineşti Legea va fi posibil numai în puterea Duhului (Ezechiel 36.27). Însă posedarea Duhului nu este numită ca şi caracteristică specială a noului legământ. De asemenea noi nu citim nimic că posedarea Duhului Sfânt, aşa cum Îl vor avea credincioşii sub noul legământ, ar fi comparabilă cu ceea ce este valabil acum pentru creştinii credincioşi: Duhul Sfânt este pecetea, aceasta înseamnă confirmarea faptului că noi suntem în Hristos; El este ungerea noastră şi arvuna unei moşteniri cereşti; El locuieşte în trupul nostru ca într-un templu; noi am fost adăpaţi cu un singur Duh şi prin Duhul am fost botezaţi să alcătuim un singur trup (Efeseni 1.132 Corinteni 1.21,221 Corinteni 12.13).

[2]Ezechiel 44.15,16; 46.3 şi alte versete din aceste capitole arată clar că intrarea în Locul Preasfânt nu este acordat principial, cu toate că toţi izraeliţii sunt sub noul legământ. Din epistola către Evrei 10.19 se vede clar, că drumul în Locul Preasfânt ne este acordat nu din cauza legământului, ci din cauza sângelui lui Isus vărsat pentru noi: „Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus.”

[3]Vezi Faptele apostolilor 8: aici Evanghelia este vestită prin iudeii care au fost împrăştiaţi după omorârea cu pietre a lui Ştefan, şi anume samaritenilor (Faptele apostolilor 8.1) şi famenului etiopian, un bărbat dintre naţiuni (Faptele apostolilor 8.27 şi versetele următoare). În privinţa aceasta este remarcabil, că etiopianul nu a căutat el însuşi vestirea Evangheliei, ci Dumnezeu a dat lui Filip misiunea printr-un înger, să meargă la un bărbat dintre naţiuni şi să-i propovăduiască Evanghelia. Deci noul vine din partea lui Dumnezeu.

[4]Cuvântul în limba greacă kainos pentru „nou”, care este folosit în expresia „noul legământ”, exprimă opusul lui „vechi”. Cuvântul pentru „nou” (prosphatos) în Evrei 10.20 („… pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o”) înseamnă dimpotrivă „proaspăt; de curând făcut; tocmai făcut; care încă nu a fost”.

[5]A ratifica (în latină ratus „valabil”, facere „a face”) înseamnă să confirmi (prin semnătură) o înţelegere sau un contract ca fiind obligatoriu. Contractul poate intra în vigoare în ziua când a fost semnat sau la un alt termen prevăzut prin contract.

[6]În privinţa aceasta un exemplu: ce privilegiu mare era după 1948 să aparţii uzufructuarilor planului Marshall, care a adus ajutor pentru reconstruirea Germaniei după al doilea război mondial. Însă mult mai mare a fost privilegiul aceluia care ca cetăţean german avea voie să se numească prietenul generalului american, purtătorul premiului Nobel pentru pace şi iniţiatorul acestui plan, George C. Marshall, şi personal a primit sprijinul deplin al generalului.

[7]Când în textul original din limba greacă lipseşte articolul înaintea unui substantiv, atunci de cele mai multe ori este vorba de caracterul, natura unui lucru.

[8]De exemplu ritualurile religioase, în mod deosebit îmbrăcămintea sau clădirea, liturghiile, prescripţii de curăţire sau de hrănire.

[9]Prin aceasta este vorba despre ceea ce Dumnezeu vrea să ne facă cunoscut prin rânduielile exterioare (vezi adnotarea anterioară).

[10]Vor fi iarăşi prescripţii referitoare la îmbrăcăminte şi jertfe şi la o clădire deosebită (vezi Ezechiel 42-46).

[11]În traducerea Elberfelder revizuită, Hückeswagen (Christliche Schriftenverbreitung) 2006, aceste versete sunt puse în paranteze. (n. tr. şi tot aşa şi în Biblia GBV în limba română ediţia 2001 şi Biblia cu triunghi 1989).

[12]Faţă de oamenii din jurul nostru noi suntem o epistolă a lui Hristos. Duhul Sfânt lucrează acum în noi, pentru ca virtuţile Fiului lui Dumnezeu să fie văzute în noi. Aşa cum era odinioară adunarea din Corint, este astăzi orice adunare locală a lui Dumnezeu, o astfel de epistolă a lui Hristos, da, în sensul cel mai larg al cuvântului toţi creştinii adevăraţi sunt aşa (2 Corinteni 3.3).

[13]Izraeliţii nu puteau – aceasta a cunoscut-o deja Moise – suporta prezenţa Legii în mijlocul lor. După ce Moise s-a coborât de pe munte cu tablele Legii, el a sfărâmat în bucăţi tablele de piatră, înainte să intre în tabără (Exod 32.19).

[14]Ne amintim, că Noe a fost găsit beat în cortul său (Geneza 9.20,21).

[15]Circumcizia nu este o obligaţie faţă de Dumnezeu, celălalt partener de legământ, ci mai degrabă un semn al legământului, aşa cum curcubeul era un semn al legământului cu Noe. Ambele semne aparţin într-adevăr legămintelor diferite, însă se completează unul pe altul.

[16]Voalul necunoaşterii lui Dumnezeu (compară cu Efeseni 2.12).

[17]În fond sunt numai două legăminte – chiar dacă noi citim despre un legământ cu Avraam, cu Noe, cu David şi aşa mai departe -: un legământ, în care omul trebuie să respecte anumite obligaţii (vechiul legământ), şi un legământ, care nu este dependent de contribuţia omului, ci se întemeiază exclusiv pe harul lui Dumnezeu (noul legământ).

[18]De exemplu sângele şi un mijlocitor.

[19]„Casa lui Iuda” şi „casa lui Israel” cuprinde nu numai rămăşiţa credincioasă din Canaan în timpul şi de după timpul de necaz, ci şi pe izraeliţii care după necaz vor fi adunaţi „din cele patru colţuri ale pământului” (Isaia 11.12).

[20]Aşa găsim de exemplu sângele în sângele animalelor de jertfă (Exodul 24.8) şi mijlocitorul în Moise. Numai garantul nu exista atunci. Tocmai aceasta era problema primului legământ, căci numai un garant poate asigura existenţa legământului şi împiedica ca legământul să eşueze.

[21]În afara cadrului formal al vechiului legământ exista iertarea păcatelor pe baza harului şi îndurării: David era vinovat de moarte conform Legii lui Moise, din cauza curviei cu Bat-Şeba şi omorârii lui Urie (2 Samuel 11.12-15). Însă el a avut parte de iertarea vinii sale şi a avut voie să trăiască mai departe (Psalmul 103.3).

[22]Aceasta este valabil şi indiferent de faptul că în epistola către Evrei credincioşii niciodată nu sunt numiţi preoţi – chiar dacă ei fac slujbe preoţeşti -, ca să accentueze caracterul unic al lui Hristos. Ei sunt incluşi şi în locuri ca cel din capitolul 2.11 şi 8.2. Hristos exercită această slujbă prin credincioşi.

[23]Unii susţin părerea că Biserica ar trebui să stea deja sub noul legământ, căci altfel legământul nu ar fi de folos sau ar fi de prisos, dacă Biserica poate avea parte de binecuvântare şi în afara legământului – aceasta înseamnă, dacă legământul nu ar fi încheiat cu noi creştinii. Acest argument îşi pierde puterea, dacă ne gândim, cui a fost adresată epistola către Evrei. Credincioşii evrei au presupus, că ei ar fi trebuit să devină lipsiţi de ceva, dacă făgăduinţele Vechiului Testament nu mai erau valabile pentru generaţia lor. De aceea scriitorul arată, că ei au primit binecuvântări mult mai mari, şi le dovedeşte că ei posedau şi binecuvântările noului legământ.

[24]Acest verset este singurul indiciu direct în această epistolă referitor la învierea Domnului nostru; el arată felul în care apare la lumină glorificarea lui Dumnezeu.

[25]Pe de altă parte grija pentru turma lui Dumnezeu I-a fost încredinţată şi de Dumnezeu; cu siguranţă aceasta face aluzie la legătura cu învierea.

[26]Asemănător găsim aceasta de exemplu la noţiunea „lege” în epistola către Romani (în mod deosebit Romani 7).

[27]Aceste legăminte limitate în timp sunt alături de vechiul legământ, de exemplu, şi noul legământ precum şi legământul cu Avraam şi legământul cu David în Împărăţia de o mie de ani. Delimitarea în timp constă aici în delimitarea la sfârşitul acestei Împărăţii, când prima creaţie va dispare şi aceste legăminte îşi vor pierde importanţa lor.

[28]„Şi Moise a luat sângele şi a stropit pe popor şi a zis: ‚Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi, potrivit tuturor acestor cuvinte.’”

[29]Este vorba de latura cerească a Împărăţiei de o mie de ani şi în cazul vinului despre bucuria spirituală pentru poporul Său şi de pământul reînnoit.

[30]Vorbim aici despre o parte „mai înaltă” a Împărăţiei, deoarece în timpul Împărăţiei de o mie de ani poziţia credinciosului în „Împărăţia Tatălui” – aceasta este partea „mai înaltă” şi „cerească” a Împărăţiei – va fi mult mai înaltă decât poziţia credinciosului pe pământ (compară Apocalipsa 21.9 şi versetele următoare cu Ezechiel 40-48).

[31]Aşa se spune de exemplu despre Natanael: „Iată, cu adevărat, un israelit în care nu este viclenie” (Ioan 1.47).

[32]Ei nu vor cunoaşte nici poziţia „în Hristos” şi nici nu vor avea Duhul Sfânt locuind în ei. La fel de puţin vor şti despre lucrarea de mântuire făcută pentru ei, însă ei vor avea dragoste pentru Mesia al lor.

[33]„Pentru că un testament capătă putere după moarte, întrucât nu are nicidecum putere cât timp trăieşte cel care l-a făcut.”

[34]Concordant: care se suprapune cu …


Tradus de la: Was haben die Christen mit dem neuen Bund zu tun?

D. Schürmann | S. Isenberg: Der vergessene Reichtum
capitolul 15: „Was haben die Christen mit dem neuen Bund zu tun?“, pag. 412 şi următoarele.

Traducere: Ion Simionescu

 

Intercalarea pământească
Daniel 2; 7; Luca 21

William Kelly

© SoundWords, Online începând de la: 27.02.2019, Actualizat: 27.02.2019

Versete călăuzitoare: Daniel 2; 7Luca 21

Profeţiile Sfintei Scripturi le putem împărţi la modul general în două grupe: acelea, ca cele din Isaia, adresate poporului Iudeu, în timp ce ei stăteau într-o poziţie faţă de Domnul recunoscută ca popor al Său; şi acelea, ca cele din Daniel, care pornesc de la faptul că pentru un timp iudeii nu sunt recunoscuţi, până când harul îi va restabili în viitor, prin aceea că ei vor fi aduşi sub domnia lui Mesia şi vor fi introduşi în noul legământ. Din timpurile cele mai îndepărtate Dumnezeu a domnit peste Israel ca popor al Său, şi Templul era un semn al prezenţei Sale în mijlocul lor. Întreruperea momentană a acestei domnii este umilitoare pentru conştiinţă şi serioasă pentru credinţă. Ea a început odată cu plecarea Şehinei [Gloria Domnului] (Ezechiel 10) şi durează până când ea va reveni şi niciodată nu va mai părăsi cetatea şi Locul Preasfânt, pe care privirea Domnului se va odihni permanent. În timpul acestei perioade autoritatea de domnie a fost încredinţată la patru puteri mondiale binecunoscute, succesive, marile imperii mondiale ale naţiunilor. Aceasta este „intercalarea”, aşa cum pe drept poate fi numită.

Expresia „intercalare” este deosebit de potrivită pentru a arăta că aici avem a face cu ceva deosebit. Nu mai este vorba de domnia directă a lui Dumnezeu pe pământ, evenimentele nu se mai desfăşoară conform schemei normale, mari şi generale a profeţiei. Această expresie este aşa de potrivită, că nu ar fi înţelept să se renunţe la folosirea ei, numai pentru faptul că unii nu pot sau nu vreau să înţeleagă noţiunea. „Timpurile naţiunilor” descriu acest timp intermediar ciudat, care a început cu plecarea din Iuda sub capul de aur şi se va încheia prin lovitura distrugătoare, pe care Domnul, care va reveni, piatra mică fără mâini, o va da piciorului din lut amestecat cu fier şi prin aceasta întreg chipul va fi transformat în pulbere, înainte ca Piatra însăşi să devină un munte mare şi să umple tot pământul. Atunci, şi nu înainte, imperiul mondial va ajunge să fie al Domnului şi al Hristosului Său (Apocalipsa 11.15-18; 19; 20). […]

Deci intervalul, începând din momentul când Israel a devenit Lo-Ami (Osea 1) şi până când el va fi restabilit şi va fi pentru totdeauna poporul Său în ţară ca sferă centrală a domniei Sale pământeşti, acest interval va fi umplut de cele patru fiare succesive (Daniel 7) sau puteri domnitoare ale naţiunilor (Daniel 2). Derularea normală a epocilor pământeşti a pornit de la premisa că scaunul de domnie al Domnului stă în Ierusalim. Misiunea acestui scaun de domnie, atunci când puterea a fost transferată naţiunilor, este exact o intercalare cu privire la domnia Sa pământească. Aşa ceva nu a fost în istoria lui Israel, nici înainte şi nici după „timpul naţiunilor”. Israel este prezentarea atât a eşecului din trecut, sub Lege, cât şi a autorităţii lui Mesia cu privire la domnia clară şi directă a lui Dumnezeu pe pământ în viitor. Dimpotrivă, perioada intermediară a naţiunilor este întreruperea acestei prezentări, oricare ar putea fi lucrările minunate ale lui Dumnezeu în harul Său în acest timp. Însă Dumnezeu nu Şi-a închis ochii faţă de acest timp de intercalare, oricât de neobişnuit este el, ci El a inspirat în mod deosebit pe Daniel în Vechiul Testament şi pe Ioan în Noul Testament, ca să scrie despre aceasta, atât cu privire la binecuvântarea care va rezulta în cele din urmă pentru poporul care este încă lepădat, cât şi cu privire la lucrurile mai înalte şi mai mari, pentru care această lepădare a creat prilejul.

Aşa este şi Domnul nostru, care în Luca 21 ne familiarizează cu această expresie „timpurile naţiunilor”, ceea ce este numai o altă exprimare, pentru a descrie această intercalare. Cu toate că atât creştinii cât şi păgâni iau aceasta ca prilej de mândrie şi trec cu vederea adevărata natură a acestei intercalări şi tăgăduiesc însemnătatea ei. Care să fie alt motiv că ei numesc această perioadă „calendarul sfânt şi almanahul profeţiei”, la care trec cu vederea că un număr mult mai mare de profeţii se referă la acest timp, când Dumnezeu va guverna pământul direct din mijlocul poporului Său, un popor care este restabilit şi binecuvântat (în Împărăţia de o mie de ani), în loc ca numai între timp El să încredinţeze autoritatea Sa puterilor, pe care El le numeşte „fiare” (Daniel 7) de la început şi până la sfârşit. Securea se poate lăuda împotriva celui care loveşte cu ea; dar aceia, care au o minte sfinţită, ar trebui să ştie mai bine aceasta. […]

Adevărul referitor la intercalarea [pământească] a naţiunilor [judecata asupra lui Israel] nu face schema domniei morale a lui Dumnezeu să fie o istorie fragmentată. Aceia care nu diferenţiază între chemarea lui Dumnezeu a Bisericii pentru cer şi domnia Sa prin Lege pe pământ, produc probleme mari cu o mulţime de locuri din Scriptură. Afirmaţia că există un lanţ neîntrerupt al domniei divine contrazice total faptele clare care arată întreruperea domniei normale pământeşti a lui Dumnezeu printr-un interregn lung [acesta este timpul naţiunilor]. În timpul acestui interregn domnesc „fiarele” (Daniel 7). De asemenea în privinţa aceasta se trece cu vederea că Scriptura vorbeşte foarte clar că în final Dumnezeu va relua domnia Sa directă la revenirea Domnului nostru. […]

Vezi graficul [dă click pe imagine pentru a o mări].


Tradus de la: Die irdische Einschaltung

Extras din „Appendix A: {Prophecy: Its Classes, Purpose and Study}“ din cartea Elements of prophecy, G. Morrish, 1876, cu completări; 1873
tipărit prima dată în The Bible Treasury, vol. 9, pag. 342
Sursa: http://www.stempublishing.com/authors/kelly/7subjcts/Elements.html#a17

Traducere: Ion Simionescu

Ce înseamnă murdărirea la spălarea picioarelor?

Hendrik Leendert Heijkoop

© Heijkoop-Verlag, Online începând de la: 06.03.2019, Actualizat: 06.03.2019

Cine călca în pustie pe un schelet mort era necurat. Cine venea într-un cort în care zăcea un mort, era necurat, şi aşa mai departe. Orice atingere cu ceva care nu este în legătură cu Dumnezeu, murdăreşte pe cel credincios. Există într-adevăr stări în care noi nu putem să evităm o necurăţie. În Numeri 19 se spune că dacă cineva moare într-un cort, oricine se găseşte în acest cort sau intră cu el, şapte zile este necurat. În Numeri 6.9 scrie că aceasta se poate întâmpla „neprevăzut, deodată“. Cu toate acestea, acela care este de faţă s-a murdărit. Însă în Leviticul 21.2 se spune că un fiu al lui Aaron avea voie să se murdărească de cel mai apropiat din familie care murea şi nu se făcea vinovat. Dumnezeu recunoaşte legăturile de familie şi la un fiu al lui Aaron. însă chiar dacă el nu este vinovat, el trebuie totuşi să se curăţească, potrivit cu cele scrise în Numeri 19.

Acelaşi lucru îl vedem şi în Ioan 13. La spălarea picioarelor, Domnul Isus foloseşte exemplul unui om care a făcut baie generală. Însă el trebuie să iasă din nou în stradă – şi pe stradă este praf – aşa că picioarele i se murdăresc. Când el vine acasă, picioarele sale deci trebuie iarăşi spălate, ca astfel să fie cu totul curat. Domnul Isus spune că El Se preocupă în continuare de aceasta, ca noi să avem astfel părtăşie cu El în lucrurile cereşti, lucrurile casei Tatălui. Lucrurile care ne sunt prezentate în vorbirea Cuvântului lui Dumnezeu prin picioare murdărite ne fac să nu fim în stare să avem părtăşie cu Domnul slavei. Aceasta o vedem şi în Vechiul Testament. Când preoţii intrau în templu ca să slujească, trebuiau mai întâi să-şi spele picioarele şi mâinile. Abia după aceea puteau să intre în Locul Preasfânt, în prezenţa lui Dumnezeu. Cu toate că noi nu putem împiedica să ni se murdărească picioarele de praf, Domnul Isus spune totuşi că noi ne murdărim prin aceasta (Ioan 13).

 

1 LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU CU ISRAEL

 

Dumnezeu i-a făcut mari şi cuprinzătoare făgăduinţe lui Avraam înainte de a fi fost dată Legea. Este total eronată ideea că Legea a fost un înlocuitor al legământului Avraamic, acesta fiind chiar făgăduinţa perioadei Evangheliei. Legământul Avraamic a fost instituit în planul lui Dumnezeu înaintea Legii, numit în acest caz „întâiul legământ“, care a existat vreodată. Să deschidem Biblia la Deuteronom 5 unde Moise revizuieşte Legea în adresarea sa făcută lui Israel: „Domnul Dumnezeul nostru a încheiat cu noi un legământ la Horeb. Nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul legământul acesta, ci cu noi, care suntem toţi vii astăzi, aici.“ (Deuteronom 5:2,3) Dumnezeu a încheiat un legământ cu părinţii, acel alt legământ care a fost făcut cu Avraam, şi care a fost confirmat printr-un jurământ. În cazul de faţă, Moise vorbeşte despre un jurământ care a fost făcut în mod specific cu israeliţii, care a inclus cele Zece Porunci scrise pe două table de piatră; legea ceremonială (tot ce se găseşte în Leviticul şi ce se găseşte în Exodul); şi legile lor civile, relaţiile dintre ei, adică unul cu altul, pe când urmau să ajungă în Ţara Făgăduită. Aceste legi erau asemeni statutului de legi al ţării noastre care guvernează relaţia omului cu omul sau a cetăţeanului cu cetăţeanul. Modalitatea de închinare era cuprinsă în legea ceremonială. Aceasta conţinea tot ceea ce le fusese dat când au ajuns la Muntele Sinai. Un legământ este o înţelegere dintre două părţi. Una dintre aceste părţi era Dumnezeu Însuşi, iar cealaltă parte era constituită din Copiii lui Israel. Care a fost înţelegerea dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel? Înţelegerea era următoarea, şi-anume: ei trebuiau să facă ceea ce Dumnezeu le-a poruncit la Muntele Sinai, şi să ducă totul la bun sfârşit. Dacă ei aveau să împlinească aceste cerinţe, Dumnezeu urma să împlinească anumite lucruri pentru ei: Avea să-i aducă în Ţara Făgăduinţei, unde avea să-i facă să prospere, să-i binecuvânte şi să-i facă să ajungă o binecuvântare pentru alţii, aşa după cum îi făgăduise lui Avraam. Uneori Legea este denumită Legământul cel Vechi. Legea este împărţită în mai multe secţiuni, şi-anume în: legea ceremonială, legea morală şi legea civilă. Numai că, în Cuvântul lui Dumnezeu nu găsim nici un fel de astfel de categorii ale Legii. Când găsim o referire la Lege, se înţelege toată Legea, numai dacă nu este altfel specificat în Scriptură. Când se face o anumită referire la Lege – ca şi atunci când Domnul Isus vorbeşte despre Lege sau despre scrierile lui Moise – El se referă la toată Legea aşa cum a fost dată pe Muntele Sinai, lege care a fost amplificată, extinsă şi propovăduită de către profeţi. Faptul acesta înseamnă cuprinderea întregului Vechi Testament, care era numit dealtfel Legea. 2 Azi, evreii împart Vechiul Testament în trei părţi: Legea, Profeţii şi ceea ce ei numesc Scripturile. Scripturile cuprind porţiunile istorice şi unele dintre porţiunile poetice ale Bibliei.

 

MIJLOCITOR AL UNUI LEGĂMÂNT MAI BUN Isus este Mijlocitorul unui Legământ mai bun, care este aşezat pe şi mai bune făgăduinţe. Aceste făgăduinţe pe care le-am aflat şi noi, au fost date lui Avraam, iar după aceea acestea au fost repetate şi extinse din când în când. Făgăduinţa dată lui Avraam că în sămânţa lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului, când a fost conturată şi dezvoltată la limita ei maximă în Scriptură, a constat în Isus Cristos, în Evanghelie. Făgăduinţa a fost fondată pe promisiuni mai bune decât atunci când a fost dată israeliţilor prin Lege. Promisiunea faţă de israeliţi a fost că ei vor fi aduşi în Ţara Făgăduită; că vor fi biruitori asupra vrăjmaşilor lor; că ţara aceea va fi a lor (şi hotarele au fost puse); că Domnul îi va binecuvânta şi îi va înmulţi, iar ei vor deveni o mare naţiune – ceea ce pentru scurt timp au şi fost. Făgăduinţele sub Vechiul Legământ au fost în mare parte binecuvântări materiale care aveau să fie ale lor în Ţara Canaanului. Binecuvântările care au sporit sub făgăduinţele Noului Legământ erau duhovniceşti şi cereşti. Putem să afirmăm că făgăduinţele Noului Legământ sunt în aceeaşi măsură mai bune, precum Legământul în sine este mai bun decât Vechiul Legământ. Acesta fiind cazul, puteţi să începeţi a înţelege care sunt făgăduinţele lui Dumnezeu în această perioadă. Aici era Preoţia sub Cristos, preoţie care era cu mult deasupra a tot ceea ce s-a găsit cuprins în rânduiala Levitică. Însuşi Cortul nu a fost decât o mică umbră a adevăratului Cort din Cer. Aceasta semnifică felul în care făgăduinţele sunt cu mult mai bune în Legământul în care tu şi eu suntem aduşi. „În adevăr, dacă legământul dintâi ar fi fost fără cusur, n-ar mai fi fost vorba să fie înlocuit cu un al doilea.“ (Evrei 8:7) Acum, din cauza celor de mai sus, oare trebuie să înţelegem că Legea, numită aici „legământul dintâi“, ar fi avut imperfecţiuni? Nu! Pentru că nu avem cum să împăcăm un astfel de gând tocmai cu ceea ce a spus Psalmistul care zice: „Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor.“ (Psalmul 19:7). Legea a fost desăvârşită pentru misiunea care urma să fie împlinită; însă nu a fost limita planului lui Dumnezeu. Legea nu a fost destul de cuprinzătoare şi vastă. De aceea, Legea a fost, cum s-ar spune, un cerc mai mic în interiorul unui cerc mare. Din punct de vedere teoretic, un cerc este absolut perfect – cercul nu are nici o imperfecţiune. Fiecare punct situat pe circumferinţa cercului se află la distanţă egală de centrul cercului. Însă, în cazul de faţă este vorba despre un 3 cerc mai mic în interiorul unui cerc mai mare. Dacă ar fi fost potrivit, atunci nu ar fi fost loc pentru cel de-al doilea cerc. „Căci, ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: “Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou; nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. Pentru că n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul.“ (Evrei 8:8,9) (Pavel citează din Ieremia 31:31,32) Acela a fost legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat pe Muntele Sinai cu părinţii lor, un legământ pe care israeliţii nu l-au ţinut. După ce au promis că vor face tot ceea ce Domnul le-a poruncit şi când Moise a rămas pe Munte timp de 40 de zile, au făurit viţelul de aur la care s-au închinat: „Şi ei au zis: “Israele! Iată dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului.”“ (Exod 32:4). După ce Dumnezeu a dat Legea, El a rânduit preoţia Levitică şi întreaga ordine a jertfelor şi darurilor, întrucât Legea în sine a dezvăluit şi necesitatea acestei a doua reglementări. Când Domnul le-a pus înainte cele Zece Porunci şi tot codul moral care le însoţea, lucrul acesta s-a întâmplat pentru ca să le descopere israeliţilor imposibilitatea lor de a se ridica la cerinţele acestora prin propria lor putere. De aceea, preoţia Levitică a rânduit jertfele şi darurile că să le ofere măsuri de precauţie, din cauza faptului că Legea nu putea să le ofere acele măsuri. Preoţia Levitică doar a indicat spre marea măsură pe care Dumnezeu a pus-o la dispoziţie, adică Isus şi planul Lui de mântuire.

 

MOTIVUL EŞECULUI LUI ISRAEL Nu a eşuat Israelul în privinţa Legii din cauza faptului că nu a lăsat ca Dumnezeu să scrie Legea în inimile lor? Acesta a fost ultimul motiv. Putem să înţelegem lucrul acesta din ceea ce Ieremia a avut de spus. Acum, nu trebuie să înţelegem nici că mântuirea nu ar fi fost un lucru real în vremea Vechiului Legământ. Chiar înainte de a fi fost dată Legea ei au avut mântuirea. Avraam a avut parte de mântuire adevărată. Cuvântul spune că el, Avraam, l-a crezut pe Dumnezeu, iar lucrul acesta i s-a socotit drept neprihănire. De aceea, era posibil să se ajungă la mântuire, exact după cum este posibil în zilele tale şi în zilele mele sub actualul Legământ. Însă, în acelaşi timp, Avraam nu a venit înaintea Domnului fără să aducă vreun dar. Primul lucru pe care Avraam l-a făcut când a ajuns în Ţara Canaan a fost să ridice un altar Domnului şi să aducă jertfe lui Dumnezeu. De fiecare dată când Avraam a revenit în Ţara Canaan, după o oarecare absenţă, primul loc la care a mers el a fost Betel unde îi aducea un dar Domnului. 4 Însă lucrul care s-a întâmplat a fost următorul: în loc ca israeliţii, ca un întreg, să se conformeze planului pe care Dumnezeu l-a aşternut, ei au eşuat în totalitate, şi nu au avut parte de acele experienţe în inimile lor. Israeliţii nu s-au supus legilor lui Dumnezeu, practic au îmbrăţişat idolatria şi au părăsit legământul lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu a fost absolvit de obligaţia de a-Şi mai împlini partea care îi revenea Lui din cadrul făgăduinţelor. Dacă una dintre părţile care au încheiat un legământ ajunge să îşi încalce promisiunea, faptul acesta absolvă cealaltă parte de obligaţii. Dacă eu închei un contract cu un frate prin care el trebuie să-mi zidească o casă, dar eu nu-i plătesc la termenele la care s-au prevăzut plăţile în contract, faptul acesta nu-l absolvă pe fratele respectiv de orice altă obligaţie faţă de mine? În felul acesta a încălcat Israelul legămintele lor, iar lucrul acesta l-a absolvit pe Dumnezeu de obligativitatea îndeplinirii părţii Sale din legăminte. Însă, Dumnezeu a creat o amplă posibilitate prin care israeliţii să poată să aibă parte de mântuire dacă ei ar fi dorit-o, să poată să se bucure de părtăşie cu Dumnezeu şi să aibă parte de aceleaşi experienţe de care avem şi noi parte azi, cu excepţia botezului în Duhul Sfânt. Dar până şi acest fel de botez a fost făcut după o anumită procedură în cazul lui Elisei, care a urmat după Ilie. Cei doi au fost unşi pentru anumite misiuni. Duhul Domnului a venit peste ei. Venirea Duhului peste cei doi a fost un fel, în zilele acelea, al botezului în Duhul Sfânt. Cei doi au avut parte de neprihănire şi sfinţire, iar faptul acesta iese în evidenţă în multe locuri ale Vechiului Testament, mai ales în Psalmi. Citiţi Psalmul 51, care este rugăciunea de pocăinţă a lui David, şi veţi afla că David s-a rugat pentru a fi curăţit, ceea ce înseamnă sfinţire. De aceea, vina, într-o analiză finală, a fost cu Casa lui Iuda şi cu Casa lui Israel şi nu cu posibilitatea de mântuire oferită de Dumnezeu, deşi nu a avut înălţimea, lungimea, lărgimea pe care le are Legământul zilelor noastre. „Nu ca legământul pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. Pentru că n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul.“ (Evrei 8:9) Faptul acesta este doar o extindere a făgăduinţei care a fost făcută lui Avraam. Însăşi faptul că oameni precum Avraam, Iov, Noe, Enoh, David şi alţi oameni cucernici de-a lungul timpului au umblat în poruncile lui Dumnezeu şi în rânduielile Lui, pe care le-au împlinit, a fost o dovadă că şi restul lui Israel ar fi putut să le împlinească. În Vechiul Legământ nu a existat nici o imperfecţiune, în nici un fel, în oricare dintre prevederile Legământului. „Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.“ (Evrei 8:10) 5 Aceasta este ceea ce Dumnezeu ar fi putut să facă pentru Israel, dar când ei au dat înapoi, atunci Dumnezeu a scris Legea pe table de piatră. Sub Noul Legământ, Dumnezeu făgăduieşte să scrie Legea Sa în inimile lor. Însă, cum rămâne atunci cu tablele de piatră? Acestea nu mai sunt de trebuinţă. Pavel scoate în evidenţă tocmai acest lucru. Ca urmare, în 2 Corinteni 3:7-11 aflăm următoarele: „Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă, încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, măcar că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului? Dacă slujba aducătoare de osândă a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire? Şi, în privinţa aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult. În adevăr, dacă ce era trecător era cu slavă, cu cât mai mult va rămâne în slavă ce este netrecător!“ De aceea, când Legea este scrisă pe tablele de carne ale inimilor noastre, ne putem lipsi chiar şi de Legea morală, aşa cum a fost ea scrisă pe table de piatră sub Vechiul Legământ.

 

ÎNCHINAREA LA DUMNEZEU ÎN DUHUL „Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: “Cunoaşte pe Domnul!”, căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei.“ (Evrei 8:11) Acest lucru se referă la propovăduirea Evangheliei, la faptul de a duce Evanghelia în toată lumea. În conversaţia lui Isus cu femeia samariteancă la fântână, El a spus: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.“ (Ioan 4:23). Nu în Templul de la Ierusalim, ci adevăraţii închinători se vor închina Lui în duh şi în adevăr, independent de loc. Aceştia nu vor mai fi legaţi de existenţa unui templu sau de o preoţie Levitică, ci, depăşind toate aceste bariere sau legături, Evanghelia se va răspândi nu doar la israeliţi, dar va fi dusă la toate popoarele. Moise le-a poruncit israeliţilor să-şi instruiască copiii în Lege. Ei aveau obligaţia să le transmită poruncile copiilor lor şi copiilor copiilor lor. După aceea îi aveau pe profeţii care, într-o măsură limitată, îi învăţau Legea. Însă, ei nu au avut atunci mijloacele de răspândire a Legii aşa cum acestea există în zilele noastre când fiecare om are prilejul să audă despre Domnul şi despre planul Lui de răscumpărare prin Isus Cristos. Noi trăim în această vreme glorioasă în care Evanghelia este dusă la orice neam, la orice seminţie şi la orice limbă.

 

PROPRIETĂȚILE NOULUI LEGĂMÂNT

Proprietățile Noului Legământ

“„Dar iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile”, zice Domnul: „Voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, și ei vor fi poporul Meu. Și nu va mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său zicând: ‘Cunoaște pe Domnul!’ Căci toţi Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. Pentru că le voi ierta nelegiuirile și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele și fărădelegile lor.””
‭‭Evrei‬ ‭8:10-12

(i) Dumnezeu este Autorul legământului. Urmează câteva detalii precise despre natura Noului Legământ sau conținutul acestuia. Aspectul fundamental pe care îl observăm, aspect care diferențiază în mod esențial Noul Legământ de Vechiul este faptul că în acest nou legământ Dumnezeu se angajează să îndeplinească condițiile sale. Dumnezeu este Cel care face legământul și care împlinește termenii sau ținta acestui legământ. În toate cele spuse aici Dumnezeu are rolul principal, decisiv și eficace.

(ii) Legământul are eficiență absolută. Prin urmare, acest legământ are eficiență 100% datorită lui Dumnezeu și pentru că omul este pasiv – asupra lui se lucrează cu putere de sus. Dumnezeu nu își mai lasă acest legământ pe mâinile omului pentru că el l-ar falimenta ca și pe cel precedent. Această eficiență este promisă de Dumnezeu în aceste minunate făgăduințe care stau la baza legământului.

(iii) Legământul este atemporal. Pentru că acest legământ are toate condițiile împlinite de Dumnezeu, acest legământ nu poate falimenta. El nu mai este temporar ca vechiul legământ și nu va avea finalitate. Toți cei cuprinși în acest legământ își pot pune toată încrederea în Dumnezeu care va împlini în ei, în mod desăvârșit, toate promisiunile legământului.

(iv) Legământul este lăuntric. Vechiul Legământ a pus Legea lui Dumnezeu în afara omului, pe table de piatră, însă poporul a călcat acest legământ pentru că nu era putere înlăuntru omului. Cei care spun că fără Legea lui Dumnezeu pe pietre am trăi în păcat (vezi adventiștii) nu înțeleg nimic din natura Vechiului Legământ care a constat tocmai în scrierea cu claritate a tuturor legilor lui Dumnezeu iar acest lucru nu i-a ajutat cu nimic, ci a expus mai clar și puternic păcătoșenia de nestăvilit a păcatului din om. Porunca fără putere nu va face decât să înmulțească păcatul datorită neputinței omului păcătos.

(v) Legământul este necondiționat. În acest legământ Dumnezeu nu prezintă nici o stipulație, nici o condiție. Cei care transformă legământul cel nou într-un legământ condiționat îl reduc la slăbiciunea Vechiului Legământ. Este una dintre cele mai grave erori făcute astăzi prin care Evanghelia se transformă în Lege și harul în fapte. Singurele condiții ale acestui legământ sunt între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul iar aceste condiții au fost deja îndeplinite în proporție totală.

(vi) Legământul este spiritual. Ceea ce nu înțeleg carismaticii de astăzi din teologia Noului Legământ este că acesta nu preia toate binecuvântările materiale ale legământului avraamic și ale celui mozaic condiționate de ascultarea poporului Israel, pentru că este clar că noi nu avem parte în Israel ca și națiune (ceea ce îi face pe mulți să spiritualizeze toate promisiunile pământești sau să le transforme pe teren american, românesc etc). Noul Legământ conține în exclusivitate binecuvântări spirituale așa cum sunt foarte clar enumerate mai jos.

(vii) Legământul este personal. Dumnezeu își va împlini acest legământ în fiecare dintre beneficiarii lui. Se afirmă explicit în pasaj că nu este nevoie de mijlocitor uman pentru ca omul să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeu. Cineva va spune: acest lucru nu este posibil pentru că asta ar însemna că nu mai avem nevoie de biserică, de Scriptură și de învățători. Acest lucru este fals pentru că, în primul rând, textul vorbește întâi de toate despre cunoaștere mântuitoare, o cunoaștere esențială a lui Dumnezeu; și în al doilea rând faptul că Dumnezeu lucrează prin intervenție supranaturală și directă nu înseamnă că nu se va folosi și de metode. Această cunoaștere nu este doar pentru saduchei, farisei, preoți, prezbiteri sau învățătorii legii, ci pentru fiecare membru al legământului. Și este întâi de toate o cunoaștere spirituală, nu doar mentală.

(viii) Legământul are doar binecuvântări. Deși noi credem în realitatea disciplinării și în Noul Legământ, totuși aici nu mai găsim nici un blestem pentru națiunile care fac parte din Adunarea Domnului Isus. Dumnezeu lucrează acum total diferit în această privință.

(ix) Legământul nu depinde de alegerea omului. În vechiul legământ se spune foarte clar că omul trebuie să aleagă între bine și rău, între viață și moarte, între binecuvântare și blestem. Deși suntem de acord că omul face o alegere atunci când este mântuit, totuși, datorită faptului că alegerea omului este sigură din pricina hotărârii eterne a lui Dumnezeu pentru a-l mântui, această alegere nu este finală și decisivă pentru natura legământului.

Noul legamant al Harului

 

  1. De fiecare data cand se predica despre Neprihanirea lui D-zeu,vieti sunt transformate,si primim revelatii noi din Cuvantul Sau.Motivul pentru care suntem neprihaniti in ochii lui D-zeu,nu este ca facem fapte bune,este important sa facem fapte bune.

2 Corinteni 5:21 Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

Suntem neprihaniti pentru ca Isus a fost facut pacat pentru noi,ca noi sa fim neprihanirea lui D-zeu in El.Isus a devenit pacat,dar nu a facut pacat,si noi am fost facuti neprihaniti,fara sa fii facut ceva sa fim neprihaniti,asa cum Isus a primit pacatul nostru,asa am primit si noi Neprihanirea Lui.D-zeu l-a tratat pe Isus ca si pe cel mai mare pacatos la Cruce,ca sa poata sa te trateze pe tine ca si pe un om neprihanit.

Romani 4:6 Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.7 „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite!
8 Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!”

Aici David vorbeste de 2 binecuvantari.Prima spune ca pacatele noastre ne sunt acoperite,si a doua binecavantare ne spune ca D-zeu nu ne mai tine in seama pacatul.Acest om pacatuieste,la care D-zeu nu-i tine in seama

pacatul?D-zeu de ce nu i-ar tine in sema pacatul,daca acest om nu pacatuieste?Acest om pacatuieste,dar D-zeu nu-i tine in seama pacatul.Exista o categorie de oameni la care D-zeu nu le tine in seama pacatul cand pacatuiesc,si aceia sunt oameni care l-au acceptat pe Isus ca si Mantuitor.Oamenii din cauza ca nu cunosc acest adevar traisc in condamnarea pacatului,si multi aleg sa nu mai vina la Biserica din cauza condamnarii si vinei ce o aduce pacatul.Dar adevarul intotdeauna face oamenii liberi.

Tu esti binecuvantat astazi,pentru ca atunci cand pacatuiesti,D-zeu nu iti tine in seama pacatul.Motivul pentru care D-zeu nu-ti tine in seama pacatul,este ca Isus acum 2000 de ani a luat toate pacatele tale,trecute,prezente si viitoare.Toata judecata lui D-zeu a cazut peste Isus,si de aceea nu este judecata atunci cand pacatuim.D-zeu ne da neprihanirea Lui,aparte de faptele nostre.Sunt oameni care cred ca David aici vorbeste despre el aici in aceste versete.David a spus”Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite!Aici spune ferice de aceia,nu ferice de mine,deci este clar ca nu vorbeste despre el.El a vazut o generatie de oameni care o sa il accepte pe Isus si D-zeu nu le va tine in seama pacatul.David ar fii vrut sa faca parte din aceasta generatie,pentru ca D-zeu l-a pedepsit atunci cand a pacatuit cu Batseba,si primul copil cu ea a murit.David a trait sub Lege.Daca vrei sa vezi un om care trait in Har,uita-te la Avraam,care trait cu 400 de ani inainte ca Legea sa fie data.D-zeu nu l-a pedepsit pe Avraam atunci cand a gresit,cand a mintit de 2 ori in legatura cu nevasta lui Sara,ca este sora lui.Si Biblia il numeste pe Avraam”Prietenul lui D-zeu”.D-zeu i-a spus sa iasa din familia lui,si el l-a luat pe Lot cu el,nu l-a ascultat pe D-zeu.Si totusi D-zeu nu l-a pedepsit niciodata pe Avraam pentru greselile pe care le-a facut.In evrei 11 nu gasesti nici o gresala pe care a facut-o,pentru ca a fost sub Har,si nu sub Lege.

D-zeu nu foloseste pacatul impotriva ta ca sa te condamne,pentru ca l-a condamnat odata in trupul lui Isus la cruce.D-zeu te disciplineaza atunci cand gresesti prin Cuvantul Sau.

2 Timotei 3:16 Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,
17 pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

Daca stii povestea lui Balac si Balaam atunci stii binefacerile Domnului.

Mica 6:5 Poporul Meu, adu-ţi aminte ce plănuia Balac, împăratul Moabului, şi ce i-a răspuns Balaam, fiul lui Beor, şi ce s-a întâmplat din Sitim până la Ghilgal, ca să cunoşti binefacerile Domnului!”

Balac era regele Moabului,si el a vazut copii lui D-zeu venind catre pamanturile lui,si i-a fost foarte frica de ei,pentru ca auzit ce a facut D-zeu pentru ei,cum a despicat marea in 2 pentru ei.Nu i-a foat frica de ei,ci ii era frica pentru ca D-zeu era cu ei.Poporul Israel vroia sa treaca prin tara lui cu pace,si Balac daca era destept trebuia sa-i lase sa treaca prin tara lui,si le dadea vin si mancare,pentru ca D-zeu binecuvanta,pe cine binecuvanta pe Israel.Dar el a vrut sa-i distruga,si l-a chemat pe Balaam,sa-i blesteme.S-i i-a spus lui Balaam ca-i va da multi bani daca va blestema poporul Israel.Balaam a vrut sa-i blesteme,dar i-a binecuvantat fara sa vrea.Si l-a dus pe un alt munte apoi pe un altul,l-a dus in total pe 3 munti,si in loc sa-i blesteme,D-zeu i-a binecuvantat prin gura lui Balaam.Ceea ce binecuvanta D-zeu,ramane binecuvantat.Tu esti binecuvantat de D-zeu,ti-a iertat pacatele,si nu-ti tine in seama pacatele.Vindecare,prosperitate vor curge in viata ta,cand stii aceste lucruri.Daca poporul lui D-zeu a avut aceste binecuvantari,bazati pe jertfele pe care le aduceau,cu atat mai mult in Noul Legamant,Isus s-a dat ca jertfa pentru tine,te va binecuvanta D-zeu.Nimeni nu ne poate blestema,pentru ca atunci cand ne blesteama,D-zeu transforma blestemul intr-o binecuvantare.Calea lui Balaam este sa crezi ca D-zeu bleastama in loc sa binecuvanteze.Daca esti binecuvantat nu poti sa fii blestemat,D-zeu nu te binecuvanteaza ca apoi sa te blesteme.L-a dus pe muntele Pisga sa blesteme poporul Israel,si din nou D-zeu a transformat blestemul intr-o binecuvantare.D-zeu nu a vazut nelegiuire in Israel,dar cu toate ca stim ca poporul Israel avea nelegiuiri.Asa te vede si pe tine D-zeu,chiar daca pacatuiesti,nu-ti tine in seama pacatul.D-zeu nu vedea pacatul in Israel,pentru ca ei aduceau arderi de tot,care semnifica jertfa lui Isus.Cu atat mai mult noi care avem realitatea”Isus”,D-zeu nu ne tine in seama pacatul pentru ca Isus l-a luat acum 2000 de ani la cruce.

Cand poporul Israel a iesit din Egipt,nici unul din ei nu erau bolnavi,daca D-zeu a facut asta pentru ei,care au fost acoperiti de sangele mielului,care a fost dat pe usiorii usiilor,cu atat mai mult noi care avem Sangele lui Isus,vom umbla in sanatate perfecta.

Numeri 23:23 Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, nici vrăjitoria împotriva lui Israel; acum se poate spune despre Iacov şi Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!

Aceste lucruri nu se pot atinge de Iacov,nu pentru ceea ce au facut ei,ci pentru ce mari lucruri a facut D-zeu pentru ei.Nu este blestem care sa se prinda de tine,pentru ca sangele lui Isus te acopera.Orice vrajitoare stie ca nu se trimite duhuri rele impotriva crestinilor,este un secret al vrajitoarelor.Mai sunt vrajitoare care incearca sa trimita duhuri rele catre crestini,dar cand merg duhurile si cand vad ca persoanele sunt crestine,se intorc impotriva lor si le ataca pe ele.Tu numai trebuie sa strigi”Isus”si demonii fug.D-zeu a vazut poporul Israel neprihaniti,pe baza jertfelor pe care le aduceau

Numeri 23:21 El nu vede nicio fărădelege în Iacov, nu vede nicio răutate în Israel. Domnul Dumnezeul lui este cu el, El este Împăratul lui, veselia lui.
22 Dumnezeu i-a scos din Egipt, Tăria Lui este pentru el ca a bivolului.

Chiar si dusmanul Israelului,i-a vazut neprihaniti,dar cel mai trist lucru este ca ei niciodata nu s-au vazut neprihaniti,continuand sa se planga,sa murmure,ei nu stiau cum ii vede D-zeu.D-zeu te iubeste si de asta nu mai vede nici o nelegiuire in tine.Esti binecuvantat pentru ca D-zeu te iubeste.Neprihanirea lui Israel a fost sub Lege,de aceea nu se poate compara cu neprihanirea noastra care este permanenta,pentru ca este bazata pe ascultarea perfecta a lui Isus,si lucrarii terminate la Cruce.Israel trebuia sa aduca arderi de tot in fiecare zi ca sa fie neprihaniti,noi nu trebuie sa facem asta.Israel putea sa isi piarda neprihanirea,dar noi nu putem.

Balac a fost destept si a trimis fete frumoase la Israel.

Numeri 25:1 Israel locuia în Sitim; şi poporul a început să se dea la curvie cu fetele lui Moab.
2 Ele au poftit poporul la jertfele dumnezeilor lor; şi poporul a mâncat şi s-a închinat până la pământ înaintea dumnezeilor lor.

In momentul in care Israel si-a schimbat Dumnezeul,adus jertfe lui D-zeu,a cazut judecata lui D-zeu peste ei,pentru ca pacatele lor erau acum expuse,ca nu mai erau acoperite de jertfe.

Numeri 25:3 Israel s-a alipit de Baal-Peor, şi Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Israel.
4 Domnul a zis lui Moise: „Strânge pe toate căpeteniile poporului şi spânzură pe cei vinovaţi înaintea Domnului în faţa soarelui, pentru ca să se întoarcă de la Israel mânia aprinsă a Domnului.”

Noi nu putem experimenta asa ceva,pentru ca noi avem Sangele lui Isus,care este pentru totdeauna,neprihanirea noastra este pentru totdeauna.Motivul pentru care D-zeu a intors blestemul in binecuvantare in viata ta,este pentru ca te iubeste.De aceea trebuie sa fii constient de dragostea cu care te iubeste D-zeu,neconditionata.Poporul Israel cadea in pacat,pentru ca nu stia cum ii vede D-zeu,si cum ii vede dusmanii lor,nu stiau cat de mult ii iubeste D-zeu.Predicarea Harului,dragostei lui D-zeu,va scapa multi crestini de multe pacate.Este posibil pentru un crestin sa cada sub blestem?Din punctul de vedere a lui D-zeu,nu,dar crestinul poate experimenta blestem in viata lui,dar crestinul nu poate experimenta in viata lui, un blestem de la D-zeu.D-zeu nu-si pedepseste copii,pentru ca Isus a fost pedepsit in locul tau.Dar satana va incerca sa aduca blestem in viata ta,daca esti destul de naiv ai sa-l accepti.Isus spune ca suntem mai de pret decat vrabiile,ca pana si perii de pe cap ne sunt numarati.Tu contezi pentru D-zeu.Atunci cand se prinde un blestem de o persoana,este atunci cand aceea persoana nu stie cat de mult o iubeste D-zeu,cata valoare are in fata ochiilor Lui.

Nu generaliza dragostea lui D-zeu,trebuie sa spui”D-zeu ma iubeste si si-ar fii dat Fiul pentru mine,chiar daca as fii fost singurul om de pe pamant.Daca esti constient de aceasta dragoste,orice blesteme care vine asupra ta,D-zeu le transforma in binecuvantari.Trebuie sa practici dragostea lui D-zeu in fiecare zi.Cand te trezesti cateodata dimineata,si in sentimentele tale simti ca D-zeu este la mii de km distanta,tu trebuie sa actionezi ca si cum El este langa tine,pentru ca este acolo,traieste aceea zi prin credinta ca D-zeu este cu tine in ciuda a ceea ce simti,asa practici dragostea Lui.Oameni devin plini de amaraciune pentru ca au avut diferite lipsuri in viata lor,si au lasat ca acele lipsuri sa le spuna ca lui D-zeu nu-i pasa,ca D-zeu nu-i iubeste.

1 Ioan:9 Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.
10 Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

Dragostea nu sta in faptul ca noi l-am iubit,ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi.In Lege t-i se cerea sa il iubesti cu toata inima,sufletul mintea si puterea ta,ceea ce este imposibil,dar in Har ne spune ca Dragostea sta in faptul ca D-zeu ne iubeste pe noi,nu noi pe El.

1 Ioan 4:19 Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.

Accentul in viata nostra ar trebui sa fie pe cat de mult ne iubeste D-zeu,nu pe cat de mult il iubim noi.Cand realizezi cat de mult te iubeste D-zeu,va izgoni orice fel de frica din viata ta,frica de viitor,frica de depresie,frica de boala,toate vor pleca.

1 Ioan 4:17 Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta; astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii.
18 În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.

Canta dragostea lui D-zeu”Isus ma iubeste”Aleluia.Fii constient de Dragostea cu care te iubeste D-zeu,perfecta.Poti sa-i eliberezi pe altii de depresie,frica,boli,spunandu-le despre dragostea lui Isus.Singurul mod in care se poate prinde un blestem,este sa nu stii cat de mult te iubeste D-zeu.

Ghetsimani

Frederick Charles Jennings

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 26.36-46Marcu 14.32-42Luca 22.39-46Ioan 18.1-11Psalmul 102

Introducere

Soarele a refuzat să pună în lumină acele suferinţe, şi în timpul ultimelor trei ore de la ora doisprezece până la ora trei după masa nu auzim nici măcar o şuşoteală a vreunui om, a unui animal sau a unei păsări, până la acel strigăt extraordinar de amar „Eli, Eli, lama sabactani?”, care a străbătut prin acea noapte tainică. Întunericul şi liniştea sunt într-o armonie îngrozitoare cu ceea ce se petrecea pe crucea din mijloc.

Ce trezeşte interesul nostru deosebit pentru Ghetsimani? Domnul Isus merge acolo ca printr-o umbră. Natura acestei chestiuni a fost dusă în acel întuneric de pe Golgota, şi astfel noi primim un simţământ slab a ceea ce este natura chestiunii de pe Golgota, în timp ce vedem efectul pe care îl avea umbra din Ghetsimani. Dacă simpla umbră a pricinuit astfel de suferinţe pentru El, ce era atunci cu Acela, despre care vedem numai o umbră? Duhul Sfânt vrea să ne călăuzească, ca noi în duhul să mergem pe acest drum împreună cu Domnul şi cu ucenicii Lui şi cu inimi care Îi dau onoarea care I se cuvine. Nu vrem să ne grăbim, ci să înaintăm cu paşi mici.

Pârâul Chedron

Ioan 18.1-11: După ce a spus aceste lucruri, Isus a ieşit împreună cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Săi. Şi Iuda, care Îl vindea, ştia şi el locul, pentru că Isus fusese deseori acolo împreună cu ucenicii Săi. Iuda deci, după ce a luat ceata ostaşilor şi slujitori de la preoţii de seamă şi de la farisei, a venit acolo cu felinare şi cu făclii şi cu arme. Isus deci, ştiind toate cele care urmau să vină asupra Lui, a ieşit înainte şi le-a spus: „Pe cine căutaţi?” Ei I-au răspuns: „Pe Isus din Nazaret”. Isus·le-a spus: „Eu sunt!” Şi Iuda, care-L vindea, stătea şi el cu ei. Deci, când le-a spus: „Eu sunt!”, s-au dat înapoi şi au căzut la pământ. Din nou deci i-a întrebat: „Pe cine căutaţi?” Şi ei au spus: „Pe Isus din Nazaret”. Isus a răspuns: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă”, pentru ca să se împlinească cuvântul pe care-l spusese: „N-am pierdut pe nici unul din cei pe care Mi i-ai dat Tu”. Simon Petru deci, având sabie, a scos-o şi l-a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă; şi numele robului era Malhus. Isus i-a spus deci lui Petru: „Pune sabia în teacă. Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?”

Fiecare evanghelie oferă în descrierea celor petrecute în Ghetsimani un element pe care celelalte evanghelii nu-l au, şi numai dacă le punem pe toate laolaltă primim o imagine de ansamblu despre această scenă unică. Ne vom ocupa prima dată cu evanghelia după Ioan 18. Acolo vedem pe cei unsprezece ucenici însoţind pe Domnul lor, mergând pe deal în jos spre pârâul Chedron, pe care apoi l-au străbătut. Aici vrem să facem o pauză şi să ne amintim că cu o mie de ani înainte un antemergător al Domnului Isus a mers pe acelaşi drum şi a traversat acelaşi pârâu, şi aceasta de asemenea într-un timp de mare strâmtorare – era David, căci fiul lui preaiubit Absalom s-a revoltat şi a constrâns pe tatăl său să se refugieze (2 Samuel 15.23). Oriunde în Scriptură este amintit pârâul Chedron, este o scenă a morţii şi judecăţii, ca de exemplu şi în 2 Cronici 15.16, unde Asa a îndepărtat pe mama lui, ca să nu fie împărăteasă, şi în valea Chedronului a sfărâmat şi a ars idolul ei. De aceea cu siguranţă şi numele Chedron are o importanţă deosebită.

Cuvântul Chedron înseamnă „negru”. Pârâul Chedron a mai fost numit şi „pârâul negru”. Însă în limba ebraică sunt şi alte cuvinte care au înţelesul de „negru”, însă fiecare din ele cu un înţeles puţin schimbat.

  1. Astfel cuvântul işon (Proverbe 7.9) ca diminutiv de la  – acesta înseamnă „om mic” – este folosit ca expresie ca să descrie cercul negru din ochi, pe care noi îl numim pupilă. Gesenius spune în privinţa aceasta: „Este ca într-o oglindă, vedem aici o imagine mică a unui om.”
  2. Chahshach înseamnă de asemenea „negru” în sensul de „întuneric” în contrast cu „lumina”, ca în Iov 18.6.
  3. Chamar înseamnă de asemenea „negru”, dar vine de la „a arde”, acesta ne redă numele Cham sau Ham. Acesta este unul, care este negru, deoarece el a fost expus căldurii mari.
  4. Şachorn are un sens bun, căci descinde dintr-o rădăcină a unui cuvânt care vorbeşte despre întuneric, care trece, aşa cum este în amurg. Cuvântul însuşi este aplicat la părul negru, care vorbeşte despre faptul că sănătatea leprosului a fost refăcută.
  5. În sfârşit cadar, de la care vine cuvântul Chedron, vorbeşte totdeauna despre întunecimea întristării. Ele este o emblemă a întristării şi printre noi, şi în Psalmi este de trei ori tradus aşa, ca de exemplu în Psalmul 42.9: „Pentru ce umblu în jale din cauza apăsării vrăjmaşului?”

Numele Ghetsimani

Deci Chedron este pârâul jalei. De aceea numele acesta este tocmai aici aşa de semnificativ, dacă privim drumul în continuare al Mântuitorului nostru în această grădină. Răsunetul cântării, cu care s-a încheiat cina, a amuţit şi cuvintele care urmează ale acestui Neprihănit şi Curat sunt cuvinte de jale. Le-aţi remarcat? Numai cei unsprezece sunt cu El. Este unul care nu poate merge nici măcar un pas cu El pe această cărare a suferinţelor. Iuda este în altă parte şi este preocupat cu altceva. Suferinţele şi întristarea sunt totdeauna dovezi pentru credinţă şi veridicitatea mărturisirii. Este ca şi cu stelele, care devin vizibile abia după ce a venit întunericul. Însă cei unsprezece traversează împreună cu El pârâul şi intră în grădina Ghetsimani.

Iarăşi trebuie să facem o pauză, de data aceasta la poarta grădinii, şi să aflăm înţelesul cuvântului „Ghetsimani”. Sau vrem să pierdem lumina, care ne va fi dată prin aceasta? Cuvântul Ghetsimani înseamnă „presă (sau teasc) de untdelemn” [geth-şemen]. Cuvântul ebraic geth înseamnă „presă (teasc)” şi cuvântul şemen (semane) înseamnă „ulei”. Deci, uleiul (untdelemnul) era singura posibilitate din zilele acelea pentru a face lumină. Gazul şi electricitatea nu erau cunoscute, şi desigur Scripturile nu vorbesc despre ele. Este aşa cum este în cazul primei amintiri a acestui cuvânt: „untdelemn pentru luminător” (Exod 25.6), şi el este lumina care face ca totul să fie arătat (Efeseni 5.13). Vedem în Ghetsimani „presarea” (gheth) şi rezultatul presării: „arătarea” (untdelemnul), desăvârşirea Aceluia, care a fost apăsat aşa de greu. Acesta este primul adevăr mare, pe care îl întâlnim, atunci când intrăm în această grădină şi auzim numele ei. Întristarea şi strâmtorarea Îl vor apăsa pe pământ, dar tocmai apăsarea acestor suferinţe – să ne gândim la aceasta – va da la iveală numai untdelemn, care după aceea va da lumină sfântă asupra desăvârşirii dăruirii Sale, ceea ce la rândul ei îndreptăţeşte pe Dumnezeu, prin faptul că El Îl ascultă şi Îl eliberează din suferinţele morţii. Dar despre toate acestea vom aminti mai târziu.

Trei ucenici însoţesc pe Domnul

Să revenim la grădină. Când am părăsit grădina am văzut opt ucenici stând acolo, căci El din menajament plin de înţelegere – care caracterizează toate căile Lui cu poporul Său – i-a rugat să aştepte până când El va merge să Se roage. Nu într-un loc neprecis, aşa cum ar putea să pară că face aluzie cuvântul „acolo”, ci El arată spre un loc precis, „locul acela de acolo”, aşa am putea probabil să spunem noi. Vom vedea îndată valoarea acestei expresii precise.

Numai trei ucenici Îl însoţesc pe Domnul pe acea cărare a întristării; şi de ce au fost aleşi aceşti trei în felul acesta? Cu siguranţă pentru că ei au fost cei trei care au mers împreună cu El pe muntele sfânt şi acolo au fost martori ai scenei triumfului şi gloriei. Şi după aceea era o fetiţă care era în ceea ce noi numim „moarte”, dar pe care El a numit „somn”; şi toţi au trebuit să părăsească încăperea morţii, în afară de Petru, Iacov şi Ioan şi părinţii ei. Ei, şi numai ei dintre toţi ceilalţi ucenici au parte de triumful acelui ceas al biruinţei asupra morţii. Aşa trebuiau ei, şi numai ei, să-L însoţească în continuare pe cărarea întristării, mult mai departe decât ceilalţi ucenici. Cât de lipsit de importanţă sunt toate acestea pentru necredinţă; cât de simplu, de clar şi ce mare importanţă şi adevăr divin sunt ele pentru credinţă. Căci aşa a fost întotdeauna şi este până în ziua de azi. Aceia, care merg cel mai departe pe cărarea privilegiului, a bucuriei şi binecuvântării, sunt cei care pot merge singuri şi trebuie să meargă pe cărarea întristării. Cei care au primit cea mai multă mângâiere divină trebuie s-o aştepte cel mai mult, şi din această întristare va veni o mare binecuvântare, deoarece atunci noi suntem mult mai bine capabili să avem compasiune cu alţii şi să le fim de ajutor. Nu pare aşa, ca şi cum învăţătura tainică a predestinării are legătură nu numai cu adevărul de bază al mântuirii? Toţi cei unsprezece au fost aleşi, însă aceeaşi suveranitate a ales trei dintre ei. Totdeauna este o alegere (predestinare) cu privire la privilegiul şi slujba celor aleşi. Aşa cum a scris unul din poeţii noştri: „Dacă Isus ar străluci pe toţi la fel, atunci toţi ar iubi în acelaşi fel.”

Însă aici nu avem voie să uităm echilibrul, dând la o parte responsabilitatea voinţei omului, şi astfel să afirmăm că păcătosul care nu vrea să se pocăiască este predestinat la nepocăinţă. La fel, refuzăm să acceptăm gândul, că Dumnezeu a ales pe unii – nu numai în suveranitatea Sa, ci conştient fără vreun motiv –, ca ei să fie total nefolositori sau ca ei să nu slujească. Aceasta niciodată nu este adevărat. Desigur El cunoaşte aptitudinile naturale şi spirituale ale fiecăruia dintre noi, şi El alege ce este corespunzător aptitudinilor noastre şi are în vedere ca noi niciodată să nu fim împovăraţi peste măsura posibilităţilor noastre. În privinţa aceasta nu lipsesc şi unele compensări, căci vom vedea, că cei opt ucenici, care au rămas la intrarea în grădină, nu au fost mustraţi aşa de sever, cum au fost aceia care L-au însoţit şi au fost mai privilegiaţi. Unul din poeţii noştri a exprimat cam aşa aceste compensări:

Ah, cine vrea să îndrăznească,
alegerea „tot sau nimic” să cunoască.
Pe deoparte frumosul fior al bucuriei,
sau ţipătul durerii ananghiei.
Niciodată marele chin,
Şi niciodată bucuria pe deplin.
Căci inima, care de una nu are parte cu-adevărat,
Niciodată pe cealaltă n-o poate preţui cu-adevărat.

Însă acum cei trei nu pot merge mai departe, şi sunt rugaţi să rămână acolo, căci, vorbind figurativ, s-a ajuns la limita aptitudinii lor. Însă Domnul merge mai departe fără ucenicii Săi; El este singur, când merge la acel loc. Cu ce precizie uimitoare scena aceasta aruncă umbrele realităţii a ceea ce în mai puţin de douăzeci şi patru de ore după aceea urma să aibă loc. Dacă Isus trebuia să facă lucrarea de ispăşire, El trebuia să fie singur. Nimeni din cer, de pe pământ sau de sub pământ participă cu El în aceasta. Tot aşa era şi în ziua ispăşirii, care este un model al celor trei ore de întuneric pe Golgota. Nici un om nu trebuia să fie în cortul întâlnirii, atunci când intra marele preot, ca să facă ispăşire (Levitic 16.17). Pentru ca el să fie un model real, trebuia şi el să fie singur. Dar este schiţată aici împăcarea? Vorbeşte „acolo” despre ultimele trei ore de pe Golgota? Fără îndoială, căci observă: El S-a retras cam la o aruncătură de piatră, şi exact pe locul, pe care ar cădea piatra, El a căzut cu faţa la pământ.

La o aruncătură de piatră depărtare

Dar pentru ce ne este relatat aceasta de către Luca (Luca 22.41)? Din ce alt motiv ar putea fi, decât acela, că „aruncarea cu pietre” era felul divin al judecăţii, care era practicată în Israel? Noi facem toate execuţiile cât se poate de mecanic şi automat. Călăii noştri trag scaunul de sub picioare sau trag o pârghie şi trimit 2000 de volţi curent electric prin criminal, dar în acele zile vechi, în care Dumnezeu guverna direct şi personal în Israel, felul divin rânduit pentru exercitarea judecăţii, când era vorba de moarte, era omorârea cu pietre, şi aceia, care au depus mărturie împotriva păcătosului, trebuiau să fie primii care exercitau această sentinţă, aşa cum este scris: „Mâna martorilor să fie cea dintâi asupra lui ca să-l omoare şi după aceea mâna întregului popor” (Deuteronom 17.7).

Aruncă acum această lumină asupra acestei „aruncături de piatră”. Se poate trece cu vederea frumuseţea? Nu ne umple de admiraţie această aruncătură de piatră? Acesta era tocmai locul la care El S-a referit, atunci când a mers în grădină. Drumul Lui s-a terminat acolo unde a avut loc judecata. Aşa era cu umbra în Ghetsimani, şi aşa a fost cu realitatea pe Golgota. Nu s-a terminat şi acel drum în judecată?

Dar cât de departe este o aruncătură de piatră? Desigur aceasta este o expresie aproximativ nedeterminată. Unii aruncă o piatră aproximativ 150 yard [aproximativ 137 metri], însă acelaşi aruncător probabil nu reuşeşte să arunce o altă piatră mai departe decât câţiva paşi. Totul depinde de greutatea pietrei. Dar nu avem noi nicidecum o posibilitate să calculăm depărtarea? Chiar dacă nu avem greutatea exactă, nu ştim noi cel puţin dacă era o piatră mare sau mică, grea sau uşoară? Cu siguranţă avem un indiciu! Să ne îndreptăm pentru aceasta spre Matei 26.39. Acolo se spune: „Şi, mergând puţin mai înainte”, observă: numai „puţin”. Dacă acest „puţin” era depărtarea „aruncăturii de piatră”, atunci ştim că trebuie să fi fost o piatră foarte grea. Vai, nu ştim noi, cât de adevărat este aceasta? Cine poate cântări greutatea judecăţii, pe care El a purtat-o, atunci când El a făcut ispăşire pentru păcatele noastre şi pentru păcatul lumii întregi?

Dacă este posibil

Matei 26.36-46: Atunci Isus a venit cu ei într-un loc numit Ghetsimani şi le-a spus ucenicilor: „Şedeţi aici până voi merge să Mă rog acolo”. Şi, luând cu Sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Atunci El·le-a spus: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine”. Şi, mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi spunând: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta; însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu”. Şi a venit la ucenici şi i-a găsit dormind şi·i-a spus lui Petru: „Aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere”. Mergând din nou, a doua oară, Se ruga, spunând: „Tatăl Meu, dacă nu se poate să treacă acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta”. Şi, venind, i-a găsit din nou dormind, pentru că ochii le erau îngreuiaţi. Şi, lăsându-i, a mers din nou şi S-a rugat a treia oară, spunând acelaşi cuvânt. Atunci a venit la ucenici şi le-a spus: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă; iată, s-a apropiat ceasul, şi Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Ridicaţi-vă, să mergem! Iată, s-a apropiat cel care Mă vinde”.

 Ne aflăm încă în grădină cu Petru, Iacov şi Ioan, în timp ce la o mică depărtare de noi stă cu faţa la pământ Acela pe care am învăţat să-L iubim şi să-L preţuim ca Domn şi Stăpân al nostru. El este aşa de aproape de noi că putem să auzim rugăciunile Sale şi implorările Sale cu strigăt puternic şi lacrimi (Evrei 5.7), şi El strigă aşa: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta; însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu.” (Matei 26.39) Credinţa noastră trebuie să urmeze strigătul spre Acela, căruia i-a fost adresat, şi cu teamă sfântă să observe efectul pe care l-a avut asupra Aceluia, la al cărui sân El a fost totdeauna. Ce înseamnă să priveşti legăturile dragostei, care leagă pe Tatăl şi Fiul în taina Dumnezeirii? Înainte să existe vreo creaţie, nu era nimic care să lipsească acestei bucurii reciproce. Acolo era o aşa desăvârşire a satisfacţiei, că nu era nevoie de nici o adăugare din partea vreunei creaturi, ca s-o întregească. Tatăl avea suficient în Fiul, Fiul avea suficient în Tatăl. De aceea citim: „Domnul Mă avea la începutul căii Sale, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui. Eu am fost aşezat din veşnicie, înainte de orice început, înainte de a fi pământul. … atunci Eu eram maestrul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui” (Proverbe 8.22,23,30). Aşa strigă înţelepciunea personificată, şi unde poate fi găsită această înţelepciune decât numai în Hristos, în care sunt ascunse toate comorile ei? Dar dacă cineva încă se mai îndoieşte de această aplicare, se pot totuşi cita multe alte locuri din Scriptură, ca să împrăştie această îndoială. „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate în mâna Lui”, spune antemergătorul Ioan Botezătorul (Ioan 3.35). Şi Domnul Însuşi a spus, că Tatăl Său L-a iubit înainte de întemeierea lumii (Ioan 17.24), aşa cum a arătat deja versetul din Proverbe 8.30. S-ar mai putea adăuga multe alte locuri din Biblie, dacă ar fi nevoie.

Astfel, nu a existat nimic care să poată deschide cerul, înainte ca El să vină pe pământul acesta. Cerul a rămas închis ermetic, căci El era în cer. Dar de îndată ce El era aici pe pământ, nici un lucru, nici măcar în cer, nu putea să apară ca concurent în preţuirea Tatălui faţă de acest pământ sărman. Şi nu este aşa, că şi noi înşine ne bucurăm în zilele noastre, când ne gândim cum cerul s-a deschis la Iordan şi pe muntele sfânt sub greutatea bucuriei Tatălui pentru Fiul? Niciodată aptitudinile noastre slabe nu pot să înţeleagă pe deplin dragostea nemărginită a lui Dumnezeu Tatăl pentru Fiul Săi.

Şi acum este aşa, că tocmai acest Fiu al dragostei Sale este cel care strigă: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta; însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu”. Şi răspunsul este de la sine înţeles: „Vino, Fiul Meu, vino, Fiul Meu, înapoi la sânul Meu, care este patria Ta adevărată, pe care Tu niciodată nu ai pierdut-o.” Nu! Rugăciunea Sa era: „Dacă este posibil” – şi, nu este posibil! Dar de ce să nu fie posibil? Există ceva imposibil pentru Dumnezeu? Ce este în stare să-L împiedice pe El? Chiar dacă toţi oamenii universului s-ar uni ca să se împotrivească Lui, atunci această putere unită nu ar putea nici măcar cât un fir de pânză de păianjen să se împotrivească voii Sale. Şi cu toate acestea era imposibil. O necesitate puternică împiedica.

Dacă vrei

Luca 22.39-46: Şi, ieşind, a mers, după obiceiul Său, la Muntele Măslinilor, şi L-au urmat şi ucenicii Săi. Şi, când a ajuns la locul acela, le-a spus: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”. Şi El S-a depărtat de ei cam la o aruncătură de piatră şi a îngenuncheat şi Se ruga, spunând: „Tată, dacă vrei, depărtează paharul acesta de la Mine! Însă nu voia Mea, ci a Ta să se facă”. Şi I s-a arătat un înger din cer, întărindu-L. Şi, fiind în luptă grea, Se ruga mai stăruitor. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături mari de sânge, căzând pe pământ. Şi, ridicându-Se de la rugăciunea Sa, a venit la ucenicii Săi şi i-a găsit dormind de întristare. Şi le-a spus: „Pentru ce dormiţi? Ridicaţi-vă şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită”.

 Vrem să ne ocupăm acum cu relatarea aceleiaşi scene prezentată în Luca 22. Acolo vom găsi că cuvântul „posibil” este înlocuit prin „vrei” [nota redacţiei: în comparaţie cu locul de mai sus din Matei 26.39]. „Dacă vrei, depărtează paharul acesta de la Mine!” Spune-mi, nu era aceasta o rugăminte mult mai irezistibilă pentru un Tată, să audă aşa ceva de la Fiul Său preaiubit? Poţi să-ţi imaginezi ceva, care ar fi putut avea o importanţă mai mare, care să fi mişcat inima Sa? Şi nu au tocmai aceste diferenţe din evanghelii frumuseţea lor? Desigur alţi văd în aceasta numai pete şi greşeli; noi nu vedem în ele nimic altceva, decât numai frumuseţi. Căci în evanghelia după Matei El ne este prezentat ca jertfa pentru vină, şi astfel este judecata divină asupra păcatului, care trebuia purtată. Nu este posibil ca să fie altfel. În evanghelia după Luca Îl vedem ca jertfa de pace, şi gândul predominant este dragostea, care era voitoare să dea jertfa care trebuia să poarte judecata. Exact aşa cum în discuţia Domnului cu Nicodim auzim mai întâi: „Şi, cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului” [Ioan 3.14]. Aşa trebuia să fie. Nu este posibil să fi putut fi altfel. Însă fraza aceasta continuă: „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu” [Ioan 3.16], şi aici găsim supunerea dragostei, predominând în dar. Vedem cum aceasta merge paralel cu cele două relatări despre Ghetsimani din evanghelia după Matei şi după Luca.

Dar noi trebuie să ne oprim puţin aici şi să lăsăm lumina cunoscută să cadă peste o altă scenă model. Doi bărbaţi escaladează un munte şi cel mai tânăr spune: „Tată! Iată focul şi lemnele; dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?” Gândeşti tu că o împunsătură plină de chin nu a străbătut inima tatălui, atunci când el a răspuns: „Fiul meu, Dumnezeu Însuşi va îngriji de mielul pentru arderea-de-tot”, şi curând mielul a fost găsit în fiul supus, care stătea pe altar (Geneza 22.7-12). Şi mâna tatălui înarmată cu un cuţit este ridicată, ca să înjunghie. Apoi … Dumnezeu a cruţat pe fiul lui Avraam … dar pe propriul Lui Fiu nu L-a cruţat. Aceasta nu era posibil, dacă tu şi eu trebuia să fim veşnic împreună cu El, şi El nu a vrut ca să nu fie aşa.

Însă acum vrem să ne ocupăm cu frumuseţea versetului bine cunoscut, dar inepuizabil, prin care unii dintre noi deseori au fost conduşi la adorare. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau” (Ioan 10.17). Gândeşte-te la aceasta! Cu toate că Tatăl iubea pe Fiul înainte de crearea lumii, cu toate că orice gând, orice cuvânt, orice faptă, pe care Isus le-a rostit şi făcut – orice am zice noi –, au trezit o nouă bucurie pentru Dumnezeu, aparent dispar toate prin acest cuvânt „pentru aceasta”. De ce? El ne spune ceva, care este un motiv aşa de covârşitor pentru dragoste, că toate celelalte motive pălesc alături de acesta. Şi care era acesta? El, Păstorul cel bun, Şi-a dat viaţa, pentru ca El s-o ia din nou. Dar este aceasta totul? Să-ţi dai simplu viaţa, şi apoi s-o iei iarăşi înapoi? Ce zadarnic ar fi fost aceasta. Dar, vai, este din cauza oilor, că El Şi-a dat viaţa, şi este din cauza aceloraşi oi, că El o ia iarăşi din nou, pentru ca prin aceasta El să le poată da acea viaţă de înviere, care niciodată nu mai poate fi legată cu vreo condamnare – şi acesta este motivul pentru care Tatăl iubea pe Fiul! Se poate, ca acum să mai lipsească adorarea?

Nici un moment din toată istoria pământului, de la Adam şi până astăzi, nu poate fi comparat vreodată cu ceea ce se cuprinde între cele două cuvinte „vrei” şi „însă” din Luca 22.42. Veţi observa că eu am făcut o pauză mică între acestea. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că despărţirea nu este justificată textual. Imediat, fără vreun interval, a urmat „însă” după „vrei”, şi o altă rugăciune se înalţă de la acea Persoană răbdătoare, şi anume, ca voia Tatălui Său să se facă, oricât de mult ar costa („Însă nu voia Mea, ci a Ta să se facă!”); chiar dacă aceasta ar însemna, că El va trebui să bea acel pahar amar. Ce adevăr, prea preţios, ca să treci în grabă pe lângă el. Desigur am putea să ne întrebăm, ce era această voie? Să lăsăm gândurile noastre să se îndrepte înapoi spre zilele acelor altare iudaice. Să ne gândim la un viţel, care şi-a pierdut viaţa şi al cărui sânge a fost vărsat la picioarele altarului. Tatăl priveşte la jertfă, Fiul priveşte la faţa Tatălui, şi în timp ce El priveşte, El spune: Tu nu ai nici o bucurie de acestea, Tatăl Meu! Şi răspunsul este: cu adevărat, Fiul Meu, această jertfă nu a făcut nimic voii Mele, ea nu a îndepărtat bariera care Mă desparte încă de creatura Mea iubită, omul. Perdeaua nu este încă sfâşiată – Eu nu sunt îndreptăţit să ies afară şi omul nu este îndreptăţit să intre – păcatul încă desparte. Nu, Eu nu am nici o bucurie de ea. Voia Mea încă nu a fost împlinită.

Încă urmează jertfă după jertfă; boi şi capre şi miei sunt sacrificate, dar toate nu sunt o bună plăcere pentru Tatăl. Apoi Fiul vorbeşte din nou: În sulul cărţii este scris despre Mine şi toate aceste jertfe inutile arată spre Mine. Iată, Eu vin, căci bucuria Mea este să fac voia Ta, Dumnezeul Meu. – Şi El este acum aici! Prefigurat, stând cu faţa la pământ în această grădină, El împlineşte această voie, în timp ce El în sfinţenia Lui este îngrozit totodată. Ce este aceasta altceva, decât desăvârşire divină? Cât de total nepotrivită ar fi vreo superficialitate din partea Lui. Desăvârşirea Lui este evaluată tocmai prin frica (teama) Lui.

El era foarte întristat

Dar ce era, care producea o spaimă aşa de îngrozitoare acestui Sfânt? Vrem să ne gândim mai întâi, ce nu era. Cu siguranţă nu erau suferinţele fizice, legate de această moarte îngrozitoare prin răstignire, oricât de extreme ar fi fost ele la acel organism deosebit de sensibil, corpul Său omenesc desăvârşit. Lăsaţi-i pe iudei să scuipe faţa Lui, lăsaţi naţiunile să-i urmeze pe iudei, prin aceea că au adus ocară mare asupra Lui, lăsaţi spinii cununii dispreţuitoare să-I străpungă fruntea, lăsaţi bicele romane să brăzdeze adânc spatele Lui, lăsaţi cuiele să străpungă nervii, carnea şi oasele Lui – El nu scoate nici măcar un singur cuvânt, nici un singur suspin nu ne este relatat. Toate acestea sunt desigur incluse în acea ruşine, despre care este scris, că El nu a luat-o în seamă (Evrei 12.2). Nu, nu erau aceste suferinţe sau această ocară, care L-au făcut să se teamă.

Sunt însă din aceia, care învaţă (şi sunt oameni buni), că îngrijorarea Lui era, că satan Îl va lovi şi în felul acesta Îl va putea împiedica să ajungă la cruce. Prin aceasta satan ar putea împiedica ca El să facă ispăşirea pentru păcat şi păcate, ceea ce ar închide pentru totdeauna gura acuzatoare a lui satan. Şi aceasta este fals, căci nici o creatură, nici diavolul şi nici omul, nu are vreo autoritate să-I ia viaţa. El a dat-o de bună voie. Tot planul mântuirii ar fi ruinat, dacă El nu ar fi ales moartea de bună voie. Nu, realmente, El nu avea nici o teamă că cineva ar fi putut să-I ia viaţa.

Rămâne un singur motiv. Vrem să ne oprim un moment. Acesta este motivul adevărat: El avea teamă să fie făcut ceea ce suntem noi, tu şi eu. Să medităm puţin la aceasta. Şi putem noi face aceasta fără să fim mişcaţi? Numai umbra groazei acesteia, şi anume, să fie făcut păcat, L-a făcut ca în lupta suferinţelor Sale sudoarea Lui să se facă ca picături mari de sânge, căzând pe pământ. Gândeşte-te, dacă acesta era efectul numai al umbrei, ce suferinţă trebuie să fi adus realitatea acelei umbre! Ce se cuvine unei astfel de scene, la care tu şi eu avem o contribuţie mare, decât numai admiraţie în linişte şi pocăinţă şi – probabil nu fără lacrimi – adorare. Dacă noi privim în felul acesta aici la El, atunci ne vin în amintire cuvintele lui Iov – şi nu ar trebui să ni le însuşim? –: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42.5,6).

Dar tocmai această teamă este untdelemnul care iese din această presare şi dovedeşte dăruirea Lui. Şi tocmai pe baza acestei temeri El a fost ascultat (Evrei 5.7) şi a fost salvat – nu de la a muri, ci din moarte. Răspunsul la acel strigăt este dat în înviere.

Nu ne învaţă toate acestea înţelesul adânc, care se cuprinde în numele Ghetsimani? Adu pe cineva într-un loc, în care el este înconjurat numai de batjocuri şi orice formă de răutate. Nu se va revela adevărata lui stare prin felul în care el acţionează într-o astfel de situaţie? Dacă el este un credincios, nu va suferi el? Dacă el este un credincios carnal, lumesc, atunci s-ar putea ca el să nu fie aşa de mult mişcat. Dacă el este spiritual, cu siguranţă va fi mişcat. El va suferi în proporţie directă cu măsura sfinţeniei sale. Măsoară apoi sfinţenia Domnului nostru Isus prin strigătul, lacrimile în necaz şi sudoarea ca picăturile de sânge! La El găsim desăvârşirea sfinţeniei.

Făcut păcat

Înainte de a părăsi această temă serioasă, mă văd obligat să te rog să priveşti împreună cu mine unul din tablourile îngrozitoare ale păcatului, pe care în mod normal noi nu-l rostim. Dar deoarece contribuie la scoaterea în evidenţă a acestei temeri sfinte, nu avem voie să-l ignorăm. Vrem să revenim la jertfele din cartea Levitic, şi trecem pe lângă jertfa arderii de tot, jertfa de mâncare şi jertfa de pace, fără să găsim acest cuvânt rău. Dar de îndată ce ajungem la jertfa pentru păcat, citim: „Şi pielea viţelului şi toată carnea lui, cu capul lui şi cu picioarele lui, şi măruntaiele lui şi balega lui” – da, tot viţelul. Observi tu cuvântul acela, de care ne este teamă să-l repetăm? Prin aceasta este simbolizat păcatul, şi aşa este întotdeauna. Oriunde se întâlneşte acest cuvânt, la o jertfă oarecare, ne temem, deoarece acolo este păcat. Priveşte acea creatură plăcută, viţeaua roşie din cartea Numeri 19; la ea sau în ea nu poţi descoperi nici măcar o singură pată sau vreun cusur. Dar ea este făcută „păcat” şi ca atare este sacrificată în afara taberei. Apoi viţeaua trebuia arsă înaintea feţei preotului, „să-i ardă pielea şi carnea şi sângele, cu balega”. Te mai uimeşti tu de aceste suferinţe, de strigătele puternice şi de lacrimile din Ghetsimani, când pe sufletului Lui stătea faptul că El trebuia să fie făcut păcat înaintea feţei lui Dumnezeu? În Duhul vrem să ne împreunăm mâinile şi să cântăm împreună cu un componist binecunoscut:

In His spotless soul’s distress
I have learned my sinfulness.
O how vile my low estate,
Since my ransom was so great.
În necazul sufletului Său curat
Păcătoşenia mea am învăţat.
Ah, ce stricată este starea mea!
Căci mare a fost jertfa Sa.

Un înger L-a întărit

Însă o rază de lumină străbate prin întunericul acestei scene. Şi I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească (Luca 22.43). Aici trebuie să fim în mod deosebit atenţi, să fim aici cu picioarele desculţe ale omagierii şi în toate cercetările noastre în aceste taine sfinte să rămânem foarte aproape la ceea ce este scris. Cum ar putea o creatură, chiar dacă era un înger, să întărească pe Acela căruia Îi datora toată existenţa sa? După câte ştiu, nici un comentator omenesc nu ne va putea ajuta să găsim un răspuns la întrebarea aceasta. Dar am încredere, că nu voi merge prea departe, dacă cred, că Scriptura ne dă totuşi lumină divină în privinţa aceasta. Şi că ea este divină, se arată prin aceea că aici este păstrată demnitatea Sa divină – chiar şi în întărirea care Îi este adusă Lui aici. Gândeşte încă o dată la greutatea, cum trebuie adusă în concordanţă aparenta contradicţie – să întăreşti pe Acela care are putere nelimitată. Dacă explicaţia face aceasta şi totodată păstrează atât dumnezeirea Sa cât şi întăreşte, nu trebuie ea atunci să fie adevărată?

Priveşte apoi, ce L-a întărit întotdeauna pe tot drumul Său aici. O sărmană femeie păcătoasă recunoaşte gloria Sa, chiar şi atunci când El ca pelerin obosit stă la fântână. Prin faptul că ea recunoaşte pe Dumnezeu în El, inima ei tristă găseşte odihnă, şi numai Lui a putut să-I spună toată starea ei tristă, păcătoasă. El era gata să-i dea apa vieţii. Şi aşa Îl auzim spunând: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi” (Ioan 4.32). El a fost întărit prin aceea, că această păcătoasă sărmană a recunoscut gloria Sa şi a primit ceea ce dragostea Lui îi va da. La fel şi atunci când centurionul a recunoscut aceeaşi glorie divină şi a exprimat aceasta prin cuvintele: „Rosteşte numai un cuvânt, şi slujitorul meu se va vindeca” [Matei 8.8]. Nu a arătat aici comentariul Său: „Nici măcar în Israel n-am găsit credinţă aşa mare”, cât de mult a fost El înviorat? Nu a întărit şi femeia siro-feniciană pe Hristos, atunci când ea a ocupat locul căţeilor şi a primit mult mai mult decât fărâmiturile de la masa Sa? Este o ureche surdă, aceea care nu aude bucuria în cuvintele: „O, femeie, mare este credinţa ta!” [Matei 15.21-28].

Ah, şi chiar la cruce, cunoaşterea acelui tâlhar sărman, recunoaşterea gloriei Sale, nu L-a întărit, atunci când el L-a rugat: „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta” [Luca 23.42]? Cu siguranţă toate acestea I-au înviorat duhul şi L-au întărit. Atunci haideţi să vedem dacă găsim în Scriptură o umbră anticipată a acestei scene din grădină, care ne arată, cum îngerul L-a întărit. Să privim titlul Psalmului 102: „O rugăciune a celui întristat, când este copleşit şi îşi varsă plângerea înaintea Domnului.” Cine nu remarcă, că aici este vorba de Acelaşi care în zilele întrupării Sale a adus cereri şi rugăciuni stăruitoare cu strigăt puternic şi lacrimi (Evrei 5.7) Unde avem noi în toate evangheliile vreo relatare de felul acesta, în afară de Ghetsimani? Deci Psalmul are în vedere această scenă, şi intenţia Duhului Sfânt este să ne prezinte pe Hristos ca Cel sărac, în acest Psalm, în epistola către Evrei şi în evanghelii; toate se referă la scena pe care noi o studiem.

Vrem să păstrăm aceasta cu grijă în amintire şi apoi să ne îndreptăm spre primul capitol al aceleiaşi epistole către Evrei, unde noi găsim pe Domnul însoţit de îngeri. Dar El este mult mai presus decât ei, prin rânduială divină, aşa cum este Fiul divin peste orice creatură. Şi pe baza întâietăţii nespus de mare toţi îngerii lui Dumnezeu Îi aduc adorare, aşa cum scrie. Apoi, puţin mai departe, în acelaşi capitol, auzim un citat din Psalmul 102, care se referă la Ghetsimani. Acest citat Îi atribuie glorie divină: „Şi: La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrări ale mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; şi toate se vor învechi ca o haină şi le vei face sul ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi” (Psalmul 102.15-27Evrei 1.10-12). Nu vorbeşte Psalmul destul de clar despre suferinţele Domnului în Ghetsimani? Nu este citată o parte din acest Psalm tocmai în acele pasaje din Scriptură care ne vorbesc despre maiestatea Sa nespus de mare mai presus de îngeri? Nu sunt rugaţi îngerii să Îi aducă închinare? Nu L-a întărit întotdeauna recunoaşterea gloriei Sale divine? Deci dacă în Ghetsimani găsim un înger, care Îl întăreşte: nu este atunci deducţia necesară, potrivit cu Scriptura şi divină, că acest înger din Luca 22.43 rosteşte cuvintele demne de admiraţie ale închinării, pe care le oferă Psalmul 102, şi prin aceasta Îi aminteşte de gloria Sa neschimbătoare, de puterea şi dumnezeirea Sa, prin care Persoana Sa era veşnică şi nici o moarte nu putea să-L ţină? Nu L-a întărit el prin aceasta? Gândul acesta este absolut necesar, după cum consider eu.

Vrăjmaşii Lui erau foarte ocupaţi în timpul acestor ceasuri de întuneric. Prietenii Lui erau adânciţi în somn, dar întreg cerul era treaz, şi unul din locuitorii lui s-a grăbit să I se închine. Cu siguranţă Dumnezeu Însuşi ne-a dat explicaţia acestui fenomen, că o creatură a întărit pe Hristos. Ea nu putea să aibă loc într-un alt fel.

Dar noi vrem să confirmăm aceasta în continuare, prin aceea că studiem opusul de la „a întări”, şi anume „a slăbi” sau „a obosi”. Era un Om obosit, care şedea acolo la fântâna din Sihar; era un Om întărit, care puţin mai târziu şedea acolo. Respingerea dragostei Lui în Iudeea L-a obosit, primirea în Samaria L-a întărit. La fel a fost şi în zilele lui Ahaz, când el cu o evlavie prefăcută a refuzat să ceară semnul oferit. Isaia spune acolo: „Puţin lucru este pentru voi să-i obosiţi pe oameni, de-L obosiţi şi pe Dumnezeul meu?” (Isaia 7.13). Necredinţa oboseşte, credinţa întăreşte şi înviorează, şi „dar Tu rămâi”, demn de încredere, întăreşte pe Hristos, „chiar dacă acele ceruri, care sunt lucrările mâinilor Tale, vor trece şi pământul va fi îndepărtat de pe temelia lui, totuşi Tu rămâi”. Aceasta era, ceea ce L-a întărit pe Hristos în Ghetsimani.

Dar nici un înger al luminii nu a străpuns întunericul în ultimele trei ceasuri pe cruce. În timpul acelor ceasuri nu era nici o întărire. Vedem în aceasta cât de mult au întrecut suferinţele în realitate umbra. Noi încă nu putem părăsi această scenă incomparabil de impresionantă, căci dacă lumina lunii de Paști nu ajunge, totuşi un glas ne revelează ce se petrecea în umbra măslinilor, unde „sudoarea Lui s-a făcut ca picături mari de sânge, căzând pe pământ” [Luca 22.44]. Cât de potrivit este, că scriitorul Luca ne relatează aceasta, căci el este cel care ne prezintă pe Domnul cu faţa ca de Om (Apocalipsa 4.7); aceasta înseamnă, în această evanghelie vedem faţa de Om şi vedem în El toate sentimentele desăvârşite ale dragostei şi ale mâniei, ale bucuriei şi întristării şi suferinţei, care vine peste El. Curând vom vedea această faţă în glorie strălucitoare. Să nu o privim noi aici în suferinţa cea mai adâncă – şi aceasta era numai umbra suferinţei nemărginit de adâncă?!

Sudoarea ca picături mari de sânge

Cuvântul „sudoare” îl găsim de trei ori în toată Scriptura, şi între cele trei locuri există o legătură foarte remarcabilă.

Pentru prima dată găsim acest cuvânt într-o grădină întunecată prin păcat. Citim acolo: „blestemat este pământul din cauza ta; cu trudă vei mânca din el în toate zilele vieţii tale; şi îţi va da spini şi mărăcini; şi vei mânca iarba câmpului. În sudoarea feţei tale vei mânca pâine” (Geneza 3.17-19). Vedem aici moartea şi blestemul strâns legate cu sudoarea. Legăturile, care leagă omul cu pământul acesta, sunt aşa de strânse, că păcatul omului nu aduce pedeapsă divină numai asupra lui însuşi, ci şi asupra pământului şi că sudoarea frunţii lui însoţeşte osteneala, care vorbeşte despre blestemul asupra ambilor. Au trecut secole, şi în final găsim o altă grădină, şi un alt Om, peste care blestemul niciodată nu putea fi, căci Lui nu I se putea reproşa nici un păcat, care cerea blestemul. Şi cu toate acestea se observă deodată că El produce „sudoare”! Aceasta vorbeşte aici nu numai despre osteneala pur fizică, căci acolo nu era nici o oboseală fizică, dar vorbeşte despre suferinţa morţii şi despre blestemul, care îşi aruncau umbrele aici.

Noi trebuie să fim cu mare atenţie la cuvintele „ca picături mari de sânge”. Acest cuvânt „ca” nu este introdus aici fără o intenţie divină. El ne asigură că în acesta, sub suprafaţa lui, se ascunde un înţeles adânc. Ne amintim că Duhul a coborât asupra Lui ca un porumbel, şi este acelaşi cuvânt „ca”, folosit şi aici. Nu este un porumbel în adevăratul sens al cuvântului, ci „ca” un porumbel. Porumbelul trebuie văzut ca vizitator divin pe pământ – acesta este Duhul Sfânt. Şi aici noi nu trebuie să rămânem la suprafaţa acestor picături de sânge – ele erau ca sângele –, şi noi trebuie să ţinem seama de însemnătatea lor îngrozitoare. Ele vorbesc despre blestemul, care a fost purtat prin osteneala mare a sufletului Său şi totuşi prezentat aici numai ca o umbră. Sângele însuşi, care aduce împăcarea, va trebui să curgă mai târziu. Aici este numai umbra, şi de aceea aici se spune „ca”. Este numai umbra muncii sufletului Său, şi cu toate acestea ea se exprimă aşa pe fruntea Lui suferindă. Dacă umbra putea avea un astfel de efect, ce era atunci realitatea? La ce ar trebui noi să ne aşteptăm după aceasta, despre care vorbeşte al treilea loc, în care se întâlneşte cuvântul „sudoare”? De nimic altceva decât de rezultatul, că acest blestem a fost purtat; şi aşa este şi în Ezechiel 44.18. Preoţii nu aveau voie să se încingă cu ceva care să-i facă să transpire. Este ziua Împărăţiei de o mie de ani, şi Ierusalimul este deja o creaţie nouă (Isaia 65.17). Astfel, robii lui Dumnezeu, care exprimă caracterul slujbei Sale, niciodată nu au voie să poarte ceva care aminteşte de blestemul, care a fost îndepărtat într-un mod aşa de desăvârşit. Moartea şi blestemul au fost îndepărtate pentru totdeauna, şi nici măcar un strop de sudoare nu are voie să fie pe fruntea aceluia care Îi slujeşte. Aceasta ar nimici mărturia eficacităţii ispăşirii, pe care trebuie s-o dea chiar şi trupurile celor mântuiţi.

Paradox: dormiţi de acum, ridicaţi-vă!

Însă scena sfântă se apropie de sfârşit cu acel paradox, în care nu este nici o contradicţie. Când El Se adresează pentru ultima dată ucenicilor Săi, El spune: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă; iată, s-a apropiat ceasul, şi Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Ridicaţi-vă să mergem! Iată, s-a apropiat cel care Mă vinde.” – „Dormiţi de acum … ridicaţi-vă.” Cum le poţi face pe amândouă în acelaşi timp? Haideţi să medităm cel puţin un moment scurt la această ciudăţenie. Dormiţi de acum, căci singura posibilitate de a veghea împreună cu Mine a trecut pentru totdeauna. De aceea dormiţi mai departe. Ce cuvânt trist pentru ei toţi. Însă El arăta, că El cunoaşte fiinţa noastră şi Îşi aminteşte că suntem ţărână. Căci El cunoştea voinţa duhului şi slăbiciunea cărnii (Matei 26.41). Era noapte, şi această noapte favoriza somnul. Exerciţiile, prin care ei au trecut în timpul zilei, trebuie să fi fost adânci. Aceasta a favorizat şi somnul lor. Pe lângă aceasta ei erau plini de întristare, şi chiar şi aceasta favorizează refugiul în somn. Şi cu toate acestea acea ocazie unică trecuse, şi astfel ei puteau acum să doarmă liniştiţi mai departe. Petru trebuia folosit ca nimeni altul în ziua de Rusalii, însă niciodată El nu va mai veghea cu Hristos în Ghetsimani. Iacov va pecetlui mărturia lui cu sângele lui, dar niciodată nu va mai veghea în ceasul acela. Ioan va suferi pe insula Patmos din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lui Isus, dar niciodată nu va mai veghea în Ghetsimani, căci ocazia aceasta a trecut; lăsaţi-i astfel să doarmă mai departe.

Este încă noapte, şi încă ne mai apasă puterile întunericului, pe noi, urmaşii Lui sărmani şi slabi – aceleaşi puteri, care au apăsat asupra Domnului nostru în Ghetsimani. Din cauza acesta sunt încă aceleaşi ocazii repede trecătoare, pe care le oferă viaţa aceasta scurtă, că noi avem parte de părtăşia suferinţelor Lui în lepădarea din partea unei lumi religioase, dar în realitate necreştină. Cât de valoroasă este totuşi această viaţă, din cauza ocaziilor pe care ea ni le dă, ca pe o scenă a păcatului şi întristării să mărturisim despre mijlocul de mântuire al lui Dumnezeu. Pentru ambele El are numai un singur mijloc de mântuire, o Persoană – şi anume Persoana Domnului nostru Isus Hristos. Ce ar da aceia, care acum sunt duhuri dezbrăcate, să aibă un astfel de ceas, o astfel de ocazie, aşa cum ni se oferă nouă astăzi, dar care probabil mâine nu va mai fi! Căci probabil este chiar astăzi, ca noi să auzim acest cuvânt: „dormi mai departe”, şi noi urmăm „majoritatea mare”, şi o ocazie de această natură a trecut pentru totdeauna.

Însă sunt două posibilităţi, prin care acest timp al vegherii şi mărturiei este dus la sfârşit, şi aceste căi diferite sunt prezentate probabil (nu doresc să dogmatizez în privinţa aceasta) în cuvintele paradox ale Domnului „dormiţi de acum” şi „ridicaţi-vă”. La cât de mulţi au fost adresate cuvintele „dormiţi de acum”, începând din momentul în care primul martor iubit a fost distrus sub pietrele ucigaşilor. Dar cu siguranţă există o alternativă la aceasta: „noi nu vom adormi toţi”, şi va veni un ceas în care strigătul Domnului va trezi pe toţi aceia care au adormit în El, şi atunci va răsuna celălalt cuvânt: „ridicaţi-vă” sau „suiţi-vă”, căci noi vom fi luaţi, ca să-L întâmpinăm în văzduh, ca să fim pentru totdeauna la El. Şi atunci nu va mai fi nici o despărţire între aceia care Îl iubesc. Nici un somn nu va diminua atunci slujba lor.

Însă acum trebuie să ne despărţim de această scenă sfântă, care – prin faptul că ea ne-a adus umbra înaintea ochilor noştri şi la urechile noastre – ne-a relatat ceva despre realitatea îngrozitoare, care depăşeşte orice descriere. Putem spune cu siguranţă, că din cauza infinităţii ei, care este mai presus de toate puterile noastre, ne-a rămas ascunsă prin întunericul de la miezul zilei. Să ne dăruiască Dumnezeu în harul Său, ca noi niciodată să nu uităm Ghetsimani, până când vom vedea faţa Lui, pe care erau picăturile mari ca de sânge. Acest studiu ar trebui să ne conducă la o umblare mai sfântă, mai strânsă cu Dumnezeu, până vom fi la El.

Însă cu siguranţă atunci noi niciodată nu vom uita Ghetsimani, căci veşnicia nu va relata numai despre dragostea Fiului, care a luat paharul amar, ci şi despre dragostea lui Dumnezeu Tatăl, care din pricina noastră nu a cruţat pe Fiul Său, ci a pus acel pahar în mâna Lui ascultătoare şi totuşi îngrozită şi care a băut acest pahar. Probabil acolo vom cânta cântarea cunoscută – însă cu inimi mult mai mişcate, decât au fost aici, şi niciodată fără simţăminte adânci:

Measured by that cross, that darkness
o how deep God’s love must be:
Deep as were Christ’s depths of anguish
Is the Father’s love to me. 
Măsurat după acea cruce, acel întuneric,
O, cât de adâncă trebuie să fie dragostea lui Dumnezeu!
Cât de adânci sunt suferinţele lui Hristos,
Aşa de adâncă este dragostea Tatălui pentru mine.

Tradus de la: Gethsemane

Traducere: Ion Simionescu

(ALERTAAA) Gâdilarea urechilor: mesajul seducător plăcut al lui Joyce Meyer

Rudolf Ebertshäuser

© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2018, Actualizat: 15.09.2018

Carismatica americană Joyce Meyer face parte dintre predicatorii la televiziune cu cel mai mare succes. Ea răspândeşte mesajele ei video şi TV pe plan mondial şi prin aceasta încasează milioane. Secretul succesului ei este simplu: ea predică un mesaj pozitiv al succesului, al realizării de sine, al dragostei de sine, al bunăstării şi prosperităţii. Ea vorbeşte cu mult umor şi foarte personal; cuvintele Bibliei joacă numai un rol secundar, mesajele ei sunt însă pline de anecdote şi glume.

 Şi oamenii iubesc aceasta! Ei ascultă şi privesc mesajele ei cu plăcere şi regulat. În Germania ele sunt transmise de televiziunea „creştină” dominată catolic „Bibel-TV”. Ceea ce este îngrozitor este faptul că un număr mare de creştini din cercurile conservative, fidele Bibliei sunt spectatori regulaţi sau chiar adepţi fideli ai Joyce Meyer.

Predica publică ţinută de o femeie este o încălcare a Cuvântului lui Dumnezeu

„De ce este îngrozitor?”, s-ar putea pune întrebarea. Ce se poate reproşa, dacă această femeie zideşte sufleteşte mulţi oameni prin mesajele ei? Deci, este îngrozitor, că sunt aşa de mulţi creştini care nu-şi fac nici un fel de gânduri, ca să evalueze activitatea acestei femei pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu stă scris foarte clar:

1 Timotei 2.12: Nu-i permit unei femei să înveţe pe alţii, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în linişte.

Aceasta înseamnă că slujba de vestire publică făcută de o femeie, în mod deosebit înaintea ascultătorilor de genuri diferite, nu este conformă cu voia lui Dumnezeu. O femeie, care totuşi face aceasta, încalcă limitele. Ea acţionează în neascultare faţă de Dumnezeu, şi aceasta înseamnă că binecuvântarea lui Dumnezeu nu poate fi peste o astfel de slujire. Aceasta este total independent de faptul că femeile ar putea avea aptitudini deosebite pentru vorbire şi înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu. Pur şi simplu nu este misiunea ei, şi de aceea Dumnezeu nu Se va declara de partea acestei activităţi, chiar dacă aceasta ar putea apărea altfel.

Deseori creştinii justifică manifestarea femeilor ca predicatoare publice cu „binecuvântarea” pe care ei o primesc prin aceste servicii. Însă această apreciere este înşelătoare şi conduce în rătăcire. Dacă eu recunosc Biblia ca fiind Cuvântul revelat al lui Dumnezeu perfect, atunci trebuie totdeauna să accept că Cuvântul lui Dumnezeu are dreptate, chiar dacă experienţa mea vrea să-mi inspire altceva.

Dumnezeu Îşi respectă Cuvântul şi totdeauna Îl va împlini, chiar dacă se crede că ar fi altfel. Dacă Dumnezeu interzice slujba de predicare şi dare de învăţătură din partea femeii, atunci El nu va binecuvânta neascultarea. Adevărata credincioşie faţă de Biblie înseamnă că noi aşezăm Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de părerea noastră, de experienţa noastră şi de simţămintele noastre.

De aceea dacă luăm Cuvântul lui Dumnezeu în serios şi Îl onorăm, atunci noi nici măcar nu vom asculta predica unei femei, indiferent cât de atrăgător şi plăcut ar suna ceea ce spune ea. Aici este vorba de un pragmatism îngrozitor, de o desconsiderare a ordinii lui Dumnezeu, din partea multor credincioşi. „Important este, că mie îmi face bine!” Dar ce fel de mesaje sunt acestea, pe care mulţi ascultători le simt a fi aşa de plăcute şi „ziditoare”?

Mesajul seducător al lui Joyce Meyer

O carte de analiză critică s-a preocupat detaliat cu mesajele lui Joyce Meyer (Thorsten Brenscheidt, Spürst du Gott schon oder liest du noch die Bibel? Lage: Lichtzeichen 2014). Vrem să redăm ceva din această carte (paginile citatelor se referă la această carte; scoaterea în evidenţă aparţine lui RE).

Deja numele lucrării ei mondiale este program: „Enjoy Life – Savurează viaţa”. Conţinutul mesajelor ei este preponderent ajutor de viaţă. Interesant este, că ea înţelege totuşi că aceasta ar fi misiunea ei dată de Dumnezeu, de a învăţa pe alţii Biblia – în contradicţie obraznică cu Cuvântul lui Dumnezeu (200). Dacă se cercetează mai exact mesajele ei se constată că potrivit etalonului Bibliei Joyce Meyer este o învăţătoare falsă, care răspândeşte în principal învăţătura greşită a „gândirii pozitive”, a doctrinei carismatice şi a falsei evanghelii a bunăstării.

Ca şi ceilalţi învăţători carismatici greşiţi şi profeţi falşi, ea afirmă mereu că ar fi inspirată direct de Dumnezeu. Însă aceasta nu și-o mai poate revendica nimeni după încetarea existenţei apostolilor şi profeţilor în secolul întâi. Însă ea gândeşte: „… vă spun: aici nu este o predică de la Joyce Meyer, ci este un cuvânt de la Dumnezeu! Acesta este un cuvânt de la Dumnezeu!” – „Nu ştiu ce voi spune în curând. Dar orice aş spune: va fi corect, deoarece eu am fost unsă cu Duhul Sfânt!” (202). Ea afirmă, că ea ar putea chiar simţi această „inspirare”: „Simt astăzi stimulentul Duhului Sfânt” (203). „Uneori doresc să pot deschide un fermoar la oameni şi să-i îndop [sic!] cu înţelegerile mele. Simt în seara aceasta focul Duhului Sfânt în oasele mele!” (203).

Însă mesajul ei contrazice total mesajul adevăratului Duh Sfânt, pe care îl găsim în Cuvântul lui Dumnezeu. Vrem să arătăm clar aceasta în câteva puncte pe baza citatelor. Unii cititori ar putea reproşa că Meyer spune mereu lucruri corecte. Desigur, ea face aşa, căci vrăjmaşul ştie exact, că orice creştin adevărat veghează şi se îndepărtează când mesagerii lui povestesc rătăciri clare.

O predică seducătoare bine alcătuită conţine 70-80% adevăr şi 20-30% rătăcire – atunci cu regret mulţi creştini cad în cursă. Însă noi vrem să ascultăm predici care în totalitate sunt sănătoase; sunt foarte puţini cei care au capacitatea să filtreze amănunţit rătăcirea din mesajele amestecate ale înşelătorilor, şi de aceea ajung vătămaţi şi înşelaţi.

Care sunt deci conţinuturile, care dau de gândit, ale lui Joyce Meyer?

Dezvoltarea capacităţilor proprii şi dragostea de sine în loc de altruism

În timp ce Domnul Isus ne cere să ne lepădăm de noi înşine şi să renunţăm la viaţa noastră păcătoasă, Meyer predică fără scrupule şi fără jenă exact contrariul: „Savuraţi  viaţa voastră! Savuraţi-vă pe voi înşivă!” – „Vă permit să vă fiţi plăcuţi vouă înşivă! Aţi auzit? Vă permit să vă plăceţi vouă înşivă!” (203). „În al doilea rând trebuie să învăţăm să ne iubim pe noi înşine. Cine nu se iubeşte pe sine însuşi, nu poate iubi nici pe alţii” (204). „Tu eşti deosebit de important pentru Dumnezeu, şi El vrea ca tu să savurezi viaţa ta (…) Dezvoltă-te pe tine însuţi pentru respectul sănătos şi iubeşte-te pe tine însuţi într-un mod stimabil. (…) Dumnezeule, voi sunteţi aşa de minunaţi! Ar trebui să vă serbaţi în fiecare zi!” (205). „Acum câţiva ani m-am hotărât să-mi savurez viaţa, să savurez slujba mea şi să mă savurez pe mine însumi. Îmi place de mine! Şi diavolul devine zăpăcit, când spun aceasta” (209).

Meyer nu se jenează să se refere la inspiraţie personală de la Domnul pentru învăţăturile ei false: „Domnul spune foarte des: ‚Fă ce este în inima ta. Eu sunt cu tine în tot ce faci. Savurează timpul. Ai o zi frumoasă. Lucrul va fi mereu la locul lui, când te vei întoarce’” (236).

„Gândirea pozitivă” în loc de credinţa biblică

Meyer predică erezia „gândirii pozitive”, aşa cum ea a fost predicată mai înainte de alţi înşelători cum ar fi Norman Vincent Peale şi Robert Schuller. „Gândirea pozitivă şi acţionarea pozitivă devine obişnuinţă la oamenii încrezători. De aceea savuraţi viaţa şi obţineţi mult.” – „Dacă avem o gândire pozitivă, devenim oameni pozitivi, care savurează o viaţă de succes” (254). „Da, este bine! Tu primeşti ceea ce gândeşti. Deci gândeşte pozitiv. Ai gânduri de putere. 12 strategii pentru biruinţă pe câmpul de luptă al gândurilor” (201).

Succes, bunăstare şi savurarea vieţii

Meyer predică o evanghelie a succesului şi bunăstării, chiar dacă ea este atentă să nu accentueze prea mult bunăstarea materială şi banii. Ea însăşi mărturiseşte: „Sunt mereu întrebată: ‚Sunteţi o predicatoare a bunăstării?’ Şi eu răspuns: ‚Desigur, în nici un caz nu sunt o predicatoare a sărăciei. Atunci sunt o predicatoare a bunăstării” (206). Ea mărturiseşte: „De aceea vreau neapărat să ajut pe oameni să savureze viaţa, căci pentru aceasta a murit Isus” (207). „Isus a murit deja pentru voi, pentru ca voi să puteţi avea ce este cel mai bun: dreptatea stă gata, pacea stă gata, bucuria, bunăstarea, favoarea” (207). Ea afirmă: „Biblia este manualul nostru pentru o viaţă de succes” (242).

În opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, care pune înaintea ochilor noştri o speranţă cerească, ea amestecă pământescul cu cerescul: „Eu cred în aceasta; ştiu că am în cer un automobil, dar eu doresc să conduc şi aici pe pământ un autoturism luxos. Nu vreau să aştept după toate până voi ajunge în cer şi eu cred că aceasta este biblic” (216). Ea practică consecvent aceasta ; conform relatărilor ziarelor americane averea ei cuprinde printre altele o limuzină Mercedes în valoare de 100.000 de dolari, un avion pentru călătoriile de afaceri, care a costat 10 milioane de dolari, o casă, a cărei valoare este de 2 milioane de dolari, şi venituri anuale în jur de 100 milioane de dolari. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre un astfel de stil de viaţă?

  • Filipeni 3.18-20: Pentru că mulţi, despre care v-am spus deseori şi spun şi acum plângând, umblă ca vrăjmaşii crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria le este în ruşinea lor, care gândesc cele pământeşti. Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos.
  • 1 Timotei 6.5-11: …oameni stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care consideră că evlavia este sursă de câştig. Dar evlavia cu mulţumire este mare câştig. Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea. Dar, având hrană şi îmbrăcăminte, vom fi mulţumiţi cu acestea. Dar cei care vor să fie bogaţi cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebune şi vătămătoare, care îi afundă pe oameni în ruină şi în pieire. Pentru că iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele; după care unii, umblând, s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns pe ei înşişi cu multe dureri. Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului.

Meyer predică şi o evanghelie a mântuirii falsă a penticostalilor, conform căreia vindecarea trupească şi sănătatea au fost dobândite pentru fiecare creştin deja în jertfa de ispăşire adusă de Hristos şi care acum ar putea fi cerute de la Dumnezeu: „Se poate definitiv avea ce a promis Dumnezeu cuiva, şi acestea nu sunt posesiuni simple. Unul din lucrurile, pe care El le doreşte pentru voi, este sănătatea. Voi aveţi un drept plătit prin sânge, să vă simţiţi bine” (223).

Rătăciri carismatice extreme

Joyce Meyer se declară ofensiv pentru convingerile ei carismatice; ea vesteşte ca aproape toţi carismaticii şi penticostalii: „Eu cred că noi vom putea duce o viaţă de biruinţă numai atunci când înţelegem şi primim botezul în Duhul Sfânt” (226). În zelul ei carismatic ea merge mult prea departe. Jurnalistul evanghelical Karsten Huhn relatează despre spectacolul ei la conferinţa din Basel 2009:

„Indiferent dacă voi vreţi sau nu această rugăciune , eu mă voi ruga totuşi pentru voi”. – „Mă simt călăuzită de Duhul Sfânt, să fac aceasta”. Mulţimea chiuie. Apoi Joyce Meyer strigă focul Duhului Sfânt să vină peste mulţime. „Fiţi plini! În Numele lui Isus! Din cap şi până la picioare! Din înăuntru spre afară! Umpleţi-vă cu Duhul Sfânt (…)” Meyer stă cu braţele întinse la marginea scenei şi strigă: „Minunat! Minunat! Minunat!” – „Am primit o doză mare de Duh Sfânt! Voi aţi avut multă distracţie aici! Dumnezeul meu! Voi sunteţi cu adevărat deosebiţi aici!” (222).

Meyer merge aşa de departe, să răspândească erezia blasfematoare a lui Kenneth Hagin şi a altora, că Isus Hristos ar fi murit după câte se parte spiritual şi ar fi mers în iad. Ea îndrăzneşte să afirme: „Tu nu poţi merge în cer, numai dacă crezi că Isus a ocupat locul tău în iad.” (212). Aceasta este o inducere în eroare întunecată; Domnul Isus a ocupat locul nostru în judecata lui Dumnezeu pe cruce şi după aceea S-a înălţat la Dumnezeu şi Tatăl Său. Apostolul Petru vorbeşte într-un loc că la un anumit moment El a vestit „în închisoare” (aceasta este Împărăţia morţii şi nu iadul) duhurilor păcătoşilor morţi biruinţa Sa (compară cu 1 Petru 3.19).[1]

Afirmaţii defăimătoare la adresa diavolului

Caracterul carismatic extrem al lui Meyer se arată şi în atitudinea obraznică, curajoasă faţă de împotrivitor, în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu ne atenţionează în privinţa aceasta şi denumeşte această atitudine ca fiind o caracteristică a ereziei:

  • Iuda 8,9: Totuşi, şi aceşti visători întinează în acelaşi fel carnea şi dispreţuiesc stăpânirea şi hulesc gloriile. Dar arhanghelul Mihail, când, împotrivindu-se diavolului, a discutat cu el despre trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă împotrivă o învinuire de hulă, ci a spus: „Domnul să te mustre!”

Unele citate de la Joyce Meyer ar trebui să fie suficiente în această privinţă: „La arme! Împuşcaţi-l pe satan! Sugrumaţi-l! Legaţi-l! Băgaţi-l în temniţă! Noi putem să-l biruim.” – „O, vai! Veniţi odată! Astăzi dăm un şut diavolului!” – „Aceasta înseamnă să stai tare pe poziţie şi să spui cu putere: ascultă, diavole: eu voi savura viaţa mea!” (213).

Neruşinarea obraznică, la care aţâţă duhul seducător carismatic al acestei femei, este îngrozitoare. Ea se adresează deseori direct lui satan şi îl batjocoreşte cu vorbiri obraznice, exact aşa cum epistola lui Iuda a prorocit despre învăţătorii eretici: „Tu nu mă prinzi, diavole! (…) Şi eu cred în fiecare zi din viaţa mea că diavolului îi pare rău că m-a supărat vreodată. În fiecare zi. Eu cred că în iad el spune în fiecare zi: ‚Aş dori s-o fi lăsat în pace.’ Şi acelaşi lucru se poate petrece şi cu tine. (…) Cere răsplata ta: ‚Dumnezeule, aştept o despăgubire dublă pentru dificultăţile mele!’” (211).

Veghetori faţă de ademeniri

Trăim în ultimul timp înainte de revenirea lui Isus Hristos. Biblia ne atenţionează, că în acest timp vor apărea mulţi înşelători şi profeţi falşi, care vor să ne abată de pe calea îngustă a urmării lui Hristos şi să ne ducă pe calea largă nimicitoare. Cuvântul mărturiseşte despre ei:

  • Romani 16.18: Pentru că unii ca aceştia nu slujesc Domnului nostru Hristos, ci pântecelui lor; şi, prin cuvinte dulci şi vorbiri frumoase, amăgesc inimile celor fără răutate [naivi].

Să fim veghetori şi să verificăm ce citim şi ce auzim! Ar trebui ca tocmai în astfel de timpuri provocatoare să nu ne umplem inimile cu mesaje banale şi derutante, ci cu vestirea clară, serioasă a Cuvântului lui Dumnezeu!

  • 2 Petru 3.17,18: Voi deci, preaiubiţilor, cunoscând dinainte aceste lucruri, păziţi-vă ca nu cumva, fiind abătuţi de rătăcirea celor nelegiuiţi, să cădeţi din statornicia voastră, ci creşteţi în har şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. A Lui fie gloria şi acum şi în ziua eternităţii! Amin.
  • 2 Timotei 4.1-4: Te îndemn înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Isus, care îi va judeca pe cei vii şi pe cei morţi, şi pentru arătarea Sa şi pentru Împărăţia Sa: vesteşte Cuvântul, stăruie la timp şi nelatimp, mustră, ceartă, încurajează cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. Pentru că va fi un timp când nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, dorind să-şi desfăteze urechile, îşi vor strânge o mulţime de învăţători după poftele lor; şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor abate spre basme.

Sursa: Thorsten Brenscheidt: Spürst du Gott schon oder liest du noch die Bibel? Lage: Lichtzeichen 2014.

http://jesus-is-savior.com/Wolves/joyce_meyers-you_decide.htm

 

 

Adnotare

[1]Remarca redacţiei: Noi nu credem că Hristos a vestit ceva în Împărăţia morţii, ci că El a predicat cândva prin Noe acelora care acum sunt în Împărăţia morţii.


Tradus de la: Kitzel in den Ohren: Joyce Meyers angenehme Verfuehrungsbotschaft

Sursa: http://www.das-wort-der-wahrheit.de
ESRA Aktuelle Information Nr. 11
ESRA-Schriftendienst, Ostertagstr. 13, D-71229 Leonberg

Traducere: Ion Simionescu

 

 

O comoară şi un năvod
Matei 13

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 10.10.2019, Actualizat: 10.10.2019

Versete călăuzitoare: Matei 13

O comoară şi un năvod

Se întâmplă destul de rar că fraţii combat în scrierile lor părerile altor fraţi „din mijlocul nostru”. Şi în secolul 19 aceasta nu era altfel decât astăzi. Nu demult m-am lovit de un exemplu rar şi deosebit de interesant, unde totuşi a avut loc aşa ceva. Se referă la o întrebare cu interpretare grea, dar totuşi foarte importantă, şi anume interpretarea parabolelor a cincea, a şasea şi a şaptea din Matei 13. Pentru ca problema să fie înţeleasă, unele remarci preliminare ar putea să fie de folos.

Evanghelia după Matei este evanghelia despre Împăratul lepădat de poporul Său Israel, care din cauza aceasta nu poate să instaureze înaintea ochilor tuturor Împărăţia Sa făgăduită, ci trebuie s-o amâne până la revenirea lui Hristos. În timpul intermediar această Împărăţie există până atunci numai sub formă ascunsă. Tocmai aceasta este arătat clar în cele şapte parabole din Matei 13. Hristos vesteşte aici un început nou al căilor lui Dumnezeu: sămânţa Cuvântului este semănată în ogor – acesta este lumea întreagă, conform cu versetul 38. Deci „Cuvântul despre Împărăţie” (Matei 13.19) nu mai rămâne limitat la Israel. Domnul vorbeşte acum în parabole, deoarece Israel în totalitate nu mai are dreptul să cunoască adevărul Împărăţiei (Matei 13.34,35). Numai ucenicii au voie să cunoască „tainele Împărăţiei cerurilor” (Matei 13.11); numai ei află interpretarea primelor două parabole, şi în afară de aceasta parabolele cinci până la şapte sunt spuse numai lor.

În cadrul „tainelor” Împărăţiei ne putem gândi la trei aspecte:

  1. Deoarece în Vechiul Testament nu sunt revelate toate urmările lepădării lui Mesia, înfăţişarea deosebită a Împărăţiei după lepădarea lui Hristos era o taină ascunsă pentru cei din vechime (compară cu Matei 13.35b).
  2. Una din particularităţile Împărăţiei în această înfăţişare nouă este, că Împăratul este „ascuns” (compară cu Coloseni 3.3); compară şi cu folosirea expresiei „plecat din ţară” în Matei 25.15 şi vezi şi Luca 19.12; de asemenea domnia Lui actuală în Împărăţia Lui este ascunsă: ea nu este publică, ci are loc în inimile ucenicilor Săi.
  3. Dar şi în cadrul acestei Împărăţii mai este o taină, pe care o găsim în ultimele trei parabole. Parabolele a doua până la a patra ne descriu mai mult forma exterioară, pe care Împărăţia o va lua treptat în perioada de timp actuală şi care provoacă împotrivirea Împăratului, în timp ce parabolele de la cinci la şapte ne dezvăluie valoarea lăuntrică „ascunsă” a acestei Împărăţii pentru Împăratul ei.

O împărţire a acestor parabole se poate face în cel puţin două feluri diferite. Primul fel:

  1. Prima parabolă (semănătorul) = introducere: Sămânţa este împrăştiată în lume, dar ea nu aduce pretutindeni rod. În privinţa aceasta sunt două feluri de tulpini: din acelea care aduc rod, şi din acelea fără rod.
  2. Parabolele a doua până la a patra (neghina, grăuntele de muştar, aluatul) = forma exterioară a Împărăţiei: O amestecătură de bine şi rău lipsită de speranţă. Binele este aici grâul semănat, grăuntele de muştar semănat şi cele trei măsuri de făină. Răul este neghina, grăuntele de muştar degenerat cu păsările cerului şi aluatul.
  3. Parabolele a cincea până la a şaptea (comoara, perla, năvodul) = valoarea lăuntrică a Împărăţiei pentru Împărat: Comoara ascunsă în ogor, perla căutată şi găsită, peştii buni.

Al doilea fel de împărţire:

  1. Prima şi a doua parabolă (semănătorul şi neghina): Accentul se pune aici pe fiecare ucenic în parte; aceştia sunt în ambele parabole tulpinile care se diferenţiază.
  2. Parabola a treia şi a patra (grăuntele de muştar şi aluatul): Accentul se pune pe Împărăţie privită ca unitate: un copac, un aluat.
  3. Parabola a cincea şi a şasea (comoara şi perla): Accentul se pune pe Împăratul Împărăţiei, pe bucuria Lui pentru comoara şi perla descoperite precum şi pe preţul pe care El l-a plătit pentru ele.
  4. Parabola a şaptea (năvodul): Accentul se pune pe activitatea robilor Împăratului, pe completarea Împărăţiei şi pe judecata făcută robilor răi.

Comoara şi perla

Trebuie să-i fie cunoscut cititorului că noi respingem cu hotărâre interpretarea uzuală din creştinătate a parabolelor cinci şi şase. Potrivit acestei interpretări omul, care găseşte comoara şi perla, ar fi o imagine a păcătosului, care trebuie să facă totul ca să dobândească Împărăţia cerurilor. Această interpretare este răspândită într-adevăr din timpul lui Luther, însă din mai multe motive nu poate rezista.

  1. Nici măcar un singur păcătos nu caută de la sine Împărăţia lui Dumnezeu; mult mai degrabă el este căutat de Hristos şi găsit.
  2. Această interpretare este total legalistă: Trebuie omul să „facă” totul, ca să dobândească Împărăţia lui Dumnezeu (respectiv un loc în ea)? Sau el o primeşte gratis?
  3. „Ogorul” din versetul 44 nu poate însemna altceva decât ceea ce el conform versetului 38 înseamnă în întreg capitolul: şi anume, lumea (Matei 13.38,44). Ce să înţelegem noi prin ideea că păcătosul trebuie să caute lumea întreagă, ca să poată intra în Împărăţia păcii?
  4. Persoana principală în aceste parabole (cu excepţia parabolei a patra) este întotdeauna Hristos: El este Semănătorul, El este Stăpânul casei (Matei 13.27,37). El este acela care a semănat grăuntele de muştar. De ce omul şi negustorul din versetele 44,45 deodată să nu mai fie Hristos?
  5. Expresia „a cumpăra” se referă întotdeauna în Noul Testament la lucrarea de răscumpărare (1 Corinteni 6.20; 7.232 Petru 2.1Apocalipsa 5.9).

De aceea „fraţii” au fost întotdeauna de acord că persoana principală din parabolele cinci şi şase ne prezintă pe Hristos, care din dragoste pentru credincioşi (= comoara şi perla) a „vândut” tot ce avea, S-a dat chiar şi pe Sine în moarte, ca să-i posede. Cu toată falsitatea, care a pătruns în Împărăţie prin neglijenţa creştinilor, adevăraţii credincioşi sunt în interiorul acestei Împărăţii o comoară aşa de preţioasă pentru Hristos, că El a sacrificat totul, ca să-i dobândească (compară cu Filipeni 2.72 Corinteni 8.9). Pentru aceasta Hristos cumpără „ogorul” tot, acesta este lumea întreagă. Prin lucrarea Sa la cruce Hristos Şi-a dobândit un drept asupra lumii întregi, pe care El îl exercită, prin aceea că El răscumpără pe credincioşi şi judecă pe necredincioşi (compară cu 2 Petru 2.1) şi prin aceea că în cele din urmă El ca Fiu al Omului va domni peste lumea întreagă.

Până aici nu este nici o greutate. Însă acum se pune întrebarea: Cine este de fapt socotit ca fiind comoara, perla şi peştii buni? Este una şi aceeaşi grupă sau sunt trei grupe diferite? Aici răspunsurile „fraţilor” sunt diferite:

  1. N. Darby răspunde: Aici este vorba întotdeauna de aceeaşi grupă, şi anume de Adunare.
  2. W. Grant răspunde: Aici este vorba de trei grupe diferite, şi anume de rămăşiţa lui Israel, de Adunare şi de credincioşii dintre naţiuni, care vor trece prin necazul cel mare după răpirea Adunării.

Nu numai că se merită osteneala să te întrebi cine are dreptate, ci şi să cercetezi cum în acest caz aparte fraţii s-au ocupat în scrierile lor cu argumentele celorlalţi fraţi. Se poate desigur spune că ambele puncte de vedere au dat naştere la o şcoală. Interpretarea (a) am găsit-o în afară de la J.N. Darby şi W. Kelly şi la W.J. Hocking, R. Beacon, S. Prod’hom, A. de Jager. F. Kaupp, J.B. Stoney şi J.A. Savage, interpretarea (b) la F.W. Grant şi la învăţătorii din aşa-numita grupă „fraţii-Grant”. Pe lângă aceasta această interpretare a fost preluată cu entuziasm în afara cercului nostru de către A.C. Gaebelein şi a devenit foarte populară în cercurile evanghelicale americane; numesc numai două lucrări standard: Premillennialism or Amillennialism? De C.L. Feinberg şi Tings to Come de J.D. Pentecost. Comentariul lui Gaebelein la evanghelia după Matei a fost tradus şi în olandeză, prin care interpretarea (b) a devenit cunoscută şi în Olanda.

În anul 1868 W. Kelly a publicat Lectures on the Gospel of Matthews (prelegeri referitoare la evanghelia după Matei), în care el scrie la pagina 311 şi următoarele:

Parabola despre comoara ascunsă nu a arătat pe deplin ce importanţă au sfinţii pentru Hristos. O comoară ar putea consta din o sută de mii de obiecte din aur şi argint. Cum ar putea aceasta reproduce gloria şi frumuseţea Bisericii? Însă negustorul găseşte o perlă de valoare mare. Domnul nu vede numai valoarea mare a fiecărui sfânt, ci şi unitatea şi frumuseţea Bisericii. Fiecare sfânt este preţios pentru Hristos; dar El „a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”.

Deci conform lui Kelly atât comoara cât şi perla se referă la Biserică, în timp ce comoara face aluzie la gloria diferită a fiecărui credincios, perla însă la unitatea Bisericii.

În anul 1899 F.W. Grant a publicat partea Numerical Bible (Biblia numerelor), care conţine evangheliile. La tratarea parabolelor despre comoară şi perlă el citează (în mod excepţional!) textual aceste cuvinte ale lui Kelly şi dă de gândit contrar, că această interpretare nu diferenţiază suficient cele două parabole una de alta şi chiar nu ţine seama de unele din diferenţele cele mai evidente. Dacă această interpretare ar fi corectă, aşa spune Grant (fără să numească numele lui Kelly), atunci parabola despre perlă ar fi fost deplin suficientă. Mult mai mult se poate presupune că comoara se referă la o altă categorie de credincioşi. În privinţa aceasta Grant se gândeşte la Israel şi justifică ideea aceasta cu următoarele argumente:

  1. Dacă prin perlă este vorba de credincioşii cereşti, atunci în cadrul comorii accentul se pune evident pe poporul pământesc, din cauza menţionării ogorului (= lumea); acesta poate fi numai Israel.
  2. Într-adevăr Israel a lepădat pe Împăratul său şi prin aceasta Împărăţia a luat o „înfăţişare ascunsă”; dar abandonarea temporară a lui Israel de la binecuvântarea făgăduită în Vechiul Testament este una din „tainele” Împărăţiei, aşa cum se recunoaşte din Romani 11.25, aşa că există tot motivul să se acorde loc relaţiei ascunse a lui Israel cu Împărăţia în cadrul celei de-a şaptea parabole.
  3. Conform traducerii în limba engleză Israel este numit în Vechiul Testament „comoara deosebită” a lui Dumnezeu (Exodul 19.5Psalmul 135.4; în germană „proprietate”).
  4. Când Domnul a venit în ai Săi, „comoara” Lui era ascunsă în ogorul lumii, aceasta înseamnă, împrăştiată printre popoare. El a descoperit această comoară, a trebuit însă mai întâi „să moară pentru popor” (Ioan 11.50), ca s-o poată poseda.
  5. Întreg „ogorul” trebuia cumpărat, pentru ca prin aceasta Israel să poată fi adus la lumină în lumea aceasta ca comoara de odinioară a lui Iehova.
  6. După ce cumpărarea a fost încheiată, mai întâi nu se mai petrece nimic cu comoara; parabola se opreşte simplu aici. Sfârşitul (= gloria viitoare a lui Israel) nu aparţine în fond „tainelor”.

Grant a publicat mult mai devreme acest punct de vedere, şi anume în cartea The Mysteries of the Kingdom of Heaven (Tainele Împărăţiei cerurilor). În legătură cu aceasta Darby scrie un articol în anul 1879 împotriva acestei păreri a lui Grant şi îl trimite la o publicaţie necunoscută de mine; dar el îl publică şi în The Bible Treasury, o publicaţie a lui Kelly pentru studiul biblic. Articolul a apărut acolo în iulie 1879 (anul 12, nr. 278, pag. 298 şi următoarele) sub titlul „A Note on the Similitudes of Matthew XIII, Especially the Treasure and the Net” (Remarcă referitoare la parabolele din Matei 13, în mod deosebit despre comoară şi năvod). Articolul este scris în stilul greu specific lui Darby, dar dacă este citit de mai multe ori se înţelege cum el argumentează. Mai întâi Darby pune accentul pe unitatea celor şase parabole referitoare la Împărăţia cerurilor, aceasta înseamnă parabolele de la parabola a doua până la parabola a şaptea, care toate încep cu cuvintele „Împărăţia cerurilor este asemenea …”

Darby constată mai întâi că această Împărăţie a cerurilor prezintă în principal în fiecare din cele şase parabole una şi aceeaşi chestiune, chiar dacă această chestiune este privită comparativ sub diverse puncte de vedere. Dar dacă se spune, comoara ar înseamna Israel, peşti buni dimpotrivă credincioşii din necazul cel mare, atunci

  • se distruge această unitate şi contextul, prin aceea că o singură „Împărăţie a cerurilor” se referă de patru ori la creştinătate, dar de două ori la cu totul altceva, şi apoi
  • se uită faptul, că Israel şi păgânii credincioşi din timpul de după răpirea Adunării nu fac parte din perioada („economia”, „dispensaţia”) actuală, ci din cea viitoare, aceasta este Împărăţia Fiului Omului.

Dar dacă ţinem cu tărie la unitatea celor şase parabole, spune Darby, atunci în primele trei vedem efectul exterior al Evangheliei vizibil în lumea aceasta şi în ultimele trei, ce vede Dumnezeu în această Împărăţie. Primul aspect este urmarea responsabilităţii omului, ultimul este rezultatul planurilor lui Dumnezeu. Niciunde nu se vorbeşte de vreun element care să fie situat în afara istoriei pământeşti a creştinătăţii. Darby justifică ideea aceasta prin referire la diferenţa mare între parabola despre neghină şi interpretarea acesteia. Parabola însăşi rămâne total în interiorul cadrului istoriei mărturiei creştine pe pământ şi se termină prin aceea că neghina este adunată în snopi (Matei 13.30) – ceea ce conform lui Darby este pregătirea pentru judecată sub providenţa lui Dumnezeu, ceea ce noi astăzi în timpul din urmă putem constata deja; paralel cu aceasta este aducerea grâului în hambarele lui Hristos (= conform lui Darby, luarea Adunării). Abia la explicarea parabolei (Matei 13.36-43) Domnul continuă această linie: atunci nu mai este amintit grâul (el este deja în hambar); neghina (= cei păcătoşi) este adunată din Împărăţia Fiului Omului şi arsă, însă cei drepţi strălucesc ca soarele în Împărăţia Tatălui lor – la care este prezentată latura pământească şi cerească a Împărăţiei păcii, ceea ce trebuie diferenţiată de Împărăţia (actuală) a cerurilor. Însă parabolele însăşi, conform lui Darby, niciodată nu vorbesc despre ceea ce aparţine Împărăţiei Fiului Omului; şi la aceasta aparţine şi restabilirea lui Israel precum şi introducerea păgânilor credincioşi din Necazul cel mare, căci parabolele se referă categoric numai la Împărăţia cerurilor. Şi prin urmare şi parabolele despre comoară şi năvod se pot referi numai la creştinătate.

Cu privire la comoară, Darby adaugă câteva argumente deosebite:

  1. Iudaismul şi Israel niciodată nu au fost denumite ca o comoară ascunsă sau ca o taină a Împărăţiei.
  2. Domnul nu a trebuit să renunţe la nimic, ca să posede pe Israel; El l-a cunoscut deja ca popor al Său şi proprietate a Sa în lumea aceasta. El a venit în [la] ai Săi, chiar dacă ai Săi nu voiau să-L primească.
  3. Când El va reveni, El va lua în posesiune pe Israel şi prin aceasta şi lumea întreagă; nu invers: să răscumpere lumea şi prin aceasta să posede pe Israel. Nicidecum, gândeşte Darby, Domnul nu a luat lumea ca să primească pe Israel.

După o chibzuinţă temeinică eu aleg un punct de vedere situat între Darby şi Grant, la care poziţia mea este mult mai apropiată de Darby. Desigur eu vreau să formulez punctul meu de vedere cât se poate de modest. În cele din urmă aici este vorba despre o temă, la care chiar fraţi adânc întemeiaţi în Scriptură nu au ajuns la aceeaşi părere, aşa că se cere mare precauţie. Deci chiar dacă aici se încearcă prezentarea unei poziţii proprii, atunci aceasta nu trebuie privită ca sfârşitul tuturor contradicţiilor, ci ca o contribuţie modestă la schimbul de idei, care este pusă înaintea fraţilor mei spre chibzuire.

La punctul de vedere al lui Darby eu preţuiesc înainte de toate primul său argument (a): unitatea acestor parabole. Întotdeauna este vorba de o Împărăţie şi de o grupă de „fii ai Împărăţiei” (Matei 13.38). Astfel de exemplu în parabola a treia şi a patra este vorba de aceleaşi persoane – oricât de diferite ar fi parabolele -, şi la fel ar trebui să fie şi în parabola a şasea şi a şaptea. Al doilea argument al său (b) îl consider mai slab: realmente expresia „Împărăţia cerurilor” din Matei 13 niciodată nu se referă la Împărăţia păcii viitoare a Fiului Omului, dar cu toate acestea toţi credincioşii din timpul dinaintea Împărăţiei păcii, şi drept urmare şi aceia din timpul Necazului cel mare, sunt „fii ai Împărăţiei cerurilor”. De aceea eu cred împreună cu Darby şi Kelly, că comoara, perla şi peştii buni se referă întotdeauna la una şi aceeaşi grupă. În contrast cu ei între aceştia aş înţelege Adunarea ca o grupă, dar nu prea repede şi exclusiv. Aceasta apare abia în Matei 16; aici în Matei 13 este vorba exclusiv de „fiii Împărăţiei” – şi această expresie este mai cuprinzătoare decât Adunarea. În cadrul acestei noţiuni este desigur loc pentru credincioşii din Israel şi dintre popoare în timpul Necazului cel mare. (Să se ţină seama: aceasta este cu totul altceva decât ceea ce înţelege Grant prin aceasta: el face din comoară, perlă şi peştii buni trei categorii diferite! Eu aş recunoaşte cel mult, că în perlă Adunarea păşeşte destul de clar pe prim plan în unitatea şi gloria ei. Însă mie mi se pare că se merge prea departe dacă, aşa cum spune Kelly, se prezintă aşa ca şi cum perla ar arăta spre caracterul ceresc al Bisericii. Dacă vorbim în felul acesta o luăm înaintea descoperirii făcute de Dumnezeu.)

Doresc să mă ocup mai concret cu argumentele lui Grant şi voi urma succesiv cele şase argumente ale sale:

  1. Diferenţa între Biserica cerească (perla) şi poporul pământesc Israel (comoara) în acest context nu este o problemă, aşa cum tocmai s-a spus. Menţionarea ogorului (lumea) de asemenea nu este o problemă, căci „fiii Împărăţiei” se află încă pe pământ, ascunşi în lumea aceasta.
  2. Lepădarea lui Israel după sosirea lui Mesia era o taină într-un anumit sens (vezi însă de exemplu Mica 5.1-3Isaia 8.14-18Zaharia 11.7-14), însă din cauza aceasta nu era o „taină a Împărăţiei cerurilor”.
  3. Traducerea „comoară deosebită” în traducerea engleză nu este suficientă pentru a aplica cuvântul „comoară” din parabolă la Israel, căci acest cuvânt ebraic înseamnă mai degrabă „proprietate” (aşa cum se spune în traducerea olandeză, germană şi traducerea Darby).
  4. Tocmai faptul că Hristos a venit „la ai Săi” (Ioan 1.11) arată clar că El nu trebuia să cumpere comoara, căci ea Îi aparţinea deja. Într-adevăr El trebuia să mântuie pe Israel de păcatele lor (Matei 1.21), dar această „răscumpărare” de sub puterea păcatului nu este acelaşi lucru cu dobândirea prin cumpărare a ceva, care înainte încă nu i-a aparţinut. În afară de aceasta Grant interpretează prea repede expresia „a fi împrăştiat” (printre popoare) ca însemnând „ascuns” (în ogor). Israel nicidecum nu a fost ascuns în zilele Domnului pe pământ, însă Biserica a fost ascunsă. Tocmai aceasta este frumuseţea în această parabolă: aici nu se vorbeşte despre semănat şi recoltat, pentru ca prin aceasta să se constituie Biserica, ci de o comoară, care în ochii lui Dumnezeu era deja prezentă în ogor! Încă pe când această comoară nu putea fi văzută de nimeni, Hristos – şi numai El! – putea s-o descopere. Aici este şi o diferenţă faţă de perlă: comoara este găsită („întâmplător”), însă perla a fost căutată (conştient de scopul urmărit). În cazul perlei este vorba de Adunarea pe care Hristos o cunoştea deja înainte de întemeierea lumii şi pe care El voia deci s-o caute cu zel pe pământ. În cazul comorii este vorba de Adunare ca ceva care pe pământ apare, ca să zicem aşa, ca „surpriză”, după ce Israel L-a lepădat.
  5. În întreaga Scriptură niciodată nu este vorba că Hristos ar fi trebuit să cumpere vreodată întreg pământul, ca astfel să poată dobândi pe Israel; el era deja proprietate a Lui, total independent de restul lumii. În cazul Bisericii este total altfel: ea este adunată din toată lumea, dintre toate popoarele. Tatăl a dat autoritate Fiului peste orice făptură, pentru ca El să poată da viaţă veşnică unora (Ioan 17.2).
  6. Şi faptul că până astăzi comoara din ogor este încă ascunsă, poate fi aplicat foarte bine la Biserică. Şi ea este astăzi încă „ascunsă” în lumea aceasta. Aceasta nu are nimic a face cu ideea nebiblică despre o „biserică nevăzută”, ci cu faptul că gloria Bisericii (valoarea ei ca comoară) în lumea aceasta nu a fost încă adusă la lumină.

Rezumând îndrept atenţia spre trei diferenţe, care sunt cel puţin între comoară şi perlă:

  1. Comoara este găsită, perla însă este căutată. Prima are a face cu căile lui Dumnezeu, a doua cu planurile Sale.
  2. Comoara este o colecţie de multe valori diferite, perla este o singură valoare. Prima arată valoarea fiecărui credincios în parte, a doua arată spre Biserica întreagă.
  3. În cazul comorii accentul se pune mai mult pe locul Bisericii în lume, în cazul perlei mai mult pe ceea ce înseamnă ea pentru negustor.

Năvodul şi neghina

Mergem acum la parabola despre năvod, a şaptea parabolă din Matei 13, şi urmărim din nou exprimările lui Grant şi Darby. Ne amintim că Grant era de părere că comoara ar fi o imagine a lui Israel şi peştii buni o imagine a credincioşilor dintre naţiuni, care trebuie să treacă prin Necazul cel mare, în timp ce Darby credea că atât comoara, cât şi peştii buni şi perla ar fi imagini ale Bisericii creştine. Mai întâi prezentăm argumentele lui Grant:

  1. Această parabolă nu se poate referi la Biserică, deoarece Domnul în interpretarea Sa cu privire la această parabolă se referă la sfârşitul veacului, pe care noi nu îl vom trăi.
  2. Aşa cum comoara (Israel) premerge Biserica, la fel năvodul vine după Biserică: este strângerea credincioşilor din toate popoarele – după răpirea Bisericii.
  3. La sortarea peştilor prinşi nu contribuie nici o mână omenească, ci numai mâinile îngerilor.
  4. În istoria creştinătăţii nu a fost niciodată un moment în care cei răi au fost scoşi din mijlocul celor drepţi (ca în Matei 13.49); în creştinătate este exact invers: grâul este adus mai întâi în hambar, abia după aceea neghina este arsă.

Desigur nu sunt nici un fel de diferenţe de păreri referitoare la întrebarea, dacă după răpirea Bisericii se va face realmente vestirea Evangheliei printre popoarele păgâne. În privinţa aceasta Scriptura vorbeşte destul de clar (de exemplu Matei 24.14Apocalipsa 14.6,7), ea vorbeşte despre o „mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice naţiune şi seminţii şi popoare şi limbi” (Apocalipsa 7.9). Acestea sunt şi oile, care împreună cu caprele vor apare înaintea tronului gloriei Fiului Omului (Matei 25.31-46). Cu privire la acest fapt Grant şi Darby şi noi suntem de aceiaşi părere. Despre ce este vorba aici, este numai întrebarea, dacă parabola se referă la acest fapt, sau nu. Darby respinge aceasta, şi anume din următoarele motive:

  1. După răpirea Bisericii nu mai este vorba de strângerea unui năvod plin de peşti. Atunci niciodată nu va mai avea loc, că din peştii mării se va strânge o anumită cantitate de peşti buni şi peşti răi; aceasta înseamnă, în timpul acela niciodată nu va mai fi pe pământ o societate care să se deosebească de restul oamenilor de pe pământ, care ar fi o amestecătură de mărturisitori creştini adevăraţi şi falşi. Atunci nicidecum nu vor mai fi adunaţi peşti răi, ci numai peşti buni! Şi în final vor fi adunate înaintea tronului gloriei (Matei 25.31) toate popoarele (şi nu numai un „năvod plin”) şi vor fi despărţite în oi şi în capre.
  2. Grant aşează aici parabola pe aceeaşi treaptă cu interpretarea pe care Domnul o dă parabolei. Dar (spune Darby), ca şi în parabola despre neghină, în parabola însăşi este vorba de întrebarea referitoare la ce se petrece astăzi în Împărăţia cerurilor, pe când în interpretarea ei este vorba despre ceea ce se va petrece în final cu peşti răi rămaşi. De aceea interpretarea de fapt nu mai este interpretare, ci continuarea învăţăturii referitoare la parabolă, care acum nu mai are caracter de parabolă.

Şi în acest caz mă decid în cele din urmă pentru o poziţie situată între Grant şi Darby, însă mult mai aproape de Darby. Şi aici îndrept atenţia spre faptul că în cazul unei întrebări aşa de grele, evaluată diferit de fraţi aşa de supradotaţi, modestia şi precauţia îşi au locul lor. Şi aici eu nu afirm deci, că ştiu răspunsul final, ci doresc numai să ofer material de meditaţie.

Mai întâi doresc să mă ocup iarăşi concret cu argumentele lui Grant:

  1. Realmente Hristos vorbeşte despre „sfârşitul veacului”, însă numai în „interpretarea” parabolei. În parabola însăşi, după părerea mea nu este nimic care să se refere la acest sfârşit. Acesta este nucleul întregii discuţii, şi punctul acesta trebuie de aceea susţinut în continuare cu argumente.
  2. Dacă comoara nu este o imagine a lui Israel. Cade şi argumentul al doilea al lui Grant, aşa că atât comoara cât şi perla şi peşti buni reprezintă aceeaşi grupă: „fiii Împărăţiei” (Matei 13.38); aceştia sunt toţi credincioşii din perioada de timp actuală până la revenirea Fiului Omului.
  3. Şi aici Grant aşează parabola pe aceeaşi treaptă cu interpretarea ei, la care această „interpretare” după părerea mea merge mult mai departe decât parabola. Argumentul pentru aceasta (că „interpretarea” nu tratează acelaşi lucru ca şi parabola însăşi) este acesta: pescarii se interesează de peştii buni, însă îngerii de peştii răi. Strângerea peştilor buni în vase (şi aruncarea peştilor răi) este lucrarea oamenilor astăzi, arderea peştilor răi este misiunea îngerilor în viitor, la sfârşit. Deoarece argumentul acesta este cu importanţă decisivă, el va fi explicat mai clar în continuare.
  4. Cu al patrulea argument al său, Grant marchează realmente o greutate în interpretarea lui Darby: şi anume, când peştii răi (= creştinii cu numele) vor fi nimiciţi de pe pământ, atunci creştinii credincioşi vor fii deja de mult răpiţi de pe pământ, aşa că cu greu se poate spune, că atunci creştinii cu numele vor fi sortaţi „din mijlocul” creştinilor adevăraţi. Dar aşa cum am văzut mai înainte, rezolvarea constă în aceea, că aici nu ar trebui să vorbim despre creştini sau despre creştini cu numele, ci în general despre „fiii Împărăţiei”, respectiv despre „fiii celui rău”. Prima grupă include atât Biserica cât şi pe credincioşii de după răpirea Bisericii; grupa a doua cuprinde pe mărturisitorii de formă, care se vor găsi pe pământ şi după răpirea Bisericii (mai ales Babilonul cel mare).

Între parabola despre neghină şi parabola despre năvod este o concordanţă clară, dar şi diferenţe clare. Doresc mai întâi să îndrept atenţia spre aspectele comune.

  1. Cel care seamănă grâul este Fiul Omului; cei care aruncă năvodul sunt robii Domnului. În privinţa aceasta nu este o diferenţă esenţială.
  2. Ogorul din parabola a doua este lumea, şi marea din parabola a şaptea este marea popoarelor (compară cu Ioan 17.12,13Apocalipsa 17.15).
  3. Atât sămânţa bună cât şi peştii buni reprezintă pe „fiii Împărăţiei”, aceasta înseamnă deci pe creştinii adevăraţi.
  4. Atât neghina cât şi peştii răi reprezintă pe „fiii celui rău”, aceştia sunt creştinii cu numele.
  5. Interpretarea parabolei merge în ambele cazuri mult mai departe decât parabola însăşi; ea urmăreşte în continuare linia profetică, şi anume dincolo de istoria Împărăţiei cerurilor până la sfârşitul veacului, aceasta înseamnă până la revenirea lui Hristos. Îngerii (în parabola despre neghină aceştia sunt secerătorii, în parabola despre năvod ei sunt numiţi categoric) vor despărţi atunci pe ucenicii falşi ai Împăratului din mijlocul celor drepţi, care vor intra atunci în Împărăţia pământească a Fiului Omului, şi vor fi aruncaţi împreună în „cuptorul de foc” (aceeaşi expresie în versetul 42 şi versetul 50).

Acum diferenţele între cele două parabole – sunt şi acestea desigur, căci atunci nu ar fi nici un sens să se prezinte acelaşi adevăr de două ori în imagini diferite.

Diferenţa importantă constă în activitatea robilor/pescarilor:

  • În parabola despre neghină suntem confruntaţi cu o amestecătură lipsită de speranţă între grâu şi neghină. Robii nu pot schimba nimic la aceasta, căci probabil ei ar smulge şi grâu bun împreună cu neghina. Abia în timpul recoltatului (o noţiune care cuprinde mai mult decât „recolta”) se va vedea deplin diferenţa între neghină şi grâu. Lecţia cuprinsă în aceasta pentru robii Domnului constă în aceea că noi nu suntem în stare să curăţim creştinătatea de creştinii cu numele. În istoria Bisericii s-a încercat deseori să se facă aceasta, şi de cele mai multe ori s-au rupt şi tulpini de „grâu” (sau chiar numai tulpini de „grâu”!). Numai „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” (2 Timotei 2.19), şi numai El va face la sfârşit despărţirea deplină.
  • În parabola despre năvod pescarii sunt foarte activi: ei aruncă năvodul, aceasta înseamnă, ei vestesc Evanghelia, şi prin aceasta sunt adunaţi mulţi peşti din mare şi aduşi la ţărm. Desigur evanghelistul întâlneşte cu această ocazie stadii diferite în procesul de maturizare; de asemenea mulţi peşti răi ajung în năvodul lui; compară în parabola semănătorului sămânţa care cade pe teren stâncos sau între spini. Tulpini sunt destule, dar sunt puţine tulpini care au boabe în spicul lor (compară cu Marcu 4.28). De asemenea sunt destui peşti, chiar dacă sunt numai puţini peşti buni. Peştii răi nu-l interesează pe pescar – el îi aruncă simplu pe ştrand (mai târziu însă îngerii fac lucrarea de ordonare, prin aceea că peştii aruncaţi vor fi adunaţi de pe ştrand şi vor fi aruncaţi în foc!). Pescarul se interesează numai de peştii buni, pe care îi strânge în vase. Lecţia pentru noi slujitorii lui Hristos constă în: într-adevăr noi nu putem curăţa întreaga creştinătate, însă noi putem şi trebuie să ne formăm o privire de cunoaştere în cadrul cercului nostru vizual al „pescăriei” proprii, pentru a diferenţia peştii buni şi să-i aducem împreună la o mărturie credincioasă şi fidelă în cadrul creştinătăţii (la aceasta se referă „vasele”). „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” – de aceasta ne aminteşte parabola neghinei. „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate”, să se cureţe pe sine însuşi de vasele de dezonoare şi să se strângă împreună „cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2 Timotei 2.19-22) – de aceasta ne aminteşte parabola năvodului.

Vreau să mai îndrept atenţia spre o altă diferenţă, şi anume spre felul în care cele două parabole par să se refere la timpul din urmă, scurt înainte de răpirea Bisericii:

  • În parabola neghinei mai întâi este strânsă neghina în snopi, ca să fie arsă (însă arderea are loc mai târziu!), înainte chiar ca grâul să fie dus în hambare. Această legare în snopi a neghinei nu este o activitate a robilor, ci a secerătorilor, aceasta înseamnă a îngerilor; deci ea nu are loc prin slujitorii Domnului, ci este nevăzută, făcută sub providenţa lui Dumnezeu. Astfel în timpul din urmă cei răi din creştinătate vor fi descoperiţi în felul acesta deosebit; ei vor fi demascaţi ca neghină. În afară de aceasta ei vor fi împietriţi şi astfel pregătiţi pentru judecată (2 Timotei 3.92 Tesaloniceni 2.9-12). Ceea ce înainte nu era posibil, a devenit posibil acum: robii învaţă prin această acţiune preventivă a îngerilor lui Dumnezeu să diferenţieze tot mai clar ce este neghină şi ce este grâu.
  • În parabola năvodului pare ca despărţirea peştilor buni şi răi să fie în mod deosebit o activitate în timpul din urmă. Darby scrie în privinţa aceasta în studiul său asupra evangheliei după Matei (Collected Writings, 24, pag. 115):

Dacă creştinismul a adunat o anumită mulţime de oameni, cum de fapt a şi avut loc, care se află în năvodul creştinătăţii, robii lui Hristos sunt preocupaţi la sfârşitul zilelor cu această mulţime, ca să adune pe cei buni dintre ei în vase (…) Eu cred că principiul acesta este întotdeauna valabil, atunci când Evanghelia a adus laolaltă mulţi oameni într-un loc: ţelul Domnului este să adune laolaltă pe ai Săi în societăţii deosebite. Parabola pare însă să vorbească direct despre rezultatul lucrării Evangheliei – adunarea multor persoane, care poartă numele de „creştini”; după aceea, ca o a doua activitate, ei îi sortează pe ţărm şi scot la o parte pe cei buni.

  • Pe pagina 153 din Collected Writings, 24, Darby scrie:

Năvodul nu a adunat toţi peştii, şi nici nu a cuprins toată marea, ci a adunat numai un năvod plin, şi anume de tot felul de peşti; şi când năvodul s-a umplut, ei se aşează, sortează pe cei buni şi îi pun în vase. La început (al creştinătăţii) slujba avea altă natură: ori Domnul Însuşi adăuga pe cei care trebuiau să fie mântuiţi, ori Cuvântul lucra individual. Toţi, care veneau, au fost primiţi în turmă, cu toate că foarte curând fraţi falşi şi-au găsit intrarea. Credincioşii au fost puşi în vase, dar nu dintr-un năvod umplut cu tot felul de peşti. Aceasta are loc abia la sfârşit, când realmente va fi un năvod plin. Atunci va avea loc selectarea liniştită şi bine gândită; ei se aşează,când năvodul a fost tras la ţărm; când lucrarea de strângere a fost făcută, ei au luat ce este bun şi l-au pus în vase. Pe ei îi interesa peştii buni (aceştia erau grupa ţelului lor), şi ca pescari cu experienţă i-au scos pe aceştia şi i-au pus în vase. Ei nu au avut nimic a face cu peştii răi; ei i-au aruncat şi nu i-au strâns în vase. Era destul să-i arunce şi să-i lase să zacă pe ţărm. Dar ei nici nu au fost lăsaţi în năvod. Prin selectare s-a încheiat lucrarea cu năvodul, peşti răi au fost aruncaţi şi au rămas aşa pe ţărm. Atenţia şi activitatea pescarilor erau îndreptate spre peştii buni; ei i-ai scos pe aceştia cu mare atenţie din năvod şi i-au pus în vase. Năvodul plin nu mai era acolo – şi aspectul acesta este un gând serios în sine însuşi.

Ce vrea să spună Darby cu ultima remarcă este evident aceasta: în timpul din urmă realmente nu va mai fi un năvod plin, aceasta înseamnă, atunci nu va mai fi creştinătate în care să fie peşti buni şi peşti răi amestecaţi. Mulţi peşti buni au fost scoşi din năvod şi adunaţi în vase, aceasta înseamnă în mărturii fidele, năvodul este astăzi numai „pe jumătate” plin, mulţi peşti răi şi desigur şi unii peşti buni au rămas încă în năvod, (lucrarea pescarilor încă nu s-a terminat şi nu se va termina înainte de răpirea Bisericii). Şi apoi alături de năvodul pe jumătate plin şi de vasele cu peşti buni sunt şi peşti răi, aruncaţi ici şi acolo pe ţărm. Ei ne amintesc de snopii de neghină, care stau culcaţi pe câmp ca semne prevestitoare rele. Snopii de neghină precum şi peştii aruncaţi stau acolo şi aşteaptă pe îngerii care vor face marea curăţire …

Încă o remarcă referitoare la legătura între parabolele cinci, şase şi şapte. Este clar că parabolele cinci şi şase au mai multă asemănare între ele decât cu parabola a şaptea. Se pare că parabola a şaptea aparţine parabolei a doua. Însă noi am găsit şi o diferenţă importantă între parabola a doua şi a şaptea, şi anume pe de o parte pasivitatea robilor în parabola a doua – acolo este vorba de starea generală a Împărăţiei, privită în forma ei exterioară – şi pe de altă parte activitatea pescarilor, orientată spre strângerea peştilor buni. Tocmai în această privinţă parabola a şaptea este foarte categoric legată cu parabola a cincea şi a şasea:

  • Parabola a cincea şi a şasea ne arată cât de mult Se interesează Hristos de Biserica Sa; parabola a şaptea ne arată interesul slujitorilor pentru Biserică.
  • Parabola a cincea şi a şasea ne arată căile lui Dumnezeu şi planul Său cu privire la Biserică; parabola a şaptea arată în ce măsură slujitorii participă la realizarea acestor planuri în căile lui Dumnezeu.

 

Neghina, peşti răi şi fecioare nechibzuite
Matei 13.24,25; 13.47,48; 25.1,2

David R. Reid

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat: 24.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 13.24,25; 13.47,48; 25.1,2

Trei parabole enigmatice

Ce au comun neghina, peştii răi şi fecioarele nechibzuite? Dacă nu şti multe despre Biblie, răspunsul tău ar fi cam aşa: „Absolut nimic!”, sau: „Ce întrebare ciudată!”, sau: „Ce este neghina?” Fără să şti ceva despre parabolele lui Isus, această întrebare are puţin sens. Oricum ar fi, chiar şi la citirea fugitivă a parabolelor Domnului despre Împărăţia cerului din evanghelia după Matei, imediat se recunosc aceste expresii.

Probabil aceste afirmaţi îţi sunt cunoscute, dar te-ai mirat tu de interpretarea acestor parabole enigmatice din evanghelia după Matei? De ce semănătorul a permis să fie semănată neghină în câmpul lui, şi de ce a permis el ca neghina să crească împreună cu grâul? De ce nu a plivit el neghina, înainte ca grâul să se coacă? De ce în mreajă au fost prinşi peşti buni şi peşti răi? Nu este Biserica numai pentru creştini? Şi de ce mirele a spus fecioarelor nechibzuite, că el nu le cunoaşte? Să studiem mai îndeaproape aceste parabole.

Isus povesteşte parabola despre grâu şi neghină în evanghelia după Matei 13.24-30; parabola despre peştii buni şi peştii răi o povesteşte în evanghelia după Matei 13.47-50, şi despre fecioarele nechibzuite El vorbeşte în evanghelia după Matei 25.1-13. Toate aceste trei parabole sunt categoric despre Împărăţia cerurilor, şi în toate aceste trei parabole este la final o despărţire categorică între cei binecuvântaţi şi cei condamnaţi. Nu este nici o grupă de mijloc sau neutrală, căci aceste istorisiri sunt parabole, ele sunt mai mult decât istorisirile obişnuite. Ele au un sens profund, aşa cum au toate parabolele Domnului. Care este afirmaţia acestor trei parabole şi care este aplicarea lor astăzi?

Împărăţia cerurilor este anunţată

Ca să se înţeleagă sensul parabolelor, trebuie să răspundem la o primă întrebare: „Ce este şi când este Împărăţia cerurilor?” Profeţiile Vechiului Testament sunt pline de referiri la venirea Domnului şi la Împărăţia Sa. Mesia sau „Unsul” trebuia să fie un urmaş al împăratului David şi cu toate acestea El va fi divin şi va fi trimis din cer, ca să întemeieze pe pământ Împărăţia Sa. Când Ioan Botezătorul, antemergătorul lui Hristos, a început slujba sa, el a vestit că această Împărăţie „s-a apropiat” (Matei 3.2). Domnul ar veni, şi El a venit realmente! Împărăţia Domnului a fost oferită poporului Israel, aşa cum a fost profeţit şi făgăduit în Vechiul Testament.

Dar pentru a primi pe Domnul şi Împărăţia Sa, poporul ar fi trebuit să recunoască eşecul lui în ascultarea faţă de Dumnezeu. Oamenii ar fi trebuit să renunţe la necredinţa lor. Aceasta este ce spunea Ioan prin „botezul pocăinţei”. Mulţi oameni au ieşit în pustiu, ca să facă botezul lui Ioan şi în felul acesta să arate pocăinţa lor. Oricum, botezul lui Ioan a devenit un eveniment cunoscut. Pentru mulţi oameni era „normal” să se lase botezaţi, şi nu era o căinţă veritabilă. Poporul ca întreg şi în mod deosebit conducătorii religioşi nu au recunoscut cu adevărat păcatele lor şi nici nu şi-au pregătit inimile pentru venirea lui Mesia. Ioan Botezătorul a refuzat să boteze pe saducheii şi fariseii care se considerau drepţi şi i-a numit „pui de vipere” (Matei 3.7). Aceşti făţarnici nu erau interesaţi să schimbe căile lor, ca să se pregătească pentru venirea lui Mesia.

Când Isus a intrat în scenă, ca să înceapă lucrarea Sa publică, Ioan Botezătorul L-a recunoscut nu numai ca Mesia, ci şi ca Mielul lui Dumnezeu, care va muri pentru păcatele lumii.[1] Mulţi creştini însă nu înţeleg că Domnul în primele zile de început ale slujirii Sale nu a pus accentul pe faptul că El ar fi Mielul lui Dumnezeu, care va trebui să meargă la cruce, ca să moară. Mai degrabă El a continuat să predice mesajul pe care Ioan Botezătorul l-a învăţat: „De atunci încolo, Isus a început să predice şi să zică: «Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat»” (Matei 4.17). Când El a trimis pe cei doisprezece ucenici în misiune, El le-a zis să predice acelaşi mesaj: „Mergeţi … şi pe drum, predicaţi şi ziceţi: «Împărăţia cerurilor s-a apropiat»” Matei 10.6,7).

Împărăţia cerurilor este respinsă

Vedem astfel, că Isus Hristos face naţiunii Israel o ofertă veritabilă şi reală a făgăduitei Împărăţii a cerurilor. Vor accepta ei pe Împăratul lor şi Împărăţia Sa? Noi cunoaştem răspunsul trist. Israel a respins pe Mesia al lui şi Împărăţia Sa. Conducătorii religioşi au săvârşit chiar păcatul de neiertat, atribuirea lucrării minunate a Domnului puterii lui Satan! (Citeşte Matei 9.34 şi 12.24). Începând din acest moment vedem o schimbare clară în lucrarea publică a Domnului. Pentru prima dată Domnul revelează, că El va înfiinţa „Biserica” Sa (Matei 16.18). Aceasta este prima menţionare a Bisericii în Biblie. De asemenea Domnul începe să vorbească pentru prima dată despre ceea ce urma să aibă loc, despre moartea Sa şi despre învierea Sa: „De atunci încolo, Isus a început să arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că va fi omorât şi că a treia zi va învia” (Matei 16.31).

Domnul nu a mai predicat că Împărăţia cerurilor s-a apropiat. În loc de aceasta, El a început să înveţe în parabole despre Împărăţia cerurilor. În aceste parabole Isus începe să dezvăluie „tainele Împărăţiei” (Matei 13.11) şi forma, pe care Împărăţia o va lua, până în momentul când Împăratul lepădat va reveni în putere şi glorie.

Împărăţia cerurilor în momentul actual

În Noul Testament cuvântul „taină” se referă la ceva care era ascuns în Vechiul Testament, dar care odată cu venirea lui Hristos a fost revelat. Deci adevărul ascuns despre Împărăţia cerurilor, care în Vechiul Testament nu era încă revelat, este dezvăluit în parabolele despre Împărăţie. Şi aceasta ne conduce înapoi la tema noastră despre neghină, peşti răi şi fecioare nechibzuite.

În toate profeţiile şi făgăduinţele din Vechiul Testament, care se referă la Împărăţie, nu este nici un pasaj care să spună ceva despre faptul că lucruri rele cum ar fi neghina, peştii răi şi fecioarele neînţelepte ar fi tolerate în Împărăţia lui Mesia. Fapt este, că nu este nimic, care să lase să se înţeleagă că Domnul Se arată de două ori. Sunt parabolele care ne deschid ochii pentru tainele Împărăţiei cerurilor. În parabolele din evanghelia după Matei, Împărăţia cerurilor este Împărăţia făgăduită, aşa cum ea există astăzi, până va reveni Domnul nostru, ca să instaureze pe pământ o Împărăţie de o mie de ani.

Este important să se diferenţieze între Împărăţia cerurilor şi Biserică. Împărăţia cerurilor nu este acelaşi lucru cu Biserica! Biserica este alcătuită numai din credincioşi adevăraţi. Împărăţia cerurilor este o noţiune mai largă, care include întreg creştinismul şi nu numai pe credincioşii adevăraţi, ci şi pe aceia care în mod fals mărturisesc credinţa. Perioada de timp a Bisericii începe la Rusalii şi se încheie în ziua răpirii, când Hristos va lua la Sine Biserica Sa, pentru ca ea să fie pentru totdeauna la El. Perioada de timp a Împărăţiei cerurilor merge mai departe până la a doua venire a Domnului, când El revine în putere şi glorie. Acest timp include timpul Necazului cel mare. În timp ce parabolele despre Împărăţia cerurilor cuprind întreaga perioadă de timp între cele două veniri ale Domnului, cele trei parabole, pe care noi le studiem, accentuează evenimentele de la sfârşitul veacului şi despărţirea între credincioşii fideli şi creştinii cu numele, când Domnul va reveni.

Grâul şi neghina

Matei 13.24,25: Isus le-a pus înainte o altă parabolă, spunând: «Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină [de fapt zizanie, o plantă asemănătoare cu grâul; la fel şi în versetele 26 şi 27] printre grâu şi a plecat.

Avem un avantaj la determinarea înţelesului parabolei despre grâu şi neghină: În Matei 13.36-43 Domnul Însuşi explică pentru noi parabola, aşa că nu trebuie să ne întrebăm, dacă noi am interpretat-o corect! Neghina (sau zizania) este o iarbă, care în primele faze de creştere arată ca grâul. În parabolă neghina reprezintă pe „fiii celui rău” (Matei 13.38). Aceşti necredincioşi arată ca adevăraţii credincioşi, dar mărturia credinţei lor este falsă. La sfârşit se va vedea că ei niciodată nu au fost mântuiţi. Ei nu au voie să intre în Împărăţia [publică] a lui Hristos, ci vor suferi veşnic în iad (Matei 13.42). Este important să se înţeleagă, că „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” nu este descrierea unei „pierderi a premiului” pentru credincioşi care au trăit o viaţă infidelă. Sunt necredincioşi; „fiii celui rău” (versetul 38). Pe de altă parte grâul simbolizează pe „fiii” drepţi, care vor fi adunaţi ca să aibă parte de gloria Împărăţiei, când Domnul va reveni (Matei 13.43).

Peştii buni şi peştii răi

 Matei 13.47,48: Din nou, Împărăţia cerurilor este asemenea unui năvod aruncat în mare şi care a adunat tot felul de peşti. După ce s-a umplut, l-au tras la mal şi, stând jos, au strâns în vase ce este bun şi au aruncat afară ce este rău.

În parabola despre peştii buni şi peştii răi, Împărăţia cerurilor este asemenea unui năvod mare, care a fost aruncat în marea lumii. În năvod sunt adunaţi peşti buni şi peşti răi. În acelaşi fel, acolo unde ajunge Evanghelia sunt adunaţi în acelaşi fel credincioşi adevăraţi şi „mărturisitori” falşi în domeniul Împărăţiei cerurilor. Sortarea peştilor, ca şi separarea grâului de neghină, va avea loc abia la sfârşitul veacului. Atunci [nota redacţiei: aici sunt două sortări, care nu au loc în acelaşi timp, şi anume sortarea făcută de pescari şi sortarea făcută de îngeri] peştii răi, care numai au mărturisit că cred, dar care de asemenea au fost prinşi în năvodul Împărăţiei cerurilor, vor fi sortaţi de cei drepţi şi înlăturaţi, că să sufere acelaşi sfârşit ca şi neghina: în „cuptorul de foc”, unde va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13.50). „Peştii buni”, care sunt drepţi din cauza credinţei lor adevărate şi primirea Împăratului, vor savura moştenirea în Împărăţia de o mie de ani a Domnului pe pământul acesta. [nota redacţiei: este vorba, aşa cum autorul a spus pe drept mai înainte, de credincioşii din creştinătate. Ei nu vor trebui să primească pe Împăratul, căci ei au fost deja înainte răpiţi la Domnul, şi ei vor avea parte de Împărăţie nu pe pământ, ci din cer.]

Fecioarele chibzuite şi fecioarele nechibzuite

Matei 25.1,2: Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care, luându-şi candelele, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Şi cinci dintre ele erau nechibzuite, şi cinci chibzuite.

Parabola despre fecioarele chibzuite şi fecioarele nechibzuite din evanghelia după Matei 25 se referă de asemenea în mod deosebit la Împărăţia cerurilor (Matei 25.1). Această parabolă cuprinde întreg timpul dintre cele două veniri ale lui Isus Hristos. Domnul nu ne-a dat interpretarea acestei parabole, dar este cu adevărat evident, că în această parabolă El este mirele. Fecioarele chibzuite (sau fecioarele mireasă) sunt adevăraţii credincioşi şi fecioarele nechibzuite sunt credincioşii cu o mărturie falsă, ca şi în celelalte două parabole. Observă că începând cu versetul 5 toate fecioarele, şi cele chibzuite şi cele nechibzuite, adorm, până se aude strigarea, că Mirele vine. Pentru multe secole ale istoriei Bisericii aşteptarea revenirii Domnului era uitată pentru o mare parte din biserica mărturisitoare. Chiar şi în timpul marii Reforme nu era cunoscută învăţătura că Domnul va reveni. Dar a fost o mare redescoperire a învăţăturii, că Domnul revine, şi în ultimii 200 de ani această speranţă măreaţă a fost din nou răspândită. […]

În evanghelia după Matei 25.10 vedem că, atunci când Mirele vine, fecioarele chibzuite intră cu El la nuntă. În această parabolă nunta înseamnă binecuvântările Împărăţiei lui Hristos pe pământul acesta, când El revine. Fecioarele nechibzuite sunt aceia care au mărturisit în mod fals că au credinţă, şi aceştia vor fi excluşi din Împărăţie, deoarece ei sunt necredincioşi. Observă că, asemenea ca în parabola cu grâul şi neghina, fecioarele nechibzuite nu sunt credincioşi infideli, care pierd răsplătirile Împărăţiei. Nu, ele sunt necredincioşi, care nu au viaţa veşnică. Putem spune aceasta cu convingerea fermă, căci Domnul niciodată nu poate spune unui credincios adevărat: „Nu vă cunosc” (Matei 25.12), indiferent cât de infidel a fost credinciosul. Faptul că ele spun „Doamne, Doamne” (Matei 25.11) accentuează faptul că ele sunt credincioşi mărturisitori. Ele fac parte din aceiaşi oameni, la care se referă Domnul nostru în Matei 7.21-23. Cu toate că aceşti oameni numesc pe Isus „Doamne, Doamne” şi prin „slujbele” lor arată ca adevăraţii credincioşi, ei se vor dovedi ca mărturisitori falşi, dacă Domnul nostru spune: „Nu vă cunosc” – ceva, pe care El niciodată nu îl va putea spune unui credincios adevărat.

Parabolele despre grâu şi neghină, despre peştii buni şi peştii răi şi despre fecioarele chibzuite şi nechibzuite trebuie să ne facă mai conştienţi că oricine, care „arată” ca un creştin, vorbeşte şi spune ca un creştin: „Eu sunt creştin”, în realitate nu trebuie neapărat să fie un creştin adevărat. De asemenea aceste parabole trebuie să ne motiveze să verificăm credinţa noastră, ca să fim siguri că suntem în grupa credincioşilor care aparţin grâului, peştilor buni şi fecioarelor chibzuite.

 

Adnotare

[1]Hristos a murit pentru lume şi a ispăşit păcatele acelora care cred în El.

 

Ce spune Domnul Isus despre împărăția cerurilor

Matei 3:2

El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”

 

24 Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. 25 Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu şi a plecat. 26 Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. 27 Robii stăpânului casei au venit şi i-au zis: „Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are, dar, neghină?” 28 El le-a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Şi robii i-au zis: „Vrei, dar, să mergem s-o smulgem?” 29 „Nu”, le-a zis el, „ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeţi şi grâul împreună cu ea. 30 Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.” Mat 13 24-30

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

31 Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. 32 Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui.”Mat 13 31-32

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
33 Le-a spus o altă pildă, şi anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.” Mat13.33

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

44 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea. Mat 13. 44

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

45 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase. 46 Şi, când găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără. Mat 13 45-46

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

47 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. 48 După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun şi aruncă afară ce este rău. 49 Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni 50 şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. 51 Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?”, i-a întrebat Isus. „Da, Doamne”, I-au răspuns ei. 52 Şi El le-a zis: „De aceea orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi.” Mat 13 47-52

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

23 De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. 24 A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbenib. 25 Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. 26 Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: „Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.” 27 Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. 28 Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.” 29 Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: „Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti.” 30 Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. 31 Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. 32 Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. 33 Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?” 34 Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora. 35 Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.”

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

1 Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie. 2 S-a învoit cu lucrătorii cu câte un leu pe zi şi i-a trimis la vie. 3 A ieşit pe la ceasul al treilea şi a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru. 4 „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi vă voi da ce va fi cu dreptul.” Şi s-au dus. 5 A ieşit iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea şi a făcut la fel. 6 Când a ieşit pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii stând în piaţă şi le-a zis: „De ce staţi aici toată ziua fără lucru?” 7 Ei i-au răspuns: „Pentru că nu ne-a tocmit nimeni.” „Duceţi-vă şi voi în via mea”, le-a zis el, „şi veţi primi ce va fi cu dreptul.” 8 Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: „Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începând de la cei de pe urmă, până la cei dintâi.” 9 Cei din ceasul al unsprezecelea au venit şi au luat fiecare câte un leu. 10 Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit şi ei tot câte un leu de fiecare. 11 După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului 12 şi ziceau: „Aceştia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, şi la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul şi zăduful zilei.” 13 Drept răspuns, el a zis unuia dintre ei: „Prietene, ţie nu-ţi fac nicio nedreptate; nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? 14 Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. 15 Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?” 16 Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Mat 20. 1-16

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

1 Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis: 2 „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. 3 A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. 4 A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: „Spuneţi celor poftiţi: „Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.” 5 Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. 6 Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. 7 Când a auzit împăratul, s-a mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. 8 Atunci a zis robilor săi: „Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. 9 Duceţi-vă, dar, la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi.” 10 Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. 11 Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. 12 „Prietene”, i-a zis el, „cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuţit. 13 Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. 14 Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Mat.22 1-14

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

1 Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. 2 Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. 3 Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; 4 dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. 5 Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. 6 La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” 7 Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. 8 Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” 9 Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.” 10 Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa. 11 Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” 12 Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” 13 Vegheaţi, dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului.

Mat 25 1-13

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

14 Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. 15 Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat. 16 Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi. 17 Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei. 18 Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său. 19 După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala. 20 Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.” 21 Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” 22 Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.” 23 Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” 24 Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat: 25 mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!” 26 Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat; 27 prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu! 28 Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. 29 Pentru că celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! 30 Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” Mat. 25 14-30

 

 

IMPARATIA LUI DUMNEZEU

 Nici o cerere n-a fost facuta cu atata zel, nici o dorinta n-a fost exprimata cu atata sinceritate, nici o nevoie n-a fost simtita cu atata seriozitate — cum este nevoia unei imparatii de pace, bucurie si fericire care sa inlocuiasca starile prezente de pe planeta Pamant.

Credinta si chiar viata crestinilor are ca centru pe Isus din Nazaret. Isus Si-a concentrat viata si invataturile in jurul acestui subiect, al unei imparatii viitoare. El ne-a invatat despre aceasta in cuvintele: “Dar cei gasiti vrednici sa aiba parte de veacul acela si de invierea dintre cei morti, nici nu se vor insura, nici nu se vor marita; pentru ca nici nu vor mai putea muri, caci vor fi ca ingerii. Si ei sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai invierii”. Luca 20:35,36.

Isus a explicat imparatia viitoare in pildele Lui astfel: “Atunci Imparatul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti imparatia care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii’” (Matei 25:34). El Si-a demonstrat puterea prin nenumarate miracole: a dat vedere orbilor, i-a facut pe schiopi sa umble si chiar a inviat mortii!

Aceasta a fost imparatia pe care a promis-o; aceasta a fost imparatia pe care a propovaduit-o; aceasta a fost imparatia pentru care a murit ca s-o obtina.

Cum va fi acea imparatie?

Cu toate ca aceasta imparatie a fost subiectul central al vietii lui Isus, ideea aceasta n-a pornit de la El. Conceptul imparatiei se gaseste in profetiile Vechiului Testament.

Profetii au vorbit despre o imparatie in care va fi sanatate, in care va fi armonie intre oameni. Au vorbit despre o imparatie de pace, in care va fi securitate economica totala. Astfel a vorbit Isaia despre aceste fagaduinte: “Nu se va face nici un rau si nici o paguba pe tot muntele Meu cel sfant” (Isaia 11:6-9); “din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug” (Isaia 2:4); “alesii Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor”. Isaia 65:21,22.

Profetii au vorbit despre o imparatie in care va fi armonie intre om si animale; animalele care acum sunt periculoase atunci vor fi blande.

“Atunci lupul va locui impreuna cu mielul si leopardul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc si puii lor se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul, pruncul care suge se va juca la gura scorburei naparcii si copilul intarcat va baga mana in vizuina viperei. Nu se va face nici un rau si nici o paguba pe tot muntele Meu cel sfant; caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopera”. Isaia 11:6-9.

Profetii au vorbit despre o imparatie de pace in care va fi armonie intre oameni si nu va fi razboi: “El va fi Judecatorul neamurilor, El va mustra un mare numar de popoare, asa incat din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug si din sulitele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia impotriva altuia si nu vor mai invata razboiul”. Isaia 2:4.

Ei au vorbit despre o imparatie in care securitatea economica va fi deplina; omenirea va culege roadele muncii ei si va trai in siguranta, fara teama de pierdere: “Vor construi case si le vor locui; vor sadi vii si le vor manca rodul. — alesii Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor”. Isaia 65:21,22.

In Noul Testament apostolii au vorbit despre o imparatie in care moartea insasi va fi inlaturata — “moartea nu va mai exista” (Apocalipsa 21:4). Si partea cea mai buna este ca acestea nu sunt doar vise goale. Ei n-au avut iluzii, ci au vorbit despre adevaruri vii, fiindca au vazut imparatia stabilita in viziunea de pe muntele schimbarii la fata. Apostolul Petru a spus:

“Caci v-am facut cunoscut puterea si venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu urmarind niste basme mestesugit alcatuite, ci ca unii care am vazut noi insine, cu ochii nostri, maretia Lui. Caci El a primit de la Dumnezeu Tatal cinste si slava, atunci cand din slava minunata s-a auzit un glas care Ii zicea: ‘Acesta este Fiul Meu preaiubit, in care Imi gasesc desfatarea’. Si noi insine am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El pe muntele cel sfant. Si avem cuvantul prorociei si mai sigur, la care bine faceti ca luati aminte”. 2 Petru 1:16-19.

Si apostolul Pavel cand vorbeste despre sine scrie: “Cunosc un om in Hristos, care — a fost rapit pana in al treilea cer” (2 Corinteni 12:2). In versetul urmator el numeste acest al treilea cer paradis. Acesti scriitori biblici au putut vorbi cu atata autoritate, cu atata siguranta, fiindca au avut un motiv clar; si in cele mai multe din profetiile lor despre imparatie, motivul sigurantei lor este aratat astfel: “gura Domnului ostirilor a vorbit”.

Pentru cine va fi aceasta imparatie?

Aceasta imparatie va fi pentru cei drepti (Matei 13:43)! Va fi pentru crestini (Fapte Apostolilor 16:31)! Va fi si pentru evrei (Ezechiel 16:55)! Va fi pentru paganii din Sodoma si Gomora (Matei 10:15)! Va fi pentru paganii din Tir si Sidon (Matei 11:22)! De fapt imparatia va fi pentru TOTI oamenii! “Nu va mirati de lucrul acesta; pentru ca vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi din ele: cei care au practicat binele, pentru invierea vietii, iar cei care au facut raul, pentru invierea judecatii.” Ioan 5:28,29.

TOTI cei care sunt in morminte vor fi ridicati la viata — evrei si arabi, crestini si atei, catolici si protestanti, sfinti si pacatosi — TOTI! Dar aceasta pare imposibil, caci Biblia spune clar ca “In nimeni altul nu este mantuire, caci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, in care trebuie sa fim mantuiti”. Fapte Apostolilor 4:12.

Este adevarat! Mai intai trebuie sa devii crestin pentru a fi mantuit. Trebuie sa crezi in Cristos ca sa traiesti vesnic in acea imparatie. Totusi Biblia sustine foarte clar ca oamenii din Sodoma si Gomora, din Tir si din Sidon vor fi in imparatie, si ei n-au crezut in Cristos. Pot fi oare ambele afirmatii adevarate? Da! Ambele sunt adevarate pentru ca ambele sunt in Biblie. Si Biblia este adevarata!

Armonia dintre aceste idei aparent opuse se gaseste intr-o declaratie simpla a vointei lui Dumnezeu in privinta omului, data prin apostolul Pavel: “Lucrul acesta este bun si bine primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru, care doreste ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta de adevar. Caci este un singur Dumnezeu si un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Insusi ca pret de rascumparare pentru toti; aceasta marturie a fost data la timpul ei”. 1 Timotei 2:3-6.

Da, Dumnezeu doreste ca toti oamenii sa fie mantuiti! Isus Cristos S-a dat pe Sine ca pret de rascumparare pentru toti! Cum s-ar putea spune mai clar? Pentru TOTI — evrei si neamuri, sfinti si pacatosi, crestini si pagani — TOTI! Ambele afirmatii sunt declaratii scripturale! Amandoua trebuie sa fie adevarate! Dar cum?

Biblia este o carte complexa, dar subiectul ei central e simplu. Este istoria rascumpararii. Incepe cu omul creat perfect si pus intr-o gradina perfecta — Eden. Apoi se vede perechea originara — Adam si Eva — pacatuind si aruncand intreaga rasa in consecintele pacatului — moartea.

Biblia se incheie cu restaurarea omului la perfectiune pe un pamant perfect, un pamant curatat de profanarile pacatului — incluzand insasi moartea.

Intre acestea ea tese istoria fagaduintei si indeplinirii ei, a deznadejdii si sperantei, a prezicerii si realitatii, a rascumpararii omului printr-un om — Isus.

O rascumparare pentru toti!

Insusi cuvantul “rascumparare” arata principiul pe care este bazata oferta Bibliei de mantuire. Este luat din cuvantul grecesc anti-lutron, care inseamna un pret corespunzator.

O balanta simpla ilustreaza bine aceasta. Adam a pacatuit si a atras asupra lui si a urmasilor lui pedeapsa meritata, moartea. Balanta dreptatii a cerut-o. Cristos a murit ca pret corespunzator — un om perfect pentru un om perfect — sa compenseze pacatul lui Adam si sa echilibreze iarasi balanta dreptatii. Este simplu? Da, este simplu! Este scriptural! Si este adevarat!

Deoarece toti copiii lui Adam (si de asemenea urmasii lor) s-au nascut dupa primul pacat, ei s-au nascut intr-o stare de moarte. Psalmistul David a exprimat bine aceasta: “Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a conceput mama mea”. Psalmi 51:5.

Deoarece urmasii lui Adam sunt atat oamenii buni cat si oamenii rai, atat sfintii cat si pacatosii, atat credinciosii cat si necredinciosii, toti au garantia mantuirii prin sangele varsat al lui Cristos, care a fost dat de buna voie pentru Adam si pentru toti urmasii lui.

Apostolul Pavel a rezumat intregul mesaj al Bibliei in doua propozitii scurte: “Caci daca moartea a venit prin om, tot prin om a venit si invierea mortilor. Si dupa cum in Adam toti mor, tot asa in Hristos, toti vor fi facuti vii”. 1 Corinteni 15:21,22.

Deci, toti oamenii din rasa umana vor fi eliberati de sub sentinta mortii adamice. Aceasta eliberare este garantata de moartea lui Cristos pentru toti oamenii — pentru cei buni si pentru cei rai.

Dar un lucru este sa fie eliberati din mormant, si cu totul altul este sa obtina viata. In timp ce moartea lui Isus promite viata pentru toti cei din morminte, nu promite ca acea viata va fi mentinuta vesnic. Aceasta va fi conditionata.

Lui Adam si Evei le-a fost data viata in gradina Edenului. Ei n-au meritat-o. A fost un dar. A fost harul lui Dumnezeu. Ei puteau sa-si mentina acea viata pentru totdeauna, dar n-au mentinut-o pentru ca au pacatuit.

Tot asa, in imparatia lui Dumnezeu toti oamenii vor fi treziti la viata. Ei nu vor face nimic pentru a merita sa fie treziti. Va fi un dar. Cristos a platit totul. Si oamenii vor putea mentine acea viata pentru totdeauna. Dar o vor mentine? La fel ca si in cazul lui Adam si al Evei, ei vor alege.

O cunostinta a Adevarului

Aici este locul unde trebuie sa fie examinata a doua expresie din declaratia lui Pavel catre Timotei: “Care doreste ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta de adevar”. 1 Timotei 2:4.

Planul lui Dumnezeu este ca toti oamenii sa “auda vocea Fiului Omului si sa iasa afara” din morminte, apoi sa fie instruiti in “cunostinta adevarului” despre Dumnezeu. Cunostinta adevarului ii va face responsabili si atunci vor putea alege in deplina cunostinta de cauza Aceasta vedem ca este promisiunea Bibliei.

Dar aceasta nu-i da omului o a doua sansa? Nu, deoarece in aceasta viata nu toti oamenii au fost adusi la cunostinta adevarului ca sa aiba sansa incercarii sau judecatii individuale. Si cum Cristos a murit pentru toti, toti trebuie sa aiba aceasta sansa.

De ce se amana atat de mult?

Dar, daca imparatia lui Dumnezeu este atat de minunata, de ce se amana atat de mult? Isus a murit cu aproape 2000 ani in urma si inca nu este stabilita. In loc de imbunatatire, multi simt ca situatia lumii a devenit mai rea. De ce se amana atat de mult?

Biblia arata trei motive ale acestei amanari. PRIMUL, pentru a popula in intregime pamantul; AL DOILEA, pentru a lasa pe om sa aiba experienta deplina cu pacatul si consecintele lui; si AL TREILEA, pentru a se dezvolta o clasa de oameni care vor conlucra cu Cristos in ridicarea rasei umane la viata, perfectiune si fericire. Acestia au acum sansa unei incercari individuale.

La inceput cand Dumnezeu l-a facut pe om si l-a pus in gradina Edenului, i-a dat o misiune. “Dumnezeu i-a binecuvantat si Dumnezeu le-a zis: ‘Fiti roditori, inmultiti-va, umpleti pamantul si supuneti-l; si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului si peste orice vietuitoare care se misca pe pamant’”. Geneza 1:28.

Astazi expertii in demografie spun ca tocmai aceasta este problema. Ei spun ca Pamantul se confrunta cu o explozie demografica in asa masura incat ne ameninta existenta. Dar acest lucru este oare adevarat? Biblia indica faptul ca omenirea a trait pe aceasta planeta cu putin peste 6.000 de ani. Populatia totala de la creare pana in prezent a fost estimata la 30-50 miliarde. Aceasta reprezinta o masa mare de oameni!

Totusi pamantul este mare si la o populatie de cincizeci de miliarde fiecare persoana ar putea avea 5,57 m2 si ar fi suficienta numai insula Noua Zeelanda. Dar aceasta nu este o suprafata mare, veti zice. Adevarat! Noua Zeelanda nu este mare.

Omul are nevoie de spatiu nu numai sa traiasca, ci si sa-si obtina hrana necesara pentru mentinerea vietii. Aceasta cerinta de asemenea a fost asigurata in planul lui Dumnezeu.

Observati iarasi cuvintele profetului Isaia: “Desertul si tara fara apa se vor bucura; pustietatea se va inveseli si va inflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori si se va bucura din plin, da, se va bucura cu cantece de veselie, caci i se va da slava Libanului, stralucirea Carmelului si a Saronului. Vor vedea slava Domnului, maretia Dumnezeului nostru”. Isaia 35:1,2.

Desertul va inflori ca trandafirul

Astazi, mii de kilometri de teren sunt desert — Sahara, Gobi, marele desert din sud-vestul Americii, centrul Australiei. Nenumarati kilometri sunt suprafete pustii, neproductive si acoperite de tufarisuri. Ganditi-va la toate acestea inflorind ca trandafirul. Ganditi-va la locurile productive din lume: Ucraina, provinciile vaste de preerie din Canada, marile campii din Statele Unite ale Americii. Ganditi-va la acestea impreuna cu marea suprafata a deserturilor de astazi. Da, exista spatiu pentru inca mai multi. Si oamenii au primit misiunea de la Dumnezeu “sa umple pamantul”. Aceasta “umplere” a pamantului este unul dintre motivele marii amanari in introducerea imparatiei pentru care a fost invatati sa ne rugam.

Permisiunea raului

Experientele omului pe pamant au fost grele. Nu numai ca a trebuit sa-si castige existenta prin “sudoarea fetei”, dar brutalitatea omului fata de om i-a umplut de repulsie pe toti oamenii decenti. Dezastrele naturale, ca de exemplu inundatiile, cutremurele de pamant, perioadele de foamete, eruptiile vulcanice, s-au adaugat la durerile rasei umane. Chiar doreste omul sa traiasca pentru totdeauna intr-o asemenea stare? Daca exista un Dumnezeu, de ce a permis atata suferinta?

Exista un motiv — si inca unul bun — pentru care exista tot raul acesta. Ascultati cuvintele imparatului Solomon: “Mi-am pus inima sa cercetez si sa adancesc cu intelepciune tot ce se intampla sub ceruri: iata o preocupare obositoare, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor, ca sa fie umiliti prin ea”. Eclesiastul 1:13.

Pacatul a fost introdus pe acest pamant prin interventia unei personalitati rele — Satan. Influenta lui a dus la o mare epidemie a raului. Fiecare fiinta care a trait poate sa inteleaga cuvintele lui David: “Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a conceput mama mea”. Psalmi 51:5.

Unul dintre motivele succesului imparatiei lui Dumnezeu este bazat pe o premisa simpla, ca influentele celui rau vor fi restranse — Satan va fi legat.

“Apoi am vazut un inger coborandu-se din cer, avand cheia Adancului si un lant mare in mana. El a pus mana pe balaur, sarpele cel vechi, care este Diavolul si Satan, si l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat in Adanc, l-a inchis si a pecetluit intrarea deasupra lui, ca sa nu mai insele neamurile, pana se vor implini cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat pentru putin timp.” Apocalipsa 20:1-3.

In timp ce oamenii vor fi educati in legile lui Dumnezeu si ale dreptatii, Satan va fi legat. Astfel oamenii vor avea minunata oportunitate sa compare doua stiluri de viata — cel de acum in pacat, cu consecintele lui de durere, boala si moarte, si cel in dreptate cu consecintele ei de fericire, sanatate si viata. Exista vreo indoiala care stil de viata va fi ales?! Cu siguranta il vor alege pe cel care garanteaza viata.

Conlucratori in imparatie

Dar mai exista un motiv pentru aceasta amanare. Lucrarea imparatiei este o lucrare mare. Planul lui Dumnezeu este sa pregateasca niste conlucratori cu Isus in aceasta mare lucrare de ridicare a lumii. Cand Isus va domni, vor fi unii care vor domni cu El. “Daca rabdam, vom si imparati impreuna cu El; daca Il tagaduim, si El ne va tagadui”. 2 Timotei 2:12.

“Fericiti si sfinti sunt cei care au parte de intaia inviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos si vor imparati cu El o mie de ani”. Apocalipsa 20:6.

Alegerea si pregatarea acestei clase dureaza de multe secole, de la moartea lui Cristos pana in prezent. Acestia vor fi cu Domnul lor in cer colaborand cu El in lucrarea de restaurare a oamenilor la viata perfecta pe pamant.

“Preaiubitilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Si ce vom fi nu s-a aratat inca. Dar stim ca, atunci cand Se va arata El, vom fi ca El, pentru ca Il vom vedea asa cum este.” 1 Ioan 3:2.

Pentru aceste trei motive — popularea pamantului, deplina permisiune a omului sa aiba experienta cu raul si cu consecintele lui si alegerea unei clase de conlucratori cu Cristos in imparatie — a fost aceasta amanare de aproape doua mii de ani pana la stabilirea legii dreptatii. Dar aceasta va veni — la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.

Cand va veni acea imparatie?

Cum stim noi cand va veni imparatia? Este aproape?

Da! Este aproape! Biblia arata o multime de semne ale schimbarii conditiilor din lume care introduc acea imparatie. Multe dintre acestea se gasesc in cuvantarea lui Isus din Matei capitolul 24, bazandu-se pe o profetie din cartea lui Daniel, capitolul 12.

Vom vedea pe scurt doar patru dintre acestea:

Un timp de necaz care ameninta sa distruga tot ce este viu:

“Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare, cum n-a fost niciodata de la inceputul lumii pana acum si nici nu va mai fi. Si daca zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scapa; dar, din cauza acelor alesi, zilele acelea vor fi scurtate.” Matei 24:21,22.

Pana la al doilea razboi mondial, cand a izbucnit era razboaielor nucleare, omul n-a avut capacitatea de a distruge intreaga creatie. Astazi cuvantul de cosmar “nimicire in masa” mareste frica omului datorita capacitatii de a distruge viata de mai multe ori.

Cunostinta si revolutia in transporturi:

“Tu, insa, Daniel, tine ascunse aceste cuvinte si pecetluieste cartea, pana la timpul sfarsitului. Multi vor alerga incoace si incolo si cunostinta va creste.” Daniel 12:4.

Odata cu introducerea educatiei obligatorii, cu posibilitatea de raspandire a materialului tiparit si cu introducerea epocii calculatorului, cunostinta a crescut foarte mult — dublandu-se la fiecare 5-8 ani! Mijloacele de transport rapid sunt atat de obisnuite incat am putea uita ca stramosii nostri, cu numai 150 ani in urma, au fost limitati doar la viteza unui cal, si cei mai multi au murit fara sa calatoreasca mai mult de opt kilometri distanta de casele lor.

Israelul:

“Poporul Meu Israel — vor zidi iarasi cetatile pustiite si le vor locui — Ii voi planta in tara lor si nu vor mai fi smulsi din tara pe care le-am dat-o, zice Domnul Dumnezeul tau.”! Amos 9:14,15.

Printr-un miracol modern, oamenii care au pribegit fara patrie timp de 2000 de ani, s-au intors la vechile lor locuinte. In ciuda numeroaselor atacuri, cu dusmani mai numerosi, ei au rezistat si astazi stau tari printre familiile neamurilor.

Propovaduirea Evangheliei:

“Evanghelia aceasta a imparatiei va fi predicata in toata lumea ca o marturie pentru toate popoarele. Si atunci va veni sfarsitul.” Matei 24:14.

La inceputul anilor 1800 au fost stabilite in Europa si Statele Unite ale Americii societatile biblice in scopul distribuirii Scripturilor in intreaga lume. Astazi Biblia este inca cea mai bine vanduta carte si este disponibila in peste o mie de limbi.

Sa ascultam iarasi cuvantul Domnului: “Tot asa, cand veti vedea intamplandu-se aceste lucruri, sa stiti ca imparatia lui Dumnezeu este aproape”. Luca 21:31.

Noi traim intr-o zi in care omul are puterea de a distruge toata creatia. Traim intr-o zi cand cunostinta a crescut si multi alearga incoace si incolo. Traim intr-o zi in care renasterea lui Israel in vechea lui tara natala este un fapt. Traim intr-o zi in care Evanghelia — Biblia — este publicata in intreaga lume.

De aceea traim intr-o zi in care imparatia lui Dumnezeu este aproape!

Da, omul s-a rugat pentru multe lucruri. Dar pentru nici un alt lucru nu s-a rugat atat de intens sau atat de mult cum s-a rugat pentru imparatie. Si aceasta este o rugaciune care va fi implinita curand.

“Tatal nostru care esti in ceruri! Sfinteasca-se Numele Tau; vie imparatia Ta; faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant”. Matei 6:9,10.

 

Împărăţia lui Dumnezeu

Textul de memorat: „Vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor şedea la masă în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 13:29)

În învăţăturile Domnului Isus, „Împărăţia lui Dumnezeu” constituie o temă majoră şi o prioritate. Expresia aceasta apare de aproape cincizeci de ori în Matei, de şaisprezece ori în Marcu, de circa patruzeci de ori în Luca şi de trei ori în Ioan. Oriunde apare – fie în Rugăciunea Domnească, fie în Predica de pe Munte, fie în alte cuvântări sau parabole ale Sale -, ea face referire la ceea ce a făcut Dumnezeu de-a lungul istoriei pentru neamul omenesc ca să pună capăt pentru totdeauna păcatului şi marii lupte cu Satana. Împărăţia lui Dumnezeu este diferită de toate împărăţiile din lumea aceasta, tocmai fiindcă nu este de pe pământ.

„Împărăţia lui Dumnezeu nu vine cu fală exterioară. Ea vine prin delicateţea inspiraţiei cuvântului Său, prin lucrarea interioară a Duhului Său, prin părtăşia sufletului cu Acela care este viaţa lui. Cea mai mare manifestare a puterii ei se vede în natura omului adusă la desăvârşirea caracterului lui Hristos.” – Ellen G. White, Divina vindecare, p. 36

Săptămâna aceasta, ne vom opri atenţia asupra acestei teme, aşa cum este ea dezvoltată în Evanghelia după Luca.

Restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ

Evangheliile abundă în referiri la Împărăţia lui Dumnezeu, toate împreună confirmând faptul că, în şi prin Domnul Isus, a fost inaugurată o nouă ordine.

1. Ce ne spune Luca 11:2 despre Împărăţia cerurilor? A cui este această Împărăţie şi de ce este lucrul acesta atât de important?

Când spunem că Împărăţia aceasta este a lui Dumnezeu, exprimăm un adevăr evident, dar, mai mult decât atât, arătăm că ea nu este un concept filosofic sau un sistem etic. Nu este o evanghelie socială, care proclamă pâine şi apă pentru cei săraci sau egalitate şi dreptate pentru cei asupriţi politic. Ea transcende bunătatea şi faptele morale ale omului şi îşi are sursa în lucrarea suverană a lui Dumnezeu prin Fiul întrupat, care a venit să propovăduiască vestea bună a Împărăţiei (Luca 4:42-44; Matei 4:23-25).

2. Cine a asigurat restaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ şi care va fi viitorul ei? Luca 1:32,33

Pasajul acesta este extraordinar de important din două motive: în primul rând, Mesia cel aşteptat în Vechiul Testament nu este nimeni altul decât Isus, „Fiul Celui Preaînalt”, în al doilea rând, „Împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. Aceasta înseamnă că, prin întruparea, moartea şi învierea Sa, Isus a respins acuzaţia adusă de Satana la adresa suveranităţii lui Dumnezeu şi a restaurat pentru veşnicie Împărăţia lui Dumnezeu. „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 11:15). După căderea lui Adam şi a Evei, Satana a pretins că a biruit. Însă Isus a dovedit falsitatea pretenţiilor lui, l-a înfrânt la fiecare pas şi, odată cu moartea şi învierea Sa, a oferit întregului univers asigurarea că Împărăţia lui Dumnezeu a sosit.

Reflectă viaţa noastră realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu? Ce ar trebui să fie diferit în modul cum trăim noi, cetăţenii acestei Împărăţii?

Cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu

3. Ce ne învaţă următoarele pasaje biblice despre ce înseamnă să fii cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu?

Luca 18:16-30

Luca 12:31-33

Luca 9:59-62

Accesul în Împărăţia lui Dumnezeu nu se face pe baza statutului sau a poziţiei sociale, pe baza averilor sau a lipsei lor. La fel ca Matei şi Marcu, Luca spune că trebuie să venim la Isus cu o atitudine de supunere totală, de dependenţă absolută şi de încredere ca de copil; acestea sunt trăsăturile celor care intră în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă este nevoie, ei trebuie să fie dispuşi să renunţe la tot, ştiind că, altfel, unele lucruri ar putea să-i despartă de Isus. Prioritatea numărul unu în viaţa noastră trebuie să fie Isus, pentru că El are dreptul legitim asupra vieţii noastre, asupra fiecărui aspect al vieţii noastre. Faptul acesta nu este greu de înţeles, întrucât, în definitiv, noi existăm numai prin El. De aceea, El ar trebui să Se bucure de devotamentul nostru total.

4. Reciteşte Luca 18:29,30. Ce ne spune Domnul Isus aici şi ce ne promite?

Este un angajament dificil, nu-i aşa? Totuşi Isus nu spune aici că tuturor credincioşilor li se cere să-şi părăsească familiile sau posesiunile, ci doar că, dacă cineva va fi pus în situaţia aceasta, de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu, merită s-o facă.

Meditează la îndemnul Domnului Isus de a lăsa „morţii să-şi îngroape morţii”. Ce adevăr important exprimă El aici?

Împărăţia lui Dumnezeu: deja, dar nu încă

Domnul Isus a venit să proclame Împărăţia lui Dumnezeu. În sinagoga din Nazaret, El a afirmat că profeţia mesianică din cartea lui Isaia despre Împărăţie şi despre lucrarea de răscumpărare se împlinea chiar atunci (Luca 4:16-21).

Luca notează şi o altă afirmaţie despre realitatea prezentă a Împărăţiei. Întrebat de farisei când avea să vină Împărăţia, Isus le-a răspuns că „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:21) sau, după alte traduceri, „Împărăţia este în mijlocul vostru”. Cu alte cuvinte, odată cu El, venise şi Împărăţia, aducând şi vindecarea bolnavilor (Luca 9:11), propovăduirea Evangheliei (4:16-19), iertarea păcatelor (7:48-50; 19:9,10) şi înfrângerea forţelor răului (11:20). Domnul Isus a făcut din Împărăţie o realitate prezentă în inima omului, o realitate care îl transformă după chipul Său. Dar Împărăţia lui Dumnezeu se vede şi în comunitatea credincioşilor, ca descoperire a neprihănirii şi mântuirii. Această dimensiune prezentă este cunoscută şi sub denumirea de Împărăţia harului care „este întemeiată acum, pe măsură ce, zi de zi, inimile altădată pline de păcat şi de răzvrătire se supun suveranităţii dragostei Sale.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 108

În vreme ce aspectul „deja” hotărăşte finalitatea Împărăţiei (înfrângerea păcatului şi a lui Satana şi biruinţa lui Isus în marea luptă), aspectul „nu încă” priveşte înainte, la sfârşitul efectiv al răului şi la întemeierea unui nou pământ. „Întemeierea completă a Împărăţiei slavei Sale va avea loc abia la a doua venire a lui Hristos în lumea aceasta.” – Ibidem.

5. Ce ne spun următoarele texte despre Împărăţia lui Dumnezeu de la sfârşitul veacului? Luca 17:23,24; 21:5-36.

Lumea noastră şi starea în care se găseşte ea reflectă foarte bine cuvintele rostite de Isus aici. Unii declară că durerea şi suferinţa din lumea aceasta sunt dovada că Dumnezeu nu există, dar noi le putem răspunde că, pe baza avertizărilor date de Isus în urmă cu două mii de ani, starea lumii noastre dovedeşte nu numai existenţa lui Dumnezeu, ci şi veridicitatea Bibliei. Abia la sfârşit, la revenirea lui Isus, Împărăţia lui Dumnezeu va fi restaurată pe deplin. Până atunci, trebuie să avem răbdare.

Împărăţia şi revenirea lui Hristos

Când a vorbit despre Împărăţia lui Dumnezeu, Domnul Isus S-a referit la două certitudini:

(1) lucrarea lui Dumnezeu în istorie, prin intermediul lui Hristos, în scopul mântuirii omenirii din păcat, şi

(2) încheierea istoriei acestui pământ, când Dumnezeu Îşi va împlini cu cei mântuiţi planul Său de la început – ca oamenii să trăiască veşnic împreună cu El pe pământul înnoit (Apocalipsa 21:1-3).

Prima certitudine s-a realizat prin misiunea şi slujirea lui Hristos. Prin El, noi suntem deja în Împărăţia harului (Efeseni 1:4-9). A doua parte – strângerea celor mântuiţi în Împărăţia slavei – este speranţa pentru viitor a celor care sunt în Hristos (Efeseni 1:10; Tit 2:13). Isus şi scriitorii Noului Testament asociază acest moment istoric cu a doua venire.

Revenirea lui Isus este împlinirea finală a Evangheliei – vestea cea bună pe care El a venit să o aducă la prima Sa venire. Acelaşi Isus care l-a învins pe Satana la Calvar va reveni curând ca să înceapă procesul de eradicare a răului şi de scoatere completă a pământului din tragedia în care l-a afundat Satana.

6. Care este mesajul din Luca 21:34-36?

Aceia care au cunoscut Împărăţia harului trebuie să aştepte, să vegheze şi să se roage pentru Împărăţia slavei. În răstimpul dintre una şi cealaltă, dintre „deja” şi „nu încă”, credincioşii trebuie să se ocupe cu slujirea şi cu misiunea, cu hrănirea spirituală şi cu prezentarea mărturiei, să aibă o viaţă curată şi să nu îşi piardă nădejdea. Aşteptarea revenirii Sale presupune sfinţirea vieţii noastre acum şi aici.

Cercetează-ţi viaţa şi întreabă-te cum ţi se aplică aceste cuvinte. Cum te poţi asigura că urmezi aceste învăţături?

Martori

7. Citeşte Faptele apostolilor 1:1-8. Ce adevăruri importante despre Împărăţia lui Dumnezeu sunt prezentate aici?

Când a scris continuarea la evanghelia sa, o scurtă istorie a bisericii primare, primul gând al lui Luca a fost la Împărăţia lui Dumnezeu. În introducere, el afirmă trei adevăruri fundamentale despre ea:

1. Fiţi siguri că Domnul Isus va reveni. În cele patruzeci de zile dintre înviere şi înălţare, Domnul a continuat să îi înveţe pe ucenici ce îi învăţase şi înainte de răstignire: „despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele 1:3). Răstignirea şi învierea Sa nu aduseseră nicio modificare în învăţătura Sa despre Împărăţie.

2. Aşteptaţi-vă ca revenirea lui Isus să aibă loc conform orarului lui Dumnezeu. După înviere, ucenicii I-au pus lui Isus o întrebare care îi frământa: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Faptele 1:6). Isus nu le-a răspuns, ci le-a corectat perspectiva: Dumnezeu este Dumnezeu, iar cei făcuţi din carne şi sânge nu au capacitatea de a pătrunde gândurile Sale, tainele Sale sau de a prezice timpul exact al împlinirii planurilor Sale. El ştie când ar trebui să vină Împărăţia slavei şi o va aduce la existenţă când va considera El (Faptele 1:7; Matei 24:36), tot aşa cum L-a trimis pe Fiul Său ca să inaugureze Împărăţia harului „când a venit împlinirea vremii” (Galateni 4:4).

3. Fiţi martori ai Evangheliei. Hristos a redirecţionat gândurile ucenicilor de la speculaţiile cu privire la ceva ce nu ştiau (când avea să vină Împărăţia slavei) la ceea ce cunoşteau şi trebuiau să facă. Nouă nu ne-a fost descoperit timpul revenirii Sale, dar ni se cere să aşteptăm acea zi măreaţă, „punând în negoţ” polii pe care i-am primit (vezi Luca 19:13), mai exact, să ne implicăm în lucrarea de răspândire a Evangheliei lui Isus Hristos „până la marginile pământului” (Faptele 1:8). Aceasta este responsabilitatea noastră şi trebuie să o îndeplinim prin puterea Duhului Sfânt, care le va fi dată, cum a fost promis, tuturor celor care vor da mărturie despre ce au văzut şi au auzit (vers. 4-8).

Aceşti urmaşi credincioşi ai Domnului Isus aveau câteva mari probleme de înţelegere a naturii lucrării Sale. Cu toate acestea, Domnul a lucrat prin intermediul lor. Ce mesaj găsim aici pentru noi?

Studiu suplimentar

„Despre cei săraci în duh Isus spune: «A lor este Împărăţia cerurilor.» Împărăţia aceasta nu este o stăpânire trecătoare şi pământească, aşa cum speraseră ascultătorii Săi. Hristos le deschidea oamenilor împărăţia spirituală a iubirii Sale, a harului Său, a neprihănirii Sale. Emblema domniei lui Mesia se vede în asemănarea cu Fiul omului. Supuşii Lui sunt cei săraci în duh, cei blânzi, cei prigoniţi din pricina neprihănirii. Împărăţia cerurilor este a lor.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 8

„Noi ne aflăm acum în atelierul lui Dumnezeu. Mulţi dintre noi suntem nişte pietre colţuroase din carieră. Însă, când ne prindem de adevărul lui Dumnezeu, influenţa lui ne schimbă. El ne înalţă şi îndepărtează de la noi orice nedesăvârşire şi orice păcat, indiferent de natura lor. În acest fel suntem pregătiţi să Îl vedem pe Împărat în frumuseţea Lui şi să ne unim, în sfârşit, cu îngerii cereşti curaţi în Împărăţia slavei. Aici trebuie să se împlinească în noi lucrarea aceasta, aici trebuie să fie pregătite pentru nemurire trupul şi spiritul nostru.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 2, pp. 355, 356

Întrebări pentru discuţie

1. De ce a fost nevoie ca Domnul Isus să vină pe pământ pentru a restaura Împărăţia lui Dumnezeu?

2. Ce presupune statutul de cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu?

3. Cum explici paradoxul dintre „deja” şi „nu încă”, referitor la Împărăţia lui Dumnezeu?

4. Care sunt cele două certitudini referitoare la Împărăţie, despre care a vorbit Domnul când a fost pe pământ? Cât de convins eşti de a doua?

5. Ce a spus Mântuitorul că trebuie să facem în răstimpul dintre instaurarea Împărăţiei harului şi venirea Împărăţiei slavei?

6. Care sunt cele trei adevăruri fundamentale despre Împărăţia lui Dumnezeu, menţionate de Luca în Faptele Apostolilor 1:1-8? În privinţa căruia dintre ele te simţi deficitar şi de ce?

7. Creştinii din toate generaţiile au crezut că Isus avea să revină în timpul vieţii lor, iar unii pastori/evanghelişti au stabilit date. Toate au trecut. De ce este greşit să stabilim date pentru acest eveniment?

 

Vechiul Testament despre Împărăția cerurilor

Întrebare:

Prorocii au prorocit despre venirea lui Isus în calitate de Împărat al lui Israel, care urma să împărățească peste Israel pe pământul acesta, fizic. Atunci când Şi-a început slujirea Domnul Isus vestea că Împărăția Cerurilor este aproape. Folosea și sintagma Împărăția lui Dumnezeu. Eu am o neclaritate. Despre care Împărăție vestea Domnul Isus și apostolii? Fizică sau cerească? Dacă este Împărăția cerească, unde vorbesc prorocii despre aceasta?

Împărăția cerurilor și Împărăția lui Dumnezeu

Noțiunea sau sintagma „Împărăția cerurilor” este folosită doar de evanghelistul Matei. Această sintagmă mai este folosită o dată de apostolul Pavel în a doua epistolă către Timotei (2 Timotei 4:18). Evanghelistul Matei folosește această sintagmă ca și sinonim pentru „Împărăția lui Dumnezeu”. Lucrul acesta este evident când comparăm două texte paralele în care evangheliștii Matei și Marcu descriu începutul lucrării Domnului Isus după botezul și ispitirea Lui în pustie:

De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, și să zică: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 4:17)

și

El zicea: „S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă, și credeți în Evanghelie”. (Marcu 1:15)

Explicația pe care o dau unii teologi este că Evanghelia după Matei a fost scrisă în ebraică și, pentru ca să nu fie învinuit autorul de hulă împotriva lui Dumnezeu, acesta a folosit sintagma „Împărăția cerurilor” în loc de „Împărăția lui Dumnezeu”. Nu știu cât de veridică este această explicație, fiindcă evanghelistul Matei folosește în evanghelia sa și sintagma „Împărăția lui Dumnezeu”  nu o singură dată. (Matei 6:33, 12:28, 19:24, 21:31, 21:43)

Un lucru este clar: Împărăția cerurilor și Împărăția lui Dumnezeu nu sunt lucruri diferite și Domnul Isus folosește aceste două noțiuni ca și sinonime. Astfel, noi nu putem vorbi despre două împărății: cerească și fizică. Este o singură Împărăție, dar care nu vine așa cum se instaurează o împărăție lumească:

Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăția lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici”, sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. (Luca 17:20-21)

Faptul că Împărăția lui Dumnezeu este în noi, cei care suntem născuți din nou, găsim și în epistolele apostolului Pavel:

El ne-a izbăvit de supt puterea întunerecului, și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor. (Coloseni 1:13)

Noi deja suntem cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, chiar dacă încă trăim pe acest pământ în care domnește cel rău:

Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. (Filipeni 3:20)

El ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus,… (Efeseni 2:6)

Domnul Isus a făcut din noi o Împărăție pentru Dumnezeu:

… și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin. (Apocalipsa 1:6)

Și cântau o cântare nouă, și ziceau: „Vrednic ești tu să iei cartea și să-i rupi pecețile: căci ai fost junghiat, și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, de orice limbă, din orice norod și de orice neam. Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru, și ei vor împărăți pe pământ!” (Apocalipsa 5:9-10)

Vreau să menționez că evenimentul descris în Apocalipsa 5:9-10 are loc înainte de începutul Împărăției de o mie de ani cu care efectiv începe domnia Domnului Isus pe pământ la a doua Sa venire.

Noi, cei născuți din nou, alcătuim împărăția lui Dumnezeu, care într-o zi va împărăți pe pământ așa cum scrie la Apocalipsa 5:10 și nu doar în acest text.

Am scris mai multe materiale despre Împărăția de o mie de ani, de aceea nu vreau să mă opresc la acest subiect. Vă recomand să citiți articolele pe care deja le-am scris despre Împărăția lui Dumnezeu. Vreau să răspund la a doua întrebare: unde vorbesc prorocii despre „împărăția cerească”, adică despre aceea că cei care alcătuiesc împărăția lui Dumnezeu vor fi luați la cer.

Vechiul Testament despre Împărăția cerurilor (despre răpire)

Este un text în Vechiul Testament care scrie despre răpire și acesta este Daniel capitolul 2. În acest capitol se vorbește despre  vedenia lui Nebucadnețar cu chipul cel mare. În vedenie Nebucadnețar a văzut cum o piatră mare s-a desprins fără ajutorul vreunei mâini și a lovit picioarele de fier și lut a chipului și, astfel, a distrus chipul, care reprezenta împărățiile lumii:

Tu te uitai la el (chipul cel mare), și s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fer și de lut ale chipului, și le-a făcut bucăți. Atunci ferul, lutul, arama, argintul și aurul s-au sfărâmat împreună și s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, și nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra, care sfărâmase chipul, s-a făcut un munte mare, și a umplut tot pământul. (Daniel 2:34-35)

Din interpretarea visului aflăm că piatra este Împărăția lui Dumnezeu pe care Dumnezeu o va ridica de pe pământ în timpul celor 10 împărați care se vor ridica la vremea sfârșitului din împărăția a patra:

Va fi o a patra împărăție, tare ca ferul; după cum ferul sfărâmă și rupe totul, și ea va sfărâma și va rupe totul, ca ferul care face totul bucăți. Și după cum ai văzut picioarele și degetele picioarelor parte de lut de olar și parte de fer, tot așa și împărăția aceasta va fi împărțită; dar va rămânea în ea ceva din tăria ferului, tocmai așa cum ai văzut ferul amestecat cu lutul. Și după cum degetele de la picioare erau parte de fer și parte de lut, tot așa și împărăția aceasta va fi în parte tare și în parte plăpândă. Dacă ai văzut ferul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omenești de căsătorie, dar nu vor fi lipiți unul de altul, după cum ferul nu se poate uni cu lutul. Dar în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție, care nu va fi nimicită niciodată, și care nu va trece supt stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății, și ea însăși va dăinui vecinic. Aceasta înseamnă piatra, pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte, fără ajutorul vreunei mâini, și care a sfărâmat ferul, arama, lutul, argintul și aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta. (Daniel 2:40-41)

Din Daniel capitolul 7 știm că după acești 10 împărați se va ridica antihristul (cornul mic). Deci, Biserica (Împărăția lui Dumnezeu) va fi luată la cer înainte de a se descoperi antihristul, iar la a doua venire a Domnului Isus Biserica Îl va urma și toate împărățiile, care se vor fi strâns la Armaghedon, vor fi nimicite și va fi instaurată Împărăția lui Dumnezeu, care începe aici pe pământ și va continua veșnic pe pământul nou (Apocaipsa 19 și 20).

După cum am scris într-un alt articol, împărăția de o mie de ani va fi o combinație dintre ceresc și pământesc, pentru că în această împărăție vom domni noi, cei care vom avea trupuri noi, asemănătoare trupului Domnului nostru Isus Hristos și vom domni asupra neamurilor, care au intrat în această împărăție prin har, pentru că s-au purtat bine cu poporul Israel în timpul necazului celui mare (Matei 25:31-42). Din acest motiv am putea spune că Împărăția lui Dumnezeu este un imperiu a Împărăției „cerurilor”. Totuși, Scripturile nu fac diferență între „Împărăția lui Dumnezeu” și „Împărăția Cerurilor”. Potrivit cuvintelor Domnului nostru Isus Hristos, Împărăția lui Dumnezeu este în inimile noastre și înainte ca Dumnezeu să-Și reverse mânia peste locuitorii pământului, noi, adică Biserica, vom fi luați la cer și apoi, la sfârșitul mâniei lui Dumnezeu, vom urma pe Domnul nostru Isus Hristos pe pământ și vom Împărăți împreună cu El pe acest pământ pentru o mie de ani, apoi în vecii vecilor vom împărăți pe pământul nou, slujindu-I cu credincioșie lui Dumnezeu.

Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos, și vor împărăți cu El o mie de ani. (Apocalipsa 20:6)

Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui, și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor. (Apocalipsa 22:3-5)

Și în nădejdea aceasta am fost mântuiți noi! Căci dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, suntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii!

Dacă numai pentru viața aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci sîntem cei mai nenorociți dintre toți oamenii! (1 Corinteni 15:19)

 

Globalizarea căderii omului în animalitate

Căderea omului în asemănarea cu animalele are şi consecinţe sociale, nu numai individuale. Omul a devenit mai fiară decât fiarele sălbatice, ucigând mânat de ură, mânie, invidie (irascibilitate) şi de plăcerea de a ucide. Pentru a nu fi societatea o junglă în care să funcţioneze selecţia naturală, Dumnezeu a prevăzut posibilitatea gestionării sociale a căderii prin principiul supunerii faţă de autorităţile lăsate de Dumnezeu.

Omul-fiară a fost îmblânzit şi căderea omului continuu stăvilită social până ce Diavolul a fost legat din punct de vedere social (Apoc 20,3: ca să nu mai înşele neamurile). Diavolul „legat” social o lungă perioadă de timp (o mie de ani) de către structurile sociale şi religioase creştine, va fi dezlegat ca să globalizeze social căderea (Apoc 20,7: înşelând neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului), prin crearea unor structurii social-politice, culturale şi cultuale mondiale de tip fiară: imperiul colonial mondial satanist numit simbolic „Fiara din mare” (Apoc 13,1-10); imperiul ateist cultural massmedist şi cultual satanist numit „Fiara de pe uscat” (Apoc 13,11-18) şi imperiul financiar şi comercial mondial („o peşteră de tâlhari”: Mt 21,13), cu amanţii săi împăraţii adulterini şi negustorii pământului (Apoc 18,3), numit simbolic „Babilonul cel mare” (Apoc 17-18).

1. Gestionarea socială a căderii omului în animalitate.

Pentru a face posibilă supravieţuirea omului în condiţiile căderii şi a stăvili consecinţele sociale ale căderii, Dumnezeu a instituit principiul puterii, al autorităţii (stăpânirii, dominaţiei), încă din familia protopărinţilor Adam şi Eva, când a spus Evei: „te vei întoarce spre bărbatul tău şi el îţi va fi stăpân” (Gen 3,16). Aşa se gestionează căderea în familia umană. Bărbatul stăpâneşte, domină, comandă, iar femeia ascultă, se supune şi serveşte pe bărbat fiind proiectată ca ajutor potrivit asemenea bărbatului (Gen 2,18-20). Din familie, principiul stăpânirii se extinde şi la nivel social, pentru a face posibilă viaţa socială în condiţiile căderii şi a frâna căderea.

Isus Cristos recunoaşte principiul dominaţiei în societatea umană căzută, puterea politică şi ierarhia socială, când spune: „regii neamurilor domnesc peste ele (le guvernează); şi cei ce au putere asupra lor se numesc binefăcători” (Lc 22,25) sau „ştiţi că cei priviţi drept ocârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le stăpânesc cu autoritate (putere)” (Mc 10.42). De fapt, autoritatea supremă (stăpânirea) este a lui Dumnezeu şi autorităţile politice ar trebui s-o recunoască, aşa cum a recunoscut-o Nabucodonosor când a fost pedepsit pedagogic până ce a cunoscut că „Cel Preaînalt domneşte peste împărăţia oamenilor, şi cui va voi el i-o va da” (Dan 4,25 Th). Deci puterea politică vine de la Dumnezeu (nu cea demono-kratică), pentru a gestiona umanitatea căzută şi a stăvili căderea în cascadă, lăudând pe făcătorii de bine şi pedepsind pe făcătorii de rele (1 Pt 2,14; Rm 13,4).

Apostolul Pavel înţelegând planul lui Dumnezeu de gestionare a căderii, nu din oportunism, a scris romanilor: „fiecare să se supună autorităţilor constituite, pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu şi cele ce există sunt stabilite de Dumnezeu; de aceea cine se opune autorităţii se împotriveşte ordinii stabilite de Dumnezeu, […] de aceea trebuie să fiţi supuşi autorităţii, nu numai de frica pedepsei ci şi din raţiuni de conştiinţă” (Rm 13,1-2.5). Principiul dominaţiei, valabil parţial şi în Bisericile împărăteşti cu episcopat monarhic auto sau monocefal, nu ar trebui să fie valabil în umanitatea restaurată, mântuită de Isus Cristos, în familiile şi comunităţile creştine mesianice: „la voi nu va fi aşa, ci, dacă unul vrea să fie mai mare printre voi, să fie servitorul vostru şi dacă unul vrea să fie primul între voi, să fie robul vostru” (Mt 20,26-27).

În această viaţă, în bisericile creştine, slujirea este generalizată. Nu femeia este emancipată şi făcută „doamnă”, ci bărbatul este coborât la condiţia de slujitor (rob). Supunerea şi slujirea jertfelnică gratuită (deci de rob), trebuie să fie reciproce (Ef 5,21), după exemplul „ierarhului” Isus Cristos, Fiul omului, care „n-a venit să fie slujit, ci să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20,28). Ca şi pentru Isus Cristos Înviatul, făcut Domn şi Mesia după răstignire şi înviere (Fapte 2,36), şi pentru noi domnia va începe după înviere. Pentru cei care se grăbesc să ajungă la domnie adevărată soluţia este numai una: să moară martiri pentru Cristos şi vor avea parte de „prima înviere” domnind preoţeşte cu Cristos (Apoc 20,4-6).

2. Globalizarea căderii omului în animalitate.

Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos, Samariteanul milostiv, prin slujirea sa jertfelnică de rob al lui Dumnezeu, a cărui menire era să facă voia celui care L-a trimis şi să împlinească lucrarea Lui (In 4,34), n-a frânat doar căderea, ci a deschis calea înălţării omului căzut între tâlhari încredinţând Bisericii lui Dumnezeu grija pentru vindecarea şi înălţarea omului rănit în urma căderii (Lc 10,30-35). Bisericile împărăteşti şi împărăţiile creştine conlucrând la înălţarea omului căzut au împiedicat generalizarea socială a căderii, globalizarea căderii, legând social pe Diavol ca să nu mai înşele neamurile (Apoc 20,3). Într-adevăr puterea politică împărătească (scaunul de domnie a lui David) şi puterea religioasă (preoţii şi leviţii) asociate, nu au lipsit în tot timpul premodernităţii (creştinismului), timpul mântuirii mesianice promise de Dumnezeu (Ier 33,14-18).

Modernitatea în faza sa acută (postmodernitatea) oferă posibilitatea generalizării sociale a căderii omului în animalitate, globalizarea căderii, prin crearea unor structuri imperiale globale, politice, sociale, culturale şi cultuale de tip animalic (fiare), numite simbolic: „Fiara din mare” (Apoc 13,1-10: un imperiu colonial mondial satanist); „Fiara de pe uscat” (Apoc 13,11-18: un imperiu mondial cultural ateist şi cultual satanist); „Babilonul cel mare” (Apoc 17-18: un imperiu mondial financiar şi comercial). Prezentăm globalizarea căderii omului în animalitate confruntând semnificaţiile căderii (prezentate în articolul „Căderea omului în animalitate”), cu câteva caracteristici generale ale lumii moderne sau p(r)ost-moderne în care trăim: democraţie ateistă; capitalismul consumist; cunoaştere numai senzorială; virusul minciunii; cultul trupului.

a) Globalizarea căderii omului în animalitate prin democraţie ateistă.
Neascultarea este una din cauzele căderii omului în animalitate. Neascultarea constă în a nu lua în seamă porunca lui Dumnezeu şi a decide fără Dumnezeu, autonom, ce e bine şi ce e rău, căzând în orgoliu luciferic. Autonomia (ateismul) puterii politice democratice care vine de la oameni prin vot universal şi nu de la Dumnezeu este una din căile globalizării căderii omenirii în animalitate. Cum a ajuns puterea politică care era „de la Dumnezeu”, autonomă, ateistă? În prima etapă puterea politică exercitată în numele lui Dumnezeu, în ascultare de Dumnezeu (fapt subliniat de ungerea împăratului de către patriarh), a fost disociată, a fost divorţată de puterea bisericească, guvernând numai cu putere de la oameni (democratic). Puterea politică nu ascultă de Dumnezeu, este de fapt atee („animalică”, pentru că animalele nu cred în Dumnezeu), fie în democraţiile populare ale comunismului ateu militant care luptă împotriva lui Dumnezeu, fie în democraţiile capitalismului ateu practic care lucrează fără Dumnezeu.

Pericolul este ca puterea politică atee, divorţată de cea religioasă creştină să se recăsătorească (asocieze) cu o puterea „religioasă” satanistă (Apoc 13,2), să comită adulter (Apoc 18,3.9), redevenind „credincioasă” prin credite (împrumuturi). Miza acestei căsătorii, din interes, nu din iubire, este promisiunea obţinerii, în schimbul închinării sataniste, a dominaţiei mondiale peste toate împărăţiile lumii (Mt 4,8-9), peste orce seminţie, popor, limbă şi neam (Apoc 13,7). La această perspectivă vor contribui conducătorii cu autoritate împărătească de un ceas, adică de scurtă durată, de o legistatură (preşedinţii republicilor democratice?), uniţi în intenţia lor de a transfera imperiului mondial satanist puterea şi autoritatea lor (Apoc 17,12-13).

b) Globalizarea căderii în animalitate prin capitalismul consumist.
O altă cauză a căderii omului în animalitate este viciul neabstinenţei, prada şi risipa bunăstării capitalismului consumist. Sistemul politic democratic cu instrumentul său economic capitalismul nu mai pune frâu căderii, nu mai îngrădeşte căderea omului. Libertatea democratică este libertatea de a fi căzut şi de a mai cădea până la prăbuşirea finală. Spre deosebire de regimul monarhic care contribuia la înălţarea omului cultivând virtuţile, regimul democratic contribue la căderea omului cultivând viciile (patimile), începând cu mama tuturor viciilor, iubirea trupească de sine, şi cu rădăcina tuturor relelor, iubirea de arginţi (1 Tim 6,10). Capitalismul, prin mecanismul pieţei libere, înfăptuieşte „minunea” transformării viciilor individuale (private) în virtuţi sociale (publice). Consumismul trufaş este păcatul Sodomii, caracterizat de pradă, risipă şi desfătare în „belşug de pâine şi în preaplin de vin”, fără „a întinde o mână celui sărac şi nevoiaş” (Iez 16,49 LXX). Din viciu individual consumismul devine virtute socială pentru contribuţia sa la bunăstarea generală.
Se adevereşte spusa psalmistului (Ps 48,13.21 LXX), că omul în bunăstare şi cinste s-a animalizat, s-a făcut asemenea „vitelor fără minte” (TM: „mute”).

c) Globalizarea căderii în animalitate prin cunoaştere strict senzorială.
O altă cauză a căderii omului în animalitate este refuzarea cunoaşterii globale şi alegerea cunoaşterii parţiale, numai senzoriale (alegerea părţii nu a întregului), simbolizată de „pomul aflării a ce se poate şti despre bine şi rău” (Gen 2,9). Căderea în asemănarea cu animalele se globalizează şi printr-un învăţământ şi o cultură tehnico-ştinţifice atee bazate numai pe cunoaştere materială, senzorială, animalică. Diplomele de maturitate, licenţă sau doctorat sunt în mare parte diplome de dobitoci. În fizica modernă, cunoaşterea tehnico-ştinţifică s-a dovedit ateistă, văzând în creaţie nu pe Creator (ca în fizica spirituală creştină), ci numai molecule, electroni, protoni, neutroni, etc. Trecând prin ştiinţele naturii şi umaniste, când a ajuns la teologie, cu metoda istorico-critică, cunoaşterea ştiinţifică ateistă şi-a dezvăluit şi faţa ei satanistă,  mincinoasă, vorbind ca un balaur (Apoc 13,11), adică aşa cum a vorbit Şarpele cel vechi Evei. „Minunile” tehnicii, care fac comodă numai viaţa trupului, contribuie la globalizarea căderii omului, la închinarea în faţa Fiarei sataniste a tuturor locuitorilor pământului (Apoc 13,12). Acesta este apogeul căderii. Oamenii dobitoace, ucişi spiritual în urma închinării sataniste, vor fi ucişi probabil şi fizic ca să nu consume inutil resursele împuţinate ale pământului.

d) Globalizarea căderii în animalitate prin virusul minciunii.
Se repetă la scară globală ispita satanistă, minciuna că vom „fi ca nişte dumnezei”, de la căderea protopărinţilor Eva şi Adam (Gen 3,5). Progresul cunoaşterii ştiinţifice a lumii materiale face pe om atotştiutor. Mijloacele televizuale oferă omului posibilitatea tehnică să fie atotvăzător ca Dumnezeu. Revoluţia tehnică a făcut pe om atotputernic ca şi Dumnezeu. Puterea „vie”, fizică a omului şi a animalelor, măsurată în „cai putere”, a devenit atotputernică prin puterea „moartă” a motoarelor electrice sau cu ardere internă care folosesc combustibil fosil (din „fântâna Adâncului”: Apoc 9,1-2, locul simbolic al închisorii demonilor de unde se ridică fiara satanistă: Lc 8,31; Apoc 11,7; 17,8; 20,3), combustibil care datorită poluării agresive ar putea aduce moartea naturii vii.

În atotputernicia sa, omul modern nu acceptă lumea aşa cum a creat-o Dumnezeu şi o recreează după plăcerea animalică şi comoditatea trupească proprie, creând tehnic o lume nouă şi un om nou luciferic, deocamdată ca imagine („realitate”) virtuală. Simbolul lumii reconstruite ca „paradis” virtual mincinos este Disneyland-ul. A fost acreditată şi crezută ca adevăr absolut chiar şi minciuna progresului continuu. Creşterea economică continuă s-a dovedit mincinoasă pentru că a ajuns să se bazeze nu pe muncă şi economii, ca în capitalismul iniţial, ci pe joc şi speculaţie bursieră, pe credite („credinţă” în bani mincinoşi), ca în capitalismul actual. Nu munca produce valori (bani, capital), ci banii inventaţi (investiţiile) oferă loc de muncă.

Moneda, banul, a cărui iubire este rădăcina tuturor relelor şi a apostaziei (1 Tim 6,10), din etalon de schimb pentru a uşura comerţul, a ajuns să exprime valoarea tuturor produselor comerciale, lichefiind şi valorile imobiliare. Apoi a devenit o „minciună” de când nu mai are acoperire în aurul etalon. Valoarea de schimb a valutelor de referinţă transformate în marfă, valoare care se schimbă zilnic, valoare fără totală acoperire în realitatea economică, deci mincinoasă, o hotărăşte cererea şi oferta, bursa şi băncile naţionale şi mondiale. Rezerva Federală a Statelor Unite ale Americii, bancă privatizată din 1912, necontrolată de nici una dintre puterile independente ale statului democratic (parlament, guvern, magistratură), practic poate tipări şi credita cu dolari „mincinoşi” când şi cât doreşte. Să fie banul mincinos un element al marii lucrări de rătăcire, al credinţei într-o minciună, a celor care n-au iubit adevărul ca să fie mântuiţi (2 Tes 2,10-12)? În ce pericol şi cât de nesigură poate ajunge viaţa majorităţii orăşenilor, a oamenilor salariaţi, viaţă care, spre deosebire de viaţa gospodarilor, care e dependentă de roadele pământului şi de Dumnezeu care dă creşterea (1 Cor 3,6-7), depinde numai de banii şi de „dumnezeii” lumii acesteia care creditează ca să dea creştere economică, depinde de atotputernicile instituţii financiare mondiale (Rezerva Federală, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană)!

e) Globalizarea căderii în animalitate prin cultul trupului.
Din punct de vedere al structurii omului, căderea omului în animalitate ar consta dintr-o lovitură de stat a trupului împotriva spiritului uman. Spiritul omului a fost detronat şi trupul a luat conducerea omului. Patronul, stăpânul, cere cult, admiraţie, închinare. Trupul, partea animalică din om, a devenit stăpân totalitar înrobind sufletul şi spiritul omului. Dar robii trebuie să dea cult stăpânului. Astfel patronul trup a devenit obiect de admiraţie şi adoraţie. Este înfrumuseţat estetic prin schimbarea la faţă cosmetică sau prin chirurgie estetică sau este ajustat funcţional prin substituire de organe sau schimbare a sexului. În mod special trupul feminin înfrumuseţat estetic şi parţial acoperit este expus spre adorare universală prin toate mijloacele de comunicare în masă vizuale. Renaşte globalizată prostituţia „sacră” într-o lume bazată pe seducţie.

Câştigă alegerile candidatul care seduce mai mulţi votanţi. În supermagazine se vinde mai bine marfa care, împachetată mai strălucitor, seduce mai mulţi cumpărători. Au audienţă mai mare canalele televizuale care seduc mai mulţi telespectatori etc. Animalitatea trupului stăpân, pentru care unii îşi sacrifică toată viaţa pământească, a fost descătuşată prin prostituţie generalizată, sexualitate dezordonată, homosexualitate şi lesbianism, autoerotism, pedofilie, zoofilie etc.

Ce foloseşte omului să câştige toată lumea şi chiar să-şi salveze trupul trecător, dacă îşi pierde sufletul nemuritor (cf. Mc 8,36)?

Moartea oamenilor  începe din burta mamei prin vaccinari si continua cu prima înghiţitură de apă fluorurată,si  …

Totul se face „legal“. Este mai mult decât legal, este obligatoriu! Orice naţiune care refuză să se alinieze standardelor comerciale ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (World Trade Organization – WTO) este imediat sancţionată şi primeşte un embargo comercial, până când, neputând face faţă presiunilor, cedează. .Pentru ca poate fi considerată o gravă încălcare a înţelegerilor internaţionale, care primează în faţa legilor naţionale! Aceasta este si  „opera“ comisiei care supervizează Codex Alimentarius şi care face legea!Tot legal se obtine apa fluorurată, prin deşeurile toxice, prin hrana iradiată, şi prin alte bunuri biologice,   cu scopul   de a distruge mase întregi de oameni  – cobai vaccinati pentru provocarea de boli    aducatoare de mari venituri. Oamenii sunt îmbolnăviti   prin  otrăvuri  injectate inclusiv   in mincaruri ,apoi sar  în “ajutorul” lor, “vindecindu-i “ cu medicamente de sinteză, cu vaccinuri  , cu radiaţii nocive …Asa se  ucide omul ,inclusiv  cu plombe pe bază de mercur, aducătoare de moarte,dar si de profit financiar enorm celor care “produc medicamente”  .

 

  

Crestinismul a fost eliminat din viata publica a Statelor Unite; Urmeaza sa devina inamicul numarul unu…!

“Dreptul natural – legea lui Dumnezeu – va fi intotdeauna deasupra dreptului comun”, a declarat Alveda King, nepoata lui Dr. Martin Luther King Jr. si lider crestin de profesie. „Dumnezeu va avea ultimul cuvant in aceasta chestiune.”

Dar acum judecatorul Anthony Kennedy are ultimul cuvant.

Casatoria intre persoanele de acelasi sex a devenit Lege a tarii, fiindca dreptul homosexualilor si al lesbienelor de a se casatori este mentionat chiar acolo, in al 14-lea Amendament al Constitutiei, care a fost ratificat in 1868. Pur si simplu, noi nu l-am observat.

Tony Kennedy a constatat ceea ce, anterior, nicio instanta judecatoreasca nu a bagat de seama.

Lasand la o parte absurditatea deciziei, aceasta reprezinta un alt pas inainte catre revolutia pentru care pleda Antonio Gramsci. Inainte de a putea cuceri Occidentul – arata marxistul italian –, trebuie sa-i cucerim cultura.

Fiindca, numai daca modificam cultura, putem modifica modul de gandire si credintele oamenilor. Si atunci, o noua generatie va ajunge nu numai sa accepte, dar si sa imbratiseze conceptii carora parintii lor li s-au opus din rasputeri.

Sa reflectam la ce inseamna triumful revolutiei gramsciene in vremurile noastre.

In primul rand, are loc eliminarea cu totul din viata publica a Americii si din institutiile noastre de invatamant a credintei mostenite din stramosi, crestinismul. In al doilea rand, asistam la rasturnarea vechii oranduiri morale prin legalizarea, acceptarea si chiar celebrarea unor comportamente despre care vechiul sistem moral ne invata ca au un efect distructiv asupra societatii si indica decadenta morala.

Cat de profunde sunt schimbarile care s-au produs?

Pana la inceputul anilor 1970, Asociatia Americana de Psihiatrie considera homosexualitatea drept o tulburare mintala. Pana in acest secol, comportamentele homosexuale au fost considerate perversiuni si au fost chiar incadrate printre faptele penale.

Acum homosexualitatea este un nou drept constitutional, iar guvernatorul New York-ului, Andrew Cuomo, oficiaza casatorii civile intre homosexuali in fata clubului Stonewall Inn, locul unde s-a petrecut celebra revolta a homosexualilor din 1969 impotriva raidurilor politiei.

Acelasi lucru e valabil si in cazul avortului. Era, de asemenea, considerat un fapt rusinos, un pacat si o crima pana cand Harry Blackmun si alti sase judecatori au decis, in 1973, ca in al 9-lea Amendament se ascunde dreptul la avort.

S-a schimbat Constitutia? Nu, noi ne-am schimbat, asa cum a prezis Gramsci.

Ni se spune ca America a „evoluat”, avand acum alte conceptii cu privire la chestiuni precum avortul si homosexualitatea. Dar, in timp ce modul de gandire, convingerile, legile si, desigur, sondajele se pot schimba, se poate schimba oare si adevarul moral?

Sunt cele Zece Porunci, traditia crestina si dreptul natural asa cum a fost definit de [Toma de] Aquino bune pentru vremurile trecute, dar nu si pentru vremurile noastre?

Daca ceea ce a scris judecatorul Kennedy reprezinta adevarul moral, ce se poate spune in apararea crestinismului care ne invata de 2000 de ani ca homosexualitatea este un comportament cu un impact distructiv asupra societatii si un semn al decaderii morale?
Cu trei decenii in urma, cel care scrie aceste randuri a fost criticat pentru ca a spus ca homosexualii „au declarat razboi naturii umane. Iar natura isi ia, in mod nemilos, revansa” – un discurs instigator la ura, se spunea.

Totusi, atunci cand scriam aceste cuvinte, bolnavii de SIDA din America erau de ordinul sutelor. Astazi, la nivel mondial, numarul lor este de ordinul milioanelor. Iar numarul bolilor cu transmitere sexuala din randul tinerilor americani care s-au alaturat revolutiei sexuale declansate in anii ’60 a atins proportii pandemice.

Ar putea un adevarat „progres social” sa aiba astfel de consecinte?

Daca este o dovada de progres ca o societate sa accepte uniunile intre homosexuali si sa le ridice la statutul de casatorie, atunci de ce niciuna dintre societatile infloritoare din trecut nu s-a gandit sa implementeze o reforma atat de „luminata”?

Imperiul Roman tarziu si Germania din vremea Republicii de la Weimar sunt cele doua exemple de societati indulgente fata de homosexualitate care ne vin in minte.

Adoptarea legii divortului fara motivare [de comun acord] a fost o prima reforma sociala promovata de elitele noastre, urmata de triumful revolutiei sexuale, de distribuirea de prezervative saracilor si tinerilor si de subventionarea avorturilor de catre Federatia pentru Planificare Familiala din America, atunci cand se ajungea in situatia neplacuta [in caz de sarcina].

Ce efecte au avut aceste reforme in America?

Observa cineva o legatură intre aceste reforme considerate varful de lance al progresului social si procentul de 40 % al copiilor nascuti nelegitim [in afara casatoriei] la nivel national, sau cel de 50 % al copiilor nascuti nelegitim proveniti din randul hispanicilor americani, sau procentul de 72 % al copiilor nascuti nelegitim din randul afro-americanilor?

Nu se observa o legatura intre situatia acestor baieti lipsiti de tata si rata tot mai mare a consumului de droguri si a abandonului scolar si cresterea, in ultima treime de secol, de aproape patru ori a numarului celor care se afla in inchisori?

Zilele trecute, un ziar titra ca, in randul albilor din America, numarul deceselor il depaseste acum pe cel al nasterilor. Aceasta situatie dureaza de zeci de ani in Europa, unde toate populatiile native scad vertiginos in timp ce oameni din Lumea a Treia vin in Europa din Mahgreb si Orientul Mijlociu.

Nu exista o legatura intre legalizarea avorturilor – 55 de milioane de avorturi au fost facute in SUA de la sentinta Roe vs. Wade [care a legalizat avortul in SUA] – si reducerea populatiei?

„Dumnezeu va avea ultimul cuvant in aceasta chestiune”, spune King.

Cu certitudine, in lumea viitoare, El va avea ultimul cuvant. Totusi, chiar si in aceasta lume, este greu sa gasim in trecut o civilizatie care L-a renegat pe Dumnezeu, care si-a lepadat credinta si vechile principii morale pe baza carora s-a dezvoltat ca civilizatie, care a imbratisat conceptii considerate de stramosii lor degradante, si care, cu toate acestea, sa fi supravietuit.

Presedintele nostru utopist o poate considera pe a noastra o „societate perfecta”.

Totusi, America nu a fost niciodata mai dezbinata si mai divizata – in privinta politicii si a programelor guvernamentale, a religiei si moralitatii. Nici macar nu mai putem ajunge la un numitor comun cu privire la ce este bine si rau, corect si gresit.
Mai suntem oare cu adevarat „o natiune sub conducerea lui Dumnezeu, indivizibila”?

Autor: Patrick Buchanan
Traducere: Irina Bazon

Patrick Buchanan este comentator si analist american, fost consilier a trei presedinti americani: Richard Nixon, Gerald Ford si Ronald Reagan. Este jurnalist si autor a numeroase best-seller-uri.

 

 Si Capeteniile CLUBULUI DE LA ROMA  lucreaza   pentru o Conştiinţă Globală  ,”purificind” lumea de nationalisti si   patrioti

 
Dintre obiectivele „Clubului din Roma”  nu lipsesc : Unificarea lumii şi constituirea unui „Guvern Mondial” format dintr-o elită  masonă – masochista , care va acţiona asupra unui număr de „10 regiuni administrative .Acestea vor fi miscatoare,in functie de interesele meschine.Ele au graniţe deplasabile, ceea ce are ca efect conflicte etnice şi războaie aducătoare de bani bancherilor internaţionali ce finanţează confruntările şi vând armamentul părţilor beligerante şi, în al doilea rând, contribuie substanţial la reducerea populaţiei; Spalarea creierilor ,scaparea de  culte si religii si  introducerea  în capul oamenilor ideea că naţionalismul şi patriotismul sunt cauza tuturor relelor, inclusiv a războaielor,sunt arme moderne .Asa pun la cale pe oameni  să renunţe la suveranitatea naţională şi să accepte „noua ordine” şi „guvernul mondial” care aduc RAIUL pe pamint…!

 

 „Noua ordine mondială” prevede ca omul să fie sclavul total şi perpetuu, câtă vreme este producător, după care urmează   suprimarea lui blândă 

 

În teribila lucrare a lui Gary Kah, este redată harta lumii cu cele zece regiuni concepute de „Clubul de la Roma”, în cadrul cărora Rusia poartă numărul 5 .  .Clubul  îşi propune să realizeze o „conştiinţă globală” cu o „biserică unică” într-o „comunitate globală”, (scrie „Comitetul executiv al Clubului la pag. 147 a lucrării sale, „Mankind at trie Turning Point” – „Omenirea la răscruce”). Din aceeaşi sursă aflăm de asemenea, că ţelul final este „schimbarea fundamentală în distribuirea averii şi a venitului …De la omul “global”se  cere maximum de efort şi, în schimb, îl hrăneşte, îl îmbracă, îl cazează,ii da apa , câtă vreme este producător, după care urmează euthanasia, adică suprimarea lui blândă.

 

„Naţionalismul” si religiile devin oaia neagra care va fi jupuita de vie de catre   tortionari

 

Un aspect terifiant în activitatea „Clubului” este „programul de asanare rasială” (Rassensanieraufsprogramm), cuplat cu reducerea la circa 2,5 miliarde de oameni a populaţiei globului   . În acest scop, mass-media trebuie să întreţină isteria „suprapopulaţiei pământului”, ca şi a „crizei energetice” – prezentată, fals, ca insurmontabilă -, pentru a justifica necesitatea măsurilor, punitive şi asasine, recomandate de acest „club”.

 

   Aurelio Peccei, fondatorul „Clubului” a dezvaluit  clar la adunarea C.o.R. din martie 1982 de la Paris ca : „Oamenii sunt ca insectele si …

 

C.o.R. are nevoie de oameni tot mai puţini, consumând tot mai puţin şi cărora le sunt necesare tot mai puţine lucruri ,spre beneficiul acelui 5%, constituit din elita profitoare.  Ei antreneaza pe  campionii „reţetelor” de eutanasie  a “balastului “biologic   prin  îndoctrinarea cu idealuri satanice  , răspândirea „Church of SatanT, consumul de droguri, sexul excesiv şi tolerarea până la apologie a homosexualităţii.  Despre C.o.R. s-a turnat  un film cvasidocumentar, interzis spre difuzare  . Acest film, „The Club of Rome” descrie explicit efectele criminale ale măsurilor recomandate de grupul ce stă în spatele acestui club. Toate persoanele, începând cu cei prezenţi la munca de filmare sau având vreo conexiune oarecare cu producerea acestui film, inclusiv personalul necalificat, de serviciu, al studioului de filmare au fost   omorâţi până la unul.

 

In ţările civilizate, doar oamenii ignoranţi şi naivi mai consumă produse  “imbunatatite”,inclusiv   băuturi carbogazoase 

 

Oamenii  din  unele  ţări, unde nu s-a aflat încă de toxicitatea aspartamului şi a aditivilor alimentari, de pericolul produselor modificate genetic şi de faptul că toate acestea aduc cu ele boala ,comsuma ce primesc ,Dar oamenii destepti au aflat ca afacerile corporatiste sunt crime organizate la nivel înalt.  În spatele „câmpului de bătălie“,     corporaţiile strâng prada – un profit enorm, obţinut pe baza stării de dezinformare, a naivităţii şi ignoranţei maselor.Tot mai mulţi oameni îşi dau seama că industria agroalimentară, farmaceutică şi petrochimică sunt interesate doar de propriul lor profit, şi nu de sănătatea umanităţii

 

 

BOMBARDAREA BIOCÂMPULUI  UMAN de la distanta sau de aproape ,prin orice fel de surse,care de care mai  stiintifico-fantastice…

Luptele moderne folosesc si unde  electromagnetice  impotriva  dusmanilor de clasa  În 1984, Dr. Wendell Winter, de la universitatea din Texas, a declarat ca tumorile canceroase se dezvoltă de 600 de ori mai repede atunci când subiectul este expus unui camp de 60 Hz .Expunerea la câmpuri electromagnetice puternice epuizează rezerva de norepinefrină, neurotransmiţător corelat cu procese mentale şi cu memoria, ceea ce favorizează apariţia depresiei.

Investigarea prin metode energetice (biorezonanţă) arată că o simplă uscare a părului cu foenul electric perturbă complet câmpul nostru energetic, astfel încât este necesară peste o săptămână ca structura eterică să se refacă  Fiecare reacţionam unic, dar cu toţii suntem afectaţi,inclusiv de lumina produsa de un bec,fara a aminti de BOMBARDIERELE folosite de …santinelele globalismului.Şi Wilhelm Reich, părintele orgonicităţii, a tras în anii ’60 un semnal de alarmă privind pericolul poluării si BOMBARDAREA BIOCÂMPULUI  in fel si chip…

 

  

Virusul SIDA nu este un criminal eficient, deoarece este prea lent; Candidatul meu favorit pentru eliminarea a 90% din populaţia lumii este Ebola …,

 

 

 

… deoarece aceasta BOALA  este extrem de letală şi ucide în câteva zile,nu  în  câțiva ani,este buna la purificarea planetei. Trebuie să creștem mortalitateaoamenilor  cu 90%  . Ştiți, gripa aviară e bună dar e lenta. “De aceea , Dr. Eric Pianka, profesor de ecologie evolutivă la Universitatea din Texas, vrea ”ecologizarea “omenirii cu Ebola!

Războiul şi foametea nu sunt eficiente. În schimb, boala a oferit cel mai eficient şi mai rapid mod de a ucide miliardele care trebuie să moară în curând pentru a fi rezolvată criza populației . “Pământul, aşa cum îl ştim, nu va supravieţui, fără luarea unor măsuri drastice”.

  

 10- Una  dintre cele mai temute 10 arme bacteriologice a fost scapata de sub …control

 

Virusul  care a fost fabricat  in laborator , este responsabil de temuta febra hemoragica .Acesta a fost “scapat” de sub control si acum  poate provoca, de fapt, peste 20 de tipuri de febrehemoragice, marcate prin sangerari abundente care duc intr-un final la moartea bolnavului.  O echipa de cercetatori din fostul regim sovietic a reusit sa transforme acest virus intr-o arma.  In anul 1986, armata sovietica detinea deja mai multe rachete capabile sa imprastie Ebola. Armata americana nu s-a lasat mai prejos, astfel incat ,la mijlocul anilor ’90, detinea la randu-i arme biologice echipate cu incarcaturi de virusi Ebola.Aceasta  boala  este o armă biologică. “La baza acestei boli stă un interes economic     , întrucât, pentru companiile farmaceutice, nu rentează să investeşti într-un vaccin doar pentru 2000-3000 de cazuri . In anul 1996, medicul şi cercetătorul Leonard Horowitz a publicat o carte în care dezvaluie ca Ebola, împreună cu SIDA, sunt  create în laboratoare.
Jean-Marie Le Pen, preşedintele   al partidului francez de extremă dreapta Frontul Naţional (FN),  a spus într-un cadru informal la Marsilia, că “domnul Ebola poate rezolva explozia demografică şi problema imigraţiei în trei luni”.

 

 

11- Noua Ordine Mondială pregateste  genocidul biochimic planetar

 

Această grupare ocultă planetară   controlează politica, sistemul bancar internaţional, industria, comerţul, sistemul de asigurări, traficul de droguri şi de arme, lumea medicală etc. Ea nu dă nimănui socoteală pentru deciziile pe care le ia, şi este cea care trage sforile tuturor evenimentelor majore din lume. Ea se ascunde în spatele marilor corporaţii şi al marilor agenţii guvernamentale, pe care le dezvoltă şi le   Metodele pe care le utilizează în acest război cu omenirea sunt în special de natură biochimică, fiind promovate prin sistemul farmaceutic, medical, alimentar şi prin manipularea maselor cu ajutorul mass-mediei, cu scopul sinistru de exterminare a populaţiei şi cultivând în special frica.

12- Fereasca-ne Dumnezeu de Preafericiti si Preadestepti ,care doresc înfometarea populaţiei  şi interzicerea dreptului oamenilor de  a mai lasa urmasi

 

Sir David Attenborough, un psihopat al Ocultei Mondiale, doreşte înfometarea populaţiei lumii şi interzicerea dreptului oamenilor în a mai face copii. Iată într-un interviu acordat lui DAILY  TRLEGRAPH    , pe 19 septembrie 2013, globalistul Sir David Attenborough ,cel care susţinea în 2012 că oamenii sunt “o pacoste pe Pământ”, a declarat   că naţiunile dezvoltate ale lumii trebuie să oprească în a mai trimite ajutoare către “ţările din lumea a treia”, astfel încât populaţia acestora din urmă să moară de foame!   El este considerat drept o “comoară naţională” în Marea Britanie,cu  titluri regale (inclusiv cel de “Sir”) si  31 de titluri universitare britanice,  dar ocupă atenţia   mass-medii mondiale prin asa “desteptaciune”.

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*