1- In timp ce Ministrul Agriculturii stimuleaza instrainarea pamintului la bogatani si exporta productia bruta , in loc sa exportam mobila , preparate de miliarde , dind afarã mâncarea ieftinã, ca s-o importam scump, martirii neamului pling si ne depling

Revista Informatii Agrorurale va ofera ,fara bani,spatiul pentru publicat orice text si  oferte sau cereri la Anunturi Gratuite  pe www.informatii-agrorurale.ro
hh2 -Ei sunt eliberatorii despre care mi se vorbea la scoală 1945 – 1949 ? Povestea amară a Teodosiei Cozmin și a românilor basarabeni deportați în Siberia
3- Nu ne-am gândit o clipă că ar trebui să ne oprim la Nistru»

1- In timp ce Ministrul Agriculturii stimuleaza instrainarea pamintului la bogatani si exporta productia bruta , in loc sa exportam mobila , preparate de miliarde , dind afarã mâncarea ieftinã, ca s-o importam scump, martirii neamului pling si ne depling
Printre produsele de top la export sunt animalele vii, fie că vorbim de ovine, bovine sau pui.
În schimb, ce importă România? Aducem sunculite,mezeluri si alte preparate din carnuri – pui, vită la caserolă etc.DE RETINUT CA , o mare parte din carnea venită din Occident este de fapt de origine românească. Puii pleacă vii la export, în țara de destinație sunt „procesați”, de regulă pieptul, ceva mai scump, rămâne la străini, iar pulpele și măruntaiele se întorc în țară, sub formă proaspătă sau congelată, având însă înglobat în preț de două ori costul transportului. Consecința? În statisticile Eurostat se observă că, deși la noi puterea de cumpărare este mult mai mică decât în restul țărilor UE, pe mâncare plătim la fel de mult sau chiar mai mult decât ceilalți.

Numai anul trecut importurile de carne de porc le-au depășit cu 300 de milioane de euro pe cele din 2013, în timp ce la pui diferența a fost de aproape 150 de milioane de euro, potrivit datelor prezentate de ministru. Carnea de porc pare a fi în fruntea creșterilor la import, în 2014 față de 2013.
Asta înseamnă că dacă producătorii noștri ar fi avut lanțuri complete de producție, subvenții ca la vecini și ar fi fost un pic mai întreprinzători, nu mai era nevoie să exportăm animale vii ci le păstram pentru consumul intern de carne, excedentul comercial putea fi mult mai mare, iar ponderea de hrană made in Romania din magazine ar fi crescut, cu o influență directă asupra prețurilor.

2 -Ei sunt eliberatorii despre care mi se vorbea la scoală 1945 – 1949 ? Povestea amară a Teodosiei Cozmin și a românilor basarabeni deportați în Siberia
Balaurul roșu l-a răpit pe tatăl meu și l-a omorât. Ne-a luat vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama și sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ținut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat și a schilodit milioane de vieți omenești…

„M-am născut în 1939, în satul Bobulești, comuna Florești, județul Soroca, în familia lui Gheorghe și Daria Cozmin. M-am născut în anul când a fost săvârșit un act rușinos, pactul Ribbentrop-Molotov.
Balaurul roșu l-a răpit pe tatăl meu și l-a omorât. Ne-a luat vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama și sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ținut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat și a schilodit milioane de vieți omenești…
Eram fericiți, așa, pe semne, o duc puii în cuibul lor până în clipa când se dezlănțuie o furtună, în anul-1945, pe tata au început să-l cheme des la sovietul sătesc. Iar noi îl așteptam acasă până seara târziu. Tata se întorcea foarte întristat, mă lua în brațe și îmi spunea: „Eu voi pleca de acasă, pentru mult timp, tu, Tăsiica să fii cuminte, să asculți de mama și de surorile tale mai mari…” Simțeam cum se rostogolesc lacrimile pe obraji. Mă uitam la ceilalți ai casei, toți plângeau. Iar tata cânta:
„Așa-mi vine uneori
Să mă otrăvesc, să mor,
Dar mai stau și mă gândesc.
De ce să mă otrăvesc,
Când am zile să trăiesc”.
Într-o zi, tata s-a dus de acasă și parcă l-a înghițit pământul. De atunci nu l-am mai văzut.
…Pe atunci oamenii se ajutau la lucru pe câmp. În ziua aceea tocmai venise rândul să prășim păpușoii noștri. Mama s-a dus cu femeile din mahala la deal. Eu am rămas acasă cu Leonid, băiețelul surorii mele, Eugenia. L-am adormit la amiază, iar la poartă a venit Agafia, fetița vecinului cu câțiva ani mai mare decât mine. Afară era vară și eu aveam chef de joacă și i-am zis: „Hai, Agafie, să ne trântim”. Ne-am hârjonit până în seară. Mama s-a întors cu prășitoarele acasă, au mâncat, dar nimeni nu se dădea dus de la noi. Au stat la taifas până târziu. Cineva s-a mirat chiar: „la ce ședem mult la voi, parcă n-o să ne mai vedem…”. Vorbeam de păpușoi că îs frumoși și că o să fie roadă bogată. Iar mama a zis cu tristețe: „Ați văzut câte mașini duduiau azi pe șosea. Oare de ce s-au stârnit?” Mama bănuia ceva, pentru că după război, rar când trecea câte o mașină pe drum. Cineva a zis că mașinile au treaba lor, că își mută cuibul.
Târziu, după ce lumea s-a împrăștiat, ne-am culcat. Abia ne-a furat somnul, că s-a auzit o bătaie în ușă. Era ora două sau trei. După voce l-am recunoscut pe Damian Procopie, secretarul sovietului sătesc.
Mama a ieșit în tindă și în casă a dat buzna un grup de moscali înarmați. Nenea Damian a intrat ultimul. Mama a început să plângă și să-și smulgă părul, din cap: „Of, of, of! Mi-ați luat bărbatul și pe tata copiilor, acum ați venit să ne luați și pe noi… Cu ce suntem noi de vină? V-am dat tot ce am avut, până la ultimul grăunte, vaca v-am dat-o la carne, am dat tot, ce mai vreți? Vreți viața noastră?” Sa trezit și sora Eugenia, a luat copilul în brațe și a început să plângă. Eu am încremenit, mă țineam de mâna mamei și nu puteam scoate nici un cuvânt. Mama l-a întrebat pe secretarul sovietului sătesc unde ne duc și nenea Damian a strâns din umeri, apoi a pus mâna la gură în semn că nu are voie să ne spună. Mama săruta bocind pereții casei. Sora Eugenia aduna o legătură de scutece. Moscalii ne mânau spre mașină: bâstrei, bâstrei! Vecinii plângând s-au repezit și ei și ne-au mai aruncat câte ceva. „N-o să ne ajute boarfele acestea, că ei ne duc la moarte”, plângea mama.
Totul a rămas acasă, până și fotografiile cu toate amintirile noastre, din care nu au mai rămas nimic. Mașina a cotit spre ieșirea din Bobulești. Întreaga localitate vuia de plânsete. Și cum satul este așezat între două maluri abrupte ale Răutului, el părea o gură uriașă care răcnea.
Răcoarea dimineții m-a făcut să-mi revin, mă uitam la moscalii care ne însoțeau și mă întrebam dacă ei sunt eliberatorii despre care ni se vorbea la școală. Oare despre steluța de pe chipiurile lor s-au scris poeziile pe care le cunoșteam pe de rost de la școală. Mașina a oprit în gară la Florești. Aici ne-au urcat în vagoane de scândură, în asemenea vagoane erau transportate vitele. Probabil porneam și noi pe urmele acelor vite.
Trenul a pornit din gară în amurg. Lumea de pe peron alerga alături de vagoane. Țipetele celor care erau duși și ale celor care rămâneau te asurzeau. Era în seara zilei de 6 iulie, anul 1949. Eu aveam zece ani atunci…
„Cei care au fost deportați și au mai rămas în viață nu vor să se răzbune. Dar regimul comunist trebuie pedepsit pentru această crimă. Dumnezeu este martor și el ne este și judecătorul cel drept.„
Autor: Teodosia COZMIN, Chisinău /Istoria.md prin romaniabreakingnews.ro
Pe 28 iunie 2014, la sfirsitul manifestarii organizate de Consiliul Unirii (R. Moldova), dna Teodosia Cozmin a interpretat acest superb cântec, pe care il reproducem si pentru care ii multumim. Cantec preluat de la Corul Profesoral din Straseni. Teodosia Cozmin e nascuta in 1938, in raionul Floresti, comuna Bobulesti. Deportata in anul 1949, impreuna cu mama si surorile in regiunea Amur. S-au intors in tara in 1957. Tatal a fost arestat in 1945, dupa care nu s-a mai stiut nimic de el…Consiliul Unirii
Video Teodosia Cozmin… România esta țara mea, Și o să ne unim cu ea, Ca așa vrem și tu și eu, Dar și Dumnezeu… Eu sun româncuță, Sus inimă sus…
Read more: http://romaniabreakingnews.ro/ei-sunt-eliberatorii-despre-care-mi-se-vorbea-la-scoala-basarabia-1945-1949/#ixzz3Udesrnfo
3- Nu ne-am gândit o clipă că ar trebui să ne oprim la Nistru»
Pentru Oleg Dombrovschi, noaptea dintre 21şi 22 iunie 1941 a desenat primele trepte ale iadului. Iadul înseamnă trei ani de război, şapte ani de prizonierat în 32 de lagăre sovietice şi încă şase ani consumaţi în puşcăriile comuniste. În ciuda a tot şi toate, Oleg a ajuns, astăzi, la 93 de ani şi este printre aceia, puţini, care, după ce au văzut moartea, o pot descrie în cuvinte.
Orice mărturie de pe front este echivalentă cu un certificat de onoare, iar Oleg Dombrovschi este un adevărat notar al cinstei. Un martir care trăieşte. El face parte din legiunea acelora care vor slăvi până la moarte – şi nu vor muri niciodată! – Patria, Regele şi Armata.
Oleg a încărunţit cu dramele unui război care i-a luat totul, zilele, familia, visele, lacrimile, dar care i-a lăsat demnitatea. Războiul acesta îl ia cu el, în fiecare noapte, în întuneric şi în amintire. Deasupra patului, Oleg a atârnat harta României Mari. O priveşte, oftează, adoarme şi, din nou, luptă. Acest articol nu e despre noaptea de 21 spre 22 iunie şi nici despre cel de-Al Doilea Război Mondial. E vorba, aici, despre năpasta demnităţii şi tulburătoarele ei poveşti, într-o serie de imagini de pe frontul războiului lui Oleg Dombrovschi.
Mirosea a război
Odiseea acestei memorii de necuprins în cuvinte începe cu o corvoadă cât o nedreptate istorică: retragerea din Basarabia.

„În Chişinău, în centru, în timp ce noi ne retrăgeam, un om se repede direct la calul meu, îl apucă de târlogi şi de păr şi spune: «Ăsta îmi aparţine!». Era calul statului, avea dangaua la locul ei, aşa că i-am tras o cizmă în piept şi i-am spus «Iţic, hai sictir!», dar au venit ruşii repede şi ne-au temperat. În timpul retragerii, astfel de oameni ne-au înjurat, scuipat, ne-au rupt epoleţii şi galoanele, iar noi nu puteam să ripostăm pentru că interveneau «roşii»”, povesteşte bătrânul Dombrovschi.
În spatele Prutului, de-a lungul unei graniţe nefireşti, militarii români trăiau drama unei Românii divizate şi sperau că istoria scrisă de cei mai cruzi dictatori ai secolului, Hitler şi Stalin, e vremelnică. Oleg Dombrovschi, tânăr de 21 de ani, se născuse şi copilărise în Orhei, în România, şi nu putea să înţeleagă de ce certificatul său de naştere nu mai corespunde cu realitatea. În statul amputat se pregătea însă ceva. „Armata română avea, în mare parte, armament capturat din Primul Război Mondial. Aveam nişte puşti mitralieră C.S.R.G., de trebuia să dai cu cizma să le deschizi, nişte monstruozităţi. Aveam carabine Mosin Nagant, care erau de doi metri lungime, plus un metru baioneta, parcă erau nişte suliţe. Erau arme de muzeu. Atunci, Regele a luat decizia de a ne înzestra cu armament Skoda, din Cehoslovacia, nişte piese extraordinare! În plus, erau incluse elemente precum trusa potcovarului, cu ciocane, rindea de curăţat copitele, cleşti, tot ce trebuie. Mai era trusa croitorului, cu pernuţă de pus sub fund, cu şorţuleţ din piele, cu ace, brice, carice, metru, cretă, tot ce-i trebuie unui croitor să deschidă un atelier bun de croitorie. Erau truse-farmacii!”, îşi aminteşte veteranul, bătând, uşor, cu mâna pe genunchi pentru fiecare componentă.
Între timp, Oleg luase examenul de sublocotenent – la 10 mai, cu promoţia „Regele Mihai” –, se întorsese pe malul Prutului, la artilerie, comandant la o baterie de tragere din satul Cotu Morii (zona Huşi), şi se hotărâse: voia înapoi Basarabia. În tranşeele româneşti, presiunea nedreptăţii devenea din ce în ce mai apăsătoare. Mirosea a război; plutea în aer, clocotea. Şi totul, într-o linişte care încorda fiecare nerv. Nici măcar gamela de „cafea îndulcită” de dimineaţa, aşa călâie cum era, nu domolea tensiunea.
„Era întuneric şi-mi era o foame de nu s-a pomenit”
Oleg închide ochii. Respiră adânc. Începe! „La postul de comandă al Regimentului 25 Artilerie, care era în spatele unui mamelon, într-un bordei, eram adunaţi ofiţeri de la mai multe baterii, pe brânci, în jurul vizuinii. Era întuneric şi-mi era o foame de nu s-a pomenit. Ascultam convorbirile dintre comandamentul german şi al nostru, ne vedeam numai ca nişte mogâldeţe şi nimeni nu scotea un cuvânt. Stăteam, toţi, cu urechea îndreptată spre radio. La un moment dat, auzim: «S-a dat, s-a dat parola! Toată lumea la posturi, veţi primi ordine când să deschideţi focul»”. În faţa cazărmilor, acoperiţi de prelate, ostaşii fumau, ghemuiţi, ultimele ţigări. N-au mâncat în acea noaptea, dar nici nu aveau nevoie. Ştiau că vor pleca, nu ştiau însă unde vor ajunge şi dacă, vreodată, se vor mai întoarce. Aşa e-n război.
„Se umpluse curtea de ruşi în izmene”
„La ora 4 am început focul. În faţa noastră era o cazarmă de grăniceri. După prima salvă, care-ncotro fugeau ruşii! Au luat-o la sănătoasa fără gând de înapoiere, se umpluse curtea de ruşi în izmene. Fugeau de rupeau pământul!”, rememorează Oleg Dombrovschi, iar satisfacţia de a-i fi văzut pe sovietici gonind, fără vreun fel de măreţie, din Basarabia, e inestimabilă. Liniştea frontului însă se mistuise. Infanteriştii trecuseră Prutul în bărci de asalt, iar pontonierii aranjau podul pentru artilerişti. De acum începe haosul! Prima misiune – într-o casă ţărănească, într-o cameră mare, cu tacâmuri aranjate perfect, pregătite pentru gustarea de dimineaţă, unde era amenajată popota ofiţerilor lui Stalin. În jurul Prutului însă – iată o imagine arareori întâlnită! – nu mai era picior de comunist!
Teribilele tablouri reale
Ruşi nu-şi lasă însă niciodată orgoliul călcat în picioare, iar acest clişeu este, mereu, criminal de adevărat. „Armatele înaintau în formaţiuni de luptă. A doua zi dimineaţa, sub un stejar stufos, cu o coroană imensă, am văzut, de pe cal, o scenă îngrozitoare. La poalele copacului, erau aşezaţi în cerc, cu capetele spre centru şi picioarele spre exterior un militar neamţ, unul român, unul neamţ, unul român. Toţi erau străpunşi în gât cu baioneta, chiar dacă muriseră de glonţ. Erau desfăcuţi la prohab, unde se vedea o pată de sânge, iar în mâna stângă aveau organele genitale. 14 militari mutilaţi, erau patrulele noastre care nu s-au înapoiat”. Cum poate cineva să înţeleagă şi, mai mult, să supravieţuiască acestui absurd, e greu de spus. Această imagine se uită încet, atât de încet încât nu se poate uita niciodată. Vă întrebaţi ce visează cei care au privit la astfel de tablouri respingător de reale? Când nu-l părăseşte somnul, Oleg simte priviri aţintite şi un fior pe şirea spinării.
Grotescul însă nu are limite, aşa cum, pentru fiecare veteran, războaiele vor rămâne mereu neterminate, doar pentru a fi reluate, obsesiv, în miez de noapte. Ce înseamnă moartea? Citiţi această frază:„Înaintam pe lângă nişte vii, un pâlc de pădure deasă şi am ajuns, la un moment dat, într-o vale largă, frumoasă. Acolo am văzut ceva înfiorător: era o stivă de morţi, bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, aruncaţi unul peste celălalt. Eu eram călare pe cal, care avea, la greabăn, 1,6 metri, iar vârful stivei era în dreptul ochilor mei. Deasupra grămezii era o fată tânără, o frumuseţe de fată, care zăcea fără suflare”. Dacă ruşii sunt odioşi, cimitirul din această vale era al românilor. Militarii care trecuseră înainte prin acea zonă i-au adunat din comune pe toţi cei care îi susţinuseră pe sovietici în urmă cu un an, în timpul retragerii din Basarabia, şi le-au plătit poliţele. „Noi, când ne-am retras, eram legaţi la mâini, dar, pe acelaşi traseu, ne-am întors”, explică Oleg Dombrovschi.
„În a patra seară am ocupat poziţii într-o vie. La un moment dat, doi ostaşi îmi aduc doi civili pe care îi prinseseră spionând. Le-am spus să-i ducă la divizion. Au plecat. N-au trecut două minute că am auzit un foc de armă şi, imediat, ostaşii s-au întors.«Nu v-am zis să-i duceţi la divizion?», «Mama lor, asta meritau», «Dar nu erau doi? Am auzit un singur foc», «Păi ce ? Stricăm cartuşele pentru doi? I-am pus cap la cap şi am tras un singur cartuş»”,povesteşte cu sânge rece bătrânul Dombrovschi.

Pe front ştii că o să mori dar, câteodată, ai puterea să şi simţi asta. Aici nu e nicio metaforă, este, pur şi simplu, luciditatea violentă a unui ostaş. „Într-o zi, caporalul Florea, un băiat înalt, frumos, a venit la mine şi mi-a zis: «Domnule sublocotenent, eu astăzi o să mor, simt». I-am spus să uite de tot, să-şi ia o zi liberă, să facă ce vrea el. Puţin mai târziu, m-a chemat cineva şi mi l-a arătat, după nişte tufe. Avea pieptul desfăcut de o schijă ca o felie de pepene”.

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*