Un articol preluat din revista Francmasoneria nr.2 

Charles Grandison Finney (1792-1875) a părăsit în 1821 francmasoneria şi s-a convertit la creştinism, devenind ulterior un predicator cunoscut. În 1869 a publicat cartea “The Character, Claims, and Practical Workings of Freemasonry” (Caracterul, afirmaţiile şi lucrările practice ale francmasoneriei)  în care a dezvăluit multe dintre secretele acestei secte satanice, avertizând asupra pericolului pe care aceasta îl reprezintă.

Iată în continuare câteva pasaje relevante din această carte cutremurătoare:

„Înainte de întoarcerea mea către Iisus, am aparţinut de Loja Masonică din Adamns, New York, timp de 4 ani. Acum nu îmi pot imagina ce legături aş fi putut avea cu această Lojă, care impune legăminte monstruoase şi barbare.

Curând după convertirea mea la creştinism şi întoarcerea către Iisus, am avut programată o întâlnire la loja de care aparţineam. Toţi cei de acolo erau la curent cu faptul că devenisem creştin şi Marele Maestru al Lojei mi-a cerut să deschid adunarea Lojii cu o rugăciune. Am realizat acest lucru, iar la închiderea adunării mi s-a cerut din nou să mă rog. După cele două rugăciuni trăite cu tot sufletul, am realizat că m-am convertit complet de la francmasonerie către Iisus şi că nu mai pot avea nici o afinitate cu nici una din activităţile Lojei. Legămintele impuse de masonerie mi-au apărut dintr-o dată în adevărata lor lumină: erau profane şi barbare.  

Fără a mai consulta pe nimeni altcineva, am mers la Lojă şi am cerut să o părăsesc. Eram foarte hotărât să renunţ la masonerie, indiferent de părerea lor. Curând, toţi membrii lojei au aflat că m-am retras din francmasonerie.

În scurt timp au organizat un festival masonic şi au trimis un comitet la mine, special alcătuit, cerându-mi să prezint o alocuţiune cu acea ocazie. Le-am spus, foarte calm, că refuz să fac acest lucru şi să-mi arăt, prin alocuţiune, aprobarea sau simpatia faţă de masonerie.

Totuşi, în anii care au urmat nu am avut nici o poziţie publică împotriva masoneriei, deşi consideram legămintele făcute ca membru al Lojei ca fiind nule şi neavenite. Evident, hotărârea mea era clară: nu mai eram membru al Masoneriei.Membrii Lojei au aflat că eu m-am retras.  

 Poziţia mea se va schimba în urma publicării relatărilor despre francmasonerie ale căpitanului William Morgan (ucis de masoni din cauza acestor relatări făcute). Când a apărut cartea, am fost întrebat despre veridicitatea relatărilor incluse în ea. Am admis cu sinceritate că tot ceea ce a fost relatat de căpitanul Morgan reprezintă o descriere corectă a masoneriei şi o expunere adevărată a legămintelor, principiilor şi ritualurilor masonice.

Legat de aceste legăminte sau jurăminte făcute la intrarea mea în masonerie, pot spune că am fost înşelat în privinţa lor, deoarece mi s-a creat convingerea că urmează să mi se comunice secrete foarte importante. Judecând după nenumărate dovezi disponibile, putem spune fără teama de a greşi în vreun fel, că francmasoneria este o instituţie ne-creştină şi anti-creştină. Moralitatea şi jurămintele impuse de masonerie sunt ne-creştine şi chiar satanice. Jurămintele masonice cer cele mai satanice lucruri cu putinţă:  

1.Să ascunzi crimele înfăptuite de ceilalţi fraţi masoni;

2.Să-ţi scapi fratele mason din orice dificultate, indiferent de motivele, care pot fi justificate, pentru care a ajuns în aceea situaţie;

3.Să favorizezi pe fraţii masoni în acţiunile politice şi în afaceri;

4.Masonii jură să se răzbune şi să persecute până la moarte pe cei care încalcă obligaţiile masonice;

5.Masoneria nu cunoaşte mila şi compasiunea şi obligă pe membrii săi să jure că vor răzbuna violările obligaţiilor masonice;

6.Jurămintele masonice sunt profane, luând numele Domnului în van;

7.Pedepsele pentru cei care încalcă aceste jurăminte sunt barbare, chiar sălbatice;

8.Învăţăturile masonice sunt false şi profane;

9.Ceremoniile masonice sunt un amestec de pueril şi satanic;

10.Masoneria este o mare escrocherie, cerând bani de la membrii săi sub pretexte false;

11.Masoneria refuză orice examinare obiectivă a sa şi se acoperă cu un văl dens sub pretextul păstrării secretului;

12.Masoneria este o conspiraţie contra Statului şi Bisericii.

Concluzii:  

Nimeni, până acum, nu a urmărit să apere masoneria, răspunzând acuzaţiilor de mai sus. Înşişi masonii nu pretind că organizaţia lor este compatibilă cu creştinismul.

Aşadar:

1.Biserica creştină nu trebuie să aibă nici o relaţie cu masoneria, iar aceia care aderă conştient şi deliberat la masonerie nu mai au nici un drept să rămână şi să se considere creştini. Spun acest lucru cu părere de rău, dar solemn!

2.Ce să răspundem la întrebarea : “Ce facem cu marele număr de creştini care sunt francmasoni?” Răspund: ajutaţi-i să se desprindă de tirania satanică a masoneriei. Făceţi-i să înţeleagă, într-un mod conştient şi responsabil, că toţi masonii, de la rangul trei în sus, au jurat solemn să ascundă faptele rele ale celorlalţi fraţi şi că masonii de la gradul şase în sus au jurat să sprijine cauza celorlalţi fraţi şi să-i scape din orice dificultate în care se află, indiferent de motivele pentru care au ajuns în acea situaţie.

3.Dacă întâlniţi masoni care au fost iniţiaţi în acele grade pentru care au jurat să persecute până la moarte pe cei ce violează legile masonice, întrebaţi-i dacă chiar sunt în stare să facă aşa ceva!

4.Poate un om care aderă la jurământul masonic de a ascunde orice fărădelege să fie un om de încredere în societate? Putem avea încredere în aceşti oameni dacă-i întâlnim ca martori, juraţi sau implicaţi în orice alt mod, în realizarea actului de justiţie?

5.Poate un om care a realizat jurăminte masonice să mai prezinte încredere dacă exercită funcţii publice, în armată, poliţie, justiţie, etc.?

Care este răspunsul vostru ?  

Fac apel solemn la conştiinţa voastră şi la lumina lui Dumnezeu, un apel pentru un răspuns cinstit la următoarele întrebări:

1.Este fiinţa umană aflată sub un jurământ solemn de a ucide pe toţi cei ce violează legile masonice, o fiinţă care se mai poate situa printre oameni?

2.Francmasonii de această teapă mai pot să fie primiţi în Biserică?

3.Credeţi în consecinţele acestor jurăminte satanice de a-i urmări numai pe cei ce le aplică întocmai? Consecinţele îngrozitoare vor veni şi asupra celor ce jură, chiar dacă nu aplică întocmai acele jurăminte.

            “Sângele lui Iisus Christos ne-a curăţat de toate păcatele.

          Toţi aceia ce cred în El se vor purifica şi vor deveni puri precum el. (Ioan, 1:17, 3:3)”

Citiţi şi alte mărturii:

Jack Harris: «Satana este dumnezeul francmasoneriei»

Omorârea căpitanului William Morgan 

18 iunie 2005
yogaesoteric.net 

Scuza principală prin care mişcarea homosexuală închide gura celor care i se opun este aceea că homosexualitatea are o cauză genetică. Există cu adevărat o „genă homosexuală”? Să vedem ce ne spune ştiinţa.

La data de 14 aprilie 2003 Consorţiul Internaţional al Genomului Uman a anunţat încheierea cu succes a Proiectului Genomului Uman. Majoritatea celor mai mari reviste de ştiinţă au făcut cunoscut acest progres al geneticii. O parte din acest Proiect al Genomului Uman care nu s-a materializat niciodată este descoperirea aşa-zisei „gene a homosexualităţii”.

Homosexualitatea este moştenită sau învăţată?
Sigmund Freud a fost primul care a sugerat că relaţia copilului cu părinţii  determină apoi orientarea comportamentului său sexual. Această idee a „formării în familie” a unor comportamente anormale a sugerat ideea existenţei unei „cauze naturale” a acestora şi a moştenirii lor, altfel spus ideea apariţiei lor pe bază genetică. Oare anumite comportamente cum ar fi alcoolismul, homosexualitatea, schizofrenia pot fi explicate invocând linia genetică? Aceste comportamente pot fi influenţate de „mediul familial” sau de „moştenirea pe cale naturală” aşa-zis genetică? Răspunsul la aceste întrebări poate fi descoperit printre cromozomii analizaţi în Proiectul Genomului Uman.

Cromozonii umani X şi Y
Cei doi cromozomi care determină sexul au fost studiaţi îndeaproape de către laboratoare din întreaga lume. S-a descoperit că cromozomul X conţine 153 de milioane de perechi de bază şi adăposteşte un total de 1168 de gene. Centrul Naţional SUA pentru Informaţia Biotehnologiei afirmă că cromozomul Y, care este mult mai mic, conţine „doar” 50 de milioane de perechi de bază şi se estimează că ar adăposti în jur de 251 gene.

Instituţiile educaţionale cum ar fi Universitatea Baylor, Institutul Max Plank, Institutul Sanger, Universitatea Washington din St. Louis şi multe altele au petrecut nenumărate ore şi au cheltuit milioane de dolari pentru a analiza aceşti cromozomi unici. Pe măsură ce datele se adunau, aceste institute au permis oamenilor de ştiinţă să alcătuiască hărţi ale genelor folosind extrase din descoperirile obţinute în urma desfăşurării Proiectului Genomului Uman.

Şi totuşi, nici harta cromozomului X, nici cea a cromozomului Y nu conţine aşa-zisele „gene homosexuale”.

Genetica Comportamentală şi Drepturile Civile
Lupta pentru acceptarea homosexualităţii este adesea comparată cu „mişcarea pentru drepturile civile” a minorităţilor rasiale. În SUA această problemă a drepturilor civile (cetăţenia totală şi egală a minorităţilor rasiale) a fost lăsată, probabil neîntâmplător, nerezolvată. Folosind drept scuză acest camuflaj al libertăţilor civile, activiştii homosexuali au reuşit să distragă atenţia de la Comportament şi să o focalizeze pe Drepturi.

Homosexualii afirmă: „Exact aşa cum o persoană nu se poate abţine să aparţină rasei negre sau asiatice sau să aparţină sexului feminin, tot în acelaşi fel eu nu pot schimba faptul că sunt homosexual. Noi toţi ne-am născut aşa şi de aceea ar trebui să fim trataţi în mod egal.” Totuşi, acest argument nu se aliniază cu revendicările adevăratelor mişcări pentru drepturi civile pentru că homosexualii deja se bucură de acelaşi drepturi civile ca toţi ceilalţi oameni. Legea protejează drepturile civile ale tuturor oamenilor indiferent dacă sunt de rasă neagră, asiatică, de sex masculin, feminin, homosexuali sau heterosexuali.

Culoarea pielii, împreună cu alte trăsături genetice, pot fi recunoscute prin identificarea tiparelor moştenite şi prin aplicarea elementarelor legi mendeliene. Homosexualii nu diferă de restul populaţiei prin trăsături sau gene, ci tocmai prin acţiunile lor. Diferenţierea se produce numai atunci când ei îşi modifică comportamentul, şi în acest fel devin un grup care este recunoscut ca fiind diferit. Totuşi, chiar admiţând că, prin absurd, „gena homo” ar exista, aceasta nu impune adoptarea unui anumit fel de comportament.

Conform afirmaţiilor cercetătorului Neil Risch şi a colegilor săi „Există discuţii cu privire la faptul că orientarea masculină homosexuală nu este o trăsătură mendeliană (genetică). Chiar a priori acestei idei ar trebui să ne aşteptăm ca rolul unei gene majore care influenţează orientarea homosexuală masculină să fie limitată. Aceasta, din cauza puternicelor presiuni selective care ar apărea împotriva unei astfel de gene. Ar fi neobişnuit ca o genă importantă, care ar avea o astfel de caracteristică comună, să poată continua să existe de sine stătătoare, fără ajutorul unui mecanism extraordinar care să echilibreze necesitatea existenţei ei.” (1993, 262:2064)

Neurobiologul Evan S. Balaban de la Institutul de Neuroştiinţă din San Diego confirmă că „În ultimul timp, prin cercetările realizate cu privire la cauzele biologice ale unor caracteristici umane complexe, nu s-a ajuns la concluzii solide. De curând, cercetătorii împreună cu presa au susţinut vehement „descoperirea” unor gene care influenţează apariţia alcoolismului, a bolilor mentale şi, de asemenea, a homosexualităţii. Niciuna dintre aceste afirmaţii nu a fost confirmată.” (Horgan 1995)

Cercetătorul Charles Mann s-a alăturat colegului său, afirmând: „În mod repetat, oamenii de ştiinţă au vrut să demonstreze faptul că anumite gene sau anumite regiuni cromozomiale pot fi asociate cu trăsăturile umane de comportament. Toţi şi-au retras cercetările atunci când acestea nu au putut fi verificate prin confirmări solide.” (1994, 264:1687)

Statistici şi dovezi
Mai exact, ce procent al populaţiei reprezintă homosexualii? Raportul faimosului Institut Kinsey este adesea citat ca dovadă că 10% din populaţie ar fi homosexuală. În cartea lui Eric Marcus Is it a choice? Answers to 300 of the Most Frequently Asked Questions About Gays and Lesbians („Este o alegere? Răspunsurile la 300 dintre cele mai frecvente întrebări despre homosexuali şi lesbiene”) autorul a folosit Studiul Kinsey pentru a demonstra că un om din zece este homosexual (1993).

Raportul Kinsey
Cu aproape 50 de ani în urmă a fost realizat raportul Kinsey, folosind istoria sexuală a mii de americani. Din moment ce acest raport a fost alcătuit dintr-o mostră diversă el nu este reprezentativ pentru populaţia majoritară, Kinsey nu a oferit niciodată cifre ridicate (Kinsey, et al., 1953). Raportul Kinsey afirma în mod clar: „Doar 4% din bărbaţii evaluaţi au fost exclusiv homosexuali pe parcursul întregii vieţi… Doar 2-3% dintre femeile evaluate au fost lesbiene pe parcursul întregii vieţi” (Reinisch şi Beasley, 1990, pag.140). Din moment ce nimeni nu a mers să întrebe din uşă în uşă, estimările sunt slabe la capitolul acurateţe.

Un fapt interesant este că aceste statistici au apărut prima oară în broşura Amicus curiae(„Prietenul curţii”) la 26 martie 2006, în cazul Lawrence împotriva statului Texas (cunoscut în mod obişnuit drept cazul sodomiei din Texas). La pagina 16 a acestei broşuri legale, notiţele din rândul 42 ne arată că 31 homosexuali şi grupuri pro-homosexuale au recunoscut aceste date.

NHSLS
Cel mai renumit Studiul al practicilor sexuale în SUA este (NHSLS) Monitorizarea Vieţii Sociale şi a Sănătăţii Naţionale.

NHSLS a descoperit că 2,8% din populaţia masculină şi 1,4% din populaţia feminină îşi atribuie statutul de gay, lesbiene, sau bisexuali. (Laumann, et al., 1994)
Studiul arată deasemenea că doar 0,9% din bărbaţi şi 0,4% din femei au afirmat că au avut parteneri de acelaşi sex după vârsta de 18 ani – această cifră ar reprezenta un total de doar 1,4 milioane de americani ca fiind homosexuali (iar ultimele rapoarte arată că există cel puţin 292 milioane de oameni care trăiesc în America). Aceste rezultate demonstrează cu exactitate că, în mod semnificativ, mai puţin de 1% din populaţia americană pretinde că are o orientare homosexuală.

Concluziile NHSLS sunt similare cu cele ale unui studiu realizat de către Monitorizarea Sănătăţii Adolescente din Minnesota (1986) asupra elevilor din şcolile publice. Acest studiu a arătat că doar 0,6% dintre băieţi şi 0,2% dintre fete au afirmat că ar fi „aproape sau 100% homosexuali”.

Recensământul din anul 2000
Recensământul 2000 a folosit date adunate cu grijă despre toată populaţia SUA. Statisticile Biroului de Recensământ 2000 au arătat:
– Populaţia totală a SUA este de 285.230.516.
– Numărul total de locuinţe din SUA este de 106.741.426.
– Numărul total de locuinţe utilizate de către persoane nemăritate de acelaşi sex este de 601.209. Deci dintr-un număr de 106,741,426 de gospodării, homosexualii reprezintă 0,42%. Ceea ce este mai puţin de 1%!

Richard Friedman şi Jennifer Downey
În 1994, Richard Friedman şi Jennifer Downey au publicat o recenzie cu privire la homosexualitate în Jurnalul de medicină New England. Aceştia au notat: „Raportul Kinsey ne-a arătat că 8% dintre bărbaţi şi 4% dintre femei au fost exclusiv homosexuali în timpul vieţii adulte pe o perioadă de cel puţin trei ani. 4% dintre bărbaţi şi  2% dintre femei au fost exclusiv homosexuali după adolescenţă.” (1994, 331:923)

DSM
DSM este Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, cartea oficială de referinţă folosită de către Asociaţia Americană de Psihiatrie pentru a diagnostica afecţiunile mentale în SUA şi în majoritatea celorlalte ţări ale globului. Înainte de anul 1973 homosexualitatea apărea în DSM şi era considerată o boală tratabilă. În anul 1973 a fost înlăturat conceptul de afecţiune sexuală pe motivul că nu îndeplinea cerinţele de „pericol şi neputinţă socială”, care defineau în mod normal o boală. În prezent nu mai găsim niciun fel de menţionare a homosexualităţii  în cadrul DSM-IV (în afară de o secţiune unde este descrisă dereglarea identităţii sexuale). Această scurtă menţionare indică faptul că indivizii care suferă de această condiţionare nu sunt apţi pentru terapie. (Asociaţia de psihiatrie americană, 2000).

Doctorii care tratează pacienţii suferinzi de homosexualitate, pentru a-i ajuta să îşi revină, sunt adesea raportaţi la comisiile etice pentru a-i obliga să se oprească. Medicul Robert Spitzer se plângea: „Mai mulţi autori au afirmat că doctorii din clinici care încearcă să îşi ajute pacienţii pentru a-şi schimba orientarea sexuală homosexuală, de fapt încalcă codurile etice oferind un «tratament» care nu dă rezultate, uneori chiar dăunător şi, în plus, îi face pe oameni să creadă că homosexualitatea este o boală care are nevoie de vindecare.” (2003, 32:403)

Studii care vor să demonstreze existenţa unei gene homosexuale

Studiul lui Simon Le Vay
Primul studiu „semnificativ” publicat care a îndreptat atenţia către o posibilă cauză a homosexualităţii a fost făcut de Simon LeVay, din cadrul Institutului Salk de Studii Biologice din San Diego, California.

Pornind de la descoperirea, în 1991, a unor diferenţe subtile între creierele bărbaţilor homosexuali şi cele ale bărbaţilor heterosexuali, Le Vay a studiat o regiune a creierului ce poartă denumirea de INAH (nucleul interstiţial al hipotalamusului anterior). Presupunerea lui LeVay a fost că nevoile homosexuale se bazează pe cauze biologice – bineînţeles aceasta atâta timp cât mărimea grupelor de nuclee este acceptată ca fiind determinată genetic.

LeVay a afirmat că grupele de neuroni INAH ale homosexualilor erau asemănătoare cu cele ale femeilor. Ambele grupe erau semnificativ mai mici decât cele ale bărbaţilor heterosexuali. Nucleele INAH-3 aveau mărimea mai mult decât dublă la bărbaţii heterosexuali decât la cei homosexuali. (1991, 253:1034). Această diferenţă a fost considerată o dovadă puternică a unei cauze biologice în cazul homosexualităţii.

Probleme ale studiului lui Le Vay
Una dintre cele mai mari probleme este că acesta nu a fost reluat de nimeni care să îl confirme. Cercetătorul William Byne afirmă despre acest lucru: „nu a fost repetat şi se ştie că studiile neuroanatomice umane de acest gen nu înregistrează de obicei acţiuni de reluare a cercetării pentru a confirma rezultatul. Într-adevăr, procedeele similare cu cele pe care LeVay le-a utilizat pentru a identifica nucleele i-au condus pe alţi cercetători la rezultate derutante.” (1994, 270[5]:53)

O altă problemă ar fi aceea că dintre cei 19 subiecţi homosexuali cercetaţi toţi au murit de sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA). S-a descoperit că SIDA provoacă scăderea nivelului de testosteron deci este de aşteptat ca aceia care au suferit de această boală să prezinte nuclee INAH mici.

Dincolo de acestea, într-un mediu ştiinţific unde controalele şi standardele sunt o necesitate, LeVay nu deţinea istoria medicală completă şi exactă a indivizilor incluşi în studiul său. De aceea el a trebuit să îşi asume orientarea heterosexuală a victimelor care nu suferiseră de SIDA. Există posibilitatea ca unele dintre acestea să nu fi avut acest comportament sexual. De asemenea, el nu avea nicio dovadă cu privire la orientarea sexuală a femeilor a căror creiere le-a examinat.

Le Vay a observat doar nişte mici diferenţe – dacă acceptăm metoda pe care el a folosit-o pentru a măsura dimensiunea grupelor de neuroni (există cercetători care nu acceptă această metodă). Atunci când fiecare individ a fost luat separat, nu au rezultat diferenţe semnificative; doar atunci când indivizii implicaţi în studiu au fost despărţiţi în grupe de homosexuali versus heterosexuali au rezultat diferenţe.

Mulţi au afirmat că ceea ce LeVay a descoperit în creierele celor pe care i-a studiat era doar rezultatul unui a priori comportament şi nu cauza acestuia.

Mark Breedlove, un cercetător din cadrul Universităţii California, la Institutul Berkeley, a demonstrat că activitatea sexuală influenţează creierul. Breedlove afirmă în studiile sale: „Aceste descoperiri ne oferă dovada a ceea ce cunoaştem în mod teoretic – că experienţele sexuale pot modifica structura creierului în acelaşi fel în care o pot afecta şi genele… este foarte posibil ca aceste diferenţe în orientarea sexuală să fie mai degrabă cauza decât ca acestea să fie cauzate de diferenţele din structura creierului” (Byrd, et. al.). Luând în considerare acest tip de cercetare este clar că stilul de viaţă homosexual şi/sau SIDA ar putea altera dimensiunea nucleelor pe care LeVay le-a studiat.

Cercetătorii Hubbard şi Wald au afirmat despre această lipsă de diferenţă: „Deşi, în medie, dimensiunea nucleului hipotalamic, pe care LeVay l-a considerat semnificativ, era într-adevăr mai mic la homosexualii studiaţi, totuşi datele publicate ale studiului arată că rata dimensiunilor mostrelor individuale era asemănătoare cu cea a heterosexualilor. Adică zona era mai mare la unii dintre homosexuali decât la mulţi dintre heterosexuali şi mai mică la anumiţi heterosexuali decât la mulţi dintre homosexuali. Aceasta arată că, deşi grupele au arătat anumite diferenţe este important de subliniat că nu se puteau afirma multe lucruri despre orientarea sexuală a unui individ doar prin studierea hipotalamusului.” (1997, pg.95-96).

Un alt factor important pe care LeVay nu l-a luat în seamă este acela că oamenii de ştiinţă recunosc plasticitatea structurii creierului. Aceasta nu este „permanent fixă” aşa cum se considera mai demult. Creierul era considerat ca fiind rigid, dar la ora actuală ştim că acesta este flexibil şi este capabil să se autoidentifice. Cercetările au descoperit că creierul este capabil să îşi remodeleze conexiunile şi să se mărească în conformitate cu anumite zone specifice care sunt folosite mai des. Bazându-ne pe plasticitatea creierului ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva stilul de viaţă homosexual ar fi responsabil de diferenţele pe care le-a descoperit LeVay.

Neurobiologul Sheperd a afirmat cu privire la plasticitatea creierului: „Incapacitatea de a genera noi neuroni ar putea sugera că sistemul nervos adult este static. Aceasta este totuşi departe de adevăr. Deşi nu pot fi creaţi noi neuroni, fiecare neuron are abilitatea de a forma noi interacţiuni şi noi conexiuni sinaptice.”(1994)

Un fapt semnificativ este că, de la afirmaţiile lui Sheperd, cercetările ulterioare au arătat abilitatea de apariţie a neuronilor în cadrul anumitor zone din creier. Aceste „rearanjări” corticale care se petrec nu sunt atât de simple precum ai scoate o lampă dintr-o priză şi ai introduce-o în alta. Schimbările observate de cercetători arată faptul că dacă creierul ar fi reprezentat de un sistem electric casnic, dacă mulţimea firelor din perete ar fi scoasă, iar firele ar fi conectate diferit în alte camere, ar apărea noi prize dintre care unele ar avea voltaje diferite. Având în vedere colosala conexiune care există la nivelul creierului, orice „modificare a firelor” va avea un efect asupra mai multor zone cum ar fi INAH-3. Deşi oamenii de ştiină recunosc informaţiile de mai sus, totuşi cercetările lui LeVay sunt în continuare menţionate ca un aşa-zis suport pentru a sprijini „gena homosexuală”.

LeVay, fiind el însuşi homosexual, afirmă: „Oamenii care cred că homosexualii şi lesbienele dobândesc prin naştere această condiţie sunt mult mai înclinaţi în a sprijini drepturile gay-lor.” LeVay admite: „Este important să subliniez ce nu am descoperit. Nu am dovedit că homosexualitatea are cauze genetice. Nu am descoperit un motiv genetic al orientării homosexuale. Nu am arătat că bărbaţii homosexuali se nasc în acest fel, aceasta fiind cea mai obişnuită greşeală pe care o fac cei care îmi interpretează munca. Nu am localizat o «zonă» homosexuală în creier.” (Byrd, et.al., 2001)

Studiile Kallman, Bailey şi Pillard 

Unul dintre studiile cele mai frecvent citate pentru a promova genetica orientării sexuale este cel a lui Kallman, din 1952. În această lucrare faimoasă el a observat o rată (altfel spus o asociere genetică) de 100% pentru orientarea sexuală între gemenii identici (1952, 115:283). Dacă acest rezultat ar fi adevărat, cauzele biologice ale homosexualităţii nu ar mai putea avea oponenţi. Totuşi Kallman a spus că această concordanţă perfectă este înşelătoare, deoarece subiecţii studiului său au fost selectaţi dintre bărbaţii spitalizaţi şi bolnavi mintal (Rainer, et.al., 1960, 22:259). Cu toate acestea, cercetările lui Kallman au deschis uşile pentru alte studii asupra gemenilor, în vederea descoperirii orientării sexuale.

Michael Bailey şi Richard Pillard, cercetători la Universitatea Northwestern şi la Universitatea de Medicină din Boston, au efectuat un studiu similar, examinând 56 de perechi de gemeni identici, 54 de perechi de gemeni fraterni, 142 de fraţi ai gemenilor şi 57 de perechi de fraţi adoptivi (1991, 48:1089.1096). Ipoteza lor era aceea că dacă homosexualitatea este o trăsătură moştenită, atunci este de aşteptat ca mai mulţi fraţi gemeni să aibă aceeaşi orientare sexuală decât fraţii non-biologici sau cei care nu sunt gemeni.

Iată rezultatele cercetărilor lor:
52% dintre gemenii identici ai bărbaţilor homosexuali erau şi ei homosexuali;
22% dintre gemenii fraternali erau, de asemenea, homosexuali;
11% dintre fraţii adoptivi ai bărbaţilor homosexuali erau şi ei homosexuali;
9,2% dintre fraţii non-biologici aveau orientare homosexuală (Bailey şi Pillard, 1991, „Un studiu genetic asupra orientării sexuale masculine”);
48% dintre gemenii identici ai femeilor lesbiene aveau şi ei orientare homosexuală;
16% dintre gemenii fraternali erau, de asemenea, homosexuali;
6% dintre surorile adoptive ale femeilor cu orientare homosexuală erau şi ele homosexuale ( Bailey şi Benishay, 1993, „Asamblarea familială a Orientării sexuale feminine”).

Probleme ale studiului Bailey şi Pilard
Observaţia strigătoare la cer este aceea că, în mod cert, proporţia gemenilor identici care au „moştenit” homosexualitatea nu a fost de 100%. Dacă într-adevăr ar fi existat o „genă homosexuală”, atunci toţi dintre gemenii identici ar fi trebuit să aibă o orientare homosexuală. Studiul celor doi arată că fraţii adoptivi care s-au orientat către homosexualitate au fost mai mulţi decât cei biologici. În revista Science Neil Risch şi colegii săi au subliniat: „Fraţii biologici şi adoptivi au înregistrat acelaşi rezultat. Această observaţie sugerează că nu există un factor genetic, ci mai degrabă unul familial” (1993, 262:2063).

Oamenii de ştiinţă Byne şi Parsons afirmă: „Rata homosexualităţii la fraţii biologici era de numai 9,2 – în mod semnificativ mai scăzută decât ceea ce pretinde o simplă ipoteză genetică care ar trebui să arate aceleaşi rate, atât pentru gemenii DZ (dizigotici), cât şi pentru fraţii biologici.”

O altă observaţie ar fi aceea că un studiu recent asupra gemenilor nu a ajuns la rezultate similare. King şi MacDonald au studiat 46 bărbaţi şi femei de orientare homosexuală. Evaluările similitudinilor raportate de aceştia erau de 10% sau de 25% la gemenii monozigotici. De asemenea, aceste concluzii depind şi de faptul dacă au fost sau nu luaţi în considerare şi bisexualii. Evaluările pentru gemenii dizigotici erau de 8% sau 12%, din nou depinzând de evaluarea sau neevaluarea bisexualilor (King şi MacDonald, 1992).

Byne şi Parsons au afirmat: „Ratele obţinute sunt în mod semnificativ mai scăzute decât cele ale lui Bailey şi Pillard ” (p. 230). „Dacă rata concordanţei este aceeaşi pentru gemenii MZ şi DZ, importanţa factorilor genetici va fi în mod considerabil mai scăzută decât au sugerat Bailey şi Pillard” (p. 230).

Un alt factor care merită să fie luat în considerare este acela că Bailey şi Pillard nu au studiat la întâmplare grupuri de homosexuali. Cei care au participat au fost recrutaţi prin reclame plasate în publicaţiile de orientare homosexuală. Această metodă este destul de îndoielnică, deoarece depinde într-o măsură foarte mare de cititorii acestor publicaţii şi de motivele pe baza cărora  aceştia răspund. Aşadar, rezultatele ar putea fi părtinitoare – de exemplu, ratele umflate de concordanţă între gemenii identici se pot datora participării preferenţiale (Baron, 1993).

Hubbard şi Wald afirmă: „faptul că gemenii fraternali ai bărbaţilor homosexuali erau la fel de predispuşi către această orientare arată că influenţele exterioare au o mare importanţă” (1997, p. 97).

Oamenii de ştiinţă Byne şi Parsons afirmă: „studiile ulterioare arată că această teorie biologică a homosexualităţii nu este susţinută” (50:228).

Comentând asupra raportului Bailey/Pillard, cercetătorii Billings şi Beckwith au scris: „Deşi autorii au interpretat descoperirile lor ca fiind o dovadă pentru baza genetică a homosexualităţii, noi considerăm că datele de fapt reprezintă o mărturie serioasă a influenţei exterioare” (1993, p. 60). Deşi Bailey şi Pilard au recunoscut unele dintre lipsurile cercetărilor lor, ei au fost totuşi citaţi în Science News: „cercetările noastre arată că orientarea sexuală masculină are o  substanţială bază genetică” (Bower, 1992, 141:6).

Studiul Dean Hamer
La doi ani după Simon LeVay, un grup de cercetători, condus de omul de ştiinţă Dean Hamer, a presupus că există o legătură între homosexualitatea masculină şi o genă a cromozomului X. Echipa lui a investigat 114 familii a bărbaţilor gay. S-au adunat informaţii de la 76 de bărbaţi cu orientare homosexuală şi 40 de perechi de fraţi homosexuali. S-a cercetat suma de incidente homosexuale printre rudele celor care au această orientare. În multe familii, bărbaţii homosexuali aveau pe linie maternă rude care manifestau această orientare sexuală. Concluzia cercetătorilor a fost că acest cromozom X ar putea adăposti o genă homosexuală care se transmite numai pe linie maternă.

Apoi, Dean Hamer şi echipa sa a folosit conexiunile pe care la face ADN-ul pentru a face o corelaţie între moştenirea genetică şi orientarea homosexuală. Din cele 40 de perechi de fraţi homosexuali, Hamer a descoperit că 33 aveau o aceeaşi regiune a ADN-ului, numită q28 – o genă localizată la vârful braţului lung al cromozomului X. În acest sens, Hamer şi colegii săi au notat: „experimentele noastre sugerează existenţa unei regiuni care are legătură cu determinarea orientării sexuale la aproximativ 4 milioane de perechi de ADN de bază, pe vârful braţului lung al cromozomului X” (1993, 261:326).

Hamer şi colegii săi au speculat: „Conexiunea cu segmente de pe Xq28, care este regiunea subtelomerică a braţului lung al cromozomului ce determină sexualitatea, avea un scor de 4,0. Aceasta indică un nivel de certitudine statistică de mai mult de 99% asupra faptului că cel puţin un subtip al orientării sexuale masculine este influenţat genetic” (261:321, ed. Îmb.).

Probleme ale studiului lui Hamer
Una dintre cele mai semnificative probleme ale studiului lui Hamer este aceea că nici el şi nici colegii săi nu au considerat necesar să verifice dacă vreunul dintre bărbaţii homosexuali din familiile studiate purtau, la rândul lor, această genă! De asemenea, Hamer nu a explicat niciodată de ce anume celelalte şapte perechi de gemeni nu aveau acelaşi model genetic. Dacă aceasta este „gena homosexuală” atunci ar fi normal ca absolut toţi homosexualii studiaţi să o fi avut, însă nu a fost aşa.

Într-o scrisoare către revista Science, Anne Fausto Sterling şi Evan Balaban au evidenţiat şi alte probleme ale studiului Hamer: „În ciuda admiraţiei pe care o avem faţă de munca lui Hamer, noi simţim că este totuşi important să îi recunoaştem şi punctele slabe. Cel mai elocvent aspect este lipsa unui grup de control adecvat. Studiul demonstrează moştenirea (cosegregarea) unei trăsături – pe care Hamer a etichetat-o ca fiind  „homosexualitatea”  – datorită modelelor cromozomului X şi, de asemenea, concordanţa acestei trăsături la fraţii homosexuali. Această cosegregare are importanţă dacă mama este heterozigotă. În acest caz, separarea cromozomilor fără model ar trebui să apară la fraţii care nu sunt homosexuali. Dar Hamer şi cu grupul său nu au mers niciodată în această direcţie”(1993, 261:1257, ed. Îmb.). Fausto Sterling şi Balaban au continuat: „corelaţia nu indică în mod obligatoriu cauzalitatea” (261:1257). Cu alte cuvinte, metodologia lui Hamer lasă de dorit, iar rezultatele nu reflectă întreaga populaţie.

George Rice şi colegii săi din Canada au cercetat gena Xq28. Concluzia lor este: „Rezultatele noastre nu sprijină existenţa unei gene a cromozomului X care să determine homosexualitatea masculină” (1999, 284:665, ed. Îmb.). Rice şi colegii săi au inclus 182 de familii în studiul lor. „Nu este clar de ce rezultatele noastre sunt atât de diferite faţă de cele ale lui Hamer. Datorită faptului că studiul nostru a fost mai mare, cu siguranţă am avut potenţialul adecvat pentru a detecta un efect genetic la fel de mare cu cel raportat în acel studiu. Totuşi, datele noastre nu vin în sprijinul prezenţei unei gene importante care influenţează orientarea sexuală la Xq28” (284:667).

Comentând asupra studiului făcut de Rice şi colegii săi, Ingrid Wickelgren a afirmat: „…grupul de cercetători din Ontario a descoperit că fraţii homosexuali nu erau mai înclinaţi să poarte Xq28 decât în mod normal…Ebers interpretează aceste rezultate ca şi când această conexiune a cromozomului X nu există cu adevărat” (1999, 284:571). Comentând asupra validităţii studiului Hamer, Wickelgren l-a citat pe George Rice: „Având în vedere rezultatele, acestea sugerează că, şi dacă ar exista vreo legătură Xq28, aceasta este atât de slabă încât nu contează deloc” (1999, ed. Îmb.).

În iunie 1998, psihiatrul Universităţii din Chicago, Alan Sanders a afirmat, la întâlnirea Asociaţiei Americane de Psihiatrie, că nici el nu a ajuns la rezultate care să le verifice pe cele obţinute de Hamer. Căutând o mărire a conexiunii Xq28, echipa lui Sanders a studiat un grup de 54 de perechi de fraţi homosexuali. Aşa cum a indicat Wickelgren, echipa lui Sanders a găsit „doar o slabă aluzie – care nu era semnificativă din punct de vedere statistic – a unei legături Xq28, printre cele 54 perechi de fraţi homosexuali ”(284:571).

Deci două laboratoare independente nu au putut reproduce vreun rezultat măcar asemănător cu al lui Hamer.

Recuperarea homosexualilor – dovadă împotriva teoriei genetice
O persoană născută cu diabet sau cu sindromul Down nu are nicio speranţă să se vindece vreodată. Va purta întreaga viaţă această anomalie cromozomială moştenită de la părinţi. Homosexualitatea apare a fi cu mult diferită de aceste situaţii. Multe persoane au reuşit cu succes să îşi schimbe orientarea sexuală. Totuşi, în mod ironic, din cauza faptului că homosexualitatea nu mai figurează în Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, aceasta i-a împiedicat pe mulţi doctori să aplice o terapie de recuperare a persoanelor homosexuale. Academia Americană de Pediatrie şi toate marile asociaţii pentru sănătatea minţii au transmis semnale de alarmă, avertizând asupra unor posibile daune pe care le pot aduce homosexualilor astfel de terapii de recuperare.

În 1998, Asociaţia Americană de Psihiatrie a oferit o declaraţie asupra poziţiei sale privind tratamentul psihiatric în cazul orientării sexuale: „nu există nicio dovadă ştiinţifică publicată care să vină în sprijinul eficacităţii terapiei de recuperare în vederea schimbării orientării sexuale… Riscurile potenţiale pe care le prezintă terapia de recuperare sunt majore, incluzând depresia, anxietatea, şi comportamentul autodistructiv” (Asociaţia Americană de Psihiatrie, 1999, pag. 1131).

Robert Spitzer
Cercetătorul a efectuat un studiu pe 200 de voluntari (143 bărbaţi şi 57 femei) într-un efort de a vedea dacă participanţii îşi pot modifica orientarea sexuală de la homosexuali la heterosexuali (2003, 32:403-417). Spitzer a descoperit anumite schimbări în trecerea de la homosexualitate la heterosexualitate. Acestea au durat cel puţin cinci ani. „În anul care a trecut, majoritatea participanţilor au trecut de la o orientare predominant sau exclusiv homosexuală la o orientare predominant sau exclusiv heterosexuală” (pag. 403). Deci, afirmă Spitzer „există dovezi că se poate modifica orientarea sexuală a unor homosexuali sau lesbiene cu ajutorul terapiei” (pag. 415).

NARTH
Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Tratarea Homosexualităţii (NARTH) a făcut publice rezultatele unui studiu de doi ani: „Înainte de tratament, 68% dintre pacienţi se considerau exclusiv sau aproape exclusiv homosexuali. După tratament, doar 13% se considerau ca la început, în timp ce 33% se considerau, fie exclusiv, fie aproape complet heterosexuali” (Nicolosi, 2000, 86:1071).

Acelaşi studiu a arătat că „deşi 83% dintre pacienţi au mărturisit că urmau programul de terapie în primul rând pentru că erau homosexuali, 99% dintre cei care au participat au afirmat că acum consideră ca fiind adevărat faptul că tratamentul împotriva homosexualităţii este eficient şi valoros” (pag. 1071).

Citiţi şi:

Operaţiunea Franklin – cercul politicienilor pedofili
Spălarea creierului la copii în şcoli publice, în ce priveşte homosexualitatea

Spălarea creierului la copii în şcoli publice, în ce priveşte homosexualitatea

de Cristina Tomescu

Asistăm în ziua de azi, în întreaga lume, la o propagandă cutremurătoare a homosexualităţii. Fără alte comentarii, vă oferim traducerea transcrierii a două filmuleţe postate pe youtube.

La şcoala din Cambridge, Massachusetts, Thomas W. Price, directorul de la Cambridge Friends School anticipează: „Mâine va fi ziua homosexualilor şi lesbienelor, cred că este al IV-lea an când sărbătorim această zi, aici la Cambridge Friends School. De la grădiniţă, până la clasa a-8-a profesorii vor vorbi despre aspecte privind homosexualitatea şi lesbianismul.”
În timpul lecţiei la care participă copii de 6 ani, învăţătorul face o recapitulare a unor exemple de homosexuali şi lesbiene din cadrul generaţiilor acestei şcoli, dând exemple concrete cu fotografii ale acestora: „ea a fost aici anul trecut, la facultatea de matematică, este lesbiană, iar numele partenerei ei este… Julie”. (copiii sunt contrariaţi şi întreabă: „cum, este lesbiană?!”). Învăţătorul continuă: „Acesta este Bill T. Jones, a fost aici şi el aici, la facultatea de medicină; este un faimos dansator, este afro-american… În sala de clasă un copil întreabă uimit: „şi este homosexual?”. I se răspunde afirmativ, continuându-şi expunerea cu alte exemple.În pregătirea acestei zile în onoarea homosexualilor, la Cambridge Friends School, directorul Thomas W. Price convoacă profesorii în şedinţă:
„Vreau să încep prin a vă provoca să vorbiţi puţin despre ceea ce veţi face mâine, de ziua homosexualilor şi a lesbienelor şi să punem în discuţie anumite chestiuni care are putea să apară în timpul orelor de clasă”.
O profesoară de culoare îşi exprimă prima opinia: „nu vreau să fiu într-o postură neconciliantă, însă din punctul nostru de vedere, al şcolii, suntem oare de acord să consolidăm acest concept, susţinem oare că un copil trebuie să aprobe această viziune? Aceasta îmi apare ca şi cum noi marşăm pe ideea că interferând cu mediul în care el a aflat că homosexualitatea nu este un dat natural, el să accepte această viziune ca pe un fapt de la sine înţeles? Ceea ce facem noi este să spunem copilului că ar trebui să privească firesc acest aspect? Aceasta e ceea ce trebuie să facem”?
O altă profesoară intervine: „Eu cred că suntem datori să spunem copiilor că aceasta este drept, nu ca un fel de consideraţie pentru lume, ci din perspectiva faptului că noi îi educăm şi este o parte a ceea ce noi considerăm că este o educaţie sănătoasă.”La orele de la clasa întâi şi a doua, învăţătoarea se pregăteşte să citească copiilor o carte cu o poveste numită „Mama lui Asha” sau mai bine zis „Mamele lui Asha”. Iată povestea:
„Clasa mea a vorbit toată săptămâna despre excursia pe care o vom face curând la Centrul de Ştiinţă. Unii dintre copii, cum sunt Terence şi Alice, au fost deja acolo. Învăţătoarea noastră, d-na Samuels ne-a dat câte un formular pe care să îl luăm acasă. Părinţii noştri trebuiau să îl completeze şi să îl semneze, astfel încât să avem permisiunea de a merge în excursie. I-am înapoiat formularul în ziua următoare. Chiar înainte de pauză, ea a cerut să mă vadă, vroia să ştie care dintre semnăturile prezente în formular era al mamei mele.
Eu am spus: «amândouă».
«- Nu se poate să fie amândouă, nu poţi avea două mame», spuse ea brusc.
«- Dar am, fratele meu şi cu mine avem două mame», a protestat copilul.”

(Se continua povestea la altă clasă susţinută de o altă învăţătoare):
„«Ia formularul înapoi acasă şi ai grijă să fie completat cum trebuie», a spus d-na Samuels. «Nu poţi merge în excursie altfel.»”
Se pare că povestirea s-a terminat şi învăţătoarea se adresează copiilor punându-le întrebări despre conţinutul ei:
„Dacă aţi fi fost Asha, cum credeţi că v-aţi simţi?”
„Rău”, răspund în cor copiii.
„De ce credeţi asta, pentru că învăţătoarea i-a spus că nu poate avea două mame?”
Răspunde un copil:
„Învăţătoarea părea că nu era prea destupata la minte, că are prejudecăţi.”

La clasa a patra se face un chestionar tot pe aceeaşi temă:
„Spuneţi-mi dacă voi înşivă aţi auzit vreodată pe cineva adresându-i unui homosexual un cuvânt care să-l facă să se simtă rău sau un cuvânt care l-ar fi putut răni şi gândiţi-vă cum v-a făcut pe voi să vă simţiţi?”
O fetiţă răspunde că ea a avut multe experienţe de acest gen la şcoală pe care ea le resimţea ca un nod în stomac şi că a auzit adresări jignitoare sau dispreţuitoare la adresa homosexualilor, pentru ea rămânând uimitor cum profesorii ignorau astfel de comportamente.

Directorul Thomas W. Price:
„Sunt valori sociale, de asemenea sunt valori ale comunităţii şi consider că este de neconceput să permiţi unui copil aflat pe terenul de joacă să jignească şi să insulte un alt copil sau să spună „mama ta este lesbiană” fără să abordezi această problemă.”

La a patra conferinţă anuală a zilei homosexualilor şi lesbienelor, Jeffrey Pike, profesor de educaţie fizică, face o demonstraţie copiilor. Sărind într-un picior şi ţinându-şi piciorul drept cu o mână, astfel încât să pară ascuns, îşi argumentează exerciţiul astfel: „Imaginaţi-vă că, de fiecare dată când aş veni aici să joc fotbal, ar trebui să îmi ascund piciorul drept şi apoi aş încerca să joc astfel fotbal; nu ar fi uşor, dar aş putea să o fac; mi-ar lua multă energie să joc fotbal şi în acelaşi timp să îmi ascund piciorul.”
El apoi revine pe ambele picioare şi face mişcări agile şi complicate de dribling cu mingea de fotbal, susţinând aceasta demonstraţie verbal: „Să vedem această situaţie în lumina cea mai bună, aceea în care nu ar trebui să mă ascund, astfel că aş putea să joc fotbal cu două picioare” şi continuă făcând în acest moment o mărturisire: „la modul ideal, aş putea să spun adevărul, că sunt homosexual şi aceasta îmi dă atât de mai multă energie pentru a fi un profesor mai bun, pentru a fi un coleg mai bun, pentru a fi un prieten mai bun”
Profesorul îşi termină demonstraţia în aplauzele copiilor entuziasmaţi.

Întâlnire între elevi de clasa a 7-a, a 8-a şi profesori, discuţii post-conferinţă:
O elevă spune: „Cred că este bine că mulţi dintre profesori au ieşit dintre rânduri mărturisind că sunt homosexuali, e ca şi cum ştii când vine vorba de homosexualitate că aceştia nu sunt diferiţi de restul oamenilor.

La Şcoala Publică din New York, în clasa a treia, învăţătorul îi întreabă pe copii dacă au sărbătorit ziua mamei şi toţi copiii ridică mâna. O fetiţă aparţinând unei clase vecine este invitată la această clasă pentru a citi un eseu pe care l-a scris în cadrul concursului dedicat acestei zile. Învăţătorul le explică copiilor că a invitat-o special pentru că sărbătorirea zilei în cazul ei a fost puţin diferită decât a oricărui alt copil din această clasă. Înainte de a începe eseul, învăţătorul îşi exprimă părerea despre acesta, catalogându-l ca fiind foarte frumos şi foarte interesant.
Fetiţa începe să îşi citească propriul eseu:
„Mamele mele înseamnă atât de mult pentru mine, să ai două mame este destul de plăcut, chiar mai mult: este foarte plăcut, nu vă puteţi imagina.
Deşi să ai două mame reprezintă o problemă pentru alţii, respect acest lucru şi nu pot să fac nimic în acest sens. Totuşi în ciuda părerii acestora, eu totuşi cred că ei gândesc stupid.
Ce vă povestesc acum s-a petrecut cu un băiat din clasa mea: el nu a putut să vină acasă la mine pentru că părinţii mei sunt de acelaşi sex; am sunat acasă la ei, iar mama lui m-a întrebat dacă am citit Biblia şi atunci le-am luat partea mamelor mele şi în sinea mea ştiam că mulţi dintre copiii din clasă mă susţineau în această situaţie, interesându-se cum mă simt.
Mă simt mândră de mamele mele şi îmi face plăcere să iau parte la marşul anual al homosexualilor, la care particip alături de mamele mele în fiecare an.”
Învăţătorul intervine la finalul eseului şi din nou remarcă frumuseţea eseului şi îi îndeamnă pe copii să aplaude.
Copiii răspund pozitiv la acest eseu lăudat de învăţător, susţinând atitudinea fetiţei de a lua partea părinţilor săi, neţinând cont de ceea ce alţii cred.

Următoarea lecţie educativă la aceeaşi clasă constă în a-i pune pentru câteva minute în postura de judecători ai legii care stipulează că este interzis ca două persoane de acelaşi sex să se căsătorească.
Discuţiile în contradictoriu ale copiilor:
„Nu văd de ce nu ar trebui să se căsătorească, sunt la fel ca ceilalţi oameni” începe o fetiţă.
„Dacă te căsătoreşti în acest fel ai putea să capeţi o boală, fără să ştii de existenţa ei şi apoi o altă persoană să fie infestată şi să nu mai fie capabilă să se căsătorească”.
„Dar tot la fel o femeie şi un bărbat ar putea să aibă şi ei o boală” se opune o altă fetiţă care participa la discuţie.
Cea mai cu personalitate dintre copii îşi impune oarecum poziţia în faţa celorlalţi:
„La ora actuală majoritatea nu este reprezentată de partenere lesbi sau de cupluri de homosexuali. Cred că ar trebui să se întrebe ce ar fi dacă majoritatea ar fi cea de astfel de cupluri, de lesbi şi homosexuali şi dacă ar fi o lege care ţi-ar impune să fii lesbi sau homosexual şi s-ar interzice căsătoria cu sexul opus. Cred că la asta ar trebui să se gândească şi apoi şi-ar da seama astfel de oameni care se opun căsătoriei dintre homosexuali, cum se simt cuplurile gay”.

Ritualuri păgâne, homosexualitate şi beţie: aşa se distrează în ”timpul liber” cei care conduc planeta

de George Preda

În fiecare an, în luna iulie, peste 2500 de bărbaţi aparţinând „elitei” mondiale se reunesc pentru o „tabără” de vară (denumită „retragere” sau festival) care durează 16 zile şi are loc în nordul Californiei, la aproximativ 100 km de San Francisco, pe proprietatea denumită Bohemian Grove. Un fost preşedinte american a numit această „tabără de vară” ca fiind „cea mai mare petrecere pentru bărbaţi de pe planetă”. În ciuda eforturilor de muşamalizare a oricăror informaţii, activităţile de la Bohemian Grove suscită interesul publicului, şi este firesc să fie aşa: aici se reunesc personaje bogate, puternice şi influente. Deciziile, planurile şi acţiunile lor ne influenţează pe toţi. Anumite mărturii din interior au dezvăluit în mod consternant faptul că modul de „relaxare” al celor bogaţi şi puternici este mai mult decât straniu: beţii, ritualuri mimând sacrificii umane, homosexualitate. Bohemian Club este un club masculin exlusivist privat care îşi are sediul principal în clădirea Bohemian din San Francisco. Acest club a fost înfiinţat în 1872 de un grup de ziarişti. Aceştia doreau să copieze stilul şi spiritul „boem” al artiştilor europeni, de aceea au atras la început în grupul lor artişti şi scriitori precum Jack London şi Mark Twain. Din motive pecuniare, ei au invitat şi oameni de afaceri la întâlnirile lor, pentru ca să-i finanţeze. În scurt timp însă, oamenii de afaceri şi politicienii care au intrat în club au devenit majoritari. În 1878, anul în care s-a ţinut primul „festival de vară” la Bohemian Grove, deja nu se mai permitea deloc accesul ziariştilor în Club, şi acest lucru a rămas neschimbat până astăzi – deşi mulţi magnaţi media sunt membri sau invitaţi.Cluburile exclusiviste masculine, formă instituţionalizată a discriminării

Cluburile private de bărbaţi, printre care se numără şi Bohemian Club din San Francisco, sunt nişte instituţii care oficializează, declară şi cultivă inegalitatea şi discriminarea pe bază de sex, rasă, avere şi clasă socială. Acest gen de cluburi au apărut în Anglia, în perioada de expansiune a Imperiului Britanic – celebrele “gentlemen’s club”, cluburi de gentilomi. În principal, aceste cluburi exclusiviste ofereau un loc şi un cadru unde bărbaţii din clasa socială privilegiată puteau să se adune şi să-şi practice activităţile favorite (discuţii politice, jocuri de cărţi, sporturi) fără a fi deranjaţi de femei, de indivizi din alte medii sociale sau, mai târziu, de persoane de alte rase. În principal, aceste cluburi le oferă participanţilor posibilitatea de a socializa cu oameni asemenea lor – ca bogăţie, putere, cultură, preocupări – şi de aceea se bazează pe selecţia atentă a membrilor.

Copiate în Statele Unite, cluburile private de bărbaţi au acelaşi scop şi au avut acelaşi succes, ceea ce a dus la proliferarea lor rapidă. Dintre diferitele şi numeroasele cluburi consituite de-a lungul timpurilor, cluburile elitiste şi exclusiviste, private, ale celor mai bogaţi oameni din SUA – aşa-zisa naţiune democratică a egalităţii tuturor şanselor – depăşesc mult, ca proporţii şi influenţă, orice alte cluburi din lume.

Bohemian Grove, terenul de joacă al celor bogaţi şi puternici

Clubul Bohemian din San Francisco a atras atenţia publicului, în ciuda extremei discreţii şi chiar a înverşunării cu care se fereşte de publicitate, datorită reuniunilor anuale ale Clubului, care se desfăşoară în aşa-numita Bohemian Grove (Pădurea Boemilor). Aceasta este o proprietate privată de 2700 de acri, adică aproximativ 11 km2, situată la aproximativ 100 km nord de San Francisco, în ţinutul Sonoma.

Locurile respective erau pe vremuri considerate sacre de amerindieni, datorită pădurilor cu arbori seculari de sequoia gigantici. Cadrul natural oferă un plus de intimitate: dealurile acoperite de pădurile de sequoia gigantici cu lemn roşu şi canioanele naturale din zonă formate de-a lungul râului Russian au fost probabil considerate ideale pentru a-i feri pe participanţi de privirile indiscrete. La acestea însă se adaugă un sistem modern de pază şi personal specializat pentru protecţie, inclusiv aparţinând serviciilor secrete americane.

Pe acest teren foarte bine păzit sunt construite diferite „tabere”– vile luxoase, restaurante, cluburi, terenuri sportive. Participanţii sunt la rândul lor împărţiţi în cluburi sau tabere, iar diferenţierea şi spiritul de castă îşi spun şi aici cuvântul. Şi în rândul celor bogaţi şi puternici există ierarhii. Cea mai celebră tabără, Mandalay, este exclusivistă chiar în interiorul acestui complex, pentru ceilalţi fiind accesibilă doar pe bază de invitaţie scrisă din partea unui membru.

Punctul central al complexului este un lac, pe malul căruia se înalţă o ciudată statuie în formă de bufniţă, având peste 13 metri înălţime. Tot locul este plin de simboluri masonice, druidice, păgâne, satanice. Deviza Clubului, inscripţionată pe diferite porţi, este luată din Shakespeare: „weaving spiders come not here”. Aceasta înseamnă că „păianjenii să nu intre aici” şi se spune că se referă figurat la faptul că nu se admite discutarea afacerilor sau a subiectelor politice.

Cine participă în taberele de la Bohemian Grove?

Participanţii sunt printre cei mai bogaţi oameni din SUA şi din lume. În principiu, Clubul Bohemian reuneşte elita masculină din California, dar membrii care participă la întâlnirile anuale de la Bohemian Grove sunt mult mai numeroşi. În principal, cei mai bogaţi şi influenţi bărbaţi din SUA se adună aici. Deci participanţii sunt în principal americani, dar membrii pot aduce şi invitaţi, până la câteva sute în fiecare an. 99% dintre ei sunt albi, şi toţi sunt bărbaţi. Unii lideri europeni se deplasează discret la Bohemian Grove pentru a discuta cu elita americană chestiuni de politică şi afaceri, dar numai dacă sunt invitaţi.

Printre membrii se numără majoritatea preşedinţilor americani, din 1923 până în prezent, membrii ai guvernelor, vicepreşedinţi şi secretari de stat, proprietari şi directori ai marilor corporaţii şi companii multinaţionale, conducători ai principalelor instituţii financiare (proprietari sau preşedinţi ai băncilor), magnaţi din domeniul energetic (petrol, energie nucleară), principalii contractori militari.

Uneori sunt acceptaţi şi artişti, cu taxe de participare reduse, datorită statutului social sau pentru activităţile de divertisment din club. Se spune că listele de aşteptare pentru înscrierea în Club implică la rândul lor contribuţii financiare consistente. Există mii de persoane înscrise pe aceste liste de aşteptare.Din „tabăra” cea mai prestigioasă, Mandalay, fac parte, printre alţii: Henry Kissinger, George Shultz, S. D. Bechtel, Jr., Thomas Watson Jr. (IBM), Phillip Hawley (AT&T), William Casey (CIA) şi Ralph Bailey (Dupont). George Bush (tatăl şi fiul) fac parte dintr-o tabără considerată mai puţin prestigioasă denumită Hillbillies, împreună cu A. W. Clausen (Banca Mondială), Walter Cronkite şi William F. Buckley. Cluburile sau taberele, aproximativ 120 la număr, în care sunt împărţiţi membrii Bohemian, au nume ciudate cu rezonanţe oculte, de exemplu: Abbey, Druids, Isle of Aves, Meyerling, Owl’s Nest (clubul lui Ronald Reagan), Silverado Squatters, Woof, Totem Inn, Wayside Log, Ye Merrie Yowls, Zaca.Ce activităţi se desfăşoară la adăpostul arborilor gigantici?

Printre activităţile declarate se numără în primul rând aşa-numitele „discursuri pe malul lacului” (Lakeside talks) – prezentări susţinute de personalităţi privind subiecte de maxim interes, cum ar fi războiul din Irak, armele nucleare, criza energetică, problemele ecologice, sistemul medical, evoluţia preţurilor, globalizarea, urbanizarea etc. Informaţiile prezentate aici nu sunt pentru urechile tuturor. Sunt informaţii confidenţiale care rareori apar în presă, despre numărul real de victime ale războaielor, despre nivelul real al „bunăstării” populaţiei, despre efectele distructive ale vaccinurilor etc.

În prima sâmbătă a „taberei” are loc o ceremonie extrem de ciudată denumită „Cremation of Care” – incinerarea „Zeiţei Grijilor”. Cuvântul „care” în limba engleză înseamnă grijă, preocupare. O explicaţie simplistă a acestui ritual păgân este aceea că participanţii renunţă la toate grijile, responsabilităţile şi preocupările pentru a se dedica unor activităţi recreative. Problema însă o constituie elementele ritualice păgâne, chiar satanice. „Preoţii” şi ceilalţi participanţi la ritual sunt îmbrăcaţi în robe asemănătoare cu cele ale Ku Klux Klanului (organizaţie criminală rasistă). În cadrul ritualului se rostesc incantaţii păgâne, se folosesc cruci în flăcări şi este arsă o „efigie” reprezentând această aşa-zisă „zeiţă a grijilor”.

Statuia uriaşă în formă de bufniţă este reprezentarea divinităţii babiloniene Moloch, despre care în Biblie scrie că i se aduceau sacrificii umane, mai precis îi erau sacrificaţi copii. Pe altarul aflat la baza statuii este aprinsă „flacăra sacră” în care este arsă „jertfa”. Se afirmă că nu este arsă o victimă umană, ci o „efigie” – un fel de păpuşă. Totul este montat grotesc, ca o piesă de teatru în care victima urlă, se zbate şi cere îndurare. În schimb asistenţa, care urmăreşte ritualul de pe malul opus al lacului, aplaudă, tropăie şi ovaţionează.

După ce acest ritual bizar a fost filmat cu camera ascunsă în anul 2000 de ziaristul Alex Jones, oamenii de PR ai clubului au prezentat totul ca pe o glumă, un ritual care de fapt batjocoreşte ritualurile druidice şi este realizat doar ca amuzament. Chiar şi aşa, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm de ce oamenii cei mai bogaţi şi influenţi din lume aleg să se distreze în acest mod bizar şi infantil. Purtătorii de cuvânt ai Clubului au declarat la momentul respectiv, pentru a distrage atenţia publicului, că discreţia şi confidenţialitatea sunt necesare nu pentru a ascunde aceste ritualuri, ci pentru a le permite participanţilor să se distreze şi să se poarte „ca băieţii”, incluziv să urineze pe copaci.

Foşti angajaţi de la Bohemian Grove au relatat în consens comportamentul grobian al membrilor clubului. Practic tot timpul aceştia sunt beţi. O declaraţie incendiară a preşedintelui Richard Nixon din 1971 vorbeşte despre Bohemian Club în următorii termeni ireverenţioşi: „Tabăra de la Bohemian Grove – la care am participat de câteva ori – este cea mai mare blestemăţie homosexuală pe care v-aţi putea-o imagina. Nu mai pot da mâna cu nimeni din San Francisco pentru că ştiu ce se petrece acolo.”

O altă declaraţie incendiară îi aprţine lui David Gergen, consilier prezidenţial al lui George Bush senior. Gergen şi-a dat demisia în iunie 1993, la trei zile după ce şi-a anunţat retragerea din Bohemian Club. El a spus că „nu intenţionează să umble dezbrăcat în tabăra anuală a clubului de la Bohemian Grove” şi de aceea se retrage, dar că îşi va păstra funcţia de la Casa Albă. Numai trei zile mai târziu, purtătorul de cuvânt al Casei Albe anunţă demisia lui Gergen din funcţia de consilier prezidenţial şi retragerea sa din alte 17 grupări de genul think tankuri, organizaţii publice şi de caritate, incluzând Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală şi Consiliul pentru Relaţii Externe (Council on Foreign Relations, CFR în limba engleză).

Membrii clubului pregătesc în fiecare an două spectacole de teatru. Acestea sunt planificate cu minim cinci ani în avans şi beneficiază de resurse nelimitate, din punct de vedere financiar şi tehnic. Membrii clubului se amuză jucând diferite roluri, inclusiv pe cele feminine. Subiectele sunt de natură ocultă sau sexuală, incluzând ritualuri satanice şi perversiuni sexuale. În rest, activităţile declarate oficial sunt activităţi recreative, jocuri, sporturi, concerte…

Secretul, elitismul şi preocupările oculte nasc îngijorări justificate

Întâlnirile de la Bohemian Grove sunt protejate cu mari eforturi de ochii publici. Presa nu doar că n-are acces, dar ştirile despre acest subiect, atât cât s-au aflat, sunt cenzurate. Veritabile bombe de presă au reuşit să fie înăbuşite în faşă. Dezvăluiri incendiare au fost îngropate sub tăcere. De exemplu, filmul lui Alex Jones, realizat cu camera ascunsă în interiorul taberei de la Bohemian Grove, nu a trezit mare interes în presă, deşi era o veritabilă bombă. Acest lucru indică nivelul resurselor folosite pentru a proteja intimitatea respectivelor întâlniri.

O primă obiecţie a oponenţilor acestui grup este secretul – faptul că atât de mulţi oameni influenţi din toate domeniile se întâlnesc departe de ochii publici este oarecum înspăimântător. Cu siguranţă că, în ciuda asigurărilor că lucrurile care se petrec acolo sunt doar activităţi recreative private, discuţiile şi relaţiile stabilite la Bohemian Grove pot să influenţeze întreaga planetă. Se spune că „proiectul Manhatan” – realizarea primei bombe atomice – a fost demarat la Bohemian Grove în 1943. Acolo se trag sforile privind alegerile prezidenţiale în SUA, se stabileşte evoluţia preţurilor, se fac tranzacţii, se pun la cale războaie.

Grupurile de protest reproşează de asemenea, discriminarea – pe bază de sex, rasă, avere. În mod ironic, în urma protestelor susţinute, a fost admis un număr redus de femei pentru a lucra în parcări şi bucătării la Bohemian Grove. Deşi femeile nu sunt admise în tabără, în localităţile din jur afacerile de prostituţie prosperă în perioadele taberelor şi nu constituie un secret pentru opinia publică.

Activităţile oculte care se desfăşoară la Bohemian Grove sunt de asemenea extrem de stranii. Cea mai cunoscută – datorită filmului realizat în 2000 de Alex Jones, jurnalist de investigaţie – este ceremonia „Cremation of Care”. Dar analiştii fenomenului vorbesc despre niveluri de iniţiere, acesta constituind doar cercul exterior accesibil tuturor participanţilor. Alte mărturii vorbesc despre camere subterane secrete în care se realizează ritualuri satanice cu sacrificii umane şi orgii sexuale, urmate de asemenea de sacrificii. Se vorbeşte de sute de copii dispăruţi în zonă şi de alegerea victimelor dintre subiecţii experimentelor de control mental ale CIA.

Cathy O’Brien, o prezumtivă victimă care a fost salvată din Bohemian Grove de ziaristul Mark Philips, a descris o imagine cruntă a activităţilor oculte criminale desfăşurate aici. Deocamdată nu se ştie mai mult. Printr-un decret prezidenţial, orice anchetă în zonă a fost interzisă din motive de „securitate naţională”. În ultimii ani, cenzura mass-media a reuşit să stopeze avalanşa de dezvăluiri despre Bohemian Grove care începuse în anii ’90.

Citiţi şi:
Illuminati-i şi sinistra aristocraţie neagră a planetei
Grupul Bilderberg – Guvernul mondial secret
Societatea secretă THULE l-a antrenat pe Hitler, prin ritualuri satanice, să devină Antichristul

Vă recomandăm să vizionaţi filmele jurnalistului Alex Jones:
Dark Secrets: Inside the Bohemian Grove (2000) http://video.google.com/videoplay?docid=-82095917705734983
The Order of Death (2006) http://video.google.com/videoplay?docid=2500924140588760933
şi să vizitaţi arhiva de articole despre Bohemian Grove:
http://www.prisonplanet.com/archive_bohemian_grove.html

Bibliografie:
Dark Secrets: Inside the Bohemian Grove (2000)
The Order of Death (2006)
arhiva de articole despre Bohemian Grove: http://www.prisonplanet.com/archive_bohemian_grove.html
Kerry Richardson: The Bohemian Grove and The Nuclear Weapons Industry: Some Connections http://www.sonic.net/~kerry/bohemian/grovenukes.html
Illuminati Sex Slaves Paint Horrifying Picture
http://www.the7thfire.com/new_world_order/illuminati/Henry_Makow/illuminati_sex_slaves.htm
Brice Taylor, Thanks for the Memories (1999)
Cathy O’Brien (with Mark Phillips), Trance Formation of America (1995)
“Inside Bohemian Grove” by Philip Weiss, Spy magazine, November 1989
Inside Bohemian Grove: The Story People Magazine Won’t Let You Read,” Extra! magazine November/December 1991
“Pouvoir: le club le plus fermé du monde” by Jean Sébastien Stehli, Le Point magazine, 27 Août, 1994
The Greatest Men’s Party on Earth by John van der Zee, Harcourt Brace Jovanovich, Inc., New York, 1974
The Bohemian Grove and Other Retreats by G. William Domhoff, Harper & Row, New York, 1974

Operaţiunea Franklin – cercul politicienilor pedofili

de Daniel Petrescu

Depravarea extremă şi perversiunile sexuale de tot felul sunt la ele acasă în rândul politicienilor de vază şi al oamenilor bogaţi şi influenţi din întreaga lume, dar mai ales din America. Ceea ce este însă cu adevărat înfiorător este faptul că aceştia se folosesc pentru plăcerile lor perverse de copii, răpiţi din orfelinate de membrii unor reţele homosexuale pedofile. După ce sunt drogaţi, torturaţi şi supuşi unor experimente de control mental, de care serviciile secrete nu sunt deloc străine, copiii sunt închiriaţi apoi cu ora pentru astfel de „distracţii” în locuri precum Bohemian Grove.      

Bohemian Grove, „cel mai păcătos loc pe care vi l-aţi putea imagina vreodată” avertiza preşedintele Nixon

Înclinaţiile homosexuale ale elitei masonice mondiale sunt deja bine cunoscute publicului larg. Unul din locurile în care bogătaşii influenţi din SUA şi din întreaga lume iau parte la astfel de ritualuri satanice este Bohemian Grove. Despre acest loc, fostul preşedinte american Richard Nixon afirma: „Bohemian  Grove, un loc pe care-l frecventez şi eu uneori, este cel mai păcătos loc de homosexualitate şi pedofilie pe care vi l-aţi putea imagina vreodată.”

Şi despre George Bush există dovezi care îi demască adevărata orientare sexuală. Spre exemplu, în 1963, pe vremea când încă era la facultate, el a apărut în revista Academiei Philips din Andover (Boston) în costum de majoretă. Se spunea chiar că era „majoreta şefă” a universităţii.

„Să gândim fără prejudecăţi şi să nu judecăm oamenii după preferinţele lor sexuale,” spune un slogan foarte la modă în această epocă, promovat de partizanii homosexualităţii, dar şi de mass-media şi mediile politice. Ce se petrece însă în cazul copiilor, care sunt abuzaţi de homosexuali pedofili? Pentru ei homosexualitatea nu este nici măcar o alegere, ci le este impusă într-un mod traumatizant şi inuman. Mai putem vorbi în acest caz de prejudecăţi sau intoleranţă?

Orgiile homosexuale de la Casa Albă

Se spune că la Casa Albă, singurul mod în care un politician îşi poate pierde credibilitatea este să fie găsit în pat cu un băiat sau cu o femeie moartă. Pe 29 iunie 1989 a izbucnit poate unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria SUA. În faimoasa publicaţie Washington Times au apărut o serie de articole despre actele homosexuale de la Casa Albă. Se descoperise că vip-urile administraţiei Reagan, care tocmai îşi încheiase mandatul, aduceau după miezul nopţii băieţi în interiorul Casei Albe, pe care îi abuzau sexual. Aceste fapte au fost prezentate apoi şi de alte publicaţii americane, însă din cauza presiunilor politice televiziunea şi radioul nu au difuzat ştirea.

Craig J. Spence, membru al partidului republican, a recunoscut că aducea băieţi în Casa Albă, sub pretextul că aceştia ar fi rude cu el. El a declarat că aceste întâlniri de la miezul nopţii de la Casa Albă erau „aranjate” de către persoane politice cu funcţii înalte cum ar fi Donald Gregg, secretar pentru Securitatea naţională sau Charles K. Dutcher, director asociat al personalului de la Casa Albă.

George Bush (senior), care devenise între timp preşedintele SUA, dar fusese şi vice-preşedinte în administraţia Reagan, a fost foarte nemulţumit de vâlva făcută de presă şi a încercat să înăbuşe totul. Nu a organizat nicio conferinţă de presă în legătură cu acest subiect şi a reuşit în cele din urmă să muşamalizeze scandalul, la nici două luni de zile de la începerea lui. În timp ce la Washington se mai discuta încă pe această temă, în Nebraska a izbucnit un alt scandal de acest gen, în care Bush era şi el implicat.

Copiii orfani din America sunt abuzaţi sexual de cei care ar trebui să-i protejeze

Scandalul din statul Nebraska a pornit de la un anume Larry King,  politician de succes în partidul republican şi apropiat al lui George Bush (senior). Totodată King era şi preşedintele Fondului Unional Franklin, o instituţie bancară prin intermediul căruia a fraudat statul american cu 40 de milioane de dolari. În timpul anchetei în urma căreia a fost de altfel condamnat s-a descoperit că Larry King conducea şi o imensă reţea homosexuală pedofilă.

El îşi procura majoritatea victimelor din Boys Town (Oraşul Băieţilor), una din cele mai mari organizaţii de caritate din SUA pentru copii orfani, în special băieţi. După ce erau drogaţi şi torturaţi, copiii erau transportaţi cu avionul pe tot teritoriul american, la petrecerile fastuoase organizate de Larry King pentru politicieni şi alţi oameni bogaţi şi influenţi. La aceste petreceri, copiii de la orfelinat, care ar fi trebuit să fie ocrotiţi de sistemul social american, ajungeau victimele neajutorate ale acestor pedofili.

CIA şi FBI sunt complicii politicienilor pedofili 

Nici serviciile secrete nu sunt străine de aceste înfiorătoare abuzuri. Prin experimentele de control mental, cum ar fi  MK Ultra, Monarch şi Paperclip, copiii erau programaţi să facă anumite acţiuni şi apoi să uite ce au făcut. Ei deveneau astfel curieri care transportau droguri, asasini sau sclavi sexuali pentru cei influenţi şi puternici. Pe de altă parte, agenţiile guvernamentale puteau apoi utiliza informaţiile pe care le deţineau, pentru a-i şantaja pe cei implicaţi. Şantajul sexual este un instrument de bază al CIA în lupta pentru putere.

Înainte ca acest scandal să izbucnească existaseră multe plângeri adresate autorităţilor pentru protecţia copilului. Relaţiile lui Larry King cu aşa-zisa organizaţie de caritate Boys Town fuseseră investigate de Comisia pentru Adopţia Copiilor a statului Nebraska. Autorităţile nu au luat însă nicio măsură. Există chiar documente care atestă faptul că FBI-ul a intervievat multe dintre victimele acestor abuzuri sexuale înfiorătoare. Ei au descoperit în birourile lui King materiale pornografice şi casete video cu scene pedofile oripilante, precum şi alte probe ce atestă practici sexuale de o perversitate inimaginabilă, pe care cei de la FBI le-au catalogat ca fiind sataniste.

Investigaţiile lui John DeCamp

Fostul senator republican John DeCamp a fost angajat iniţial de către Senatul american pentru a dovedi că aceste acuzaţii extrem de grave sunt nefondate. John DeCamp era cunoscut drept unul dintre cei mai buni jurişti din statul Nebraska. Deşi la început acuzaţiile de pedofilie i s-au părut de necrezut, în urma investigaţiilor pe care le-a realizat, John DeCamp a ajuns în posesia unor dovezi incontestabile ce demonstrau groteştile apucături pedofile ale unor politicieni ai SUA, în frunte cu preşedintele Bush. Îngrozit de cele aflate şi vrând să facă publice toate aceste atrocităţi, DeCamp a fost sfătuit de mentorul său, fostul director al CIA, Bill Colby, să scrie o carte despre toate acestea, pentru a-şi proteja în acest fel familia şi pentru a rămâne în viaţă după ce va face totul cunoscut opiniei publice.

Astfel a apărut cartea Operaţiunea Franklin, care aduce dovezi de necontestat despre existenţa şi modul de operare al acestei reţele de pedofili. Cartea demonstrează şi că aceasta este de fapt o operaţiune sub acoperire a CIA pentru experimentele de mind control (control mental) asupra cetăţenilor americani şi în special asupra copiilor. Au existat şi există rapoarte concludente despre politicieni americani implicaţi în aceste reţele criminale.

Deşi a primit foarte multe ameninţări după scrierea acestei cărţi, în mod uluitor, niciun politician nu l-a dat în judecată pe John DeCamp. Dimpotrivă,  el chiar a câştigat un proces în valoare de 1 milion de dolari, în numele uneia dintre victimele acestor abuzuri pedofile, Paul Bonacci.

BBC a realizat împreună cu DeCamp un documentar intitulat Conspiraţia Tăcerii, pentru a face cunoscute publicului faptele abominabile şi atrocităţile la care se dedau unii politicieni americani, agresând sexual şi ucigând copii orfani. Acest film documentar are la bază toate probele descoperite de FBI şi de comisia legislativă a statului Nebraska şi, de asemenea, toate investigaţiile lui John DeCamp. Alte canale de televiziune s-au lăsat însă intimidate de presiunile politice. Discovery Channel a fost ameninţat cu închiderea de către unul din politicienii vinovaţi şi a stopat prezentarea documentarului.

George Bush,  preşedintele pedofil

Multe dintre victimele acestor abuzuri sexuale menţionează faptul că actualul preşedinte al SUA, George Bush este unul dintre participanţii constanţi la aceste orgii pedofile, organizate în cadrul petrecerilor de la Bohemian Grove.

Victimele acestor abuzuri sunt intimidate, ameninţate şi uneori chiar condamnate la închisoare dacă au curajul să facă dezvăluiri despre ceea ce au trăit. Acesta a fost şi cazul Aliciei Owen, una dintre victimele care a fost condamnată la închisoare pentru sperjur, datorită faptului că singura persoană din proces care îi putea valida mărturia, tot o victimă a homosexualilor pedofili, pe nume Troy Bono, a renunţat să depună mărturie, din pricina presiunilor şi intimidărilor care s-au făcut asupra sa.

Alte două victime ale abuzurilor sexuale realizate de politicienii americani, Lisa Washington şi sora sa, au descris cum erau duse cu avionul, împreună cu alţi copii, la aceste petreceri găzduite de Larry King, la care veneau mulţi afacerişti şi politicieni de vază ai Americii. Lisa a declarat că l-a văzut pe George Bush de cel puţin două ori la aceste petreceri, iar într-una din aceste ocazii l-a văzut că i-a dat nişte bani lui Larry King, după care a plecat de la petrecere, luând cu el un tânăr de culoare.

John DeCamp foloseşte în cartea sa, Operaţiunea Franklin, notiţe din jurnalul lui Paul Bonacci, care a fost una din victimele acestor abuzuri criminale, încă de la vârsta de şase ani. Şi el afirmă că l-a văzut de mai multe ori pe Bush la aceste petreceri. John DeCamp a analizat cu grijă jurnalul acestui copil, demonstrând chiar ştiinţific faptul că acesta a fost scris de către Paul de-a lungul timpului.

Copiii controlaţi mental suferă de personalitate multiplă 

Psihologii au confirmat faptul că în urma traumelor suferite, Paul Bonacci a dezvoltat o personalitate multiplă. Aceasta este una din bolile psihice caracteristice persoanelor care sunt controlate mental şi traumatizate. Victimele mind control-ului sunt supuse în mod repetat, de la o vârstă foarte fragedă, la tot felul de abuzuri ritualice satanice. În timp, pentru a putea rezista ororilor la care sunt supuşi, mintea lor se fragmentează în sute şi chiar mii de „sertăraşe” (care arată ca un fagure de miere), fiecare secţiune devenind un eu separat al acelei persoane. Fiecare dintre aceste eu-ri are propriul său program şi propriile sale experienţe şi amintiri. Niciunul dintre aceste eu-ri nu are cunoştinţă despre existenţa celorlalte şi toate sunt separate de personalitatea de bază. Cei care suferă de această afecţiune nu mint, deoarece nu au nevoie să  mintă, pentru ei este suficient doar să-şi schimbe personalitatea.

Paul Bonacci povesteşte cum avioane aparţinând DEA (Agenţia pentru prevenirea consumului de droguri) erau folosite pentru transportarea copiilor răpiţi de reţelele pedofile. Paul relatează în jurnalul său cum într-una din aceste călătorii cu avionul a fost dus împreună cu un alt băiat într-o zonă de lângă Sacramento, unde există păduri cu copaci foarte înalţi şi o bufniţă uriaşă. Acolo, trei copiii au fost obligaţi să participe la turnarea unui film snuff, în care unul dintre ei a fost ucis în faţa camerei de filmat. Pentru cei care nu ştiu, filmele snuff nu sunt recunoscute că ar exista în realitate şi de aceea sunt considerate un mit; ele conţin filmarea pe viu a unei crime violente.

După oripilanta scenă din pădure, în care a fost filmată uciderea cu sânge rece a unui copil, Paul a fost dus împreună cu celălalt copil într-o sală plină cu persoane care urmăreau pe ecran îngrozitoarele imagini ce tocmai fuseseră filmate. Pe vremea când a scris cartea Operaţiunea Franklin, John DeCamp nu ştia nimic despre Bohemian Grove, pădurea cu copaci înalţi unde există şi o bufniţă uriaşă şi unde se adună în fiecare vară elita politică mondială precum şi cei mai mari bancheri şi afacerişti ai lumii.

Aceste orori sunt de neconceput pentru orice om normal, însă pentru aceşti neoameni ele sunt ceva obişnuit. Cea mai mare înşelătorie a lui Satan este aceea de a ne face să credem că el nu există. La fel, aceşti perverşi mizează pe faptul că nu vor fi deconspiraţi tocmai pentru că oamenii pur şi simplu nu pot concepe că asemenea atrocităţi se petrec cu adevărat.

Citiţi şi:
Cei puternici şi bogaţi îşi fac de cap în tabăra de la Bohemian Grove
MKULTRA. Odioase experimente de control mental şi manipulare comportamentală realizate de CIA
Operaţiunea Paperclip a dus în SUA 1600 de oameni de ştiinţă nazişti

Dictatura gay s-a instituit deja în Uniunea Europeană

Chiar şi operaţiunile de reprimare a protestelor sociale tot pe ideea „statului de drept“ şi a „democraţiei“ sunt justificate faţă de opinia publică. Acest mod de a guverna a pătruns agresiv şi în activitatea organismelor UE, inclusiv a Parlamentului, care se pretinde autoritatea reprezentativă a popoarelor din spaţiul comunitar. Parlamentul oricărui stat pretins democratic şi, cu atât mai mult, un parlament european ca expresie a unei democraţii evoluate, n-ar trebui să întreprindă niciun act care să nu fie mandatat sau agreat de popor. Dar nu numai că în deciziile pe care le iau le lipseşte agrementul popular, ci chiar se încăpăţânează să ignore opoziţia manifestă a maselor şi să recurgă la mijloace violente pentru a le reprima protestele.

Am considerat necesară această introducere, pentru a înţelege că, dacă parlamentul nu lucrează în interesul maselor şi voinţa acestora n-are nicio valoare în deliberările sale, înseamnă că, sub masca aşa-zisei democraţii, o forţă mai puternică le dictează actele ce le adoptă şi acest fapt ar trebui să ne îngrijoreze. Deci este vorba de o forţă mai presus de voinţa maselor, de care „aleşii“ sunt mai strâns legaţi şi dependenţi decât faţă de cei de la care primesc votul de învestitură.

Numai aşa se poate explica şi adoptarea, la începutul lunii februarie 2014 de către Parlamentul European a raportului Lunacek, deşi opinia publică informată, înţelegând ce pericol reprezintă acesta pentru viitorul popoarelor europene, a făcut presiune asupra europarlamentarilor să nu-l voteze. Dacă nici în anul electoral al europarlamentarelor nu s-a ţinut cont de opoziţia maselor faţă de acest raport, înseamnă că voinţa acestora, exprimată prin vot, nu mai are nicio valoare.

Drepturile LGBTI – obiectiv prioritar al UE

Ulrike Lunacek, eurodeputat austriac, activistă pentru drepturile minorităţilor sexuale, a reuşit să impună pe agenda Parlamentului European un raport, ce-i poartă numele şi care reprezintă „foaia de parcurs a UE împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen“, după cum sună şi titlul său.

La prima vedere, n-ar fi nimic nefiresc, având în vedere că lumea liberă şi democratică se pronunţă împotriva oricăror discriminări, inclusiv pe criterii sexuale. Dar, din conţinutul raportului rezultă cu totul altceva şi anume, nu intenţia de a apăra persoanele ce împărtăşesc acest mod de viaţă împotriva persecuţiilor şi discriminării, ci o anumită îndrăzneală de a impune şi legitima ca normale astfel de comportamente, de a le asimila din punct de vedere juridic cu cele fireşti. Se pregăteşte deci un dictat, travestit în aşa-zisele drepturi ale unei minorităţi care, dacă lumea nu se trezeşte, ar putea să devină majoritară. Cel puţin raportul despre care vorbim şi rezoluţia adoptată de Parlamentul European în baza lui spre un asemenea obiectiv ţinteşte.

Cine are curiozitatea să lectureze aceste documente va constata că aşa-zisele drepturi ale comunităţii LGBTI (lesbiene, gay, bisexuale, transgen şi intersexuale) devin deja un obiectiv prioritar pe agenda de lucru a întregului aparat birocratic al UE. Se creează impresia – şi s-ar putea să nu fie doar o simplă impresie – că raţiunea de a funcţiona în continuare a comunităţii europene constă în a produce o schimbare radicală în rău a modului de viaţă al popoarelor europene, în a le obliga să abandoneze tradiţiile şi valorile pe care s-au întemeiat, pentru a le putea schimba într-o masă amorfă, fără vitalitate şi, mai ales, fără identităţi culturale. Fiind o foaie de parcurs, rezoluţia face deocamdată doar recomandări statelor şi comisiei uzitând expresia „ar trebui“ sau „este obligatoriu“.

Astfel, potrivit unei prime măsuri din această rezoluţie, „Comisia ar trebui să depună eforturi pentru a garanta respectarea drepturilor existente în întreaga sa activitate şi în toate domeniile în care este competentă, prin integrarea aspectelor legate de drepturile fundamentale ale persoanelor LGBTI în întreaga activitate din domeniu – de exemplu, la elaborarea viitoarelor politici şi propuneri sau la monitorizarea punerii în aplicare a legislaţiei UE.” Deci, în tot ce va face Comisia în continuare, va trebui să acorde întâietate „drepturilor fundamentale ale persoanelor LGBTI.“

Când te gândeşti că, din cele 500 de milioane de europeni care trăiesc în spaţiul comunitar, numărul celor care se confruntă cu grave probleme de viaţă este în continuă creştere, iar Comisia, în loc să se ocupe în mod prioritar de soarta acestora, îşi fixează ca obiectiv prioritar implementarea juridică a unor comportamente sexuale în mod evident aberante, te cuprinde o stare de oroare şi dezgust faţă de aşa-zisele „valori europene“ clamate atât de zgomotos şi obsesiv de activiştii integrării.

„Teoria genurilor“

Aşa după cum se arată chiar în titlul ei, rezoluţia se aliniază la un curent de gândire ce este contrazis de realitate şi de legile dumnezeieşti ale naturii, potrivit căruia între bărbat şi femeie n-ar exista nicio diferenţă. Este vorba de „teoria genurilor“ care neagă în mod aberant rolurile biologice şi, în consecinţă, şi pe cele sociale tradiţionale, diferite şi complementare ale bărbatului şi ale femeii. Deci, pe această linie de gândire binomul multimilenar bărbat -femeie pe care s-a întemeiat societatea, ar fi zice-se unul depăşit, iar feminitatea şi masculinitatea, ca identităţi solide în cadrul de manifestare a relaţiilor sociale, ar trebui să dispară. Se cere direct statelor membre să-şi revizuiască „procedurile de recunoaştere juridică a genului“ şi să elimine orice discriminare pentru persoanele transgen. Mai pe înţelesul tuturor: dacă un bărbat se crede femeie şi ar vrea să fie educatoare sau învăţătoare, nu i s-ar putea refuza solicitarea pe motiv că ar pune în pericol educaţia copiilor, cel puţin prin ipostazele groteşti în care apare în faţa lor, existând chiar riscul să producă şi traume psihice. Refuzul ar fi calificat, potrivit acestei rezoluţii, ca fiind un grav delict de discriminare.

S-a crezut că mişcările feministe din anii ’70 au pornit dintr-o dorinţă firească de emancipare a femeii, de a dobândi mai mult respect în societate şi familie, fără ca aceasta să însemne un atentat asupra feminităţii şi o subminare a rolului ei tradiţional în societate, pe care în niciun caz nu-l poate îndeplini bărbatul. Chiar şi atunci când revendicările au vizat drepturi egale cu ale bărbaţilor, inclusiv din punct de vedere profesional, n-au apărut suspiciuni că s-ar urmări alte scopuri decât cele declarate.

Iată însă că, peste aproape 40 de ani aşa-zisul „ILUMINAT“ Nick Rockefeller, un descendent al acestei binecunoscute familii, avea să afirme într-o discuţie privată că aceste mişcări feministe au fost fondate şi finanţate de clanul Rockefeller, care patronează şi importante trusturi de presă. Acţiunea, după spusele personajului citat, se înscrie într-un plan strategic mai amplu, având drept scop distrugerea familiei tradiţionale, văzută ca o cale de reducere a populaţiei planetare. Amintirea acestui episod a fost provocată de faptul că „teoria genurilor“ ţinteşte tot către distrugerea familiei tradiţionale, obiectiv care, prin rezoluţia Parlamentului European, ni se dezvăluie mult mai transparent decât în urmă cu 40 de ani.

Totodată, putem intui şi puterea care reuşeşte să se impună peste voinţa popoarelor europene şi să dicteze forumului pe care ele îl constituie cu speranţa că le va reprezenta interesele.

S-ar putea spune că speculăm o coincidenţă pentru a forţa nişte concluzii ce n-ar avea legătură cu realitatea, ceva de genul realităţii conspiraţiei. Dar avem textul rezoluţiei în faţă şi aflăm din conţinutul lui că măsurile ce li se stabilesc organismelor europene în domeniul de care vorbim nu se limitează doar la spaţiul comunitar. Prin utilizarea unor expresii precum „politică globală“, „politici globale multianuale“ etc, se arată fără echivoc că avem de a face cu un plan strategic global în care măsurile întreprinse de organismele UE reprezintă doar o parte componentă.

Subminarea conceptului tradiţional de  familie

În altă ordine de idei, Rezoluţia impune „respectarea tuturor formelor de familii recunoscute juridic în temeiul legislaţiei naţionale a statelor membre“. Aceasta înseamnă că mariajele gay vor produce efecte juridice nu numai în statele în care ele sunt legalizate şi oficiate, dar şi în celelalte, care încă n-au adoptat o asemenea legislaţie. Pe de o parte, este un au atac direct asupra cadrului juridic din aceste state care continuă să considere familia ca o uniune dintre bărbat şi femeie, iar pe de altă parte se pregăteşte terenul ca, într-o perspectivă nu prea îndepărtată, să li se impună şi lor legalizarea căsătoriilor dintre persoane de acelaşi sex.

Pentru a se ajunge aici, printre altele, se cere Comisiei să faciliteze „schimbul de bune practici între statele membre“. Să fie oare experienţa Franţei, care în aprilie 2013, ignorând protestele masive din toată ţara, a adoptat totuşi legea care permite căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex şi adopţiile de copii de către cuplurile gay, o „bună practică“ în concepţia Parlamentului European? Peste un milion şi jumătate de francezi s-au aflat în faţa parlamentului, protestând ferm împotriva adoptării acestei legislaţii aberante şi, cu toate acestea, „aleşii“ au votat-o. Tot o „bună practică“ în materie ar putea fi şi prigoana autorităţilor franceze împotriva primarilor care refuză să oficieze aceste căsătorii?

Intensificarea aberantă a propagandei gay

Aşa după cum era de aşteptat, având în vedere faptul că se urmăreşte o extindere şi o încurajare a acestor comportamente, rezoluţia pune un accent deosebit pe „libertatea de întrunire şi de exprimare“. În acest sens se cere statelor să garanteze aceste drepturi, „în special în ceea ce priveşte paradele şi evenimentele similare“ şi să asigure „o protecţie efectivă a participanţilor“. După cum se precizează în rezoluţie, „libertatea de exprimare în legătură cu orientarea sexuală şi cu identitatea de gen“ nu poate fi limitată prin legi, statele fiind obligate să şi le revizuiască dacă prevăd vreo interdicţie în această privinţă. În caz contrar se consideră că „încalcă valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană“, iar Comisia şi Consiliul „ar trebui să reacţioneze imediat în consecinţă“.

Prin urmare, rezoluţia votată de Parlamentul European consideră că afişajul stradal al promiscuităţii morale, al lascivităţii şi vulgarităţii sexuale, al aberaţiilor comportamentale, pornografia afişată, vestimentaţia ostentativ vulgară, senzualitatea aberantă, haotică, exacerbată, referinţele şi aluziile la practici sexuale extreme trebuie să fie încurajate printr-o legislaţie permisivă.

Cum s-ar putea interpreta altfel „libertatea de exprimare în legătură cu orientarea sexuală“ care se cere a fi garantată? Deci descoperim că Uniunea Europeană se întemeiază pe asemenea valori? Şi noi care credeam că ar fi vorba de respectul pentru demnitatea umană, de libertate, de democraţie, de egalitate, de civilizaţie şi de moralitate în comportamentul social, de stat de drept şi de respectarea drepturilor omului şi, nu în ultimul rând, de nişte valori creştine, chiar dacă ele nu şi-au găsit locul în tratatele unionale.

Dar strategia aberantă, nebunească de proliferare a unor astfel de comportamente nu se limitează doar la cunoscutele parade gay. Lumea s-a obişnuit cu ele şi le tratează cu indiferenţă sau, în cel mai bun caz, cu dispreţ, motiv pentru care strategii acestei politici nu prea sunt satisfăcuţi de rezultate, deşi cazurile oribile de viol în rândul tinerilor, incitaţi de o asemenea propagandă, sunt tot mai frecvente şi acest fapt ar trebui, totuşi, să-i mulţumească. Dar ei merg mai departe şi insistă, aşa cum rezută din rezoluţie, asupra unor „măsuri educative“ adresate cu precădere tinerilor, categoria cea mai vulnerabilă şi cea mai expusă la contaminarea perversă cu astfel de practici.

Se cere, nici mai mult nici mai puţin, elaborarea de „programe educaţionale“ pentru tineri, care să promoveze „egalitatea şi nediscriminarea pe motive de orientare sexuală şi identitate de gen“, se cere să se promoveze respectarea persoanelor LGBTI şi incluziunea lor în şcoli şi în alte medii educaţionale.

Cu alte cuvinte, după aceste minţi bolnave, smintite, tinerii trebuie să fie învăţaţi că nu există diferenţă de sex, că sexul nu este ceva natural cu care te naşti, ci ceva ce ţine de voinţa individului. Şi în această privinţă se pune accent pe „schimbul de «bune» practici între statele membre“. Este uimitor să constaţi la ce nivel de manipulare a opiniei s-a ajuns şi cât de agresivă a devenit îndoctrinarea ideologică aberantă.

De zeci de ani se fac eforturi, fără ca lumea să conştientizeze în ce prăpastie este târâtă. Astăzi teroarea ideologică a „discriminării“ este atât de puternic impregnată în instituţiile publice, încât se poate face orice, se poate accepta orice, de frica represaliilor.

Dacă libertatea de exprimare a orientării sexuale este supusă unui regim de protecţie draconic, instituţiile publice fiind obligate să asigure condiţii de manifestare deplină a acestei libertăţi, în schimb nu de acelaşi tratament beneficiază şi opiniile contrare, respectiv cele care critică – pe bună dreptate – sau combat asemenea deviaţii nebuneşti de comportament sexual. Potrivit rezoluţiei, Comisia ar trebui să le califice ca „infracţiuni generate de discriminare şi de incitare la ură“ şi să impună statelor membre să le combată prin intermediul dreptului penal. În acelaşi scop şi tot prin apel la „schimbul de bune practici“ se mai cere şi implementarea unor programe de „formare şi educare a forţelor de poliţie, a serviciilor Ministerului Public, a judecătorilor şi a serviciilor de sprijinire a victimelor“. Se urmăreşte, în mod deschis, suprimarea oricărei forme de opoziţie faţă de stilul bizar de viaţă homosexual şi faţă de agenda aparatului birocratic al Uniunii Europene de a generaliza în forţă acest stil de viaţă în rândul unor largi categorii sociale, îndeosebi tinerii.

Un regim special de asistenţă medicală

În primul rând, rezoluţia ce a ratificat raportul Lunacek consideră că tulburările de identitate de gen sunt nepatologice. Prin urmare, Comisia trebuie să continue colaborarea cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pentru a le elimina de pe lista tulburărilor mintale. Deci, persoanele care-şi confundă sexul sunt perfect normale. În această optică, o persoană care se crede câine, latră şi merge în patru labe trebuie să fie băgată în cămaşă de forţă şi apoi supusă unui tratament de specialitate. În schimb, dacă o femeie se crede bărbat, adoptând apoi un comportament masculin, toţi cei din jur sunt obligaţi s-o accepte, iar autorităţile publice să-i aplice, din punct de vedere juridic, tratamentul specific bărbaţilor.

Cu toate acestea se pretinde a se asigura acestor persoane o asistenţă medicală specifică. Dacă ele se consideră normale, le fel ca toţi ceilalţi oameni, ce justificare ar mai avea un tratament medical specific? Dar nu este aşa şi va trebui ca şi din acest punct de vedere aceste persoane să aibe prioritate, indiferent cu ce probleme medicale se confruntă restul populaţiei. Comisia şi statele membre vor trebui să finanţeze programe de cercetare cu privire la problemele de sănătate specifice persoanelor LGBTI, să le includă în planurile şi politicile naţionale de sănătate, vor trebui să formeze personal medical adecvat etc.

Extinderea strategiei LGBTI în afara Uniunii Europene

Aşa după cum s-a arătat mai sus, strategia Uniunii Europene în această privinţă nu se limitează doar la spaţiul comunitar. Ea se circumscrie unui plan mai amplu ce vizează întreaga populaţie a planetei. În acest scop, organismelor Uniunii Europene şi statelor membre li se trasează ca sarcini să colecteze informaţii privind persoanele LGBTI din terţe ţări, să monitorizeze modul cum li se respectă drepturile şi să menţină o poziţie unitară atunci când reacţionează la încălcări ale acestor drepturi.

Mai vulnerabile faţă de această strategie se dovedesc a fi statele aflate în curs de aderare la Uniunea Europeană. Tocmai de aceea i se trasează Comisiei sarcina să le monitorizeze în privinţa problemelor legate de orientarea sexuală şi identitatea de gen, să le impună revizuirea legislaţiei şi propagarea unei atitudini favorabile faţă de libertatea de exprimare a acestor persoane. Este vorba, cu alte cuvinte, de constrângeri şi şantaj.

Se pare că acest criteriu devine prioritar în procesul de aderare, înaintea celor care privesc economia, administraţia, justiţia etc. Avem ca exemplu recent cazul Ucrainei şi al Republicii Moldova. În noiembrie 2013 a avut loc summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius. Întrucât se preconiza să se semneze cu aceste state Acorduri de asociere la Uniunea Europeană, li s-a impus, ca o condiţie prealabilă, să adopte unele măsuri privind drepturile persoanelor LGBRI.

Situându-se pe linia de gândire a administraţiei americane care, prin vocea fostului secretar de stat, Hillary Clinton, susţine că „drepturile homosexualilor sunt echivalente cu drepturile omului şi drepturile omului sunt echivalente cu drepturile homosexualilor“, negociatorii au impus autorităților de la Kiev să organizeze o paradă gay, ca o condiție pentru finalizarea negocierilor, iar alianța de guvernare din Republica Moldova a fost forțată să treacă prin parlament o așa-zisă „lege“ cu privire la asigurarea egalității de șanse, asumându-și riscul și rușinea unei dezaprobări publice, ce a fost speculată de opoziția comunistă.

Concluzii

Cu toate încercările, individuale și colective, de a determina Parlamentul European să respingă Raportul Lunacek, europarlamentarii, deși convinși că acest proiect n-are susținere populară, au votat totuși pentru adoptarea lui.

În calitate de cetățeni ai României cu drept de vot, ne permitem să întrebăm europarlamentarii români care au votat această rezoluție, în baza cărui mandat au procedat așa? Pe cine reprezintă ei, de fapt, în Parlamentul European? Când au cerut votul cetățenilor, le-au spus acestora că vor susține astfel de proiecte?

Doamnelor și domnilor (Severin, Hellvig, Nicolai, Silaghi și Vălean) care, prin votul vostru ați ridicat la rangul de politică de stat aberații, vulgarități și obscenități din zonele periferice și insalubre ale societății, pentru a fi contaminată cu ele întreaga populație a globului, vă rog să aveți curajul, când vă prezentați, nu peste mult timp, din nou în fața alegătorilor, să le spuneți și lor ce act de „bravură“ ați săvârșit și, mai ales, cine v-a obligat să preocedați așa: convingerile proprii sau constrângerile?
În același timp, recunoștință celor care nu s-au pervertit la asemenea acte nesăbuite (Antonescu, Bodu, Marinescu, Niculescu, Preda, Stolojan, Luhan, Matula, Sogor, Winkler, Vadim Tudor). Absenții (Cliveti, Crețu, Sârbu, Țicău, Boștinaru, Cutaș, Enciu, Ivan, Pașcu, Tănăsescu, Tokeș, Zamfirescu) ar trebui întrebați dacă mandatul de europarlamentar implică vreo disciplină, vreo obligație sau exercițiul lui depinde exclusiv de bunăvoința titularului. A fost o chestiune de tactică absența lor din Parlament tocmai când a fost supus la vot acest proiect?

În aceste condiții, cu 394 de voturi pentru, 179 de voturi împotrivă și 72 de abțineri (Eba s-a abținut) Parlamentul European a adoptat în ziua de 4 februarie 2014 controversatul raport Lunacek, în ciuda protestelor masive, fără precedent, ale cetățenilor europeni.

Prin acest vot, Parlamentul European încalcă cel puțin două importante principii democratice și anume cel al subsidiarității și al universalității drepturilor omului.

Potrivit principiului subsidiarității, politicile care se adresează familiei sunt de competența statelor. Ori, dacă statele sunt obligate să recunoască alte tipuri de familie decât cele din dreptul intern, înseamnă că li se subminează autoritatea și dreptul de a decide într-un domeniu ce le este rezervat potrivit tratatelor comunitare.

În ceea ce privește principiul universalității drepturilor omului, acesta are ca temei universalitatea valorilor umane. Acestea se cer protejate, trecându-se peste multitudinea particularităților individuale. În schimb, rezoluția adoptată de Parlamentul European ridică la rangul de valoare umană niște evidente aberații sexuale, adică desprinde artificial de drepturile omului așa-zisele drepturi ale unei minorități sexuale bizare.

Dincolo de îngrijorarea justificată ce ne-o provoacă insistența aparatului birocratic de la Bruxelles de a supune Uniunea Europeană unei dictaturi gay, constatăm că în ultimul timp opinia publică europeană este din ce în ce mai activă în combaterea acestui proiect. Este un semn încurajator și trebuie să se mențină la un nivel ridicat presiunea asupra europarlamentarilor.

Articol preluat din revista Lumea

Citiți și:
Spulberarea miturilor genetice cu privire la homosexualitate (I)
Distrugerea Rusiei: crearea unei naţiuni tipic masonice 

articol de Pr. Matei Boila,
preluat din ROMANIA LIBERA 8 iulie 2005

Doresc să demonstrez în cele ce urmează că apartenenţa la francmasonerie este cel puţin imorală. Voi pune în paranteză toată controversa în legatură cu contribuţia reală şi potenţială, negativă sau pozitivă, a francmasoneriei la istoria omenirii pentru că aceasta nu schimbă cu nimic concluzia în problema pe care am pus-o.

Pentru sprijinitorii francmasoneriei, aceasta a contribuit, printre altele, la realizarea unui climat de toleranţă şi libertate politică (?), la constituirea statelor naţionale, la evitarea unor conflicte. Pentru adversarii francmasoneriei, aceasta a fost o forţă în principal ocultă, prin care răul major s-a revărsat asupra lumii. Ea ar fi contribuit la izbucnirea războaielor mondiale din ultimele secole, la împărţirea lumii în zone de influenţă, la vânzarea unei părţi a Europei comunismului sovietic, chiar la fundamentarea şi biruinţa acestuia, la triumful nu al toleranţei benefice, ci la încurajarea imoralităţii, pornografiei, homosexualităţii, în numele unei false lupte împotriva discriminării şi sprijinirii aşa-ziselor minorităţi, la tendinţele anticreştine în numele democraţiei, în realitate a unui libertinaj criminal.

Aşa cum am spus, nu voi intra în această controversă care deschide calea unei discuţii niciodată terminate şi în realitate nesemnificative pentru ceea ce vreau să demonstrez. Voi arăta că, indiferent ce părere avem despre contribuţia francmasoneriei, pozitivă sau negativă, la viaţa societăţii din ultimele secole, participarea la ea este imorală în sine. Indiferent că vedem jumătatea plină sau cea goală a paharului, contează doar responsabilitatea pentru ce lipseşte.

În fond, ce este francmasoneria? Plecăm de la ceea ce se ştie fără nici un dubiu. Francmasoneria este o asociaţie prezentă în toată lumea, care dispune de fonduri uriaşe, sursa unei influenţe viu simţite, cel puţin aceasta este mărturia a foarte mulţi oameni, peste care nu se poate trece fără a friza absurdul, şi care, cu toate acestea, nu este cunoscută în toate aspectele ei, deşi s-au spus şi s-au scris despre ea milioane de pagini şi de emisiuni televizate şi relatări pe Internet.

Să plecăm de la ceea ce se vede: asociaţiile văzute care, chiar dacă par a fi doar de faţadă, mascând centrele veritabile de putere şi influenţă, sunt totuşi singurele de necontestat pentru toată lumea, inclusiv pentru cei neiniţiaţi. Luăm deci de bună, aşa cum am făcut de la început, ceea ce se vede. Astăzi, membrii francmasoneriei văzute pretind că ea este un fel de asociaţie nevinovată, care nu are nici un fel de caracter sau ţeluri politice, religioase, estetice etc. Este greu, dacă nu imposibil de imaginat şi admis că miliardele de dolari din dosul acestor asociaţii sau loje, răspândite în toată lumea, nu urmăresc şi nu cer membrilor lor nimic politic, religios sau artistic. Simple asociaţii eventual de jucat golf sau bridge. Dar pentru a demonstra fără drept de apel şi a stabili ca ultimă concluzie posibilă caracterul imoral al participării la francmasonerie, să luăm ca bune aceste afirmaţii.

Ceea ce se pretinde în fond este că francmasoneria nu este în ultimă instanţă decât o asociaţie frăţească, tinzând spre a generaliza în toată lumea spiritul de maximă toleranţă. Dar toleranţa faţă de ce şi de pe ce poziţie? Toleranţa ca atare, fără a lămuri în prealabil aceste elemente şi fără a avea o poziţie faţă de ele este o noţiune goală. Înainte de a avea o credinţă, toleranţa ta este o atitudine inutilă, care face să zăngănească o monedă calpă. De altfel, ceea ce este valoros în atitudinea de toleranţă este îmbrăţisat astăzi, cel puţin declarativ, de majoritatea societăţilor civilizate.

S-a renunţat, cel puţin în marea majoritate a societăţilor civilizate, şi în primul rând în zona creştină, la impunerea concepţiei de viaţă prin forţa statală. Fiecare trebuie să fie liber în raport cu puterea politică, să gândească asupra lumii, a vieţii şi a organizării societăţii aşa cum doreşte. În orice caz, valoroasă este această toleranţă, acest respect al credinţei celorlalţi, neutilizarea în nici un fel a forţei sau a ascendentului pe care ţi-l dă puterea politică pentru alinierea celorlalţi la propriile tale convingeri, în măsura şi numai în măsura în care ai o convingere pe care firesc doreşti să o răspândeşti, însă exclusiv pe cale spirituală, a argumentelor. Adevărul în care nu crezi şi pe care nu doreşti să-l împărtăşeşti altora nu este decât o caricatură de adevăr.

De aceea, o asociaţie care pretinde că nu militează pentru nici o concepţie religioasă sau politică, ci exclusiv pentru toleranţă, este o imensă cacealma dăunătoare şi absurdă. Această poziţie afirmată declarativ de partea văzută a francmasoneriei, posibil pentru uzul naivilor, şi care are menirea de a acoperi atitudini mult mai grave nemărturisite, este ea însăşi de o mare nocivitate pentru că ea conduce la slăbirea şi în final abandonarea oricărei credinţe. Atitudine sterilizantă şi cel puţin la fel de nocivă ca şi fanatismul intransigent de care francmasoneria pretinde că ne apără.

Nu ar fi de mirare ca această poziţie, transparent afirmată, să ascundă, aşa cum mulţi cred, un ţel ocult, mergând până la dorinţa de dominaţie a lumii, de anihilare a credinţelor religioase, îndeosebi a creştinismului, şi chiar aşa cum unii o susţin, de satanizare a societăţii noastre. Este atât de aberantă afirmaţia că francmasoneria nu doreşte decât să răspândească toleranţa încât toate aceste suspiciuni îţi găsesc justificarea.

Dar din nou să renunţăm la orice alte învinuiri şi suspiciuni şi să rămânem strict la ceea ce se recunoaşte de către partea văzută a francmasoneriei şi chiar să plecăm de la premisa că nu există parte ocultă a francmasoneriei, oricât de improbabilă este această ipoteză, pentru a vedea că acest “rest” de necontestat este el însuşi profund imoral, aşa cum şi mai imorală ar fi şi alternativa unor acţiuni politice sau (anti)religioase oculte, caracter care ar face-o profund dăunătoare societăţii omeneşti.

S-a ajuns cu greu la convingerea acum de necontestat că cele mai mari şanse pentru ca politica să fie benefică este transparenţa. În societăţile moderne, centrele de iniţiativă politică trebuie să fie la lumina zilei şi să acţioneze pe baza unor reguli cunoscute pentru a mări şansele de reuşită a lor. Desigur, nu totdeauna această transparenţă şi aceste reguli sunt respectate şi nu totdeauna, chiar când se respectă, ele conduc la cele mai bune soluţii şi la eliminarea elementelor nocive şi chiar imorale din viaţa publică.

Totuşi, şansele cele mai mari pentru optimizarea vieţii publice o constituie transparenţa şi respectarea unor reguli minimale.
Este posibil ca initiativele politice pornind din centre oculte să fie bune în anumite momente. Aceasta nu împiedică ca o astfel de politică să fie per sold rea şi mai ales să nu conţină în mult mai mare proporţie primejdii nemăsurate, unele cu caracter criminal şi potenţial fatale civilizaţiilor în cadrul cărora se manifestă.

Ce sunt deci şi ce justificare au asociaţiile francmasone după ce am eliminat, aşa cum susţin francmasonii, chiar frizând absurdul, orice caracter militant al lor pe diferite planuri şi de asemenea după ce am văzut că justificarea aşa-zisei “lupte pentru toleranţă” este goală de conţinut.

Singura justificare, de neînlăturat, de fapt liantul şi forţa pe care o au şi pe care o mărturisesc formal de la început societăţile masonice, rămâne organizarea, în mijlocul unor societăţi mai mari, de nuclee cu oameni ce se ajută reciproc, transferând criteriile de selecţie şi promovare sociale.

Aceasta este de fapt singura justificare posibilă, chiar dacă aceasta nu se recunoaşte deschis, pentru apartenenţa la francmasonerie, în condiţiile în care se ia în serios afirmaţia că ea a renunţat la orice ţeluri politice, religioase sau chiar estetice sau sportive.

Analizăm deci imoralitatea apartenenţei la francmasonerie, în condiţiile în care dăm crezare afirmaţiei că ea nu mai are ţeluri religioase sau politice. Dacă aceste ţeluri există totuşi, bine mascate, aceasta nu ar face decât să agraveze caracterul imoral şi dăunător al apartenenţei la francmasonerie.

Prin urmare, din nou şi din nou, vom porni, chiar frizând absurdul, de la această afirmaţie de totală neutralitate a francmasoneriei pentru a arăta fără dubiu ca în orice caz apartenenţa la francmasonerie este imorală. De mii şi sute de ani, omenirea încearcă, în ciuda nenumăratelor ratări, să stabilească criteriile obiective, cât mai oportune pentru societate, a selecţiei şi promovării în cadrul ei.

O asociaţie cum ar fi cea a francmasoneriei, care nu are nici un alt scop decât cel al întrajutorării reciproce a membrilor săi prin eludarea sau în orice caz transgresarea criteriilor transparente de promovare în societate este evident imorală.
Negarea unor scopuri politice sau religioase, pe lângă că este pentru un om cât de cât lucid şi informat total inacceptabilă, nu înlătură cu nimic caracterul imoral şi antisocial al apartenenţei la francmasonerie.

Admiţând, chiar împotriva evidenţei şi a bunului simţ, neutralitatea politică şi religioasă a francmasoneriei, nu se face altceva decât să se pună în relief că motivaţia atitudinii lor este una interesată, imorală şi antisocială. Prin urmare, pentru un creştin nici nu se pune problema justificării participării la francmasonerie, dar chiar pentru un necreştin situaţia este inacceptabilă moral.

În general, cei care intră astăzi în francmasonerie sunt intelectuali şi, din păcate, aceştia au în general o mare capacitate ca, atunci când interesele lor o cer, să-şi justifice poziţia. Totuşi mi se pare că argumentele care condamnă din punct de vedere moral apartenenţa la francmasonerie sunt atât de pertinente încât este imposibil ca măcar o urmă de îndoială să nu răzbată pentru cel ce optează pentru apartenenţa la ea şi căruia i-a mai rămas o fărâmă de bun simţ.

Acestuia, daca se uită cu luciditate în oglindă, este imposibil să nu-şi apară sieşi penibil. Pentru ca acest sentiment al penibilului să mijească în conştiinţa celor cărora le-a mai rămas o urmă de bun simţ şi sunt membri ai francmasoneriei, am scris, poate cu naivitate şi în zadar, aceste rânduri

Trump îi deranjează pe așa-zișii «Iluminații»feseniei globaliste (satanistii mondializarii ) și este cel mai hărțuit președinte din istoria Statelor Unite. Aceasta este rețeaua vânătorilor!

187 de organizații finanțate de Soros îl atacă zi de zi cu îndârjire, pe Donald Trump pentru că îi deranjează pe așa-zișii «ILUMINAȚI» (I)

În martie 2016, Rich Swier, un cunoscut blogger american, a făcut revista presei americane și a identificat 187 de organizații finanțate în mod direct de Soros, care îl atacă zi de zi, cu îndârjire, pe Donald Trump pentru că îi deranjează pe așa-zișii „ILUMINAȚI”.S-au scris multe articole despre George Soros şi activismul său colectivist. Soros este un magnat al afacerilor, investitor, filantrop şi autor. Provine din descendenţă israelo-ungară şi deţine cetăţenie dublă, ungară și americană. El este președintele firmei Soros Fund Management (Gestionarea Fondurilor Soros), care gestionează 30 de miliarde de dolari.

Discover the Networks a publicat o listă cuprinzătoare cu organizaţii finanţate de Soros şi de Fundația pentru o Societate Deschisă înființată de multimiliardarul american. Unele dintre aceste asociaţii s-au opus activ împotriva candidaturii lui Donald Trump şi este posibil să fie implicate în creşterea nivelului violenţelor şi al haosului care s-au putut observa cu ocazia tururilor electorale ale acestuia. Multe dintre aceste asociaţii militează pentru: graniţe deschise, amnistie, oferirea dreptului de vot persoanelor care din cauza unor sancţiuni legale nu pot beneficia de acesta, migraţie musulmană şi justiţie socială.

Printre organizaţiile care în anii precedenţi au primit finanţare directă şi asistenţă din partea lui George Soros şi a Institutului pentru o Societate Deschisă (OSI) se numără:

– Advancement Project: această organizaţie lucrează pentru organizarea comunităţilor de culoare în unităţi cu aceeaşi viziune politică, în timp ce propagă idei şi valori globale socialiste (de stânga) cât mai mult posibil, prin intermediul unui departament de comunicaţii sofisticat.

– Air America Radio: a fost o reţea de radio auto-proclamată liberală, care în prezent nu mai există.

– All of Us or None: această organizaţie doreşte să schimbe legile după care se votează, care sunt diferite de la stat la stat, încercând să le permită foştilor deţinuţi, celor eliberaţi condiţionat şi chiar actualilor deţinuţi să îşi exprime voturile în cadrul alegerilor politice.

– Alliance for Justice: binecunoscută mai ales pentru activismul care vizează numirea judecătorilor federali, această asociaţie îi portretizează în mod insistent pe nominalizaţii republicani drept extremişti.

– America Coming Together: Soros a jucat un rol principal în crearea acestei asociaţii al cărei scop este de a coordona şi organiza programe de mobilizare în vederea votării pro democrate.

– America Votes: Soros a jucat de asemenea un rol foarte important în crearea acestei asociaţii ale cărei campanii „Mergeți la vot” au avut drept ţintă predilectă cetăţenii cu viziuni democrate.

– America’s Voice: această asociaţie care militează pentru deschiderea graniţelor încearcă să promoveze o reformă „cuprinzătoare” pentru imigraţie care include un program viguros în favoarea amnistiei pentru imigranţii ilegali.

– American Bar Association Commission on Immigration Policy: această organizaţie „se opune legilor care cer angajaţilor şi altor persoane date despre educaţia pe care au urmat-o, despre problemele de sănătate, sau în legătură cu alte servicii sociale pentru a verifica cetăţenia sau statusul de imigrant”.

– American Bridge 21st Century: acest super PAC (Political Action Comitee) efectuează cercetări asupra oamenilor politici și a formațiunilor politice aflate în opoziţie în scopul de a ajuta candidaţii politici democraţi să îi învingă pe rivalii republicani.

– American Civil Liberties Union: această asociaţie se opune virtual tuturor măsurilor de securitate naţională care au fost adoptate de către guvernul american după tragicul eveniment 9/11. Este în favoarea graniţelor deschise, a sărit în apărarea unor suspecţi terorişti şi a susţinătorilor lor şi l-a numit pe fostul terorist de stânga Bernardine Dohrn în comisia ei de supraveghere.

– American Constitution Society for Law and Policy: acest institut de cercetări legislative urmăreşte să direcţioneze jurisprudenţa americană către viziuni de stânga prin recrutarea, îndoctrinarea şi mobilizarea tinerilor studenţi la drept și susţinerea acestora pentru a obţine posturi de conducere. Le asigură de asemenea democraţilor socialişti o poziţie publică din care să îşi denunţe adversarii.

– American Family Voices: asociaţia lansează şi coordonează campanii mediatice care îi denunţă pe republicani ca fiind corupţi.

– American Federation of Teachers (AFT). O lungă perioadă de timp preşedintele AFT a fost Albert Shanker, după moartea acestuia, în anul 1997, postul fiind ocupat de Sandra Feldman care, în timp, a redefinit direcţia federaţiei. Ea a asociat ATF cu elemente puternice de aripă stângă ale Noii Mişcări Muncitoreşti (New Labor Movement). Atunci când Feldman a murit în 2004, succesorul ei a fost Edward McElroy, urmat de Randi Weingarten în 2008. Toţi cei trei au menţinut federaţia pe direcţia socialistă care a fost adoptată după moartea lui Shanker.

– American Friends Service Committee: această asociaţie consideră că SUA este principala cauză a suferinţei umane pe Pământ. În acord cu această părere, ei susţin dezarmarea unilaterală a Americii, disoluţia graniţelor ei, amnistie pentru imigranţii ilegali, abolirea pedepsei cu moartea şi anularea legii Patriot Act.

– American Immigration Council: această organizaţie non profit este un membru proeminent al lobby-ului în favoarea graniţelor deschise. Militează pentru amnistie şi drepturi extinse ale imigranţilor ilegali care locuiesc în SUA.

– American Immigration Law Foundation: asociaţia susţine amnistia pentru imigranţii ilegali în numele cărora se judecă cu guvernul SUA.

– American Independent News Network: organizaţia promovează „jurnalismul de impact” care militează pentru schimbare progresistă.

– American Institute for Social Justice (AISJ): scopul AISJ este acela de a pregăti organizatori foarte pricepuţi care pot transforma comunităţile sărace prin metode de presiune asupra guvernului pentru rezolvarea cât mai grabnică a următoarelor aspecte: îmbunătăţirea serviciilor orăşeneşti, interdicţia drogurilor, prevenirea crimelor, locuinţe pentru populaţie, locuri de muncă în sectorul public, accesul la sistemul de îngrijire medicală, şcoli publice.

– American Library Association: asociaţia a fost un critic vehement al „războiului împotriva terorii” dus de administraţia Bush, în special al secţiunii 215 din Patriot Act pe care aceştia o numesc „un pericol actual asupra drepturilor constituţionale şi drepturilor la intimitate ale celor care utilizează serviciile bibliotecii”.

– The American Prospect, Inc.: corporaţia antrenează şi îndrumă jurnaliştii tineri de aripă stângă şi organizează întâlniri strategice pentru liderii socialişti.

– Amnesty International: organizaţia direcţionează o cantitate exagerată şi disproporţionată de critici în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor omului către America şi Israel.

– Applied Research Center (ARC): consideră SUA ca fiind o naţiune unde „rasismul structural” este în mod covârşitor „cimentat în ţesătura societăţii”. ARC doreşte construirea unei societăţi drepte şi echitabile prin intermediul „unei schimbări concrete a celor mai puternice instituţii americane”.

– Arab American Institute Foundation: institutul arabo-american denunţă creșterea intenţionată a încălcărilor drepturilor civile ale arabilor americani în perioada care a urmat evenimentului 9/11 şi descriu Israelul ca pe un brutal opresor al poporului palestinian.

– Aspen Institute: această organizaţie promovează în mod radical protecţia mediului înconjurător şi priveşte America drept o naţiune bolnavă de un „rasism structural” covârşitor şi ferm înrădăcinat. (n.red. Geoană este șeful Aspen România.)

– Association of Community Organizations for Reform Now: această grupare realizează mobilizarea la vot în favoarea stângii democrate. Aceste iniţiative sunt notorii în ceea ce priveşte frauda şi corupţia lor.

– Ballot Initiative Strategy Center: această organizaţie urmăreşte să introducă o „strategie naţională progresistă” cu ajutorul mijloacelor de votare – propuneri legislative la nivel statal care trec cu succes printr-un proces de petiţionare („iniţiativă”) și care apoi sunt votate de către public.

– Bill of Rights Defense Committee: această grupare oferă proiecte detaliate pentru activiştii interesaţi în a convinge orăşele mai mici sau oraşe importante şi chiar campusuri universitare să-şi declare în mod public opoziţia împotriva Patriot Act şi să se autoproclame „Zone de siguranţă a libertăţilor civile”. Organizaţia a sărit de asemenea în apărarea avocatului Lynne Stewart care se autodescrie ca fiind radical şi care a primit în 2005 o condamnare pentru că a distribuit suport material pentru acte teroriste.

– Black Alliance for Just Immigration: această organizaţie încearcă să creeze o mişcare strâns unită pentru „justiţie economică şi socială” focalizându-se în principal pe identitatea rasială neagră.

– Blueprint North Carolina: această grupare caută să influenţeze „politica statală în North Carolina astfel încât rezidenţii acestui stat să beneficieze de mai multe legislaţii progresiste în ceea ce priveşte accesul îmbunătăţit la îngrijire medicală, sporirea salariilor, asigurarea unui mediu înconjurător mai curat şi mai sigur, accesul la serviciile de sănătate pentru reproducere ”.

– Brennan Center for Justice: acest think tank/ grup activist juridic întreprinde studii meticuloase, pune bazele unor campanii mediatice, înaintează petiţii juridice de tip amicus curiae (prieten al curţii), asigură susţinere legală pro bono (gratuită) pentru activişti şi judecă anumite cazuri test, în vederea realizării unor schimbări radicale.

– Brookings Institution: această organizaţie a fost asociată cu numeroase programe internaţionaliste şi sponsorizate de stat, incluzându-l pe cel prin care se doreşte facilitarea instaurării unui guvern mondial dominat de Organizația Naţiunilor Unite (ONU). Brookings Fellows a făcut de asemenea apel pentru o colaborare globală adiţională în ceea ce priveşte comerţul şi sistemul bancar, expansiunea Protocolului Kyoto şi asigurări de sănătate naţionalizate pentru copii. Nouă economişti Brookings au semnat o petiţie prin care se opuneau reducerii taxelor instituite de preşedintele Bush în anul 2003.

– Campaign for America’s Future: acest grup susţine creşterea taxelor, medicina socializată (finanțarea din fonduri publice a serviciilor de sănătate destinate tuturor), o expansiune dramatică a programelor de ajutor social.

– Campaign for Better Health Care: această organizaţie militează în favoarea unui sistem medical universal condus de guvern şi care să aibă un finanţator unic.

– Campaign for Youth Justice: această organizaţie afirmă că „prin transferarea condamnaţilor juvenili în sistemul de justiţie pentru adulţi se ating rate mai înalte de recidivă, tinerii încarceraţi sunt supuşi unor riscuri care nu sunt necesare, are o mică valoare în a-i descuraja să nu mai comită fapte penale şi siguranţa publică nu este îmbunătăţită în acest mod”.

– Campus Progress: proiect al Center for American Progress finanţat de Soros, această grupare vrea să „susţină vocile progresiste din campusurile colegiilor şi al universităţilor, să se opună influenţei tot mai ridicate a grupurilor de aripă dreaptă din aceste medii, şi să ofere funcţii de conducere unei noi generaţii de lideri progresişti”.

– Casa de Maryland: această organizaţie desfăşoară un lobby agresiv pe lângă legislatori pentru a vota în favoarea unor legi care promovează drepturi sporite, inclusiv amnistie, pentru imigranţii ilegali care locuiesc în prezent în SUA.

– Catalist: aceasta este o firmă de consultanţă politică (cu profit) care urmăreşte „să ajute organizaţiile progresiste să realizeze creșteri măsurabile ale implicării civice, şi succesul electoral prin alcătuirea şi operarea unei vaste baze de date care cuprinde toţi americanii care au vârsta necesară pentru a vota”.

– Catholics for Choice: această organizaţie numită catolică susţine dreptul femeilor de a avorta la cerere.

– Catholics in Alliance for the Common Good: acest grup politic non-profit se implică pentru a obține suport din partea comunităţii catolice pentru candidaţii, obiectivele şi legislaţia de aripă stângă.

– Center for American Progress: acest think tank de stânga este condus de către fostul şef al echipei lui Clinton, John Podesta, lucrează îndeaproape cu Hillary Clinton şi angajează numeroşi foşti membrii ai administraţiei Clinton. Între scopurile sale principale se află „dezvoltarea unei viziuni pe termen lung a unei Americi progresiste” şi „punerea la dispoziţie a unui forum pentru a genera idei noi pentru viitor precum şi propuneri legislative”.

– Center for Community Change: acest grup recrutează şi antrenează activişti pentru a fi vârfuri de lance în promovarea și susținerea subiectelor campaniilor stângii politice. Promovând o finanțare sporită pentru programele de ajutor social prin aducerea „în atenţie a problemelor naţionale majore legate de sărăcie”, centrul îşi sprijină programele de pregătire a activiștilor pe baza tehnicilor predate de faimosul organizator radical Saul Alinsky.

– Center for Constitutional Rights: această organizaţie pro-Castro este un membru important al lobby-ului pentru deschiderea graniţelor. Centrul s-a opus aproape tuturor măsurilor împotriva terorismului care au fost adoptate de guvernul SUA după tragedia 9/11 şi consideră că nedreptăţile pe care SUA le face provoacă acte de terorism internaţional.

Citiţi continuarea acestui articol.

Citiţi şi:
Isteria Grupului Bilderberg satanic împotriva lui Donald Trump a ajuns la paroxism 
WikiLeaks: Guvernul SUA și Soros se află în spatele dezvăluirii Dosarelor Panama, pentru a-l ataca pe Putin

Germania şi grupul SATANIC Bilderberg. Angela Merkel a fost invitată la conferința Grupului Bilderberg de la Dresda din 2016

Reuniunea Bilderberg de anul acesta a fost găzduită de hotelul Taschenbergpalais din Dresda, Germania, între 9 și 12 iunie. Ca în fiecare an, cei mai bogați și mai puternici afaceriști, bancheri, șefi de trusturi media, lideri din Silicon Valley, personalități din lumea academică, generali influenți și politicieni din poziții cheie au discutat în spatele ușilor închise principalele chestiuni de pe agenda globală.

Pagina oficială a Grupului Bilderberg trece ca teme de discuţie pentru întâlnirea din 2016 „evenimentele curente, China, Europa: migraţie, creştere, reformă, viziune, unitate; Orientul Mijlociu, Rusia, situaţia politică şi economia SUA, securitatea cibernetică, geopolitica preţurilor energiei şi mărfurilor, sărăcia şi situaţia clasei de mijloc, şi inovarea tehnologică”. Există însă și alte subiecte aflate pe agenda reuniunii, asupra cărora se păstrează un secret strict.

Puterea de influență concentrată în mâinile participanților la reuniunile grupului și secretul în care se învăluie sub pretextul de a avea posibilitatea să discute deschis, liber, alimentează numeroasele acuzații aduse elitiștilor Bilderberg. Foarte mulți oameni s-au convins că, în ciuda declarațiilor de fațadă și tentativei firave de a aduce o oarecare transparență asupra acțiunilor grupului, Bilderberg este o clică satanică secretă care manipulează din umbră evenimentele mondiale.

Anul acesta, potentaţii planetei s-au aplecat asupra Brexit-ului şi a alegerilor din SUA – poate cel mai controversat şi polarizant scrutin prezidenţial din istoria recentă, graţie celor doi prezidenţiabili, Hillary Clinton şi Donald Trump. De notat că membri influenți ai grupului Bilderberg împreună cu ziarele pe care le controlează s-au manifestat și se manifestă zgomotos împotriva candidaturii lui Donald Trump la președinția Statelor Unite ale Americii și o susțin pe Hillary Clinton. Printre participanții la reuniunea Bilderberg s-a numărat și senatorul republican Lindsey Graham, un inamic al lui Donald Trump.

Pe lista de invitați din acest an s­-a aflat și Angela Merkel, cancelarul Germaniei, alături de alți oameni politici de vârf din această țară: ministrul federal al Apărării, Ursula von der Leyen, ministrul federal al Afacerilor Speciale, Peter Altmaie, vice-cancelarul Sigmar Gabriel, ministrul Afacerilor Externe, Walter Steinmeier și ministrul de Interne, Thomas de Maizière. Deși nu se regăsește explicit în tematica de discuții ce a fost făcută publică, cu siguranță unul dintre subiectele abordate a fost viitorul politic al Germaniei, altfel nu se explică convocarea atât de multor persoane de la vârful politicii germane.

Cu atât mai mult cu cât Angela Merkel a mai participat la reuniunea grupului Bilderberg în 2005, adică chiar în anul în care a fost aleasă cancelar al Germaniei. Convocarea ei la reuniunea din acest an, înainte de alegerile din 2017, cel mai probabil se datorează faptului că două treimi dintre germani, așa cum relevă un sondaj de opinie, nu mai doresc ca Merkel să câștige un viitor mandat de cancelar, în condițiile în care ea a încurajat venirea a peste 1.200.000 de imigranți în Germania, în mai puțin de un an. Însă tocmai faptul că Merkel a supravegheat și a încurajat politica porților deschise pentru migranți face ca participarea ei la reuniunea Bilderberg să fie, o dată în plus, profund semnificativă.

Economistul german Axel Troost, care are o orientare de stânga, a criticat implicarea lui Merkel, acuzând-o de a fi la dispoziția lobby-iştilor internaționali influenți din grupul Bilderberg şi la mila grupurilor de interese. El a insistat asupra faptului că „funcționarilor guvernamentali nu ar trebui să li se permită să participe la asemenea întâlniri, acest lucru fiind o chestiune de principiu”.

Merkel a fost aspru criticată și de pe dreapta eșichierului politic german. Editorialistul cu opțiuni de dreapta, Jürgen Elsässer, a dezvăluit înainte de eveniment că el va susține organizarea de proteste împotriva reuniunii Bilderberg și împotriva participării cancelarului Germaniei, Angela Merkel, la această reuniune. La rândul său, Partidul AFD de dreapta, care este acum al treilea cel mai mare partid politic din Germania, și-a exprimat de asemenea opoziția, afirmând că grupul Bilderberg are o „agendă a globalizării neoliberale și progresiste”, agendă care urmărește să elimine statele naționale și care „subminează participarea democratică a parlamentelor naționale” la deciziile politice ale fiecărei țări.

Cu toate acestea, mass-media principală respinge în mod obișnuit influența pe care o are grupul Bilderberg, vorbind despre el ca de un simplu „forum” fără nici o putere reală, deși există nenumărate exemple care arată că grupul își exercită influența sa asupra afacerilor mondiale. Faptul că grupul a convocat fără nicio opreliște la conferința sa din acest an din Germania principalii factori de decizie din Germania: cancelarul (Merkel), președinții principalelor două partide ale Germaniei, vice-cancelarul (Sigmar Gabriel), ministrul de externe (Steinmeier), ministrul apărării etc, ne arată fără dubiu influența majoră pe care grupul o are în politica mondială.

În 2010, fostul secretar general al NATO și membru Bilderberg, Willy Claes, a recunoscut că participanții Bilderberg sunt mandatați să pună în aplicare deciziile care sunt formulate în cadrul conferinței anuale a grupului Bilderberg. Acest fapt în sine încalcă legile din numeroase țări ale lumii, care interzic ca politicienii să fie influențați în secret de agenți străini și de organizații străine oculte.

În 2009, președintele Bilderberg la acea vreme, Étienne Davignon, președinte al organizației Friends Of Europe și în continuare membru marcant al grupului Bilderberg, a lăudat modul în care moneda unică euro a fost introdusă în Uniunea Europeană la propunerea grupului Bilderberg.

Citiţi şi: 
Un reprezentant al grupării oculte Bilderberg se află în spatele Barnevernet, instituția care răpește copiii în Norvegia
O analiză din ziarul Financial Times: Se apropie sfârşitul erei Merkel

Germania şi grupul SATANIC Bilderberg. Angela Merkel a fost invitată la conferința Grupului Bilderberg de la Dresda din 2016

Reuniunea Bilderberg de anul acesta a fost găzduită de hotelul Taschenbergpalais din Dresda, Germania, între 9 și 12 iunie. Ca în fiecare an, cei mai bogați și mai puternici afaceriști, bancheri, șefi de trusturi media, lideri din Silicon Valley, personalități din lumea academică, generali influenți și politicieni din poziții cheie au discutat în spatele ușilor închise principalele chestiuni de pe agenda globală.

Pagina oficială a Grupului Bilderberg trece ca teme de discuţie pentru întâlnirea din 2016 „evenimentele curente, China, Europa: migraţie, creştere, reformă, viziune, unitate; Orientul Mijlociu, Rusia, situaţia politică şi economia SUA, securitatea cibernetică, geopolitica preţurilor energiei şi mărfurilor, sărăcia şi situaţia clasei de mijloc, şi inovarea tehnologică”. Există însă și alte subiecte aflate pe agenda reuniunii, asupra cărora se păstrează un secret strict.

Puterea de influență concentrată în mâinile participanților la reuniunile grupului și secretul în care se învăluie sub pretextul de a avea posibilitatea să discute deschis, liber, alimentează numeroasele acuzații aduse elitiștilor Bilderberg. Foarte mulți oameni s-au convins că, în ciuda declarațiilor de fațadă și tentativei firave de a aduce o oarecare transparență asupra acțiunilor grupului, Bilderberg este o clică satanică secretă care manipulează din umbră evenimentele mondiale.

Anul acesta, potentaţii planetei s-au aplecat asupra Brexit-ului şi a alegerilor din SUA – poate cel mai controversat şi polarizant scrutin prezidenţial din istoria recentă, graţie celor doi prezidenţiabili, Hillary Clinton şi Donald Trump. De notat că membri influenți ai grupului Bilderberg împreună cu ziarele pe care le controlează s-au manifestat și se manifestă zgomotos împotriva candidaturii lui Donald Trump la președinția Statelor Unite ale Americii și o susțin pe Hillary Clinton. Printre participanții la reuniunea Bilderberg s-a numărat și senatorul republican Lindsey Graham, un inamic al lui Donald Trump.

Pe lista de invitați din acest an s­-a aflat și Angela Merkel, cancelarul Germaniei, alături de alți oameni politici de vârf din această țară: ministrul federal al Apărării, Ursula von der Leyen, ministrul federal al Afacerilor Speciale, Peter Altmaie, vice-cancelarul Sigmar Gabriel, ministrul Afacerilor Externe, Walter Steinmeier și ministrul de Interne, Thomas de Maizière. Deși nu se regăsește explicit în tematica de discuții ce a fost făcută publică, cu siguranță unul dintre subiectele abordate a fost viitorul politic al Germaniei, altfel nu se explică convocarea atât de multor persoane de la vârful politicii germane.

Cu atât mai mult cu cât Angela Merkel a mai participat la reuniunea grupului Bilderberg în 2005, adică chiar în anul în care a fost aleasă cancelar al Germaniei. Convocarea ei la reuniunea din acest an, înainte de alegerile din 2017, cel mai probabil se datorează faptului că două treimi dintre germani, așa cum relevă un sondaj de opinie, nu mai doresc ca Merkel să câștige un viitor mandat de cancelar, în condițiile în care ea a încurajat venirea a peste 1.200.000 de imigranți în Germania, în mai puțin de un an. Însă tocmai faptul că Merkel a supravegheat și a încurajat politica porților deschise pentru migranți face ca participarea ei la reuniunea Bilderberg să fie, o dată în plus, profund semnificativă.

Economistul german Axel Troost, care are o orientare de stânga, a criticat implicarea lui Merkel, acuzând-o de a fi la dispoziția lobby-iştilor internaționali influenți din grupul Bilderberg şi la mila grupurilor de interese. El a insistat asupra faptului că „funcționarilor guvernamentali nu ar trebui să li se permită să participe la asemenea întâlniri, acest lucru fiind o chestiune de principiu”.

Merkel a fost aspru criticată și de pe dreapta eșichierului politic german. Editorialistul cu opțiuni de dreapta, Jürgen Elsässer, a dezvăluit înainte de eveniment că el va susține organizarea de proteste împotriva reuniunii Bilderberg și împotriva participării cancelarului Germaniei, Angela Merkel, la această reuniune. La rândul său, Partidul AFD de dreapta, care este acum al treilea cel mai mare partid politic din Germania, și-a exprimat de asemenea opoziția, afirmând că grupul Bilderberg are o „agendă a globalizării neoliberale și progresiste”, agendă care urmărește să elimine statele naționale și care „subminează participarea democratică a parlamentelor naționale” la deciziile politice ale fiecărei țări.

Cu toate acestea, mass-media principală respinge în mod obișnuit influența pe care o are grupul Bilderberg, vorbind despre el ca de un simplu „forum” fără nici o putere reală, deși există nenumărate exemple care arată că grupul își exercită influența sa asupra afacerilor mondiale. Faptul că grupul a convocat fără nicio opreliște la conferința sa din acest an din Germania principalii factori de decizie din Germania: cancelarul (Merkel), președinții principalelor două partide ale Germaniei, vice-cancelarul (Sigmar Gabriel), ministrul de externe (Steinmeier), ministrul apărării etc, ne arată fără dubiu influența majoră pe care grupul o are în politica mondială.

În 2010, fostul secretar general al NATO și membru Bilderberg, Willy Claes, a recunoscut că participanții Bilderberg sunt mandatați să pună în aplicare deciziile care sunt formulate în cadrul conferinței anuale a grupului Bilderberg. Acest fapt în sine încalcă legile din numeroase țări ale lumii, care interzic ca politicienii să fie influențați în secret de agenți străini și de organizații străine oculte.

În 2009, președintele Bilderberg la acea vreme, Étienne Davignon, președinte al organizației Friends Of Europe și în continuare membru marcant al grupului Bilderberg, a lăudat modul în care moneda unică euro a fost introdusă în Uniunea Europeană la propunerea grupului Bilderberg.

Citiţi şi: 
Un reprezentant al grupării oculte Bilderberg se află în spatele Barnevernet, instituția care răpește copiii în Norvegia
O analiză din ziarul Financial Times: Se apropie sfârşitul erei Merkel

Campanie ateistă în Marea Britanie pentru a semăna îndoiala în existenţa lui Dumnezeu

> 29 Ianuarie: Critică a reglementărilor propuse cu privire la medicina homeopată și alternativă (III)

> 29 Ianuarie: Macron și Merkel trezesc naționalismul la viață. Răscoala «vestelor galbene» nu este decât începutul. (Istoria altfel decât la școală)

> 29 Ianuarie: Noduri şi semne: FBI anchetează furtul a 18.000 de documente privind 9/11

> 28 Ianuarie: Coperta revistei «The Economist», Lumea în 2019 – o analiză Vigilant Citizen

> 27 Ianuarie: Victima ideologiei de gen. La 6 ani, obligat de mamă să devină fată, lăsat de tată să fie băiat

> 24 Ianuarie: Critică a reglementărilor propuse cu privire la medicina homeopată și alternativă (II)

> 24 Ianuarie: PLANURILE AMERICII PENTRU HEGEMONIA MONDIALĂ

> 23 Ianuarie: Agentul Oranj – arma chimică letală împrăștiată peste Vietnam: 26 fotografii cutremurătoare ale unor crime de război ale SUA trecute sub tăcere

> 23 Ianuarie: Banca masonului Patriciu din Georgia, parte a șpăgii pentru politicieni corupți? Tăriceanu și Ponta au conturi uriașe acolo!

> 22 Ianuarie: Trump îi deranjează pe așa-zișii «Iluminați» și este cel mai hărțuit președinte din istoria Statelor Unite. Aceasta este rețeaua vânătorilor!

> 21 Ianuarie: Putem discuta de capitalism în ţările aşa-zis dezvoltate ale planetei? Cu siguranţă nu!

> 20 Ianuarie: Toate minciunile despre încălzirea globală au fost demascate (II)

> 20 Ianuarie: Critică a reglementărilor propuse cu privire la medicina homeopată și alternativă (I)