Oameni de pretutindeni, nu vă mai lăsaţi minţiţi şi manipulaţi de preoţi, politruci şi de alţi magnaţi, pentru că ei vă vor săraci, muribunzi în păcate; Lor le este mare frică dacă vă deşteptaţi, dacă vă umpleţi cu Atotputernicia şi Atotcunoaşterea Lui, prin naşterea din nou (Ioan, cap.3); Nu mai rămâneţi neînnoiţi nici o clipă, pentru că nimic bun nu locuieşte în omul adamic-prostit şi păcălit… Nu mai păstraţi în voi nimic din învăţătura komunistă, fesenistă, globalistă, capitalistă, adică satanistă, căci tot ce aveţi, ce ştiţi, ce faceţi, sunt roadele satanei din Gal.5/19-21,adică sunt excrementele gunoierului cosmic, puse în inima omului, ca să-l înrăiască, învrăjbească, otrăvească, pedepsească… „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe om.”” (Marcu 7/21-23)

Satan,ca si Ion Ilici Iliescu- fondatorul feseniei globaliste – este primul liber cugetător şi “mântuitor” al omenirii…Satanismul comunist- Strania mentalitate masonică – un articol de MIRCEA ELIADE… Amintiri despre marele doctor fesenist…de  rasa, de capitalahvTrump îi deranjează pe așa-zișii «Iluminații»feseniei globaliste (satanistii mondializarii ) și este cel mai hărțuit președinte din istoria Statelor Unite. ..Campanie ateistă în Marea Britanie pentru a semăna îndoiala în existenţa lui Dumnezeu…hgViaţă în Duhul- By Joe Crews Faza 3 — Sfârşitul deplin al răzvrătirii…Charles H. Spurgeon: „Predicați întregul adevăr!”Loraine Boettner – Dovezi biblice ale suveranității lui Dumnezeu98Marea controversa. Conflictul final si victoria bisericii (Cap. 12-14)…Mielul si cartea cu sapte peceti
Sfaturi pentru predicatori988gtgu
 fb
 cpbis

Asaltul diavolilor

de Laurenţiu Ionescu
„Diavolul l-a urcat pe Iisus pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi i-a zis: „Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii, căci mie îmi este dată şi o dau cui voiesc. Dacă te vei închina înaintea mea, toată va fi a ta.” Drept răspuns Iisus i-a zis: „Piei, Satano! Este scris: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai lui să-i slujeşti.” Luca, cap.4, versetele 5-8
Biblia şi celelalte cărţi sfinte ale omenirii susţin existenţa unui singur Creator şi Conducător al întregului Univers: Dumnezeu Tatăl. Dorinţa unei persoane sau a unui grup de a se substitui Lui pentru a domina lumea, se bazează exclusiv pe adorarea lui Lucifer.
Satana, Lucifer (cum mai este numit) este o entitate pomenită atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament din Biblie. Mai întâi a fost un heruvim care, aflându-se la un moment dat deasupra Muntelui Sfânt al lui Dumnezeu, s-a răzvrătit dorindu-şi accesul direct în centrul Puterii Cereşti – jilţul lui Dumnezeu. Acesta l-a pedepsit alungându-l din cer, azvârlindu-l la pământ şi preschimbându-i numele în Satana, deoarece a pângărit înţelepciunea, în virtutea propriei străluciri. A mai fost numit fiul dimineţii, datorită asemănării sale cu Luceafărul de dimineaţă care doreşte parcă să concureze Soarele la răsărit. Se spune despre el că poate face “minuni mincinoase”, deci poate înşela; el este de fapt doar un înger decăzut.
Dumnezeu i-a îngăduit pe mai departe existenţa, încredinţându-i chiar o misiune importantă: aceea de a încerca credinţa celor aflaţi pe o cale spirituală prin tentaţii lumeşti aşa cum s-a petrecut şi cu Iisus Hristos în episodul citat mai sus. Au existat însă şi fiinţe care nu l-au respins, s-au lăsat pradă tentaţiilor şi au fost pedepsiţi pentru asta, aşa cum relatează apostolul Petru despre îngerii care au păcătuit implicându-se în revolta lui Lucifer; Dumnezeu nu i-a cruţat, aruncându-i şi pe ei în iad.
Celui necurat i se închină cu bună ştiinţă masonii, „iluminiştii”, curentele pseudoreligioase.
Satanismul în literatură
În timpurile moderne, satanismul a fost propagat şi popularizat prin literatură şi artă, tipărindu-se chiar şi liturghii ale cultului satanic. J. K. Huysman – poet convertit la satanism – dezvăluie „Bucuria oprită de a transfera Satanei omagiile şi rugăciunile lui Dumnezeu…; comiterea, pentru a-l insulta mai grav pe Hristos, a păcatelor pe care el le-a condamnat în mod deosebit; pervertirea cultului şi orgia carnală.”
Iluminismul – curent filozofic şi literar de origine masonică – îl preamăreşte în literatură pe Satana ca simbol-model al revoltei împotriva lui Dumnezeu, al negării legilor morale, al “eliberării” de orice constrângere şi de orice legătură cu Dumnezeu; model pentru omul care se vrea titan, care vrea să-l răstoarne pe Dumnezeu de pe tronul său, pentru a-i lua locul.
G. Byron (Manfredi şi Cain) este iniţiatorul exaltării depline a Satanei, urmat de Shelley, Lenau (Faust) şi M. Lermontov (Demonul).
Baudelaire îl numeşte „cel mai frumos şi cel mai mare dintre îngeri”, victimă a geloziei divine.
V. Hugo, în „La fin de Satan” îşi exprimă credinţa că Dumnezeu şi Satana vor deveni egali, prin intermediul îngerului născut din amândoi numit Libertate.
G. Carducci, în „Imnul către Satana” îl glorifică, văzând în el forţa vitală şi progresul modern.
A. Gide, J. P. Sartre, A. Camus şi A. France sunt existenţialişti şi atei ai zilelor noastre; ei merg pe aceeaşi linie.
Împotriva satanismului modern s-au ridicat numeroşi scriitori, printre care N. Gogol, Dostoievski, L. Bloy, G. Bernanos, G. Papini.
Satanismul în muzică
Curentul satanist este promovat foarte mult şi prin intermediul muzicii. Nu avem aici nimic împotriva vreunui stil muzical. Şi desigur că vor fi mulţi fani ai acestor stiluri şi curente muzicale care nu sunt de acord că această muzică- rock, pop, heavy-metal- etc., ar fi satanistă sau malefică.
Dar, în continuare, nu putem decât să analizăm, în mod obiectiv, ceea ce exprimă prin versuri şi prin faptele fanilor săi aceste formaţii de muzică rock.
Încă de acum câteva decenii, s-a atras atenţia asupra mesajului satanic pe care îl transmite muzica rock. Astfel, în 1984, jurnalul „Liberation” profetiza despre „întoarcerea lui Satan”, făcând aluzie la concertele rock. În timpul unui colocviu intitulat „Istoria artelor de vrăjitorie” organizat la abaţia Fontevrault în octombrie 1984, preşedintele asociaţiei Franceze a Exorciştilor, abatele Chenesseau, acuza anumite grupuri rock, cum ar fi AC/DC (Anti Christ, Death to Christ) că difuzează muzică pe care erau suprapuse mesaje subliminale satanice.
Cântăreţii de muzică rock dau glas fanteziei depravate a unui public „format”. Unele dintre versurile melodiilor sunt imposibil de publicat. Promotorii heavy-metal-ului glorifică atitudini excentrice cu privire la sex, violenţă şi ură. Muzica rapp se concentrează asupra răzvrătirii de orice natură. Multe piese conţin obscenităţi şi descrieri vulgare ale actului sexual.
Aceste genuri muzicale pot servi, din păcate, drept catalizatori negativi, care îi încurajează pe tinerii vulnerabili să facă lucruri la care altminteri nici nu s-a fi gândit măcar.
Ozzy Osbourne, cel care a creat curentul heavy-metal, a declarat: „Există o putere supranaturală care mă utilizează ca să compun această muzică. Sper ca puterea aceasta să nu fie a Diavolului.” Cu toate acestea, majoritatea cântecelor compuse de el sunt dedicate diavolului, având chiar un album intitulat „Speak With The Devil” (Vorbind cu Diavolul), iar în timpul concertelor sale are manifestări diabolice care scot foarte clar în evidenţă puterea supranaturală care îl „utilizează”: în entuziasmul delirant al spectatorilor, a smuls cu dinţii, pe scenă, capul unui liliac viu.
Celebrul cântăreţ Alice Cooper a declarat: „Cu puţini ani în urmă m-am dus la o şedinţă de spiritism, unde Norman Backley a rugat spiritul să vorbească. Acesta mi-a vorbit. Mi-a promis mie şi formaţiei mele glorie, stăpânire universală în muzica rock şi bogăţie. Singurul lucru pe care mi l-a cerut era să-i las corpul meu să-l stăpânească.” Şi l-a lăsat, fiind deplin devotat lui Satan, dedicându-i albumul „House of Fire” (Casa de foc). Un alt exemplu care te îngrozeşte este cel al formaţiei W.A.S.P. În timpul spectacolelor, membrii ei beau sânge dintr-un craniu, taie carne cu toporul şi aruncă bucăţile crude fanilor isterizaţi, care le devorează. O revistă americană scria: „Ascultând cântecul „I wanna be somebody” îţi umpli trupul de draci şi te simţi predispus la sinucidere…” Formaţia Kiss, în cântecul „The God of Thunder”, spune „Am fost crescut de către un demon/ Pregătit să guvernez lumea/ Sunt stăpânitorul pustiului/ Un om de fier al zilelelor noastre/ Adun întunericul pentru plăcerea mea!”
Membrii formaţiei Led Zeppelin au cumpărat vila din Londra a lui Aleister Crowley, un celebru ocultist care a deviat către orientări satanice, unde au locuit o bună perioadă de timp. Ei au introdus în piesele muzicale versuri satanice inserate sub formă de mesaje subliminale, neanunţate pe coperta discului – o metodă de inducere în mod insidios în conştiinţa unui ascultător a unor mesaje fără ca el să-şi poată da seama, şi care îl pot determina ulterior să le ducă la îndeplinire. Ele sunt suprapuse pe fondul muzical prin tehnici speciale, astfel că ascultătorul percepe conştient numai muzica, nedându-şi seama de existenţa mesajelor. Au fost intentate procese formaţiilor Led Zeppelin, Metallica şi Judas Priest pentru introducerea de mesaje subliminale sataniste în piesele lor muzicale.
În cele prezentate mai sus se evidenţiază foarte clar modul în care entităţile universurilor paralele infernale îi „posedă” pe aceşti cântăreţi. Cu formaţiile care folosesc astfel de texte se petrece acelaşi lucru ca şi cu demonizaţii. Entităţile infernale îi folosesc ca medium pentru a-şi transmite  mesajele lor malefice, ducându-i, în cele din urmă, la suferinţă, alienări sau sinucidere.
Dar, ne vom pune întrebarea: cine sunt cei care au interesul ca această muzică, care s-a dovedit a fi nocivă, să fie promovată şi susţinută? John Todd care, conform propriilor declaraţii, a fost iniţiat în puternicul cerc ocult al „Iluminaţilor” (Sfatul celor 13) era directorul unei mari corporaţii producătoare de discuri şi societăţi de înregistrare a concertelor şi anume Zodiaco Production. Din relatarea sa a reieşit cu claritate şi certitudine faptul că fiecare matriţă a oricărui disc – clasic, country, rock, de revistă, meditativă, disco etc. – deci orice fel de muzică (nu numai rock sau heavy -metal) este prelucrată de 13 persoane, prin ritualuri de magie neagră satanică!
În spatele acestor practici se află unii dintre cei mai bogaţi oameni de pe planetă, care sunt totodată şi membrii importanţi ai Francmasoneriei. De aceea, ei nu fac acest lucru din motive financiare, ci pentru a controla minţile şi conştiinţa oamenilor, ascultătorul fiind influenţat de „frecvenţele” pe care urechea umană nu le percepe, însă subconştientul le înregistrează şi le asimilează. Aceste practici au un impact puternic, în special asupra tineretului, deoarece, după cum ştia şi Hitler, „Cine are tineretul, are viitorul.”
Satanismul în Francmasonerie
Satanismul este bine ascuns în ritualurile secrete ale Francmasoneriei, care a moştenit credinţa şi practicile gnosticismului cainit, în special în loja Misraim de rit egiptean. El a mers şi merge mână în mână cu francmasoneria până la identificare, care prin natura practicilor sale este o sectă satanică. Francmasonii au obiceiul de a-l preamări pe Satana mascat sub alt nume (“Marele Arhitect”) şi de a-i face pe plac: urăsc, fac rău de dragul răului, parodiază şi batjocoresc religiile cu orientare divină şi lucrurile sfinte, comit crime, pervertesc binele în rău şi caută autonomia  şi independenţa faţă de Dumnezeu.
Zecile  sau chiar sutele de milioane de victime ale războaielor, pe care masonii recunosc că le-au generat, reprezintă, de fapt, ofranda adusă Satanei, contrar iubirii faţă de aproape afişate public cu scop propagandistic de aşa-zisele loje albastre.
Marele Arhitect al Universului – entitatea supremă venerată de masoni în ritualurile lor, nu este Dumnezeu, ci Diavolul, căruia ei îi consacră toată activitatea. Rene Guenon, filosof şi matematician, pentru o scurtă perioadă prins în mrejele masoneriei, nu scapă nici un prilej în lucrările sale de a aduce argumente care să demonstreze acest lucru. Din punct de vedere subtil, pentru a obţine protecţie şi susţinere în acţiuni, ritualul de deschidere a lucrărilor secrete ale unei loje masonice apelează la entităţi inferioare din planurile subtile, numite entităţi elementale.
De exemplu, pentru întronarea în lume a ideilor sale, revoluţia masonică franceză din 1789 a stropit Europa cu sânge nevinovat.
Având în vedere caracterul strict secret al sectelor satanice, nu se poate face dovada absolută a apartenenţei unor persoane publice la acestea, însă scrierile şi viaţa lor fac foarte probabilă ipoteza. În toate timpurile au existat satanişti celebri strâns legaţi, prin activitatea lor, de francmasonerie.
Albert Pike, mason şi satanist scria: „Convingerea tuturor oamenilor că Dumnezeu e bun a adus la o credinţă într-un Diavol, Lucifer cel căzut sau purtătorul luminii.” Într-o scrisoare adresată celor 23 de Consilii Supreme ale lumii, Pike arăta că Lucifer  este Dumnezeul secret al masonilor; atunci când cineva din afara organizaţiei sau chiar un mason cu grad inferior cere explicaţii despre satanismul masoneriei, el recomandă ca acela să fie întâmpinat cu o negare instantanee şi vehementă, care anulează astfel orice suspiciune. Pike mai afirmă: „Le-o puteţi repeta doar gradelor 32, 31 şi 30 – religia masonică trebuie să fie menţinută de către noi toţi, iniţiaţii înaltelor grade, în puritatea doctrinei luciferice.”
Deci gradelor 30, 31 şi 32 le este predată doctrina luciferică, iar gradul 33 este învăţat formal că Lucifer este Marele Arhitect al Universului. „Dacă Lucifer nu ar fi Dumnezeu, atunci oare Adonai (Dumnezeul creştinilor şi al evreilor) şi preoţii lui l-ar mai calomnia?”; „Adevărata şi pura religie filosofică este credinţa în Lucifer, egalul lui Adonai”. Pike îndrăzneşte chiar să inverseze scara valorilor la nivelul suprem: „dar Lucifer, Dumnezeu al Luminii şi Dumnezeu al Binelui, se luptă pentru omenire împotriva lui Adonai, Dumnezeul Întunericului şi al Răului.”
Manly P. Hall – scriitor mason – dezvăluie la rândul său aceleaşi simpatii satanice ca şi Pike, enunţându-le chiar ca doctrine masonice.
Texe Marrs referindu-se la anumiţi lideri a mişcării New Age, spune: „Lucifer este şeful unei secrete Frăţii a spiritelor… Frăţia e denumită după Lucifer, fiindcă marele Înger Lucifer a fost răspunzător pentru abolirea Edenului, în scopul ca oamenii să poată porni pe drumul spre progres spiritual.”
La Bruxelles, în timpul unui congres masonic s-a strigat: „Război lui Dumnezeu”, „Să zdrobim Infamul!”
Jurămintele masonice conţin şi angajamentul de a-l nega pe Dumnezeu; de-a lungul existenţei ei, Francmasoneria a luptat şi luptă permanent împotriva bisericii şi a credinţei autentice.
De exemplu, Francmasoneria nu-şi va oferi niciodată serviciile pentru a unifica credinţa creştină şi a o readuce la forma dată iniţial de Iisus Hristos, dar investeşte în schimb enorm pentru manipularea şi convingerea europenilor să accepte unificarea artificială a Europei şi globalizarea. Credinţa autentică fiind duşmanul de temut, Francmasoneria este mulţumită că lucrurile decurg conform celebrelor „Protocoale secrete ale maeştrilor francmasoni”, dezbinarea creştinismului fiind chiar unul dintre planurile sale.
Pentru crearea haosului în creştinism, francmasoneria subvenţionează de asemenea curente pseudoreligioase şi pseudocreştine, unde oamenii sunt atraşi de avantaje materiale, apoi îndoctrinaţi cu percepte care contrazic şi îndepărtează fiinţa de creştinismul autentic.
În secolele trecute, catolicismul s-a ridicat făţiş împotriva francmasoneriei, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a avut curajul în 1937 să demaşte şi să osândească Francmasoneria ca fiind „un germen de continuă şi subversivă subminare a ordinii sociale, care practică o luptă nesinceră”. Din păcate, oamenii de azi ai Bisericii nu mai manifestă acelaşi curaj, sugerându-ne în schimb să-i uităm şi să-i iertăm pe francmasoni, deoarece ei „nu sunt chiar atât de răi pe cât se zice”. Deşi deosebirea fundamentală dintre Francmasonerie şi Biserică începe de la cel căruia aceştia i se închină, masonii mediatizează cu mândrie că au printre ei mulţi „fraţi” preoţi, ceea ce este în totală contradicţie cu dogma creştină (să nu fii slugă la doi stăpâni).
Homosexualitatea, care este condamnată şi pedepsită de Dumnezeu în Vechiul Testament, şi despre care în toate religiile se spune că este o orientare malefică cu efecte dezastruoase pentru fiinţele umane, este însă protejată şi propagată de francmasonerie. Alături de propaganda favorabilă, au fost eliminate din legislaţia majorităţii statelor pedepsele pentru homosexualitate, apoi au fost legalizate unele deviaţii aberante de la normal, degradante atât pentru fiinţa umană, cât şi pentru societate, cum ar fi oficierea căsătoriilor între homosexuali şi permisiunea adoptării copiilor de către cuplurile de homosexuali.
Steaua cu cinci colţuri inversată (cu vârful în jos) este un simbol masonic şi satanist. Este imprimată pe coperta aşa-zisei biblii satanice şi utilizată în ritualuri. În acelaşi timp steaua este supremul simbol comunist, figurând pe stemele statelor şi în special ale partidelor comuniste. Aşa cum bine se ştie, „religia comunistă” a fost preparată şi lansată din laboratoarele lojilor Marelui Orient.
Semnul fiarei: 666 este un alt simbol teribil, folosit de francmasonerie şi instituţiile care sunt aservite acesteia. Este în mod excesiv utilizat de toate organizaţiile masonice de talie mondială. Barele de cod pentru preţurile produselor, stemele şi bancnotele multor state, telecomunicaţiile, siglele unor companii transnaţionale poartă semnul fiarei (666) sub diferite forme. Unii autori afirmă că pe numărul 666 corespunde ocult celebrului www din adresele de internet şi acelaşi număr malefic va fi imprimat oamenilor în cipurile pentru monitorizarea amănunţită cu privire la informaţii personale, sănătate, comportament. VISA – sigla renumitei cărţi de credit, după unele interpretări, este o transpunere a semnului satanic al fiarei: 666.

Satan ca si Ion Ilici Iliescu-fondatorul feseniei globaliste – este primul liber cugetător şi “mântuitor” al omenirii-

Satanismul comunist-

Whittaker Chambers – fost membru al Partidului Comunist American – care s-a despărţit  de această ideologie, spune: „comunismul e ceea ce se produce atunci când, în numele Minţii, oamenii renunţă la Dumnezeu.”
După filosofii iluminişti, promotorii satanismului sunt socialiştii şi comuniştii de toate nuanţele şi culorile: utopici, anarhici, nihilişti, atei militanţi, indivizi precum Saint Simon, Proudhon, Marx, Engels ş.a. Expresive şi semnificative sunt titlurile publicaţiilor lor: Satana, Lucifer, Anticristul, Ateul etc.

Karl Marx, Buharin, care împreună cu Marx şi Engels au creat oficial prima internaţională comunistă, scria: „Satan este primul liber cugetător şi “”mântuitor”” al omenirii. El îl eliberează pe Adam şi îi imprimă sigiliul umanităţii pe frunte, făcându-l să fie nesupus.” Parcă ne mai amintim că era şi prin România o personalitate care afirma că el este „liber cugetător”.

Buharin, care a scris printre altele şi biografia lui Karl Marx, nota că la 12 ani, după ce a citit Cartea Apocalipsei, Marx era stăpânit de dorinţa de a deveni Anticristul; aflând că pentru aceasta trebuia să fie fiul marii prostituate, Marx insista pe lângă mama sa să mărturisească deschis că a fost prostituată. Toate textele şi poeziile lui Marx descriu tărâmuri satanice, au tente şi fac aluzie la ritualuri şi obiecte ale cultului satanic. Există dovezi că Marx intrase în cultul satanic al Joanei Southcott, preoteasă satanistă, considerată a fi în contact cu un demon numit Shiloh; semnele distinctive purtate de membrii sectei erau părul lung şi barba neîngrijită, adică exact portretul arhicunoscut al lui Marx.
Un prieten al său scria că: „Marx, fără îndoială, îl va izgoni pe Dumnezeu din cer şi chiar îl va aduce în faţa judecăţii. Marx declară religia creştină una dintre cele mai imorale religii.”
Marx, care  era  un alcoolic în veşnică lipsă de bani, a avut rudele marcate de destine cumplite, poate datorită faptului că el a militat pentru abolirea familiei. Trei dintre copiii săi au murit de subnutriţie. Fiica sa, Laura, căsătorită cu socialistul Leforgue, şi-a îngropat la rândul ei alţi trei copii, după care soţul ei s-a sinucis. Fiica sa Eleonora s-a hotărât împreună cu soţul ei să se sinucidă: ea a murit, el s-a răzgândit în ultimul moment.
Deşi Marx provenea dintr-o familie religioasă de evrei convertiţi la creştinism chiar înaintea naşterii sale, a avut mereu idei ciudate despre religie. „Abolirea religiei ca fericire iluzorie a omului este o cerinţă pentru adevărata lui fericire.” „Aş dori să mă răzbun pe Cel care domneşte sus.” „Trebuie să pornim războiul împotriva tuturor ideilor precumpănitoare despre religie, stat, ţară, patriotism. Ideea de Dumnezeu este cheia sol a unei civilizaţii pervertite. Trebuie distrusă.”
A devenit critic, dorind un război împotriva preceptelor despre cum trebuie adorat Dumnezeu, formarea unei naţiuni apărătoare a drepturilor primite de la Dumnezeu, stabilirea şi menţinerea frontierelor naţionale, crearea condiţiilor în care toţi oamenii să fie liberi pentru a-şi iubi Creatorul. Originea ideilor enumerate mai sus a fost descoperită în adoraţia satanistă pe care el o practica, iar poziţia sa faţă de preceptele credinţei creştine se regăsesc integral în cultul satanic.
Lenin provenea dintr-o familie religioasă, dar considera în mod categoric că religia trebuie combătută: „Trebuie să combatem religia. Jos religia. Trăiască ateismul”.
Nikita Hruşciov, unul dintre preşedinţii URSS, spunea că „sarcina ateilor ruşi era aceea de a-i elibera pe oamenii cu frica lui Dumnezeu de Dumnezeul lor”. Acesta este ţelul comun al francmasoneriei mondiale şi al satanismului.
Zbigniew Brzezinski, fost consilier al preşedintelui SUA pentru afacerile de securitate naţională, actualmente director al Institutului de Cercetări pentru Schimbările Internaţionale, face câteva observaţii surprinzătoare asupra marxismului:
– reprezintă un alt stadiu vital şi creator în maturizarea viziunii universale a omului;
– totalitarismul modern nu este în realitate decât deformarea a ceva magnific şi astfel foarte apropiat de adevăr;
– marxismul, diseminat la nivel popular sub forma comunismului, a reprezentat un progres major în capacitatea omului de a-şi conceptualiza relaţia cu lumea;
– marxismul a oferit un instrument intelectual unic pentru înţelegerea şi înhămarea forţelor fundamentale ale vremurilor noastre;
– marxismul este o victorie a raţiunii asupra credinţei.
Stalin a practicat şi el satanismul. Acelaşi Buharin scria că Stalin nu este un om, ci un diavol, primele sale pseudonime în gruzină fiind Demonoşvii (Îndrăcitul) şi Besoşvii (Diabolicul).
În Uniunea Sovietică, bolşevicii au practicat cultul satanist. Ziarul Pravoslavnaia scria în 1977; „Catedrala ortodoxă din Odessa, atât de iubită de locuitorii oraşului, a devenit un loc satanist la puţin timp după luarea puterii de către comunişti.”
Hitler şi generalii săi practicau magia neagră avându-l mentor pe Dietrich Eckart, care experimentase o gamă largă de droguri pentru a atinge stări alterate de conştiinţă. Ulterior s-a descoperit că şi Hitler încercase droguri. De pe urma acestor învăţături satanice au murit circa 50 milioane de oameni sacrificaţi religiei lui Lucifer.
Amploarea satanismului
În 1971 se înregistrau oficial în lume 2345 publicaţii sataniste.
În 1991, la un congres din Perugia s-a afirmat că există 40 de milioane de închinători ai lui Lucifer.
Aleister Crowley, celebrul ocultist, a fost fondatorul revistei „Lucifer”. În templul lui satanic din Londra se cântă „Imnul către Pan”, se rostesc rugăciunile pentru liturghia compusă de Crowley, pe mormântul său, discipolii rostesc formule sataniste şi cântă „Imnul către Satana” al lui Carducci, iar formaţii celebre de muzică rock l-au avut idol pe Carducci.
Anton Şandor Le Vey a fost dresor şi autor al unei „Biblii satanice”. În 1996 a fondat o biserică a lui Satana la Los Angeles. Se pretinde reprezentantul exclusiv al lui Belzebut pe pământ. Din această biserică face parte şi Charles Manson – teribilul asasin al lui Sharon Tate, soţia regizorului Roman Polanski.
Organizarea cultului satanic
Ritul satanic este organizat cu „preoţi”, „pontifi”, rituri de iniţiere, liturghii negre – parodii ale slujbelor bisericii creştine, săvârşite de regulă de preoţi apostaţi (renegaţi), cooptaţi în sectă.
Ritualurile se fac la miezul nopţii, cu lumânări negre şi cranii de mort, în special în nopţile cu lună plină. „Preotul” se îmbracă în veşminte preoţeşti cu căptuşeala pe dinafară. Rugăciunile sunt rostite de la sfârşit la început. Un crucifix este fixat cu capul în jos, călcat în picioare, scuipat şi un cuplu face sex pe el, în timpul liturghiei se arde o Biblie, iar toţi cei prezenţi promit că vor comite toate păcatele capitale şi că nu vor face niciodată vreo faptă bună.
În cadrul cultului satanist se practică perversităţile sexuale, zoofilia, jertfele de animale şi nu de puţine ori sacrificiile de vieţi omeneşti (de preferinţă fecioare), precum şi vandalismul, profanarea de cimitire etc.
Cultul satanist nu este interzis de lege în statele care se pretind democratice.
Un fapt demn de menţionat s-a petrecut în SUA unde, un deţinut satanist a acţionat în justiţie conducerea închisorii, deoarece nu-i permitea practicarea ritualului. A câştigat procesul, instanţa impunând conducerii închisorii să-i permită efectuarea ritualurilor satanice şi chiar să-i procure obiectele de cult necesare.
Citiţi şi:
Catafal

Strania mentalitate masonică – un articol de MIRCEA ELIADE

Vă oferim în cele ce urmează un articol edificator  al lui MIRCEA ELIADE în ceea ce priveşte mentalitatea  FRANCMASONICĂ.

Am mai putea adăuga că pentru curajul său de a exprima astfel de adevăruri  zdrobitoare  în ceea ce priveşte  FRANCMASONERIA, lui ELIADE  i-a  fost incendiată bilioteca de către  francmasoni drept răzbunare că a îndrăznit să-i prezinte într-o lumină nefavorabilă (care este profund obiectivă).

Acest articol are o mare valoare pentru că ne ajută să înţelegem cum  este privită  în realitate FRANCMASONERIA de către o personalitate genială şi unanim apreciată care a fost şi rămâne pentru noi românul MIRCEA ELIADE.
Profesor yoga  GREGORIAN BIVOLARU

Nu cunosc nici un francmason şi din toate cărţile pe care le-am citit n-am înteles mai nimic asupra francmasoneriei, pentru că în realitate nici nu ai ce să întelegi în cazul aşa-zisei doctrine a ei. Nu ştiu ce vor de fapt aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că-şi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide şi de ce sunt atât de misterioşi cu “secretele” lor, pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă.

Dar un lucru am învăţat totuşi din comerţul meu cu literatura aceasta aiurită: am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică.

Vă veţi mira, poate, aflând că acord o mentalitate francmasonică chiar şi unor oameni care nu au nimic de-a face cu această societate secretă. Într-adevăr este uimitor cât de mulţi intelectuali judecă lumea, spiritul şi istoria cu asemenea mentalitate francmasonică. Pe care aş putea-o rezuma astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte şi vădit greşite în judecarea istoriei.

Un marxist, de pildă, exemplifică de minune mentalitatea aceasta francmasonică. Pentru marxist, toate lucrurile sunt clare, toată istoria este un joc de forţe economice, rigide, simpliste până la absurd, abstracte până la confuzie. Cu un marxist nu poţi discuta. Cu nici un intelectual de formaţie “francmasonică” nu poţi discuta. În capul lui e prea multă “lumină”, sunt prea multe “certitudini”; problemele se rezolvă, toate, cu aceeaşi ecuaţie, necunoscutele sunt, toate, de acelaşi grad, pe acelaşi plan.

Am început să mă gândesc serios că paradoxul acesta – mentalitate francmasonică – nu este un simplu paradox, după ce am cunoscut mai îndeaproape mentalitatea marxistă. Un marxist este de fapt un om cu o mie de certitudini şi care acceptă un singur miracol: opera lui Karl Marx. Pentru el istoria se rezolvă în câteva formule simple, care explică tot, satisfac orice curiozitate, preîntampină orice controversă. Iraţionalul, ireductibilul – toate acele forţe obscure şi peste putinţă de anticipat, care fac ca istoria unei ţări să se deosebească net de istoria altei ţări – pentru un fericit marxist cu mentalitate francmasonică nici macar nu există.

Ceea ce caracterizează această mentalitate francmasonică este strania conjugare a abstractului şi a grosolanului. Într-adevar un spirit francmason judecă lumea şi istoria într-un mod abstract (adică fără atingere directă cu realităţile, fără experienţa timpului, fără priză asupra prezentului).

Un francmason pur sânge ar spune, de pildă cam aşa: ”Mihai Viteazul a reprezentat cutare forţă şi a jignit cutare simbol; din această cauză, lipsindu-i ajutorul Maestrului Trei Stele, şi-a găsit moartea aşa cum era de aşteptat.” (Am pe masă, acum când scriu, o serie întreagă de cărţi ale “magistrului” Ragon. Dacă cineva se îndoieşte de felul cum am rezumat judecata masonică asupra istoriei, pot cita din Ragon. Şi jocul acesta straniu poate continua…).

Aţi observat cât de “abstract” şi cât de grosolan totuşi judecă un mason – sau un marxist, unul cu mentalitate masonică – istoria, lumea, viaţa. Nu există concret pentru ei; nu există de asemeni fapte, pur şi simplu fapte, adică evenimente imprevizibile, ireductibile, iraţionale.

Ei posedă o bizară schemă simplistă – adică semidoctă, pseudoraţională, lipsită de o reală patrundere filosofică şi în acelaşi timp lipsită de intuiţia directă a faptelor, a realităţilor – şi cu această schemă ei rezolvă totdeauna totul.

Pentru un “fericit” participant la mentalitatea masonică – care îşi are originea în mentalitatea evreiască – nu există enigmă, după cum nu există destin. Toate care există se pot prevedea, toate se pot explica;  toate se explică şi pentru oricine. (Freud şi psihanaliza care işi are originea tot în mentalitatea evreiască alcătuiesc încă un admirabil exemplu de ceea ce eu numesc mentalitate francmasonică. Freud laicizează Absolutul, adica pune la îndemâna oricui o cheie care în aparenţă este unică, prin care, crede el, se explică toate cele sufleteşti. De unde înainte înţelegerea Absolutului (adică a sensului existenţei, sulfetului, a realităţii suprafireşti) presupunea efort, asceză, inteligenţă – deci inegalitate – psihalnaliza oferă oricui această înţelegere în schimbul a trei sau patru cărti, accesibile oricui, costând aproximativ 1000 lei. Freud este un grav exemplu de trădare a spiritualităţii iudaice – adică de monovalenţă transferată şi de laicizare a Absolutului. De altfel ar fi interesant de studiat apariţia elementului dramatic în spiritualitatea iudaică (unde nu a existat niciodată, unde liturghia era singurul dinamism acceptat în experienţa spiritului) – care, după părerea noastră, coincide cu această laicizare a Absolutului). Nu mai e nevoie de efort, de inegalitate, de inteligenţă deci – căci schema e la îndemâna oricui. Învaţă un simbol în plus şi ai înţeles Evul Mediu. Citeşte un volum din “Capitalul” lui Marx şi ai inţeles feudalismul. Plăteşti încă o taxă la o Lojă francmasonică şi înveţi un al doilea simbol; înţelegi atunci misterul secolului al XVIII-lea. Citeşti un al doilea  volum din “Capitalul” şi înţelegi Revoluţia Franceză.

Poate că ceea ce scriu acum par vorbe glumeţe. Şi n-aş vrea să pară aşa. Lucrurile în această direcţie sunt prea serioase şi prea triste. Nu ştiu ce este acea stranie societate sau lojă masonică, dar mi se pare că spiritul complet greşit al masoneriei – simplism, anti-istorie, abstracţiune versus grosolănie – a pătruns periculos de mult şi a răscolit întreaga mentalitate europeană. Sunt clase întregi de oameni care sunt atât de siguri că posedă cheia cea supremă a universului, clavis abs conditorum, încât nu mai poţi sta de vorbă cu ei. Şi observaţi că această bizară certitudine nu se referă la principii, la esenţa lucrurilor, la un domeniu propriu filosofiei sau religiei, ci se referă la un domeniu de realităţi fenomenologice, în veşnică prefacere, în evanescentă revenire: viaţa, istoria, omul de toate zilele şi omul faptelor mari.

Nu ştiu daca aţi întâlnit şi Dvs. asemenea  “intelectuali” de formaţie masonică, oameni cu care nu poţi sta de vorba asupra lucrurilor de toate zilele, ci cu care trebuie să te întâlneşti doar pe un teren neutru de discuţii. Priviţi cu o mai mare atenţie şi luciditate asemenea oameni. Veţi observa că ei toţi acceptă un miracol în centrul întelegerii lor universale. Ei admit că, în cursul istoriei, a intervenit la o anumită dată un eveniment unic, singular, ireversibil prin care se explică totul şi pentru toată lumea.

Este în realitate aici un proces invers – am putea spune satanic – de degradare, a ceea ce am putea numi mentalitatea creştină, dacă creştinismul ar fi ceva abstract şi nu s-ar contopi, în toate cazurile sale autentice, cu însăşi firea omului, cu omenia. Şi un creştin admite că prin faptul istoric al venirii Mântuitorului pe pământ, lumea s-a transformat. Şi acest fapt este ireversibil şi este totodată un mare miracol. Dar observaţi câte deosebiri de mentalitate laică modernă există în mentalitatea francmasonică.

În primul rând creştinul religios în general, filosoful, moralistul acceptă harul, mântuirea, destinul, istoria, acceptă o economie spirituală care este paralelă cu economia, să mi se ierte expresia, “economică”. Continuaţi acum Dvs. şi veţi găsi câte deosebiri veţi voi.

Există un lucru pe care întotdeauna realitatea masonică îl refuză îndârjit: subtilitatea, disocierea planurilor. Un socialist ştie una şi bună, un teozof ştie trei şi bune. Dar numai Una sau numai Trei. Niciodata altceva, niciodata altfel.

Veţi spune: “Bine, dar acesta este însuşi scopul raţiunii (al gândirii ştiinţifice sau filosofice), de a găsi numai o lege, numai un criteriu de înţelegere al lumii.”

Foarte just. Numai că raţiunea caută o Lege care să se refere la principii, la esenţă. Unitatea raţiunii constă de fapt în coerenţa, nu în monovalenţă.

Mentalitatea masonică, dimpotrivă, ignoră totdeauna orice coerenţă, ocupându-se numai de monovalenţă. Adică în loc de a judeca lumea organic (într-un mod coerent) , o judecă simplist (constrâns, monovalent).

Nu ştiu şi nu interesează orientarea acestor note, dacă există vreo legatură istorică între feluritele manifestări ale mentalităţii masonice în lumea modernă (iluminism, marxism, teozofism, anti-istorism, etc). De altfel mentalitatea masonică se manifestă şi în afara cadrelor ce au fost menţionate mai sus.

Am un excelent prieten care judeca lumea masonic fără a fi nici marxist, nici teozof. Este numai simplist şi puţin cam semidoct. Cu cât ştii şi totodată eşti mai convins numai de “una şi bună”, cu atât te apropii mai mult de mentalitatea masonică.

Iată, de pildă, istoria politicii româneşti de la paşoptism la 1933. Peste tot nu întâlneşti decât legi abstracte, fapte iluministe, gândire grosolană. Lipseşte cu desăvârşire acolo simţul realului, al concretului, al omeniei, intuiţia de toate zilele. Şi lista exemplelor noastre ar putea continua …la nesfârşit.

cul, sicriul, scheletul – decoruri sataniste în templele masonice

Trei dovezi de netăgăduit că francmasoneria este o sectă satanică

Albert Pike, demonul-păianjen şi „îngerii” cu copite
de Mihaela Gheorghiu

Cu cât aflăm mai multe despre francmasonerie, cu atât ne convingem cât de malefică este această organizaţie. Zugrăvită pe dinafară în frumoasele culori ale unei societăţi de caritate şi întrajutorare, francmasoneria se revelează la o cercetare mai atentă în adevărata ei lumină, aceea a unei secte satanice.

Francmasoneria îl venerează pe Lucifer – Satan
Francmasoneria a susţinut mereu că se închină Marelui Arhitect pe care îl prezintă ca fiind Dumnezeu. Afirmaţiile unor francmasoni importanţi, simbolurile utilizate în ritualurile şi emblemele masonice demonstrează că masoneria este o sectă satanică şi că acest Mare Arhitect nu este Dumnezeu Tatăl, ci Satan-Lucifer.
Albert Pike (foto) a fost şi este încă una din cele mai proeminente figuri masonice ale Ritului Scoţian, iar ideile sale au fost de multe ori catalogate drept sataniste. Cu toate acestea în numărul din ianuarie 1990 al revistei New Age Magazine, editată de aripa din Charleston SUA a Ritului Scoţian, lucrarea cea mai importantă a lui Albert Pike – „Morală şi dogmă”, scrisă în 1871 – este prezentată ca fiind „un ghid masonic pentru viaţa de zi cu zi.” (1) Într-un alt jurnal masonic publicat pe Internet, aparţinând tot Ritului Scoţian (Scottish Rite Journal) găsim următoarele elogii la adresa lui Albert Pike, care demonstrează ce rol important joacă acesta şi astăzi în cadrul Ritului: „Cândva fratele Mark Twain observa că se poate stabili caracterul unui popor după caracterul oamenilor sau evenimentelor pentru care acesta ridică monumente. Acest lucru este probabil adevărat. În cazul lui Albert Pike este. Numele său a fost atribuit unor şcoli, străzi, burse, vitralii, loji masonice, unui parc şi chiar unui parfum pentru bărbaţi.” (2)
Acest citat semnificativ ne face să realizăm cât de mult şi-au pus amprenta „valorile” masonice asupra societăţii moderne. Îngrijorător, dat fiind ce idei propovăduia Albert Pike. Francmasonii se apără încercând să îl prezinte pe Albert Pike drept un personaj marginal, puţin citit şi cunoscut. Cum se face atunci că acestui personaj atât de „puţin important” pentru francmasonerie i s-a ridicat drept memorial, loc în care este şi înmormântat, House of Temple (foto) din Washington DC, adică exact sediul central al Consiliului Suprem de grad 33 al Ritului Scoţian? Parafrazând citatul de mai sus am putea spune că putem cunoaşte natura francmasoneriei după persoanele căreia îi ridică monumente.
În iulie 1889 Albert Pike trebuia să participe în calitate de Suveran Pontif al Francmasoneriei Universale (un rang foarte înalt în francmasonerie) la Convenţia Supremului Consiliu de la Paris, unde urma să se găsească soluţia pentru o dispută dintre lojile franceze şi cele engleze. Conflictul izbucnise pe marginea unei probleme cheie, aceea a zeităţii sau divinăţii căreia i se închină masonii. Francezii considerau că nu trebuie să existe alt Dumnezeu decât omul sau omenirea, concepţie care a dat naştere apoi unui nou curent cultural, impus sub numele de umanism. Englezii nu erau de acord şi susţineau necesitatea existenţei unei componente religioase.
Albert Pike avea rolul de a concilia cele două tabere, gradul înalt pe care îl deţinea permiţându-i să cunoască natura adevăratei „zeităţi” căreia i se închinaseră fără să ştie masonii dintotdeauna. Întrucât sănătatea nu îi permitea să facă drumul până în Franţa, Albert Pike a trimis o scrisoare din care au fost reproduse fragmente în publicaţiile masonice ale vremii, atât în Franţa cât şi în Anglia. Iată ce scria el: „Ceea ce trebuie să spuneţi mulţimii este că îl venerăm pe Dumnezeu, dar că este vorba de acel Dumnezeu care este adorat fără nici un fel de superstitiţie. Pentru voi însă, Suverani Mari Inspectori Generali (adică gradul 33 în Ritul Scoţian n.n) vom spune aşa, şi aşa veţi repeta iniţiaţilor de grad 32, 31 şi 30: religia masonică trebuie să fie menţinută de către toţi iniţiaţii gradelor înalte în puritatea doctrinei luciferice.[…] Adevărata şi pura religie filozofică (masonii îşi spuneau şi filozofi n.n.) este credinţa în Lucifer, egalul lui Dumnezeu.” (3)
Un monstru oribil îşi ţese plasa în jurul Pământului
Oricât s-a strădui masonii să dezmintă sau să ascundă teribilul adevăr dezvăluit de la cel mai înalt nivel al francmasoneriei de Albert Pike, simbolurile, ritualurile şi efectele acţiunilor lor îi trădează. În mod cert cea mai mare parte a masonilor sunt doar o masă de manevră pentru cei aflaţi la nivelele înalte care cunosc natura fiinţei pe care o slujesc şi în mod deliberat îi atrag şi pe alţii în această imensă înşelăciune. Acesta este, evident, satanism.
De-abia la nivelul gradului 13 din ritul scoţian, numit Arca Regală masonii primesc dovada explicită că venerează un demon, un monstru oribil. La acest grad li se revelează numele şi înfăţişarea Marelui Arhitect. Iată ce a descoperit Iuri Lina: „Realitatea din spatele scenei se arată a fi complet diferită pe măsură ce urci în grad. În ţările creştine francmasoneria este zugrăvită într-o haină creştină, în ţările islamice într-una musulmană, etc. În realitate ordinul venerează o altă fiinţă, pe Marele Arhitect al Universului, numit Jahbulon (foto) a cărui natură seamănă foarte mult cu cea a lui Lucifer. Doar după ce ajunge la gradele înalte, francmasonul este informat că Marele Arhitect al Universului este numit Jahbulon. La gradul Royal Arch este revelată înfăţişarea lui. El are corp de păianjen şi trei capete, unul de pisică, al doilea de broască şi al treilea de om.” (4)
Cercetătorul englez Stephen Knight a realizat un interviu cu 57 de francmasoni care trecuseră de gradul 13. Aceştia au răspuns fără probleme la toate întrebările până când s-a ajuns la subiectul Jahbulon şi au fost întrebaţi „Şi cu Jahbulon cum e?” „În acel moment, relatează autorul, situaţia a devenit tensionată, au încercat să schimbe subiectul, nu au vrut să mai continue interviul sau au spus minciuni jenante.” (5)
E de înţeles deci de ce francmasonii evită să vorbească despre acest subiect. Ei venerează un demon îngrozitor, a cărui reprezentare este o cumplită pervertire a Treimii divine. Acest păianjen cu trei capete îşi întinde plasa peste întreaga planetă pentru a prinde în capcana sa cât mai multe suflete. De aceea deasupra uneia din cele două coloane care stau la intrarea în orice templu masonic se află un glob pământesc prins într-o plasă. Acelaşi simbol apare şi pe steagurile unor organizaţii mondiale de origine masonică ca o expresie a capcanei masonice planetare actuale.
Demoni pe frontispiciul masoneriei britanice
Simboluri sataniste apar pe clădirile cele mai importante ale masoneriei. Sediul central al Marii Loji Unite a Angliei din Londra, numit Masonic Hall, leagănul francmasoneriei mondiale moderne poartă chiar deasupra intrării o emblemă masonică (foto) pe care a răspândit-o apoi în întreaga lume. Aceeaşi emblemă serveşte drept firmă şi pentru un restaurant (foto) din apropiere destinat masonilor. Pe aceasta din urmă se vede şi mai clar că fiinţele care ţin scutul din mijloc au aripi de înger şi copite în loc de picioare, ca şi cum ar fi demoni.
Sub aceşti îngeri cu copite, adică îngeri decăzuţi se află următoarea inscripţie definitorie pentru doctrina francmasonică:  „Audi, Vide, Tace”  adică „Auzi, Vezi şi Taci” sau mai precis păstrează secretul indiferent de ceea ce vezi şi auzi în interiorul francmasoneriei. Acest motto este o formă prescurtată a unui proverb latin “Audi, vide, tace, si vis vivere (remanere) in pace” – „auzi, vezi şi taci dacă vrei să trăieşti/să fi lăsat în pace”. Semnificativ, putem spune şi perfect ilustrat de faptul că toţi cei care nu tac cu privire la adevărata natură a masoneriei nu sunt lăsaţi să trăiască în pace.
A fost nevoie ca francmasoneria să îşi creeze în jur această veritabilă conspiraţie a tăcerii tocmai din cauza naturii sale satanice, pentru a-şi ascunde oribilul secret. Dacă ar fi doar o organizaţie de caritate şi întrajutorare aşa cum vrea să pară, ar mai fost necesare jurămintele teribile pe care le impune membrilor săi pentru ca aceştia să păstreze tăcerea? „Jur că nu voi revela niciodată secretul francmasonilor decât unui frate de lojă şi în prezenţa venerabilului mare maestru. În caz de abatere mă supun la următoarea pedeapsă: limba mea să fie smulsă, inima mea străpunsă, iar corpul meu zdobit şi transformat în cenuşă pentru a fi aruncată în vânt”… aşa sună unul din jurămintele depus de un mason.
Asemenea „jurăminte” pot aparţine numai unei organizaţii diabolice. Iar faptul că ele nu sunt doar o figură de stil este demonstrat din plin de moartea în condiţii suspecte a unor persoane care au trădat francmasoneria. (6)
Mai sunt multe lucruri de spus pe marginea acestui subiect, întrucât toate simbolurile şi ritualurile masonice sunt puternic încărcate de această semnificaţie satanică. În toate scrierile masonice vom găsi timpul măsurat în Anno Lucis nu în Anno Domini-care ia ca an zero naşterea lui Isus Christos. Anno Lucis se obţine adăugând 4000 de ani la Anno Domini, astfel că anul 2006 devine anul 6006. Masonii dezmint faptul că îşi măsoară până şi timpul raportat la Lucifer, susţinând că Lucis înseamnă lumină, şi că ar fi vorba de lumina cunoaşterii care este ceva bun.
Care este natura acestei lumini putem vedea în ilustraţiile masonice alăturate în care  este prezentat într-o formă simbolică ritualul de iniţiere în primul grad. În partea de sus a ambelor desene se află Soarele şi Luna, însă nu Soarele – care a fost dintotdeauna asociat cu Dumnezeu Tatăl luminează loja ci o altă lumină, cea a unei stele. Steaua care răsare strălucitoare şi marchează începerea unei noi ere, Noua Ordine Mondială este un simbol central în masonerie. Această stea strălucitoare este Luceafărul de dimineaţă, numit aşa de astronomii din vechime tocmai pentru este ultima stea care rămâne pe cer dimineaţa concurând lumina Soarelui, exact aşa cum Lucifer, numit şi „fiul dimineţii” se consideră egalul lui Dumnezeu.
Vedem deci cum încă de la primii paşi în masonerie totul se învârte în jurul unor concepte şi doctrine luciferico-satanice. Ceea ce uită însă francmasonii şi cei care îi conduc este că în cele din urmă lumina Soarelui devine atât de puternică încât oricât de strălucitor ar fi putut părea la un moment dat Luceafărul, în cele din urmă acesta dispare cu totul. Puterea sa nu este decât una trecătoare, iar lumina care îl face să strălucească nu este decât o palidă reflectare a luminii Soarelui. La fel se va petrece şi cu francmasoneria, care a reuşit temporar să îşi ţeasă plasa în jurul acestei planete, dar care după cum se exprima un bine cunoscut autor de dezvăluiri (4) „poartă în ea sămânţa propriei autodistrugeri” prin chiar venerarea unei fiinţe care se opune ordinii divine.
Bibliografie:
(1) John Daniel, Scarlet and the beast – A history of the war between enghlish and french masonry, vol 1, 1993, pag.52
(2) http://www.srmason-sj.org/web/journal-files/Issues/jun03/
(3) Leon de Poncis citat de John Daniel – Two faces of freemasonry, Day Publishing, Longview Texas, 2005, pag. 81-82
(4) Iuri Lina, Architects of deception – Secret history of freemasonry, 2004, pag .76, 105
(5) Stephen Knight – The Brotherhood – the secret world of the freemasonry, London, 1983 pag 273-240
(6) Mărturii cutremurătoare ale unor foşti masoni
Vă recomandăm să citiţi şi:

Jack Harris: «Satana este dumnezeul francmasoneriei»

Un articol preluat din revista Franmasoneria nr.2  

Jack Harris  este un fost maestru mason care a publicat dezvăluiri cutremurătoare despre adevărata faţă a masoneriei. Redăm în continuare câteva extrase din cartea lui  “Freemasonry: the Invisible cult in our midst” (Francmasoneria: cultul invizibil în mijlocul nostru).

«În ianuarie 1968, am fost instalat ca Venerabil Maestru al unei Loji Masonice ce cuprindea aproape 600 de membri. Din punctul meu de vedere, consideram că atinsesem culmea vieţii mele. Ca Venerabil Maestru, aveam o totală autoritate asupra a tot ce se petrecea în Loja mea şi dădeam socoteală numai Marelui Maestru al Statului meu.

Eram însurat, aveam doi copii, o slujbă foarte bună şi o sănătate excelentă. De fapt, atunci chiar credeam că obţinusem o cunoaştere specială despre Dumnezeu, om, univers şi despre modul în care să obţin o viaţă plină de succes. Ce mai îmi puteam dori ?

Chiar la începutul activităţii mele ca Venerabil Maestru, în timp ce conduceam o întâlnire masonică, unul dintre fraţii masoni prezenţi şi-a exprimat o obiecţie la încheierea rugăciunilor ce aveau loc în Lojă. Tradiţia masonică în statul meu, Maryland, cerea să ne încheiem rugăciunile zicând: “Fie ca fiecare virtute morală şi socială să ne întărească. Amin !”

În toată activitatea mea ca mason, nu auzisem nici o obiecţie la această formulă de încheiere. L-am asigurat atunci pe fratele meu mason că voi discuta despre obiecţia lui cu Marele Maestru.

Ceea ce am şi făcut câteva zile mai târziu. Marele Maestru mi-a răspuns că francmasoneria acceptă membri de orice credinţă sau religie, atâta timp cât membrul potenţial crede într-o “fiinţă supremă” (orice ar fi aceasta) şi în renaşterea corpului într-o viaţă viitoare (nu contează cum şi pentru cine s-ar realiza acest lucru). Am avut un mare şoc deoarece am realizat că cei ce erau membri ai unor culte sau religii anti-creştine puteau deveni masoni.

Marele Maestru mi-a spus că una din datoriile mele ca Venerabil Maestru al Lojii mele era să nu jignesc pe nici unul din fraţii mei care nu era creştin, chiar dacă era cazul să renunţ la a mai pronunţa numele lui Iisus în rugăciunile mele. Mi-a spus chiar că are autoritatea să dizolve Loja pe care o conduceam dacă persistam în a folosi numele lui Iisus, în condiţiile în care ar fi fost obiecţii la aceasta, din partea fraţilor masoni.

În martie 1973, Marea Lojă din Maryland a aprobat următoarele instrucţiuni referitoare la rugăciunile dintr-o lojă masonică: “Toate rugăciunile ce se realizează într-o Lojă Masonică trebuie adresate acelei zeităţi căreia toţi masonii îi spun “Marele Arhitect al Universului”. Ne vom adresa Acestuia ca Tatălui nostru Ceresc, Dumnezeu Etern, Atotputernicul. Trebuie să ne încheiem rugăciunile cu o expresie precum aceasta: „În numele Tău cel mai sfânt şi mai preţios nume, ne rugăm acum” … şi să nu folosim cuvinte în plus, cuvinte ce ar putea intra în conflict cu credinţele religioase ale altor masoni prezenţi. Fratele mason ce rosteşte rugăciunea o face pentru toţi fraţii şi oaspeţii masoni prezenţi şi nu pentru el însuşi.”

Evident, toată credinţa mea şi încrederea în masonerie au fost puternic zguduite după ce am citit aceste rânduri. Pastorul şi diaconii de la biserica mea erau toţi masoni! În centrul fiecărei Loji Albastre se află un altar. Acolo se află ceea ce mulţi masoni numesc “Marea Lumină a Masoneriei” sau “Biblia”. Mai târziu, am descoperit că francmasoneria declară cărţile sfinte ale oricărei religii din lume ca fiind echivalente ale Bibliei. Orice “carte sfântă” se află pe altarul dintr-o Lojă Masonică.

La începuturile mele ca mason, am crezut că scopul esenţial al fiecărui grad masonic este de a împărţi lumină spirituală, înţelepciune, adevăr şi o cunoaştere despre viaţă, moarte, etc. Acum realizam şocat că Satana este aşa-zisul “Dumnezeu” al francmasoneriei. Am început atunci să citesc Biblia, să discut cu pastorii, să mă rog sau să dezbat cu alţi fraţi masoni despre cine este Iisus Christos. Acestea au continuat doi ani de zile, până într-o noapte când citind pasaje din Evrei 4:12 şi Romani 3:10-18 am realizat, prima dată în viaţa mea, că mă îndreptam alături de ceilalţi fraţi masoni, către Iad. Am căzut în genunchi, am renunţat la Satana, „Dumnezeul” francmasoneriei şi l-am implorat pe Iisus să mă ierte şi să mă salveze de pe calea către pierzania sufletului pe care mă îndreptam! Forţa irezistibilă a Duhului Sfânt a îndepărtat toate minciunile francmasoneriei, minciuni ce păreau de neclintit până atunci.

Am renunţat imediat la toate diviziunile francmasoneriei de care aparţineam (Loja Albastră, Arca Regală, Cavalerii Templieri şi Altarul). Toate acestea predau doctrine şi învăţături contrare învăţăturilor creştine, contrare cuvintelor lui Iisus.

Dacă eşti mason, studiază cu atenţie cuvântul Domnului, în special Evanghelia lui Ioan, şi compară aceste învăţături cu cele propagate de Lojile Masonice. Rugăciunea mea pentru tine este ca adevărurile spirituale să-şi deschidă ochii către Iisus Christos şi să respingi cu curaj pe Satana, patronul francmasoneriei»

Citiţi şi alte mărturii:

Charles G. Finney: «De ce am părăsit francmasoneria?»

Omorârea căpitanului William Morgan

Charles G. Finney: «De ce am părăsit francmasoneria?»

Un articol preluat din revista Francmasoneria nr.2 

Charles Grandison Finney (1792-1875) a părăsit în 1821 francmasoneria şi s-a convertit la creştinism, devenind ulterior un predicator cunoscut. În 1869 a publicat cartea “The Character, Claims, and Practical Workings of Freemasonry” (Caracterul, afirmaţiile şi lucrările practice ale francmasoneriei)  în care a dezvăluit multe dintre secretele acestei secte satanice, avertizând asupra pericolului pe care aceasta îl reprezintă.

Iată în continuare câteva pasaje relevante din această carte cutremurătoare:

„Înainte de întoarcerea mea către Iisus, am aparţinut de Loja Masonică din Adamns, New York, timp de 4 ani. Acum nu îmi pot imagina ce legături aş fi putut avea cu această Lojă, care impune legăminte monstruoase şi barbare.

Curând după convertirea mea la creştinism şi întoarcerea către Iisus, am avut programată o întâlnire la loja de care aparţineam. Toţi cei de acolo erau la curent cu faptul că devenisem creştin şi Marele Maestru al Lojei mi-a cerut să deschid adunarea Lojii cu o rugăciune. Am realizat acest lucru, iar la închiderea adunării mi s-a cerut din nou să mă rog. După cele două rugăciuni trăite cu tot sufletul, am realizat că m-am convertit complet de la francmasonerie către Iisus şi că nu mai pot avea nici o afinitate cu nici una din activităţile Lojei. Legămintele impuse de masonerie mi-au apărut dintr-o dată în adevărata lor lumină: erau profane şi barbare.  

Fără a mai consulta pe nimeni altcineva, am mers la Lojă şi am cerut să o părăsesc. Eram foarte hotărât să renunţ la masonerie, indiferent de părerea lor. Curând, toţi membrii lojei au aflat că m-am retras din francmasonerie.

În scurt timp au organizat un festival masonic şi au trimis un comitet la mine, special alcătuit, cerându-mi să prezint o alocuţiune cu acea ocazie. Le-am spus, foarte calm, că refuz să fac acest lucru şi să-mi arăt, prin alocuţiune, aprobarea sau simpatia faţă de masonerie.

Totuşi, în anii care au urmat nu am avut nici o poziţie publică împotriva masoneriei, deşi consideram legămintele făcute ca membru al Lojei ca fiind nule şi neavenite. Evident, hotărârea mea era clară: nu mai eram membru al Masoneriei.Membrii Lojei au aflat că eu m-am retras.  

 Poziţia mea se va schimba în urma publicării relatărilor despre francmasonerie ale căpitanului William Morgan (ucis de masoni din cauza acestor relatări făcute). Când a apărut cartea, am fost întrebat despre veridicitatea relatărilor incluse în ea. Am admis cu sinceritate că tot ceea ce a fost relatat de căpitanul Morgan reprezintă o descriere corectă a masoneriei şi o expunere adevărată a legămintelor, principiilor şi ritualurilor masonice.

Legat de aceste legăminte sau jurăminte făcute la intrarea mea în masonerie, pot spune că am fost înşelat în privinţa lor, deoarece mi s-a creat convingerea că urmează să mi se comunice secrete foarte importante. Judecând după nenumărate dovezi disponibile, putem spune fără teama de a greşi în vreun fel, că francmasoneria este o instituţie ne-creştină şi anti-creştină. Moralitatea şi jurămintele impuse de masonerie sunt ne-creştine şi chiar satanice. Jurămintele masonice cer cele mai satanice lucruri cu putinţă:  

1.Să ascunzi crimele înfăptuite de ceilalţi fraţi masoni;

2.Să-ţi scapi fratele mason din orice dificultate, indiferent de motivele, care pot fi justificate, pentru care a ajuns în aceea situaţie;

3.Să favorizezi pe fraţii masoni în acţiunile politice şi în afaceri;

4.Masonii jură să se răzbune şi să persecute până la moarte pe cei care încalcă obligaţiile masonice;

5.Masoneria nu cunoaşte mila şi compasiunea şi obligă pe membrii săi să jure că vor răzbuna violările obligaţiilor masonice;

6.Jurămintele masonice sunt profane, luând numele Domnului în van;

7.Pedepsele pentru cei care încalcă aceste jurăminte sunt barbare, chiar sălbatice;

8.Învăţăturile masonice sunt false şi profane;

9.Ceremoniile masonice sunt un amestec de pueril şi satanic;

10.Masoneria este o mare escrocherie, cerând bani de la membrii săi sub pretexte false;

11.Masoneria refuză orice examinare obiectivă a sa şi se acoperă cu un văl dens sub pretextul păstrării secretului;

12.Masoneria este o conspiraţie contra Statului şi Bisericii.

Concluzii:  

Nimeni, până acum, nu a urmărit să apere masoneria, răspunzând acuzaţiilor de mai sus. Înşişi masonii nu pretind că organizaţia lor este compatibilă cu creştinismul.

Aşadar:

1.Biserica creştină nu trebuie să aibă nici o relaţie cu masoneria, iar aceia care aderă conştient şi deliberat la masonerie nu mai au nici un drept să rămână şi să se considere creştini. Spun acest lucru cu părere de rău, dar solemn!

2.Ce să răspundem la întrebarea : “Ce facem cu marele număr de creştini care sunt francmasoni?” Răspund: ajutaţi-i să se desprindă de tirania satanică a masoneriei. Făceţi-i să înţeleagă, într-un mod conştient şi responsabil, că toţi masonii, de la rangul trei în sus, au jurat solemn să ascundă faptele rele ale celorlalţi fraţi şi că masonii de la gradul şase în sus au jurat să sprijine cauza celorlalţi fraţi şi să-i scape din orice dificultate în care se află, indiferent de motivele pentru care au ajuns în acea situaţie.

3.Dacă întâlniţi masoni care au fost iniţiaţi în acele grade pentru care au jurat să persecute până la moarte pe cei ce violează legile masonice, întrebaţi-i dacă chiar sunt în stare să facă aşa ceva!

4.Poate un om care aderă la jurământul masonic de a ascunde orice fărădelege să fie un om de încredere în societate? Putem avea încredere în aceşti oameni dacă-i întâlnim ca martori, juraţi sau implicaţi în orice alt mod, în realizarea actului de justiţie?

5.Poate un om care a realizat jurăminte masonice să mai prezinte încredere dacă exercită funcţii publice, în armată, poliţie, justiţie, etc.?

Care este răspunsul vostru ?  

Fac apel solemn la conştiinţa voastră şi la lumina lui Dumnezeu, un apel pentru un răspuns cinstit la următoarele întrebări:

1.Este fiinţa umană aflată sub un jurământ solemn de a ucide pe toţi cei ce violează legile masonice, o fiinţă care se mai poate situa printre oameni?

2.Francmasonii de această teapă mai pot să fie primiţi în Biserică?

3.Credeţi în consecinţele acestor jurăminte satanice de a-i urmări numai pe cei ce le aplică întocmai? Consecinţele îngrozitoare vor veni şi asupra celor ce jură, chiar dacă nu aplică întocmai acele jurăminte.

            “Sângele lui Iisus Christos ne-a curăţat de toate păcatele.

          Toţi aceia ce cred în El se vor purifica şi vor deveni puri precum el. (Ioan, 1:17, 3:3)”

Citiţi şi alte mărturii:

Jack Harris: «Satana este dumnezeul francmasoneriei»

Omorârea căpitanului William Morgan 

18 iunie 2005
yogaesoteric.net
 

Mărturii cutremurătoare ale unor foşti masoni

“Francmasoneria este nevoită să aibă 2 organizaţii:  una pe care o cunoaştem cu toţii şi alta ascunsă,  rămasă necunoscută chiar pentru imensa majoritate a propriilor ei aderenţi până în ziua de astăzi” scriau  Radu Comănescu şi Emilian Dobrescu în cartea “Istoria masoneriei”.

Iată cum secretul păzit de jurăminte îngrozitoare face ca doar cei din cercurile superioare să cunoască teribilul adevăr despre francmasonerie. Aceia care se lasă înşelaţi de masca de societate de binefacere creată de  intensa propagandă pro masonică nici nu bănuiesc cui servesc de fapt.

Despre aceste lucruri stau  însă mărturie declaraţiile unor foşti masoni care ajungând să cunoască adevărată faţă a francmasoneriei s-au dezis imediat de aceasta. Pentru faptul de a fi vorbit despre lucruri interzise, unii dintre ei au plătit chiar cu viaţa!

 

Consultă şi:
Reeditarea mărturiei cutremurătoarea a lui Albert Vigneau
de Mihai Vasilescu   Editura franceză du Trident a republicat recent cartea lui Albert Vigneau, „Loja masonică”. Această carte a fost scrisă şi publicată în 1934, an marcat în Franţa de o puternică criză care a pornit de la afacer> Cazul Dianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (I)
fragment din lucrarea Noi semnale şi ordine francmasonice secrete ce sunt transmise prin mass-media, volumul IV Diana Vaughan s-a născut în Kentucky, la 29 februarie 1864. Mama sa, Léonie de Grammont, era de origine franceză. Tatăl său provenea dintr-o familie ai cărei membri…

Cazul Dianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (II)
fragment din lucrarea Noi semnale şi ordine francmasonice secrete ce sunt transmise prin mass-media, volumul IV Citiţi prima parte a acestui articol: Cazul Dianei Vaughan, fostă «Mare Preoteasă» a lui Lucifer (I). 

Interviu cu Leo Zagami, fost francmason de grad 33 în cadrul lojii Propaganda Due
Dezvăluiri despre Noua Ordine Mondială din vârful “Iluminaţilor” italieni traducere de Daniel Petrescu Leo Zagami a fost, până de curând, membru al Francmasone

Mărturiile unui fost francmason, Albert Vigneau
de Mihaela Gheorghiu Albert Vigneau a fost maestru în Marea Lojă a Franţei, fondator şi membru al mai multor loji franceze. În 1934 a părăsit masoneria şi a scris o carte intitulată „Loja masonică – revelaţiile unui fost francmason” în car

Dezvăluirile lui Franz Bardon despre macabrele ritualuri ale lojii FOGC – Ordinul Francmasonic al Centurionului de Aur
de Mihaela Gheorghiu O oribilă grupare masonică activa în anii treizeci şi, după unele dezvăluiri, mai activează şi astăzi. Formată din 99 de importanţi oameni politici şi de afaceri, ea caută să acapareze putere şi bani prin invocarea unor entităţi…

Catafalcul, sicriul, scheletul – decoruri sataniste în templele masonice
Loja este denumirea pe care masonii o dau atât “celulelor” fracmasoneriei, cât şi locului unde  ei se reunesc (aşa-zisul “templu” sau “atelier”). Este locul unde se desfăşoară sinistrele ritualuri masonice, se iau hotărârile şi se iniţiază neofiţii.  Fracmasonul I….

ORDINUL «SKULL & BONES» («Cap de mort»)
Ordinul “Skull & Bones” a fost înfiinţat la Colegiul Yale din New Haven, Connecticut, în anul 1832. El este cel mai vechi şi cel mai prestigios dintre cele şapte societăţi secrete de la Yale. Printre celelalte sunt: “Scroll & Key” (“Sulul şi cheia”), “Book & Snake” (“Cartea…

Charles G. Finney: «De ce am părăsit francmasoneria?»
Un articol preluat din revista Francmasoneria nr.2  Charles Grandison Finney (1792-1875) a părăsit în 1821 francmasoneria şi s-a convertit la creştinism, devenind ulterior un predicator cunoscut. În 1869 a publicat cartea “The Character, Clai

Jack Harris: «Satana este dumnezeul francmasoneriei»
Un articol preluat din revista Franmasoneria nr.2   Jack Harris  este un fost maestru mason care a publicat dezvăluiri cutremurătoare despre adevărata faţă a masoneriei. Redăm în continuare câteva extrase din cartea lui

Omorârea căpitanului William Morgan
un articol preluat din revista Francmasoneria nr.2 O “fractură” semnificativă în codul masonic al tăcerii a apărut în Statele Unite la începutul secolului al XIX-lea.

Spulberarea miturilor genetice cu privire la homosexualitate (I)

de Ramona Bunescu

Scuza principală prin care mişcarea homosexuală închide gura celor care i se opun este aceea că homosexualitatea are o cauză genetică. Există cu adevărat o „genă homosexuală”? Să vedem ce ne spune ştiinţa.

La data de 14 aprilie 2003 Consorţiul Internaţional al Genomului Uman a anunţat încheierea cu succes a Proiectului Genomului Uman. Majoritatea celor mai mari reviste de ştiinţă au făcut cunoscut acest progres al geneticii. O parte din acest Proiect al Genomului Uman care nu s-a materializat niciodată este descoperirea aşa-zisei „gene a homosexualităţii”.

Homosexualitatea este moştenită sau învăţată?
Sigmund Freud a fost primul care a sugerat că relaţia copilului cu părinţii  determină apoi orientarea comportamentului său sexual. Această idee a „formării în familie” a unor comportamente anormale a sugerat ideea existenţei unei „cauze naturale” a acestora şi a moştenirii lor, altfel spus ideea apariţiei lor pe bază genetică. Oare anumite comportamente cum ar fi alcoolismul, homosexualitatea, schizofrenia pot fi explicate invocând linia genetică? Aceste comportamente pot fi influenţate de „mediul familial” sau de „moştenirea pe cale naturală” aşa-zis genetică? Răspunsul la aceste întrebări poate fi descoperit printre cromozomii analizaţi în Proiectul Genomului Uman.

Cromozonii umani X şi Y
Cei doi cromozomi care determină sexul au fost studiaţi îndeaproape de către laboratoare din întreaga lume. S-a descoperit că cromozomul X conţine 153 de milioane de perechi de bază şi adăposteşte un total de 1168 de gene. Centrul Naţional SUA pentru Informaţia Biotehnologiei afirmă că cromozomul Y, care este mult mai mic, conţine „doar” 50 de milioane de perechi de bază şi se estimează că ar adăposti în jur de 251 gene.

Instituţiile educaţionale cum ar fi Universitatea Baylor, Institutul Max Plank, Institutul Sanger, Universitatea Washington din St. Louis şi multe altele au petrecut nenumărate ore şi au cheltuit milioane de dolari pentru a analiza aceşti cromozomi unici. Pe măsură ce datele se adunau, aceste institute au permis oamenilor de ştiinţă să alcătuiască hărţi ale genelor folosind extrase din descoperirile obţinute în urma desfăşurării Proiectului Genomului Uman.

Şi totuşi, nici harta cromozomului X, nici cea a cromozomului Y nu conţine aşa-zisele „gene homosexuale”.

Genetica Comportamentală şi Drepturile Civile
Lupta pentru acceptarea homosexualităţii este adesea comparată cu „mişcarea pentru drepturile civile” a minorităţilor rasiale. În SUA această problemă a drepturilor civile (cetăţenia totală şi egală a minorităţilor rasiale) a fost lăsată, probabil neîntâmplător, nerezolvată. Folosind drept scuză acest camuflaj al libertăţilor civile, activiştii homosexuali au reuşit să distragă atenţia de la Comportament şi să o focalizeze pe Drepturi.

Homosexualii afirmă: „Exact aşa cum o persoană nu se poate abţine să aparţină rasei negre sau asiatice sau să aparţină sexului feminin, tot în acelaşi fel eu nu pot schimba faptul că sunt homosexual. Noi toţi ne-am născut aşa şi de aceea ar trebui să fim trataţi în mod egal.” Totuşi, acest argument nu se aliniază cu revendicările adevăratelor mişcări pentru drepturi civile pentru că homosexualii deja se bucură de acelaşi drepturi civile ca toţi ceilalţi oameni. Legea protejează drepturile civile ale tuturor oamenilor indiferent dacă sunt de rasă neagră, asiatică, de sex masculin, feminin, homosexuali sau heterosexuali.

Culoarea pielii, împreună cu alte trăsături genetice, pot fi recunoscute prin identificarea tiparelor moştenite şi prin aplicarea elementarelor legi mendeliene. Homosexualii nu diferă de restul populaţiei prin trăsături sau gene, ci tocmai prin acţiunile lor. Diferenţierea se produce numai atunci când ei îşi modifică comportamentul, şi în acest fel devin un grup care este recunoscut ca fiind diferit. Totuşi, chiar admiţând că, prin absurd, „gena homo” ar exista, aceasta nu impune adoptarea unui anumit fel de comportament.

Conform afirmaţiilor cercetătorului Neil Risch şi a colegilor săi „Există discuţii cu privire la faptul că orientarea masculină homosexuală nu este o trăsătură mendeliană (genetică). Chiar a priori acestei idei ar trebui să ne aşteptăm ca rolul unei gene majore care influenţează orientarea homosexuală masculină să fie limitată. Aceasta, din cauza puternicelor presiuni selective care ar apărea împotriva unei astfel de gene. Ar fi neobişnuit ca o genă importantă, care ar avea o astfel de caracteristică comună, să poată continua să existe de sine stătătoare, fără ajutorul unui mecanism extraordinar care să echilibreze necesitatea existenţei ei.” (1993, 262:2064)

Neurobiologul Evan S. Balaban de la Institutul de Neuroştiinţă din San Diego confirmă că „În ultimul timp, prin cercetările realizate cu privire la cauzele biologice ale unor caracteristici umane complexe, nu s-a ajuns la concluzii solide. De curând, cercetătorii împreună cu presa au susţinut vehement „descoperirea” unor gene care influenţează apariţia alcoolismului, a bolilor mentale şi, de asemenea, a homosexualităţii. Niciuna dintre aceste afirmaţii nu a fost confirmată.” (Horgan 1995)

Cercetătorul Charles Mann s-a alăturat colegului său, afirmând: „În mod repetat, oamenii de ştiinţă au vrut să demonstreze faptul că anumite gene sau anumite regiuni cromozomiale pot fi asociate cu trăsăturile umane de comportament. Toţi şi-au retras cercetările atunci când acestea nu au putut fi verificate prin confirmări solide.” (1994, 264:1687)

Statistici şi dovezi
Mai exact, ce procent al populaţiei reprezintă homosexualii? Raportul faimosului Institut Kinsey este adesea citat ca dovadă că 10% din populaţie ar fi homosexuală. În cartea lui Eric Marcus Is it a choice? Answers to 300 of the Most Frequently Asked Questions About Gays and Lesbians („Este o alegere? Răspunsurile la 300 dintre cele mai frecvente întrebări despre homosexuali şi lesbiene”) autorul a folosit Studiul Kinsey pentru a demonstra că un om din zece este homosexual (1993).

Raportul Kinsey
Cu aproape 50 de ani în urmă a fost realizat raportul Kinsey, folosind istoria sexuală a mii de americani. Din moment ce acest raport a fost alcătuit dintr-o mostră diversă el nu este reprezentativ pentru populaţia majoritară, Kinsey nu a oferit niciodată cifre ridicate (Kinsey, et al., 1953). Raportul Kinsey afirma în mod clar: „Doar 4% din bărbaţii evaluaţi au fost exclusiv homosexuali pe parcursul întregii vieţi… Doar 2-3% dintre femeile evaluate au fost lesbiene pe parcursul întregii vieţi” (Reinisch şi Beasley, 1990, pag.140). Din moment ce nimeni nu a mers să întrebe din uşă în uşă, estimările sunt slabe la capitolul acurateţe.

Un fapt interesant este că aceste statistici au apărut prima oară în broşura Amicus curiae(„Prietenul curţii”) la 26 martie 2006, în cazul Lawrence împotriva statului Texas (cunoscut în mod obişnuit drept cazul sodomiei din Texas). La pagina 16 a acestei broşuri legale, notiţele din rândul 42 ne arată că 31 homosexuali şi grupuri pro-homosexuale au recunoscut aceste date.

NHSLS
Cel mai renumit Studiul al practicilor sexuale în SUA este (NHSLS) Monitorizarea Vieţii Sociale şi a Sănătăţii Naţionale.

NHSLS a descoperit că 2,8% din populaţia masculină şi 1,4% din populaţia feminină îşi atribuie statutul de gay, lesbiene, sau bisexuali. (Laumann, et al., 1994)
Studiul arată deasemenea că doar 0,9% din bărbaţi şi 0,4% din femei au afirmat că au avut parteneri de acelaşi sex după vârsta de 18 ani – această cifră ar reprezenta un total de doar 1,4 milioane de americani ca fiind homosexuali (iar ultimele rapoarte arată că există cel puţin 292 milioane de oameni care trăiesc în America). Aceste rezultate demonstrează cu exactitate că, în mod semnificativ, mai puţin de 1% din populaţia americană pretinde că are o orientare homosexuală.

Concluziile NHSLS sunt similare cu cele ale unui studiu realizat de către Monitorizarea Sănătăţii Adolescente din Minnesota (1986) asupra elevilor din şcolile publice. Acest studiu a arătat că doar 0,6% dintre băieţi şi 0,2% dintre fete au afirmat că ar fi „aproape sau 100% homosexuali”.

Recensământul din anul 2000
Recensământul 2000 a folosit date adunate cu grijă despre toată populaţia SUA. Statisticile Biroului de Recensământ 2000 au arătat:
– Populaţia totală a SUA este de 285.230.516.
– Numărul total de locuinţe din SUA este de 106.741.426.
– Numărul total de locuinţe utilizate de către persoane nemăritate de acelaşi sex este de 601.209. Deci dintr-un număr de 106,741,426 de gospodării, homosexualii reprezintă 0,42%. Ceea ce este mai puţin de 1%!

Richard Friedman şi Jennifer Downey
În 1994, Richard Friedman şi Jennifer Downey au publicat o recenzie cu privire la homosexualitate în Jurnalul de medicină New England. Aceştia au notat: „Raportul Kinsey ne-a arătat că 8% dintre bărbaţi şi 4% dintre femei au fost exclusiv homosexuali în timpul vieţii adulte pe o perioadă de cel puţin trei ani. 4% dintre bărbaţi şi  2% dintre femei au fost exclusiv homosexuali după adolescenţă.” (1994, 331:923)

DSM
DSM este Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, cartea oficială de referinţă folosită de către Asociaţia Americană de Psihiatrie pentru a diagnostica afecţiunile mentale în SUA şi în majoritatea celorlalte ţări ale globului. Înainte de anul 1973 homosexualitatea apărea în DSM şi era considerată o boală tratabilă. În anul 1973 a fost înlăturat conceptul de afecţiune sexuală pe motivul că nu îndeplinea cerinţele de „pericol şi neputinţă socială”, care defineau în mod normal o boală. În prezent nu mai găsim niciun fel de menţionare a homosexualităţii  în cadrul DSM-IV (în afară de o secţiune unde este descrisă dereglarea identităţii sexuale). Această scurtă menţionare indică faptul că indivizii care suferă de această condiţionare nu sunt apţi pentru terapie. (Asociaţia de psihiatrie americană, 2000).

Doctorii care tratează pacienţii suferinzi de homosexualitate, pentru a-i ajuta să îşi revină, sunt adesea raportaţi la comisiile etice pentru a-i obliga să se oprească. Medicul Robert Spitzer se plângea: „Mai mulţi autori au afirmat că doctorii din clinici care încearcă să îşi ajute pacienţii pentru a-şi schimba orientarea sexuală homosexuală, de fapt încalcă codurile etice oferind un «tratament» care nu dă rezultate, uneori chiar dăunător şi, în plus, îi face pe oameni să creadă că homosexualitatea este o boală care are nevoie de vindecare.” (2003, 32:403)

Studii care vor să demonstreze existenţa unei gene homosexuale

Studiul lui Simon Le Vay
Primul studiu „semnificativ” publicat care a îndreptat atenţia către o posibilă cauză a homosexualităţii a fost făcut de Simon LeVay, din cadrul Institutului Salk de Studii Biologice din San Diego, California.

Pornind de la descoperirea, în 1991, a unor diferenţe subtile între creierele bărbaţilor homosexuali şi cele ale bărbaţilor heterosexuali, Le Vay a studiat o regiune a creierului ce poartă denumirea de INAH (nucleul interstiţial al hipotalamusului anterior). Presupunerea lui LeVay a fost că nevoile homosexuale se bazează pe cauze biologice – bineînţeles aceasta atâta timp cât mărimea grupelor de nuclee este acceptată ca fiind determinată genetic.

LeVay a afirmat că grupele de neuroni INAH ale homosexualilor erau asemănătoare cu cele ale femeilor. Ambele grupe erau semnificativ mai mici decât cele ale bărbaţilor heterosexuali. Nucleele INAH-3 aveau mărimea mai mult decât dublă la bărbaţii heterosexuali decât la cei homosexuali. (1991, 253:1034). Această diferenţă a fost considerată o dovadă puternică a unei cauze biologice în cazul homosexualităţii.

Probleme ale studiului lui Le Vay
Una dintre cele mai mari probleme este că acesta nu a fost reluat de nimeni care să îl confirme. Cercetătorul William Byne afirmă despre acest lucru: „nu a fost repetat şi se ştie că studiile neuroanatomice umane de acest gen nu înregistrează de obicei acţiuni de reluare a cercetării pentru a confirma rezultatul. Într-adevăr, procedeele similare cu cele pe care LeVay le-a utilizat pentru a identifica nucleele i-au condus pe alţi cercetători la rezultate derutante.” (1994, 270[5]:53)

O altă problemă ar fi aceea că dintre cei 19 subiecţi homosexuali cercetaţi toţi au murit de sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA). S-a descoperit că SIDA provoacă scăderea nivelului de testosteron deci este de aşteptat ca aceia care au suferit de această boală să prezinte nuclee INAH mici.

Dincolo de acestea, într-un mediu ştiinţific unde controalele şi standardele sunt o necesitate, LeVay nu deţinea istoria medicală completă şi exactă a indivizilor incluşi în studiul său. De aceea el a trebuit să îşi asume orientarea heterosexuală a victimelor care nu suferiseră de SIDA. Există posibilitatea ca unele dintre acestea să nu fi avut acest comportament sexual. De asemenea, el nu avea nicio dovadă cu privire la orientarea sexuală a femeilor a căror creiere le-a examinat.

Le Vay a observat doar nişte mici diferenţe – dacă acceptăm metoda pe care el a folosit-o pentru a măsura dimensiunea grupelor de neuroni (există cercetători care nu acceptă această metodă). Atunci când fiecare individ a fost luat separat, nu au rezultat diferenţe semnificative; doar atunci când indivizii implicaţi în studiu au fost despărţiţi în grupe de homosexuali versus heterosexuali au rezultat diferenţe.

Mulţi au afirmat că ceea ce LeVay a descoperit în creierele celor pe care i-a studiat era doar rezultatul unui a priori comportament şi nu cauza acestuia.

Mark Breedlove, un cercetător din cadrul Universităţii California, la Institutul Berkeley, a demonstrat că activitatea sexuală influenţează creierul. Breedlove afirmă în studiile sale: „Aceste descoperiri ne oferă dovada a ceea ce cunoaştem în mod teoretic – că experienţele sexuale pot modifica structura creierului în acelaşi fel în care o pot afecta şi genele… este foarte posibil ca aceste diferenţe în orientarea sexuală să fie mai degrabă cauza decât ca acestea să fie cauzate de diferenţele din structura creierului” (Byrd, et. al.). Luând în considerare acest tip de cercetare este clar că stilul de viaţă homosexual şi/sau SIDA ar putea altera dimensiunea nucleelor pe care LeVay le-a studiat.

Cercetătorii Hubbard şi Wald au afirmat despre această lipsă de diferenţă: „Deşi, în medie, dimensiunea nucleului hipotalamic, pe care LeVay l-a considerat semnificativ, era într-adevăr mai mic la homosexualii studiaţi, totuşi datele publicate ale studiului arată că rata dimensiunilor mostrelor individuale era asemănătoare cu cea a heterosexualilor. Adică zona era mai mare la unii dintre homosexuali decât la mulţi dintre heterosexuali şi mai mică la anumiţi heterosexuali decât la mulţi dintre homosexuali. Aceasta arată că, deşi grupele au arătat anumite diferenţe este important de subliniat că nu se puteau afirma multe lucruri despre orientarea sexuală a unui individ doar prin studierea hipotalamusului.” (1997, pg.95-96).

Un alt factor important pe care LeVay nu l-a luat în seamă este acela că oamenii de ştiinţă recunosc plasticitatea structurii creierului. Aceasta nu este „permanent fixă” aşa cum se considera mai demult. Creierul era considerat ca fiind rigid, dar la ora actuală ştim că acesta este flexibil şi este capabil să se autoidentifice. Cercetările au descoperit că creierul este capabil să îşi remodeleze conexiunile şi să se mărească în conformitate cu anumite zone specifice care sunt folosite mai des. Bazându-ne pe plasticitatea creierului ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva stilul de viaţă homosexual ar fi responsabil de diferenţele pe care le-a descoperit LeVay.

Neurobiologul Sheperd a afirmat cu privire la plasticitatea creierului: „Incapacitatea de a genera noi neuroni ar putea sugera că sistemul nervos adult este static. Aceasta este totuşi departe de adevăr. Deşi nu pot fi creaţi noi neuroni, fiecare neuron are abilitatea de a forma noi interacţiuni şi noi conexiuni sinaptice.”(1994)

Un fapt semnificativ este că, de la afirmaţiile lui Sheperd, cercetările ulterioare au arătat abilitatea de apariţie a neuronilor în cadrul anumitor zone din creier. Aceste „rearanjări” corticale care se petrec nu sunt atât de simple precum ai scoate o lampă dintr-o priză şi ai introduce-o în alta. Schimbările observate de cercetători arată faptul că dacă creierul ar fi reprezentat de un sistem electric casnic, dacă mulţimea firelor din perete ar fi scoasă, iar firele ar fi conectate diferit în alte camere, ar apărea noi prize dintre care unele ar avea voltaje diferite. Având în vedere colosala conexiune care există la nivelul creierului, orice „modificare a firelor” va avea un efect asupra mai multor zone cum ar fi INAH-3. Deşi oamenii de ştiină recunosc informaţiile de mai sus, totuşi cercetările lui LeVay sunt în continuare menţionate ca un aşa-zis suport pentru a sprijini „gena homosexuală”.

LeVay, fiind el însuşi homosexual, afirmă: „Oamenii care cred că homosexualii şi lesbienele dobândesc prin naştere această condiţie sunt mult mai înclinaţi în a sprijini drepturile gay-lor.” LeVay admite: „Este important să subliniez ce nu am descoperit. Nu am dovedit că homosexualitatea are cauze genetice. Nu am descoperit un motiv genetic al orientării homosexuale. Nu am arătat că bărbaţii homosexuali se nasc în acest fel, aceasta fiind cea mai obişnuită greşeală pe care o fac cei care îmi interpretează munca. Nu am localizat o «zonă» homosexuală în creier.” (Byrd, et.al., 2001)

Studiile Kallman, Bailey şi Pillard 

Unul dintre studiile cele mai frecvent citate pentru a promova genetica orientării sexuale este cel a lui Kallman, din 1952. În această lucrare faimoasă el a observat o rată (altfel spus o asociere genetică) de 100% pentru orientarea sexuală între gemenii identici (1952, 115:283). Dacă acest rezultat ar fi adevărat, cauzele biologice ale homosexualităţii nu ar mai putea avea oponenţi. Totuşi Kallman a spus că această concordanţă perfectă este înşelătoare, deoarece subiecţii studiului său au fost selectaţi dintre bărbaţii spitalizaţi şi bolnavi mintal (Rainer, et.al., 1960, 22:259). Cu toate acestea, cercetările lui Kallman au deschis uşile pentru alte studii asupra gemenilor, în vederea descoperirii orientării sexuale.

Michael Bailey şi Richard Pillard, cercetători la Universitatea Northwestern şi la Universitatea de Medicină din Boston, au efectuat un studiu similar, examinând 56 de perechi de gemeni identici, 54 de perechi de gemeni fraterni, 142 de fraţi ai gemenilor şi 57 de perechi de fraţi adoptivi (1991, 48:1089.1096). Ipoteza lor era aceea că dacă homosexualitatea este o trăsătură moştenită, atunci este de aşteptat ca mai mulţi fraţi gemeni să aibă aceeaşi orientare sexuală decât fraţii non-biologici sau cei care nu sunt gemeni.

Iată rezultatele cercetărilor lor:
52% dintre gemenii identici ai bărbaţilor homosexuali erau şi ei homosexuali;
22% dintre gemenii fraternali erau, de asemenea, homosexuali;
11% dintre fraţii adoptivi ai bărbaţilor homosexuali erau şi ei homosexuali;
9,2% dintre fraţii non-biologici aveau orientare homosexuală (Bailey şi Pillard, 1991, „Un studiu genetic asupra orientării sexuale masculine”);
48% dintre gemenii identici ai femeilor lesbiene aveau şi ei orientare homosexuală;
16% dintre gemenii fraternali erau, de asemenea, homosexuali;
6% dintre surorile adoptive ale femeilor cu orientare homosexuală erau şi ele homosexuale ( Bailey şi Benishay, 1993, „Asamblarea familială a Orientării sexuale feminine”).

Probleme ale studiului Bailey şi Pilard
Observaţia strigătoare la cer este aceea că, în mod cert, proporţia gemenilor identici care au „moştenit” homosexualitatea nu a fost de 100%. Dacă într-adevăr ar fi existat o „genă homosexuală”, atunci toţi dintre gemenii identici ar fi trebuit să aibă o orientare homosexuală. Studiul celor doi arată că fraţii adoptivi care s-au orientat către homosexualitate au fost mai mulţi decât cei biologici. În revista Science Neil Risch şi colegii săi au subliniat: „Fraţii biologici şi adoptivi au înregistrat acelaşi rezultat. Această observaţie sugerează că nu există un factor genetic, ci mai degrabă unul familial” (1993, 262:2063).

Oamenii de ştiinţă Byne şi Parsons afirmă: „Rata homosexualităţii la fraţii biologici era de numai 9,2 – în mod semnificativ mai scăzută decât ceea ce pretinde o simplă ipoteză genetică care ar trebui să arate aceleaşi rate, atât pentru gemenii DZ (dizigotici), cât şi pentru fraţii biologici.”

O altă observaţie ar fi aceea că un studiu recent asupra gemenilor nu a ajuns la rezultate similare. King şi MacDonald au studiat 46 bărbaţi şi femei de orientare homosexuală. Evaluările similitudinilor raportate de aceştia erau de 10% sau de 25% la gemenii monozigotici. De asemenea, aceste concluzii depind şi de faptul dacă au fost sau nu luaţi în considerare şi bisexualii. Evaluările pentru gemenii dizigotici erau de 8% sau 12%, din nou depinzând de evaluarea sau neevaluarea bisexualilor (King şi MacDonald, 1992).

Byne şi Parsons au afirmat: „Ratele obţinute sunt în mod semnificativ mai scăzute decât cele ale lui Bailey şi Pillard ” (p. 230). „Dacă rata concordanţei este aceeaşi pentru gemenii MZ şi DZ, importanţa factorilor genetici va fi în mod considerabil mai scăzută decât au sugerat Bailey şi Pillard” (p. 230).

Un alt factor care merită să fie luat în considerare este acela că Bailey şi Pillard nu au studiat la întâmplare grupuri de homosexuali. Cei care au participat au fost recrutaţi prin reclame plasate în publicaţiile de orientare homosexuală. Această metodă este destul de îndoielnică, deoarece depinde într-o măsură foarte mare de cititorii acestor publicaţii şi de motivele pe baza cărora  aceştia răspund. Aşadar, rezultatele ar putea fi părtinitoare – de exemplu, ratele umflate de concordanţă între gemenii identici se pot datora participării preferenţiale (Baron, 1993).

Hubbard şi Wald afirmă: „faptul că gemenii fraternali ai bărbaţilor homosexuali erau la fel de predispuşi către această orientare arată că influenţele exterioare au o mare importanţă” (1997, p. 97).

Oamenii de ştiinţă Byne şi Parsons afirmă: „studiile ulterioare arată că această teorie biologică a homosexualităţii nu este susţinută” (50:228).

Comentând asupra raportului Bailey/Pillard, cercetătorii Billings şi Beckwith au scris: „Deşi autorii au interpretat descoperirile lor ca fiind o dovadă pentru baza genetică a homosexualităţii, noi considerăm că datele de fapt reprezintă o mărturie serioasă a influenţei exterioare” (1993, p. 60). Deşi Bailey şi Pilard au recunoscut unele dintre lipsurile cercetărilor lor, ei au fost totuşi citaţi în Science News: „cercetările noastre arată că orientarea sexuală masculină are o  substanţială bază genetică” (Bower, 1992, 141:6).

Studiul Dean Hamer
La doi ani după Simon LeVay, un grup de cercetători, condus de omul de ştiinţă Dean Hamer, a presupus că există o legătură între homosexualitatea masculină şi o genă a cromozomului X. Echipa lui a investigat 114 familii a bărbaţilor gay. S-au adunat informaţii de la 76 de bărbaţi cu orientare homosexuală şi 40 de perechi de fraţi homosexuali. S-a cercetat suma de incidente homosexuale printre rudele celor care au această orientare. În multe familii, bărbaţii homosexuali aveau pe linie maternă rude care manifestau această orientare sexuală. Concluzia cercetătorilor a fost că acest cromozom X ar putea adăposti o genă homosexuală care se transmite numai pe linie maternă.

Apoi, Dean Hamer şi echipa sa a folosit conexiunile pe care la face ADN-ul pentru a face o corelaţie între moştenirea genetică şi orientarea homosexuală. Din cele 40 de perechi de fraţi homosexuali, Hamer a descoperit că 33 aveau o aceeaşi regiune a ADN-ului, numită q28 – o genă localizată la vârful braţului lung al cromozomului X. În acest sens, Hamer şi colegii săi au notat: „experimentele noastre sugerează existenţa unei regiuni care are legătură cu determinarea orientării sexuale la aproximativ 4 milioane de perechi de ADN de bază, pe vârful braţului lung al cromozomului X” (1993, 261:326).

Hamer şi colegii săi au speculat: „Conexiunea cu segmente de pe Xq28, care este regiunea subtelomerică a braţului lung al cromozomului ce determină sexualitatea, avea un scor de 4,0. Aceasta indică un nivel de certitudine statistică de mai mult de 99% asupra faptului că cel puţin un subtip al orientării sexuale masculine este influenţat genetic” (261:321, ed. Îmb.).

Probleme ale studiului lui Hamer
Una dintre cele mai semnificative probleme ale studiului lui Hamer este aceea că nici el şi nici colegii săi nu au considerat necesar să verifice dacă vreunul dintre bărbaţii homosexuali din familiile studiate purtau, la rândul lor, această genă! De asemenea, Hamer nu a explicat niciodată de ce anume celelalte şapte perechi de gemeni nu aveau acelaşi model genetic. Dacă aceasta este „gena homosexuală” atunci ar fi normal ca absolut toţi homosexualii studiaţi să o fi avut, însă nu a fost aşa.

Într-o scrisoare către revista Science, Anne Fausto Sterling şi Evan Balaban au evidenţiat şi alte probleme ale studiului Hamer: „În ciuda admiraţiei pe care o avem faţă de munca lui Hamer, noi simţim că este totuşi important să îi recunoaştem şi punctele slabe. Cel mai elocvent aspect este lipsa unui grup de control adecvat. Studiul demonstrează moştenirea (cosegregarea) unei trăsături – pe care Hamer a etichetat-o ca fiind  „homosexualitatea”  – datorită modelelor cromozomului X şi, de asemenea, concordanţa acestei trăsături la fraţii homosexuali. Această cosegregare are importanţă dacă mama este heterozigotă. În acest caz, separarea cromozomilor fără model ar trebui să apară la fraţii care nu sunt homosexuali. Dar Hamer şi cu grupul său nu au mers niciodată în această direcţie”(1993, 261:1257, ed. Îmb.). Fausto Sterling şi Balaban au continuat: „corelaţia nu indică în mod obligatoriu cauzalitatea” (261:1257). Cu alte cuvinte, metodologia lui Hamer lasă de dorit, iar rezultatele nu reflectă întreaga populaţie.

George Rice şi colegii săi din Canada au cercetat gena Xq28. Concluzia lor este: „Rezultatele noastre nu sprijină existenţa unei gene a cromozomului X care să determine homosexualitatea masculină” (1999, 284:665, ed. Îmb.). Rice şi colegii săi au inclus 182 de familii în studiul lor. „Nu este clar de ce rezultatele noastre sunt atât de diferite faţă de cele ale lui Hamer. Datorită faptului că studiul nostru a fost mai mare, cu siguranţă am avut potenţialul adecvat pentru a detecta un efect genetic la fel de mare cu cel raportat în acel studiu. Totuşi, datele noastre nu vin în sprijinul prezenţei unei gene importante care influenţează orientarea sexuală la Xq28” (284:667).

Comentând asupra studiului făcut de Rice şi colegii săi, Ingrid Wickelgren a afirmat: „…grupul de cercetători din Ontario a descoperit că fraţii homosexuali nu erau mai înclinaţi să poarte Xq28 decât în mod normal…Ebers interpretează aceste rezultate ca şi când această conexiune a cromozomului X nu există cu adevărat” (1999, 284:571). Comentând asupra validităţii studiului Hamer, Wickelgren l-a citat pe George Rice: „Având în vedere rezultatele, acestea sugerează că, şi dacă ar exista vreo legătură Xq28, aceasta este atât de slabă încât nu contează deloc” (1999, ed. Îmb.).

În iunie 1998, psihiatrul Universităţii din Chicago, Alan Sanders a afirmat, la întâlnirea Asociaţiei Americane de Psihiatrie, că nici el nu a ajuns la rezultate care să le verifice pe cele obţinute de Hamer. Căutând o mărire a conexiunii Xq28, echipa lui Sanders a studiat un grup de 54 de perechi de fraţi homosexuali. Aşa cum a indicat Wickelgren, echipa lui Sanders a găsit „doar o slabă aluzie – care nu era semnificativă din punct de vedere statistic – a unei legături Xq28, printre cele 54 perechi de fraţi homosexuali ”(284:571).

Deci două laboratoare independente nu au putut reproduce vreun rezultat măcar asemănător cu al lui Hamer.

Recuperarea homosexualilor – dovadă împotriva teoriei genetice
O persoană născută cu diabet sau cu sindromul Down nu are nicio speranţă să se vindece vreodată. Va purta întreaga viaţă această anomalie cromozomială moştenită de la părinţi. Homosexualitatea apare a fi cu mult diferită de aceste situaţii. Multe persoane au reuşit cu succes să îşi schimbe orientarea sexuală. Totuşi, în mod ironic, din cauza faptului că homosexualitatea nu mai figurează în Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale, aceasta i-a împiedicat pe mulţi doctori să aplice o terapie de recuperare a persoanelor homosexuale. Academia Americană de Pediatrie şi toate marile asociaţii pentru sănătatea minţii au transmis semnale de alarmă, avertizând asupra unor posibile daune pe care le pot aduce homosexualilor astfel de terapii de recuperare.

În 1998, Asociaţia Americană de Psihiatrie a oferit o declaraţie asupra poziţiei sale privind tratamentul psihiatric în cazul orientării sexuale: „nu există nicio dovadă ştiinţifică publicată care să vină în sprijinul eficacităţii terapiei de recuperare în vederea schimbării orientării sexuale… Riscurile potenţiale pe care le prezintă terapia de recuperare sunt majore, incluzând depresia, anxietatea, şi comportamentul autodistructiv” (Asociaţia Americană de Psihiatrie, 1999, pag. 1131).

Robert Spitzer
Cercetătorul a efectuat un studiu pe 200 de voluntari (143 bărbaţi şi 57 femei) într-un efort de a vedea dacă participanţii îşi pot modifica orientarea sexuală de la homosexuali la heterosexuali (2003, 32:403-417). Spitzer a descoperit anumite schimbări în trecerea de la homosexualitate la heterosexualitate. Acestea au durat cel puţin cinci ani. „În anul care a trecut, majoritatea participanţilor au trecut de la o orientare predominant sau exclusiv homosexuală la o orientare predominant sau exclusiv heterosexuală” (pag. 403). Deci, afirmă Spitzer „există dovezi că se poate modifica orientarea sexuală a unor homosexuali sau lesbiene cu ajutorul terapiei” (pag. 415).

NARTH
Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Tratarea Homosexualităţii (NARTH) a făcut publice rezultatele unui studiu de doi ani: „Înainte de tratament, 68% dintre pacienţi se considerau exclusiv sau aproape exclusiv homosexuali. După tratament, doar 13% se considerau ca la început, în timp ce 33% se considerau, fie exclusiv, fie aproape complet heterosexuali” (Nicolosi, 2000, 86:1071).

Acelaşi studiu a arătat că „deşi 83% dintre pacienţi au mărturisit că urmau programul de terapie în primul rând pentru că erau homosexuali, 99% dintre cei care au participat au afirmat că acum consideră ca fiind adevărat faptul că tratamentul împotriva homosexualităţii este eficient şi valoros” (pag. 1071).

Rob Goetze
Aceste date merg mână în mână cu proiectul de cercetare în continuă desfăşurare al lui Rob Goetze, care a descoperit până acum 48 de articole sau cărţi conţinând informaţii relevante asupra posibilităţii schimbării orientării sexuale (2004). Dintre studiile descoperite, 31 din 84 au arătat un număr destul de mare de indivizi care şi-au schimbat orientarea homosexuală. Acestea nu sunt studii care doar speculează asupra posibilităţii de recuperare; ele prezintă şi datele care să le susţină.
Comunitatea homosexuală continuă să afirme cu tărie că homosexualitatea este atât de mult o parte a identităţii lor, încât este dincolo de capacitatea oricui să o schimbe. Deci, cu cât această comunitate poate convinge publicul că orientarea lor homosexuală este dincolo de puterea lor de a o controla, cu atât mai multă toleranţă sau chiar tratamente preferenţiale vor putea câştiga din partea lui.
Bibliografie:
1. “This is the Way God Made Me” A Scientific Examination of Homosexuality and the “Gay Gene” Brad Harrub, Ph.D. and Bert Thompson, Ph.D. and Dave Miller, Ph.D.
2. American Psychiatric Association (2000), Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, (Washington D.C.: American Psychiatric Association), fourth edition, text revision.
3. Bailey, Michael J., and Richard C. Pillard (1991), “A Genetic Study of Male Sexual Orientation,” Archives of General Psychiatry, 48:1089-1096, December.
4. Bailey, Michael J. and D.S. Benishay (1993), “Familial Aggregation of Female Sexual Orientation,” American Journal of Psychiatry, 150[2]:272-277.
5. Baron M. (1993), “Genetics and Human Sexual Orientation [Editorial],” Biological Psychiatry, 33:759-761.
6. Billings, P. and J. Beckwith (1993), Technology Review, July, p. 60.
7. Bower, B. (1992), “Gene Influence Tied to Sexual Orientation,” Science News, 141[1]:6, January 4.
8. Byne, William (1994), “The Biological Evidence Challenged,” Scientific American, 270[5]:50-55, May.
9. Byne, William and Bruce Parsons (1993), “Human Sexual Orientation,” Archives of General Psychiatry, 50:228-239, March.
10. Byrd, A. Dean, Shirley E. Cox, and Jeffrey W. Robinson (2001), “Homosexuality: The Innate-Immutability Argument Finds No Basis in Science,” The Salt Lake Tribune,
URL: http://www.sltrib.com/2001/may/05272001/commenta/100523.htm.
11. Crewdson, John (1995), “Dean Hamer’s Argument for the Existence of ‘Gay Genes,’ ” Chicago Tribune, News Section, p. 11, June 25.
12. Fausto-Sterling, Anne and Evan Balaban (1993), “Genetics and Male Sexual Orientation,” [technical-comment letter to the editor], Science, 261:1257, September 3.
13. Friedman, Richard C. and Jennifer I. Downey (1994), “Homosexuality,” The New England Journal of Medicine, 331[14]:923-930, October 6.
14. Gelman, David, with Donna Foote, Todd Barrett, and Mary Talbot (1992), “Born or Bred?,” Newsweek, pp. 46-53, February 24.
15. Goetze, Rob (2004), “Homosexuality and the Possibility of Change: An Ongoing Research Project,” [On-line],
16. Hamer, Dean H., Stella Hu, Victoria L. Magnuson, Nan Hu, and Angela M.L. Pattatucci (1993), “A Linkage Between DNA Markers on the X Chromosome and Male Sexual Orientation,” Science, 261:321-327, July 16.
17. Horgan, John (1995), “Gay Genes, Revisited,” Scientific American, 273[5]:26, November.
18. Howe, Richard (1994), “Homosexuality in America: Exposing the Myths,” American Family Association, [On-line], URL: http://www.scribd.com/doc/12829966/Homosexuality-in-America-Exposing-the-Myths.
19. Hubbard, Ruth and Elijah Wald (1997), Exploding the Gene Myth (Boston: Beacon Press).
20. “Human Genome Report Press Release” (2003), International Consortium Completes Human Genome Project, [On-line],
21. Kallmann, F.J. (1952), “Comparative Twin Study on the Genetic Aspects of Male Homosexuality,” Journal of Nervous and Mental Diseases, 115:283-298.
22. King, M. and E. McDonald (1992), “Homosexuals Who are Twins: A Study of 46 Probands,” The British Journal of Psychiatry, 160: 407-409.
23. Kinsey, A.C. W.B. Pomeroy, C.E. Martin (1948), Sexual Behavior in the Human Male(Philadelphia, PA: W.B. Saunders).
24. Kinsey, A.C. W.B. Pomeroy, C.E. Martin, P. H. Gebhard (1953), Sexual Behavior in the Human Female (Philadelphia, PA: W.B. Saunders).
25. Laumann, Edward O., John H. Gagnon, Robert T. Michael, and Stuart Michaels (1994), The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United States (Chicago, IL: University of Chicago Press).
26. LeVay, Simon (1991), “A Difference in Hypothalamic Structure Between Heterosexual and Homosexual Men,” Science, 253:1034-1037, August 30.
Mann, Charles (1994), “Behavioral Genetics in Transition,” Science, 264:1686-1689, June 17.
27. Marcus, Eric (1993), Is It a Choice? (San Francisco, CA: Harper).
NCBI (2004), “Human Genome Resources,” [On-line],
28. Nicolosi, Joseph, A. Dean Byrd, and Richard Potts (2000), “Retrospective Self-reports of Changes in Homosexual Orientation: A Consumer Survey of Conversion Therapy Clients,”Psychological Reports, 86:1071-1088, June.
29. Rainer, J.D., A. Mesnikoff, LC. Kolb, and A. Carr (1960), “Homosexuality and Heterosexuality in Identical Twins,” Psychosomatic Medicine, 22:251-259.
30. Reinisch, June M. and Ruth Beasley (1990) The Kinsey Institute New Report on Sex (New York: St. Martin’s Press).
31. Rice, George, Carol Anderson, Neil Risch, and George Ebers (1999), “Male Homosexuality: Absence of Linkage to Microsatellite Markers at Xq28,” Science, 284:665-667, April 23.
32. Risch, Neil, Elizabeth Squires-Wheeler, and Bronya J.B. Keats (1993), “Male Sexual Orientation and Genetic Evidence,” Science, 262:2063-2064, December 24.
Shepherd, Gordon M. (1994) Neurobiology (Oxford: Oxford University Press), third edition.
33. Spitzer, Robert L. (2003), “Can Some Gay Men and Lesbians Change Their Sexual Orientation?,” Archives of Sexual Behavior, 32[5]:403-417, October 5.
VandeHei, Jim (2004), “Dean Says Faith Swayed Decision on Gay Unions,” The Washington Post, p. A-1, January 8.
34. Wickelgren, Ingrid (1999), “Discovery of ‘Gay Gene’ Questioned,” Science, 284:571, April 23.
Citiţi şi:

Spălarea creierului la copii în şcoli publice, în ce priveşte homosexualitatea

de Cristina Tomescu

Asistăm în ziua de azi, în întreaga lume, la o propagandă cutremurătoare a homosexualităţii. Fără alte comentarii, vă oferim traducerea transcrierii a două filmuleţe postate pe youtube.

La şcoala din Cambridge, Massachusetts, Thomas W. Price, directorul de la Cambridge Friends School anticipează: „Mâine va fi ziua homosexualilor şi lesbienelor, cred că este al IV-lea an când sărbătorim această zi, aici la Cambridge Friends School. De la grădiniţă, până la clasa a-8-a profesorii vor vorbi despre aspecte privind homosexualitatea şi lesbianismul.”
În timpul lecţiei la care participă copii de 6 ani, învăţătorul face o recapitulare a unor exemple de homosexuali şi lesbiene din cadrul generaţiilor acestei şcoli, dând exemple concrete cu fotografii ale acestora: „ea a fost aici anul trecut, la facultatea de matematică, este lesbiană, iar numele partenerei ei este… Julie”. (copiii sunt contrariaţi şi întreabă: „cum, este lesbiană?!”). Învăţătorul continuă: „Acesta este Bill T. Jones, a fost aici şi el aici, la facultatea de medicină; este un faimos dansator, este afro-american… În sala de clasă un copil întreabă uimit: „şi este homosexual?”. I se răspunde afirmativ, continuându-şi expunerea cu alte exemple.În pregătirea acestei zile în onoarea homosexualilor, la Cambridge Friends School, directorul Thomas W. Price convoacă profesorii în şedinţă:
„Vreau să încep prin a vă provoca să vorbiţi puţin despre ceea ce veţi face mâine, de ziua homosexualilor şi a lesbienelor şi să punem în discuţie anumite chestiuni care are putea să apară în timpul orelor de clasă”.
O profesoară de culoare îşi exprimă prima opinia: „nu vreau să fiu într-o postură neconciliantă, însă din punctul nostru de vedere, al şcolii, suntem oare de acord să consolidăm acest concept, susţinem oare că un copil trebuie să aprobe această viziune? Aceasta îmi apare ca şi cum noi marşăm pe ideea că interferând cu mediul în care el a aflat că homosexualitatea nu este un dat natural, el să accepte această viziune ca pe un fapt de la sine înţeles? Ceea ce facem noi este să spunem copilului că ar trebui să privească firesc acest aspect? Aceasta e ceea ce trebuie să facem”?
O altă profesoară intervine: „Eu cred că suntem datori să spunem copiilor că aceasta este drept, nu ca un fel de consideraţie pentru lume, ci din perspectiva faptului că noi îi educăm şi este o parte a ceea ce noi considerăm că este o educaţie sănătoasă.”

La orele de la clasa întâi şi a doua, învăţătoarea se pregăteşte să citească copiilor o carte cu o poveste numită „Mama lui Asha” sau mai bine zis „Mamele lui Asha”. Iată povestea:
„Clasa mea a vorbit toată săptămâna despre excursia pe care o vom face curând la Centrul de Ştiinţă. Unii dintre copii, cum sunt Terence şi Alice, au fost deja acolo. Învăţătoarea noastră, d-na Samuels ne-a dat câte un formular pe care să îl luăm acasă. Părinţii noştri trebuiau să îl completeze şi să îl semneze, astfel încât să avem permisiunea de a merge în excursie. I-am înapoiat formularul în ziua următoare. Chiar înainte de pauză, ea a cerut să mă vadă, vroia să ştie care dintre semnăturile prezente în formular era al mamei mele.
Eu am spus: «amândouă».
«- Nu se poate să fie amândouă, nu poţi avea două mame», spuse ea brusc.
«- Dar am, fratele meu şi cu mine avem două mame», a protestat copilul.”

(Se continua povestea la altă clasă susţinută de o altă învăţătoare):
„«Ia formularul înapoi acasă şi ai grijă să fie completat cum trebuie», a spus d-na Samuels. «Nu poţi merge în excursie altfel.»”
Se pare că povestirea s-a terminat şi învăţătoarea se adresează copiilor punându-le întrebări despre conţinutul ei:
„Dacă aţi fi fost Asha, cum credeţi că v-aţi simţi?”
„Rău”, răspund în cor copiii.
„De ce credeţi asta, pentru că învăţătoarea i-a spus că nu poate avea două mame?”
Răspunde un copil:
„Învăţătoarea părea că nu era prea destupata la minte, că are prejudecăţi.”

La clasa a patra se face un chestionar tot pe aceeaşi temă:
„Spuneţi-mi dacă voi înşivă aţi auzit vreodată pe cineva adresându-i unui homosexual un cuvânt care să-l facă să se simtă rău sau un cuvânt care l-ar fi putut răni şi gândiţi-vă cum v-a făcut pe voi să vă simţiţi?”
O fetiţă răspunde că ea a avut multe experienţe de acest gen la şcoală pe care ea le resimţea ca un nod în stomac şi că a auzit adresări jignitoare sau dispreţuitoare la adresa homosexualilor, pentru ea rămânând uimitor cum profesorii ignorau astfel de comportamente.

Directorul Thomas W. Price:
„Sunt valori sociale, de asemenea sunt valori ale comunităţii şi consider că este de neconceput să permiţi unui copil aflat pe terenul de joacă să jignească şi să insulte un alt copil sau să spună „mama ta este lesbiană” fără să abordezi această problemă.”

La a patra conferinţă anuală a zilei homosexualilor şi lesbienelor, Jeffrey Pike, profesor de educaţie fizică, face o demonstraţie copiilor. Sărind într-un picior şi ţinându-şi piciorul drept cu o mână, astfel încât să pară ascuns, îşi argumentează exerciţiul astfel: „Imaginaţi-vă că, de fiecare dată când aş veni aici să joc fotbal, ar trebui să îmi ascund piciorul drept şi apoi aş încerca să joc astfel fotbal; nu ar fi uşor, dar aş putea să o fac; mi-ar lua multă energie să joc fotbal şi în acelaşi timp să îmi ascund piciorul.”
El apoi revine pe ambele picioare şi face mişcări agile şi complicate de dribling cu mingea de fotbal, susţinând aceasta demonstraţie verbal: „Să vedem această situaţie în lumina cea mai bună, aceea în care nu ar trebui să mă ascund, astfel că aş putea să joc fotbal cu două picioare” şi continuă făcând în acest moment o mărturisire: „la modul ideal, aş putea să spun adevărul, că sunt homosexual şi aceasta îmi dă atât de mai multă energie pentru a fi un profesor mai bun, pentru a fi un coleg mai bun, pentru a fi un prieten mai bun”
Profesorul îşi termină demonstraţia în aplauzele copiilor entuziasmaţi.

Întâlnire între elevi de clasa a 7-a, a 8-a şi profesori, discuţii post-conferinţă:
O elevă spune: „Cred că este bine că mulţi dintre profesori au ieşit dintre rânduri mărturisind că sunt homosexuali, e ca şi cum ştii când vine vorba de homosexualitate că aceştia nu sunt diferiţi de restul oamenilor.

La Şcoala Publică din New York, în clasa a treia, învăţătorul îi întreabă pe copii dacă au sărbătorit ziua mamei şi toţi copiii ridică mâna. O fetiţă aparţinând unei clase vecine este invitată la această clasă pentru a citi un eseu pe care l-a scris în cadrul concursului dedicat acestei zile. Învăţătorul le explică copiilor că a invitat-o special pentru că sărbătorirea zilei în cazul ei a fost puţin diferită decât a oricărui alt copil din această clasă. Înainte de a începe eseul, învăţătorul îşi exprimă părerea despre acesta, catalogându-l ca fiind foarte frumos şi foarte interesant.
Fetiţa începe să îşi citească propriul eseu:
„Mamele mele înseamnă atât de mult pentru mine, să ai două mame este destul de plăcut, chiar mai mult: este foarte plăcut, nu vă puteţi imagina.
Deşi să ai două mame reprezintă o problemă pentru alţii, respect acest lucru şi nu pot să fac nimic în acest sens. Totuşi în ciuda părerii acestora, eu totuşi cred că ei gândesc stupid.
Ce vă povestesc acum s-a petrecut cu un băiat din clasa mea: el nu a putut să vină acasă la mine pentru că părinţii mei sunt de acelaşi sex; am sunat acasă la ei, iar mama lui m-a întrebat dacă am citit Biblia şi atunci le-am luat partea mamelor mele şi în sinea mea ştiam că mulţi dintre copiii din clasă mă susţineau în această situaţie, interesându-se cum mă simt.
Mă simt mândră de mamele mele şi îmi face plăcere să iau parte la marşul anual al homosexualilor, la care particip alături de mamele mele în fiecare an.”
Învăţătorul intervine la finalul eseului şi din nou remarcă frumuseţea eseului şi îi îndeamnă pe copii să aplaude.
Copiii răspund pozitiv la acest eseu lăudat de învăţător, susţinând atitudinea fetiţei de a lua partea părinţilor săi, neţinând cont de ceea ce alţii cred.

Următoarea lecţie educativă la aceeaşi clasă constă în a-i pune pentru câteva minute în postura de judecători ai legii care stipulează că este interzis ca două persoane de acelaşi sex să se căsătorească.
Discuţiile în contradictoriu ale copiilor:
„Nu văd de ce nu ar trebui să se căsătorească, sunt la fel ca ceilalţi oameni” începe o fetiţă.
„Dacă te căsătoreşti în acest fel ai putea să capeţi o boală, fără să ştii de existenţa ei şi apoi o altă persoană să fie infestată şi să nu mai fie capabilă să se căsătorească”.
„Dar tot la fel o femeie şi un bărbat ar putea să aibă şi ei o boală” se opune o altă fetiţă care participa la discuţie.
Cea mai cu personalitate dintre copii îşi impune oarecum poziţia în faţa celorlalţi:
„La ora actuală majoritatea nu este reprezentată de partenere lesbi sau de cupluri de homosexuali. Cred că ar trebui să se întrebe ce ar fi dacă majoritatea ar fi cea de astfel de cupluri, de lesbi şi homosexuali şi dacă ar fi o lege care ţi-ar impune să fii lesbi sau homosexual şi s-ar interzice căsătoria cu sexul opus. Cred că la asta ar trebui să se gândească şi apoi şi-ar da seama astfel de oameni care se opun căsătoriei dintre homosexuali, cum se simt cuplurile gay”.

Ritualuri păgâne, homosexualitate şi beţie: aşa se distrează în ”timpul liber” cei care conduc planeta

de George Preda
În fiecare an, în luna iulie, peste 2500 de bărbaţi aparţinând „elitei” mondiale se reunesc pentru o „tabără” de vară (denumită „retragere” sau festival) care durează 16 zile şi are loc în nordul Californiei, la aproximativ 100 km de San Francisco, pe proprietatea denumită Bohemian Grove. Un fost preşedinte american a numit această „tabără de vară” ca fiind „cea mai mare petrecere pentru bărbaţi de pe planetă”. În ciuda eforturilor de muşamalizare a oricăror informaţii, activităţile de la Bohemian Grove suscită interesul publicului, şi este firesc să fie aşa: aici se reunesc personaje bogate, puternice şi influente. Deciziile, planurile şi acţiunile lor ne influenţează pe toţi. Anumite mărturii din interior au dezvăluit în mod consternant faptul că modul de „relaxare” al celor bogaţi şi puternici este mai mult decât straniu: beţii, ritualuri mimând sacrificii umane, homosexualitate. Bohemian Club este un club masculin exlusivist privat care îşi are sediul principal în clădirea Bohemian din San Francisco. Acest club a fost înfiinţat în 1872 de un grup de ziarişti. Aceştia doreau să copieze stilul şi spiritul „boem” al artiştilor europeni, de aceea au atras la început în grupul lor artişti şi scriitori precum Jack London şi Mark Twain. Din motive pecuniare, ei au invitat şi oameni de afaceri la întâlnirile lor, pentru ca să-i finanţeze. În scurt timp însă, oamenii de afaceri şi politicienii care au intrat în club au devenit majoritari. În 1878, anul în care s-a ţinut primul „festival de vară” la Bohemian Grove, deja nu se mai permitea deloc accesul ziariştilor în Club, şi acest lucru a rămas neschimbat până astăzi – deşi mulţi magnaţi media sunt membri sau invitaţi.

Cluburile exclusiviste masculine, formă instituţionalizată a discriminării

Cluburile private de bărbaţi, printre care se numără şi Bohemian Club din San Francisco, sunt nişte instituţii care oficializează, declară şi cultivă inegalitatea şi discriminarea pe bază de sex, rasă, avere şi clasă socială. Acest gen de cluburi au apărut în Anglia, în perioada de expansiune a Imperiului Britanic – celebrele “gentlemen’s club”, cluburi de gentilomi. În principal, aceste cluburi exclusiviste ofereau un loc şi un cadru unde bărbaţii din clasa socială privilegiată puteau să se adune şi să-şi practice activităţile favorite (discuţii politice, jocuri de cărţi, sporturi) fără a fi deranjaţi de femei, de indivizi din alte medii sociale sau, mai târziu, de persoane de alte rase. În principal, aceste cluburi le oferă participanţilor posibilitatea de a socializa cu oameni asemenea lor – ca bogăţie, putere, cultură, preocupări – şi de aceea se bazează pe selecţia atentă a membrilor.

Copiate în Statele Unite, cluburile private de bărbaţi au acelaşi scop şi au avut acelaşi succes, ceea ce a dus la proliferarea lor rapidă. Dintre diferitele şi numeroasele cluburi consituite de-a lungul timpurilor, cluburile elitiste şi exclusiviste, private, ale celor mai bogaţi oameni din SUA – aşa-zisa naţiune democratică a egalităţii tuturor şanselor – depăşesc mult, ca proporţii şi influenţă, orice alte cluburi din lume.

Bohemian Grove, terenul de joacă al celor bogaţi şi puternici

Clubul Bohemian din San Francisco a atras atenţia publicului, în ciuda extremei discreţii şi chiar a înverşunării cu care se fereşte de publicitate, datorită reuniunilor anuale ale Clubului, care se desfăşoară în aşa-numita Bohemian Grove (Pădurea Boemilor). Aceasta este o proprietate privată de 2700 de acri, adică aproximativ 11 km2, situată la aproximativ 100 km nord de San Francisco, în ţinutul Sonoma.

Locurile respective erau pe vremuri considerate sacre de amerindieni, datorită pădurilor cu arbori seculari de sequoia gigantici. Cadrul natural oferă un plus de intimitate: dealurile acoperite de pădurile de sequoia gigantici cu lemn roşu şi canioanele naturale din zonă formate de-a lungul râului Russian au fost probabil considerate ideale pentru a-i feri pe participanţi de privirile indiscrete. La acestea însă se adaugă un sistem modern de pază şi personal specializat pentru protecţie, inclusiv aparţinând serviciilor secrete americane.

Pe acest teren foarte bine păzit sunt construite diferite „tabere”– vile luxoase, restaurante, cluburi, terenuri sportive. Participanţii sunt la rândul lor împărţiţi în cluburi sau tabere, iar diferenţierea şi spiritul de castă îşi spun şi aici cuvântul. Şi în rândul celor bogaţi şi puternici există ierarhii. Cea mai celebră tabără, Mandalay, este exclusivistă chiar în interiorul acestui complex, pentru ceilalţi fiind accesibilă doar pe bază de invitaţie scrisă din partea unui membru.

Punctul central al complexului este un lac, pe malul căruia se înalţă o ciudată statuie în formă de bufniţă, având peste 13 metri înălţime. Tot locul este plin de simboluri masonice, druidice, păgâne, satanice. Deviza Clubului, inscripţionată pe diferite porţi, este luată din Shakespeare: „weaving spiders come not here”. Aceasta înseamnă că „păianjenii să nu intre aici” şi se spune că se referă figurat la faptul că nu se admite discutarea afacerilor sau a subiectelor politice.

Cine participă în taberele de la Bohemian Grove?

Participanţii sunt printre cei mai bogaţi oameni din SUA şi din lume. În principiu, Clubul Bohemian reuneşte elita masculină din California, dar membrii care participă la întâlnirile anuale de la Bohemian Grove sunt mult mai numeroşi. În principal, cei mai bogaţi şi influenţi bărbaţi din SUA se adună aici. Deci participanţii sunt în principal americani, dar membrii pot aduce şi invitaţi, până la câteva sute în fiecare an. 99% dintre ei sunt albi, şi toţi sunt bărbaţi. Unii lideri europeni se deplasează discret la Bohemian Grove pentru a discuta cu elita americană chestiuni de politică şi afaceri, dar numai dacă sunt invitaţi.

Printre membrii se numără majoritatea preşedinţilor americani, din 1923 până în prezent, membrii ai guvernelor, vicepreşedinţi şi secretari de stat, proprietari şi directori ai marilor corporaţii şi companii multinaţionale, conducători ai principalelor instituţii financiare (proprietari sau preşedinţi ai băncilor), magnaţi din domeniul energetic (petrol, energie nucleară), principalii contractori militari.

Uneori sunt acceptaţi şi artişti, cu taxe de participare reduse, datorită statutului social sau pentru activităţile de divertisment din club. Se spune că listele de aşteptare pentru înscrierea în Club implică la rândul lor contribuţii financiare consistente. Există mii de persoane înscrise pe aceste liste de aşteptare.Din „tabăra” cea mai prestigioasă, Mandalay, fac parte, printre alţii: Henry Kissinger, George Shultz, S. D. Bechtel, Jr., Thomas Watson Jr. (IBM), Phillip Hawley (AT&T), William Casey (CIA) şi Ralph Bailey (Dupont). George Bush (tatăl şi fiul) fac parte dintr-o tabără considerată mai puţin prestigioasă denumită Hillbillies, împreună cu A. W. Clausen (Banca Mondială), Walter Cronkite şi William F. Buckley. Cluburile sau taberele, aproximativ 120 la număr, în care sunt împărţiţi membrii Bohemian, au nume ciudate cu rezonanţe oculte, de exemplu: Abbey, Druids, Isle of Aves, Meyerling, Owl’s Nest (clubul lui Ronald Reagan), Silverado Squatters, Woof, Totem Inn, Wayside Log, Ye Merrie Yowls, Zaca.

Ce activităţi se desfăşoară la adăpostul arborilor gigantici?

Printre activităţile declarate se numără în primul rând aşa-numitele „discursuri pe malul lacului” (Lakeside talks) – prezentări susţinute de personalităţi privind subiecte de maxim interes, cum ar fi războiul din Irak, armele nucleare, criza energetică, problemele ecologice, sistemul medical, evoluţia preţurilor, globalizarea, urbanizarea etc. Informaţiile prezentate aici nu sunt pentru urechile tuturor. Sunt informaţii confidenţiale care rareori apar în presă, despre numărul real de victime ale războaielor, despre nivelul real al „bunăstării” populaţiei, despre efectele distructive ale vaccinurilor etc.

În prima sâmbătă a „taberei” are loc o ceremonie extrem de ciudată denumită „Cremation of Care” – incinerarea „Zeiţei Grijilor”. Cuvântul „care” în limba engleză înseamnă grijă, preocupare. O explicaţie simplistă a acestui ritual păgân este aceea că participanţii renunţă la toate grijile, responsabilităţile şi preocupările pentru a se dedica unor activităţi recreative. Problema însă o constituie elementele ritualice păgâne, chiar satanice. „Preoţii” şi ceilalţi participanţi la ritual sunt îmbrăcaţi în robe asemănătoare cu cele ale Ku Klux Klanului (organizaţie criminală rasistă). În cadrul ritualului se rostesc incantaţii păgâne, se folosesc cruci în flăcări şi este arsă o „efigie” reprezentând această aşa-zisă „zeiţă a grijilor”.

Statuia uriaşă în formă de bufniţă este reprezentarea divinităţii babiloniene Moloch, despre care în Biblie scrie că i se aduceau sacrificii umane, mai precis îi erau sacrificaţi copii. Pe altarul aflat la baza statuii este aprinsă „flacăra sacră” în care este arsă „jertfa”. Se afirmă că nu este arsă o victimă umană, ci o „efigie” – un fel de păpuşă. Totul este montat grotesc, ca o piesă de teatru în care victima urlă, se zbate şi cere îndurare. În schimb asistenţa, care urmăreşte ritualul de pe malul opus al lacului, aplaudă, tropăie şi ovaţionează.

După ce acest ritual bizar a fost filmat cu camera ascunsă în anul 2000 de ziaristul Alex Jones, oamenii de PR ai clubului au prezentat totul ca pe o glumă, un ritual care de fapt batjocoreşte ritualurile druidice şi este realizat doar ca amuzament. Chiar şi aşa, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm de ce oamenii cei mai bogaţi şi influenţi din lume aleg să se distreze în acest mod bizar şi infantil. Purtătorii de cuvânt ai Clubului au declarat la momentul respectiv, pentru a distrage atenţia publicului, că discreţia şi confidenţialitatea sunt necesare nu pentru a ascunde aceste ritualuri, ci pentru a le permite participanţilor să se distreze şi să se poarte „ca băieţii”, incluziv să urineze pe copaci.

Foşti angajaţi de la Bohemian Grove au relatat în consens comportamentul grobian al membrilor clubului. Practic tot timpul aceştia sunt beţi. O declaraţie incendiară a preşedintelui Richard Nixon din 1971 vorbeşte despre Bohemian Club în următorii termeni ireverenţioşi: „Tabăra de la Bohemian Grove – la care am participat de câteva ori – este cea mai mare blestemăţie homosexuală pe care v-aţi putea-o imagina. Nu mai pot da mâna cu nimeni din San Francisco pentru că ştiu ce se petrece acolo.”

O altă declaraţie incendiară îi aprţine lui David Gergen, consilier prezidenţial al lui George Bush senior. Gergen şi-a dat demisia în iunie 1993, la trei zile după ce şi-a anunţat retragerea din Bohemian Club. El a spus că „nu intenţionează să umble dezbrăcat în tabăra anuală a clubului de la Bohemian Grove” şi de aceea se retrage, dar că îşi va păstra funcţia de la Casa Albă. Numai trei zile mai târziu, purtătorul de cuvânt al Casei Albe anunţă demisia lui Gergen din funcţia de consilier prezidenţial şi retragerea sa din alte 17 grupări de genul think tankuri, organizaţii publice şi de caritate, incluzând Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală şi Consiliul pentru Relaţii Externe (Council on Foreign Relations, CFR în limba engleză).

Membrii clubului pregătesc în fiecare an două spectacole de teatru. Acestea sunt planificate cu minim cinci ani în avans şi beneficiază de resurse nelimitate, din punct de vedere financiar şi tehnic. Membrii clubului se amuză jucând diferite roluri, inclusiv pe cele feminine. Subiectele sunt de natură ocultă sau sexuală, incluzând ritualuri satanice şi perversiuni sexuale. În rest, activităţile declarate oficial sunt activităţi recreative, jocuri, sporturi, concerte…

Secretul, elitismul şi preocupările oculte nasc îngijorări justificate

Întâlnirile de la Bohemian Grove sunt protejate cu mari eforturi de ochii publici. Presa nu doar că n-are acces, dar ştirile despre acest subiect, atât cât s-au aflat, sunt cenzurate. Veritabile bombe de presă au reuşit să fie înăbuşite în faşă. Dezvăluiri incendiare au fost îngropate sub tăcere. De exemplu, filmul lui Alex Jones, realizat cu camera ascunsă în interiorul taberei de la Bohemian Grove, nu a trezit mare interes în presă, deşi era o veritabilă bombă. Acest lucru indică nivelul resurselor folosite pentru a proteja intimitatea respectivelor întâlniri.

O primă obiecţie a oponenţilor acestui grup este secretul – faptul că atât de mulţi oameni influenţi din toate domeniile se întâlnesc departe de ochii publici este oarecum înspăimântător. Cu siguranţă că, în ciuda asigurărilor că lucrurile care se petrec acolo sunt doar activităţi recreative private, discuţiile şi relaţiile stabilite la Bohemian Grove pot să influenţeze întreaga planetă. Se spune că „proiectul Manhatan” – realizarea primei bombe atomice – a fost demarat la Bohemian Grove în 1943. Acolo se trag sforile privind alegerile prezidenţiale în SUA, se stabileşte evoluţia preţurilor, se fac tranzacţii, se pun la cale războaie.

Grupurile de protest reproşează de asemenea, discriminarea – pe bază de sex, rasă, avere. În mod ironic, în urma protestelor susţinute, a fost admis un număr redus de femei pentru a lucra în parcări şi bucătării la Bohemian Grove. Deşi femeile nu sunt admise în tabără, în localităţile din jur afacerile de prostituţie prosperă în perioadele taberelor şi nu constituie un secret pentru opinia publică.

Activităţile oculte care se desfăşoară la Bohemian Grove sunt de asemenea extrem de stranii. Cea mai cunoscută – datorită filmului realizat în 2000 de Alex Jones, jurnalist de investigaţie – este ceremonia „Cremation of Care”. Dar analiştii fenomenului vorbesc despre niveluri de iniţiere, acesta constituind doar cercul exterior accesibil tuturor participanţilor. Alte mărturii vorbesc despre camere subterane secrete în care se realizează ritualuri satanice cu sacrificii umane şi orgii sexuale, urmate de asemenea de sacrificii. Se vorbeşte de sute de copii dispăruţi în zonă şi de alegerea victimelor dintre subiecţii experimentelor de control mental ale CIA.

Cathy O’Brien, o prezumtivă victimă care a fost salvată din Bohemian Grove de ziaristul Mark Philips, a descris o imagine cruntă a activităţilor oculte criminale desfăşurate aici. Deocamdată nu se ştie mai mult. Printr-un decret prezidenţial, orice anchetă în zonă a fost interzisă din motive de „securitate naţională”. În ultimii ani, cenzura mass-media a reuşit să stopeze avalanşa de dezvăluiri despre Bohemian Grove care începuse în anii ’90.

Citiţi şi:
Illuminati-i şi sinistra aristocraţie neagră a planetei
Grupul Bilderberg – Guvernul mondial secret
Societatea secretă THULE l-a antrenat pe Hitler, prin ritualuri satanice, să devină Antichristul

Vă recomandăm să vizionaţi filmele jurnalistului Alex Jones:
Dark Secrets: Inside the Bohemian Grove (2000) http://video.google.com/videoplay?docid=-82095917705734983
The Order of Death (2006) http://video.google.com/videoplay?docid=2500924140588760933
şi să vizitaţi arhiva de articole despre Bohemian Grove:
http://www.prisonplanet.com/archive_bohemian_grove.html

Bibliografie:
Dark Secrets: Inside the Bohemian Grove (2000)
The Order of Death (2006)
arhiva de articole despre Bohemian Grove: http://www.prisonplanet.com/archive_bohemian_grove.html
Kerry Richardson: The Bohemian Grove and The Nuclear Weapons Industry: Some Connections http://www.sonic.net/~kerry/bohemian/grovenukes.html
Illuminati Sex Slaves Paint Horrifying Picture
http://www.the7thfire.com/new_world_order/illuminati/Henry_Makow/illuminati_sex_slaves.htm
Brice Taylor, Thanks for the Memories (1999)
Cathy O’Brien (with Mark Phillips), Trance Formation of America (1995)
“Inside Bohemian Grove” by Philip Weiss, Spy magazine, November 1989
Inside Bohemian Grove: The Story People Magazine Won’t Let You Read,” Extra! magazine November/December 1991
“Pouvoir: le club le plus fermé du monde” by Jean Sébastien Stehli, Le Point magazine, 27 Août, 1994
The Greatest Men’s Party on Earth by John van der Zee, Harcourt Brace Jovanovich, Inc., New York, 1974
The Bohemian Grove and Other Retreats by G. William Domhoff, Harper & Row, New York, 1974

Operaţiunea Franklin – cercul politicienilor pedofili

de Daniel Petrescu

Depravarea extremă şi perversiunile sexuale de tot felul sunt la ele acasă în rândul politicienilor de vază şi al oamenilor bogaţi şi influenţi din întreaga lume, dar mai ales din America. Ceea ce este însă cu adevărat înfiorător este faptul că aceştia se folosesc pentru plăcerile lor perverse de copii, răpiţi din orfelinate de membrii unor reţele homosexuale pedofile. După ce sunt drogaţi, torturaţi şi supuşi unor experimente de control mental, de care serviciile secrete nu sunt deloc străine, copiii sunt închiriaţi apoi cu ora pentru astfel de „distracţii” în locuri precum Bohemian Grove.      

Bohemian Grove, „cel mai păcătos loc pe care vi l-aţi putea imagina vreodată” avertiza preşedintele Nixon

Înclinaţiile homosexuale ale elitei masonice mondiale sunt deja bine cunoscute publicului larg. Unul din locurile în care bogătaşii influenţi din SUA şi din întreaga lume iau parte la astfel de ritualuri satanice este Bohemian Grove. Despre acest loc, fostul preşedinte american Richard Nixon afirma: „Bohemian  Grove, un loc pe care-l frecventez şi eu uneori, este cel mai păcătos loc de homosexualitate şi pedofilie pe care vi l-aţi putea imagina vreodată.”

Şi despre George Bush există dovezi care îi demască adevărata orientare sexuală. Spre exemplu, în 1963, pe vremea când încă era la facultate, el a apărut în revista Academiei Philips din Andover (Boston) în costum de majoretă. Se spunea chiar că era „majoreta şefă” a universităţii.

„Să gândim fără prejudecăţi şi să nu judecăm oamenii după preferinţele lor sexuale,” spune un slogan foarte la modă în această epocă, promovat de partizanii homosexualităţii, dar şi de mass-media şi mediile politice. Ce se petrece însă în cazul copiilor, care sunt abuzaţi de homosexuali pedofili? Pentru ei homosexualitatea nu este nici măcar o alegere, ci le este impusă într-un mod traumatizant şi inuman. Mai putem vorbi în acest caz de prejudecăţi sau intoleranţă?

Orgiile homosexuale de la Casa Albă

Se spune că la Casa Albă, singurul mod în care un politician îşi poate pierde credibilitatea este să fie găsit în pat cu un băiat sau cu o femeie moartă. Pe 29 iunie 1989 a izbucnit poate unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria SUA. În faimoasa publicaţie Washington Times au apărut o serie de articole despre actele homosexuale de la Casa Albă. Se descoperise că vip-urile administraţiei Reagan, care tocmai îşi încheiase mandatul, aduceau după miezul nopţii băieţi în interiorul Casei Albe, pe care îi abuzau sexual. Aceste fapte au fost prezentate apoi şi de alte publicaţii americane, însă din cauza presiunilor politice televiziunea şi radioul nu au difuzat ştirea.

Craig J. Spence, membru al partidului republican, a recunoscut că aducea băieţi în Casa Albă, sub pretextul că aceştia ar fi rude cu el. El a declarat că aceste întâlniri de la miezul nopţii de la Casa Albă erau „aranjate” de către persoane politice cu funcţii înalte cum ar fi Donald Gregg, secretar pentru Securitatea naţională sau Charles K. Dutcher, director asociat al personalului de la Casa Albă.

George Bush (senior), care devenise între timp preşedintele SUA, dar fusese şi vice-preşedinte în administraţia Reagan, a fost foarte nemulţumit de vâlva făcută de presă şi a încercat să înăbuşe totul. Nu a organizat nicio conferinţă de presă în legătură cu acest subiect şi a reuşit în cele din urmă să muşamalizeze scandalul, la nici două luni de zile de la începerea lui. În timp ce la Washington se mai discuta încă pe această temă, în Nebraska a izbucnit un alt scandal de acest gen, în care Bush era şi el implicat.

Copiii orfani din America sunt abuzaţi sexual de cei care ar trebui să-i protejeze

Scandalul din statul Nebraska a pornit de la un anume Larry King,  politician de succes în partidul republican şi apropiat al lui George Bush (senior). Totodată King era şi preşedintele Fondului Unional Franklin, o instituţie bancară prin intermediul căruia a fraudat statul american cu 40 de milioane de dolari. În timpul anchetei în urma căreia a fost de altfel condamnat s-a descoperit că Larry King conducea şi o imensă reţea homosexuală pedofilă.

El îşi procura majoritatea victimelor din Boys Town (Oraşul Băieţilor), una din cele mai mari organizaţii de caritate din SUA pentru copii orfani, în special băieţi. După ce erau drogaţi şi torturaţi, copiii erau transportaţi cu avionul pe tot teritoriul american, la petrecerile fastuoase organizate de Larry King pentru politicieni şi alţi oameni bogaţi şi influenţi. La aceste petreceri, copiii de la orfelinat, care ar fi trebuit să fie ocrotiţi de sistemul social american, ajungeau victimele neajutorate ale acestor pedofili.

CIA şi FBI sunt complicii politicienilor pedofili 

Nici serviciile secrete nu sunt străine de aceste înfiorătoare abuzuri. Prin experimentele de control mental, cum ar fi  MK Ultra, Monarch şi Paperclip, copiii erau programaţi să facă anumite acţiuni şi apoi să uite ce au făcut. Ei deveneau astfel curieri care transportau droguri, asasini sau sclavi sexuali pentru cei influenţi şi puternici. Pe de altă parte, agenţiile guvernamentale puteau apoi utiliza informaţiile pe care le deţineau, pentru a-i şantaja pe cei implicaţi. Şantajul sexual este un instrument de bază al CIA în lupta pentru putere.

Înainte ca acest scandal să izbucnească existaseră multe plângeri adresate autorităţilor pentru protecţia copilului. Relaţiile lui Larry King cu aşa-zisa organizaţie de caritate Boys Town fuseseră investigate de Comisia pentru Adopţia Copiilor a statului Nebraska. Autorităţile nu au luat însă nicio măsură. Există chiar documente care atestă faptul că FBI-ul a intervievat multe dintre victimele acestor abuzuri sexuale înfiorătoare. Ei au descoperit în birourile lui King materiale pornografice şi casete video cu scene pedofile oripilante, precum şi alte probe ce atestă practici sexuale de o perversitate inimaginabilă, pe care cei de la FBI le-au catalogat ca fiind sataniste.

Investigaţiile lui John DeCamp

Fostul senator republican John DeCamp a fost angajat iniţial de către Senatul american pentru a dovedi că aceste acuzaţii extrem de grave sunt nefondate. John DeCamp era cunoscut drept unul dintre cei mai buni jurişti din statul Nebraska. Deşi la început acuzaţiile de pedofilie i s-au părut de necrezut, în urma investigaţiilor pe care le-a realizat, John DeCamp a ajuns în posesia unor dovezi incontestabile ce demonstrau groteştile apucături pedofile ale unor politicieni ai SUA, în frunte cu preşedintele Bush. Îngrozit de cele aflate şi vrând să facă publice toate aceste atrocităţi, DeCamp a fost sfătuit de mentorul său, fostul director al CIA, Bill Colby, să scrie o carte despre toate acestea, pentru a-şi proteja în acest fel familia şi pentru a rămâne în viaţă după ce va face totul cunoscut opiniei publice.

Astfel a apărut cartea Operaţiunea Franklin, care aduce dovezi de necontestat despre existenţa şi modul de operare al acestei reţele de pedofili. Cartea demonstrează şi că aceasta este de fapt o operaţiune sub acoperire a CIA pentru experimentele de mind control (control mental) asupra cetăţenilor americani şi în special asupra copiilor. Au existat şi există rapoarte concludente despre politicieni americani implicaţi în aceste reţele criminale.

Deşi a primit foarte multe ameninţări după scrierea acestei cărţi, în mod uluitor, niciun politician nu l-a dat în judecată pe John DeCamp. Dimpotrivă,  el chiar a câştigat un proces în valoare de 1 milion de dolari, în numele uneia dintre victimele acestor abuzuri pedofile, Paul Bonacci.

BBC a realizat împreună cu DeCamp un documentar intitulat Conspiraţia Tăcerii, pentru a face cunoscute publicului faptele abominabile şi atrocităţile la care se dedau unii politicieni americani, agresând sexual şi ucigând copii orfani. Acest film documentar are la bază toate probele descoperite de FBI şi de comisia legislativă a statului Nebraska şi, de asemenea, toate investigaţiile lui John DeCamp. Alte canale de televiziune s-au lăsat însă intimidate de presiunile politice. Discovery Channel a fost ameninţat cu închiderea de către unul din politicienii vinovaţi şi a stopat prezentarea documentarului.

George Bush,  preşedintele pedofil

Multe dintre victimele acestor abuzuri sexuale menţionează faptul că actualul preşedinte al SUA, George Bush este unul dintre participanţii constanţi la aceste orgii pedofile, organizate în cadrul petrecerilor de la Bohemian Grove.

Victimele acestor abuzuri sunt intimidate, ameninţate şi uneori chiar condamnate la închisoare dacă au curajul să facă dezvăluiri despre ceea ce au trăit. Acesta a fost şi cazul Aliciei Owen, una dintre victimele care a fost condamnată la închisoare pentru sperjur, datorită faptului că singura persoană din proces care îi putea valida mărturia, tot o victimă a homosexualilor pedofili, pe nume Troy Bono, a renunţat să depună mărturie, din pricina presiunilor şi intimidărilor care s-au făcut asupra sa.

Alte două victime ale abuzurilor sexuale realizate de politicienii americani, Lisa Washington şi sora sa, au descris cum erau duse cu avionul, împreună cu alţi copii, la aceste petreceri găzduite de Larry King, la care veneau mulţi afacerişti şi politicieni de vază ai Americii. Lisa a declarat că l-a văzut pe George Bush de cel puţin două ori la aceste petreceri, iar într-una din aceste ocazii l-a văzut că i-a dat nişte bani lui Larry King, după care a plecat de la petrecere, luând cu el un tânăr de culoare.

John DeCamp foloseşte în cartea sa, Operaţiunea Franklin, notiţe din jurnalul lui Paul Bonacci, care a fost una din victimele acestor abuzuri criminale, încă de la vârsta de şase ani. Şi el afirmă că l-a văzut de mai multe ori pe Bush la aceste petreceri. John DeCamp a analizat cu grijă jurnalul acestui copil, demonstrând chiar ştiinţific faptul că acesta a fost scris de către Paul de-a lungul timpului.

Copiii controlaţi mental suferă de personalitate multiplă 

Psihologii au confirmat faptul că în urma traumelor suferite, Paul Bonacci a dezvoltat o personalitate multiplă. Aceasta este una din bolile psihice caracteristice persoanelor care sunt controlate mental şi traumatizate. Victimele mind control-ului sunt supuse în mod repetat, de la o vârstă foarte fragedă, la tot felul de abuzuri ritualice satanice. În timp, pentru a putea rezista ororilor la care sunt supuşi, mintea lor se fragmentează în sute şi chiar mii de „sertăraşe” (care arată ca un fagure de miere), fiecare secţiune devenind un eu separat al acelei persoane. Fiecare dintre aceste eu-ri are propriul său program şi propriile sale experienţe şi amintiri. Niciunul dintre aceste eu-ri nu are cunoştinţă despre existenţa celorlalte şi toate sunt separate de personalitatea de bază. Cei care suferă de această afecţiune nu mint, deoarece nu au nevoie să  mintă, pentru ei este suficient doar să-şi schimbe personalitatea.

Paul Bonacci povesteşte cum avioane aparţinând DEA (Agenţia pentru prevenirea consumului de droguri) erau folosite pentru transportarea copiilor răpiţi de reţelele pedofile. Paul relatează în jurnalul său cum într-una din aceste călătorii cu avionul a fost dus împreună cu un alt băiat într-o zonă de lângă Sacramento, unde există păduri cu copaci foarte înalţi şi o bufniţă uriaşă. Acolo, trei copiii au fost obligaţi să participe la turnarea unui film snuff, în care unul dintre ei a fost ucis în faţa camerei de filmat. Pentru cei care nu ştiu, filmele snuff nu sunt recunoscute că ar exista în realitate şi de aceea sunt considerate un mit; ele conţin filmarea pe viu a unei crime violente.

După oripilanta scenă din pădure, în care a fost filmată uciderea cu sânge rece a unui copil, Paul a fost dus împreună cu celălalt copil într-o sală plină cu persoane care urmăreau pe ecran îngrozitoarele imagini ce tocmai fuseseră filmate. Pe vremea când a scris cartea Operaţiunea Franklin, John DeCamp nu ştia nimic despre Bohemian Grove, pădurea cu copaci înalţi unde există şi o bufniţă uriaşă şi unde se adună în fiecare vară elita politică mondială precum şi cei mai mari bancheri şi afacerişti ai lumii.

Aceste orori sunt de neconceput pentru orice om normal, însă pentru aceşti neoameni ele sunt ceva obişnuit. Cea mai mare înşelătorie a lui Satan este aceea de a ne face să credem că el nu există. La fel, aceşti perverşi mizează pe faptul că nu vor fi deconspiraţi tocmai pentru că oamenii pur şi simplu nu pot concepe că asemenea atrocităţi se petrec cu adevărat.

Citiţi şi:
Cei puternici şi bogaţi îşi fac de cap în tabăra de la Bohemian Grove
MKULTRA. Odioase experimente de control mental şi manipulare comportamentală realizate de CIA
Operaţiunea Paperclip a dus în SUA 1600 de oameni de ştiinţă nazişti

Bizara impunere în forţă a homosexualilor

Dictatura gay s-a instituit deja în Uniunea Europeană

de Alexandru Amititeloaie

Constatăm, pe zi ce trece, că statul de drept şi democraţia devin nişte concepte abstracte, fără nicio legătură cu practica guvernării. Ele sunt invocate într-o  manieră demagogică şi ipocrită doar pentru a descuraja curentele de opoziţie faţă de măsurile discreţionare ale puterii, opoziţie care exprimă, de fapt, starea de spirit, interesele legitime şi voinţa maselor.

Chiar şi operaţiunile de reprimare a protestelor sociale tot pe ideea „statului de drept“ şi a „democraţiei“ sunt justificate faţă de opinia publică. Acest mod de a guverna a pătruns agresiv şi în activitatea organismelor UE, inclusiv a Parlamentului, care se pretinde autoritatea reprezentativă a popoarelor din spaţiul comunitar. Parlamentul oricărui stat pretins democratic şi, cu atât mai mult, un parlament european ca expresie a unei democraţii evoluate, n-ar trebui să întreprindă niciun act care să nu fie mandatat sau agreat de popor. Dar nu numai că în deciziile pe care le iau le lipseşte agrementul popular, ci chiar se încăpăţânează să ignore opoziţia manifestă a maselor şi să recurgă la mijloace violente pentru a le reprima protestele.

Am considerat necesară această introducere, pentru a înţelege că, dacă parlamentul nu lucrează în interesul maselor şi voinţa acestora n-are nicio valoare în deliberările sale, înseamnă că, sub masca aşa-zisei democraţii, o forţă mai puternică le dictează actele ce le adoptă şi acest fapt ar trebui să ne îngrijoreze. Deci este vorba de o forţă mai presus de voinţa maselor, de care „aleşii“ sunt mai strâns legaţi şi dependenţi decât faţă de cei de la care primesc votul de învestitură.

Numai aşa se poate explica şi adoptarea, la începutul lunii februarie 2014 de către Parlamentul European a raportului Lunacek, deşi opinia publică informată, înţelegând ce pericol reprezintă acesta pentru viitorul popoarelor europene, a făcut presiune asupra europarlamentarilor să nu-l voteze. Dacă nici în anul electoral al europarlamentarelor nu s-a ţinut cont de opoziţia maselor faţă de acest raport, înseamnă că voinţa acestora, exprimată prin vot, nu mai are nicio valoare.

Drepturile LGBTI – obiectiv prioritar al UE

Ulrike Lunacek, eurodeputat austriac, activistă pentru drepturile minorităţilor sexuale, a reuşit să impună pe agenda Parlamentului European un raport, ce-i poartă numele şi care reprezintă „foaia de parcurs a UE împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen“, după cum sună şi titlul său.

La prima vedere, n-ar fi nimic nefiresc, având în vedere că lumea liberă şi democratică se pronunţă împotriva oricăror discriminări, inclusiv pe criterii sexuale. Dar, din conţinutul raportului rezultă cu totul altceva şi anume, nu intenţia de a apăra persoanele ce împărtăşesc acest mod de viaţă împotriva persecuţiilor şi discriminării, ci o anumită îndrăzneală de a impune şi legitima ca normale astfel de comportamente, de a le asimila din punct de vedere juridic cu cele fireşti. Se pregăteşte deci un dictat, travestit în aşa-zisele drepturi ale unei minorităţi care, dacă lumea nu se trezeşte, ar putea să devină majoritară. Cel puţin raportul despre care vorbim şi rezoluţia adoptată de Parlamentul European în baza lui spre un asemenea obiectiv ţinteşte.

Cine are curiozitatea să lectureze aceste documente va constata că aşa-zisele drepturi ale comunităţii LGBTI (lesbiene, gay, bisexuale, transgen şi intersexuale) devin deja un obiectiv prioritar pe agenda de lucru a întregului aparat birocratic al UE. Se creează impresia – şi s-ar putea să nu fie doar o simplă impresie – că raţiunea de a funcţiona în continuare a comunităţii europene constă în a produce o schimbare radicală în rău a modului de viaţă al popoarelor europene, în a le obliga să abandoneze tradiţiile şi valorile pe care s-au întemeiat, pentru a le putea schimba într-o masă amorfă, fără vitalitate şi, mai ales, fără identităţi culturale. Fiind o foaie de parcurs, rezoluţia face deocamdată doar recomandări statelor şi comisiei uzitând expresia „ar trebui“ sau „este obligatoriu“.

Astfel, potrivit unei prime măsuri din această rezoluţie, „Comisia ar trebui să depună eforturi pentru a garanta respectarea drepturilor existente în întreaga sa activitate şi în toate domeniile în care este competentă, prin integrarea aspectelor legate de drepturile fundamentale ale persoanelor LGBTI în întreaga activitate din domeniu – de exemplu, la elaborarea viitoarelor politici şi propuneri sau la monitorizarea punerii în aplicare a legislaţiei UE.” Deci, în tot ce va face Comisia în continuare, va trebui să acorde întâietate „drepturilor fundamentale ale persoanelor LGBTI.“

Când te gândeşti că, din cele 500 de milioane de europeni care trăiesc în spaţiul comunitar, numărul celor care se confruntă cu grave probleme de viaţă este în continuă creştere, iar Comisia, în loc să se ocupe în mod prioritar de soarta acestora, îşi fixează ca obiectiv prioritar implementarea juridică a unor comportamente sexuale în mod evident aberante, te cuprinde o stare de oroare şi dezgust faţă de aşa-zisele „valori europene“ clamate atât de zgomotos şi obsesiv de activiştii integrării.

„Teoria genurilor“

Aşa după cum se arată chiar în titlul ei, rezoluţia se aliniază la un curent de gândire ce este contrazis de realitate şi de legile dumnezeieşti ale naturii, potrivit căruia între bărbat şi femeie n-ar exista nicio diferenţă. Este vorba de „teoria genurilor“ care neagă în mod aberant rolurile biologice şi, în consecinţă, şi pe cele sociale tradiţionale, diferite şi complementare ale bărbatului şi ale femeii. Deci, pe această linie de gândire binomul multimilenar bărbat -femeie pe care s-a întemeiat societatea, ar fi zice-se unul depăşit, iar feminitatea şi masculinitatea, ca identităţi solide în cadrul de manifestare a relaţiilor sociale, ar trebui să dispară. Se cere direct statelor membre să-şi revizuiască „procedurile de recunoaştere juridică a genului“ şi să elimine orice discriminare pentru persoanele transgen. Mai pe înţelesul tuturor: dacă un bărbat se crede femeie şi ar vrea să fie educatoare sau învăţătoare, nu i s-ar putea refuza solicitarea pe motiv că ar pune în pericol educaţia copiilor, cel puţin prin ipostazele groteşti în care apare în faţa lor, existând chiar riscul să producă şi traume psihice. Refuzul ar fi calificat, potrivit acestei rezoluţii, ca fiind un grav delict de discriminare.

S-a crezut că mişcările feministe din anii ’70 au pornit dintr-o dorinţă firească de emancipare a femeii, de a dobândi mai mult respect în societate şi familie, fără ca aceasta să însemne un atentat asupra feminităţii şi o subminare a rolului ei tradiţional în societate, pe care în niciun caz nu-l poate îndeplini bărbatul. Chiar şi atunci când revendicările au vizat drepturi egale cu ale bărbaţilor, inclusiv din punct de vedere profesional, n-au apărut suspiciuni că s-ar urmări alte scopuri decât cele declarate.

Iată însă că, peste aproape 40 de ani aşa-zisul „ILUMINAT“ Nick Rockefeller, un descendent al acestei binecunoscute familii, avea să afirme într-o discuţie privată că aceste mişcări feministe au fost fondate şi finanţate de clanul Rockefeller, care patronează şi importante trusturi de presă. Acţiunea, după spusele personajului citat, se înscrie într-un plan strategic mai amplu, având drept scop distrugerea familiei tradiţionale, văzută ca o cale de reducere a populaţiei planetare. Amintirea acestui episod a fost provocată de faptul că „teoria genurilor“ ţinteşte tot către distrugerea familiei tradiţionale, obiectiv care, prin rezoluţia Parlamentului European, ni se dezvăluie mult mai transparent decât în urmă cu 40 de ani.

Totodată, putem intui şi puterea care reuşeşte să se impună peste voinţa popoarelor europene şi să dicteze forumului pe care ele îl constituie cu speranţa că le va reprezenta interesele.

S-ar putea spune că speculăm o coincidenţă pentru a forţa nişte concluzii ce n-ar avea legătură cu realitatea, ceva de genul realităţii conspiraţiei. Dar avem textul rezoluţiei în faţă şi aflăm din conţinutul lui că măsurile ce li se stabilesc organismelor europene în domeniul de care vorbim nu se limitează doar la spaţiul comunitar. Prin utilizarea unor expresii precum „politică globală“, „politici globale multianuale“ etc, se arată fără echivoc că avem de a face cu un plan strategic global în care măsurile întreprinse de organismele UE reprezintă doar o parte componentă.

Subminarea conceptului tradiţional de  familie

În altă ordine de idei, Rezoluţia impune „respectarea tuturor formelor de familii recunoscute juridic în temeiul legislaţiei naţionale a statelor membre“. Aceasta înseamnă că mariajele gay vor produce efecte juridice nu numai în statele în care ele sunt legalizate şi oficiate, dar şi în celelalte, care încă n-au adoptat o asemenea legislaţie. Pe de o parte, este un au atac direct asupra cadrului juridic din aceste state care continuă să considere familia ca o uniune dintre bărbat şi femeie, iar pe de altă parte se pregăteşte terenul ca, într-o perspectivă nu prea îndepărtată, să li se impună şi lor legalizarea căsătoriilor dintre persoane de acelaşi sex.

Pentru a se ajunge aici, printre altele, se cere Comisiei să faciliteze „schimbul de bune practici între statele membre“. Să fie oare experienţa Franţei, care în aprilie 2013, ignorând protestele masive din toată ţara, a adoptat totuşi legea care permite căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex şi adopţiile de copii de către cuplurile gay, o „bună practică“ în concepţia Parlamentului European? Peste un milion şi jumătate de francezi s-au aflat în faţa parlamentului, protestând ferm împotriva adoptării acestei legislaţii aberante şi, cu toate acestea, „aleşii“ au votat-o. Tot o „bună practică“ în materie ar putea fi şi prigoana autorităţilor franceze împotriva primarilor care refuză să oficieze aceste căsătorii?

Intensificarea aberantă a propagandei gay

Aşa după cum era de aşteptat, având în vedere faptul că se urmăreşte o extindere şi o încurajare a acestor comportamente, rezoluţia pune un accent deosebit pe „libertatea de întrunire şi de exprimare“. În acest sens se cere statelor să garanteze aceste drepturi, „în special în ceea ce priveşte paradele şi evenimentele similare“ şi să asigure „o protecţie efectivă a participanţilor“. După cum se precizează în rezoluţie, „libertatea de exprimare în legătură cu orientarea sexuală şi cu identitatea de gen“ nu poate fi limitată prin legi, statele fiind obligate să şi le revizuiască dacă prevăd vreo interdicţie în această privinţă. În caz contrar se consideră că „încalcă valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană“, iar Comisia şi Consiliul „ar trebui să reacţioneze imediat în consecinţă“.

Prin urmare, rezoluţia votată de Parlamentul European consideră că afişajul stradal al promiscuităţii morale, al lascivităţii şi vulgarităţii sexuale, al aberaţiilor comportamentale, pornografia afişată, vestimentaţia ostentativ vulgară, senzualitatea aberantă, haotică, exacerbată, referinţele şi aluziile la practici sexuale extreme trebuie să fie încurajate printr-o legislaţie permisivă.

Cum s-ar putea interpreta altfel „libertatea de exprimare în legătură cu orientarea sexuală“ care se cere a fi garantată? Deci descoperim că Uniunea Europeană se întemeiază pe asemenea valori? Şi noi care credeam că ar fi vorba de respectul pentru demnitatea umană, de libertate, de democraţie, de egalitate, de civilizaţie şi de moralitate în comportamentul social, de stat de drept şi de respectarea drepturilor omului şi, nu în ultimul rând, de nişte valori creştine, chiar dacă ele nu şi-au găsit locul în tratatele unionale.

Dar strategia aberantă, nebunească de proliferare a unor astfel de comportamente nu se limitează doar la cunoscutele parade gay. Lumea s-a obişnuit cu ele şi le tratează cu indiferenţă sau, în cel mai bun caz, cu dispreţ, motiv pentru care strategii acestei politici nu prea sunt satisfăcuţi de rezultate, deşi cazurile oribile de viol în rândul tinerilor, incitaţi de o asemenea propagandă, sunt tot mai frecvente şi acest fapt ar trebui, totuşi, să-i mulţumească. Dar ei merg mai departe şi insistă, aşa cum rezută din rezoluţie, asupra unor „măsuri educative“ adresate cu precădere tinerilor, categoria cea mai vulnerabilă şi cea mai expusă la contaminarea perversă cu astfel de practici.

Se cere, nici mai mult nici mai puţin, elaborarea de „programe educaţionale“ pentru tineri, care să promoveze „egalitatea şi nediscriminarea pe motive de orientare sexuală şi identitate de gen“, se cere să se promoveze respectarea persoanelor LGBTI şi incluziunea lor în şcoli şi în alte medii educaţionale.

Cu alte cuvinte, după aceste minţi bolnave, smintite, tinerii trebuie să fie învăţaţi că nu există diferenţă de sex, că sexul nu este ceva natural cu care te naşti, ci ceva ce ţine de voinţa individului. Şi în această privinţă se pune accent pe „schimbul de «bune» practici între statele membre“. Este uimitor să constaţi la ce nivel de manipulare a opiniei s-a ajuns şi cât de agresivă a devenit îndoctrinarea ideologică aberantă.

De zeci de ani se fac eforturi, fără ca lumea să conştientizeze în ce prăpastie este târâtă. Astăzi teroarea ideologică a „discriminării“ este atât de puternic impregnată în instituţiile publice, încât se poate face orice, se poate accepta orice, de frica represaliilor.

Dacă libertatea de exprimare a orientării sexuale este supusă unui regim de protecţie draconic, instituţiile publice fiind obligate să asigure condiţii de manifestare deplină a acestei libertăţi, în schimb nu de acelaşi tratament beneficiază şi opiniile contrare, respectiv cele care critică – pe bună dreptate – sau combat asemenea deviaţii nebuneşti de comportament sexual. Potrivit rezoluţiei, Comisia ar trebui să le califice ca „infracţiuni generate de discriminare şi de incitare la ură“ şi să impună statelor membre să le combată prin intermediul dreptului penal. În acelaşi scop şi tot prin apel la „schimbul de bune practici“ se mai cere şi implementarea unor programe de „formare şi educare a forţelor de poliţie, a serviciilor Ministerului Public, a judecătorilor şi a serviciilor de sprijinire a victimelor“. Se urmăreşte, în mod deschis, suprimarea oricărei forme de opoziţie faţă de stilul bizar de viaţă homosexual şi faţă de agenda aparatului birocratic al Uniunii Europene de a generaliza în forţă acest stil de viaţă în rândul unor largi categorii sociale, îndeosebi tinerii.

Un regim special de asistenţă medicală

În primul rând, rezoluţia ce a ratificat raportul Lunacek consideră că tulburările de identitate de gen sunt nepatologice. Prin urmare, Comisia trebuie să continue colaborarea cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pentru a le elimina de pe lista tulburărilor mintale. Deci, persoanele care-şi confundă sexul sunt perfect normale. În această optică, o persoană care se crede câine, latră şi merge în patru labe trebuie să fie băgată în cămaşă de forţă şi apoi supusă unui tratament de specialitate. În schimb, dacă o femeie se crede bărbat, adoptând apoi un comportament masculin, toţi cei din jur sunt obligaţi s-o accepte, iar autorităţile publice să-i aplice, din punct de vedere juridic, tratamentul specific bărbaţilor.

Cu toate acestea se pretinde a se asigura acestor persoane o asistenţă medicală specifică. Dacă ele se consideră normale, le fel ca toţi ceilalţi oameni, ce justificare ar mai avea un tratament medical specific? Dar nu este aşa şi va trebui ca şi din acest punct de vedere aceste persoane să aibe prioritate, indiferent cu ce probleme medicale se confruntă restul populaţiei. Comisia şi statele membre vor trebui să finanţeze programe de cercetare cu privire la problemele de sănătate specifice persoanelor LGBTI, să le includă în planurile şi politicile naţionale de sănătate, vor trebui să formeze personal medical adecvat etc.

Extinderea strategiei LGBTI în afara Uniunii Europene

Aşa după cum s-a arătat mai sus, strategia Uniunii Europene în această privinţă nu se limitează doar la spaţiul comunitar. Ea se circumscrie unui plan mai amplu ce vizează întreaga populaţie a planetei. În acest scop, organismelor Uniunii Europene şi statelor membre li se trasează ca sarcini să colecteze informaţii privind persoanele LGBTI din terţe ţări, să monitorizeze modul cum li se respectă drepturile şi să menţină o poziţie unitară atunci când reacţionează la încălcări ale acestor drepturi.

Mai vulnerabile faţă de această strategie se dovedesc a fi statele aflate în curs de aderare la Uniunea Europeană. Tocmai de aceea i se trasează Comisiei sarcina să le monitorizeze în privinţa problemelor legate de orientarea sexuală şi identitatea de gen, să le impună revizuirea legislaţiei şi propagarea unei atitudini favorabile faţă de libertatea de exprimare a acestor persoane. Este vorba, cu alte cuvinte, de constrângeri şi şantaj.

Se pare că acest criteriu devine prioritar în procesul de aderare, înaintea celor care privesc economia, administraţia, justiţia etc. Avem ca exemplu recent cazul Ucrainei şi al Republicii Moldova. În noiembrie 2013 a avut loc summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius. Întrucât se preconiza să se semneze cu aceste state Acorduri de asociere la Uniunea Europeană, li s-a impus, ca o condiţie prealabilă, să adopte unele măsuri privind drepturile persoanelor LGBRI.

Situându-se pe linia de gândire a administraţiei americane care, prin vocea fostului secretar de stat, Hillary Clinton, susţine că „drepturile homosexualilor sunt echivalente cu drepturile omului şi drepturile omului sunt echivalente cu drepturile homosexualilor“, negociatorii au impus autorităților de la Kiev să organizeze o paradă gay, ca o condiție pentru finalizarea negocierilor, iar alianța de guvernare din Republica Moldova a fost forțată să treacă prin parlament o așa-zisă „lege“ cu privire la asigurarea egalității de șanse, asumându-și riscul și rușinea unei dezaprobări publice, ce a fost speculată de opoziția comunistă.

Concluzii

Cu toate încercările, individuale și colective, de a determina Parlamentul European să respingă Raportul Lunacek, europarlamentarii, deși convinși că acest proiect n-are susținere populară, au votat totuși pentru adoptarea lui.

În calitate de cetățeni ai României cu drept de vot, ne permitem să întrebăm europarlamentarii români care au votat această rezoluție, în baza cărui mandat au procedat așa? Pe cine reprezintă ei, de fapt, în Parlamentul European? Când au cerut votul cetățenilor, le-au spus acestora că vor susține astfel de proiecte?

Doamnelor și domnilor (Severin, Hellvig, Nicolai, Silaghi și Vălean) care, prin votul vostru ați ridicat la rangul de politică de stat aberații, vulgarități și obscenități din zonele periferice și insalubre ale societății, pentru a fi contaminată cu ele întreaga populație a globului, vă rog să aveți curajul, când vă prezentați, nu peste mult timp, din nou în fața alegătorilor, să le spuneți și lor ce act de „bravură“ ați săvârșit și, mai ales, cine v-a obligat să preocedați așa: convingerile proprii sau constrângerile?
În același timp, recunoștință celor care nu s-au pervertit la asemenea acte nesăbuite (Antonescu, Bodu, Marinescu, Niculescu, Preda, Stolojan, Luhan, Matula, Sogor, Winkler, Vadim Tudor). Absenții (Cliveti, Crețu, Sârbu, Țicău, Boștinaru, Cutaș, Enciu, Ivan, Pașcu, Tănăsescu, Tokeș, Zamfirescu) ar trebui întrebați dacă mandatul de europarlamentar implică vreo disciplină, vreo obligație sau exercițiul lui depinde exclusiv de bunăvoința titularului. A fost o chestiune de tactică absența lor din Parlament tocmai când a fost supus la vot acest proiect?

În aceste condiții, cu 394 de voturi pentru, 179 de voturi împotrivă și 72 de abțineri (Eba s-a abținut) Parlamentul European a adoptat în ziua de 4 februarie 2014 controversatul raport Lunacek, în ciuda protestelor masive, fără precedent, ale cetățenilor europeni.

Prin acest vot, Parlamentul European încalcă cel puțin două importante principii democratice și anume cel al subsidiarității și al universalității drepturilor omului.

Potrivit principiului subsidiarității, politicile care se adresează familiei sunt de competența statelor. Ori, dacă statele sunt obligate să recunoască alte tipuri de familie decât cele din dreptul intern, înseamnă că li se subminează autoritatea și dreptul de a decide într-un domeniu ce le este rezervat potrivit tratatelor comunitare.

În ceea ce privește principiul universalității drepturilor omului, acesta are ca temei universalitatea valorilor umane. Acestea se cer protejate, trecându-se peste multitudinea particularităților individuale. În schimb, rezoluția adoptată de Parlamentul European ridică la rangul de valoare umană niște evidente aberații sexuale, adică desprinde artificial de drepturile omului așa-zisele drepturi ale unei minorități sexuale bizare.

Dincolo de îngrijorarea justificată ce ne-o provoacă insistența aparatului birocratic de la Bruxelles de a supune Uniunea Europeană unei dictaturi gay, constatăm că în ultimul timp opinia publică europeană este din ce în ce mai activă în combaterea acestui proiect. Este un semn încurajator și trebuie să se mențină la un nivel ridicat presiunea asupra europarlamentarilor.

Articol preluat din revista Lumea

Citiți și:
Spulberarea miturilor genetice cu privire la homosexualitate (I)
Distrugerea Rusiei: crearea unei naţiuni tipic masonice 

Imoralitatea apartenenţei la francmasonerie

articol de Pr. Matei Boila,
preluat din ROMANIA LIBERA 8 iulie 2005

Doresc să demonstrez în cele ce urmează că apartenenţa la francmasonerie este cel puţin imorală. Voi pune în paranteză toată controversa în legatură cu contribuţia reală şi potenţială, negativă sau pozitivă, a francmasoneriei la istoria omenirii pentru că aceasta nu schimbă cu nimic concluzia în problema pe care am pus-o.

Pentru sprijinitorii francmasoneriei, aceasta a contribuit, printre altele, la realizarea unui climat de toleranţă şi libertate politică (?), la constituirea statelor naţionale, la evitarea unor conflicte. Pentru adversarii francmasoneriei, aceasta a fost o forţă în principal ocultă, prin care răul major s-a revărsat asupra lumii. Ea ar fi contribuit la izbucnirea războaielor mondiale din ultimele secole, la împărţirea lumii în zone de influenţă, la vânzarea unei părţi a Europei comunismului sovietic, chiar la fundamentarea şi biruinţa acestuia, la triumful nu al toleranţei benefice, ci la încurajarea imoralităţii, pornografiei, homosexualităţii, în numele unei false lupte împotriva discriminării şi sprijinirii aşa-ziselor minorităţi, la tendinţele anticreştine în numele democraţiei, în realitate a unui libertinaj criminal.

Aşa cum am spus, nu voi intra în această controversă care deschide calea unei discuţii niciodată terminate şi în realitate nesemnificative pentru ceea ce vreau să demonstrez. Voi arăta că, indiferent ce părere avem despre contribuţia francmasoneriei, pozitivă sau negativă, la viaţa societăţii din ultimele secole, participarea la ea este imorală în sine. Indiferent că vedem jumătatea plină sau cea goală a paharului, contează doar responsabilitatea pentru ce lipseşte.

În fond, ce este francmasoneria? Plecăm de la ceea ce se ştie fără nici un dubiu. Francmasoneria este o asociaţie prezentă în toată lumea, care dispune de fonduri uriaşe, sursa unei influenţe viu simţite, cel puţin aceasta este mărturia a foarte mulţi oameni, peste care nu se poate trece fără a friza absurdul, şi care, cu toate acestea, nu este cunoscută în toate aspectele ei, deşi s-au spus şi s-au scris despre ea milioane de pagini şi de emisiuni televizate şi relatări pe Internet.

Să plecăm de la ceea ce se vede: asociaţiile văzute care, chiar dacă par a fi doar de faţadă, mascând centrele veritabile de putere şi influenţă, sunt totuşi singurele de necontestat pentru toată lumea, inclusiv pentru cei neiniţiaţi. Luăm deci de bună, aşa cum am făcut de la început, ceea ce se vede. Astăzi, membrii francmasoneriei văzute pretind că ea este un fel de asociaţie nevinovată, care nu are nici un fel de caracter sau ţeluri politice, religioase, estetice etc. Este greu, dacă nu imposibil de imaginat şi admis că miliardele de dolari din dosul acestor asociaţii sau loje, răspândite în toată lumea, nu urmăresc şi nu cer membrilor lor nimic politic, religios sau artistic. Simple asociaţii eventual de jucat golf sau bridge. Dar pentru a demonstra fără drept de apel şi a stabili ca ultimă concluzie posibilă caracterul imoral al participării la francmasonerie, să luăm ca bune aceste afirmaţii.

Ceea ce se pretinde în fond este că francmasoneria nu este în ultimă instanţă decât o asociaţie frăţească, tinzând spre a generaliza în toată lumea spiritul de maximă toleranţă. Dar toleranţa faţă de ce şi de pe ce poziţie? Toleranţa ca atare, fără a lămuri în prealabil aceste elemente şi fără a avea o poziţie faţă de ele este o noţiune goală. Înainte de a avea o credinţă, toleranţa ta este o atitudine inutilă, care face să zăngănească o monedă calpă. De altfel, ceea ce este valoros în atitudinea de toleranţă este îmbrăţisat astăzi, cel puţin declarativ, de majoritatea societăţilor civilizate.

S-a renunţat, cel puţin în marea majoritate a societăţilor civilizate, şi în primul rând în zona creştină, la impunerea concepţiei de viaţă prin forţa statală. Fiecare trebuie să fie liber în raport cu puterea politică, să gândească asupra lumii, a vieţii şi a organizării societăţii aşa cum doreşte. În orice caz, valoroasă este această toleranţă, acest respect al credinţei celorlalţi, neutilizarea în nici un fel a forţei sau a ascendentului pe care ţi-l dă puterea politică pentru alinierea celorlalţi la propriile tale convingeri, în măsura şi numai în măsura în care ai o convingere pe care firesc doreşti să o răspândeşti, însă exclusiv pe cale spirituală, a argumentelor. Adevărul în care nu crezi şi pe care nu doreşti să-l împărtăşeşti altora nu este decât o caricatură de adevăr.

De aceea, o asociaţie care pretinde că nu militează pentru nici o concepţie religioasă sau politică, ci exclusiv pentru toleranţă, este o imensă cacealma dăunătoare şi absurdă. Această poziţie afirmată declarativ de partea văzută a francmasoneriei, posibil pentru uzul naivilor, şi care are menirea de a acoperi atitudini mult mai grave nemărturisite, este ea însăşi de o mare nocivitate pentru că ea conduce la slăbirea şi în final abandonarea oricărei credinţe. Atitudine sterilizantă şi cel puţin la fel de nocivă ca şi fanatismul intransigent de care francmasoneria pretinde că ne apără.

Nu ar fi de mirare ca această poziţie, transparent afirmată, să ascundă, aşa cum mulţi cred, un ţel ocult, mergând până la dorinţa de dominaţie a lumii, de anihilare a credinţelor religioase, îndeosebi a creştinismului, şi chiar aşa cum unii o susţin, de satanizare a societăţii noastre. Este atât de aberantă afirmaţia că francmasoneria nu doreşte decât să răspândească toleranţa încât toate aceste suspiciuni îţi găsesc justificarea.

Dar din nou să renunţăm la orice alte învinuiri şi suspiciuni şi să rămânem strict la ceea ce se recunoaşte de către partea văzută a francmasoneriei şi chiar să plecăm de la premisa că nu există parte ocultă a francmasoneriei, oricât de improbabilă este această ipoteză, pentru a vedea că acest “rest” de necontestat este el însuşi profund imoral, aşa cum şi mai imorală ar fi şi alternativa unor acţiuni politice sau (anti)religioase oculte, caracter care ar face-o profund dăunătoare societăţii omeneşti.

S-a ajuns cu greu la convingerea acum de necontestat că cele mai mari şanse pentru ca politica să fie benefică este transparenţa. În societăţile moderne, centrele de iniţiativă politică trebuie să fie la lumina zilei şi să acţioneze pe baza unor reguli cunoscute pentru a mări şansele de reuşită a lor. Desigur, nu totdeauna această transparenţă şi aceste reguli sunt respectate şi nu totdeauna, chiar când se respectă, ele conduc la cele mai bune soluţii şi la eliminarea elementelor nocive şi chiar imorale din viaţa publică.

Totuşi, şansele cele mai mari pentru optimizarea vieţii publice o constituie transparenţa şi respectarea unor reguli minimale.
Este posibil ca initiativele politice pornind din centre oculte să fie bune în anumite momente. Aceasta nu împiedică ca o astfel de politică să fie per sold rea şi mai ales să nu conţină în mult mai mare proporţie primejdii nemăsurate, unele cu caracter criminal şi potenţial fatale civilizaţiilor în cadrul cărora se manifestă.

Ce sunt deci şi ce justificare au asociaţiile francmasone după ce am eliminat, aşa cum susţin francmasonii, chiar frizând absurdul, orice caracter militant al lor pe diferite planuri şi de asemenea după ce am văzut că justificarea aşa-zisei “lupte pentru toleranţă” este goală de conţinut.

Singura justificare, de neînlăturat, de fapt liantul şi forţa pe care o au şi pe care o mărturisesc formal de la început societăţile masonice, rămâne organizarea, în mijlocul unor societăţi mai mari, de nuclee cu oameni ce se ajută reciproc, transferând criteriile de selecţie şi promovare sociale.

Aceasta este de fapt singura justificare posibilă, chiar dacă aceasta nu se recunoaşte deschis, pentru apartenenţa la francmasonerie, în condiţiile în care se ia în serios afirmaţia că ea a renunţat la orice ţeluri politice, religioase sau chiar estetice sau sportive.

Analizăm deci imoralitatea apartenenţei la francmasonerie, în condiţiile în care dăm crezare afirmaţiei că ea nu mai are ţeluri religioase sau politice. Dacă aceste ţeluri există totuşi, bine mascate, aceasta nu ar face decât să agraveze caracterul imoral şi dăunător al apartenenţei la francmasonerie.

Prin urmare, din nou şi din nou, vom porni, chiar frizând absurdul, de la această afirmaţie de totală neutralitate a francmasoneriei pentru a arăta fără dubiu ca în orice caz apartenenţa la francmasonerie este imorală. De mii şi sute de ani, omenirea încearcă, în ciuda nenumăratelor ratări, să stabilească criteriile obiective, cât mai oportune pentru societate, a selecţiei şi promovării în cadrul ei.

O asociaţie cum ar fi cea a francmasoneriei, care nu are nici un alt scop decât cel al întrajutorării reciproce a membrilor săi prin eludarea sau în orice caz transgresarea criteriilor transparente de promovare în societate este evident imorală.
Negarea unor scopuri politice sau religioase, pe lângă că este pentru un om cât de cât lucid şi informat total inacceptabilă, nu înlătură cu nimic caracterul imoral şi antisocial al apartenenţei la francmasonerie.

Admiţând, chiar împotriva evidenţei şi a bunului simţ, neutralitatea politică şi religioasă a francmasoneriei, nu se face altceva decât să se pună în relief că motivaţia atitudinii lor este una interesată, imorală şi antisocială. Prin urmare, pentru un creştin nici nu se pune problema justificării participării la francmasonerie, dar chiar pentru un necreştin situaţia este inacceptabilă moral.

În general, cei care intră astăzi în francmasonerie sunt intelectuali şi, din păcate, aceştia au în general o mare capacitate ca, atunci când interesele lor o cer, să-şi justifice poziţia. Totuşi mi se pare că argumentele care condamnă din punct de vedere moral apartenenţa la francmasonerie sunt atât de pertinente încât este imposibil ca măcar o urmă de îndoială să nu răzbată pentru cel ce optează pentru apartenenţa la ea şi căruia i-a mai rămas o fărâmă de bun simţ.

Acestuia, daca se uită cu luciditate în oglindă, este imposibil să nu-şi apară sieşi penibil. Pentru ca acest sentiment al penibilului să mijească în conştiinţa celor cărora le-a mai rămas o urmă de bun simţ şi sunt membri ai francmasoneriei, am scris, poate cu naivitate şi în zadar, aceste rânduri

Trump îi deranjează pe așa-zișii «Iluminații»feseniei globaliste (satanistii mondializarii ) și este cel mai hărțuit președinte din istoria Statelor Unite. Aceasta este rețeaua vânătorilor!

Donald Trump este perceput (pe bună dreptate!) de sistemul globalist drept cel mai mare dușman al său. Așa că ei urmăresc să îl distrugă.

Orice ar face, Donald Trump este vânat de democrați și aliații lor: congresmeni, procurori, capi ai Justiției din statele membre, experți ai opoziției, funcționari sau activiști pentru drepturile omului, într-un mod fără precedent la adresa unui președinte american. Hăitașii urmăresc neobosit presupusa afacere de complicitate a lui Trump cu rușii, Organizația Trump (care cuprinde circa 500 de companii), Fundația Trump, un hotel al lui Trump, taxele lui Trump, finanțarea campaniei electorale a lui Trump și presupuse operațiuni de spălări de bani.

Asalturile neîncetate împotriva acestui președinte pe toate aceste fronturi erau până acum de neimaginat și sunt absolut fără precedent”, afirmă Sidney Powell, avocat din Texas, a cărui carte, License to Lie, dezvăluie corupția din Departamentul de Justiție. „«Rezistența» a coborât până la cele mai josnice niveluri și sper că voi trăi pentru a ajunge să văd că le regretă. Au devenit cu adevărat niște «slugi cu misiunea de a-l distruge pe președinte»”, adaugă Powell, citată de Washington Times.

Trump a scris recent pe Twitter: „Asta se numește hărțuire prezidențială”.
Simultan, presa, pe care conservatorii o consideră cea mai ostilă care a existat vreodată la adresa unui președinte de la Casa Albă, a avut grijă să alimenteze campania anti-Trump (în special presupusa complicitate cu Rusia) cu sute de articole. Multe dintre ele false. Media Research Center a făcut o analiză a buletinelor de știri de seară ale NBC, ABC și CBS și au descoperit că acestea au un conținut în proporție de 90% defavorabil la adresa lui Trump.

La finalul lunii decembrie 2018, National Public Radio a fost nevoit să dea o dezmințire privind faptul că Donald Trump Jr. a indus în eroare Congresul privind construirea unui hotel în Rusia.
WikiLeaks și Paul Manafort au dezmințit și ei categoric o relatare neconfirmată a ziarului britanic The Guardian potrivit căreia fostul director de campanie al lui Donald Trump ar fi avut trei întâlniri la Londra cu Julian Assange. Site-ul WikiLeaks a publicat e-mailuri ale Partidului Democrat furate de agenți ai serviciilor secrete ruse.

Potrivit Washington Times, rețeaua bine finanțată a Democraților și a aliaților lor implicați în frontul anti-Trump cuprinde:

1. Echipa procurorului special Robert Mueller. Presa conservatoare a identificat printre colaboratorii acestuia numeroși donatori pentru campaniile electorale Democrate. Între ei, Andrew Weissmann, fost șef al secției de investigații a fraudelor din Departamentul Justiției, numit aici în vara lui 2015 de către Barack Obama. Weissmann, care a participat la întrunirea de la New York pregătită să salute victoria prezidențială lui Hillary Clinton, a fost capul „rezistenței” anti-Trump din sânul Departamentului Justiției.

Jeannie Rhea, un alt procuror principal, a reprezentat Fundația Clinton în instanțe, în diferite procese. În interiorul Departamentului de Justiție, ea a fost consilier al fostului procuror general Eric H. Holder Jr., un acerb critic al lui Trump, care ia în calcul o candidatură la prezidențiale în 2020. Conservatorii susțin că Rhea se află într-un flagrant conflict de interese, dat fiind că o mare parte dintre investigațiile sale privesc modul în care Rusia ar fi încercat să saboteze campania lui Hillary Clinton. Și mai există un conflict de interese, spun conservatorii: FBI s-a bazat pe investigațiile finanțate de opoziția Democrată, concretizate în „dosarul” lui Christopher Steele.
Rhea a făcut din 2008 încoace donații de 16.000 de dolari pentru Democrați, după cum arată evidențele Comisiei Electorale Federale. Donația cea mai mare a fost de 5.400 de dolari, pentru campania prezidențială a lui Hillary Clinton, în ciclul electoral 2015-2016.

2. Adam B. Schiff, membru al Camerei Reprezentanților. Democratul californian preia în ianuarie șefia Comisiei Speciale de Informații a Camerei, care are puterea de a cita pentru audieri. Schiff a avut o mare contribuție la dosarul creat de fostul spion britanic Christopher Steele. Munca sa la dosar a fost finanțată de echipa de campanie a lui Hillary Clinton.

Schiff a promis că își va spori eforturile pentru a-l ancheta pe Donald Trump. Pe agenda sa se află anchete privind spălarea de bani rusești prin intermediul Organizației Trump. El promite să redeschidă ancheta privind complicitatea cu rușii, pentru care majoritatea republicană a exonerat echipa de campanie a lui Trump. Ceilalți președinți Democrați de comisii din Cameră plănuiesc și ei anchete la adresa lui Trump, inclusiv citații.

3. Biroul Procurorului Statelor Unite din Manhattan. Robert Mueller a delegat New York-ului sarcina delicată de a-l ancheta pe avocatul lui Trump, Michael Cohen. Procurorii de aici au preluat cu entuziasm misiunea, procurorul principal Thomas McKay nesfiindu-se să-l critice pe președinte în fața tribunalului. McKay a lucrat în echipa fostului procuror general al New York-ului, Preet Bharara, care la rândul său a fost consilierul pe probleme juridice al senatorului democrat de New York, Charles E. Schumer. Bharara a refuzat să plece când, pe 11 martie 2017, procurorul general federal Jeff Sessions a cerut demisia tuturor celor 46 de procurori numiți de Obama. Trump l-a demis în aceeași lună, iar noul procuror s-a recuzat din Afacerea Cohen.

Cohen a pledat vinovat pentru evaziune fiscală și încălcarea legilor de finanțare a campaniilor electorale și a fost condamnat la trei ani de închisoare. Cohen a plătit două femei pentru a păstra tăcerea cu sume de bani din campania lui Trump. Avocații lui Trump susțin că acordul de tăcere a fost o înțelegere privată și că sumele pentru cele două femei nu provin din banii de campanie, ci din banii personali ai lui Trump.

4. Procurorul general al New York-ului, Barbara D. Underwood. Democrata a pornit războiul împotriva lui Trump și a familiei sale. În iunie, ea a depus plângere la adresa Fundației Donald J. Trump pentru „încălcări grave și repetate ale legilor federale și ale statului”. Ea solicită restituirea a 2.8 milioane de dolari.
Underwood a făcut apel și la Internal Revenue Service și la Comisia Federală Electorală să investigheze familia Trump. Ea i-a nominalizat pe administratorii Donald Trump Jr, Ivanka Trump și Eric Trump și susține că președintele a folosit banii organismului de binefacere pentru a-și achita obligațiile legale, pentru a face promovare Hotelului Trump și a-și achiziționa bunuri personale.

Avocatul lui Trump, Alan S. Futerfas, a depus un memoriu la Curtea Supremă din New York respingând acuzațiile. El a acuzat-o pe Procuroarea generală că a organizat o vendetta politică începută de Eric Schneiderman, predecesorul ei, care a demisionat în luna mai după ce a fost acuzat că a abuzat o femeie. Schneiderman a fost consilier în cadrul echipei de campanie a lui Hillary Clinton.

Procurorul General al New York-ului însuși – șeful entității care a depus această petiție – a solicitat donații financiare pentru propria sa campanie electorală de realegere, promițând să «conducă rezistența» și să-l atace pe președinte și politicile sale, descriindu-l pe Trump drept «dăunător» pentru new-yorkezi”, a declarat Futerfas. „Grupul procurorului general al New York-ului, ca entitate, a dat publicității numeroase comunicate de presă în care vorbește despre lupta sa cu președintele.”

5. Departamentul de Impozite și Finanțe al statului New York. Fostul avocat al lui Trump, Cohen, care colaborează cu Mueller și cu biroul Procurorului General din New York, a avut întâlniri cu funcționari fiscali, potrivit informațiilor din dosarul său. Avocatul Guy Petrillo a declarat că Michael Cohen a început să colaboreze imediat după ce a pledat vinovat, dând de înțeles că se pune accentul pe taxele lui Trump.
Serviciul de impozite și finanțe se află în subordonarea guvernatorului Andrew Cuomo, un Democrat.
Cohen „a contribuit personal și prin intermediul consilierilor și experților săi fiscali la solicitările de informații”, arată dosarul.
FBI a efectuat o percheziție a dosarelor lui Cohen în vara aceasta și a adunat o sumedenie de documente legate de Organizația Trump. Cohen a pledat vinovat pentru „evaziune fiscală”, ascunzând venituri obținute de la firma sa privată de taximetrie.

6. Procurorul general din Maryland, Brian E. Frosh. Acest democrat a emis numeroase citații pentru tot felul de afaceri ale lui Trump, inclusiv Trump International Hotel din Districtul Columbia.
Statul Maryland și administrația orașului Washington au demarat o acțiune în justiție susținând că președintele violează clauza constituțională a indemnizațiilor, profitând de pe urma funcționarilor străini care stau la hotelurile sale. Clauza respectivă din Constituție (art. 1, secțiunea 9, paragraful 8) interzice funcționarilor federali să primească orice daruri, bani sau foloase de la oficialii altor state. Organizația Trump susține însă că evidențiază distinct aceste venituri și le virează către Trezoreria Federală.
Frosh a demarat și alte acțiuni în justiție, de pildă pentru numirea unui procuror general.

6. Lanny Davis. Unul dintre membrii cei mai vechi ai cercului lui Bill și Hillary Clinton, Davis este unul dintre avocații lui Cohen. El activează în domeniul relațiilor publice. Inițial, el le-a spus ziariștilor că Michael Cohen a mărturisit că Donald Trump avea cunoștință de întâlnirea din iunie 2016 de la Trump Tower cu un avocat rus. Ulterior, Lanny Davis și-a retractat afirmația.

Davis a scris o carte în care sugerează că Congresul are de gând să-l îndepărteze pe Donald Trump pe baza celui de-al 25 Amendament, deoarece autorul afirmă că acesta este afectat de o incapacitate mentală. În octombrie, Davis a anunțat că Michael Cohen a declarat că a părăsit Partidul Republican și s-a înregistrat ca democrat. Cohen afirmă că el a încălcat legile finanțării electorale din cauza unei loialități deplasate față de Trump.

7. Michael Avenatti. Impetuosul avocat și-a făcut intrarea în arena politică în calitate de avocat al actriței porno Stormy Daniels. Aceasta, al cărei nume real este Stephanie Clifford, este una dintre cele două femei care pretind că au avut relații cu Trump în urmă cu mai mulți ani. Michael Cohen a facilitat o plată de 130.000 de dolari către Stephanie Clifford, despre care spune că veneau de la președinte.

Avenatti l-a dat în judecată pe Trump pentru calomnie la adresa clientei sale și a pierdut, ceea ce înseamnă că Stephanie Clifford are de plătit nota de plată cu șase cifre pentru cheltuielile de judecată și onorariul pentru avocații lui Trump. O altă acțiune se referă la valabilitatea acordului de nedivulgare pentru care Avenatii dorește dispoziții exprese din partea unei instanțe.
USA Today a calificat duo-ul Daniels-Avenatti drept „o forță de rezistență majoră împotriva președintelui”.

Tot pe plan juridic, American Civil Liberties Union (organizație stângistă pentru apărarea drepturilor omului) l-a dat în judecată pe Trump de peste 100 de ori în primele sale 10 luni de mandat, potrivit unei estimări făcute de Business Insider.

8. Preet Bharara. De pe marginea scenei politice, fostul procuror general este un luptător înverșunat anti-Trump pe Twitter. În octombrie, el a sugerat că activa un sistem de alertă prezidențială pentru a-i ataca pe adversarii săi politici.

Întrebare serioasă: ce lege împiedică abuzul acestei noi Alerte Prezidențiale? Ce lege îl împiedică pe președinte să atace un rival sau să se promoveze pe sine?”, întreba el.

Unii democrați l-au îndemnat să candideze pentru postul vacant de procuror general al New York-ului pentru a investiga perioada de afaceri a lui Trump în Manhattan. Site-ul de stânga Vox l-a numit „principala voce a opoziției”.

La New Established Summit din 2017 organizat de Vanity Fair, Bharara a criticat poziția lui Trump față de imigrația ilegală și interdicția de a intra în țară a cetățenilor din unele țări musulmane. „Eu sunt născut în India”, a declarat el. „Voi încerca să nu ajung să fiu deportat.”

Bharara face parte dintr-un grup de foști funcționari din Departamentul de Justiție al lui Barack Obama a căror misiune este să-l învingă pe Donald Trump. Alături de Bharara, din grup mai fac parte Eric Holder, primul negru care a ajuns procuror general și fosta adjunctă a procurorului general, Sally Yates. Aceasta a sfidat ordinul de interdicție a musulmanilor, spre entuziasmul lui Andrew Weismann, transmis prin e-mail, conform dezvăluirilor făcute de Judicial Watch.

9. Daniel Jones. Fost membru al echipei senatoarei democrate de California, Dianne Feinstein, Jones a creat o firmă de investigații secrete, Penn Quarter Group. El s-a întâlnit cu oficiali FBI anul trecut și a declarat că a primit 50 de milioane de dolari de la mai mulți donatori bogați pentru a investiga legăturile lui Trump cu Rusia, potrivit unui document FBI. Jones a declarat că l-a angajat pe Christopher Steele și firma Fusion GPS, cea care l-a folosit inițial pe fostul spion. Steele i-a spus unei persoane de contact din Departamentul de Justiție că era „disperat” să-l distrugă pe Trump, potrivit unui document FBI.

Pentru unii liberali, Donald Trump este vinovat înainte de pronunțarea justiției. „Într-o lume mai normală, nu ar fi fost nevoie să așteptăm după Mueller”, scria într-o postare pe Twitter Jonathan Rauch, ziarist și activist pentru drepturile homosexualilor la Brookings Institution. „Nimic din ce va descoperi nu va fi mai rău decât ceea ce știm deja: Președintele a fost ales și acționează încălcându-și jurământul. Ce păcat că avem nevoie de procurori care să ne spună asta.” Rauch a scris într-un e-mail că forțele împotriva lui Trump sunt „fără precedent și justificate”.

Sidney Powell, expertă în problemele sistemului american de justiție, autoare a best-seller-ului Licensed to Lie, își exprimă îngrijorarea față de situația actuală a lui Donald Trump:
Președintele a făcut mai mult pentru a ajuta americanii din clasa de mijloc decât precedentele două-trei administrații la un loc. Imaginați-vă câte ar fi realizat dacă nu ar fi fost blocat de toată această mizerie a lui Mueller.”

Citiți și:
187 de organizații finanțate de Soros îl atacă zi de zi cu îndârjire, pe Donald Trump pentru că îi deranjează pe așa-zișii «ILUMINAȚI» (I)
Isteria Grupului Bilderberg satanic împotriva lui Donald Trump a ajuns la paroxism 

Isteria Grupului Bilderberg satanic împotriva lui Donald Trump a ajuns la paroxism

Ziarul The Economist – ziar ce este deținut de familia Rothschild – vede alegerea lui Trump ca pe un risc mondial major ce este echivalent cu terorismul jihadist

The Economist Intelligence Unit (EIU) este o companie aflată sub aripa grupului Economist, grup care deține și ziarul The Economist. Grupul Economist deține în proporție de 43% și ziarul Financial Times.

Grupul Economist este deținut de familiile Cadbury, Rothschild, Schroder, Agnelli și alte grupuri de interese familiale, precum și de unii membri din personal și de foștii acționari ai personalului. Grupul de investiții Exor, controlat de familia Agnelli, deține începând de anul trecut 43,4% din grupul Economist. Familia Rothschild este al doilea mare acționar al grupului, cu 26%.

Pentru a vă face o idee despre importanța familiei Rothschild în ierarhia puterii, oferim doar câteva repere despre unul dintre membrii proeminenți ai renumitei familii «bancare». Nathaniel Charles Jacob Rothschild (născut în 29 aprilie 1936), bancher de investiții britanic, al patrulea baron Rothschild, este membru al Ordinului de Merit, aparține celei mai înalte clase cavalerești a Ordinului Imperiului Britanic și este membru al Academiei Britanice. Este totodată și Preşedinte de Onoare al Institutului pentru Cercetarea Politicilor Evreiești.

Oameni de încredere de la băncile familiei Rothschild participă la reuniunile grupului Bilderberg, precum și editorul şef al ziarului The Economist, după cum a mărturisit chiar el într-un articol publicat în The Economist în anul 2011.

În lumina acestor informații, este lesne de înțeles că aprecierile făcute de The Economist Intelligence Unit reflectă poziția și interesele Grupului Bilderberg și implicit ale familiei Rotschild. Conform acestor evaluării, Donald Trump reprezintă un „risc major la nivel mondial” asemeni terorismului jihadist, ieșirii Marii Britanii din UE, intervenției Rusiei în Siria și în Ucraina, sau volatilității monedei. În cotarea făcută de The Economist Intelligence Unit, gradul de „risc major” alocat lui Donald Trump este 12, același cu riscul reprezentat de terorismul jihadist.

The Economist Intelligence Unit (EIU): Câștigarea președinției americane de către Donald Trump, printre primii 10 factori de risc la nivel global

Câștigarea președinției americane de către Donald Trump este cotată printre primii 10 factori de risc la nivel mondial, accederea miliardarului la Casa Albă putând perturba economia globală și spori riscurile politice și de securitate în SUA, conform unei evaluări a riscurilor globale realizată în martie de Economist Intelligence Unit (EIU) și preluată de BBC online.

Cu toate acestea, analiștii EIU nu se așteaptă la o victorie a lui Trump în fața lui Hillary Clinton.

Prezența lui Trump la Casa Albă este însă cotată ca fiind mai riscantă decât, de pildă, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană sau o confruntare militară în Marea Chinei de Sud. Intrarea în recesiune a Chinei sau o încetinire accentuată a creșterii sale economice și intervențiile militare ale Rusiei în Ucraina și Siria, care ar putea preceda un nou Război Rece sunt, în opinia analiștilor EIU, evenimentele potențiale cu cel mai mare grad de periculozitate la nivel mondial.

Până acum dl Trump a dat foarte puține detalii despre politicile sale, iar acestea tind să fie supuse unor revizuiri constante”, arată evaluarea EIU, care ia în calcul impactul și probabilitatea de producere a evenimentelor.

Clasamentul EIU folosește o scală de la 1 la 25, accederea lui Donald Trump la Casa Albă fiind notată cu 12, același nivel de risc ca și „amenințarea în creștere ca terorismul jihadist să destabilizeze economia globală”.

Donald Trump „a fost extraordinar de ostil față de comerțul liber, în special față de NAFTA, și a calificat în mod repetat China drept un «manipulator de monedă», scrie EIU, avertizând că limbajul puternic folosit de miliardar la adresa Mexicului și Chinei în special, „ar putea escalada rapid într-un război comercial”.

Tendințele sale militariste față de Orientul Mijlociu și interdicția pentru toți musulmanii de a intra pe teritoriul SUA ar constitui un instrument puternic de recrutare pentru grupările jihadiste, crescând amenințarea acestora în regiune și dincolo de ea”, adaugă EIU.

Deși criticii magnatului american au exprimat îngrijorări similare celor semnalate de analiștii EIU, acesta şi-a asigurat numărul necesar de delegaţi pentru a obţine nominalizarea din partea republicanilor pentru alegerile prezidențiale din noiembrie.

În eventualitatea câștigării președinției de către Trump, EIU prognozează o subminare a politicilor sale interne și externe. „Ostilitatea înnăscută din interiorul conducerii republicane față de dl Trump, combinată cu inevitabila opoziție virulentă a democraților vor determina ca multe dintre politicile sale mai radicale să fie blocate în Congres”, atenționează analiza EIU.

Citiţi şi:
Donald Trump face dezvăluiri sincere despre politica externă a SUA
Trump este singurul candidat antiglobalist
Germania şi grupul SATANIC Bilderberg. Angela Merkel a fost invitată la conferința Grupului Bilderberg de la Dresda din 2016

187 de organizații finanțate de Soros îl atacă zi de zi cu îndârjire, pe Donald Trump pentru că îi deranjează pe așa-zișii «ILUMINAȚI» (I)

În martie 2016, Rich Swier, un cunoscut blogger american, a făcut revista presei americane și a identificat 187 de organizații finanțate în mod direct de Soros, care îl atacă zi de zi, cu îndârjire, pe Donald Trump pentru că îi deranjează pe așa-zișii „ILUMINAȚI”.

S-au scris multe articole despre George Soros şi activismul său colectivist. Soros este un magnat al afacerilor, investitor, filantrop şi autor. Provine din descendenţă israelo-ungară şi deţine cetăţenie dublă, ungară și americană. El este președintele firmei Soros Fund Management (Gestionarea Fondurilor Soros), care gestionează 30 de miliarde de dolari.

Discover the Networks a publicat o listă cuprinzătoare cu organizaţii finanţate de Soros şi de Fundația pentru o Societate Deschisă înființată de multimiliardarul american. Unele dintre aceste asociaţii s-au opus activ împotriva candidaturii lui Donald Trump şi este posibil să fie implicate în creşterea nivelului violenţelor şi al haosului care s-au putut observa cu ocazia tururilor electorale ale acestuia. Multe dintre aceste asociaţii militează pentru: graniţe deschise, amnistie, oferirea dreptului de vot persoanelor care din cauza unor sancţiuni legale nu pot beneficia de acesta, migraţie musulmană şi justiţie socială.

Printre organizaţiile care în anii precedenţi au primit finanţare directă şi asistenţă din partea lui George Soros şi a Institutului pentru o Societate Deschisă (OSI) se numără:

Advancement Project: această organizaţie lucrează pentru organizarea comunităţilor de culoare în unităţi cu aceeaşi viziune politică, în timp ce propagă idei şi valori globale socialiste (de stânga) cât mai mult posibil, prin intermediul unui departament de comunicaţii sofisticat.

- Air America Radio: a fost o reţea de radio auto-proclamată liberală, care în prezent nu mai există.

- All of Us or None: această organizaţie doreşte să schimbe legile după care se votează, care sunt diferite de la stat la stat, încercând să le permită foştilor deţinuţi, celor eliberaţi condiţionat şi chiar actualilor deţinuţi să îşi exprime voturile în cadrul alegerilor politice.

- Alliance for Justice: binecunoscută mai ales pentru activismul care vizează numirea judecătorilor federali, această asociaţie îi portretizează în mod insistent pe nominalizaţii republicani drept extremişti.

- America Coming Together: Soros a jucat un rol principal în crearea acestei asociaţii al cărei scop este de a coordona şi organiza programe de mobilizare în vederea votării pro democrate.

- America Votes: Soros a jucat de asemenea un rol foarte important în crearea acestei asociaţii ale cărei campanii „Mergeți la vot” au avut drept ţintă predilectă cetăţenii cu viziuni democrate.

- America’s Voice: această asociaţie care militează pentru deschiderea graniţelor încearcă să promoveze o reformă „cuprinzătoare” pentru imigraţie care include un program viguros în favoarea amnistiei pentru imigranţii ilegali.

American Bar Association Commission on Immigration Policy: această organizaţie „se opune legilor care cer angajaţilor şi altor persoane date despre educaţia pe care au urmat-o, despre problemele de sănătate, sau în legătură cu alte servicii sociale pentru a verifica cetăţenia sau statusul de imigrant”.

- American Bridge 21st Century: acest super PAC (Political Action Comitee) efectuează cercetări asupra oamenilor politici și a formațiunilor politice aflate în opoziţie în scopul de a ajuta candidaţii politici democraţi să îi învingă pe rivalii republicani.

- American Civil Liberties Union: această asociaţie se opune virtual tuturor măsurilor de securitate naţională care au fost adoptate de către guvernul american după tragicul eveniment 9/11. Este în favoarea graniţelor deschise, a sărit în apărarea unor suspecţi terorişti şi a susţinătorilor lor şi l-a numit pe fostul terorist de stânga Bernardine Dohrn în comisia ei de supraveghere.

- American Constitution Society for Law and Policy: acest institut de cercetări legislative urmăreşte să direcţioneze jurisprudenţa americană către viziuni de stânga prin recrutarea, îndoctrinarea şi mobilizarea tinerilor studenţi la drept și susţinerea acestora pentru a obţine posturi de conducere. Le asigură de asemenea democraţilor socialişti o poziţie publică din care să îşi denunţe adversarii.

American Family Voices: asociaţia lansează şi coordonează campanii mediatice care îi denunţă pe republicani ca fiind corupţi.

- American Federation of Teachers (AFT). O lungă perioadă de timp preşedintele AFT a fost Albert Shanker, după moartea acestuia, în anul 1997, postul fiind ocupat de Sandra Feldman care, în timp, a redefinit direcţia federaţiei. Ea a asociat ATF cu elemente puternice de aripă stângă ale Noii Mişcări Muncitoreşti (New Labor Movement). Atunci când Feldman a murit în 2004, succesorul ei a fost Edward McElroy, urmat de Randi Weingarten în 2008. Toţi cei trei au menţinut federaţia pe direcţia socialistă care a fost adoptată după moartea lui Shanker.

- American Friends Service Committee: această asociaţie consideră că SUA este principala cauză a suferinţei umane pe Pământ. În acord cu această părere, ei susţin dezarmarea unilaterală a Americii, disoluţia graniţelor ei, amnistie pentru imigranţii ilegali, abolirea pedepsei cu moartea şi anularea legii Patriot Act.

- American Immigration Council: această organizaţie non profit este un membru proeminent al lobby-ului în favoarea graniţelor deschise. Militează pentru amnistie şi drepturi extinse ale imigranţilor ilegali care locuiesc în SUA.

- American Immigration Law Foundation: asociaţia susţine amnistia pentru imigranţii ilegali în numele cărora se judecă cu guvernul SUA.

- American Independent News Network: organizaţia promovează „jurnalismul de impact” care militează pentru schimbare progresistă.

- American Institute for Social Justice (AISJ): scopul AISJ este acela de a pregăti organizatori foarte pricepuţi care pot transforma comunităţile sărace prin metode de presiune asupra guvernului pentru rezolvarea cât mai grabnică a următoarelor aspecte: îmbunătăţirea serviciilor orăşeneşti, interdicţia drogurilor, prevenirea crimelor, locuinţe pentru populaţie, locuri de muncă în sectorul public, accesul la sistemul de îngrijire medicală, şcoli publice.

- American Library Association: asociaţia a fost un critic vehement al „războiului împotriva terorii” dus de administraţia Bush, în special al secţiunii 215 din Patriot Act pe care aceştia o numesc „un pericol actual asupra drepturilor constituţionale şi drepturilor la intimitate ale celor care utilizează serviciile bibliotecii”.

- The American Prospect, Inc.: corporaţia antrenează şi îndrumă jurnaliştii tineri de aripă stângă şi organizează întâlniri strategice pentru liderii socialişti.

- Amnesty International: organizaţia direcţionează o cantitate exagerată şi disproporţionată de critici în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor omului către America şi Israel.

- Applied Research Center (ARC): consideră SUA ca fiind o naţiune unde „rasismul structural” este în mod covârşitor „cimentat în ţesătura societăţii”. ARC doreşte construirea unei societăţi drepte şi echitabile prin intermediul „unei schimbări concrete a celor mai puternice instituţii americane”.

- Arab American Institute Foundation: institutul arabo-american denunţă creșterea intenţionată a încălcărilor drepturilor civile ale arabilor americani în perioada care a urmat evenimentului 9/11 şi descriu Israelul ca pe un brutal opresor al poporului palestinian.

- Aspen Institute: această organizaţie promovează în mod radical protecţia mediului înconjurător şi priveşte America drept o naţiune bolnavă de un „rasism structural” covârşitor şi ferm înrădăcinat. (n.red. Geoană este șeful Aspen România.)

- Association of Community Organizations for Reform Now: această grupare realizează mobilizarea la vot în favoarea stângii democrate. Aceste iniţiative sunt notorii în ceea ce priveşte frauda şi corupţia lor.

- Ballot Initiative Strategy Center: această organizaţie urmăreşte să introducă o „strategie naţională progresistă” cu ajutorul mijloacelor de votare – propuneri legislative la nivel statal care trec cu succes printr-un proces de petiţionare („iniţiativă”) și care apoi sunt votate de către public.

- Bill of Rights Defense Committee: această grupare oferă proiecte detaliate pentru activiştii interesaţi în a convinge orăşele mai mici sau oraşe importante şi chiar campusuri universitare să-şi declare în mod public opoziţia împotriva Patriot Act şi să se autoproclame „Zone de siguranţă a libertăţilor civile”. Organizaţia a sărit de asemenea în apărarea avocatului Lynne Stewart care se autodescrie ca fiind radical şi care a primit în 2005 o condamnare pentru că a distribuit suport material pentru acte teroriste.

- Black Alliance for Just Immigration: această organizaţie încearcă să creeze o mişcare strâns unită pentru „justiţie economică şi socială” focalizându-se în principal pe identitatea rasială neagră.

- Blueprint North Carolina: această grupare caută să influenţeze „politica statală în North Carolina astfel încât rezidenţii acestui stat să beneficieze de mai multe legislaţii progresiste în ceea ce priveşte accesul îmbunătăţit la îngrijire medicală, sporirea salariilor, asigurarea unui mediu înconjurător mai curat şi mai sigur, accesul la serviciile de sănătate pentru reproducere ”.

- Brennan Center for Justice: acest think tank/ grup activist juridic întreprinde studii meticuloase, pune bazele unor campanii mediatice, înaintează petiţii juridice de tip amicus curiae (prieten al curţii), asigură susţinere legală pro bono (gratuită) pentru activişti şi judecă anumite cazuri test, în vederea realizării unor schimbări radicale.

- Brookings Institution: această organizaţie a fost asociată cu numeroase programe internaţionaliste şi sponsorizate de stat, incluzându-l pe cel prin care se doreşte facilitarea instaurării unui guvern mondial dominat de Organizația Naţiunilor Unite (ONU). Brookings Fellows a făcut de asemenea apel pentru o colaborare globală adiţională în ceea ce priveşte comerţul şi sistemul bancar, expansiunea Protocolului Kyoto şi asigurări de sănătate naţionalizate pentru copii. Nouă economişti Brookings au semnat o petiţie prin care se opuneau reducerii taxelor instituite de preşedintele Bush în anul 2003.

- Campaign for America’s Future: acest grup susţine creşterea taxelor, medicina socializată (finanțarea din fonduri publice a serviciilor de sănătate destinate tuturor), o expansiune dramatică a programelor de ajutor social.

- Campaign for Better Health Care: această organizaţie militează în favoarea unui sistem medical universal condus de guvern şi care să aibă un finanţator unic.

- Campaign for Youth Justice: această organizaţie afirmă că „prin transferarea condamnaţilor juvenili în sistemul de justiţie pentru adulţi se ating rate mai înalte de recidivă, tinerii încarceraţi sunt supuşi unor riscuri care nu sunt necesare, are o mică valoare în a-i descuraja să nu mai comită fapte penale şi siguranţa publică nu este îmbunătăţită în acest mod”.

- Campus Progress: proiect al Center for American Progress finanţat de Soros, această grupare vrea să „susţină vocile progresiste din campusurile colegiilor şi al universităţilor, să se opună influenţei tot mai ridicate a grupurilor de aripă dreaptă din aceste medii, şi să ofere funcţii de conducere unei noi generaţii de lideri progresişti”.

- Casa de Maryland: această organizaţie desfăşoară un lobby agresiv pe lângă legislatori pentru a vota în favoarea unor legi care promovează drepturi sporite, inclusiv amnistie, pentru imigranţii ilegali care locuiesc în prezent în SUA.

- Catalist: aceasta este o firmă de consultanţă politică (cu profit) care urmăreşte „să ajute organizaţiile progresiste să realizeze creșteri măsurabile ale implicării civice, şi succesul electoral prin alcătuirea şi operarea unei vaste baze de date care cuprinde toţi americanii care au vârsta necesară pentru a vota”.

- Catholics for Choice: această organizaţie numită catolică susţine dreptul femeilor de a avorta la cerere.

- Catholics in Alliance for the Common Good: acest grup politic non-profit se implică pentru a obține suport din partea comunităţii catolice pentru candidaţii, obiectivele şi legislaţia de aripă stângă.

- Center for American Progress: acest think tank de stânga este condus de către fostul şef al echipei lui Clinton, John Podesta, lucrează îndeaproape cu Hillary Clinton şi angajează numeroşi foşti membrii ai administraţiei Clinton. Între scopurile sale principale se află „dezvoltarea unei viziuni pe termen lung a unei Americi progresiste” şi „punerea la dispoziţie a unui forum pentru a genera idei noi pentru viitor precum şi propuneri legislative”.

- Center for Community Change: acest grup recrutează şi antrenează activişti pentru a fi vârfuri de lance în promovarea și susținerea subiectelor campaniilor stângii politice. Promovând o finanțare sporită pentru programele de ajutor social prin aducerea „în atenţie a problemelor naţionale majore legate de sărăcie”, centrul îşi sprijină programele de pregătire a activiștilor pe baza tehnicilor predate de faimosul organizator radical Saul Alinsky.

- Center for Constitutional Rights: această organizaţie pro-Castro este un membru important al lobby-ului pentru deschiderea graniţelor. Centrul s-a opus aproape tuturor măsurilor împotriva terorismului care au fost adoptate de guvernul SUA după tragedia 9/11 şi consideră că nedreptăţile pe care SUA le face provoacă acte de terorism internaţional.

Citiţi continuarea acestui articol.

Citiţi şi:
Isteria Grupului Bilderberg satanic împotriva lui Donald Trump a ajuns la paroxism 
WikiLeaks: Guvernul SUA și Soros se află în spatele dezvăluirii Dosarelor Panama, pentru a-l ataca pe Putin

Germania şi grupul SATANIC Bilderberg. Angela Merkel a fost invitată la conferința Grupului Bilderberg de la Dresda din 2016

Reuniunea Bilderberg de anul acesta a fost găzduită de hotelul Taschenbergpalais din Dresda, Germania, între 9 și 12 iunie. Ca în fiecare an, cei mai bogați și mai puternici afaceriști, bancheri, șefi de trusturi media, lideri din Silicon Valley, personalități din lumea academică, generali influenți și politicieni din poziții cheie au discutat în spatele ușilor închise principalele chestiuni de pe agenda globală.

Pagina oficială a Grupului Bilderberg trece ca teme de discuţie pentru întâlnirea din 2016 „evenimentele curente, China, Europa: migraţie, creştere, reformă, viziune, unitate; Orientul Mijlociu, Rusia, situaţia politică şi economia SUA, securitatea cibernetică, geopolitica preţurilor energiei şi mărfurilor, sărăcia şi situaţia clasei de mijloc, şi inovarea tehnologică”. Există însă și alte subiecte aflate pe agenda reuniunii, asupra cărora se păstrează un secret strict.

Puterea de influență concentrată în mâinile participanților la reuniunile grupului și secretul în care se învăluie sub pretextul de a avea posibilitatea să discute deschis, liber, alimentează numeroasele acuzații aduse elitiștilor Bilderberg. Foarte mulți oameni s-au convins că, în ciuda declarațiilor de fațadă și tentativei firave de a aduce o oarecare transparență asupra acțiunilor grupului, Bilderberg este o clică satanică secretă care manipulează din umbră evenimentele mondiale.

Anul acesta, potentaţii planetei s-au aplecat asupra Brexit-ului şi a alegerilor din SUA – poate cel mai controversat şi polarizant scrutin prezidenţial din istoria recentă, graţie celor doi prezidenţiabili, Hillary Clinton şi Donald Trump. De notat că membri influenți ai grupului Bilderberg împreună cu ziarele pe care le controlează s-au manifestat și se manifestă zgomotos împotriva candidaturii lui Donald Trump la președinția Statelor Unite ale Americii și o susțin pe Hillary Clinton. Printre participanții la reuniunea Bilderberg s-a numărat și senatorul republican Lindsey Graham, un inamic al lui Donald Trump.

Pe lista de invitați din acest an s­-a aflat și Angela Merkel, cancelarul Germaniei, alături de alți oameni politici de vârf din această țară: ministrul federal al Apărării, Ursula von der Leyen, ministrul federal al Afacerilor Speciale, Peter Altmaie, vice-cancelarul Sigmar Gabriel, ministrul Afacerilor Externe, Walter Steinmeier și ministrul de Interne, Thomas de Maizière. Deși nu se regăsește explicit în tematica de discuții ce a fost făcută publică, cu siguranță unul dintre subiectele abordate a fost viitorul politic al Germaniei, altfel nu se explică convocarea atât de multor persoane de la vârful politicii germane.

Cu atât mai mult cu cât Angela Merkel a mai participat la reuniunea grupului Bilderberg în 2005, adică chiar în anul în care a fost aleasă cancelar al Germaniei. Convocarea ei la reuniunea din acest an, înainte de alegerile din 2017, cel mai probabil se datorează faptului că două treimi dintre germani, așa cum relevă un sondaj de opinie, nu mai doresc ca Merkel să câștige un viitor mandat de cancelar, în condițiile în care ea a încurajat venirea a peste 1.200.000 de imigranți în Germania, în mai puțin de un an. Însă tocmai faptul că Merkel a supravegheat și a încurajat politica porților deschise pentru migranți face ca participarea ei la reuniunea Bilderberg să fie, o dată în plus, profund semnificativă.

Economistul german Axel Troost, care are o orientare de stânga, a criticat implicarea lui Merkel, acuzând-o de a fi la dispoziția lobby-iştilor internaționali influenți din grupul Bilderberg şi la mila grupurilor de interese. El a insistat asupra faptului că „funcționarilor guvernamentali nu ar trebui să li se permită să participe la asemenea întâlniri, acest lucru fiind o chestiune de principiu”.

Merkel a fost aspru criticată și de pe dreapta eșichierului politic german. Editorialistul cu opțiuni de dreapta, Jürgen Elsässer, a dezvăluit înainte de eveniment că el va susține organizarea de proteste împotriva reuniunii Bilderberg și împotriva participării cancelarului Germaniei, Angela Merkel, la această reuniune. La rândul său, Partidul AFD de dreapta, care este acum al treilea cel mai mare partid politic din Germania, și-a exprimat de asemenea opoziția, afirmând că grupul Bilderberg are o „agendă a globalizării neoliberale și progresiste”, agendă care urmărește să elimine statele naționale și care „subminează participarea democratică a parlamentelor naționale” la deciziile politice ale fiecărei țări.

Cu toate acestea, mass-media principală respinge în mod obișnuit influența pe care o are grupul Bilderberg, vorbind despre el ca de un simplu „forum” fără nici o putere reală, deși există nenumărate exemple care arată că grupul își exercită influența sa asupra afacerilor mondiale. Faptul că grupul a convocat fără nicio opreliște la conferința sa din acest an din Germania principalii factori de decizie din Germania: cancelarul (Merkel), președinții principalelor două partide ale Germaniei, vice-cancelarul (Sigmar Gabriel), ministrul de externe (Steinmeier), ministrul apărării etc, ne arată fără dubiu influența majoră pe care grupul o are în politica mondială.

În 2010, fostul secretar general al NATO și membru Bilderberg, Willy Claes, a recunoscut că participanții Bilderberg sunt mandatați să pună în aplicare deciziile care sunt formulate în cadrul conferinței anuale a grupului Bilderberg. Acest fapt în sine încalcă legile din numeroase țări ale lumii, care interzic ca politicienii să fie influențați în secret de agenți străini și de organizații străine oculte.

În 2009, președintele Bilderberg la acea vreme, Étienne Davignon, președinte al organizației Friends Of Europe și în continuare membru marcant al grupului Bilderberg, a lăudat modul în care moneda unică euro a fost introdusă în Uniunea Europeană la propunerea grupului Bilderberg.

Citiţi şi: 
Un reprezentant al grupării oculte Bilderberg se află în spatele Barnevernet, instituția care răpește copiii în Norvegia
O analiză din ziarul Financial Times: Se apropie sfârşitul erei Merkel

Germania şi grupul SATANIC Bilderberg. Angela Merkel a fost invitată la conferința Grupului Bilderberg de la Dresda din 2016

Reuniunea Bilderberg de anul acesta a fost găzduită de hotelul Taschenbergpalais din Dresda, Germania, între 9 și 12 iunie. Ca în fiecare an, cei mai bogați și mai puternici afaceriști, bancheri, șefi de trusturi media, lideri din Silicon Valley, personalități din lumea academică, generali influenți și politicieni din poziții cheie au discutat în spatele ușilor închise principalele chestiuni de pe agenda globală.

Pagina oficială a Grupului Bilderberg trece ca teme de discuţie pentru întâlnirea din 2016 „evenimentele curente, China, Europa: migraţie, creştere, reformă, viziune, unitate; Orientul Mijlociu, Rusia, situaţia politică şi economia SUA, securitatea cibernetică, geopolitica preţurilor energiei şi mărfurilor, sărăcia şi situaţia clasei de mijloc, şi inovarea tehnologică”. Există însă și alte subiecte aflate pe agenda reuniunii, asupra cărora se păstrează un secret strict.

Puterea de influență concentrată în mâinile participanților la reuniunile grupului și secretul în care se învăluie sub pretextul de a avea posibilitatea să discute deschis, liber, alimentează numeroasele acuzații aduse elitiștilor Bilderberg. Foarte mulți oameni s-au convins că, în ciuda declarațiilor de fațadă și tentativei firave de a aduce o oarecare transparență asupra acțiunilor grupului, Bilderberg este o clică satanică secretă care manipulează din umbră evenimentele mondiale.

Anul acesta, potentaţii planetei s-au aplecat asupra Brexit-ului şi a alegerilor din SUA – poate cel mai controversat şi polarizant scrutin prezidenţial din istoria recentă, graţie celor doi prezidenţiabili, Hillary Clinton şi Donald Trump. De notat că membri influenți ai grupului Bilderberg împreună cu ziarele pe care le controlează s-au manifestat și se manifestă zgomotos împotriva candidaturii lui Donald Trump la președinția Statelor Unite ale Americii și o susțin pe Hillary Clinton. Printre participanții la reuniunea Bilderberg s-a numărat și senatorul republican Lindsey Graham, un inamic al lui Donald Trump.

Pe lista de invitați din acest an s­-a aflat și Angela Merkel, cancelarul Germaniei, alături de alți oameni politici de vârf din această țară: ministrul federal al Apărării, Ursula von der Leyen, ministrul federal al Afacerilor Speciale, Peter Altmaie, vice-cancelarul Sigmar Gabriel, ministrul Afacerilor Externe, Walter Steinmeier și ministrul de Interne, Thomas de Maizière. Deși nu se regăsește explicit în tematica de discuții ce a fost făcută publică, cu siguranță unul dintre subiectele abordate a fost viitorul politic al Germaniei, altfel nu se explică convocarea atât de multor persoane de la vârful politicii germane.

Cu atât mai mult cu cât Angela Merkel a mai participat la reuniunea grupului Bilderberg în 2005, adică chiar în anul în care a fost aleasă cancelar al Germaniei. Convocarea ei la reuniunea din acest an, înainte de alegerile din 2017, cel mai probabil se datorează faptului că două treimi dintre germani, așa cum relevă un sondaj de opinie, nu mai doresc ca Merkel să câștige un viitor mandat de cancelar, în condițiile în care ea a încurajat venirea a peste 1.200.000 de imigranți în Germania, în mai puțin de un an. Însă tocmai faptul că Merkel a supravegheat și a încurajat politica porților deschise pentru migranți face ca participarea ei la reuniunea Bilderberg să fie, o dată în plus, profund semnificativă.

Economistul german Axel Troost, care are o orientare de stânga, a criticat implicarea lui Merkel, acuzând-o de a fi la dispoziția lobby-iştilor internaționali influenți din grupul Bilderberg şi la mila grupurilor de interese. El a insistat asupra faptului că „funcționarilor guvernamentali nu ar trebui să li se permită să participe la asemenea întâlniri, acest lucru fiind o chestiune de principiu”.

Merkel a fost aspru criticată și de pe dreapta eșichierului politic german. Editorialistul cu opțiuni de dreapta, Jürgen Elsässer, a dezvăluit înainte de eveniment că el va susține organizarea de proteste împotriva reuniunii Bilderberg și împotriva participării cancelarului Germaniei, Angela Merkel, la această reuniune. La rândul său, Partidul AFD de dreapta, care este acum al treilea cel mai mare partid politic din Germania, și-a exprimat de asemenea opoziția, afirmând că grupul Bilderberg are o „agendă a globalizării neoliberale și progresiste”, agendă care urmărește să elimine statele naționale și care „subminează participarea democratică a parlamentelor naționale” la deciziile politice ale fiecărei țări.

Cu toate acestea, mass-media principală respinge în mod obișnuit influența pe care o are grupul Bilderberg, vorbind despre el ca de un simplu „forum” fără nici o putere reală, deși există nenumărate exemple care arată că grupul își exercită influența sa asupra afacerilor mondiale. Faptul că grupul a convocat fără nicio opreliște la conferința sa din acest an din Germania principalii factori de decizie din Germania: cancelarul (Merkel), președinții principalelor două partide ale Germaniei, vice-cancelarul (Sigmar Gabriel), ministrul de externe (Steinmeier), ministrul apărării etc, ne arată fără dubiu influența majoră pe care grupul o are în politica mondială.

În 2010, fostul secretar general al NATO și membru Bilderberg, Willy Claes, a recunoscut că participanții Bilderberg sunt mandatați să pună în aplicare deciziile care sunt formulate în cadrul conferinței anuale a grupului Bilderberg. Acest fapt în sine încalcă legile din numeroase țări ale lumii, care interzic ca politicienii să fie influențați în secret de agenți străini și de organizații străine oculte.

În 2009, președintele Bilderberg la acea vreme, Étienne Davignon, președinte al organizației Friends Of Europe și în continuare membru marcant al grupului Bilderberg, a lăudat modul în care moneda unică euro a fost introdusă în Uniunea Europeană la propunerea grupului Bilderberg.

Citiţi şi: 
Un reprezentant al grupării oculte Bilderberg se află în spatele Barnevernet, instituția care răpește copiii în Norvegia
O analiză din ziarul Financial Times: Se apropie sfârşitul erei Merkel

Campanie ateistă în Marea Britanie pentru a semăna îndoiala în existenţa lui Dumnezeu

de Mihai Vasilescu

La începutul anului 2009, mesaje ateiste au fost promovate timp de o lună pe 800 de autobuze din Londra şi din cele mai importante oraşe britanice. Afişele  anunţau: „Probabil că nu există Dumnezeu, aşa că nu-ţi mai face griji şi trăieşte-ţi viaţa!”

În plin centrul Londrei au fost plasate două ecrane gigantice, pe care a fost afişat acelaşi mesaj. O mie de panouri publicitare, pe care se puteau vedea citate din atei celebri, au pus la îndoială existenţa lui Dumnezeu în metroul londonez.

Campania a fost lansată şi finanţată de profesorul Richard Dawkins, ateu declarat şi de Asociaţia Umanistă Britanică, pentru a contracara mesajele tot mai numeroase, pe care organizaţii religioase începuseră să le promoveze în Marea Britanie despre importanţa credinţei în Dumnezeu şi  a modului în care oamenii îşi trăiesc viaţa.

Câţiva dintre suporterii cei mai înfocaţi ai campaniei au declarat chiar că sunt nemulţumiţi că mesajul principal nu neagă total existenţa lui Dumnezeu, ci doar o pune la îndoială. Aceasta este însă o tehnică de manipulare cunoscută, ştiut fiind faptul că o negaţie trezeşte o opoziţie vehementă, pe când un mesaj dubitativ, lasă în mintea celui care îl percepe sâmburii îndoielii.

Richard Dawkins se declară mulţumit că şi-a atins scopul: „Este ceva bun, pentru că îi va pune pe oameni pe gânduri. Sunt  mulţi cei care vor vedea autobuzele.”

Hanne Stinson, directorul executiv al Asociaţiei Umaniste Britanice consideră că „mesajele îi vor linişti pe atei şi agnostici, dându-le impresia că a nu crede în existenţa lui Dumnezeu nu este ceva  rău.”

Exemplul britanic a fost urmat de Spania şi SUA, unde s-au organizat campanii de acelaşi gen, utilizând reţeaua de transport public.

Obeliscurile masonilor

de Mihaela Gheorghiu

Francmasoneria s-a străduit mereu să îşi fabrice o cât mai solidă origine ezoterică. În acest scop, şi-a însuşit de la civilizaţii antice, cum ar fi cea egipteană, simboluri şi elemente cu o puternică încărcătură arhetipală. Modul în care francmasoneria le utilizează azi reprezintă însă o deturnare şi o inversare a funcţiilor lor originare. Cea mai vie mărturie a obsesiei masonice pentru Egiptul antic nu este ascunsă în templele masonice, ci stă chiar în faţa ochilor noştri. Una dintre emblemele civilizaţiei egiptene, Obeliscul este azi prezentă în cele mai importante puncte ale planetei.

Obeliscul şi adorarea principiului masculin

Obeliscul are o formă arhetipală unică, este un simbol al puterii creatoare masculine. Conform tradiţiei, el era construit dintr-un singur bloc de piatră, avea patru feţe care se îngustau spre vârf, iar deasupra o mică piramidă numită în vechime “Piatra Benben”. Aceeaşi “Piatră Benben” este şi piatra unghiulară a piramidelor. Specialiştii în istoria Egiptului spun că această piatră este “dealul primordial”, adică vârful primului uscat care a apărut din ape la crearea lumii, de după el răsărind pentru prima dată Soarele. Prin mica piramidă din vârf, obeliscul se diferenţiază deci de simplele coloane sau piloni şi aminteşte într-un mod explicit de forma organului sexual masculin. Acest aspect a fost observat încă din vechime, chiar şi în creştinism. De exemplu, în 1650, cărturarul iezuit Athanasius Kircher numea obeliscul, în lucrarea sa Obeliscus Pamphilius “digitus solis – degetul Soarelui”, formă voalată de a se referi la simbolismul său sexual.

În perioada timpurie a Egiptului, obeliscurile erau construcţii sacre dedicate Soarelui–Ra, principiul masculin, ale cărui raze penetrau pământul şi astfel îl făceau să fie fertil şi plin de vitalitate. Forţa creatoare masculină a lui Ra era atât de mare încât egiptenii considerau că razele sale ajungeau până sub pământ şi făceau posibilă învierea morţilor. În timpul celei de-a cincea dinastii, Ra era atât de popular încât devenise un zeu al întregului Egipt, iar oraşul On (mai bine cunoscut nouă sub denumirea lui grecească Heliopolis era plin de obeliscuri ridicate pentru adorarea lui.

Cu timpul faraonii nu au mai ridicat obeliscuri pentru Ra, ci pentru Osiris: “Osiris era zeul pământului, vegetaţiei şi revărsării Nilului care dădea viaţă Egiptului, zeul renaşterii, al lumii de dincolo, al ultimei judecăţii, al vieţii şi morţii. Pe măsură ce cultul său devenea tot mai popular, preoţii din Heliopolis l-au înglobat pe Osiris plini de şiretenie în ritualul de adorare, pretinzând că Osiris este nepotul lui Ra. Astfel, s-au asigurat că Heliopolis va rămâne cel mai mare centru religios al Egiptului şi al întregii regiuni mediteraneene”

Din Dicţionarul de simboluri, aflăm încă două lucruri interesante despre Osiris: “mai întâi zeu agrar, simbolizând puterea inepuizabilă a vegetaţiei şi identificat apoi cu Soarele, în faza sa nocturnă, el simbolizează continuitatea naşterilor şi renaşterilor. Conform legendei egiptene, după moartea sa, Osiris a plutit pe apele Nilului şi a fost sfârtecat. Ulterior Isis a strâns laolaltă toate bucăţile, cu excepţia uneia, penisul, pe care îl înghiţise un peşte. Acest amănunt, în genere neglijat de interpretările mitului, se dovedeşte de cea mai mare importanţă.”(2)În imagine puteţi vedea o scenă din misterele lui Osiris, aşa cum apare ea în templul lui Isis de la Philae.(3)

Ceea ce a ajuns până la noi din mitul lui Osiris a fost supus de-a lungul timpului la trunchieri şi cenzurări  ca şi multe alte texte sacre. În final, s-a ajuns la o formă care convine foarte mult francmasoneriei pentru a-şi justifica “originile egiptene”. Aşa cum a fost denaturată de francmasoni, povestea lui Osiris aduce mai mult cu un ritual de creare a unui trup pentru a da posibilitatea unei fiinţe să se manifeste în planul fizic. Un alt detaliu important, neglijat de majoritatea relatărilor mitului este că  Isis a creat din argilă, lemn sau aur un fals organ sexual pentru Osiris. Datorită acestuia a fost posibil ca după învierea lui Osiris, conform anumitor variante ale mitului, Isis să îl zămislească pe Horus. Un alt simbol central în masonerie este numit “Ochiul lui Horus” sau ” Ochiul Marelui Arhitect”.

Avem deci de–a face cu un zeu castrat, lipsit de puterea sa creatoare divină care pentru masoni a luat locul unui zeu plin de vitalitate şi putere masculină. Un zeu care este de fapt o întruchipare a Soarelui în faza sa nocturnă, când puterea solară este mult slăbită. Iar fiinţa care s-a încarnat în trupul mutilat al primului Osiris este cea care se ocupă cu menţinerea ciclului reîncarnărilor. Cine este această fiinţă atât de interesată ca ciclul reîncarnărilor să se continue la nesfârşit?

“Literal cuvântul o-bel-isc semnifică «săgeata lui Baal » sau «organul sexual al lui Baal »”(4).Corelând interdicţiile biblice privind adorarea lui Baal cu descoperirile de mai sus, ajungem la acelaşi Satan, cel care manipulează sau ispiteşte fiinţele umane pentru ca ele să nu se elibereze din ciclul reîncarnărilor. Ca şi în cazul “purtătorului de lumină”, adorarea simbolului acestui fals zeu, lipsit de putere divină creatoare, se face nu numai în secret de către masoni, în temple ci şi la nivel colectiv de către masele ignorante.

Masonii şi obeliscul

“Masoneria are printre emblemele ei, pe aceea în care o femeie plânge deasupra unei coloane frânte, ţinând în mâini ramuri de salcâm, în vreme ce Timpul în spatele ei îi piaptănă părul. Nu este nevoie să repetăm câte explicaţii insipide şi triviale au fost date acestei reprezentări a lui Isis, plângând la Biblos, deasupra coloanei frânte din palatul regelui, care conţine trupul lui Osiris, în timp ce Horus, zeul timpului toarnă ambrozie pe părul ei” (5). Aceasta este interpretarea dată de Albert Pike, în Morală şi Dogmă cunoscutei embleme masonice pe care o vedeţi în imaginea alăturată. Dincolo de încercările acestui cunoscut maestru mason de a descuraja interpretările sexuale ce derivă automat din imagine, aflăm un lucru important. Că Isis şi Osiris sunt figuri centrale în simbolismul masonic.

Unii istorici masoni consideră chiar că încă din secolul XVIII obeliscul era pentru masoni un simbol arhitectural al lui Osiris reînviat. Unii dintre ei pretind chiar că Hiram este Osiris renăscut, şi aşa aflăm versiunea masonilor asupra fiinţei care a posedat trupul lui Osiris după reînvierea acestuia.(6) Aceasta explică şi de ce mormintele masonilor de seamă au obeliscuri în loc de pietre funerare, deşi în Egipt obeliscurile nu aveau o funcţie funerară. Ele erau ridicate întotdeauna în pereche pentru a proteja intrarea în temple. Intrarea la mormântul lui George Washington de exemplu, respectă această tradiţie fiind străjuită de două obeliscuri. Trebuie spus că acest mormânt a fost construit urmând indicaţiile precise ale lui Washington, a cărui apartenenţă la masonerie nu a fost niciodată un secret. Şi alte morminte masonice poartă aceeaşi amprentă.

În imaginile alăturate se pot vedea mormântul lui Thomas Jefferson, autorul Declaraţiei de Independenţă (stânga), mormântul lui John Madison (centru) şi obeliscul de pe un mormânt masonic din cimitirul Pere La Chaise Paris (dreapta). Acest model al obeliscului ca element funerar a fost perpetuat apoi la scară largă şi îl regăsim sub forma monumentelor dedicate soldaţilor căzuţi în războaie.

Mania obeliscurilor a luat amploare în rândul francmasonilor odată cu campania lui Napoleon Bonaparte în Egipt. Iată ce scrie acelaşi Martin Short: “Dacă Napoleon a fost sau nu mason, aceasta este un subiect intens disputat, cert este că cei patru fraţi ai săi au fost. Napoleon era înconjurat de mulţi consilieri masoni, care l-au convins că Egiptul deţinea secrete importante ale istoriei, filozofiei şi (bineînţeles) francmasoneriei. Printre cei 150 de savanţi care l-au însoţit în campania din Egipt erau şi masoni. Aceştia au jefuit piramide, temple şi morminte în numele ştiinţei. Au realizat imediat că Piatra Rosetta, dezgropată de soldaţii francezi ar putea duce la descifrarea limbajului egiptean.Pentru a-i descifra hieroglifele a fost însă nevoie de mai mulţi ani şi de geniul lui Champollion, dar şi de un obelisc care purta pe el celebrul cartuş cu numele Cleopatrei. (piatra Rosetta avea inscripţionată pe ea acelaşi text scris cu litere greceşti, demotice – limbajul comun utilizat în Egipt şi hieroglife – limbajul utilizat pentru scrierile religioase importante).

Acest obelisc a fost adus în Anglia în 1818 de un aventurier mason Giovanni Batista Belzoni. El era cel care a deschis templul din Abu Simbel şi a doua piramidă din Ghizeh. Îşi începuse cariera masonică în Cairo, în Loja Piramidelor şi apoi s-a înscris şi în Lojile Cambridge şi Norwich. Belzoni a murit în 1825, în timp ce căuta izvoarele Nigerului, dar nu înainte de a face masoneriei un inestimabil serviciu, pretinzând că a descoperit un templu masonic străvechi în Teba. El a pretins chiar că pe pereţii acestuia erau picturi înfăţişându-l pe Osiris în timp ce era iniţiat în francmasonerie şi înfăptuia “sublimele sale mistere”. El purta semnul distinctiv al gradelor înalte, şorţul masonic. Soţia sa Sarah, i-a transcris notiţele şi cum după moartea lui rămăsese fără bani, Marea Lojă Unită a Angliei i-a dăruit o sumă considerabilă pentru a acoperi “ireparabila pierdere pe care ea, ca şi iubitorii ştiinţei şi literaturii au suferit-o”. Nu a contat faptul că “templul masonic” de care vorbea Belzoni era de fapt mormântul faraonului Seti I şi tot ce povestise el erau nişte fabulaţii. Masonii au simţit că îi datorează ceva”. (1)

Într-adevăr, îi datorau enorm căci datorită “descoperirii” lui Belzoni se puteau mândri acum că au rădăcini străvechi în Egiptul antic. Aşa că mulţi masoni au pornit spre Egipt şi au început să aducă de acolo tot ce găseau, şi mai ales obeliscuri. În prezent în Europa şi America sunt peste 30 de obeliscuri egiptene. Pe lângă ele, au fost construite şi un număr impresionant de obeliscuri moderne. Aproape că nu există oraş în care să nu fie cel puţin un mic obelisc. Ne vor interesa în continuare cele câteva obeliscuri egiptene plasate în oraşele cu o puternică tradiţie masonică cum ar fi Londra, Paris, Roma sau New York. În figura alăturată este important să observaţi dispunerea actuală a celor mai importante obeliscuri egiptene şi mai ales statutul aparte pe care îl are obeliscul egiptean din New York.

Citiţi în continuare despre:

-Obeliscurile din Paris şi Roma
-Axa Londra – New York, cele două obeliscuri gemene
-Uriaşul obelisc ridicat în memoria masonului Washington

Bibliografie:

(1)  Martin Short – Obelisks and Egypt – Inside the Brotherhood,
http://freemasonrywatch.org/obelisks_freemasonry.html.
(2)  Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – Dicţionarul de simboluri, Editura Artemis, 1995, pag. 389-390
(3)  www.egyptology.com
(4)  Cathy Burns – Masonic and Occult Symbols Illustrated, pag. 341.
(5)  Albert Pike – Moral and dogma,1871,http://www.sacred-texts.com/mas/md/index.htm.
(6)  John Weisse -The Obelisk and Freemasonry according to the discoveries of Belzoni, 1880 31 IanuarieDe ce trebuie ca albii să devină minoritari în propriile țări? Adevăratele obiective ale celor care finanțează imigrația

29 IanuarieCritică a reglementărilor propuse cu privire la medicina homeopată și alternativă (III)

29 IanuarieMacron și Merkel trezesc naționalismul la viață. Răscoala «vestelor galbene» nu este decât începutul. (Istoria altfel decât la școală)

29 IanuarieNoduri şi semne: FBI anchetează furtul a 18.000 de documente privind 9/11

28 IanuarieCoperta revistei «The Economist», Lumea în 2019 – o analiză Vigilant Citizen

27 IanuarieVictima ideologiei de gen. La 6 ani, obligat de mamă să devină fată, lăsat de tată să fie băiat

24 IanuarieCritică a reglementărilor propuse cu privire la medicina homeopată și alternativă (II)

24 IanuariePLANURILE AMERICII PENTRU HEGEMONIA MONDIALĂ

23 IanuarieAgentul Oranj – arma chimică letală împrăștiată peste Vietnam: 26 fotografii cutremurătoare ale unor crime de război ale SUA trecute sub tăcere

23 IanuarieBanca masonului Patriciu din Georgia, parte a șpăgii pentru politicieni corupți? Tăriceanu și Ponta au conturi uriașe acolo!

22 IanuarieTrump îi deranjează pe așa-zișii «Iluminați» și este cel mai hărțuit președinte din istoria Statelor Unite. Aceasta este rețeaua vânătorilor!

21 IanuariePutem discuta de capitalism în ţările aşa-zis dezvoltate ale planetei? Cu siguranţă nu!

20 IanuarieToate minciunile despre încălzirea globală au fost demascate (II)

20 IanuarieCritică a reglementărilor propuse cu privire la medicina homeopată și alternativă (I)

Recomandări articole
Actualitate
Astrologie
Civilizaţiile extraterestre
Demascarea Masoneriei
Paranormal
Revelaţii
Sănătate
Şivaism
Spiritualitate universală
Tantra
Tradiţia yoghină
Yoga

Arhitectura masonică din jurul nostru

Franc-masoneria, aşa cum o cunoaştem noi cei dinafara ei, este doar vârful unui imens aisberg. Fiind prin definiţie o structură discretă, a fost nevoită să îşi dezvolte un limbaj de comunicare suficient de asemănător cu cel al oamenilor obişnuiţi pentru a nu le atrage prea mult atenţia şi în acelaşi timp suficient de încriptat pentru ca doar cei care îi cunosc cheia să îl poată înţelege. A luat naştere astfel un întreg sistem de semne, simboluri, gesturi, imagini, forme geometrice şi chiar un alfabet propriu prin care iniţiaţii să se poată recunoaşte între ei.

Cu timpul, unele dintre elementele acestui limbaj paralel au fost dezvăluite de persoane care au părăsit masoneria când şi-au dat seama cu cine au de-a face. A fost ca un fir al Ariadnei care a ajutat tot mai mulţi oameni să observe lucruri pe lângă care treceau până atunci nepăsători. Cel care este atent şi are discernământ va găsi în jurul său dovezile extrem de vizibile şi de palpabile ale acţiunilor acestei organizaţii.  

V-am dezvăluit semnele şi gesturile prin care masonii îşi transmit mesajele chiar sub nasul nostru prin reţeaua de presă şi televiziune a cărei construire tot ei au încurajat-o. Vom vorbi acum despre un alt capitol mult mai aproape de specialitatea lor şi anume construcţiile: clădiri, monumente şi statui.   

Aceste aspecte sunt vizibile mai ales în oraşe, unde guvernul din umbră s-a străduit să creeze un sistem artificial,  în care  fiecare element să fie atât de dependent de celelalte încât deteriorarea unuia să pericliteze imediat tot angrenajul. Un exemplu elocvent în acest sens este oprirea alimentării cu energie electrică într-un mare oraş. Aceasta duce la un haos general. O lume în care alienarea fiinţei umane este asigurată prin înghesuială, poluare, lipsa spaţiului vital individual,  îndepărtarea de natură şi de Dumnezeu. Apa nu mai vine de la izvor sau din fântână ci printr-o vastă reţea de conducte. Centrale termice produc căldură care apoi este distribuită prin altă reţea. Energia electrică este şi ea vehiculată prin mii şi milioane de fire. Privit în ansamblul său un oraş nu este altceva decât o încrengătură de străzi,, canale, conducte şi fire.

Pentru a avea o viziune şi mai clară cu privire la aceste aspecte priviţi cum arată la microscop chipul unui procesor prin care circulă curent electric încărcat cu informaţie şi cum arată privit de sus un oraş. Diferenţa este că prin unul circulă energie electrică, iar prin celălalt energia fiinţelor umane cu care este populat.

Când priveşti un oraş de la acest nivel forma clădirilor, orientarea străzilor, amplasarea pieţelor sau a spaţiilor verzi sunt doar modalităţi prin care energia este direcţionată şi stocată.

Ce se petrece atunci când acolo unde era spaţiu liber construieşti ceva? La un nivel superficial se observă cum curenţii de aer din zonă îşi modifică traiectoria pentru a ocoli clădirea. La nivel subtil se petrece acelaşi lucru: liniile de câmp ale locului se modifică iar energiile circulă cu totul altfel, ghidate fiind de formele geometrice din care este formată clădirea.

În lume există clădiri sau monumente aparte, de regulă plasate în puncte strategic alese pentru a fi „încărcate” de un număr cât mai mare de oameni. Le vom trece în revistă în continuare pe cele mai cunoscute pentru a vedea care este semnificaţia lor ascunsă.

Citiţi şi:

Flacăra libertăţii şi adorarea “purtătorului de lumină”

Obeliscurile masonilor 

Masoneria şi ritualurile satanice

Majoritatea organizaţiilor adoptă ceremonii, uneori adevărate ritualuri, pe care le practică, de regulă, atunci când membrii ei se reunesc. Apelate cu anumite ocazii, acestea induc stări emoţionale care pregătesc structura psihică individuală a participanţilor pentru receptarea şi acceptarea ideilor, principiilor specifice organizaţiei  şi contribuie la întărirea ei. Un alt efect este acela al realizării datorită rezonanţei psihice a legăturii cu entităţi din lumi paralele care chemate pot oferi ajutor şi ghidare spirituală. Ritualurile sunt simbolice şi decriptarea lor arată caracterul bun sau rău al grupului dezvăluind chiar scopurile nedeclarate ale sale. Din acest motiv, cele mai multe organizaţii păstrează cu străşnicie secretul mai cu seamă asupra semnificaţiilor şi înţelesurilor ascunse ale elementelor ce compun ceremoniile. 

Dacă scopurile grupului sunt altruiste, benefice, entităţile contactate sunt elevate şi vor oferi sprijin nelimitat şi îndrumare spirituală necondiţionate de vreo recompensă anume; dar dacă scopurile sunt negative şi egoiste atunci fiinţele subtile apelate sunt malefice, iar orice ajutor venit din partea lor va fi condiţionat de recompense care ajung uneori chiar până la sacrificii umane. Omul se cunoaşte după fapte, iar pomul după roadele sale; desigur şi un grup se cunoaşte după fapte, dar şi după semnificaţia ezoterică a simbolurilor sale. Ce concluzii putem trage atunci când examinăm simbolurile, gesturile şi ritualurile acceptate de către francmasonerie?

Sub faţada “lustruită” a francmasoneriei se ascund simboluri satanice

În interiorul ei este prezentă şi simbolistica bogată la care apelează membrii iniţiaţi la întruniri şi în afara lor. Ei susţin că “frăţia” este continuarea comunităţii Cavalerilor Templieri şi că originea ei este în trecutul îndepărtat situată în spaţiul antic al egiptenilor şi iudeilor. Scopurile declarate sunt emoţionante: să ajute umanitatea să progreseze şi să trăiască în pace, să promoveze libertatea omului, să înfăptuiască opere de binefacere, etc. Faţada acestui “edificiu” este strălucitoare şi garnisită cu tot felul de intenţii bune.

Să trecem dincolo de superficialităţi şi de ceea ce spun membrii masoni şi să ne întrebăm: care sunt realizările de-a lungul timpului? Iată doar două dintre ele care, nu-i aşa, au “ajutat” umanitatea:
– Revoluţia Franceză care a distrus vieţile a sute de mii de oameni şi  a adus dezordinea şi decăderea morală într-o ţară apreciată până atunci drept cea mai puternică şi mai modernă ţară a Europei.
– Revoluţia bolşevică ce a generat moartea a câteva milioane de oameni, a adus teroarea, foametea, îndepărtarea de Dumnezeu şi a marcat începutul manifestării comunismului în lume, acea “invenţie năucă” cum o definea Petre Ţuţea. Comunismul este tot un “copil” al masoneriei…

Odată iniţiat în rândurile confreriei masonice neofitul va primi un şir de iniţieri pe măsură ce urcă în ierarhia gradelor. Aceste iniţieri reflectă cronologic un mit cu privire la templul lui  Solomon. Francmasonii susţin că în timpul domniei regelui Solomon acesta a hotărât să construiască un templu în Ierusalim. Constructorii chemaţi să-l ridice erau selectaţi în trei categorii – ucenici, tovarăşi, maeştri – plătite diferit. Când sosea momentul plăţii fiecare trebuia să pronunţe, mai întâi, o anumită parolă după care era recunoscut ca făcând parte dintr-o anumită categorie şi abia apoi plătit. Trei dintre tovarăşi doresc să afle parola categoriei maeştrilor (cea mai bine plătită) şi îl forţează pe marele arhitect Hiram să le-o dezvăluie. Cum acesta refuză, este ucis de către cei trei cu tot atâtea lovituri: una în inimă, una în gât şi ultima în cap. Crima este ascunsă, dar descoperită în final, iar făptaşii pedepsiţi.

Să apreciem, aşadar, ce fel de profil poate avea o organizaţie ale cărei ritualuri de iniţiere sunt bazate pe povestea unei crime ce implică setea de bani, lipsa de scrupule, răzbunarea, minciuna? Mai putem crede atunci afirmaţiile masonice legate de filantropie, adevăr, morală, progres? Cu referire la tăcerea impusă membrilor masoni, legată de activitatea din interiorul acestei secte, iată conţinutul jurământului realmente oripilant pe care cel ce urmează a fi iniţiat este obligat să-l respecte: “Promit şi jur să păstrez şi să îndeplinesc obligaţiile mele de ucenic, iar dacă le voi încălca fie să mi se taie gâtul de la o ureche la cealaltă, fie să mi se scoată limba din rădăcini, iar trupul meu să fie îngropat în nisipurile aspre ale mării” (jurământ masonic, gradul I).

Dar pedepsele pentru încălcarea jurământului nu se opresc aici ci au şi ele gradele lor: “Dacă îmi voi nerespecta obligaţiile, fie ca partea stângă a pieptului să îmi fie tăiată, inima scoasă de acolo şi dată vulturilor”. (jurământ masonic, gradul II) “…să am corpul tăiat în două, măruntaiele scoase, trupul să îmi fie ars, iar cenuşa răspândită în cele patru vânturi” (jurământ masonic, gradul III).

Atunci când doreşti cu adevărat binele cuiva nu-l distrugi dacă greşeşte, ci îl ajuţi să se îndrepte. Prin urmare să ne întrebăm: este benefică francmasoneria şi este creştină de vreme ce se dovedeşte străină de întâia lege a lui Dumnezeu – iubirea – şi de iertare? Şi în afară de aceasta  însăşi legea liberului arbitru este încălcată de vreme ce unei persoane i se impune să accepte şi să se supună unor reguli şi ordine înainte de a le cunoaşte.

Fracmasonii se închină lui Satana

Membrii Lojelor se închină nu lui Dumnezeu, ci Marelui Arhitect al Universului. Cine este acesta află doar masonii care primesc iniţierea gradului 25: Marele Arhitect al Universului nu este Dumnezeu, ci “îngerul luminii, geniul muzicii, spiritul focului.”

Penibilă şi periculoasă decădere spirituală; să abandonezi credinţa în Dumnezeu, nelimitat în putere şi iubire, adevăr şi viaţă, Creatorul tuturor lumilor şi să adori un înger mai presus de toate! Doar masonii cu grade foarte înalte ştiu că “îngerul luminii” este de fapt Lucifer. Cu un  astfel de ghid spiritual ei urmăresc perseverent să creeze pe Pământ o nouă ordine mondială condusă numai de ei, fără religie, cu o omenire adusă în mizerie şi dominată de patimi inferioare. Ne este vie în memorie experienţa comunistă iniţiată şi dirijată de către francmasonerie. Am văzut atunci ce luptă înverşunată era purtată împotriva religiei şi a proprietăţii individuale. Iată de ce credinţa în Dumnezeu îl face pe om puternic şi liber, iar proprietatea îl ajută să-şi menţină această libertate în lumea fizică. Unei fiinţe cu o credinţă de nezdruncinat nu i se poate adormi conştiinţa. Ea are încredere în Dumnezeu şi în propriile forţe. Ori pentru a-şi atinge scopul, francmasoneria are  nevoie de oameni fără credinţă,  slabi şi săraci pentru a le limita libertatea în această lume.

Liderii masoni ascund faptul că vor să distrugă complet religia creştină. Le este foarte drag cuvântul “revoluţie”. Pentru oamenii de rând revoluţia aduce mizerie, teroare, moarte, suferinţe de tot felul dar pentru ei înseamnă prilejul de a răsturna o ordine firească şi a o înlocui cu una dorită de ei. Astfel, treptat, mulţi dintre oameni devin creştini mai mult cu numele şi mai puţin prin atitudine şi credinţă. Vom cita numai două  fragmente din publicaţia “Catholic Gazette” care în numărul din februarie 1936 publică extrase ale unor conversaţii ce avuseseră loc la Societatea Secretă Francmasonică din Paris, care dovedesc ce mijloace sunt folosite pentru realizarea ţelului francmasoneriei: “Câtă vreme va dăinui printre nemasoni vreo concepţie morală a ordinii sociale şi câtă vreme orice  religie, orice patriotism, orice sentiment al demnităţii nu vor fi lichidate, domnia noastră asupra lumii nu va putea veni”. “Să ne intensificăm activităţile pentru a otrăvi moralitatea creştinilor; aceştia trebuie aduşi în situaţia de a urî patriotismul şi dragostea de familiile lor, de a considera credinţa lor o ruşine iar ascultarea faţă  de Biserică ca o sclavie degradantă, astfel încât ei să devină surzi la chemările Bisericii şi orbi la avertismentele ei împotriva noastră.”

Să aruncăm o privire mai adâncă asupra moralităţii şi asupra comportamentului lumii de astăzi, iniţial creştine şi să observăm dacă cele dezvăluite în 1936 sunt confirmate. Prezenţa francmasoneriei în societatea de astăzi este aproape pretutindeni. Puterea ei financiară este imensă şi îşi poate permite să genereze războaie, revoluţii, lovituri de stat sau să provoace ascensiunea sau decăderea personalităţilor publice. Totul e o problemă de timp. Asemenea evenimente sunt inteligent concepute  şi realizate astfel încât opinia publică rămâne încredinţată de firescul lor fără a-şi pune măcar problema dacă au fost întâmplătoare sau nu.

Metoda nu este foarte complicată. Principiul de bază este să creezi o problemă pentru ca apoi să vii cu soluţia salvatoare. E dorită o revoluţie victorioasă? Nimic mai simplu. Cu ajutorul banilor şi a liderilor corupţi într-o ţară sunt cauzate artificial probleme economice şi politice; cu ajutorul mass mediei (care, în mare parte, e sub controlul masoneriei) mulţimea oamenilor obişnuiţi este adusă în starea de  a  dori şi a accepta soluţia concepută de francmasoni. Apoi, ca din întâmplare, se găsesc oamenii şi mijloacele necesare de a o pune în practică. Să nu uităm un amănunt: oamenii şi mijloacele sunt puse la dispoziţie tot de către francmasonerie. Ce putem face pentru a nu ne lăsa păcăliţi de către această adevărată sectă satanică? În primul rând să avem conştiinţa trează, să eliminăm superficialitatea din propria noastră gândire şi să nu uităm niciodată că cea mai mare înşelătorie a forţelor satanice este să ne facă să credem că ele nu există şi că nici lumea lor nu există. “Somnul raţiunii generează monştrii”, se spune. Şi nu în ultimul rând, să nu uităm că pentru tot ceea ce facem suportăm consecinţele actelor noastre, mai devreme sau mai târziu şi dăm socoteală, în faţa lui Dumnezeu şi a propriei noastre conştiinţe. Sau, cum spunem noi, românii: după faptă şi răsplată…

Citiţi şi:
ORDINUL «SKULL & BONES» («Cap de mort»)
Masonii: constructori şi gardieni ai iluziei planetare

Bibliografie:
Craig Heimbichner, Blood on the Altar: The Secret History of the World’s Most Dangerous Secret Society, ed. Independent History and Research (January 3, 2005)
John Salza, Masonry Unmasked: An Insiders Reveals the Secrets of the Lodge, ed. Our Sunday Visitor (September 2006)
Paul A. Fisher, Their God Is The Devil: Papal Encyclicals And Freemasonry, ed. Authorhouse (August 30, 2004)
Paul A. Fisher, Behind the Lodge Door, ed. Tan Books & Publishers (October 1991)
William J. Sutton, Illuminati 666, Book 2, ed. Teach Services Inc; 1999 edition (March 1995)
John Ankerberg, John Weldon, Secret Teachings of the Masonic Lodge, ed. Moody Publishers; Expanded edition (April 8, 1990)
Jan Van Helsing, Secret Societies and Their Power in the 20th Century, ed.Ewertverlag S.L. (1995)

Masonii: constructori şi gardieni ai iluziei planetare

de Angela Anghel

După cum arată şi etimologia cuvântului, francmason înseamnă zidar liber. Dacă întrebaţi de ce tocmai zidar, francmasonii vă vor spune imediat povestea cu breslele de meseriaşi din vechime în cadrul cărora se constituiau confrerii în scopul într-ajutorării membrilor. Poate că la bază, francmasoneria a avut cele mai bune intenţii. Poate. Dacă ne întoarcem însă în timp vom vedea că şi de-a lungul istoriei ca şi în prezent, forma în care se manifestă francmasoneria poartă amprenta puterii malefice şi întunecate pe care o deserveşte.

Cine şi de ce are nevoie de unelte?

Rolul pe care francmasoneria îl joacă şi natura sa ascunsă sunt cuprinse chiar în numele său. Prin francmasonerie trebuie să înţelegem instrumentul de acţiune (deci aspectul vizibil, manifestat) al acelui ceva care îşi extrage puterea din întunericul în care se ascunde. Nu spun ei oare în Protocoale chiar aşa: “Cine ar putea răsturna o putere nevăzută? Căci puterea noastră  este una de felul acesta. Francmasoneria exterioară, de la suprafaţă, nu serveşte decât pentru acoperirea planurilor noastre”(Protocolul 4).

Se ştie că nu se poate acţiona pe un anumit nivel decât prin intermediul unor instrumente (sau mai bine spus unelte, căci simbolismul uneltelor este foarte des utilizat în ritualurile masonice) adaptate acelui nivel. Omul are nevoie de ochi pentru a vedea această lume şi de urechi pentru a-i auzi sunetele, la fel cum are nevoie de picioare pentru a se deplasa şi de corzile vocale pentru a vorbi. Ar fi imposibil şi absurd ca cineva să se deplaseze cu ajutorul corzilor vocale şi să vorbească cu picioarele. Fiecare lucru are un rost al său bine definit şi o anumită arie în care se poate manifesta conform Ordinii Divine. Puterea din umbră se supune şi ea în mod implicit aceloraşi legi (deşi ea nu acceptă deloc acest lucru) şi în consecinţă are o capacitate limitată de a acţiona în acest plan. De aceea a fost nevoită să îşi construiască nişte unelte potrivite prin care să poată acţiona aici, iar aceste instrumente sunt vizibile sub forma reţelei mondiale de loji francmasonice.

Lumina necreată este singura care luminează ceea ce este doar oglindirea ei la nesfârşit. Aşa cum într-o cameră plină de oglinzi dacă aprindem o lumânare aceasta se reflectă de mii de ori în jur, la fel celelalte elemente ale creaţiei nu fac decât să reflecte această Lumină Divină, dar ele nu sunt această lumină. Orice situaţie în care unul din aceste corpuri iluminate este luat drept Sursa de Lumină este o piedică ce poate întârzia momentul contopirii cu Dumnezeu Tatăl care este Sursa sau izvorul luminii. Acesta este rolul Marelui Arhitect de care vorbesc atât de mult masonii şi  pe care unii îl mai numesc şi Lucifer (de la luce=lumină). El este cel care acţionează prin intermediul masonilor astfel încât tot mai multe fiinţe umane să se lase înşelate şi să se oprească din căutarea Sursei. Căci odată ce crezi că ai găsit Sursa te opreşti din drum şi nu cauţi mai departe. Oricâte piruete esoterice ar face francmasonii, Marele Arhitect al Francmasoneriei nu este altul decât Satana.

Ce înseamnă a construi?

Masonii vorbesc despre Marele Arhitect ca fiind Dumnezeu şi chiar îi păcălesc pe unii adepţi de bună-credinţă, căci realitatea hâdă a blasfemiei nu este dezvăluită decât rangurilor superioare din masonerie. Acest Mare Arhitect al masonilor, chiar dacă ei afirmă aberant că este Dumnezeu, este evident că nu poate fi Dumnezeu Tatăl, ci este doar arhitectul unei lumi artificiale, adică al acelei lumi construite peste ceea ce a oferit Dumnezeu. Este evident că această lume artificială nu ar fi putut apare dacă Dumnezeu Tatăl nu ar fi permis acest lucru şi la fel de  evident este şi că francmasoneria este o parte a creaţiei şi are un rol al ei în Ordinea Divină.

Dacă Dumnezeu Tatăl a creat natura, în schimb ceea ce noi numim societate, cultură, civilizaţie (tradiţia, normele, oraşele, şoselele, maşinile, fabricile, reţelele de comunicaţii, banii, anumite alimente, medicamentele de sinteză, etc.), a fost făcut de mâna omului. Ceea ce le caracterizează pe toate acestea este că ele nu fac decât să simuleze aspecte şi funcţii particulare, izolate ale creaţiei divine dar nu ating vreodată perfecţiunea şi complexitatea acestei creaţii. Masonii au avut printre altele rolul de a încuraja şi de a supraveghea acest proces de construcţie, ca şi cum lumea ar fi un imens şantier. Vom numi tot ceea ce s-a adăugat peste Creaţia originară: Construcţii.

Toţi marii gânditori au fost de acord că omul modern trece printr-o mare criză interioară, suferă, este tot mai bolnav din cauza îndepărtării sale de Creaţia Originară. Unii vorbesc despre îndepărtarea de Natură, alţii despre separarea de Dumnezeu, alţii despre alienare. Concluzia este însă aceeaşi: aceste “construcţii” nu fac decât să complice lucruri care ar fi fost altfel extrem de simple (simplitatea, firescul sunt semnul Ordinii Divine). Prin aspiraţia de a dobândi tot mai mult astfel de “construcţii”, fiinţele umane se extind tot mai mult pe orizontală şi uită pentru ce au venit aici. La origine, Dumnezeu a creat o lume în care nevoile de bază erau împlinite astfel încât fiinţa să se poată dedica în totalitate unei vieţi în perfectă comuniune cu Creatorul ei. Construcţiile au apărut ca urmare a multiplicării nevoilor şi dorinţelor umane.

Şi aici au intervenit masonii care au mai avut o funcţie (ca orice constructor care vrea să se asigure că va mai avea de lucru şi la anul). Masonii au avut grijă ca acest şantier să nu se închidă, şi au creat noi şi noi pretexte astfel încât oamenii să îşi dorească tot mai multe. Cel care crede că după ce va obţine un anumit lucru se va opri şi va fi mulţumit, se păcăleşte singur. Goana aceasta după surogate sau false valori trebuie stopată imediat, căci odată împlinită o dorinţă vor apare încă două în loc, exact cum balaurului din poveste îi cresc două capete acolo unde voinicul taie unul. Acest mecanism este mult speculat în ziua de astăzi de lumea marketingului şi a publicităţii. Tot mai multe companii aleg să îşi promoveze produsele, împărţind mostre gratuite pe care consumatorii le pot utiliza o scurtă vreme. Se ştie că odată ce cineva beneficiază de un lucru, ulterior îi va fi mult mai greu să se dispenseze de el pentru că i s-ar părea că pierde ceva. Nu numai că nu va renunţa la ceva care până în momentul în care nu l-a dobândit nici nu îi era necesar, dar va continua prin a-şi dori ceva şi mai performant din aceeaşi gamă, astfel că odată ce va fi ademenit în acest joc va merge înainte.

Maeştri în a construi adevărate edificii din nimic

Construirea de edificii din nimic (vezi şi modul în care s-a construit “scandalul” MISA-Gregorian Bivolaru)  este domeniul în care masonii excelează. Sunt maeştri în a crea ceva de care nimeni nu are nevoie şi apoi tot ei se fac  “utili”  oferind modalităţile de a obţine acel ceva. La fel sunt maeştri în a crea o problemă şi apoi tot ei oferă plini de „mărinimie” modalităţile de a o rezolva. Iar oamenii le solicită plini de naivitate ajutorul şi le mulţumesc fără să îşi dea seama că problema respectivă nici nu ar fi existat dacă cei pe care îi consideră salvatorii lor nu ar fi creat-o.

Priviţi în jur, sunt numeroase exemple de acest gen: construim maşini care consumă tot mai multă energie pentru a exploata resursele planetei, resurse pe care le utilizăm apoi în cantităţi tot mai mari pentru a alimenta aceste maşini, deşi au fost descoperite modalităţi foarte ieftine şi independente de a obţine energie.  Luăm medicamente care tratează o boală şi fac să apară alte trei noi boli în loc, pentru vindecarea cărora avem nevoie apoi de şi mai multe medicamente. Recent la o emisiune TV despre agricultură un specialist povestea cum încurajarea consumului de carne este la baza exploatării agricole, a lipsei de alimente, a poluării solului prin utilizarea excesivă şi pe suprafeţe extinse de îngrăşăminte artificiale, a defrişărilor masive de păduri. El spunea că pentru a obţine 1 kg de carne, un porc trebuie hrănit cu 5 kg de cereale, ceea ce dă un spor de 1 la 5. Imaginaţi-vă că ar fi nevoie de cultivarea unor suprafeţe de 5 ori mai reduse dacă oamenii nu s-ar mai hrăni cu carne. Astăzi cea mai mare parte din culturile agricole sunt destinate nutreţurilor pentru animale. În locul acestora s-ar putea cultiva cereale, legume şi fructe din belşug, solul nu ar mai fi supra-exploatat şi sărăcit, mâncarea ar fi mult mai ieftină şi mai sănătoasă şi ar fi suficientă hrană pentru toată populaţia globului.

Iată cum masonii ne „ajută” să ne consumăm timpul, resursele, energia,  trupurile, căci în definitiv nu asta înseamnă societate… de consum? O societate ce consumă forţa vitală a fiinţelor umane? E ca şi cum plecând într-o călătorie, în loc să mergi înainte, te tot opreşti din loc în loc să îţi repari maşina care se strică mereu. Iar amploarea pe care a luat-o acest labirint construit prin intermediul masonilor este atât de mare încât cu greu te poţi rupe de sub influenţa lui.

Mecanismul este atât de abil construit încât ei nici nu mai trebuie să intervină decât atunci când cineva doreşte în mod explicit să iasă din el. În rest, au grijă toţi cei din jur (care au fost convinşi de când s-au născut că lucrurile aşa trebuie să fie) ca  tu să mergi pe făgaşul obişnuit. “Omul obişnuit” este cel condiţionat (obişnuit să) urmeze etapele previzibile: se naşte, merge la şcoală unde învaţă doar ceea ce este permis, se căsătoreşte, îşi cumpără o casă, o mobilează, îşi cumpără o maşină, face un copil sau poate mai mulţi, după care îşi doreşte o casă mai mare, o maşină mai bună şi tot aşa. Când să mai avem timp să ne gândim  la Dumnezeu în această goană după banii necesari pentru a ne plăti toate utilităţile, căci între timp am devenit convinşi că sunt într-adevăr utilităţi.

Vă propun un mic experiment prin care majoritatea vegetarienilor trec atunci când încetează să mai mânânce carne. Spuneţi-le într-o zi celor din jur (colegi, familie, prieteni) că începând din acel moment vreţi să faceţi un lucru altfel decât până atunci. Poate fi faptul că de azi nu mai beţi băuturi răcoritoare sau bere, sau că nu mai jucaţi fotbal sâmbăta aşa cum aţi făcut în ultimii 2 ani. E un exerciţiu de libertate interioară. Veţi vedea cum dintr-o dată cei care spuneau că vă iubesc şi vă acceptă aşa cum sunteţi se vor năpusti asupra voastră mai întâi cu rugăminţi, apoi cu ironii, apoi cu reproşuri şi în final dacă veţi rezista, cu atacuri şi chiar cu excluderea din grup.  Au fost cazuri în care s-a ajuns până la denunţarea la poliţie că X, uite, refuză să mai facă ce făcea până acum. De ce ? Pentru că brusc aţi devenit altfel decât ei. Pentru că aţi ieşit din cerc, cel puţin în ceea ce priveşte acel aspect. Iar acesta este momentul în care începe trezirea la realitate. Pentru mulţi este un proces dureros şi îndelungat, dar nu imposibil, ca dovadă că pe acest pământ există mulţi eliberaţi spiritual care au reuşit să iasă din acest cerc în care se învârte restul omenirii şi îi învaţă şi pe alţii cum să iasă.

De ce apa nu se poate vinde şi nu se poate cumpăra?

Dumnezeu Tatăl oferă totul fără să ceară nimic în schimb. Imaginea unui Dumnezeu mercantil care îşi oferă sprijinul şi protecţia doar celor care respectă nişte dogme (stabilite în cea mai mare parte de oameni de fapt) este o invenţie menită să manipuleze conştiinţele.

Fiecare dintre noi a primit în dar (gratuit ca să folosim un termen modern) un trup la naştere, adică cel mai important lucru de care aveam nevoie pentru a trăi şi a acţiona în acest plan. Ideea unei maşini perfecte, cu multiple funcţii a  fost visul tuturor geniilor acestei planete. Foarte puţini sunt cei care sunt conştienţi că nici nu este nevoie să inventeze o astfel de maşinărie pentru că ea deja există şi este perfectă: este chiar trupul nostru. Mai mult, Dumnezeu ne furnizează fiecăruia dintre noi în permanenţă tot ce este necesar pentru a trăi şi numai lipsa noastră de încredere în El ne face să ne încăpăţânăm în iluzia că ne asigurăm noi singuri toate utilităţile. La naştere, Dumnezeu ne-a dăruit un vehicol perfect adaptat acestui plan, un vehicol care de cele mai multe ori funcţionează fără ca noi să fim conştienţi de toate procesele lui extrem de complexe. În fiecare clipă tot El crează pentru fiecare dintre noi  toate condiţiile pentru a asigura optima funcţionare a acestui vehicol. Deşi cei mai mulţi dintre oameni nu sunt conştienţi că respiră şi nu stabilesc cu ce frecvenţă să le bată inima, totuşi continuă să trăiască pentru că inima le bate exact aşa cum trebuie şi respiraţia se desfăşoară în ritmul necesar.  Ne-a cerut vreodată Dumnezeu să plătim aerul pe care îl respirăm sau apa pe care o bem?

Doar prostia noastră a făcut ca astăzi apa şi aerul să fie atât de poluate încât am ajuns să plătim pentru a bea o apă pură sau a respira aer curat.  Dumnezeu nu cere nimic în schimbul grijii pe care ne-o poartă, în schimb cei care acum au pus stăpânire pe lume ne cer să plătim tot mai mult pentru faptul că trăim şi în permanenţă au grijă să construiască şi să întreţină iluzia a noi şi noi nevoi pe care apoi tot ei se oferă să le rezolve, contra-cost bineînţeles.

Ba mai mult, fiinţele umane care aleg liber să trăiască simplu şi în armonie cu natura şi doresc în mod conştient să iasă din această plasă întinsă atât de abil, sunt tratate… exact aşa cum am putut vedea cu toţii în cazul şcolii noastre de Yoga sau al altor şcoli spirituale din lume: se încearcă distrugerea sau măcar compromiterea lor. Merită să remarcăm faptul că, printre multe alte cazuri, şcoala nostră de yoga (MISA) a rezistat cel mai bine atacurilor pline de ură şi încrâncenare ale forţelor oculte masonice.

Bibliografie:
David Icke, And the Truth Shall Set You Free: The 21st Century Edition, ed. Bridge of Love (September 2004)
Tony Brown, Empower the People: Overthrow The Conspiracy That Is Stealing Your Money And Freedom, ed. Harper Paperbacks,1999
Paul A. Fisher, Their God Is The Devil: Papal Encyclicals And Freemasonry, ed. Authorhouse (August 30, 2004)
Texe Marrs, Codex Magica: Secret Signs, Mysterious Symbols, and Hidden Codes of the Illuminati, ed. Rivercrest Publishing (November 1, 2005)
Tom C. McKenney, Please Tell Me…: Questions People Ask About Freemasonry-And the Answers, ed. Huntington House Publishers (October 1994)
Gary Allen, None Dare Call It Conspiracy, ed. Lightyear Press; Reprint edition
Alan B. Jones, How The World Really Works, ed. ABJ Press (January 1997)yogaesoteric

 

Charles H. Spurgeon: „Predicați întregul adevăr!”

Sfaturi pentru predicatoriMăreţul obiectiv al predicatorului creştin este gloria lui Dumnezeu. Fie că sufletele sunt convertite, fie că nu, dacă Isus Hristos este predicat cu credincioşie, predicatorul nu s-a ostenit degeaba, pentru că el este o mireasmă dulce înaintea lui Dumnezeu, atât pentru cei ce sunt pe calea pierzării, cât şi pentru cei ce sunt pe calea mântuirii.

Totuşi, ca regulă, Dumnezeu ne-a trimis să predicăm pentru ca, prin Evanghelia lui Isus Hristos, fiii oamenilor să poată fi împăcaţi cu El. Sunt cazuri în care un propovăduitor al neprihănirii, precum Noe, poate să se trudească mult, şi totuşi, să n-aducă pe nimeni, în afara cercului propriei sale familii, în arca salvării; sau altul, precum Ieremia, poate plânge zadarnic pentru o naţiune nepocăită: dar, în cea mai mare parte, lucrarea de predicare are ca scop mântuirea ascultătorilor. Este datoria noastră să semănăm chiar şi în locurile stâncoase, unde niciun fruct nu răsplăteşte truda noastră; dar, totuşi, suntem hotărâţi să căutăm recolta şi să plângem dacă aceasta nu apare la vremea ei.

Gloria lui Dumnezeu fiind obiectivul nostru primordial, ţintim la el prin urmărirea „edificării” sfinţilor şi mântuirii păcătoşilor. A-i instrui pc oamenii lui Dumnezeu şi a-i întări în credinţa lor cea sfântă reprezintă o lucrare nobilă: sub nici o formă nu trebuie să neglijăm această datorie. În acest scop, trebuie să facem afirmaţii clare despre învăţătura biblică, despre experienţa de viaţă şi despre datoria creştinească şi niciodată să nu dăm înapoi de la a proclama întregul plan al lui Dumnezeu. În prea multe cazuri, adevăruri sublime sunt ţinute în aşteptare, sub pretextul că nu sunt practice, când însuşi faptul că ele sunt revelate dovedeşte că Domnul Ie consideră de valoare şi, vai nouă, dacă pretindem că suntem mai înţelepţi decât El. Putem spune despre oricare învăţătură din Scriptură: „A-i da glas, la timpul oportun, este înţelept pentru om.”

Dacă o notă oarecare este îndepărtată din armonia divină a adevărului, muzica poate fi „stricată” jalnic. Oamenii dumneavoastră pot căpăta boli spirituale grave din lipsa unui anumit fel de hrană spirituală, care poate fi furnizat numai de învăţăturile pe care le refuzaţi. În bucatele pe care le mâncăm, există ingrediente care, la început, nu par a fi necesare pentru viaţă; dar experienţa arată că ele sunt necesare pentru sănătate şi pentru putere. Fosforul nu face carne, dar este necesar pentru oase; multe alte substanţe nutritive sunt supuse aceleiaşi descrieri; ele sunt necesare, în proporţii adecvate „economiei” omeneşti. Până şi astfel de adevăruri, care par a fi puţin adaptate pentru hrana spirituală sunt, cu toate acestea, foarte folositoare, furnizându-le credincioşilor coloana vertebrală şi muşchii şi reparând diversele organe ale „umanităţii” creştine. Trebuie să predicăm „întregul adevăr” ca omul lui Dumnezeu să poată fi pe deplin pregătit pentru toate lucrările bune.

Marele nostru obiectiv – a-L glorifica pe Hristos – urmează să fie atins prin câştigarea sufletelor. Noi trebuie să vedem suflete născute din Dumnezeu. Dacă nu vedem, strigătul nostru trebuie să fie cel al Rahelei: „Dă-mi copii, ori mor”. Dacă nu câştigăm suflete, vom plânge ca fermierul care nu vede nicio recoltă; ca pescarul, care se întoarce acasă cu o plasă goală, sau ca vânătorul, care a colindat în van dealurile şi văile. Cuvintele lui Isaia, exprimate cu multe suspine şi gemete, ar trebui să fie şi ale noastre: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?”. Ambasadorii păcii n-ar trebui să înceteze din plânsul amarnic până când păcătoşii nu plâng pentru păcatele lor. Dacă dorim cu ardoare să-i vedem pe ascultătorii noştri crezând în Domnul Isus, ce trebuie să facem pentru a fi folosiţi de către Dumnezeu obţinerea acestui rezultat?

Întrucât convertirea este o lucrare divină, trebuie să fim atenţi să depindem întru totul de Duhul Sfânt şi să ne bizuim pe El pentru a avea putere asupra minţilor oamenilor. Această remarcă fiind făcută prea des, mă tem că-i simţim forţa prea puţin; pentru că, dacă am fi cu adevărat conştienţi ce mare nevoie avem de Duhul lui Dumnezeu, n-am studia noi mai mult în dependenţă de învăţătura Sa? Nu ne-am ruga noi mai insistent să fim unşi cu ungerea Lui sfântă? În predicare, nu i-am da noi un orizont mai larg lucrării Sale? Oare nu eşuăm noi în multe din eforturile noastre, pentru că din punct de vedere practic, nu doctrinal, ignorăm Duhul Sfânt? Locul Lui ca Dumnezeu este pe tron şi, în tot ceea ce noi întreprindem, EI trebuie să fie începutul, mijlocul şi sfârşitul: noi suntem instrumente în mâna Lui, şi nimic mai mult.

Acestea fiind admise pe deplin, ce altceva ar trebui făcut pentru a vedea convertiri? Cu siguranţă, ar trebui să avem grijă să predicăm cu precădere acele adevăruri care ar putea conduce la realizarea acestui scop. Ce adevăruri sunt acelea? Eu răspund: în primul şi în primul rând, ar trebui să-L predicăm pe Hristos, şi pe El răstignit. Acolo unde Isus este înălţat, sunt atrase sufletele: „Eu, când voi fi înălţat, îi voi atrage pe toţi oamenii la Mine”.

Propovăduirea crucii este, pentru cei mântuiţi, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Lucrătorul creştin ar trebui să predice toate adevărurile care ţin de persoana şi lucrarea Domnului Isus şi, de aici, el trebuie să declare răutatea păcatului în mod foarte serios şi foarte clar, păcat care a generat nevoia unui Mântuitor. El trebuie să arate că păcatul este o încălcare a Legii, că el merită să fie pedepsit şi că mânia lui Dumnezeu este descoperită împotriva lui.

Un predicator nu trebuie să considere vreodată păcatul ca fiind un fleac sau un accident, ci trebuie să-l proclame ca fiind extraordinar de păcătos. El trebuie să intre în amănunte, nu să privească superficial păcatul, ci să menţioneze diversele păcate detaliat, în special pe cele mai des întâlnite în acea perioadă; cum ar fi hidra beţiei, care devorează totul şi care devastează ţinutul nostru, minciuna, care abundă pretutindeni sub forma bârfei şi imoralitatea, care trebuie să fie menţionată cu o delicateţe sfântă şi, totuşi, să fie condamnată în mod necruţător.

Trebuie să condamnăm special acele rele în care au căzut ascultătorii noştri sau pe care este probabil ca ei să le facă. Explicaţi cele zece porunci şi ascultaţi porunca divină: „arată-i poporului Meu greşelile şi casei lui Iacov păcatele”.

Începeţi cu spiritualitatea Legii, aşa cum a făcut Domnul nostru, şi arătaţi cum este aceasta încălcată, prin gânduri rele, intenţii rele şi fantezii. Pe această cale, mulţi păcătoşi vor fi mustraţi în inimile lor. Bătrânul Robbie Folckhart obişnuia să spună: „N-are niciun rost să încerci să coşi cu aţa de mătase a Evangheliei până nu deschizi drumul pentru ea cu acul ascuţit al Legii.” Legea vine mai întâi, ca şi acul trage aţa Evangheliei după ea; de aceea, predicaţi despre păcat, neprihănire judecata viitoare. Explicaţi adesea cuvinte cum sunt cele din Psalmul 51: arătaţi faptul că Dumnezeu cere ca adevărul să locuiască în interiorul nostru şi că este absolut necesară curăţirea cu sângele jertfit.

Ţintiţi la inimă. Examinaţi rana şi atingeţi chiar „carnea vie” a sufletului. Nu evitaţi subiectele cele mai dure, pentru că oamenii trebuie să fie răniţi înainte să poată fi vindecaţi, şi ucişi înainta să poată fi înviaţi. Niciun om nu va îmbrăca vreodată haina neprihănirii Hristos, până nu este dezbrăcat de frunzele lui de smochin, şi nici nu se va spăla în izvorul îndurării până nu-şi recunoaşte ticăloşia. De aceea, fraţilor, nu trebuie să încetăm a proclama Legea, cerinţele ei, ameninţările ei şi încălcările repetate ale ei de către păcătoşi.

Învăţaţi-i pe oameni despre depravarea naturii omeneşti. Ajutaţi-i să înţeleagă că păcatul nu este un accident, ci rezultatul real al corupţiei inimilor lor. Predicaţi învăţătura depravării naturale a omului. Acesta este un adevăr demodat, pentru că, în zilele noastre, sunt de găsit în special predicatori care sunt adepţii ideii de „demnitate a naturii omeneşti”.

Se face, uneori aluzie la „starea decăzută a omului” – aceasta este expresia –, dar corupţia firii noastre şi temele înrudite sunt evitate cu grijă: etiopienii sunt informaţi că îşi pot albi pielea şi se speră că leoparzii îşi pot scoate petele. Fraţilor, să nu cădeţi în această greşeală sau, dacă o faceţi, puteţi să fiţi siguri că prea puţine convertiri se vor produce. Calea de a-i conduce pe oameni la Isus nu este aceea de a profeţi lucruri plăcute şi de a atenua răul stării noastre pierdute.

Fraţilor, necesitatea lucrărilor divine ale Duhului Sfânt va fi ceva firesc pentru învăţătura de altădată, pentru că nevoia imperioasă cere intervenţia divină. Oamenilor trebuie să li se spună că sunt morţi, şi că numai Duhul Sfânt îi poate trezi la viaţă; că Duhul lucrează după buna Lui plăcere şi că niciun om nu poate cere intervenţia Lui şi nu merită ajutorul Lui. Aceasta este considerată o învăţătură foarte tristă şi, pe drept cuvânt, dar oamenii trebuie să fie descurajaţi atunci când caută mântuirea într-un mod greşit. A-i face să fie dezgustaţi de îngâmfare şi propriile lor abilităţi reprezintă un mare ajutor pentru a-i determina să privească în afara eului lor, la altul, adică la Domnul Isus. Doctrina predestinării şi alte adevăruri importante, care susţin că mântuirea nu se obţine decât prin har şi că nu este dreptul creaturii, ci darul unui Dumnezeu suveran, sunt toate destinate scoaterii mândriei din om şi, astfel, pregătirii lui în vederea primirii îndurării lui Dumnezeu.

De asemenea, trebuie să proclamăm înaintea ascultătorilor noştri dreptatea lui Dumnezeu şi siguranţa că fiecare greşeală va li pedepsită.

Faceţi să răsune în urechile lor învăţătura celei de a doua veniri a Domnului, nu ca pe o curiozitate a profeţiei, ci ca pe un fapt practic, solemn. Este inutil să-L prezinţi pe Domnul nostru în toată bravura răsunătoare a unei împărăţii pământeşti, după exemplul fratelui care crede într-un iudaism reînviat: trebuie să predicăm despre Domnul că El vine să judece lumea cu dreptate, să adune naţiunile la judecata Sa şi să le despartă, aşa cum păstorul separă oile de capre.

Pavel a predicat despre neprihănire, cumpătare şi judecata viitoare şi l-a făcut pe Felix să tremure: aceste teme sunt la fel de eficiente şi acum. Noi „jefuim” Evanghelia de puterea ei dacă ignorăm ameninţările ei cu pedeapsa. Mă tem că părerile noi în legătură cu distrugerea totală şi mântuirea universală, care au pătruns în Biserică în aceste zile din urmă, i-au făcut pe mulţi predicatori să ezite să vorbească despre judecata viitoare şi consecinţele ei şi, prin urmare, terorile Domnului au avut o influenţă redusă fie asupra predicatorilor, fie asupra ascultătorilor. Dacă aşa stau lucrurile, nu poţi regreta prea mult; pentru că un mijloc mare de convertire este lăsat, astfel, nefolosit.

Preaiubiţi fraţi, mai presus de toate, trebuie să fim clari în ceea ce priveşte marea doctrină mântuitoare a ispăşirii; trebuie să predicăm despre o jertfă înlocuitoare valabilă, adevărată, şi să proclamăm iertarea ca rezultat al acesteia. Punctele de vedere neclare, în legătură cu sângele ispăşitor, sunt dăunătoare în cel mai înalt grad; sufletele sunt ţinute într-o sclavie inutilă şi sfinţii sunt jefuiţi de siguranţa că „Dumnezeu L-a făcut păcat pentru noi, pe El, care n-a cunoscut niciun păcat, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Trebuie să predicăm jertfa înlocuitoare a lui Hristos direct şi sigur, pentru că, dacă este vreo învăţătură clară în Scriptură, atunci este aceasta: „Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”. „El însuşi a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn”. Acest adevăr linişteşte conştiinţa prin faptul că arată cum poate fi Dumnezeu drept şi totodată să-l îndreptăţească pe cel ce crede în Fiul Său. Aceasta este marea plasă a pescarului Evangheliei: că peştii sunt dirijaţi în direcţia cea bună prin alte adevăruri, dar aceasta este însăşi plasa.

Dacă vrem ca oamenii să fie mântuiţi, trebuie să predicăm justificarea prin credinţă în termenii cei mai clari, ca fiind metoda prin care jertfa de pe Golgota devine reală în experienţa sufletului. Dacă suntem mântuiţi prin lucrarea înlocuitoare a lui Hristos, nu ni se cere să avem vreun merit, ci ceea ce trebuie să facă oamenii nu este decât să accepte, printr-o credinţă simplă, ceea ce Hristos a făcut deja. Este încântător să insişti asupra măreţului adevăr, conform căruia „Acest Om, după ce a adus o jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna, la dreapta lui Dumnezeu”. O, ce privelişte glorioasă! Hristos şezând pe loc de onoare, pentru că Şi-a terminat lucrarea. Sufletul poate să se odihnească bine într-o lucrare atât de evident completă.

Justificarea prin credinţă nu trebuie să fie niciodată făcută obscură – şi, totuşi, nu sunt toţi edificaţi cu privire la ea. Am auzit o dată o predică după versetul. „Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie”, interpretat astfel: „Fiţi buni, fiţi foarte buni şi, deşi va trebui să suferiţi în consecinţă, Dumnezeu vă va răsplăti la sfârşit”. Fără îndoială că predicatorul credea în justificarea prin credinţă, dar el a predicat, foarte foarte distinct, tocmai învăţătura opusă. Mulţi procedează astfel când li se adresează copiilor şi am observat că ei le vorbesc micuţilor, în general, despre dragostea faţă de Isus şi nu despre credinţa în El. Aceasta probabil că lasă o impresie greşită asupra minţilor tinere şi le îndepărtează de calea cea adevărată a păcii.

Predicaţi cu seriozitate despre dragostea lui Dumnezeu în Isus Hristos şi aduceţi mărire îndurării îmbelşugate a Domnului, dar întotdeauna s-o faceţi în conexiune cu dreptatea Lui. Nu preamăriţi singurul atribut al iubirii după metoda care este urmată în general, ci priviţi dragostea în sensul teologic superior, în care, ca un cerc aurit, ea înglobează toate atributele divine; pentru că Dumnezeu n-ar fi iubit, dacă El n-ar fi drept şi n-ar urî orice lucru nesfânt. Să nu preamăriţi niciodată un atribut pe socoteala altuia. Faceţi ca îndurarea nemărginită să fie privită într-o calmă concordanţă cu dreptatea aspră şi cu suveranitatea nelimitată. Adevăratul caracter al lui Dumnezeu este potrivit pentru a-l înfiora, a-l impresiona şi a-l umili pe păcătos: luaţi seama să nu-L prezentaţi într-o lumină falsă pe Domnul nostru!

Toate aceste adevăruri şi altele, care completează sistemul evanghelic, sunt calculate pentru scopul de a-i conduce pe oameni la credinţă; de aceea, faceţi din ele tema principală a învăţăturii dumneavoastră.

(Fragmente din capitolul „Convertirea păcătoşilor – ţinta noastră” al volumului Sfaturi pentru predicatori, Editura Stephanus, Bucureşti, 1998, traducere Monica Dan şi Cristina Badea.)

Loraine Boettner – Dovezi biblice ale suveranității lui Dumnezeu

Scripturile ne învaţă că suveranitatea divină şi libertatea umană conlucrează într-o armonie desăvârşită, că deşi Dumnezeu este Conducătorul suveran şi cauza primară, omul e liber în limitele naturii lui şi constituie cauza secundară şi că Dumnezeu controlează gândurile şi voinţa oamenilor astfel încât ei fac în mod liber şi de bunăvoie ceea ce El a plănuit.

Un exemplu clasic al conlucrării suveranităţii divine cu libertatea umană este istoria lui Iosif. El a fost vândut în Egipt, unde a căpătat autoritate şi a făcut un mare serviciu, asigurând hrană în timp de foamete. A fost, evident, un mare păcat din partea fiilor lui Iacov să-l vândă pe fratele lor în sclavie într-o ţară păgână. Ei au ştiut că au acţionat în mod liber şi ani mai târziu şi-au recunoscut vina (Genesa 42:21; 45:3). Cu toate acestea Iosif le-a zis: „Nu vă întristaţi şi nu vă mâniaţi pe voi înşivă că m-aţi vândut aici; pentru că pentru păstrarea vieţii m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră… nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu” (45:5,8). Şi din nou: „Voi, în adevăr, aţi gândit rău împotriva mea, dar Dumnezeu a gândit spre bine, ca să facă aşa cum este astăzi, să păstreze viaţa unui mare popor” (50:20). Fraţii lui Iosif au urmat pur şi simplu înclinaţiile păcătoase ale naturii lor; totuşi fapta lor a fost o verigă din lanţul evenimentelor prin care Dumnezeu Şi-a îndeplinit hotărârea; iar vina lor nu a fost deloc diminuată de faptul că răul pe care l-au intenţionat a fost schimbat în bine.

Faraon a acţionat foarte nedrept faţă de copiii lui Israel, supuşii lui; totuşi el doar a îndeplinit hotărârea lui Dumnezeu, căci Pavel scrie: „Scriptura spune lui Faraon: «Tocmai pentru aceasta te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul»” (Romani 9:17; Exod 9:16; 10:1,2).

Unele dintre planurile lui Dumnezeu sunt realizate prin împiedicarea faptelor păcătoase ale oamenilor. Când israeliţii se duceau de trei ori pe an la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor, Dumnezeu reţinea lăcomia popoarelor înconjurătoare, ca acestea să nu atace ţara (Ex. 34:24). El a pus în inima lui Cirus, păgânul rege al Persiei, să reconstruiască templul din Ierusalim (Ezra 1:1-3). Ni se spune: „Inima împăratului în mâna Domnului este ca nişte izvoare de apă: El o îndreaptă încotro vrea“ (Proverbe 21:1). Şi dacă îndreaptă atât de uşor inima unui împărat, cu siguranţă El poate îndrepta şi inimile oamenilor de rând.

În Isaia 10:5-15 avem o remarcabilă ilustraţie a modului în care suveranitatea divină şi libertatea umană conlucrează în armonie desăvârşită: „Oh, asirianul, nuiaua mâniei Mele! Şi toiagul din mâna lor este indignarea Mea. Îl voi trimite împotriva unei naţiuni făţarnice şi îi voi da un ordin împotriva poporului mâniei Mele, ca să-i prădeze şi să-i jefuiască şi să-i calce în picioare ca pe noroiul de pe străzi. Dar el nu judecă aşa şi inima lui nu gândeşte astfel; ci în inima lui este să nimicească şi să stârpească nu puţine naţiuni. Pentru că el zice: «Nu sunt toate căpeteniile mele împăraţi? Nu este Calno ca şi Carchemişul? Nu este Hamatul ca şi Arpadul? Nu este Samaria ca şi Damascul? După cum mâna mea a ajuns împărăţiile idolilor — şi chipurile lor cioplite erau mai multe decât ale Ierusalimului şi ale Samariei —, cum am făcut Samariei şi idolilor ei, nu voi face tot astfel Ierusalimului şi chipurilor lui?» Şi va fi aşa: după ce Domnul va împlini toată lucrarea Sa peste muntele Sion şi peste Ierusalim, voi pedepsi rodul îngâmfării inimii împăratului Asiriei şi gloria ochilor săi trufaşi. Pentru că a zis: «Prin puterea mâinii mele am făcut-o şi prin înţelepciunea mea, pentru că sunt inteligent; şi am mutat hotarele popoarelor şi le-am prădat comorile şi am dat jos, ca un viteaz, pe cei care şedeau pe tronuri; şi mâna mea a apucat bogăţia popoarelor ca pe un cuib; şi cum strânge cineva ouăle părăsite, aşa am strâns eu tot pământul şi n-a fost nimeni care să bată din aripă sau să-şi deschidă gura şi să ciripească.» Se va lăuda securea împotriva celui care taie cu ea? Se va mândri ferăstrăul împotriva celui care-l mânuieşte? Ca şi cum nuiaua l-ar mişca pe cel care o ridică! Ca şi cum toiagul s-ar ridica de parcă n-ar fi de lemn!”

Cu privire la acest pasaj, N.L. Rice scrie: „Care este înţelesul evident al acestui pasaj? Ne învaţă fără echivoc, în primul rând, că regele Asiriei, deşi un om mândru şi fără evlavie, a fost doar un instrument în mâna lui Dumnezeu, aşa cum securea, ferăstrăul sau nuiaua sunt în mâna unui om, ca să execute hotărârile Lui cu privire la evrei, şi că Dumnezeu l-a controlat în mod desăvârşit. Ne învaţă, în al doilea rând, că libertatea regelui nu a fost eliminată ori subminată de acest control, ci acesta a fost cu totul liber să-şi facă planuri şi să fie condus de dorinţele proprii. Căci este declarat că el nu a intenţionat să execute planurile lui Dumnezeu, ci să-şi promoveze ambiţioasele proiecte. «Dar el nu judecă aşa şi inima lui nu gândeşte astfel; ci în inima lui este să nimicească şi să stârpească nu puţine naţiuni.» În consecinţă, ne învaţă, în al treilea rând, că regele a fost, pe bună dreptate, răspunzător pentru mândria şi răutatea lui, deşi Dumnezeu a stăpânit peste el astfel încât să-Şi îndeplinească hotărârile luate cu înţelepciune. Dumnezeu a decretat să-i pedepsească pe evrei pentru păcatul lor. El a ales să-l folosească pe regele Asiriei în executarea planului Său, şi astfel l-a trimis împotriva lor. După aceea avea să-l pedepsească pe acesta pentru planurile lui rele. Nu este evident deci, dincolo de orice îndoială, că Scripturile ne învaţă că Dumnezeu îi poate controla şi îi controlează pe oameni, chiar pe cei răi, astfel încât, fără să le afecteze libertatea, să-Şi ducă la îndeplinire înţeleptele hotărâri?”

Este o certitudine absolută pentru oricine acceptă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu că răstignirea lui Hristos – cel mai păcătos eveniment din istorie – a fost orânduită. „Pentru că, într-adevăr, s-au adunat împreună în această cetate împotriva Sfântului Tău Slujitor, Isus, pe care L-ai uns, atât Irod, cât şi Ponţiu Pilat, împreună cu naţiunile şi cu popoarele lui Israel, ca să facă tot ceea ce mâna Ta şi planul Tău hotărâseră dinainte să fie” (Faptele Apostolilor 4:27,28). „Pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât” (2:23). „Dumnezeu a împlinit astfel ceea ce anunţase mai înainte prin gura tuturor profeţilor, că Hristosul Său va pătimi” (3:18). „Pentru că cei care locuiesc în Ierusalim şi mai-marii lor, necunoscându-L pe El şi cuvintele profeţilor care se citesc în fiecare sabat, le-au împlinit, judecându-L. Şi, negăsind nicio vină de moarte în El, i-au cerut lui Pilat ca El să fie omorât. Şi, după ce au împlinit toate cele scrise despre El, L-au luat jos de pe lemn şi L-au pus într un mormânt (13:27- 29).

Nu numai răstignirea în sine a fost orânduită, ci şi multe dintre evenimentele care au însoţit-o, cum ar fi: împărţirea hainelor lui Hristos şi tragerea la sorţi pentru cămaşa Lui (Psalmul 22:18; Ioan 19:24), oferirea oţetului amestecat cu fiere (Psalmul 69:21; Matei 27:34; Ioan 19:29), batjocura oamenilor (Psalmul 22:6-8; Matei 27:39), faptul că El a fost pus în rândul tâlharilor (Isaia 53:12; Matei 27:38), faptul că niciunul din oasele Lui nu avea să fie frânt (Psalmul 34:20; Ioan 19:36); străpungerea cu suliţa (Zaharia 12:10; Ioan 19:34-37) şi multe alte evenimente înregistrate.

Ascultă zarva iadului din jurul crucii şi spune dacă oamenii aceia nu au fost liberi! Apoi citeşte prezicerile şi profeţiile acestei tragedii şi spune dacă vreun eveniment nu a fost rânduit de Dumnezeu! De asemenea, aceste evenimente nu puteau fi prezise în detaliu de profeţii vechi-testamentari cu secole înainte decât dacă erau absolut certe în planul orânduit de Dumnezeu. Însă deşi orânduite, acestea au fost îndeplinite de agenţi care nu ştiau cine era Hristos cu adevărat şi nici că ei îndeplineau decretele divine (Faptele Apostolilor 13:27,29; 3:17). Astfel, dacă înghiţim cămila, crezând că cel mai păcătos eveniment din istorie a fost orânduit în planul lui Dumnezeu şi că a fost transformat pentru răscumpărarea lumii, să strecurăm ţânţarul, refuzând să credem că evenimentele mai mici ale vieţii noastre cotidiene sunt şi ele cuprinse în acest plan, slujind unor scopuri bune?

(Fragment din volumul Doctrina reformată a predestinării, Loraine Boettner, traducere: Raul Kling, Editura Kingstone, Codlea, 2012.)

Peter Masters – Testarea veridicității minunilor din zilele noastre

Pe măsură ce parcurgem studiul Noului Testament începem să observăm motivul exact pentru care Domnul nostru Isus Hristos a făcut semne şi minuni. El n-a făcut semne şi minuni doar pentru a demonstra lui Israel că în cer există un Dumnezeu viu care poate face minuni. Israeliţii cunoşteau acest lucru deja pentru că aveau Scripturile de sute de ani şi ştiau totul despre caracterul şi puterea lui Dumnezeu. Isus n-a făcut minuni pentru acest motiv.

Totodată, Isus n-a făcut minuni doar pentru a-i ajuta pe oameni să se simtă mai bine în vremuri de boală sau ca să-şi recapete sănătatea şi capacităţile trupeşti dacă erau paralitici. Domnul nostru ne explică motivul pentru care a făcut minuni. Semnele acelea se făceau pentru ca ei să creadă că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. În Fapte 2:22 apostolii au întărit faptul că Isus Hristos S-a dovedit a fi Mesia trimis de Dumnezeu prin semnele şi minunile pe care le-a făcut.

Domnul Isus a contrazis toate acuzaţiile conform cărora El ar fi un proroc fals, prin două lucruri: în primul rând, El le vorbea oamenilor după Scripturi, în armonie perfectă cu revelaţia dată înaintea venirii Lui; şi, în al doilea rând, El a făcut prorocii despre semne şi minuni pe care tot El a început să le şi împlinească.

Observăm scopul care a stat la baza vindecării miraculoase pe care o face Domnul nostru paraliticului descris în Matei 9:2-8. Pe măsură ce evenimentele se produc, nişte prieteni îl aduc pe un alt prieten de-al lor paralitic la Isus. Văzându-le credinţa, Isus a zis paraliticului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”. Duşmanii lui Isus au văzut imediat în această afirmaţie o blasfemie fără margini. Cum e posibil ca un simplu om, limitat, să ierte păcatele unei alte fiinţe umane. Sigur că dacă Isus ar fi fost un simplu om, finit şi păcătos, opinia lor ar fi fost corectă. Dar Isus, care le cunoştea gândurile, a zis: „Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: «Iertate îţi sunt păcatele », sau a zice: «Scoală-te şi umblă?»”.

Dacă Isus n-ar fi fost cu adevărat Fiul Iui Dumnezeu lucrul cel mai periculos pe care l-ar fi putut face era să Se uite la un paralitic neajutorat şi să spună: „Scoală-te şi umblă.” Dar exact aceasta a făcut Isus când a zis „Dar ca să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele – «Scoală-te», a zis El slăbănogului, «ridică-ţi patul şi du-te acasă»… Când au văzut noroadele lucrul acesta s-au spăimântat, şi au slăvit pe Dumnezeu care a dat oamenilor o astfel de putere.”

Minunea vindecării paraliticului în mod instantaneu şi perfect a convins mulţimea de faptul că toate cele afirmate de Isus despre păcatele respectivului om erau adevărate – el fusese iertat. Minunea aceea a confirmat puterea şi autoritatea Lui de a face lucruri mult mai măreţe, adică de a rezolva problema păcatului. Astfel, prin acea minune nu s-a urmărit să se demonstreze existenţa lui Dumnezeu; nu s-a urmărit nici ajutarea acelui biet paralitic; ci minunea a atras, în primul rând, atenţia asupra autorităţii unice a lui Hristos pe pământ de a ierta păcatele.

Trebuie să reţinem acest important principiu – mesajul care însoţeşte minunea este până la urmă cel mai important lucru. Dacă vreodată s-ar fi făcut o minune fără ca în spatele ei să fi existat un scop divin sau fără a i se fi ataşat un anume mesaj, situaţia ar fi fost un dezastru.

În Fapte 14 citim că Pavel şi Barnaba s-au dus în cetatea Listra şi în afara cetăţii au dat peste un slăbănog pe care s-au hotărât să-l vindece în Numele lui Isus Hristos. Înainte însă de a avea ocazia să le explice oamenilor cine sunt şi cine era Dumnezeul lor, întreaga cetate a fost fulgerată de puterea evenimentului şi oamenii au dat buzna (cu preoţii păgâni în fruntea lor) să aducă jertfe celor doi bărbaţi. Oamenii i-au luat drept zeităţi şi le-au dat nume ale zeităţilor lor păgâne.

Au fost Pavel şi Barnaba încântaţi de cinstea care li s-a dat? Nu, ci şi-au rupt hainele şi au strigat cuprinşi de mânie. Ceea ce se întâmplase greşit era următorul lucru: minunea nu era însoţită în mod vădit şi imediat de un mesaj, fapt pentru care s-a iscat această confuzie şi acest dezastru. Exact acest fenomen se întâmplă şi în zilele noastre. Sute şi mii de credincioşi vor semne şi minuni pentru a se dovedi pe ei înşişi şi pe Dumnezeu în faţa unei lumi necredincioase. Dar dacă semnele nu sunt însoţite de o revelaţie supranaturală, ele devin un dezastru. O minune de una singură este mai rea decât absenţa ei, dacă Dumnezeu, prin acea minune, nu identifică cine este mesagerul şi care este adevăratul scop din spatele minunii.

Mulţi copii ai lui Dumnezeu, cuprinşi de marea dorinţă de a-L cinsti pe El, sunt tentaţi să creadă că Dumnezeu începe să vorbească pe căi cu totul speciale, iar alţii ies puternic în evidenţă prin semnele şi minunile pe care le fac în sprijinul mesajelor lor. Dar prin ce test putem afla dacă aceştia primesc direct de la Dumnezeu descoperiri noi – pe alte căi decât studierea atentă şi sistematică a Scripturilor însoţită de rugăciune?

Cum putem şti dacă aşa-numitele semne şi minuni care se fac astăzi vin, într-adevăr, de la Dumnezeu sau dintr-o altă sursă? În sensul acesta, Scriptura ne călăuzeşte foarte simplu, în mod direct şi cu sfaturi potrivite pentru toţi copiii lui Dumnezeu. Pe parcursul folosirii acestui ghid biblic, să ascultăm şi sfatul din 1 Ioan 4:1: „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu.”

Care sunt aceste instrucţiuni? Cum putem testa minunile de vindecare pe care fiecare cult major, inclusiv romano-catolicii, pretind că sunt specializaţi să le facă? Cum putem determina dacă aceste aşa-zise vindecări se plasează pe acelaşi nivel şi sunt la fel de autentice cu minunile de vindecare descrise de Noul Testament? Iată trei lucruri din Scripturi care să ne călăuzească. Pe baza acestor „standarde” trebuie să judecăm toate pretenţiile la puterea de a face minuni.

  1. Minunile de vindecare ale Domnului Isus Hristos au fost extrem de multe la număr.

  2. Lucrarea de vindecare înfăptuită de Domnul nostru Isus Hristos a inclus vindecări spectaculoase. Ele conţineau refaceri organice şi fizice care puteau fi văzute clar şi erau evidente pentru toţi.

În zilele noastre se afirmă de multe ori că anumite persoane au fost vindecate de dureri şi traume interne, dar pentru omul de rând este extrem de greu, în cele mai multe cazuri, să fie sigur dacă vindecarea a avut sau nu loc. Domnul nostru făcea minuni de vindecare evidente şi spectaculoase. De exemplu, singura contribuţie a apostolului Petru în ceasul de criză din grădina Gheţimani a fost să taie urechea slujitorului marelui preot. Domnul Isus a luat urechea tăiată, a pus-o la loc şi a vindecat pe deplin rana. Pot oare făcătorii de minuni din zilele noastre să realizeze vindecări de genul celor făcute de Isus?

Isus a fost în stare să vindece un om care s-a născut orb, iar omul acela a zis: „De când e lumea nu s-a auzit ca cineva să dea vedere unui om care s-a născut orb.” Ce s-ar întâmpla dacă cineva ar lua trupul cuiva care a murit recent şi să-l ducă la un vindecător carismatic pentru a-i cere să facă acelui mort ceea ce i-a făcut Isus lui Lazăr? Putem fi siguri că niciun vindecător n-ar accepta un asemenea caz ca să-şi pună în pericol reputaţia, încercând să facă ceea ce ştie că este imposibil.

Scuza pe care o invocă în zilele noastre „vindecătorii” când nu reuşesc să realizeze vindecări miraculoase este lipsa de credinţă a celor ce vin la ei, cu toate că în Noul Testament credinţa n-a jucat neapărat un rol important în vindecările miraculoase care s-au făcut. Nouă dintre cei zece leproşi pe care i-a vindecat Isus se pare că n-au avut credinţă. Numai unul a fost credincioşii s-a întors să mulţumească Domnului. E evident că Lazăr n-a avut nevoie de credinţă ca să fie înviat din morţi. Prin urmare, suntem siguri că plângerea referitoare la micimea credinţei „clientului” este pur şi simplu o scuză modernă sau o încercare de a masca faptul că semnele şi minunile despre care vorbeşte Scriptura nu pot fi copiate în zilele noastre.

3. Una dintre cele mai importante reguli este aceasta: când Fiul lui Dumnezeu a făcut vindecări miraculoase pentru a autentifica pretenţia că este Mesia lui Israel, El le-a făcut în aşa fel ca nimeni să nu poată nega că a avut loc o minune de la Dumnezeu. Semnele şi minunile Sale nu puteau fi tăgăduite. Nicodim a venit la el într-o noapte şi i-a zis: „Ştim că eşti un învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el” (Ioan 3:2).

Unii dintre vrăjmaşii Domnului care au recunoscut că minunile erau adevărate, iar oamenii erau vindecaţi şi înviaţi din morţi s-a văzut obligat să spună că Satan era acela care făcea toate acele lucruri. Dar toţi erau obligaţi să admită că între ei se petreceau minuni extraordinare, spectaculoase şi de netăgăduit. Singura întrebare rămasă era aceasta: care este cauza supranaturală, Dumnezeu sau diavolul?

În Ioan 11:47 citim că mai marii preoţilor şi fariseii au făcut sfat şi au recunoscut că nu ştiau cum să stea împotriva lui Hristos pentru că El făcea în mod sigur multe minuni. Acelaşi lucru este repetat în Fapte 4:16, când un alt conciliu iudaic a luat în discuţie minunea făcută de Petru şi Ioan pentru vindecarea paraliticului de la Templu. Liderii evrei au zis între ei: „Ce vom face oamenilor acestora? Căci este ştiut de toţi locuitorii Ierusalimului că prin ei s-a făcut o minune vădită pe care n-o putem tăgădui.”

Ori de câte ori Dumnezeu Se implică în realizarea unor semne şi minuni, acestea sunt întotdeauna total incontestabile. Pe muntele Carmel, Ilie a făcut o minune în Numele adevăratului Dumnezeu al lui Israel, care a fost incontestabilă. După ce s-a coborât foc din cer, nimeni n-a mai întrebat: oare chiar s-a întâmplat? Urgiile care au produs exodul din Egipt i-au obligat pe magicieni să recunoască: aici este degetul lui Dumnezeu!

Pe baza acestor analize, aş afirma că avem un standard de măsură infailibil cu care putem determina dacă în zilele noastre se mai întâmplă sau nu cu adevărat semne şi minuni. Dacă cineva este martor la minuni şi totuşi rămâne îndoielnic, atunci acele minuni nu se pot asemăna cu cele descrise în Biblie, iar „făcătorii de minuni” nu pot fi de la Dumnezeu. Acest singur test demontează pretenţia la autenticitate în zilele noastre din partea făcătorilor de minuni. Dumnezeu nu poate fi autorul unor semne şi minuni care pot fi negate. Comparând lucrările Domnului Isus şi cele ale apostolilor rânduiţi de El cu minunile făcute astăzi de făcătorii de minuni carismatici, va ieşi la lumină o diferenţă uluitoare. Avem de-a face cu două niveluri total diferite ale realităţii!

(Fragment din volumul Fenomenul carismatic, Peter Masters, Editura Făclia, Oradea, 2010.)

Peter Masters – Când este botezat un creştin cu Duhul Sfânt?

Opinia conform căreia fiecare persoană convertită la Hristos are nevoie de încă un botez cu Duhul Sfânt, sau de „a doua binecuvântare”, nu a fost altceva decât o învăţătură periferică printre creştinii evanghelici timp de peste două secole. Însă în anii trecuţi, ea a devenit punctul principal al mişcării carismatice mondiale şi a început să penetreze chiar şi cercurile conservatoare şi reformate.

Majoritatea autorilor carismatici vorbesc cu dispreţ despre evanghelicii „tradiţionali”, pe care îi consideră creştini de rangul trei, ce resping cu mândrie să primească plinătatea Duhului şi darul limbilor. Ei vorbesc despre „tradiţionalişti înguşti la minte”.

Dar de unde îşi împrumută ideile învăţătorii carismatici şi cei ce împărtăşesc punctul lor de vedere despre botezul cu Duhul Sfânt? Răspunsul, în mod regretabil, este acesta: de la oamenii care abordează Biblia într-un mod superficial şi neglijent, ignorând practic regulile de interpretare proprii Bibliei.

Promotorii botezului cu Duhul Sfânt după convertire scot totdeauna pasajele din contextul lor şi nu acordă atenţie faptului că majoritatea covârşitoare a pasajelor Bibliei referitoare la acelaşi subiect contrazic interpretările lor. Aceasta a fost observaţia unui învăţător faimos al Bibliei, William Biederwolf, care în anul 1913 a protestat faţă de numeroasele afirmaţii contradictorii despre Duhul Sfânt, ce au fost făcute de câţiva învăţători din generaţia lui. El a observat că aceste afirmaţii, deşi doctrinare, au fost rar susţinute cu pasaje biblice, şi când era totuşi cazul, o privire asupra textului indica imediat că acestea nu confirmau pretenţiile predicatorilor.

Dr. Biederwolf s-a apucat să adune toate referinţele din Scriptură legate de diferitele aspecte ale lucrării Duhului şi a publicat o carte care astăzi este considerată clasică (help to the study of the Holy Spirit). Ideea că creştinii au nevoie de un botez cu Duhul Sfânt după şi ca adaos la convertire nu este, pur şi simplu, îngăduită de Biblie. (…)

Înainte de a studia pasajele care ne spun când este botezat credinciosul cu Duhul Sfânt, se impune să amintim câte ceva despre importanţa acestui subiect. Ideea că există un botez cu Duhul Sfânt după convertire i-a făcut pe mulţi creştini să plutească în lumea fantastică a experienţelor emoţionale, a revelaţiilor închipuite şi chiar a iluziei sfinţeniei perfecte. Mulţi alţii au fost cuprinşi de dureri de cap şi confuzie pentru că nu au putut să obţină „botezul” pe care îl căutau.

Totuşi, în fiecare zi, în adunările carismatice mari şi mici, oamenii sunt îndemnaţi să caute această binecuvântare. Într-un mediu încordat, mânaţi de rugăciunile şi apelurile altora, ei primesc punerea mâinilor şi sunt învăţaţi cum să scoată sunete care vor „declanşa” vorbirea lor în limbi.

Unii sunt atât de nerăbdători să primească „botezul” încât priorităţile lor se schimbă cu totul. În loc să dorească să slujească şi să fie pe placul Domnului prin mărturia şi sfinţenia lor crescândă, obiectivul lor suprem devine obţinerea unei senzaţii de efect a Duhului în viaţa lor. Ei ascultă şi citesc laudele necontenite ale oamenilor „umpluţi cu Duhul” şi relatările despre faptele pe care pretind că le fac, devenind convinşi că creştinismul autentic este o chestiune a simţirilor extatice şi chiar a primirii revelaţiilor personale şi puterilor misterioase.

În mediul actual al confuziei spirituale este esenţial să realizăm că singurul botez cu Duhul Sfânt menţionat în Biblie este actul plin de har al Duhului când acesta vine să locuiască înăuntrul credinciosului în clipa convertirii sale. Din moment ce este înăuntrul sufletului, noi avem parte de El şi Îl avem pe de-a-ntregul. Desigur, ne dorim o experienţă tot mai bogată a puterii şi a iluminării Lui, dar nu trebuie să căutăm niciodată un botez în plus, adiţional. Nu trebuie să tânjim după experienţe extatice, interesante, mistice, de parcă o mare „parte” a Duhului ne-ar fi scăpat în momentul în care El a intrat în viaţa noastră în clipa convertirii.

Datoria noastră, din momentul în care ne-am convertit, este să colaborăm îndată cu Duhul, să umblăm prin puterea Lui şi să experimentăm ajutorul Lui. Cu cât vom umbla mai mult în Duhul, cu atât vom gusta şi cunoaşte mai mult puterea şi binecuvântarea Lui. În lumina afirmaţiilor care se fac pentru susţinerea ideii unui botez adiţional cu Duhul după convertire, poate fi oare dovedit că convertirea include o intrare deplină a Duhului în viaţa credinciosului? Este acest subiect unul care poate fi disputat deoarece Scriptura este neclară? Adevărul este că Biblia vorbeşte fără echivoc despre acest subiect. Avem la dispoziţie o gamă largă de pasaje care dovedesc întru totul şi în mod repetat că Duhul Sfânt vine în mod personal să locuiască în fiecare copil al lui Dumnezeu în clipa convertirii, şi nu în etape. Iată „pasajele doveditoare” care întăresc, dincolo de orice îndoială, învăţătura tradiţională reformată.

Primul este Faptele Apostolilor 2:38, unde Petru spune: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, apoi veţi primi darul Sfântului Duh.”

În acest text se arată clar că experienţa pocăinţei şi a venirii la Hristos este legată întru totul de primirea darului Duhului Sfânt. Promisiunea simplă a lui Dumnezeu este că Duhul Sfânt va veni în mod sigur peste oameni când se pocăiesc.

Acesta pare să fie un pasaj doveditor incontestabil, dar cei ce doresc să facă deosebire între lucrarea Duhului Sfânt la convertire şi un botez ulterior, susţin că Petru nu se referă la botezul cu Duhul Sfânt, ci doar la un dar iniţial al Duhului. Ei sunt de acord că Duhul Sfânt este implicat în convertire, dar tot ei spun că aceasta este ceva ce Duhul face de unul singur, în timp ce Hristos a promis că El personal va boteza poporul Său cu Duhul Sfânt.

Susţinând această distincţie neobişnuită, ei fac în mod ingenios două botezuri dintr-unul. Astfel, conform acestor învăţători, rămâne o altă binecuvântare de experimentat după convertire. (Dr. Martin Lloyd-Jones, deşi nu era carismatic în sensul strict al cuvântului, a susţinut această idee în ultimii ani ai slujirii sale.)

Totuşi, Petru descalifică această interpretare mai degrabă exagerat de subtilă, spunându-ne că darul Duhului despre care vorbeşte el este identic cu botezul Duhului pe care Domnul Isus l-a promis. El spune: „Dumnezeu L-a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui. Şi acum, o dată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi” (Faptele Apostolilor 2:32-33).

Cu alte cuvinte, darul Duhului turnat în ziua Cincizecimii (şi promis ulterior tuturor credincioşilor la convertire) nu a fost altceva decât darul Duhului Sfânt aşa cum a fost promis de Hristos. Drept urmare, nu poate exista un alt botez după acesta.

Petru spune că acest botez va veni la „fiecare” convertit şi va continua să se întâmple de-a lungul istoriei neîntrerupte a Bisericii, „căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru” (Faptele Apostolilor 2:39). Oriunde se predică Evanghelia, printre naţiuni şi la toate generaţiile următoare, darul Duhului Sfânt va fi dat păcătoşilor în momentul pocăinţei lor, când se vor pocăi şi vor fi mântuiţi.

Care a fost rezultatul venirii Duhului Sfânt la cei ce s-au convertit în ziua Cincizecimii? Au vorbit ei în limbi? Au făcut minuni vindecătoare? În ce priveşte majoritatea convertiţilor, răspunsul este nu. Când oamenii ajung să fie influenţaţi de învăţături carismatice ei presupun îndată că darul limbilor, proorocia şi vindecarea au fost împărţite tuturor celor 3.000 de convertiţi în ziua Cincizecimii. Dar, deşi există o descriere detaliată a noului stil de viaţă şi a modului de comportare al acestor convertiţi, nu există nicio referinţă la faptul că credincioşii obişnuiţi au manifestat asemenea daruri.

Impresia cea mai răspândită printre credincioşii carismatici nu este în acord, pur şi simplu, cu datele din Noul Testament. În cel mai bun caz, doar despre cei 120 de ucenici iniţiali se afirmă că au vorbit în limbi străine pe care nu le învăţaseră niciodată. (Nu se menţionează niciunde că cei 3.000 ar fi făcut la fel, nici despre numărul vast al celor convertiţi ulterior.) Iar Luca spune că numai membrii cetei de apostoli au făcut minuni şi vindecări.

Convertiţii din ziua Cincizecimii au primit Duhul în mod personal şi individual în momentul convertirii, iar rezultatul a fost că „ei stăruiau în învăţătura apostolilor” şi aşa mai departe. Ei s-au dedicat Cuvântului lui Dumnezeu, au dezvoltat o legătură spirituală strânsă cu ceilalţi convertiţi, au descoperit cum să se roage şi să se închine cu adevărat şi erau plini de frică şi uimire – pentru că lucrurile spirituale deveniseră atât de reale pentru ei. Aceste efecte sunt menţionate în Faptele Apostolilor 2:42-47 împreună cu o descriere a unităţii lor sufleteşti, a dăruirii sacrificiale a bunurilor lor şi râvna lor mare împreună cu sinceritatea inimii. Acestea au fost rezultatele intrării Duhului în viaţa lor în momentul pocăinţei – nu vorbirea în limbi sau facerea de minuni.

Desigur, turnarea Duhului peste noua biserică creştină în ziua Cincizecimii a avut şi o dimensiune publică. Cu ocazia inaugurării Bisericii, Duhul a venit peste anumiţi ucenici aleşi, făcându-i capabil să vorbească în limbi străine, declarând lucrurile minunate ale lui Dumnezeu. Totuşi, în cazul mulţimii vaste a noilor convertiţi, botezul Duhului nu a rezultat în semne şi minuni exterioare, ci în transformarea lor personală, când inimile lor s-au schimbat ca să-L iubească şi să-L slujească pe Domnul. Astfel turnarea Duhului a avut o dimensiune publică, pentru a marca înfiinţarea Bisericii, dar, în primul rând, a avut o dimensiune personală, individuală în inima fiecărui convertit, iar acesta este aspectul botezului Duhului care continuă până la sfârşitul vremurilor.

(Fragmente din volumul Un singur botez al Duhului Sfânt, Peter Masters, Editura Multimedia, Arad, 2004.)

Verdictul Final

Verdictul FinalBy Dennis Priebe

Verdictul Final

De ce suntem în viaţă? Care este semnificaţia vieţii? Observaţi cum a încercat cineva să definească existenţa noastră: “Căci ce suntem noi, frate? Nu suntem decât flacăra unei dorinţe, fantomatice şi fosforice a unui timp nemuritor. Suntem o rostire de nerostit, o foame de nepotolit, o poftă care ne distruge muşchii, ne face să ne plesnească creierii şi ne rupe în două inima. Suntem un crâmpei de patimă, flacăra unei iubiri şi a unui extaz de o clipă, forţa şi agonia unui sânge strălucitor, un strigăt pierdut, amintirea unor ceasuri scurte, o frumuseţe aproape prinsă, şoapta amintirii unui demon neîntrupat. Suntem bătaia de joc a timpului” (Thomas Wolfe). Putem scăpa uşor de plângerea lui ca de delirul unui nebun sau este ceva logică în lamentarea lui? Există vreo dovadă că suntem doar o bătaie de joc a timpului? Să fim sinceri. Scandalul provocat de creştinism reprezintă existenţa unei lumi unde domneşte violenţa, lăcomia şi durerea, unde puterea brutală şi avutul naţional determină destinul naţiunilor, unde o întâmplare a locului de naştere determină ca unul să se nască liber sau rob, bogat sau mort de foame.

Creştinii insistă că Dumnezeu conduce totul şi că El ţine atât la creaţiunea Lui, dar şi intervine ca să-Şi împlinească voia. Dar totul strigă, Nu! Unde era acest Dumnezeu când milioane de oameni erau măcelăriţi în gropile de pământ şi în camerele de gazare din Germania nazistă? Unde Se află El acum când mii de copii neajutoraţi îşi pun capăt existenţei lor nenorocite prin înfometare? Cum am putea împăca religia cu realitatea, un Dumnezeu plin de iubire cu ororile existenţei?

Nu putem rezolva această dilemă prin dovezile simţurilor noastre. Metodele ştiinţifice pe care le folosim de obicei ca să înţelegem lumea şi locul nostru în ea, pur şi simplu nu funcţionează ca să aducă împreună aceşti poli opuşi ai binelui şi răului. Singura modalitate posibilă de a scăpa de disperare este prin cel mai monumental pas al credinţei imaginabile. Trebuie să credem într-o întâmplare spusă de către o Fiinţă a cărei existenţă n-o putem dovedi. Ca să îngreunăm şi mai mult situaţia, istorisirea aceasta insistă că dilema noastră se poate rezolva doar dacă recunoaştem existenţa unor miliarde de fiinţe nevăzute din tot universul. Trebuie să ajungem totuşi la un consens care dovedeşte în concluzie existenţa măcar a uneia dintre aceste fiinţe. Şi totuşi, dacă respingem toate acestea, va trebui să rostim ecoul cuvintelor cu care am început. Ce pas uriaş de credinţă! Să urmărim acum istorisirea aşa cum ne este prezentată într-o Biblie, veche de 3500 de ani, nu ca pe un basm sau o legendă, ci ca pe o istorie pe care ne putem baza, pentru care merită să-ţi rişti chiar şi viaţa.

Vă cer să credeţi această istorisire minunată, nu pentru că vă pot dovedi că este adevărată, ci doar pentru că Biblia spune că este adevărată. Vă cer să vă puneţi toate simţurile în ordine pentru a fi în armonie cu viziunea asupra lumii descrisă pe paginile ei. Amintesc din nou că această abordare, şi doar această abordare, ne va îngădui să evităm criza finală a creştinismului—un Dumnezeu bun care îngăduie răul să înflorească la culme pe această planetă.

Da, avem un răspuns, dar răspunsul ne umileşte mintea şi uimeşte o analiză raţională, deoarece se află pe tărâmul credinţei. Înţelegeţi clar cum au ajuns lucrurile din veşnicie până aici, şi mai mult, cum vor merge lucrurile de aici până la veşnicie? Vom încerca acum, într-un format foarte condensat, să schiţăm linia istorisirii, în speranţa că putem afla exact cum existenţa noastră într-o lume rea îşi are un sens în universul lui Dumnezeu.

La începutul începutului

La începutul tuturor începuturilor, Dumnezeu a avut de făcut una din cele mai grele alegeri. Să creeze viaţa sau nu? Mai important, ce fel de viaţă să creeze? Să fie o viaţă programată asemenea unui calculator fixat să meargă într-un fel? Să fie un animal cu instincte dar fără conştiinţă? Sau cel mai înalt nivel de viaţă să se asemene lui Dumnezeu Însuşi, cu sensibilitate morală şi cu libertate ca fiecare om să-şi aleagă propriul destin?

Alegerea lui Dumnezeu a fost infinit mai grea din pricina pre-cunoaşterii Sale. El a văzut clar că să îngăduie libera alegere va duce la ororile cu care suntem atât de familiarizaţi. Să creeze roboţi sau animale sau fiinţe după chipul Său care aproape să-I nimicească universul? Dumnezeu a ştiut că ar fi mai bine să nu creeze nimic decât să creeze doar roboţi sau fiinţe fără o alegere liberă. El a înţeles că doar fiinţele cu o libertate totală de alegere puteau să aibă acea relaţie pe care Şi-o dorea El s-o aibă cu creaţiunea Sa.

Înzestrând fiinţe inteligente cu o libertate totală, Dumnezeu urma să expună universul unui pericol extraordinar. Toate fiinţele create de El puteau să aleagă să fie împotriva Lui şi astfel singure să-şi pecetluiască soarta prin nimicire. Dacă există vreo privinţă în care Dumnezeu poartă răspunderea pentru existenţa răului, atunci este pentru că a ales să îngăduie libera alegere cu toate opţiunile total deschise. Dar astăzi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu a ales celelalte opţiuni şi că astfel stau liber în universul lui Dumnezeu ca să-mi fac propria alegere, fără vreun buton ascuns pe care să-l poată apăsa vreo putere mai înaltă să ia decizii în locul meu. Chiar în mijlocul răului şi disperării, voi sta liber să aleg calea, fără ca o soartă predeterminată să-mi decidă destinul.

Liberul abritru este conceptul cel mai important din istoria universului. Reprezintă dreptul inviolabil al oricărei fiinţe create, asupra căruia Dumnezeu nu va interveni şi de care lui Satana i se interzice să se atingă. Răspunsul la aproape orice problemă de azi revine la conceptul liberului arbitru. Deoarece însăşi natura liberului arbitru este să fii ferit de constrângere, orice decizii luate reprezintă propria răspundere a individului şi Dumnezeu nu poate fi învinuit pentru ele. Orice decizie nu poate fi predeterminată sau controlată.

Aşa că, deşi Dumnezeu a ştiut că un înger îşi va exercita dreptul liberului arbitru împotriva Lui, libertatea personală a fost atât de importantă încât Dumnezeu a luat hotărârea să creeze oricum viaţă inteligentă. Odată ce s-a luat această decizie, nu I-ar mai fi fost cu putinţă lui Dumnezeu să-l îndepărteze pe Lucifer din planurile de creaţiune. Dacă Dumnezeu distrugea toate fiinţele care urmau să aleagă împotriva Lui, liberul arbitru ar mai fi fost real sau o păcăleală? Acest principiu important urma să fie transformat într-o minciună, iar Dumnezeu urma să fie pe deplin conştient de propria făţărnicie.

Cum să răspundă Dumnezeu la răzvrătire?

Lucifer s-a decis să se răzvrătească atunci când Dumnezeu S-a hotărât să creeze omul pe acest pământ. Lucifer n-a fost întrebat cu privire la acest plan, aşa că gelozia i-a umplut inima. Gelozia lui s-a îndreptat împotriva poziţiei Domnului Hristos din cadrul Dumnezeirii, iar urmarea netă a nemulţumirii lui a fost o răzvrătire pe faţă. Pe când răzvrătirea se înteţea, Lucifer a ridicat întrebări cu privire la caracterul lui Dumnezeu. El a declarat că Dumnezeu era nedrept şi era cu neputinţă să fie ascultat. Legea lui Dumnezeu a reprezentat o ţintă firească pentru Lucifer, deoarece legea spune cum arată Dumnezeu. Dacă dovedea că legea este incorectă, atunci urma de la sine şi că Dumnezeu are lipsuri în caracter şi deci nu merită închinarea şi ascultarea. Este foarte important să înţelegem unde bătea atacul lui Lucifer, dacă vrem să pricepem metoda lui Dumnezeu de a trata răzvărtirea.

Clar că odată ce Lucifer şi-a exercitat dreptul lui de alegere împotriva lui Dumnezeu, Dumnezeu nu putea să rezolve problema doar nimicindu-l. Singura cale de a rezolva problema permanent era să îngăduie ca procesul liberului arbitru să meargă înainte pe drumul firesc. Când în cele din urmă, s-au luat deciziile tuturor membrilor universului lui Dumnezeu, atunci urma să se închidă cazul mizei extreme făcute de Lucifer. Caracterul şi guvernarea lui Dumnezeu urma să fie îndreptăţite de timp şi demonstraţie, nu de forţă sau autoritate. Dumnezeu a îngăduit nenorocirea păcatului din pricina inutilităţii unei ascultări silite. El S-a decis să protejeze cu orice chip libertatea de alegere. Dumnezeu n-a împiedicat-o pe Eva să păcătuiască, deoarece nu a vrut să treacă peste alegerea ei. Domnul Isus a venit şi a murit pe acest pământ ca să le îngăduie oamenilor să aleagă liberi încă o dată. Iar păcatul nu se va sfârşi până ce Satana însuşi nu se va închina şi nu va recunoaşte măreţia Domnului Isus (Romani 14:11). Este adevărat că această libertate a fost extrem de scumpă, dar era în joc supravieţuirea universului.

Motivul pentru care Dumnezeu a aşteptat atât de mult ca păcatul să meargă înainte este că El Însuşi este acuzat înaintea universului. Sunt acuzaţiile lui Satana corecte sau incorecte? Oare mersul păcatului Îl va îndreptăţi pe Dumnezeu sau pe Satana? Biblia ne descoperă că Dumnezeu Şi-a lăsat propriul caracter la dispoziţia creaturilor Sale ca să-L cerceteze şi să-L judece. Întregul plan de mântuire se învârte în jurul acestui adevăr şi nu poate să ajungă la sfârşit până ce toate acuzaţiile împotriva lui Dumnezeu nu au fost întru totul dovedite ca false. “Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale, şi să ieşi biruitor când vei fi judecat” (Romani 3:4).

I-a venit greu chiar şi lui Dumnezeu să le explice îngerilor deosebirile şirete, deşi vitale dintre adevăr şi acuzaţiile lui Satana. Chiar şi Lui Îi venea mult mai uşor să demonstreze prin fapte decât să le explice. Iată de ce Biblia este mai mult istoria a cum a tratat Dumnezeu răzvrătirea şi pe acei care au fost implicaţi în urmări.

Atacul de început al lui Satana a fost urmat curând de o revoltă organizată, care rapid s-a transformat într-o rebeliune masivă, întrucât o întreagă planetă a început să trăiască sub sistemul legii lui. Marea controversă dintre Hristos şi Satana era în toi şi felul cum trata Dumnezeu răzvrătirea era urmărit cu atenţie de orice fiinţă necăzută. Desigur că a produs uimire că din cauza principiului liberei alegeri, Dumnezeu a îngăduit ca răul să prospere. Totuşi, numai aşa se putea opri ca răul să nu se prolifereze pe termen lung.

Acest principiu reprezintă cea mai bună explicaţie pe care o putem avea, ca să înţelegem cum de pot coexista o lume atât de rea cu un Dumnezeu atât de bun. Suferinţa şi tragedia au intrat în univers din pricina alegerilor libere făcute de oameni, iar Dumnezeu nu Şi-a propus să influenţeze libera alegere. Din pricina alegerii omului, Satana a ajuns conducătorul acestei lumi. “Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” (Romani 6:16). Chiar şi Noul Testament se referă la Satana ca la “dumnezeul veacului acestuia, [care] a orbit mintea celor care nu cred…” (2 Corinteni 4:4).

Lumea această nu reflectă de loc căile lui Dumnezeu, ci mai degrabă le descoperă sistemul de cârmuire a lui Satana şi roadele răzvrătirii lui tuturor celor care vor să-l cerceteze. Lui Satana nu i se îngăduie să-şi împlinească voia decât pentru un timp, pentru ca fiecare om să aibă posibilitatea cu bună ştiinţă să aleagă între Dumnezeu şi Satana..

Demonstraţia crucială

Când Adam şi Eva au crezut argumentele lui Satana, Dumnezeu a pus în mişcare planul mântuirii. Singura speranţă pentru omenire şi pentru cârmuirea lui Dumnezeu consta acum din intervenţia lui Dumnezeu Însuşi în situaţia în care se afla omul. Riscul colosal al acestui plan reprezenta în acelaşi timp exact lucrul care Îi oferea potenţialul de a salva universul. Mântuitorul nu urma să lucreze ca o zeitate supraomenească, ci în schimb urma să existe în limitele experienţei omeneşti, ca să dezaprobe sau să aprobe acuzaţiile lui Satana împotriva legii şi caracterului lui Dumnezeu. Satana acuza acum că îi este cu neputinţă oricărui urmaş al lui Adam să ţină legea lui Dumnezeu. Era crucial ca Fiul lui Dumnezeu să Se nască în această lume aşa cum ne naştem noi, ca să răspundă acuzaţiei lui Satana că îi era cu neputinţă omului căzut să asculte de legea sfântă a lui Dumnezeu.

Un univers extrem de interesat a privit cum s-a dus lupta între Hristos şi Satana chiar pe planeta pe care Satana domnea ca prinţ. Pe parcursul a trezeci de ani, au privit cum toate acuzaţiile lui Satana au fost doborâte, una după alta. Această demonstraţie şi-a atins culmea la Golgota, unde a dat greş lamentabil ultima încercare a lui Satana de a-L discredita pe Dumnezeu. Aici a pierdut el lupta dusă pentru mintea fiinţelor necăzute. Acum aveau dovezi că Dumnezeu era întru totul bun, până la moarte, şi că legea Lui era absolut corectă. Într-adevăr, Satana căzuse ca un fulger din cer şi omorându-L pe Fiul lui Dumnezeu fără de păcat, decăzuse acum din admiraţia fiinţelor necăzute. După Golgota, Satana a ştiut că pierduse. De la acest punct, el şi cu îngerii lui urmau să fie lăsaţi singuri pentru totdeauna, fără nici cea mai mică simpatie din partea fiinţelor necăzute. .

De ce mai suntem aici?

Ce contraatac extraordinar organizase Dumnezeu împotriva înşelăciunilor lui Satana! Cu siguranţă că ar fi putut să repare puţinul care mai rămăsese şi să încheie întreaga problemă a păcatului, dar după cum se întreabă jalnic titlul unui cărţi recente, “Dacă Dumnezeu a câştigat războiul, de ce nu s-a terminat?” Într-adevăr, ce facem noi aici, la 2000 de ani după bătălia decisivă?

Încă o dată, trebuie să amintim că scopul lui Dumnezeu cu planul de mântuire este să încheie experienţa păcatului odată şi pentru totdeauna, fără să violeze însă libera alegere a oricărui om care a trăit vreodată. Este nevoie de un plan de mântuire extrem de detaliat, cu toate obiecţiile posibile şi capcanele prevăzute şi rezolvate. Aşa că trebuie să conchidem de aici că nu s-a răspuns la toate întrebările la cruce şi nici nu s-au rezolvat toate problemele. Cu siguranţă că oamenii de pe acest pământ nu s-au decis încă cu privire la alegerea lor dintre Dumnezeu şi Satana şi chiar fiinţele necăzute, deşi în principiu ţin partea guvernării lui Dumnezeu, n-au înţeles încă toate problemele implicate în marea controversă.

De exemplu, Satana a pretins întotdeauna că îndurarea şi dreptatea nu pot coexista. Dacă Dumnezeu insista ca toate fiinţele create să ţină Legea, atunci nu putea să mai ierte pe nimeni care I-a călcat Legea. Acesta a fost argumentul care a fost atât de decisiv înfrânt la cruce. Imediat Satana a schimbat moneda şi a început să susţină că dorinţa lui Dumnezeu de a-i ierta pe păcătoşi dovedea că Legea Lui fusese abolită. Acest nou argument avea nevoie de ceva timp să se decidă efectiv în mintea şi în experienţa oamenilor.

De fapt, Satana are mare succes cu argumentul său cum că Legea lui Dumnezeu a fost abolită la cruce. Majoritatea lumii creştine crede acum că s-a terminat cu legea morală când Isus a murit la Golgota. Mulţi propovăduiesc că acum trăim doar sub legea iubirii, care este interpretată diferit de fiecare biserică. Creştinătatea este divizată acum în mod serios cu privire la problema legii morale a lui Dumnezeu.

Marea controversă continuă de peste două milenii. Am ajuns cumva la un verdict final în secolul al douăzecelea decât am fost în primul? Ce trebuie să se mai întâmple înainte ca guvernarea lui Dumnezeu şi un univers curat să-şi găsească din nou locul într-o perfectă armonie? Oare universul trebuie să afle că metodele lui Dumnezeu de refacere chiar merg? Întreg universul a văzut că El poate să-i ierte pe păcătoşi. Dar iertarea are de a face cu atitudinea lui Dumnezeu faţă de om. Ce-am putea spune însă de atitudinea omului faţă de Dumnezeu? Asta a fost întotdeauna o problemă. Dumnezeu S-a oferit să transforme aceste atitudini de răzvrătire într-o credincioşie de neschimbat faţă de El. Oare va reuşi? Oare foşti răzvrătiţi ar putea fi aşezaţi pe un pământ nou, lipsit de păcat, fără să rişte o nouă apariţie a păcatului şi răzvrătirii? Dumnezeu Îşi propune chiar să ia direct la cer un grup de oameni care să nu mai cunoască moartea. Va putea El să realizeze o plan atât de extraordinar?

Dumnezeu a ales îndreptăţirea şi sfinţirea ca metode prin care să-l aducă pe răzvrătit înapoi în armonie cu Sine Însuşi. Îndreptăţirea lucrează astfel: Întrucât trecutul nu mai poate fi retrăit, păcătele lui nu pot fi decât iertate, aşa că Dumnezeu le iartă. Prin credinţă, moartea înlocuitoare a Domnului Hristos plăteşte plata pentru păcatele noastre şi ne îndepărtează povara vinei. Dumnezeu nu numai că ne iartă, dar ne şi adoptă în familia Lui, astfel că nu mai suntem străini, ci fii şi fiice ale Împăratului universului. În plus, prin puterea Duhului Sfânt care face minuni, suntem născuţi din nou. Vechea fire este răstignită cu Hristos şi devenim făpturi noi, cu dorinţe şi motive noi. după voia Lui.

Sfinţirea este procesul care urmează după îndreptăţire. Caracterul omului, care determină faptele din prezent şi viitor se poate schimba; aşa că Dumnezeu oferă puterea care ne lipseşte ca să ne schimbe motivele şi faptele. Mulţi se întreabă dacă Dumnezeu poate realiza total aceste deziderate sau dacă ele se pot împlini doar parţial în viaţa lor. Oare făgăduinţele lui Dumnezeu sunt demne de încredere?

Aceste întrebări ne duc practic până la timpul nostru. Ce mai rămâne de împlinit în cer şi pe pământ, înainte ca Dumnezeu să poată încheia total problema păcatului? Sunt convins că Dumnezeu nu va îngădui să continue agonia păcatului niciun minut mai mult după ce ultimul caz va fi fost hotărât. Dacă ar face aşa, atunci El, şi nu Satana, ar putea fi tras la răspundere pentru suferinţa cauzată de păcat. Asta înseamnă două lucruri: Mai întâi că nu este niciun ceas ceresc care să bată o anume lungime de timp predeterminat neamului omenesc. Realitatea liberului arbitru înlătură orice acţiune arbitrară din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând, nu s-au decis încă toate cazurile, aşa că devine crucial de important ca să cunoaştem cât mai mult cu putinţă acele stuaţii de criză care mai rămân şi cum am putea participa în ultima decizie.

Faza 1 — Judecata din ceruri

V-aţi întrebat vreodată ce se întâmplă chiar acum în cer? Are loc o judecată acolo sus, dar nu este ca parodia pe care au încercat unii să şi-o imagineze. Dumnezeu nu caută prin cărţi să vadă cine va fi mântuit şi cine nu. Isus nu pledează pe lângă Tatăl Său să fie îndurător. Isus şi cu Tatăl nu sunt adversari. Vă mai amintiţi poziţia lui Dumnezeu la începutul problemei păcatului? Decât să acţioneze arbitrar, Dumnezeu Şi-a deschis caracterul şi guvernarea ca să fie cercetată de toate fiinţele pe care le crease de-a lungul universului. Judecata este practic faza de concluzie a acestui proces.

Din nou, Dumnezeu Se deschide pentru a fi evaluat. Într-un sens foarte real, El este Cel judecat. Dumnezeu doreşte ca fiecare fiinţă din universul Său să se declare pe deplin mulţumită de modul prin care a ajuns El la hotărârea de a-i salva pe unii şi de a-i respinge pe alţii. Reţineţi că problema cea mai mare în joc în marea controversă nu este soarta fiecărui om ci caracterul şi metodele folosite de Judecătorul Însuşi. Marea speranţă a lui Satana este să-L prindă pe Judecător în vreo acţiune nedreaptă, vreun verdict de necontestat sau vreo faptă de favoritism. Dumnezeu trebuie să-Şi apere deciziile atât în faţa fiinţelor leale Lui cât şi în faţa celor răzvrătite. Aşa că în această lucrare de judecată, Dumnezeu îi invită pe toţi cei care doresc să privească, pe când El va revedea raportul şi propriile Lui decizii.

Nu uitaţi niciodată că lupta se dă între Dumnezeu şi Satana şi că Dumnezeu trebuie să dezmintă acuzaţiile lui Satana. În această judecată, oare va fi îndreptăţit caracterul lui Dumnezeu şi modul cum S-a purtat El cu păcătoşii? Când se vor prezenta toate dovezile, va recunoaşte fiecare fiinţă că El a judecat drept? Propria dorinţă a lui Dumnezeu ca toţi să examineze rapoartele ne asigură de un răspuns pozitiv. Fără această judecată finală, nu se poate ajunge la niciun sfârşit deplin al păcatului.

Faza 2 — Demonstraţia de pe pământ

Ei bine, ce mai trebuie împlinit pe pământ ca să se rezolve problemele majore din marea controversă? Reţineţi că Satana încă îşi susţine acuzaţiile împotriva valabilităţii şi puterii de a respecta Legea lui Dumnezeu, dar Dumnezeu încă nu îngăduie să i se dea vreun răspuns Satanei cu excepţia liberului arbitru.

Ca să-şi ţină la zi acuzaţiile, Satana păstrează un raport exact al fiecărei ispite care a avut succes. Nu-I dă voie lui Dumnezeu să uite nici măcar una din ele. El speră să aibă putere asupra acelora care pretind că Îl iubesc pe Dumnezeu şi astfel să discrediteze puterea lui Dumnezeu de a schimba caracterul şi purtarea. “Oamenii ăştia să-mi ia mie locul în cer?” râde el. “Oare aceştia pretind că ţin legea lui Dumnezeu? Oare nu se ocupă ei mai mult de propriile lor interese decât de ale Tale? Mă dai pe mine şi pe îngerii mei afară din cer şi îi răsplăteşti pe aceşti aşa-zişi creştini care sunt vinovaţi de aceleaşi păcate?”

Domnul Isus nu Se ceartă cu Satana. Pur şi simplu continuă să-Şi ofere puterea acelora care Îl iubesc în speranţa ca în curând să existe un răspuns direct şi final la acuzaţiile lui Satana. Va trebui în cele din urmă să fim confruntaţi cu adevărul că doar nişte oameni curaţi, sinceri şi iubitori pot face ca Dumnezeu şi caracterul Său să fie înălţat în această lume. Dumnezeu a făgăduit o putere minunată unor oameni pe deplin consacraţi. Când copiii Săi vor fi gata să accepte această putere în plinătatea ei, atunci caracterul lui Dumnezeu se va descoperi lumii prin nişte exemple vii.

Cu siguranţă că nu poate exista vreo distincţie mai mare pentru un popor decât să fie cunoscut în tot universul ca reprezentant al adevărului în marea controversă cu privire la Dumnezeu. Este privilegiul nostru să ne alăturăm îngerilor sfinţi în a spune şi în a trăi adevărul despre Dumnezeu şi în a-l demonstra mai clar ca niciodată. Lumea noastră a fost atât de mult înşelată de acuzaţiile lui Satana că doar o demonstraţie imaculată în carne şi oase va dovedi autenticitatea afirmaţiilor lui Dumnezeu. Suntem invitaţi să fim exemple vii pentru ca puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu să înnobileze cu adevărat bărbaţi şi femei. Doar oameni vii, ca mine şi ca tine, pot dovedi că evanghelia este mai mult decât o teorie!

Satana contează pe faptul că majoritatea oamenilor din această lume preferă stilul său de viaţă, unde eul se are în vedere mai întâi şi mai întâi în luarea deciziilor de fiecare zi. Chiar mulţi care mărturisesc a fi creştini demonstrează prin obiceiurile lor de mânie, pizmă, invidie, teamă şi disperare că se află într-o mai mare armonie cu legile lui decât cu legile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu poate să transforme aceşti membri slabi şi păcătoşi din familia omenească în copii permanent ascultători deoarece Îl iubesc, ce dovadă mai poate Satana să aducă? Îmbinarea dovezilor vii cu cuvântul rostit reprezintă mărturia de necontestat care îl va reduce în cele din urmă la tăcere pe Satana, acuzatorul şi îl va îndreptăţi pe Dumnezeu, Apărătorul, în drama aceasta cosmică a unei curţi de judecată.

Astfel creştinul astăzi caută să ducă o viaţă sfântă, nu ca Dumnezeu să gândească mai bine de el, ci ca lumea să gândească mai bine de Dumnezeul pe care-L văd prin el. Creştinul detestă păcatul din viaţa lui, nu că s-ar teme că Dumnezeu îl va iubi mai puţin, ci pentru că se teme că prietenii lui Îl vor iubi mai puţin pe Dumnezeu din pricina păcatelor lui. Ultima generaţie care va trăi pentru Dumnezeu va fi atât de sigură că El i-a acceptat încât vor trăi liberi întru totul pentru El. Dorinţa lor de căpătâi va fi să-L facă cunoscut lumii pe acest Dumnezeu minunat. Ei s-au decis că nu se mai vor răzvrăti. Pentru ei păcatul este respingător deoarece Isus le-a dat nişte valori noi, împreună cu puterea de a trăi acele valori. Ei reprezintă o parte din răspunsul final dat de Dumnezeu acuzaţiilor lui Satana.

Aceşti oameni vor oferi dovezi de necontestat cu privire la faptul că Dumnezeu nu cere prea mult de la fiinţele create de El atunci când cere ascultare faţă de Legea Lui. Reflectarea caracterului lui Hristos în copiii Săi ascultători vorbeşte elocvent despre faptul că Legea lui Dumnezeu nu a fost incorectă şi că Dumnezeu oferă libertate atunci când cere asscultare. După cum s-a exprimat un autor, “onoarea lui Hristos” rămâne “desăvârşită în perfecţiunea caracterului poporului Său ales.” Capitolul final din planul de mântuire–sfârşitul păcatului–va avea loc când această îndreptăţire concludentă a guvernării lui Dumnezeu va deveni o realitate.

În triumful lui Hristos asupra lui Satana la cruce, putem vedea strategia de maestru a contraatacului lui Dumnezeu împotriva Satanei, care a asigurat izgonirea finală a păcatului din univers. Totuşi, ultima bătălie va fi câştigată de către creştinii, încinşi cu puterea Învăţătorului lor. Această demonstraţie îndreptăţeşte declaraţiile lui Dumnezeu şi Îi permite să aducă păcatul la un sfârşit total.

Faza 3 — Sfârşitul deplin al răzvrătirii

Următorul pas în istorisirea noastră, revederea rapoartelor de către răscumpăraţi în timpul mileniului, are ca scop să-i îngăduie neamului omenesc să privească alături de Dumnezeu pentru a-I înţelege deciziile, aşa cum le-a îngăduit fiinţelor necăzute în timpul judecăţii de cercetare. Iar la sfârşitul mileniului, întreaga lume nesalvată se va aduna înaintea tronului lui Dumnezeu pentru acelaşi scop. Trebuie să clarificăm un anume punct în concluzie. Toţi, incluzîndu-i şi pe cei nemântuiţi, vor înţelege de ce Satana şi păcatul trebuie nimiciţi. Această recunoaştere finală a dreptăţii şi iubirii lui Dumnezeu va îndreptăţi cu desăvârşire numele lui Dumnezeu. Toţi vor vedea că păcatul n-are nicio scuză şi niciun motiv şi că ascultarea este singurul mod de viaţă şi de fericire.

Doar prin acest proces dureros şi îndelungat poate să ajungă păcatul la un sfârşit, în timp ce se poate păstra libertatea de alegere pentru orice om. Această libertate reprezintă punctul central al planului de maestru făcut de Dumnezeu. De ce este libertatea atât de importantă? Deoarece fără libertatea de a-L respinge pe Dumnezeu, nici noi n-am putea să-L alegem şi fără alegere, iubirea ar fi aproape imposibilă. Dumnezeu Îşi iubeşte creaturile iar cel ce iubeşte tânjeşte după dragoste în schimb. O veşnicie în care vom creşte în a-L iubi pe Creatorul nostru ne va deschide şi alte porţi mai mari de libertate, posibilităţi mai deosebite de realizare decât am putea cunoaşte aici vreodată în această lume întunecată.

Acum trebuie să facem alegerile care să ne păstreze libertatea de-a lungul întregii veşnicii şi să îndreptăţim caracterul Dumnezeului care ne iubeşte atât de mult încât a riscat totul ca noi să putem avea parte gratuit de totul alături de El.

 

     Aceasta este sectiunea centrala a Apocalipsei, în care sunt cuprinse profetiile cele mai actuale, într-un cadru al marii lupte dintre bine si rau începuta în cer si încheiata aici pe pamânt, prin Biruinta lui Iisus si a celor ce sunt cu El. Sectiunea aceasta se poate împarti în sapte scene:

1. Femeia cereasca, Copilul ceresc si balaurul ceresc (12:1-6) vamii.
2. Razboi în cer (12:7-12)
3. Urmarirea femeii si a urmasilor ei pe pamânt (12:13-17)
4. Fiara Antichrist iesita din mare (13:1-10)
5. Fiara pseudoprofet iesita din pamânt (13:11-18)

6. Triumful celor 144.000 cu Christos (14:1-5)
7. Cei trei îngeri si recolta lumii (14:6-20) 

       Se poate împarti acest ultim pasaj în doua, de la v. 14, numarând astfel 8 scene în total. O alta împartire posibila ar fi urmatoarea:
A. Trinitatea iadului (balaurul, fiara si profetul fals) împotriva lui Christos si a Bisericii (cap. 12-13)
B. Triumful Bisericii (14:1-5 scena intermediara).
A’. întreita Evanghelie vesnica si cele doua recolte la venirea lui Christos (14:6-20).

De dragul simplitatii vom alege aici ultima schema.



Monstruoasa coalitie — trinitatea iadului: balaurul, fiara si falsul profet (cap 12-13)

      Vrajmasia dintre Sarpe si Femeie (cap. 12). Este usor de observat in spatele acestei viziuni, pasajul din Gen.3:15. Dar exista si alte teme subordonate.
Femeia si balaurul
Femeia cereasca este un simbol al Bisericii, dar nu al unei organizatii istorice din trecut sau din prezent. Ea reprezinta pe adevaratul Israel al lui Dumnezeu, Biserica celor scrisi în cer (Ev. 12:23). Este Biserica legamântului vesnic. Ea cuprinde pe credinciosii evrei sau neevrei dinainte de Christos si din era crestina. Ea este mama lui Iisus (v.5) dar si biserica persecutata dupa înaltarea Lui (v. 6.13). Identitatea spirituala si nu pamânteasca a acestei Biserici este subliniata de Iisus în Mat. 12:46-50, Lc 8:21. Descrierea ei aminteste de pasajul din Cânt 6;4.10. si de Gen.7:9 (visul lui Iosif, care reprezenta familia lui Israel). Ea este toata lumina acestei lumi, lumina de zi si de noapte, constelatie calauzitoare în noaptea lumii. Slava cu care este îmbracata este cea pierduta în Eden si recâstigata prin Christos (Dan. 12:3, Mat 13:43). Pozitia femeii, imaginata ca stând pe scaunul de nastere, având luna ca piedestal si o diadema de 12 stele pe cap (vezi cap.21:12.14), este o magnifica subliniere a adevaratei ei origini împaratesti. Ea este vazuta în (pe) cer si înconjurata de simboluri ceresti pentru a arata statutul ei înaintea lui Dumnezeu. Dar este posibil ca aici sa vedem mai mult. Daca îngerii numesc pe luptatorii spirituali de pe pamânt „fratii nostri” (v.10), si daca ura balaurului contra ei începe în cer, n-ar ¦ 6 ¦ fi imposibil sa vedem în aceasta femeie un simbol care sa cuprinda nu numai pe acei cetateni ai cerului care sunt în peregrinaj pe pamânt, ci si pe aceia care locuiesc în cer: Moise, Ilie, Enoh, cei 24 de prezbiteri si toti îngerii si toate fiintele inteligente care sunt de partea lui Dumnezeu, îngerii sunt frati si colaboratori ai colaboratori ai credinciosilor (Apoc. 19:10). Daca balaurul reprezinta atât pe Satan cât si puterile pamântesti prin care lucreaza, n-ar fi de mirare ca femeia sa reprezinte toata ostirea care este de partea lui Dumnezeu.
Chinurile nasterii s-au împlinit în istorie prin necazurile crescânde întâmpinate de poporul lui Dumnezeu pâna la nasterea lui Iisus.
Dragonul ceresc (v.3-4). Acest balaur monstruos care este numit si sarpe (v.lS), este clar indicat ca simbol al lui Satan (v.9). Acest simbol complex (deoarece prin capetele si coarnele lui reprezinta si împaratiile lumii), apare în VT ca personificare a neamurilor vrajmase (Ps.87:4, Is.51:9). El se numeste în ebraica tanin sau liwiathan, dupa modelul reptilelor gigantice create de Dumnezeu (Gen. 1:21, în ebr. „balaurii cei mari„, Ps 104:26, 148:7, Iov 41), si dupa modelul dragonului cu sapte capete Lawthan din mitologia canaanita. In greceste este numit drakon, în latina draco, de unde vine cuvântul „drac”.
In mitologia greaca apare sub numele de hydra având mai multe capete. In basmele românilor apare ca balaur cu mai multe capete sau ca zmeu (cuvânt slav care înseamna balaur). La toate popoarele pagâne, balaurul sau sarpele ocupa un loc central în mitologie sau ca simbol viu. Este simbol al binelui si al raului, al stiintei… în special este simbolul oracolului necromantic (consultarea mortilor, spiritismul antic). Sarpele era adorat la babilonieni, egipteni, pergamenieni. La greci exista vestitul oracol din Delfi, unde o profeteasa-medium, numita Pythia, tinea în sanctuar un sarpe piton. La daco-romani, sarpele este simbolul spiritelor stramosilor. El apare si ca balaur la romani si la daci.Îl întâlnim apoi la indieni, azteci (Quetzalcoatl – sarpele cu pene) si incasi, la chinezi, japonezi, persi, scandinavi etc. Între sectele gnostice din antichitatea crestina, existau si unele în mod direct sataniste: ofitii (naasenii, serparii), adorau sarpele din Geneza 3,
recunoscând în el pe Cain si pe Iuda. Este interesant ca termenul ebraic  – nahasînseamna si sarpe si vrajitor, iar  – saraf (serafim) apare ca un atribut al serpilor care au muscat pe israeliti ( [serpi] arzatori, înfocati).
Culoarea rosie reprezinta foc si sânge—ucidere. „
El de la început este ucigas„. Sapte capete încoronate reprezinta, mai întâi, dezbinare, anarhie, diversificarea si desavârsirea raului în spatiu si timp (Prov.28:2, 6:16-19, 26:24-26, Lc 8:2, 11:26, Deut 7:1). Pe fiecare cap poarta o diadema regala, aratând ca el este domnul lumii acesteia (Ioan 14:30, Lc 4:6, 2 Cor 4:4), 1loan 5:19). Textul din Apoc. 17:9-12 ne învata ca aceste puteri trebuie întelese nu numai ca simbol al tuturor puterilor lumii, – ca si în cazul celor 7 biserici -, ca o succesiune cronologica. Pentru identitatea acestor sapte puteri profetico-istorice vezi explicatiile de la cap. 17:3.9-12.
Stelele atrase de balaur sunt îngerii pe care i-a înselat (v.4.7.9). Diavolul are numai doua metode de convingere pe care le folosesc toate puterile si toti indivizii inspirati de el: 
violenta(constrângerea, amenintarea cu moartea, tortura) si minciuna (amagire, diplomatie, farmec, aparenta rationala). Acestea sunt simbolizate prin culoarea rosie si prin coada. El este de la început un ucigas si un mincinos.
Prin ispitele sale continue si prin puterile lumesti inspirate de el, Satan a luptat contra poporului lui Dumnezeu. Si el a asteptat Copilul, l-a pândit în fiecare generatie. Prin Egipt, el a încercat sa anihileze natiunea israelita, sa ucida pe orice baiat. Asiria a invadat tara si a cucerit cea mai mare parte din ea, a luat în robie pe Israel si a încercat sa doboare dinastia davidica. Babilonul a distrus si Ierusalimul si templul si a detronat dinastia lui David; a deportat poporul, transformându-l în sclavi. Persii au încercat sa stearga de pe pamânt pe iudeii din imperiu, pe timpul lui Haman. Grecii au fost cei mai îndrazneti persecutori pe timpul lui Antioh Epifanes, apoi au venit romanii. Irod cel Mare, care era un edomit, un om al Romei, desi juca rolul de rege iudeu, când a auzit de nasterea unui posibil Messia, a dat ordin sa fie ucisi toti pruncii de
sex barbatesc… Observati si adversitatea interna fata de linia genealogica a lui Messia (1 Sam 19:9-10, 2 Împ 11:1-3). Dar niciodata aceasta adversitate n-a fost mai mare decât în timpul 

vietii lui Iisus. În toate acestea se poate observa insistenta diavolului de a împiedica împlinirea planului lui Dumnezeu si de a însela sau distruge pe Israel. Preocuparea lui Satan fata de Copilul care urma sa se nasca este de înteles daca citim v.5. Messia, ca împarat si judecator suprem, avea sa aduca pedeapsa asupra tuturor vrajmasilor lui Dumnezeu si ai poporului Lui (Ps 2:9, Apoc 19:15).
       Referitor la identitatea Copilului nu exista nici un dubiu. Înca din timpul lui Hipolit si al lui Victorinus, teologii crestini au înteles ca este vorba despre Iisus Christos.
Refugiul adevaratului Israel. Pustia este „locul ei [al Bisericii]” în lume (v.14), un „loc pregatit de Dumnezeu„. Observati aici tipul Ilie care este prezent si în cap. 11 împreuna cu perioada de 1260 zile.
Razboi în cer. Scenele din v.7-9 explica originea conflictului. Copilul nu este un oarecare rege evreu, este întruparea Fiului lui Dumnezeu, numit în VT îngerul Domnului sau Michael, comandantul suprem al tuturor îngerilor (Arhanghelul. Vezi si cele de la Dan. 10 si 12). V.17 care reprezinta culminatia razboiului în faza pamânteasca, ne sugereaza tintele adversitatii lui Satan: legea lui Dumnezeu si pozitia lui Christos. Natura acestui razboi cosmic este, în esenta, spirituala, fara sa ne miram ca prezenta diavolului ar putea implica momente mai tari. Descriind ceea ce i se aratase într-o viziune, Ellen White spune:
„…Atunci Satan a aratat triumfator catre simpatizantii lui – care cuprindeau aproape jumatate dintre îngerii cerului – si a exclamat: «Acestia sunt cu mine! Vrei sa-i izgonesti si pe acestia si sa faci un atât de mare gol în cer?». Apoi a declarat ca este pregatit sa reziste autoritatii lui Christos si sa-si apere locul în ceruri prin forta; forta contra forta… Atunci a avut loc un razboi în cer. Fiul lui Dumnezeu, Printul cerului, împreuna cu îngerii Sai loiali, s-au îngajat în conflict cu Arhirebelul si cu cei ce i se alaturasera. Fiul lui Dumnezeu împreuna cu îngerii credinciosi si loiali au învins, iar Satan împreuna cu simpatizantii lui au fost alungati din cer.” (The Story of Redemption, p. 18-19).
Prin rebeliunea lor nebuneasca, nerusinata si ingrata, prin respingerea împacarii si staruinta în razvratire, aceste fiinte extraterestre rebele si-au sigilat soarta (Mat.25:41). Respingând autoritatea Domnului cerului si a legii Lui, ei au respins cetatenia cerului, au parasit cerul. În Iuda 6 ni se spune ca acesti îngeri se facusera vinovati de faptul ca nu-si pastrasera slujbele date, ci îsi parasisera caminul ceresc, alegând autoritatea lui Lucifer. Prin mândrie a cazut Lucifer „
ca un fulger din cer” (Prov 16:18, Lc 10:18) devenind „dumnezeul lumii acesteia” (2 Cor 4:4, Ioan 14:30) dupa ce a atras de partea lui si pe protoparintii omenirii (v. 9 face aluzie la Gen. 3).
Termenul grecesc  –diabolos înseamna dezbinator, calomniator, acuzator, bârfitor, adversar, un invidios care instiga la ura. În limba ebraica se numeste Satan  si are în primul rând sensul de împotrivitor, adversar, potrivnic. Aceste cuvinte nu se aplica în textul original numai diavolului, ci si unor oameni. Ele sunt cuvinte obisnuite (2 Tim 3:3 diaboloi = clevetitori; Num 22:22.32 – Domnul se aseaza ca împotrivitor – satan în calea lui Balaam).
Aruncarea pe pamânt a lui Satan nu este în momentul alungarii din cer, deoarece cântarea îngerilor din v. 10-11 ne spune ca pâna la aceasta aruncare a lui Satan pe pamânt el acuza pe credinciosii pamânteni înaintea lui Dumnezeu. Stim ca el facea acest lucru pe timpul lui Iov, pe timpul lui Moise si pe timpul lui Zaharia (Iov 1 si 2, Iuda 9, Zah 3:1-4). Ceea ce a determinat sfatul veghetorilor ceresti sa nu mai permita lui Lucifer accesul la cer a fost Crucea de pe Calvar. 
Crucea care fost instrumentul înaltarii Domnului Christos a fost în acelasi timp instrumentul aruncarii la pamânt a lui Lucifer (Ioan 3:14, 8:28, 12:31-32, 16:11). În cest mod, îngerii rasculati au fost „aruncati în Tartar, în lanturile întunericului” (2 Petru 2:4 dupa textul grecesc, Iuda 6), ceea ce simbolizeaza o conditie de arest pâna la încheierea judecatii, o restrângere a libertatii, fata de care ei protesteaza (Mat 8:29-32, Mc 5:9-10, Le 8:31). Abisul si Tartarul sunt expresii împrumutate din mitologia populara (asa cum a împrumutat Iisus limbajul din Lc 16:19-31 !) pentru a desemna „întemnitarea” lui Satan pe aceasta planeta a rebelilor. Biblia spune clar ca a fost aruncat din cer si ca aceasta este o calamitate pentru „pamânt si mare” (v.9). Prin urmare el nu se afla înlantuit într-un infern subteran, ci este destul de liber pe pamânt daca este vai de lumea aceasta si daca este numit „dumnezeul veacului acestuia”. Temnita în care este aruncat Diavolul cu îngerii lui este lumea noastra (Apoc 18:2, 1 Petru 3:19-20, Is 42:6.7. 21-22.). El este „domnul puterii vazduhului” (Ef 2:2) demonii lui cei din Tartar locuiesc în atmosfera lumii noastre (Ef 6:12). Daca diavolul ar fi într-un iad real subteran, n-ar mai fi iad pe pamânt, iar crestinul n-ar avea de luptat cu el (Iacov 4:7, 1 Petru 5:8).
Aruncarea pe pamânt a demonilor si pedepsirea lor are mai multe faze:
1.Excluderea din cer în urma razvratirii si nepocaintei,
2. Localizarea lor pe pamânt în urma înselarii primilor oameni,
3.Înfrângerea completa si interzicerea accesului la cer ca reprezentant al lumii, în urma Jertfei lui Iisus Christos, 4.Restrângerea totala a libertatii asupra oricarui om prin rapirea sfintilor la cer si prin nimicirea pacatosilor, la revenirea lui Iisus, când pamântul devine „pustiu si gol” – un abis (Apoc 20:1,
5 . Judecarea lor în timpul mileniului (în cer, 1 Cor 6:3). Se pare ca abia la revenirea lui Iisus este oprit definitiv si total accesul lui Satan în alte lumi (vezi Ef. 6:12 si Exp& Viz p. 261).

6. Pedepsirea lor în focul divin al mortii a doua împreuna cu toti supusii lor pamânteni (Apoc 20:4-10.14).
„Strigatul de pe cruce «S-a sfârsit!» a fost sentinta de moarte a lui Satan. Marea lupta s-a încheiat atunci, desfiintarea finala a pacatului ramânând astfel asigurata în mod definitiv.” (Marea Lupta 455.644-650)



Cântarea de sabat a mântuirii (v. 10-12)

                                In sabatul care a urmat imediat mortii lui Iisus, în timp ce discipolii stateau ascunsi, tristi si descurajati, în timp ce vrajmasii pregateau funii, sigilii si garzi pentru mormântul lui Iisus, Cerul era în sarbatoare, asteptând învierea Mântuitorului. Acest imn ceresc în care pâna si îngerii lauda pe Dumnezeu ca obiecte ale salvarii, fiind scapati de prezenta rebelilor, este exact centrul Apocalipsei, pasajul central din sectiunea centrala. Versetul 11 care, la începutul acestui comentariu, a fost ales ca verset cheie, deoarece rezuma tema cartii, este asezat la mijlocul Apocalipsei. Putem numara 206 de versete înainte si 208 versete dupa acesta. Diferenta este lipsita de importanta daca stim ca divizarea Bibliei în versete este arbitrara si conventionala. (Ca simplu cercetator al Apocalipsei am ales Apoc 12:11 drept cheie a cartii, cu 11 ani înainte de a fi informat de faptul ca el reprezinta si mijlocul literar al Apocalipsei). Ceea ce este si mai important, aici avem cheia biruintei noastre, în biruinta Domnului nostru. Prin sângele Mielului si prin marturisirea Lui cu orice pret, chiar cu pretul vietii. Marturisirea gurii întareste credinta proprie si inspira altora credinta. Acest pasaj ne învata ca si celor dinainte de Cruce le-a fost data biruinta si salvarea, pe temeiul aceleiasi Jertfe, ca
aceasta Biserica cuprinde pe credinciosii dinainte de Christos si chiar pe locuitorii cerului (Ef. 1:10).
Putina vreme, de la Calvar la al doilea Advent (v.12). Aici este descrisa acea turbare specifica diavolului, care totusi nu-i ia mintile. Spre deosebire de multi crestini, el a înteles foarte bine ca sângele lui Iisus i-a smuls împaratia si ca din acel moment sunt pregatite toate conditiile pentru venirea judecatii si împaratiei lui Christos. Si Iisus si apostolii aratasera ca timpul Revenirii (eveniment numit în crestinatatea rasariteana Parusia si în cea occidentala Advent) este conditionat de evanghelizarea lumii si pregatirea Bisericii (Mat 24:14.36, 2 Petru 3:11-12). Se pare ca Satan a înteles acest aspect conditionat al timpului revenirii lui Iisus {Mat. 16:28 si 24:34.) si s-a apucat de treaba, în timp ce crestinii au ramas în expectativa, apoi au gasit alt sens istoriei: o venire spirituala a lui Christos, o împaratie a Lui pe pamânt prin Biserica, etc. Îmi pot imagina ca Diavolul studiaza Apocalipsa cu mai mare zel si interes decât o fac crestinii. Pentru el este o chestiune de viata si de moarte. El crede profetiile „si se înfioara” (Iac 2:19, Mc 5:7-10). Ca urmare, 
manifestarile lui în era crestina au fost mai subtile si mai teribile decât înainte de Cruce


Urmarirea femeii (v. 13-14)
    Urmarirea femeii reprezinta ispitire si persecutie (2 Cor 11:3-4.14-15, 1 Cor 15:9). Prin legalismul iudaizant si prin influente pagâne, prin gnosticism, prin erezii si prin compromisurile facute cu pagânismul dupa ce Biserica devine partenera politica a Imperiului, Satan a reusit sa corupa crestinatatea mai mult decât prin persecutiile iudaice, romane sau barbare. Cel mai grozav timp a fost acela al dominatiei Antichristului papal, cei 1260 de ani sau 1290 de ani (vezi Dan. 12) între 508/538—1798, în care timp, acelasi spirit care controlase Roma cezarilor, s-a instaurat în lumea crestina, dându-se drept Spiritul lui Christos. Exista câteva tipuri biblice care stau în spatele acestei imagini a refugiului femeii ceresti în pustie: Israel iesind din Egipt, urmarit de balaurul faraonic, este hranit de Dumnezeu cu mana si „purtat pe aripi de vultur„(Deut 32:10-12) în timp de 42 de stationari; Ilie se refugiaza în pustie dinaintea regalitatii israelite apostate, unde este hranit de Dumnezeu, durata secetei fiind de trei vremi (ani) si jumatate; în timpul persecutiei lui Antioh Epifanes, multi hasidimi s-au retras în pustie (Ev 11:37-38). Refugierea în locuri mai greu accesibile sau mai ferite de privirile idolatrilor a fost o practica obisnuita a Bisericii în era crestina. Dar, evident, nu se poate vorbidespre o retragere fizica a Bisericii spirituale (sau chiar a unei
biserici istorice) pentru 1260 ani într-o pustie reala. Toate elementele din acest tablou sunt simbolice. Pustia este starea de restriste, de strâmtorare si de peregrinaj a Bisericii în lume, analoga purtarii de sac din cap.11.
       Adevaratii credinciosi ai lui Dumnezeu din acea perioada puteau fi gasiti printre vechile biserici înca nesupuse Romei (culdeii sau iro-scotienii din Irlanda, stramosii valdenzilor din nordul Italiei) printre albigenzi, valdenzi, pasagini, lollarzi, husiti, fratii moravi, sabatarieni; în bisericile Reformei (luterani, reformati, anglicani), printre radicalii protestantismului (anabaptisti, mennoniti, baptisti, sabatarieni, independenti), printre miscarile de tip pietist (pietisti, hernhutieni, fratii germani si moravi, metodisti). Dar nu putini credinciosi au existat în bisericile rasaritene separate de multa vreme (printre nestorieni si monofiziti, printre crestinii lui Toma din India si etiopieni). Deasemenea au existat crestini constiinciosi din sânul Bisericii Romane care au fost persecutati de propria Biserica, de pagâni sau de falsi protestanti. Acelasi lucru se poate spune despre bisericile ortodoxe, despre evrei sau despre sectele pauliciene, bogomile si catare


Atacuri indirecte ale Romei (v. 15-16).
     Râul de apa varsat de balaur (fiind, mai degraba, o varsatura acida si plina de fiere) se poate referi la toate expeditiile armate si misiunile „evanghelistice” trimise de Roma împotriva coloniilor de credinciosi necatolici. Bizantul – Noua Roma – si Armenia crestina au facut la fel cu paulicienii si ierizii. Râurile de apa reprezinta, de
regula, ostiri (Is 59:19, Dan 11:10.22). Zeci si sute de mii de oameni nevinovati au pierit în ocazii repetate, însumând în final cifre incredibile.
Imperiul si Biserica apostata s-au folosit de sabia francilor si a bizantinilor împotriva ereticilor arieni, apoi Roma a trimis hoardele anglo-saxone împotriva vechilor crestini britanici (culdei) . Acelasi diavol a trimis ordine calugaresti care sa converteasca pe rataciti, sau daca nu, sa-i dea la pierzare. Au fost initiate inchizitii si cruciade împotriva valdenzilor si albigenzilor, au fost trimise armate împotriva husitilor si, dupa Reforma lui Luther, Roma conduce actiunile continue ale Contrareformei, trimitând râuri de iezuiti cu aparenta de sfinti si cu inima de sarpe, în toata Europa si în toata lumea, pentru a controla si pune la punct problema protestantismului si a oricarei opozitii. Dragonadele, acele expeditii militare ale dragonilor francezi pentru „convertirea” hughenotilor, cum ar putea
 fi întelese decât ca actiuni ale dragonului? Este o minune ca dupa secole de urmarire si pustiire, crestinismul curat a ramas înca viu.
        Dar pamântul a dat ajutor femeii. Aici se vede o reactie naturala fata de aceste persecutii. Aceasta prapastie care apare ca o falie creata de un cutremur teribil, aceasta pedeapsa ce aminteste de soarta lui Core care voia sa fie pontif în locul lui Aron (Num 16:32), poate reprezenta Revolutia Franceza si revolutiile care au urmat. Toate acestea au fost îngaduite de Dumnezeu care a permis secularismului si ateismului sa umileasca Biserica apostata, ca sa creeze un timp de libertate pentru poporul Lui.         Întelegerea traditionala mostenita de la pionierii nostri este ca pamântul din acest verset reprezinta continentul american, ca si în cap. 13:11. Descoperirea unor pamânturi peste ocean si aparitia Statelor Unite cu libertatile caracteristice, crearea acestui camin permanent si refugiu al celor persecutati, a fost un ajutor pentru Biserica. Interpretarea este la fel de potrivita, doar ca nu explica în ce mod aceasta descoperire a Americii si crearea unei democratii autentice a reprezentat o înghitire a râului draconic. În interpretarea traditionala, râul reprezinta învataturi, dar nu este usor de vazut în ce fel descoperirea Americii sau aparitia SUA cu acea Constitutie unica a înghitit învataturile balaurului. Realitatea istorica este ca balaurul se simte la el acasa si în Statele Unite.
Semnificatia acestui verset, totusi, necesita un studiu mai aprofundat. O alta interpretare posibila ar fi si aceea ca, dupa ce Satan n-a reusit sa distruga Biserica prin persecutiile medievale, acelea fiind mai degraba o conditie de pastrare a curatiei Bisericii (pustia = locul ei !), a încercat s-o distruga prin râurile înveninate ale secularismului si ateismului modern, în special prin comunism. Dar Dumnezeu a permis ca valul ateismului sa fie înghitit în revolutiile anticomuniste desfasurate în zilele noastre



Ultimul atac al balaurului (12:17)
     Mânia balaurului este aceeasi furie descrisa în v.12, cu aceeasi motivatie. Razboiul este cel început în cer (v. 7), desfasurat în timpul Evului Mediu (Dan. 7:25) si, în ultima faza, cel descris în Apoc 13:7, 16:14, 17:14. Capitolul 13 descrie în detaliu, modul în care va actiona balaurul prin intermediul puterilor politico-religioase pamântesti. În timpul sfârsitului (dupa anul 1798), Biserica spirituala, universala a lui Dumnezeu este înca prezenta. Satan a urmarit aceasta biserica, mai întâi pentru a nimici pe Messia, iar dupa înaltarea lui Messia, tinta atacului a fost Biserica. Acum, tinta atacului sunt ultimii reprezentanti ai Bisericii, ultima generatie de credinciosi. „Samânta femeii” (în ebr.  zera – samânta = urmas, urmasi, posteritate) este Messia care trebuia sa zdrobeasca capul sarpelui (Gen 3:15), dar exista si o ramasita a urmasilor Femeii apocaliptice care au rolul de a birui pe balaur în felul în care a biruit Iisus. Ei sunt adevaratii crestini romani (Rom 16:20): biruitorii din Laodicea (Apoc 3:21).
Poruncile lui Dumnezeu si marturia lui Iisus. „
Legea si marturia” reprezinta un standard sigur, în opozitie cu oracolele spiritiste (îs. 8:16-20) . Aceasta profetie se aplica la Biserica Adventista dupa 1844, deoarece ambele semne distinctive – recunoasterea tuturor celor zece porunci si prezenta Spiritului (darului, charismei) profetiei, care este o marturie din partea lui Iisus (Apoc 19:10, 22:9) – se manifesta într-un mod unic în teologia si viata adventistilor: prin respectarea poruncii a patra, printr-o viata crestina distinsa si prin manifestarile darului supranatural al profetizarii. În ce priveste acest dar, Biblia nu spune ca este dat fiecarui membrual Bisericii, ci este daruit Bisericii prin aceea ca este dat unor persoane alese de Spiritul Sfânt. Noi recunoastem unele manifestari profetice sporadice în redesteptarile adventiste dintre anii 1840-1844, în persoane ca americanii William Foy si Hazen Foss, si în acea „epidemie a predicarii” (cum a numit-o presa timpului) aparuta printre adolescentii pietisti din Suedia. Dar într-un mod permanent si, 

cuprinzând mai multe daruri decât al profetiei, noi am fost martori ai vietii si ai activitattii unice a Ellenei Gould Harmon-White (1827-1915) singura persoana dintre adventisti careia noi i-am recunoscut autoritatea profetica (desi n-au lipsit alti candidati, chiar din rândurile noastre ! – Mat 7:15-20). Biblia arata ca Dumnezeu a dat Bisericii diverse daruri si ca, între altele, acest dar este cel mai important; el va fi necesar si în zilele sfârsitului (Ioan 15:26-27, Ef 4:11-15, 1 Cor 1:6-8, 14:1.3, Fapt 2:16-18.39, Ioan 16:12-15). Noi credem ca scrierile ei împlinesc astazi acest rol, si ca împlinirea completa a acestei profetii, atât în ce priveste „pazirea poruncilor lui Dumnezeu” cât si prezenta vie a „marturiei lui Iisus” în Biserica se va manifesta în timpul revarsarii „ploii târzii” a Spiritului Sfânt (Fapte 2:15-18. 37-39. Apoc 18:1), dupa ce va fi îndepartat „blestemul” starii laodiceene (asa cum îl numeste E.G.White).
       AZS (adventistii de ziua a saptea) nu socotesc scrierile E.G.White ca fiind canonice (ca o adaugire la Biblie sau ca un standard universal egal cu Biblia) sau inerante (lipsite de greseli omenesti). Dar ele sunt mesaje ale lui Dumnezeu, la fel de divine ca si ale scriitorilor Bibliei. Totusi, ele sunt, asa cum spunea însasi Ellen White, „o mai mica lumina care sa ne calauzeasca la lumina mai mare a Bibliei„. Scrierile ei, atât cele adresate Bisericii cât si cele adresate tuturor crestinilor sau lumii, înalta în mod unic persoana si caracterul lui Iisus în tot ce ele învata. Ele sunt printre cele mai raspândite carti din lume si multi s-au întors la Dumnezeu si la Biblie, citindu-le.
Aceasta profetie despre ramasita Bisericii (sau Biserica-Ramasita) nu s-a împlinit, totusi, în profunda si directa ei semnificatie. Aici este vazuta ultima generatie a biruitorilor, despre care se va vorbi în cap. 14:1-5.12. AZS au crezut întotdeauna ca ei sunt ultima generatie, si aceasta conceptie este corecta, dar nu trebuie sa uitam ca „sfârsitul timpului sfârsitului” este conditionat (vezi explicatia de la v. 12).



Apoi [balaurul] s-a asezat pe nisipul marii (13:1 a)
       Textul grecesc ar trebui tradus mai degraba cu „s-a asezat” decât cu „m-am asezat„. În acest caz, propozitia continua versetul
anterior: „Balaurul….s-a dus sa se razboiasca apoi s-a asezat pe nisipul marii”. Editiile actuale grecesti chiar ataseaza aceasta propozitie la 12:17. Nu stim daca se intentioneaza o aplicatie simbolica a acestei expresii, dar Ioan 
îl vede în viziune pe balaur asezându-se pe plaja Mediteranei, asteptând sa încredinteze fiarei autoritatea lui si misiunea de a înfrânge pe aceia care au fost desemnati de cer sa zdrobeasca capul sarpelui…


Am vazut ridicându-se din mare o fiara (13:1-2).
       Descrierea fiarei are asemanari esentiale cu balaurul. Aceleasi sapte capete si zece coarne. Trebuie sa fim consecventi si sa recunoastem aceeasi identitate a acestor puteri, indiferent daca este vorba de balaur, de fiara din cap. 13 sau de cea din cap. 17. Descrierea fiarei, în care se combina aspecte ale celor patru fiare din Dan.7, ne obliga sa observam aici aceleasi puteri istorice în cele sapte caiete. Balaurul avea câte o coroana pe fiecare cap, subliniind astfel ce era esential în toate (satanismul si pagânismul puterilor lumesti), dar nu avea coroane pe coarne. Fiara, în schimb, nu are nici un cap încoronat, ci poarta zece coroane pe cele zece coarne. Deoarece în Daniel 7 cele zece coarne apar pe capul roman, si aceeasi fiara reprezinta Roma în toate fazele ei (pagâna si crestina, unitara si divizata), nu este cazul sa numaram aici un cap roman pagân si un alt cap papal. Ba înca unii numara înca un cap ca simbol al papalitatii reînviate în timpurile noastre. Însa comparatia cu Daniel 7 este suficient de clara si Romei (pagâna si crestina, republicana si imperiala, romana si barbara, junghiata si vindecata) îi ajunge un cap: principalul cap al fiarei—”fiara”.
Prezenta celor zece coarne încoronatearata ca, spre deosebire de balaur, care reprezinta controlul lui Satan asupra tuturor împaratiilor lumii, fiara aceasta reprezinta acea putere care detine controlul în timpul existentei statelor crestine. Celelalte sase capete sunt prezente numai pentru a arata legatura organica, înrudirea spirituala dintre puterile istorice ale lumii (ca si în cazul chipului din Dan.2) si pentru a sugera ca aceasta fiara este o reflectare a imaginii balaurului. Complexitatea simbolului si aparenta confuzie a identitatii balaurului si fiarei sunt intentionate. Ei sunt doi si totusi unul singur. Ei sunt o parodie a unitatii dintre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul. Toti interpretii crestini antici au aratat ca aceasta fiara este Antichristul din Dan.7. Or Antichrist este Diavolul însusi, dar si „
omul faradelegii” care este chipul si asemanarea sa (lloan 2:18, 5:19-2). Christos este Adevarul (Ioan 14:6) iar Antichrist este Minciuna personificata (2 Tes 2:11-12). Dupa cum Tatal a dat Fiului toata autoritatea Sa, tot astfel si Satan, tatal minciunii si-a ales un reprezentant pamântesc cu influenta mondiala care sa-l reprezinte în toata subtilitatea si stralucirea lui, în toata îndrazneala rebeliunii lui si a pretentiilor de înlocuitor al lui Christos.
Acest Antichrist roman este, în mod sigur un crestin, deoarece apare ca rezultat al unei decaderi în Biserica (2 Tes 2:3, 1 Ioan 2:19) si se numeste „fiul pierzarii„. Acest titlu funest mai este dat în Scriptura numai lui Iuda Iscariotul, apostolul politician care l-a vândut pe Mântuitorul lumii pentru treizeci de arginti (Ioan 17:12). Iuda vânzatorul nu este altcineva decât un apostol în care a intrat Satana chiar la masa euharistica (Ioan 13:27). Este posibila aici si o comparatie cu Cain. Acesta era fratele mai mare al lui Abel, deci avea dreptul de întâi-nascut (patriarh = preot, profet si print). Si-a ucis fratele din invidie si ura. Singura controversa dintre cei doi a fost cu privire la sensul si forma închinarii. Pacatul uciderii pândea ca o fiara la usa inimii lui Cain si el ar fi putut sa-l tina afara, prin puterea lui Dumnezeu (Gen 4:7), dar fiara a fost lasata sa intre si a luat controlul asupra întregii fiinte, facând din fratele mai mare, o fiara care l-a ucis pe Abel (tipul tuturor martirilor). Cain a primit si el un semn care aminteste de harul lui Dumnezeu dar si de crima lui de care nu s-a pocait.
Obiectiile aduse prin texte ca acelea din 1 Ioan 2:22-23 si 4:2-3 nu pot fi acceptate. Este adevarat ca episcopii Romei au fost chiar primii în a recunoaste divinitatea si umanitatea lui Iisus, ca teologia romana este, în esenta, corecta. Dar aceasta negare a lui Christos cel întrupat nu se refera la o dogma oficiala, ci la viata, la manifestarea reala. Din punct de vedere al marturisirii de credinta si diavolul crede (Iac 2:19), ba înca demonii fac uneori exces de zel în a proclama pe Christosul adevarat, în scopuri diversioniste (Mc 1:24.34). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca sa fie Mântuitorul si Mijlocitorul nostru atotsuficient si Exemplul suprem de umilinta pentru orice fiinta omeneasca, Or, papalitatea s-a asezat pe sine ca Mare Preot si ca Vicar al Aceluia care este Dumnezeu adevarat, poftind, ca si Lucifer, autoritatea si puterea lui Christos, dar nu si exemplul Lui de umilinta si jertfire. În timp ce Petru n-a vrut sa semene cu Christos în ce priveste onoarea, nici macar pe cruce (cerând sa fie rastignit cu capul în jos!), papalitatea care se pretinde succesoare a lui Petru, a construit —pe locul unde s-a jertfit Petru !— o fortareata imperiala si un „tron al lumii”, jertfind orice si pe oricine pentru pastrarea acestui „res rapienta” (lat. lucru de apucat â€” Fii 2:5-11).
       Balaurul i-a dat puterea lui, tronul lui si o mare autoritate. Pagânismul a cedat locul falsului crestinism. Satan a dat lui Antichrist tronul sau. Pontifii romani au fost succedati de cardinali,
  pontiful suprem a fost urmat de papa. Zeii inferiori au cedat locul sfintilor si al Mariei, templele au devenit biserici. Legile romane si barbare au devenit legi crestine, imperiul a cedat locul lui Bisericii universale.Biserica decazuta, pe ruinile Romei...Împaratii romani au cedat papilor titlul de pontifex maximus.Constantin a cedat papei Silvestru palatul Lateran; acesta era vechiul palat al cezarilor, locuinta unor monstri de felul lui Nero si Diocletian. Acest palat a fost locuinta papilor pâna în Evul Mediu târziu, chiar daca din sec. VI a aparut resedinta de lânga biserica Sf Petru din Vatican. Ispita pe care Iisus a biruit-o în pustie, aceea de a accepta stapânirea întregii lumi, cu conditia sa faca un compromis cu diavolul în ce priveste închinarea, l-a biruit pe acela care îsi închipuie ca-I tine locul. Asadar „Sf. Scaun„, oficiul papal, nu este altceva decât „scaunul de domnie al Satanei” asezat în crestinatate în perioada pergameniana (313-538). Pretinzându-se succesor al lui Petru, corifeul apostolilor (Mat 16:15-16.22-23)., vicar al lui Christos si cu autoritate superioara celei civile, papa nu este altceva decât „fantoma lui Petru încoronata cu diadema vechilor cezari.” ( Stim astazi ca spiritele demonilor sunt acelea care vorbesc în numele umbrelor celor morti… )
Multimea capetelor fiarei nu trebuie sa ne distraga atentia; fiara are un singur cap încoronat. Nici coarnele nu reprezinta totul, fiindca adevarata putere care le controleaza, fiara propriu-zisa, are „
numarul unui om” (v.18). Prin urmare este o autoritate monarhica. Dar nu este prezenta printre cele zece coarne politice. în Dan.7, papalitatea era reprezentata printr-un corn diferit de celelalte coarne, deoarece se sublinia originea, puterea regala si timpul aparitiei ei. Aici însa, papalitatea nu apare ca putere distincta de Roma pagâna. Ea are succesiunea spirituala a dinastiei cezarilor si pontifilor romani. Unul din capetele fiarei parea junghiatt, ranit de moarte. Expresia junghiat, folosita în textul original, parodiaza pe Christos Mielul junghiat. Dupa cum Iisus a activat public timp de trei ani si jumatate (42 de luni), dupa care a fost „junghiat” dar a învins moartea si atrage la Sine pe toti oamenii, tot astfel Antichristul a activat 1260 zile (ani), de la 538 la 1798, dupa care acest oficiu politico-religios a fost lovit de sabie, asteptându-se sfârsitul lui. Dar, într-un mod neasteptat de contemporanii Revolutiei Franceze si ai lui Napoleon, Roma papala si-a revenit. Amanuntul acesta ne arata ca, vorbind despre fiara, avem în vedere acel cap care a fost ranit si s-a vindecat.
În perioada de dupa junghiere, apare urmatoarea declaratie blasfematoare a cardinalului Manning: „
…’Astfel fiindca Biserica pare slaba si VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU înoieste patimile Maestrului sau pe pamânt, noi gasim pricina de poticnire in ele si ne întoarcem tata de la el…” (CardinalH.E.Manning, The temporal Power of The Vicar of Jesus Christ. London 1862), Observati aluziile blasfematoare la expresii din Isaia 53. (Sublinierile noastre).
În anul 1929, prin concordatul dintre guvernul lui Mussolini si scaunul papal, s-a restaurat Statul Papal care guverneaza Biserica Romana. Imediat, tonul catolicilor devine triumfator. În 1930, J.Bernhart publica (Ed. Payot, Paris) lucrarea sa cu un titlu semnificativ: ” Vaticanul—tronul lumii„, iar în 1957 H.Fraser, deasemenea un catolic, va scrie: „Sfântul Scaun pe care materialistii îl dispretuiau ieri ca pe o simpla fosila a lumii sociale, este astazi mai înaltat în stima lumii de cum n-a fost niciodata, de pe vremea cruciadelor.
Desi cu o mica putere si suferind înca în urma loviturii de sabie, Vaticanul s-a straduit cu rabdare si cu o schimbare de strategie, sa influenteze lumea moderna, sa vorbeasca limbajul lumii actuale. Începând cu pontificatul lui Ioan XXIII si deschiderea Conciliului Vatican II (1960) la care se raporteaza catolicismul contemporan, papalitatea a facut si mai mari progrese, implicându-se tot mai mult în controlul asupra vietii Bisericii, în activitati de subsapare a lagarului comunist, în legaturi diplomatice cu Statele Unite si în dezvoltarea strategiilor pentru unire cu Roma. Spre deosebire de timpurile medievale, papii de astazi ies din palatul lor si viziteaza lumea, fiind aclamati ca niste megastar-uri.



Tot pamântul se mira urmând fiarei (3 b – A)
        Expresia descrie admiratia lumii fata de Antichrist care reflecta slava lui Lucifer, tatal lui. Admirând papalitatea si închinându-se ei, oamenii se închina, de fapt, lui Satan. Profetia aceasta este pe cale de împlinire. Întrebarea retorica pusa de cei ce se mira este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu (Ex 15:11, Ps 89:6).
Blasfemii pe capete, blasfemii în gura. Fiecare cap al fiarei (v-1) este o putere blasfematoare. Divinizarea omului, cultul imperial a existat la toate celelalte puteri mondiale. Cezarii romani – care erau în acelasi timp pontifi supremi ! – au fost adorati ca zei. Dar aceasta divinizare atinge forma cea mai subtila si, în acelasi timp, mai îndrazneata, în timpul Romei papale. Papii romani au purtat acea întreita diadema imperiala (tiara) care se numeste 
triregnum "triregnum"-coroana  Papei ( (întreita regalitate) deoarece reprezinta domnia sa asupra cerului, pamântului si infernului. / Cel putin, aceast este interpretarea clasica, mentinuta pâna târziu în timpurile moderne: „Astfel I papa este încoronat cu o întreita coroana, ca împarat al cerului, al pamântului si al infernului.”] (Lucius Ferraris. P.B. 1772, Venetia)
In zilele noastre, Biserica Romana interpreteaza aceasta domnie întreita în niste termeni aparent mai modesti. Ioan Paul II nu poarta pe cap tiara. Dar aceste noi atitudini nu sunt decât chestiuni de suprafata. Vaticanul n-a renuntat la pretentiile lui traditionale asupra sensului acestui oficiu: 
papa este singurul cap legitim al Bisericii universale (Ef 4:15), singurul Vice-Christos. Câteva din afirmatiile istorice ale papilor sau despre papi (citate în 8 SDABCSource Book) sunt edificatoare:

       Noi tinem pe pamânt locul Atotputernicului Dumnezeu” (Leon XIII – 20 iunie 1894)
„Tu esti Pastorul, tu esti Vindecatorul, tu esti Directorul, tu esti Stapânul casei, în sfârsit, tu esti un alt Dumnezeu pe pamânt.” (Chr. Marcellus – predica la Conciliul V Lateran, sesiunea IV 1512) veziEx.20:3.
„Parintele si învatatorul tuturor crestinilor” (Conciliul de la Florenta, 1439) Mat 23:8-J2
„Papa este purtatorul cheilor si deschizatorul usii; el formeaza un singur consistoriu (sfat) cu Dumnezeu; si nu se poate face apel la cineva mai sus decât papa. Nu se poate intra în legatura cu Dumnezeu si în viata vesnica fara mijlocirea lui.”(Augustinus Triumphus) Apoc 3:7-8, Ioan 10:30)
„Papa are o atât de mare autoritate si putere încât el poate modifica, explica si interpreta chiar legile divine, fiindca puterea sa nu este a unui om, ci a unui Dumnezeu, si el actioneaza în locul Iui Dumnezeu pe pamânt, cu deplina
 putere de a lega si dezlega oile sale.” (Lucius Ferraris, Venetia, 1772) vezi Dan 7:25, Mat 5:17-19
„Noi, mai mult, proclamam, declaram si ne pronuntam ca este deasemenea necesar pentru mântuirea oricarei fiinte umane, sa fie supus Pontifului Roman.” (Bonifaciu VIII-1302) Fapt 4:12
„Cea mai mare putere în lume. VICARUL FIULUI LUI DUMNEZEU întrupat, a luat loc în tribunalul sau” (H.E.Manning- Puterea temporala a Vicarului lui Iisus Christos, Londra 1862) Ioan 5:27, Dan 7:13
La ceremonia încoronarii .”Primeste tiara cu cele trei coroane si sa stii ca tu esti Parintele printilor si regilor. Conducatorul lumii, Vicarul Mântuitorului nostru Iisus Christos!” I(P.Hutchinson. „20 secole de crestinism” 1959. New York) Ev 1:6 „
„De oameni vânator [i.e. pescar de oameni] dumnezeiesc, Hristos pe tine te-a facut, încredintându-ti turmele Bisericii Sale”….”mai mare decât apostolii”…. „puietor de lege”…”Petre slavite” .verhovnic pururea slavit ca soarele ceresc” (Marturiile cartilor bisericesti ortodoxe despre papa—Pr.Dr.I.Stanciu, ed.II 1937, Craiova).


Prezenta triregnului si a cheilor ca emblema sau stema pe steagul Vaticanului este elocventa. Papa a fost considerat înca din sec. VI judecator suprem care nu poate fi judecat de nimeni. Cu timpul s-a cristalizat, în mod natural si parerea ca în el se concentreaza nealterata, învatatura corecta. Dar abia în timpurile moderne, la anul 1870, papalitatea a decretat 
dogma infailibilitatii: atunci când papa vorbeste ca magistru al Bisericii (” ex cathedra”), în conformitate cu Sf. Scriptura si cu traditia, el este infailibil ( nu poate gresi!). Aceasta credinta se întemeiaza pe parerea ca Domnul a dat (prin Petru!) Bisericii, Spiritul Sfânt si prin aceasta o asigurare ca, orice s-ar întâmpla, ea nu va rataci si nu va cadea. Atât ortodocsii cât si catolicii si, uneori chiar biserici protestante, nu pot vedea ca fagaduinta lui Iisus este conditionata (Rom11:17-22). În ciuda tuturor evidentelor, aceasta credinta este confesiunea fundamentala a papismului. Papa se pretinde asemenea lui Christos pe pamânt – si Roma s-a zbatut din cele mai vechi timpuri pentru recunoasterea lui Christos ca Dumnezeu !. Dar adevarata origine a acestei autoritati supreme sta, mai degraba, în tirania traditiei si a multimii. Papalitatea a demonstrat ca poate desfiinta anumite porunci ale lui Dumnezeu si poate porunci lucruri care n-au trecut niciodata prin mintea Domnului, dar el nu poate face si o schimbare inversa: renuntarea la o inovatie omeneasca în favoarea poruncii lui Dumnezeu care a fost neglijata



Timpul activitatii—42 de luni (v.5)
     Referirea la aceasta perioada (care apare de sapte ori, sub diferite forme, în profetiile apocaliptice: de 2 ori în Daniel si de 5 ori în Apocalipsa) este o dovada evidenta în favoarea identificarii acestei fiare-Antichrist cu cornul nelegiut din Daniel 7. Cele 42 luni (1260 zile-ani) reprezinta aparitia primului stat papal în Italia, cu ocazia eliberarii Romei de ostogoti (538), pâna la desfiintarea puterii temporale a papilor de catre armata republicana franceza (1798). Versetele 5-8 nu reprezinta evenimente care urmeaza sa se întâmple dupa cele din v.4. Expresia repetata „i s-a dat” din v.5 trebuie înteleasa în relatie cu autoritatea data de balaur în v.2. Deasemenea, v.5-7 trebuie întelese în lumina profetiei din Daniel 7:25.
Aici avem înca o confirmare ca aplicatia dominanta a profetiei despre cornul din Dan. 8:10-11.24-25 si 11:36-39 vizeaza papalitatea si ca profetia lui Pavel din 2 Tes.2 se refera la aceeasi realitate istorica. Blasfemia sau hula este un pacat care înseamna rostirea unor pretentii îndraznete, arogarea unor atribute divine (Mat 26:64-65) sau, în general, vorbire abuziva, defaimare, insulta. Roma si-a atribuit titluri si puteri divine, ea a defaimat pe toti opozantii ei ca fiind antichristi si eretici, condamnându-i. Ea a decretat tot felul de siboleturi teologice în numele lui Dumnezeu si se considera „cetate eterna„, punând în umbra cetatea lui Dumnezeu (Apoc 21:3). „
Cortul” (resedinta) lui Dumnezeu se numeste, totusi, Noul Ierusalim si nu Noua Roma. între cele doua exista o prapastie de netrecut. Considerându-se de aceeasi autoritate cu Christos, papalitatea insulta pe îngerii care se socotesc robi ai lui Christos. Razboiul din v.7 poate fi acea stare de razboi timp de 1260 ani împotriva „ereticilor” din Dan.7:25 sau se poate referi la razboiul declansat de balaur în cap 12:17. Fiara Antichrist este agentul si reprezentantul principal al balaurului. Autoritatea data lui Antichrist în v.7 s-a împlinit în suprematia istorica asupra popoarelor Europei si asupra altor popoare catolice. Ea a crescut în timpurile moderne. A doua parte a cap. 13 ne arata cum va ajunge ea universala, pentru ca si popoarele necatolice s-o recunoasca.

Toti locuitorii pamântului i se vor închina(v.8-10). Versetul 8 prezinta o dificultate pe care am dori s-o evidentiem comparând acest verset cu un text paralel din Apoc. 17:8 b. Observati paralela în textul grecesc si în traducere [dati click pe imaginea mica pentru a o vedea la dimensiune normala]:„Si i se vor inchina [fiarei] toti locuitorii pamantului [fiecare] al carui nume n-a fost scris in cartea vietii Mielului junghiat de la intemeierea lumii”.
Topica frazei în textul original permite doua traduceri posibile, depinzând de puctuatie:
1 .”al caror nume n-a fost scris în cartea vietii Mielului junghiat, de la întemeierea lumii”
2. „al caror nume n-a fost scris în cartea vietii Mielului junghiat de la întemeierea lumii” (vezi si 1 Petru 1:19-20)
De dragul simplificarii am putea alege a doua varianta, dar este bine sa stim ca ea nu rezolva problema în mod satisfacator. În Apoc. 17:8 b, tradus direct cu respectarea topicei frazei, textul suna asemanator: 

Apoc.17
Apoc.13
Si se vor mira locuitorii pamântului al caror nume n-a fost scris în cartea vietii de la întemeierea lumii.
Si i se vor închina toti locuitorii pamântului [fiecare] ai carui nume n-a fost scris în cartea vietii Mielului junghiat de la întemeierea lumii.

       Asemanarea dintre cele doua texte este izbitoare. Dar în cel din cap. 17 lipseste referirea la Mielul junghiat. Si totusi urmeaza expresia „de la întemeierea lumii„. Este dificil sa întelegem în cap. 17 „cartea vietii de la întemeierea lumii„, pentruca în textul grecesc ar trebui sa apara înca odata articolul definit: „cartea vietii cea [care este] de la întemeierea lumii”. Cum acest articol sau un pronume relativ lipseste, gramatica ne sileste sa punem o virgula dupa „cartea vietii” si sa întelegem ca numele [n-]au fost „scrise… de la întemeierea lumii”. Pentru consecventa ar trebui sa introducem aceeasi punctuatie si în cap. 13. În acest caz ne lovim, însa, de o dificultate teologica. Probabil ca dificultatea este determinata de ignoranta noastra. Nu stim prea multe din Biblie cu privire la aceasta carte a vietii. Ellen White nu pretinde ca ne-a spus totul despre acest subiect. Avem la îndemâna lumina mai mare a Bibliei pe care înca n-am cuprins-o. David pare sa se refere la o scriere a numelor tuturor oamenilor în cartea lui Dumnezeu înainte ca ei sa se nasca: Ps 139:16. Oricare ar fi momentul (sau momentele !) înregistrarii în aceasta carte si Ellen White arata ca si faptele bune sunt trecute acolo! (Exp.& Viz. 56 si 261) acesta nu poate fi un argument al predestinatiei nominale si selective, deoarece Apocalipsa arata la fel de clar ca, în timpul judecatii divine, unele nume vor fi sterse din cartea vietii (Apoc3:5,
Este interesant sa observam evenimentul din VT care sta la baza acestui pasaj: Ex 32:4-6.32. Cei ce s-au închinat chipului facut de pontiful Aron si-au pus în pericol numele lor din cartea lui Dumnezeu. Pontiful Aron a încercat sa mascheze si sa justifice aceasta idolatrie prin crearea unei noi sarbatori „în cinstea lui Iahwe (numele Domnului Christos în VT)”.
Este interesant ca, în timp ce sabatul zilei a saptea este un exemplu divin al odihnei spirituale în Christos, caruia îi corespunde momentul astazi (Ev 4:7-11), apostazia lui Aron a creat o sarbatoare idolatra, tot în cinstea Domnului, al carei moment este mâine. Astazi este semnul ascultarii prompte, în timp ce mâine este simbolul amânarii, iar amânarea nu este decât o respingere mascata a invitatiei lui Dumnezeu. Or, ziua în care epistola lui Pavel se citea în Biserica era sabatul, însasi ziua care exemplifica aceasta odihna. Situatia este asemanatoare cu predica lui Iisus la Nazaret într-un sabat (Lc 4:16-21), când a zis: „
Astazi s-au împlinit cuvintele acestea...” (In lucrarea sa „Odihna divina pentru neodihna omeneasca„, S.Bacchiocchi comenteaza legatura dintre sensul mai imprecis al lui astazi – acum, în zilele acestea– si sensul propriu si concret – chiar în aceasta zi care este sabat).
Aceeasi idee pare confirmata de cuvintele v.9 („Cine are urechi sa auda!”) care sunt paralele cu textul din Ev 4:7 („Astazi, daca auziti glasul Lui…). In acelasi timp, acest apel se adreseaza bisericilor din partea Spiritului Sfânt, de sapte ori (cap. 2-3) iar în solia laodiceana este dublat(Apoc 3:20.22)


La robie si sabie… sau la credinta sfintilor ? (v.9-10).
     Primele doua parti ale v.10 sunt redate în textul grecesc într-o forma mai neclara, dar textul apare ca o citare libera a sentintei din Ier 15:2, 43:11: „Cine este pentru robie, merge la robie. Cine [trebuie] sa fie ucis cu sabia, sa fie ucis cu sabia.” Aceste cuvinte se refera la poporul lui Dumnezeu care are numai doua alternative în aceasta încercare: sa mearga în aceasta ultima robie babiloneana (în timp ce altii fug „din Babilon”!) sau sa ramâna statornici. Ultima parte a versetului trebuie înteleasa
deasemenea în sensul termenilor grecesti: „Aici este [se dovedeste, se vede] statornicia si credinta sfintilor!” (  – hypomone- staruinta, perseverenta, statornicie, rabdare;  – pistis – credinta în sens reciproc, relatie de credinta: încredere si credinciosie. Relatia de credinta este  o încredere reciproca). Adevarata credinta este cheia statorniciei. Ideea este atât de importanta încât se repeta în Apoc. 14:12


Fiara care se ridica din pamânt (falsul profet), v. 11-18
     A doua fiara are rolul unui profet si face minuni extraordinare, deaceea este numita în urmatoarele capitole „falsul profet„. Un profet este omul care vorbeste în favoarea si în numele unui dumnezeu, un interpret al zeului (Ex 4:16). Un adevarat profet sustine pe adevaratul Christos, în timp ce falsii profeti proclama falsi messia, falsi mântuitori—antichristi (Mat.24:23-25, 2 Petru 2:1.15, 2 Cor 11:4, Deut 13:1-5). Spre deosebire de fiara Antichrist care se ridica din mare, a doua fiara se ridica din pamânt. Pionierii nostri au înteles marea ca fiind Lumea Veche (Europa, plus zone din Asia si Africa), cu multimea ei de civilizatii succesive si natiuni care au fost mereu în conflict. Prin contrast, pamântul a fost înteles ca fiind o zona geografica relativ putin populata si mai linistita, ceea ce ar corespunde continentului american din sec. XVI-XVIII.
Am putea vedea în acest pamânt limanul, uscatul unde se poate locui, tarmul dorit de cei ce calatoresc pe mare. Oricare ar fi explicatia, este de dorit sa avem o simbolistica unitara si consecventa în toate viziunile Apocalipsei. Pentru un evreu, marea era în primul rând Mediterana (Marea cea mare), simbol al lumii bântuita de razboaie (Dan 7:1-3), iar pamântul, tara, nu putea fi altceva decât Canaanul, tara minunata, tara promisa. Si carei alte zone geografice i s-ar potrivi un asemenea simbol, daca nu Americii de Nordpatria celor mai sfinte libertati, limanul visat de toti napastuitii lumii, principalul bastion al crestinismului protestant?
Statele Unite au fost un refugiu al celor oprimati. America a fost supranumita bastionul libertatii religioase. Dumnezeu a facut mai mult pentru aceasta tara decât pentru oricare alta tara asupra careia straluceste soarele. Ea a fost în mod miraculos pastrata...” (RH 03p.41)
Observând contextul, putem stabili timpul aparitiei acestei fiare pseudo-profetiste: dupa dominatia istorica a fiarei Antichrist, ea apare din pamânt, ca prin minune, 
pentru a-i vindeca rana. N-a mai fost vorba despre aceasta putere pâna acum. Daca observam ca profetia se refera la fiare ca fiind puteri mondiale care joaca roluri importante în istoria poporului lui Dumnezeu, atunci nu putem gasi în timpul sfârsitului (afara de Roma cu coarnele ei occidentale si afara de „taratul” ateist cu toti satelitii lui), o alta putere mondiala decât SUA. Revolutia Americana apare la sfârsitul dominatiei papale, odata cu Revolutia Franceza. Aici începe paradoxul: Apocalipsa a prevazut ca lovitura de sabie va fi data papalitatii de catre cea mai catolica tara, din fruntea Europei, iar vindecarea acestei rani avea s-o faca tocmai SUA care este cea mai reprezentativa creatie pamânteasca a protestantismului…
 Statele Unite au aparut ca o constelatie de colonii engleze pe continentul nordamerican (New England, Noua Anglie) si s-au dezvoltat în urma luptei pentru independenta (1776-1789) ca fiind cea mai tânara, mai puternica si mai umana dintre marile puteri ale lumii. Având la temelie o Constitutie , cu principii unice, înaltând drepturile si libertatile sacre ale individului, ea s-a privit pe sine ca fiind destinata sa inaugureze în lume o noua ordine a veacurilor (asa cum apare scris pe sigiliul ei, în limba latina: NOVUS ORDOSAECLORUM). În contrast cu anticrestinismul Revolutiei Franceze, America si-a luat ca motto expresia care apare pe fiecare dollar. adevaratul secret al puterii ei: 
IN GOD WE TRUST â€” în Dumnezeu ne încredem. O tara care si-a ales credinta în Dumnezeu si supravegherea respectarii drepturilor omului ca program si destin. La origine, aceste colonii engleze erau tot atât de intolerante pe cât erau de crestine (protestante). Catolicii, disidentii, evreii si vrajitoarele aveau un statut aparte, între convertire si spânzuratoare. Principiul dreptului si libertatii de constiinta a fost aplicat, mai întâi în colonia Providence întemeiata de baptistul separat Roger Williams (1636). Este demn de admiratie faptul ca, desi aceasta colonie a fost privita la început ca o ciudatenie neviabila, ea a devenit modelul politic al Americii. Nu putina influenta la conceperea acestui sistem constitutional au avut deistii americani. Dar ideea separarii bisericii si statului sustinuta de deisti, îsi are originea în doctrina anabaptistilor pasnici, în aripa radicala a Reformei Protestante.
Cresterea din pamânt a acestei puteri este o descriere foarte exacta. Ea rasare si creste usor ca o planta. In primul rând prin munca si cinste, având la radacini o credinta pentru care a curs mult sânge în Europa, ea s-a dezvoltat, si-a câstigat independenta, a primit o infuzie continua de inteligenta si curaj prin imigrari din Lumea Veche, a fost în stare sa cumpere suprafete uriase de la alte popoare (Louisiana, Florida, California, Arizona, New Mexico, Alaska), în timp ce un stat ca Texas s-a alaturat voluntar.
Dar ridicarea din pamânt spune si altceva. Singurul loc din Biblie unde ni se vorbeste despre un profet sculândii-se din pamânt, este descrierea unei sedinte antice de spiritism în care apare o „
fiinta divina” care vorbeste ca si cum ar fi profetul Samuel (1 Sam 28:13-14). Acest caracter înselator se reflecta în contrastul dintre cornitele de miel si glasul de balaur. Prin comparatie cu alte fiare, pare a fi crestinismul personificat. Dar modul în care vorbeste lumii în versetele urmatoare este glasul unui balaur. Fiindca doar balaurul este preocupat sa dea o atât de mare autoritate Antichristului papal. Si balaurul este acea putere care a inspirat persecutiile si ura contra celor ce pazesc poruncile lui Dumnezeu. Este, oare, un lucru întâmplator ca America este în acelasi timp patria spiritismului modern si a teosofiei curente care sunt adevaratul suflet al miscarii New Age (era noua)? Balaurul, simbolul lui Satan, nu este, oare, spiritul pagânismului? Si care este esenta pagânismului universal daca nu ocultismul ? Prin urmare, fiara pseudoprofet este America protestanta controlata de spiritualism si catolicism.
Fiara aceasta nu este descrisa. Ea nu este mielare doar cornite de mielNu este nici balaur, dar are glas de balaur. Este un fals profet, un prezicator al viitorului lumii, un facator de minuni extraordinare. Minunile acestui fals profet sunt asemanatoare cu ale lui Ilie. Dar ele nu dovedesc altceva decât ca o putere extraterestra interesata controleaza pe falsul profet care descopere lumii vointa „
dumnezeului acestui veac„. Si care este vointa lui? O noua ordine mondiala ! Suna atât de frumos „o noua ordine” . Dar v. 14 arata ca minunile falsului profet sunt amagiri pentru a accepta ca ordine mondiala o imagine a vechii fiare. Nu e nimic nou sub soare. Proiectul noii ordini mondiale are ca cheie instaurarea unui totalitarism crestin, ecumenist, dupa chipul si asemanarea sistemului medieval catolic. În acest scop, America va lucra cu toata autoritatea fiarei dintâi si, prin masurile ei politice va determina lumea sa adopte un tip de crestinism care va favoriza catolicismul si nu protestantismul biblic.
Este evident ca nu o imagine fizica a primei fiare este aici prevazuta. Daca fiara reprezinta un organism politico-religios, o putere istorica, imaginea fiarei trebuie sa fie o copie a aceluiasi organism politico-religios. Dar imaginea fiarei Antichrist nu este vie la început, este doar un proiect care va fi animat de catre America de astazi (v. 15). Nu stim exact cum vor decurge lucrurile, dar anumite partide si miscari politico-religioase americane urmaresc o schimbare a Constitutiei desfiintând principiul separarii bisericii de stat si încercând o uniformizare religioasa, un gen de teocratie ecumenista. Miscarile acestea sunt îndreptate împotriva secularismului si ateismului, împotriva invaziei pagânismului si a sectelor salbatice
urmarindu-se o întarire a crestinismului si o descurajare a imoralitatii. Fiindca buruienile diavolului s-au dezvoltat foarte bine pe solul primitor al Americii libere. Dar modificarea Constitutiei americane în acest punct va duce, în mod inevitabil, la persecutarea minoritatilor crestine constiincioase, asa cum a fost întotdeauna.
.       
Cornitele de miel ale fiarei americane reprezinta blândete, tinerete, atitudine pasnica. Spre deosebire de coarnele fiarei Antichrist, cornitele de miel nu reprezinta puteri politice vrajmase omului. America are doua elemente care au facut din ea o putere favorabila omului: un stat fara rege si o biserica fara papa, în politica si mostenirea protestanta în religie. Cele doua entitati sunt separate si astfel statul serveste fericirea individului.Glasul de balaur se refera la evenimentele profetice care sunt în curs si care implica o combinatie a celor doua puteri de tip „fier si lut” ca în profetia din Dan.2. Referinta la profetia lui Daniel trebuie sa ne determine sa vedem în chipul de aur din cap.3, obligatia de a se închina toate popoarele si limbile, dimensiunile idolului (60 x 6) si prezenta cuptorului pentru intimidarea nonconformistilor, o prefigurare istorica a evenimentelor din Apoc. 13.
Autoritatea mondiala cu care vorbeste acest pseudo-profet arata ca Organizatia Natiunilor Unite, Conciliul Mondial al Bisericilor (Ecumenismul) si alte foruri mondiale si agentii oficiale si secrete, vor contribui în mod eficient la exportarea imaginii fiarei, a noii ordini în toata lumea. Fiind vorba de redesteptarea unui crestinism totalitar, de o teocratie ecumenista în care constiinta individului este strivita, acest lucru nu este o noutate în Europa. Lumea veche este fiara istorica — Roma cu coarnele ei „crestine„. Aici, o revenire la

timpurile vechi este de asteptat, chiar si fara influenta americana. America a fost aceea care a inspirat Europei, prin mijlocirea stângace a Revolutiei Franceze, ideile moderne de democratielibertate si respect fata de drepturile omului. America este aceea care a vegheat ca ele sa fie respectate pretutindeni si, în multe locuri nu s-ar fi aratat zorii democratiei fara influenta diplomatiei americane. Dar când America însasi va da un exemplu de alterare a principiului constitutional, nu va mai fi pe pamânt nici o putere care sa ia apararea celui oprimat. Lumina lumii se va stinge si „Unchiul Sam”, strajerul libertatii, va deveni asa cum se poate întrevedea, profetul si jandarmul unui crestinism corupt si intolerant.
Acesta este un vis urât, dar se va împlini. Profetiile neplacute trebuie considerate mai credibile (Ier 28:7-9). Cum se poate ajunge la o situatia atât de rasturnata în comparatie cu pretentiile actuale ale Americii? Mai întâi trebuie avut în vedere ca protetantismul american este de multa vreme într-o stare de criza. Apoi trebuie observat ca procentul actual al catolicilor în SUA este foarte ridicat. Învatamântul a fost separat de îndoctrinarea religioasa (potrivit constitutiei!) dar nu si de alte forme de îndoctrinare cu dogme si traditii de esenta umanistaanticrestinaImoralitatea si violenta este foarte de ridicata în anumite clase, iar 
ocultismul este omniprezentGustul dupa senzatii taritematica satanista în muzica si film, înstrainarea tinerilor de valorile crestine traditionale, au facut din America ultimei generatii locul cel mai plauzibil al „începutului sfârsitului„. Deja s-au restabilit relatiile diplomatice dintre Casa Alba si Vatican (ceea ce America nu visase în deceniile anterioare !) si catolicismul are în America cel mai puternic front.[Ac.comentariu a aparut in 1994]. Când influenta curentelor pagâne, de inspiratie spiritista, va însela pe americani sa dea crezare mesajelor primite din „cealalta lume” prin intermediul fantomelor, atunci este deschisa calea pentru orice.
America are deja o traditie de intoleranta mostenita de la maica ei, Marea Britanie. Statele federatiei americane pastreaza înca în constiinta lor politica, în legile lor, un articol special care cere respectarea duminicii de toti cetateniiNumai Constitutia Federala este aceea care blocheaza aceste „blue laws” (legi albastre) care nu mai au (sau „înca nu au”!) putere. Dar ele erau cândva foarte serioase. Dintre toate statele catolice, Anglia a impus pazirea cea mai stricta a duminicii pe care a numit-o sabat. Reforma engleza care a dus la crearea Bisericii Anglicane, nu a schimbat cu nimic aceasta atitudine. Ba înca, influenta calvinismului puritan (cu acel accent pus asupra Decalogului si cu interpretarea poruncii a patra dupa marele filozof catolic Toma d’Aquino) a accentuat ideea sanctificarii duminicii. Calvinismul a fost în Occident principala forta a modelarii moral-sociale a oamenilor; cele mai frumoase aspecte ale sistemului capitalist (cultul muncii si al cinstei, prosperitatea materiala, gradul de civilizatie) fiind datorate calvinismului. Or, cele mai multe biserici americane sunt pur calviniste (prezbiterieni, congregationalisti) sau mostenesc doctrina calvinista (anglicani, baptisti, etc). Prezenta acelor legi albastre în constitutiile statelor federale s-a dovedit deja nefasta între anii 1870-1888, când guvernele voiau sa puna la punct progresul AZS, condamnând pe aceia care lucreaza duminica si tin sâmbata, sub motivul ca America este o „
natiune crestina” si nu poate încuraja obiceiurile evreiesti. (Acest spirit nationalist-„crestin”, care a devastat Europa, sta si la temelia miscarii Ku Klux Klan, o organizatie americana aproape terorista, de tip fascist, care îsi manifesta ura fata de negri, catolici, imigranti si evrei. Asemenea voci de balaur se aud si în nenorocitul nostru „Est salbatic„).
Ca reactie fata de acele izbucniri care pareau sa fie o declansare a ultimului conflict din Apoc 13, AZS au întemeiat la 21 iulie 1889 Asociatia Libertatii Religioase, Dar efectele legilor duminicale au continuat, o noua izbucnire având loc între 1892-1895. Dupa anul 1900 aceste tendinte au slabit, dar în generatia noastra au reînviat. In 1961 Curtea Suprema a emis patru decizii de lege duminicala într-o singura zi. Pe atunci majoritatea Statelor Unite aveau legi duminicale si numai 12 dintre ele aveau scutiri pentru sabatisti, în timp ce doua curti federale dadusera decizii contradictorii. Au aparut dispute între juristii americani cu privire la legalitatea legilor duminicale. Unii le considera ca având un caracter civil, altii le considera de origine si esenta religioasa, pentruca ele lovesc pe aceia care nu împartasesc convingerile majoritatii. Criza energetica din 1973 a determinat un nou val de interes pentru redresarea moral-religioasa a americanilor, trezire care întotdeauna este vazuta ca pornind de la obligativitatea sfintirii universale a duminicii. 
De aceea Dumnezeu pedepseste America, pentruca exista atâta neglijare a religiei, iar aceasta neglijare este încurajata de exemplul „anticrestin” al celor ce nu respecta duminica… într-o crestinatate care se scalda în prosperitate si confort, unde se discuta cu întelegere despre „drepturile” homosexualilor si unde zeul suprem este, totusi, dolarul, o criza economica serioasa ar putea determina o reforma care sa impuna uniformizarea duminicala. Într-o tara în care toata lumea crede ca prosperitatea este semnul aprobarii divine, iar criza economica este dovada neplacerii lui Dumnezeu, cei ce sunt interpretati ca fiind cauza nenorocirii publice (profanatorii duminicii!) vor fi, cu siguranta, indicati ca tapi ispasitori. Acolo unde ultima generatie a primit pecetea destrabalarii si violentei, a satanismului si a placerii pentru o „cultura morbida„, saturata de animalismul si terorismul inspirat de muzica rocksi de cacurghiile(nelegiurile) produse la Hollywood, inima omeneasca poate fi mult mai cruda decât la polul ateist al lumii, Si nu trebuie sa uitam ca pecetea americana se poate observa în toate tarile crestine (si chiar necrestine). Nimeni nu este interesat de valorile care definesc traditia americana (misionarismul protestant, cultul pentru drepturile individului etc), dar toata lumea maimutareste pe americani în ce este mai ridicol si mai daunator. Viciul dezgustator si ofensiv al fumatului, originar din America, a invadat Europa, ajungând în scurt timp pâna în Rusia Tarista, fara sa poata fi oprit de cele mai dure legi; cultul imoralitatii, al drogurilor si al unei muzici pentru care nu poti gasi epitete, are cea mai mare penetratie la scara mondiala. Pâna si obiceiul de a „rumega” si clefai guma „necurmat”, arata ca exemplul americanilor, în anumite domenii, poate afecta pe ultimul cetatean al lumii. Ce credeti ca se va întâmpla atunci când americanii vor renunta la principiul separarii bisericii de stat? Europa si celelalte parti ale lumii sunt intolerante prin traditie…
Apocalipsa este clara asupra faptului ca trinitatea iadului va lucra în unire: balaurul ocultismului reînviatfiara romana vindecata si falsul profet al lumii moderne (protestantismul american apostat) se vor uni în spirit (Apoc 16:13-14). Babilonul apocaliptic este format din trei sectoare (Apocl6:19) . Ceea ce leaga aceste puteri apostate care, în mod natural se resping, este prezenta spiritelor rele (Apoc. 18:2-3). Pentru a ilustra ce mesaje aduc spiritele demonilor care se dau drept spirite ale mortilor, cu privire la aceste lucruri, vom cita câteva titluri si propozitii notate în graba dintr-o carte spiritista franceza care se poate gasi la Biblioteca Nationala (cota I 6686). În traducere, titlul ei este: „
Clerul catolic, spiritismul si pacea universala prin evolutia morala a popoarelor”(J.L.P.Bonsens) :

 „IV. Catehismul catolic în fata doctrinei spiritiste. V. Spiritismul este complementul crestinismului. Se recomanda Colegiului Sacru [al cardinalilor] sa reflecteze asupra dictonului biblic: «litera omoara dar spiritul da viata». 74. Toate popoarele vor accepta crestinismul prin intermediul spiritismului. 80 Credinta comuna între popoare va pune capat flagelului razboiului. 86. Sfârsitul flagelului razboiului prin spiritism. VI. 121 Care sunt puterile si institutiile ce pot influenta cel mai bine evolutia care conduce lumea la pacea universala? 1. Rolul Sfântului Parinte. Prima dorinta, fuziunea tuturor crestinilor. 126-127. Marele gând al unui papa de geniu va fi de a pune la punct o doctrina care sa fie în mod necesar acceptabila tuturor crestinilor. Este imposibil? Nu, fiindca pe de o parte adevarurile religioase demonstrate se impun tuturor, pe de alta parte Iisus este acceptat si venerat de toti. Aceasta doctrina comuna ar cuprinde: …. Evanghelia lui Iisus cu sacramentele necesare care decurg si cele zece porunci. Acestea ar forma un catechism pe care un misionar, într-un elan retoric, ar putea sa-l numeasca «Farul Romei luminând omenirea pentru a o conduce, secol dupa secol, la fericire, prin adevar; caci numai adevarul poate duce la fericire».”


Acest cult universal nu pare sa fie închinat în mod direct papismulni. 
Lumea nu va fi silita sa devina catolica. Dar onorând inventiile papale si aratând reverenta (sau, cel putin mirare! — Apoc 17:6-8) fata de aceasta institutie „eterna”, te închini fiarei.. De fapt, Apocalipsa arata ca falsele obiecte de închinare sunt, în acest context: fiara sau imaginea fiarei, acceptarea semnului fiarei pe frunte sau pe mâna, acceptarea numelui fiarei sau a numarului numelui ei.


Semnul, numele si numarul fiarei romane
     Nu este nevoie sa apelam la metode oculte, cabalistice pentru a descoperi semnul fiarei romaneBiblia vorbeste în limbajul religios al lumii contemporane cu Ioan. Închinatorii zeilor îsi faceau semne pe corp (în special pe frunte si pe mâna), se tatuau cu simbolurile zeului preferat pentru a-si exprima închinarea si slujirea. Era ceva analog stigmatizarii sclavilor. Si în zilele noastre se poarta semne religioase. Unii initiati hindusi au un semn pe frunte. Evreii ortodocsi poarta filacterii ca simboluri ale Legii (pe frunte si pe mâna) în timpul rugaciunii. Israel era oprit de Dumnezeu sa adopte practicile altor popoare cu privire la acest tip de semne (Lev 19:27-28, 21:5). Unele simboluri pagâne preluate si omologate de crestini au ramas pâna astazi, cu o semnificatie diferita, dar tratate cu aceeasi veneratie mistica. Ele slujesc un cult al superstitiei, un fel de magie alba în care se invoca numele lui Christos si ale sfintilor. Dumnezeu dispretuieste simbolurile care sunt venerate într-un spirit pagân, oricât de sigura ar fi provenienta lor crestina. El Si-a aratat dezaprobarea fata de practicile pagâne în poporul Sau, Israel (Ps 74:3-9, Ez 20:16, Is 57:8). În schimb, El a aratat ca semnele distinctive ale israelitilor ca închinatori ai adevaratului Dumnezeu sunt respectarea sarbatorilor si a legii Domnului (Ex 13:9.16, Deut 6:8). În mod deosebit, sabatul a fost dat ca semn distinctiv si vesnic al legamântului celor zece porunci (Ex 31:13).Toate acestea sunt comparate de Dumnezeu cu niste semne pe mâna sau pe frunte. N-avem decât sa le întoarcem pe dos si vom afla semnul fiarei. În Dan 7:25 ni se spune despre Antichristul papal ca a îndraznit sa schimbe vremile (sarbatori) si Legea în timp ce Iisus declara ca El n-are de gând sa schimbe Legea lui Dumnezeu (Mat 5:17-20). Or, tocmai Biserica Romana se lauda cu asemenea schimbari devenite astazi practici universale, acceptate si în rasarit si în lumea protestanta. Cea mai spectaculoasa dintre aceste schimbari este transferarea treptata a sfinteniei sabatului biblic asupra unei inovatii omenesti, sfintirea primei zile a saptamânii de lucru, pe care toti crestinii o cinstesc ca zi a Domnului.
 Odata cu schimbarea datei vechiului Paste care se practica în rasarit, odata cu trecerea accentului de la comemorarea mortii la comemorarea învierii, sarbatorirea învierii nu s-a oprit la o data anuala, ci a început sa se practice saptamânal, în aceeasi zi în care romanii aveau ziua soarelui. La început nevinovat si mergând în paralel cu sabatul, fara sa-lînlocuiasca, acest obicei a intrat în competitie cu adevarata „zi domneasca„. Ziua întâi a fost numita „ziua Domnului” pentru diferite pretexte teologice (
crearea luminii, circumcizia spirituala a zilei a opta si alte alegorizari deplasate, de inspiratie gnostica), iar sabatul a fost tot mai mult neglijat si dispretuit ca un semn distinctiv al evreilor, ca fiind semnul lui Cain etc. Mai întâi a fost transformat într-o zi de post, un fel de protest împotriva poporului evreu care l-a rastignit pe Christos, apoi a devenit o zi de cult particular. In schimb, inovatia episcopilor si teologilor avangardisti de la Roma a ramas ca zi de cult public în care toata atmosfera trebuia sa fie de bucurie (se interzicea îngenuncherea si postul!).
Acest destin paralel al celor doua sarbatori saptamânale în crestinatate poate fi observat pe o perioada destul de lunga (aproximativ între anii 135-538), iar la unele biserici orientale (etiopieni, nestorieni) pâna în timpurile moderne. In spiritul sfatului apostolic din Romani 14, cinstirea învierii, în sine, nu putea fi interzisa. Dar ceea ce a fost permis a început sa devina obicei general, apoi lege obligatorie, concurând ziua lui Christos (Creatorul). Timp de câteva secole, sabatul Domnului a mai fost tolerat, pâna când Biserica a început sa-l condamne, iar duminica, ziua liturghiei publice, care fusese doar o zi de lucru în care se tinea o adunare de dimineata, a început sa primeasca o cinstire sabatica. Decretul lui Constantin cel Mare din anul 321oprea pe locuitorii cetatilor sa lucreze în „
venerabila zi a soarelui” (asa cum o numeste el), iar sinoadele din sec. VI vor sabatiza total duminica, poruncind si taranitor sa se opreasca de la lucru.
 Crestinii de astazi ar trebui sa se întrebe: Daca aceasta schimbare a fost legitima, (indiferent cine a facut-o!), daca a trebuit parasit sabatul în favoarea unei zile „mai crestine”, 
de ce s-a cautat acoperirea acestui transfer, numerotându-se duminica drept asaptea zi a saptamânii? Cine a urmarit o asemenea confuzie si când s-a facut? Daca adevaratul motiv a fost nevoia de a celebra învierea, de ce nu s-a dovedit suficient Pastele? Iar daca evenimentul a meritat o comemorare mai frecventa decât cea anuala, de ce a fost înlaturat sabatul pentru a face loc acestei inventii pe care NT nu o cere? Si daca sabatul fusese desfiintat de Christos, de ce au pastrat crestinii ciclul saptamânal care nu este legat de natura (cum sunt ziua, luna si anul) ci este dat de la facerea lumii, formând un întreg împreuna cu sabatul ?
Biblia este suficient de clara în aceasta privinta, deaceea ultimul test dat de Dumnezeu crestinatatii este respectul fata de legea Sa si fata de sabat. Exista ceva comun cu primul test dat omului (Gen 2:16-17). Ascultarea de Dumnezeu nu trebuie rationalizata. Chiar daca toti pomii sunt pomi, unul a fost interzis. Întelegerea corecta vine în urma ascultarii. Nu este nevoie sa întelegem, mai întâi, toate motivele lui Dumnezeu, pentru a crede si a asculta.
 Ca argument în favoarea afirmatiei ca duminica este o inovatie a Bisericii Romane si nu a lui Christos sau a apostolilor, avem astazi si teza de doctorat a Dr. Samuele Bacchiocchi (acum profesor la Universitatea Andrews, USA) care a primit cele mai înalte distinctii ale Universitatii Gregoriene de la Vatican, dupa absolvirea sa în 1977. Disertatia sa (tiparita apoi de presa Vaticanului) cu titlul „De la Sabat la Duminica”dovedeste ca duminica nu-si are originea la Ierusalim sau în alta zona rasariteana, ci la Roma. Adventistul S.Bacchiocchi a fost primul protestant care a reusit sa intre la Universitatea Gregoriana. Studiile facute de el în acest domeniu al teologiei si al istoriei Bisericii sunt superioare tuturor lucrarilor care au fost scrise pâna acum în acest domeniu. Disertatia sa a ramas fara replica si ar merita tradusa în toate limbile. Acceptarea acestei lucrari de catre teologii romani si medalia de aur oferita absolventului de catre papa Paul VI sunt argumente clare ca papalitatea nu neaga acest fapt, ba chiar se lauda cu el, ca fiind un semn al autoritatii ei recunoscute, indirect, si de protestanti. Biserica Romana, a afirmat adesea ca duminica este semnul autoritatii ei. Cardinalul american Gibbons spunea în 1895:: „Duminica este semnul autoritatii Bisericii Catolice”. La fel raspunsese si Dr.Eck lui Martin Luther, la fel afirmase arhiepiscopul Fossa de Reggio la Conciliul din Trent în 1545 ceea ce se reflecta si în Catechismul doctrinal american al lui Keenan (1876, New York). Observati câteva afirmatii catolice din timpurile recente:

       Biserica Catolica a schimbat serbarea sâmbetei în duminica pe baza autoritatii ei divine si infailibile date de întemeietorul ei, Isus Christos. Protestantii care pretind ca Biblia este singurul lor ghid în materie de credinta, nu au dovezi biblice ca sa serbeze duminica. Din acest punct de vedere, Adventistii de Ziua a Saptea sunt singurii protestanti consecventi.” (The Question Box. The Catholic Universe Bulletin, aug. 1942 p.2, citat de revista These Times march 1973 p. 43)
„Cu peste 1000 de ani înainte de a exista Protestantismul, Biserica Catolica a schimbat ziua de odihna, din sâmbata în duminica, în virtutea misiunii ei divine .•” (The Catholic Mirror, Baltimore, sept. 23 1893, citat în These Times, march 1973, p. 42)
„Duminica este semnul autoritatii noastre. Biserica este deasupra Bibliei, si aceasta transferare a tineri sabatului este dovada acestui fapt.” (The Catholic Record, Ontario-Canada, 1 sept. 1923, citat de L.Tucker în The Sign ofthe Beast, p. 10)


TOTUSINOI NU sustinem ca crestinul constiincios care serbeaza duminica în cinstea învierii lui Iisus, sau ca datina bisericeasca, are „semnul fiarei”. Orice adventist trebuie sa stie sa-si masoare cuvintele si sentimentele în acest domeniu. Dumnezeu nu ne-a dat misiunea de a rani constiinta celor care nu stiu ce fac. Dar noi sustinem ca semnul fiarei este impunerea prin lege a sabatului lui Antichrist (duminica), sfidând principiul libertatii de închinare si dispretuind Cuvântul clar al lui Dumnezeu. Oricine calca în mod constient (dupa ce a fost avertizat), sabatul legii morale a lui Dumnezeu, pentru a respecta legile omenesti, primeste semnul fiarei. Ceea ce face din duminica semnul fiarei, nu este nici tema învierii, nici faptul ca este doar un obicei omenesc, ci faptul ca va fi impusa prin lege de stat în locul sabatului, asa cum a facut Roma antica si medievala, determinând persecutarea celor care vor sa asculte de Dumnezeu. Ea nu este si n-a fost niciodata o adevarata comemorare a învierii Domnului. Pentru crestinul obisnuit, duminica este un simplu week-end în care este liber sa faca ce vrea, ascultând si o liturghie sau o predica protestanta, fara ca aceasta sa fie o zi de bucurie în Domnul si de oprire a tuturor lucrarilor si discutiilor de fiecare zi (Is 58:13-14).
Daca cineva tine sabatul in acelasi stil în care se tine duminica, asemenea sarbatorilor ceremoniale care erau o umbra (Ex 12:16, Lev 23:8 comp. cu Lev 23:3), aceasta înseamna ca el tine sabatul sau propriunu sabatul Domnului
Iisus a desfiintat sabatul fariseilor ca sa faca loc sabatului lui Dumnezeu â€” o zi în care Creatorul este celebrat ca Tata si ca Mântuitor. Nu interdictiile talmudice sfintesc sabatul, ci exemplul original al lui Christos la facerea lumii (Gen.2:1-4) si în viata sa pamânteasca. Cei care nu pastreaza sabatul în spiritul lui Christos, nu vor avea putere sa reziste persecutiei, ci vor primi semnul fiarei.
Persecutia împotriva crestinilor disidenti va începe cu constrângeri economice (v.17) dar va ajunge în final pâna la varsare de sânge. Cei ce se mira ca în timpurile moderne s-ar putea petrece o asemenea barbarie, sa-si aminteasca de marile exterminari naziste care s-au petrecut „sub ochii nostri”, acum numai 50 de ani, fara sa fim prea alertati de ele.


Numele fiarei
"triregnum"-coroana  Papei      Numele fiarei este considerat de majoritatea interpretilor ca fiind Antichrist. Acest cuvânt grecesc (  â€” Anti-Christos) înseamna „Vice-Christos„. Dictionarele grecesti, precum si Enciclopedia Catolica, recunosc ca acesta este sensul strict lingvistic al termenului. Nu este vorba de un personaj care se declara împotriva lui Christos, ci în primul rând de un uzurpator care se pretinde viceregele sau vicarul Lui. Or, titlul oficial si traditional al papalitatii este VICARIVS CHRISTI (Vicarul lui Christos). În cazurile în care s-a urmarit sublinierea dumnezeirii lui Christos si a originii divine a
 oficiului papal, s-a scris VICARIVS FILII DEi(Vicarul Fiului lui Dumnezeu). Suma cifrelor care reprezinta literele acestui titlu latin (V=5, I=1, C=100, I=1, V=5, I=1, L=50,I=1, I=1, D=500, I=1) este 666. Pâna astazi nu s-a gasit o explicatie mai buna. Este nevoie de o întelepciune a Unuia mai mare decât Solomon pentru o întelegere completa a acestei taine. În orice caz, Solomon este singurul personaj biblic de care se leaga numarul 666 (2Cr.9:3). Solomon care trebuia sa fie un tip al lui Christos (Fiul lui David), a devenit un tip al lui Antichrist, prin apostazie, numarul 666 reprezentând recunoasterea autoritatii lui imperiale si bogatii legendare… 


Triumful biruitorilor fiarei (Apoc. 14:1-5).
     Scena are loc în cer, dupa cum reiese din v.2. NT arata ca Muntele Sionului este în legatura cu (sau echivalent cu) Ierusalimul ceresc (Evrei 12:22). Cei 144.000 sunt luptatorii sigilati din cap.7, care dau lupta cu fiara. Aici sunt vazuti în ceruri, ca biruitori, aratând ca, în timp ce milioanele si miliardele lumii au îngenuncheat înaintea idolului papal, primind pe frunte antisabatul  lui Antichrist, vor exista multi credinciosi statornici, din toate popoarele, care vor avea pe frunte sigiliul lui Dumnezeu. Numele comun al lui Iisus si al tatalui Sau, este acel nume sacru pe care Fiul lui Dumnezeu Si-l descopere în Ex.3:  â€” Yahwe, „Cel ce era, este si va fi„. Noul Testament îl recunoaste aici pe Acela care este una cu Tatal, Creatorul si Mântuitorul lumii (comp Ioan 12:36^43 cu îs 6:1-3. 9-10).
Numele lui Dumnezeu pe frunte este 
simbolul apartenentei (fiind numele de pe sigiliu) (dar si simbolul sfintirii, al primirii caracterului lui Dumnezeu. A avea caracterul lui Dumnezeu înseamna a avea legea Lui scrisa în inima si manifestata în viata, din credinta si iubire. (Ioan.17:26). Cei 144.000 sunt primul rod dintre cei rascumparati. Si primul rod era închinat Domnului, întotdeauna. De aceea ei sunt aparati de moarte (Ier 2:23).
Aceasta ramasita a Israelului universal al lui Dumneze este în mod sigur formata din crestini, deoarece ei sunt împreuna cu Mielul(v.1.4 comp. Apoc.7:17). Pentru explicatii asupra identitatii, vedeti cele de la cap. 7.
Cântarea cea noua a biruitorilor (v.2-3) nu poate fi redata de nimeni din cer sau de pe pamânt, decât de ei, pentruca ei sunt singurii care trec prin „
necazul cel mare„. Aceeasi cântare este numita în cap.15, „Cântarea lui Moise si a Mielului„, amintitnd de cântarea eliberarii de la Marea Rosie, cu ocazia iesirii din Egiptul devastat de plagi. Ea este cântata într-un sens general de mântuitii din toate neamurile (5:9) . Prin urmare, acesti 144.000, chiar daca printre ei pot fi multi evrei, sunt ramasita unui Israel spiritual. ( â€”kitharra = lira, harpa de mâna, nu alauta). Ei sunt rascumparati de pe pamânt [dintre cei vii] T. V. 595. Sunt crestinii de tipul Enoh si Ilie care au fost luati la cer prin translatie (mutare directa, în corp glorificat), crestini de tipul lui Iosua si Caleb care au intrat în tara fagaduita.
Calitatile spirituale (v.4-5). În traducere directa, textul grecesc se poate reda astfel, cuvânt cu cuvânt: „
Acestia sunt cei ce nu s-au mânjit cu femei, fiindca sunt virgini„. Într-un asemenea context simbolic nu se poate ramâne la sensul propriu al acestor cuvinte. Este adevarat ca în timpurile noastre lumea a devenit un bordel, ca libertatea sexuala este cea mai cautata si mai proslavita libertate si cultul cel mai adorat de multime, asa încât n-ar fi de mirare ca Dumnezeu sa aleaga floarea castitatii pentru a împodobi cerul. (Ellen White afirma ca acea destrabalare „sacra” a lui Israel, acel „sexy-cult” care s-a desfasurat în Valea Sitim, lânga Iordan, chiar la hotarul tarii fagaduiteva deveni o situatie predominanta înainte de a doua venire a Domnului Christos!— PP 459-461). Totusi, la cei 144.000 se subliniaza virginitatea si nu doar castitatea. Si, pentru ca Biblia subliniaza sfintenia casatoriei, ar fi ciudat ca Dumnezeu sa aleaga numai persoane virgine. De fapt, în viziune sunt numai barbati, si nu uitati ca virginitatea este, prin excelenta, o calitate feminina! (vezi si Mat 25:1-13).
Exista însa un fel al lui Dumnezeu de a ne numara si masura barbatia si virginitatea, la care poate sa aspire si cel mai decazut barbat si cea mai pacatoasa „femeie pacatoasa” care crede în Numele lui Christos spre iertare si biruinta, primind pe frunte Numele Lui. În sensul propriu al expresiei din text, logica ar cere sa se spuna: „
ei sunt virgini pentruca nu s-au mânjit cu femei„. Dar aici se spune exact invers: „nu s-au mânjit…pentruca sunt virgini”. Prin urmare, virginitatea lor nu este o consecinta a înfrânarii, a ascezei lor, ci exact invers: ei sunt virgini si, deaceea nu s-au mânjit cu femei. Aceasta relatie nu pot s-o explic, din punct de vedere gramatical, decât în sensul ca aici Inspiratia intentioneaza o virginitate „a inimii”. În Biblie, este numita fecioara o cetate neînvinsa, necucerita, neînfrânta. În acest sens, nu doar „fiica Sionului”, ci si „fiica Babilonului” si „fiica Egiptului” sunt numite fecioare (îs 47:1, Ier 46:11). Aceasta idee se poate lega atât de metafora sigilarii (unul dintre sensurile sigilarii fiind inviolabilitatea constiintei, a caracterului, a vietii) cât si de aceea a victoriei în aceasta ultima lupta.

       În mod evident, este subliniata puritatea spirituala. Femeile din aceasta imagine sunt ecoul unui eveniment tipic, amintindu-ne de acea cadere a israelitilor în idolatrie cu putin timp înainte de a intra în tara fagaduita, chiar la Iordan, la hotarele Canaanului. La sfatul falsului profet Balaam, care fusese cândva profet al lui Dumnezeu, care cunostea adevarul dar iubea mai mult argintii, vrajmasii poporului lui Dumnezeu au desfasurat o sarbatoare 

generoasa, „ecumenista”, la care au invitat si pe evrei. Femeile pagâne au fost acelea care i-au facut sa cada în pacat si multi au fost pedepsiti la cuvântul lui Dumnezeu (Num 25 Num 31:14-18). Faptul ca aceasta tragedie istorica sta în spatele expresiei apocaliptice mi se pare evident. Exista si un alt element care subliniaza legatura: în ambele capitole din Numeri (25 si 31) sunt prezente numere sugestive: 24.000 (2 x 12.000) si 12.000 (1000 x 12), adica exact factorii numarului 144.000 (vezi cap. 7:5 etc.).

       În contextul acestei scene profetice avem deasemenea un fals profet care pregateste o sarbatoare idolatra si care, asemenea lui Balaam (vezi si cap.2:14-16), face tot ce poate sa atraga lumea în valea ultimei decizii: adorarea Creatorului, sau zeificarea creaturii ?. Ce rol ar putea juca femeile în acest scenariu? Apocalipsa descrie o singura femeie curata, dar mai multe femei usoareIzabela, prostituata Babilon si fiicele ei (17:5). Într-un timp în care multi credinciosi vor fi ademeniti de bisericile prostituate ca sa se îndeparteze de legea lui Dumnezeu  si sa primeasca semnul fiarei, vor exista si unii crestini statornici, în ciuda tuturor farmecelor ecumeniste si spiritualiste inspirate de Balaamii moderni.
Merita subliniata corespondenta dintre situatia bisericii din Pergam (tipul Bisericii din sec. IV-VI) si scenele din cap. 13-14. Nu numai prezenta unui fals profet si a ispitelor reprezentate de „prostitutia sacra” a compromisului dintre religia curata si religiile false, dar si prezenta manei si a numelui (2:17) sunt semnificative. Mana este semnul grijei lui Dumnezeu pentru nevoile fizice ale poporului Lui. (implicând principiile ceresti ale alimentatiei !), cât si un simbol al testarii credintei si ascultarii cu privire la porunca sabatului: Ex. 16:4.18.23-35. În contextul scenei celor 144.000 este pusa greu la încercare credintaprin acea restrictie economica din cap. 13:17 si printr-o lege duminicala universala. Numele cel nou apare aici scris pe frunte. (O alta anticipare a acestei sigilari se gaseste în fagaduinta data biruitorilor din Filadelfia: cap. 3:12. Aceste corespondente între elemente din cele sapte scrisori si scenele ultimului act al marii drame arata, o data în plus, ca bisericile apocaliptice trebuie vazute nu numai ca biserici locale sau ca perioade ale Bisericii, ci si ca reprezentând întreaga Biserica spirituala a lui Dumnezeu în orice moment al istoriei, inclusiv la sfârsitul timpului).
În constrast cu cei ce urmeaza fiarei în cap.l3:3 b, dupa textul grecesc, „acestia 
[cei 144.000] sunt cei ce însotesc pe Miel, oriunde merge El”. Participiul grecesc folosit aici arata ca ei umbla cu Iisus la timpul trecut, la prezent si la viitor. Asemenea celor doisprezece (12!): loan 1:36-37, 6:66, 12:12, 16:32, 17:14, 18:15-16, 21:19-24, Le 9:57-62. Ei sunt primul rod (cele mai alese roade) ale jertfei lui Iisus, dintre toti mântuitii, fiindca au trecut prin necazul cel mare, pe unde a trecut si Domnul lor.
Astfel cei de pe urma vor fi cei dintâi în Împaratia lui Dumnezeu (Mat 20:1-16). Nu cei ce se lauda cu nasterea lor, ca fariseii care se fereau sa întâlneasca un pagân, un samaritean sau un israelit nepurificat, ci aceia care umbla cu Mielul. Cei ce n-au alta virtute decât ca „
s-au nascut în credinta si n-au fost membri ai altor biserici”trebuie sa se mai nasca odata; singura lor sansa de a intra în ostirea celor sigilati este pe aceeasi cale ca si pacatosul cel mai josnic. Ideile fariseice cu privire la identitatea celor 144.000, tradeaza adesea laodiceanismul Bisericii.
Versetul 5, în greceste este mai scurt: „
în gura lor nu s-a gasit minciuna; ei sunt fara defect.” Ei sunt ca si Domnul lor (Is 53:9 u.p. 1 Petru 2:21-22, Tefania 3:11-13). Minciuna este tagaduirea adevarului, distorsionarea adevarului sau ascunderea lui în conditii în care aceasta prejudiciaza (Col 3:9, Iac 3:14). loan foloseste contrastul adevar-minciuna într-un sens profund care trebuie vazut si aici (loan 14:6.17, 17:17.19, 18:37-38, 3 loan 3.4.8.12). Ultimele cuvinte spuse despre ei ( – amomoi eisin = ei sunt fara defect; de la cuvântul momos = defect) ar trebui sa dea de gândit si sa determine un studiu serios al Bibliei pentru a întelege ce înseamna aceasta perfectiune morala si cum poate fi atinsa. Acelasi termen grecesc (cu sensul de fara defect, fara repros, ireprosabil) se foloseste referitor la jertfele ceremoniale (Num 6:14, 19:2), jertfa lui Iisus (1 Petru 1:19, Ev 9:14) si în alte cazuri (Ps 14:2, 17:24, Ef 1:4, 5:27, Col 1:22, 2 Petru 3:14, Fii 2:14.15, Iuda 24).
Mesajul este clar. Spre deosebire de parerea populara care sustine ca nu depinde de noi ca sa fim numarati printre cei 144.000, Ellen White spunea: „Sa ne straduim cu toata puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, sa facem parte dintre cei 144.000!” 7 SDABC, nota aditionala la Apoc. 7).



Ultima invitatie a Evangheliei vesnice (întreita avertizare) si revenirea lui Iisus
(14:6-20)
    În contrast si în opozitie cu tripla alianta satanica din cap.12-13 (balaurul, fiara si falsul profet) care se unesc pentru a converti lumea la noua lor „evanghelie”, urmatoarele scene prezinta alianta a trei îngeri care cvanghelizeaza lumea cu Evanghelia cea vesnica, veche dar întotdeauna actuala, neschimbatoare. Ea este vestea buna ca avem un Tata plin de preaiubire si îndurare, care a dat pe Singurul Sau Fiu pentru fiecare dintre noi, pentru bucuria de a ne avea cu El pe vesnicie. Ea cuprinde acel har, deplin si adânc iertator, pe care nu-l putem explica dar îl putem primi prin credinta. Ea cuprinde acea atribuire a dreptatii vesnice si desavârsite a lui Iisus în dreptul celui care crede. Ea ofera împacarea cu Dumnezeu prin meritele exclusive ale Aceluia care a fost judecat pe Calvar în locul nostru pentruca noi sa putem fi îndreptatiti la judecata lui Dumnezeu. În ea se cuprinde toata frumusetea si gratia caracterului îndurator si sfânt al lui Dumnezeu, dar si slava Legii si a dreptei judecati a lui Dumnezeu si oferirea unei ultime ocazii de har” pentru a scapa de mânia divina.
Dupa scena ultimei avertizari apare scena revenirii lui Iisus, în care lumea este surprinsa împartita în doua mari recolte: lanul de grâu(cei ce au sigiliul lui Dumnezeu) si via pamântului (cei ce au stigmatul fiarei). Scena celor doua recolte este în legatura cu Sanctuarul ceresc si în ea apar deasemenea trei îngeri. Trei îngeri pentru avertizare, trei pentru judecata. Imaginea îngerilor din aceasta pericopa aminteste de profetia lui Iisus din Mat 24:31.
        Întreita solie îngereasca (14:6-13). Ultima avertizare a lumii este descrisa sub simbolul unor îngeri care zboara „prin mijlocul cerului„, la zenit. Nici un comentator nu asteapta niste serafimi cu
aripi de fulger care sa avertizeze lumea strigând printre nori. Toti vad aici interventia lui Dumnezeu prin trimisii lui de pe pamânt. Ei sunt, totusi, soli „ceresti”, deoarece mesajul si misiunea lor sunt ceresti (2 Cor. 5:20, Gal 4:14 u.p.


Interpretii de-a lungul timpului au vazui în acesti trei îngeri pe unii reformatori medievali sau protestanti (ca Valdo, Wicleff, Hus, Luther, Calvin, Spener, si altii). Dar este destul de clar ca avertizarile lor, oricât de importante au fost, n-au reprezentat nici desavârsirea Reformei, nici ultima avertizare a lumii. În redesteptarile din sec. XIX si în marea Miscare Adventa dintre anii 1840-1844, primii doi îngeri au fost identificati cu acele treziri si evanghelizari. Interesant este ca, în Miscarea Millerita, care sustinea ca reprezinta primul si apoi al doilea înger, nimeni nu a vorbit despre semnificatia celui de-al treilea înger. Abia dupa 1844, când unii adventistii au descoperit sabatul biblic si identitatea sigiliului lui Dumnezeu si a semnului fiarei. Îngerul al treilea a fost identificat în misiunea Adventistilor de Ziua a Saptea.
 


Primul înger (v.6-7)
     Multe manuscrise vechi grecesti omit cuvântul  (un alt), spunând, în mod simplu: „Si am vazut un înger„. Oricum, în aceasta viziune a marii lupte, în ultimele scene, Ioan nu mai vazuse vreun înger. Evanghelia vesnica este aici un ecou la avertizarea lui Pavel despre o „alta evanghelie” (Gal 1:6-9, Ev 13:8). Evanghelia lui Pavel avea sa fie speculata si gresit înteleasa în timpul sfârsitului (2 Petru 3:11-18. 3-4). în realitate, apostolul n-a învatat nici evanghelia harului ieftin pe care o predica unii crestini care nu stiu ce spun, nici evanghelia moralizarii lumii prin masuri politice „crestine” (incluzând si revolutii !). Pavel include în Evanghelia sa fagaduinta noului legamânt pentru împlinirea integrala si spirituala a legii morale (Rom 2:13.16.26, 8:4, Ev 8:10). De altfel, acest înger care tine în mâna sulul Evangheliei, invita omenirea la pocainta fata de Dumnezeul Creator si Judecator, iar ceilalti doi îngeri care se alatura, rostesc — în spiritul aceleiasi Evanghelii — vestea (buna sau rea?) a caderii Babilonului si avertizarea cu privire la semnul fiarei…
De fapt, cele trei mesaje ale îngerilor formeaza o singura predica evanghelica, o chemare la adevarata închinare, încheindu-se cu motto-ul adventismului: 
poruncile lui Dumnezeu si credinta în Iisus (v. 12). Daca Legea Morala are un loc în Noul Legamânt, atunci ea nu poate fi doar porunca buna sau sfat bun . Ea este si veste buna, pentruca în Christos ea este fagaduinta. Cu alte cuvinte, vestea cea buna nu contine doar iertarea (achitarea) noastra si eliberarea de pedeapsa vesnica. Harul lui Dumnezeu este supraabundent pentru a ne elibera de pacatele si defectele de caracter, de a ne si face drepti (nu numai de a ne socoti drepti). Din nefericire, chiar în rândurile noastre, evanghelia lui Pavel nu este înteleasa si primita în toata plinatatea ei. Daca cineva scapa de fariseismul îndreptatirii legaliste si moraliste, sau de teroarea stradaniilor solitare pentru sfintire si desavârsire, adesea cade în cursa teologica a unei îndreptatiri ieftine si neputicioase pe care o predica unii evanghelici: îndreptatit = iertat si atât. Dar unde este acea eliberare de puterea pacatului prin locuirea Spiritului Sfântdespre care învata Pavel în Romani 8 si în alte locuri? Nu este cazul sa alegem între Lege si Evanghelie, nici sa le amestecam fara întelegere, ci trebuie sa întelegem relatia dintre ele asa cum o învata Biblia. Abia atunci vom vedea si experimenta frumusetea Evangheliei. Ellen White a scris:
„Îngerul care proclama Evanghelia vesnica, proclama Legea lui Dumnezeu; caci evanghelia mântuirii aduce pe oameni la ascultare de lege, prin care caracterele lor sunt formate dupa chipul si asemanarea divina.. Christos este atât legea cât si evanghelia.” (2SM. 106, Ms.32. 1896)
 „Christos a prezentat oamenilor lectii prin care sufletele lor erau aduse în comparatie cu legea lui Dumnezeu, nu într-o lumina legalista, ci în lumina Soarelui Dreptatii, pentru ca omul, privind, sa poata fi schimbat dupa chipul divin.” (3ST162, nov. 5, 1884)
„Slava lui Christos este caracterul Sau si caracterul Sau este o expresie a legii lui Dumnezeu” (4ST443) „Legea si Evanghelia sunt atât de strâns legate, încât adevarul nu poate fi prezentat asa cum este el în Iisus, fara a împleti aceste subiecte în armonie perfecta. Legea este evanghelia lui Christos acoperita; evanghelia lui Iisus nu este nimic mai mult sau mai putin decât legea definita, aratând principiile ei atotcuprinzatoare.” (RH27.05. 1890)

    „Vrajmasul a lucrat întotdeauna ca sa desparta legea de evanghelie. Dar ele merg mâna în mâna.”

        Mesajul îngerului este o chemare la pocainta asemenea aceleia a lui Ioan Botezatorul care a pregatit calea pentru prima aparitie a lui Christos (Lc 1:76-79). Aici este evidenta aceeasi misiune din Apoc. 10:2-3.10-11, unde se proclama „ceasul judecatii” (sfârsitul perioadei din Dan.8:14 în 1844) . În ambele locuri îngerul are în mâna o carte, în ambele locuri este vestit „ceasul judecatii„. Acolo îngerul reprezinta pe Christos si pe trimisii Lui, aici apar trei îngeri uniti care reprezinta o tripla miscare de trezire religioasa, având trei mesaje care se combina. Expresia „temeti-va de Dumnezeu (venerati pe Dumnezeu) si dati-I slava” este aceeasi ca si în cap.11:13 u.p. si ambele sunt ecouri la Mal 3:16 u.p. („…pentru cei ce se tem de Domnul si dau slava Numelui Lui”). De fapt, întreaga profetie a lui Maleahi este în spatele acestui înger apocaliptic. Maleahi (al carui nume înseamna „solul Meu”, „îngerul Meu”) se adreseaza „ramasitei” iesite din Babilon, este ultima solie de redesteptare si reforma din Vechiul Testament, fagaduieste venirea unui sol (=înger)al lui Dumnezeu (Mal.3:1), a unui Ilie (Mal 4:5-6) care sa pregateasca poporul pentru venirea Domnului Christos (îngerul legamântului, Yahwe, Soarele Dreptatii), pentru rasarirea Soarelui Dreptatii (Mal. 4:2). Îngerul Domnului (Messia, Domnul cel asteptat) vine mai întâi pentru o judecata, intrând pe neasteptate în Templul Lui si curatindu-Si poporul (Mal.3:1-15). În aceasta judecata, poporul este separat în doua clase: 1. cei rai si trufasi care au obiectii împotriva lui Dumnezeu si care vor fi mistuiti în ziua mâniei (Mal.3:15, 4:1.2) si 2. cei care slujesc pe Dumnezeu ca fii, care se tem de El si-I dau slava, a caror amintire este pastrata în cronicile ceresti si care vor fi alesi într-un fel deosebit, (sigilati) ca un tezaur unic si pretios, înaltati ca judecatori ai celor rai (Mal.3:16-18, 4:2-3). Întreaga carle a lui Maleahi respira acest suflu al Evangheliei vesnice, începând cu acele cuvinte pline de dor si de iubire ranita („V-am iubit”– zice Domnul…) si pâna la sfârsitul ei în care venirea lui Messia spre judecata si rasplatire este precedata de un sol al îndurarii, care pregateste calea Domnului, atragând atentia asupra celor zece porunci uitate.
Un alt loc biblic care sta la baza avertizarii evanghelice a primului înger si a celui de al treilea este Ecl. 12:13-14, unde avem urmatoarele expresii semnificative: …
oricarui om…, …leme-tc de Dumnezeu…., …judecata…, …pazesteporuncile Lui… Aceasta concluzie târzie dar înteleapta a vietii nebunesti a lui Solomon este adusa în aceasta imagine ca o concluzie a istoriei unei omeniri ratacite si fara speranta. O evanghelie din care lipseste aceasta concluzie nu-i poate pregati pe oameni pentru ceasul judecatii.
Cuvintele îngerului atrag atentia asupra adevaratei închinari — adorarea Creatorului. Miscarea Adventista a aparut în urma izbucnirii necredintei moderne si în paralel cu darwinismul si marxismul. În acest context este foarte semnificativa referirea la Dumnezeul Creator. Cuvintele îngerului repeta la litera tema poruncii a patra din Decalog: „
…Celui care a facut cerul, pamântul, marea…” (Ex 20:11, Ps 146:6) . Comparând aceste cuvinte cu solia celui de-al treilea înger care avertizeaza împotriva semnului fiarei si atrage atentia la poruncile lui Dumnezeu, întelegem ca închinarea adusa lui Dumnezeu se manifesta printr-o viata de credinta si ascultare al carei semn vizibil este respectarea sabatului ca memorial al Creatorului. Faza millerita a evanghelizarii facuta de adventisti între 1840-1844 n-a cuprins si aceasta întelegere. Abia astazi vedem mai complet sensul celor trei solii îngeresti si legatura dintre ele. Judecata de care avertizeaza îngerul este începuta în 1844 cu cei morti, si ultimei generatii i se vesteste acest adevar nu pentru a fi informata ca Dumnezeu judeca niste morti (!), ci pentruca aceasta generatie trebuie masurata, cernuta, cântarita, judecata…în timpul vietii. Si aceasta implica ultimul test al loialitatii fata de Dumnezeu: sigiliul Creatorului sau stigmatul fiarei ?


„Si un alt înger, al doilea, s-a alaturat” (v.8).
     Verbul grecesc folosit aici (  = ekoluthesen; de aici provine cuvântul acolit) înseamna a însotit pe.., a acompaniat pe.., s-a alaturat, a urmat lui…, a mers împreuna cu…. înseamna a urma cuiva, nu a urma la rând dupa cineva. Acest amanunt arata relatia dintre cei trei îngeri. Ei formeaza o unitate, o singura misiune. Mesajul celui de-al doilea anunta caderea Babilonului apocaliptic „cetatea cea mare, care a adapat toate neamurile din vinul pasiunii (mâniei) desfrâului ei”. Identitatea acestei cetati a lui Lucifer (vezi Is 14:4.12-13..) va fi explicata mai pe larg în cap. 17. Aici este suficient sa observam legatura evidenta dintre mesajul celui de-al doilea si al celui de-al treilea înger: în timp ce prostituata Babilon îmbata lumea cu vinul mâniei ei, al treilea înger avertizeaza ca închinatorii fiarei si ai chipului ei (adica aceia care accepta semnul sau numarul ei) vor bea si din vinul mâniei nepotolite a lui Dumnezeu… Acest lucru arata ca cetatea Babilon cuprinde toate institutiile si puterile care vor concura la promovarea sistemului si cultului de tip papal, prin impunerea legii duminicale în locul Legii Creatorului.
Semnificatia expresiei repetate „
a cazut” poate fi înteleasa printr-un studiu al locurilor biblice care stau la baza acestei imagini apocaliptice: Is 21:9, Ier 51:8. Anuntarea anticipata a caderii (înfrângerii) Babilonului implica mai întâi o cadere spirituala care este condamnata aici. Si anuntul implica un apel adresat „israelitilor” care sunt în captivitatea babilonica: iesiti din ea, poporul Meu, ca sa nu fiti loviti cu urgiile care vor cadea peste ea ! (îs 48:20, 52:11, Ier 50:8,51:6.9.45, Zah 2:7). Dupa cum iudeii au fost prizonieri în Babilon timp de 70 de ani si s-au repatriat la timpul aratat în profetie, dupa decretul lui Cyrus, în doua mari valuri succesive, tot astfel Marea Redesteptare Adventista (Millerita), la sfârsitul ultimelor perioade profetice (1798, 1843/1844) a început sa predice, din vara anului 1844, separarea celor credinciosi de bisericile apostate. Aceasta decizie neobisnuita a venit în urma atitudinii ostile pe care au luat-o, pe
neasteptate, bisericile americane.
De fapt, anul 1844 reprezinta un moment de rascruce si separare în interiorul protestantismului american. Largi biserici (prezbiterieni, baptisti, metodisti etc.) s-au scindat în acest an pe tema atitudinii fata de sclavie. Iar sclavia este unul din pacatele Babilonului (Apoc 18:13 u.p). Initial aceste biserici fusesera favorabile fata de evanghelizarea adventista. Adventismul era pe atunci o miscare interconfesionala, o trezire religioasa aparuta simultan, în mai multe biserici, în urma predicilor baptistului William Miller si ale celorlalti predicatori colaboratori ai lui. Miller fusese autorizat ca predicator de catre baptisti, iar ceilalti predicatori milleriti erau, în majoritate, pastori care apartineau trup si suflet diferitelor biserici (metodisti, baptisti, discipoli, episcopali etc). Adventistii nu intentionasera întemeierea unei noi biserici prin schisma (separare). Dimpotriva, bisericile americane crescusera în urma evanghelizarii adventiste. Predicatorii

adventisti erau invitati de toate bisericile, si nimeni nu avea alta grija decât pocainta si pregatirea pentru „ceasul judecatii” si al revenirii lui Iisus.
Dar faptul ca majoritatea membrilor bisericilor erau lumesti, în frunte cu majoritatea pastorilor lor, a dus la o crestere a manifestarilor ostile fata de adventisti pe masura ce se apropia anul 1844. În perioada 1843-1844, unele biserici americane au luat decizia oficiala de a exclude din rândurile lor pe toti cei care împartaseau „erezia adventista„. Astfel ca,în vara anului 1844, în ciuda reticentei lui Miller si a multor conducatori adventisti, s-a aplicat bisericilor lumesti titlul de Babilon si s-a publicat în presa adventista invitatia: 
Iesiti din ea, poporul Meu!(conf. Apoc 18:1-4). Aproape 100.000 de persoane în America au ascultat apelul, formând confesiunea separata a adventistilor. Acel moment decisiv a fost marcat în istoria protestantismului si de alte semne ale decaderiiparasirea istoricismului în interpretarea profetica (parasirea principiului zi-an, scotând astfel papalitatea din profetie), miscarea puseyista (sacramentarista) printre anglicani (orientare spre catolicism!), acceptarea liberalismului teologic si a darwinismului, o scadere tot mai mare a spiritualitatii si chiar a religiozitatii (confuzia dintre biserica si lume), parasirea reformelor începute în anii precedentii în domeniul sanatatii publice si al educatiei etc.
Emblema adventistilor fusese o reprezentare în zbor a primului înger din Apoc 14. Începând cu vara anului 1844 s-a adaugat emblemei un al doilea înger. (Dar nimeni dintre ei nu s-a gândit Ia ce ar putea însemna al treilea înger). Aplicarea profetiei despre caderea Babilonului la protestantism, a fost facuta de adventisti mai mult ca o avertizare decât ca o incriminare. Protestantismul înca nu era Babilon de-a binelea; abia în urma unei apostazii mai adânci urmate de proiectul „
chipului fiarei” si al impunerii „semnului” duminical, protestantismul devine, cu adevarat, Babilon. Restul „crestinatatii” era, deja, de multa vreme Babilon o cetate care pretindea a fi a lui Dumnezeu, dar nu era decât o continuare cosmetizata a puterii „spirituale” a Romei pagâne. În timp ce primul si al treilea înger striga cu glas tare în acest capitol, îngerul al doilea vorbeste fara sa strige. Acelasi mesaj este repetat în Apoc. 18:1-2 pentru ultima data, într-un timp în care bisericile sunt complet decazute, pline de imoralitate si controlate de spirite necurate…. Abia atunci se anunta, cu strigat puternic si luminând tot pamântul cu slava, caderea Babilonului si somatia de a-l parasi. Pâna atunci ar fi bine sa aplicam cât mai putin si cu cea mai mare atentie epitetul de Babilon bisericilor protestante. De la 1844 pâna astazi, datorita multor copii ai lui Dumnezeu care sunt înca în ele, aceste biserici au promovat raspândirea Bibliei si evanghelizarea crestina, straduindu-se cu mari dificultati sa pastreze vie flacara crestinismului. Ellen White îi numeste crestini pe protestanti, iar pe ceilalti credinciosi îi împarte în doua: catolicii si lumea


Un alt înger, al treilea..(v.9-12)
     Mesajul celui de-al treilea înger este de o severitate extrema, si totusi el nu este decât o acompaniere a celui de-al doilea si a primului înger care tine Evanghelia Vesnica. Adevarata Evanghelie nu este aceea care-i lasa pe oameni sa piara în pacatele lor neavertizati, ci aceea care ia în consideratie pacatul si pedeapsa lui cu toata seriozitatea. Evanghelia spune ca Mântuitorul a fost pedepsit în locul nostru si a înviat ca sa ne ofere puterea învierii Lui, puterea biruintei asupra pacatului. În lumina acestei Evanghelii, tolerarea pacatului în viata personala sau în viata Bisericii este un fapt mult mai grav decât ceea ce se întâmpla în sectorul pagân al Babilonului. Prin solia celui de-al treilea înger, Evanghelia atinge culmea îndurarii lui Dumnezeu prin faptul ca, într-o generatie plina de apostazie si faradelegi, cu urgiile lui Dumnezeu stând gata sa se verse asupra ei, Cerul mai

gaseste resurse pentru a întârzia o clipa ziua mâniei, oferind înca o zi de har, împrumutata din vesnicie. Numele acestei zile este „astazi!”.
        Al treilea înger avertizeza lumea cu privire la cultul fiarei (al papismului) si al imaginii fiarei (al bisericii de stat), numind legea duminicala „semnul fiarei„, marca si stigmatul Anlichristului roman. O asemenea avertizare nu poate fi auzita rostindu-se „cu glas tare” decât în urma unei redesteptari ca aceea descrisa în Apoc.10 si Apoc. 14:6-7 si odata cu împlinirea profetiei despre legea duminicala. Adventistii de Ziua a Saptea au prevazut si au avertizat prin voce si prin scris ca se va da o lege duminicala în SUA si apoi se va generaliza. Toate evenimentele duc spre o crestere a rolului Americii si Vaticanului pe glob, concomitent cu o crestere a presiunilor interne americane pentru o „crestinare” a Constitutiei. Ne îndreptam spre un nou „ev mediu„, incomparabil mai scurt si incomparabil mai dificil. Oricât ar parea de sectara, de fanatica si de stranie aceasta avertizare, ea trebuie data lumii cu orice pret, înainte de revarsarea dreptei razbunari a lui Dumnezeu. Cine respinge sigiliul lui Dumnezeu, va primi semnul fiarei. Cine bea din vinul Babilonului va bea si din vinul mâniei lui Dumnezeu.
Avertizarea despre pedeapsa se refera la cele sapte urgii (Apoc. ÎS:1. 16:1.., 19:1-2) dar si la pedeapsa vesnica a pacatosilor (Apoc.20:10).

       Imaginea torturii fara sfarsit in foc si pucioasa si descrierea fumului arderii care se inalta in vecii vecilor, zi si noapte… este, in mod evident, o hiperbola. Contextul este simbolic (înger, semn, fiara, potirul mâniei prostituatei, potirul mâniei lui Dumnezeu, secera, grâu, cosor, struguri, cetatea Babilonului, cetatea Domnului, etc). Toate scenele din cap 14 sunt simbolice. De ce, atunci, chinurile vesnice sa fie o realitate literala? Babilonul a desfiintat poruncile lui Dumnezeu pentru a înalta inventiile proprii si, pentru a determina pe muritori sa îngenunche în fata acestor inventii omenesti, nu s-a multumit sa ameninte cu pedepse bisericesti si civile, ci a inventat sperietoarea cumplita a iadului vesnic în care diavolii îi fierb pe rebeli în smoala, miliarde si miliarde de ani, fara sfârsit.Originea satanica a teoriei este. evidenta, deoarece ea da demonilor rolul lor favorit de tortionari, în timp ce Iisus spune ca tocmai pentru ei a fost pregatit iadul (Mat 25:41). În spatele acestei scene profetice se afla imaginea distrugerii Sodomei (Iuda 7. Gen 19:24.28) tipul distrugerii altor cetati si tari , si al distrugerii finale. (Deut 29:23-24. îs 13:19, 34:9-11) Focul nestins al Gheenei (valea idolatriei si a gunoaielor din afara Ierusalimului) este pus în constrast cu permanenta sabatului (Is 66:23-24) , este pedeapsa pentru profanarea sabatului (Ier 17:27) . Cei ce resping odihna lui Dumnezeu care este ilustrata si confirmata saptamânal prin sabat, nu vor avea odihna nici zi nici noapte, mistuindu-se în compania fiarei al carei semn l-au ales (14:11). Nu întâmplator, cele sapte plagi sunt razbunarea Legii lui Dumnezeu (Apoc 11:19) si numarul de sapte al plagilor este o replica la saptamâna Creatiei.
Acest iad al pedepsei finale nu este în strafundurile vulcanice ale pamântului, cum îsi imagina antichitatea pagâna, ci este „instalat” în urma judecatii, înaintea îngerilor si înaintea lui Iisus (14:10). Va puteti imagina un rai în care sa predomine imaginea continua a torturarii pacatosilor ? Oare, cu aceasta scena se va delecta Mântuitorul, îngerii si sfintii, toata vesnicia?O asemenea pedeapsa care sterge diferenta dintre rai si iad, nu poate fi imaginata de o minte sanatoasa. A face din aceste imagini poetice, hiperbole si simboluri niste realitati literale este o adevarata crima umanitara si o insulta la adresa onoarei lui Dumnezeu. Biblia vorbeste despre pedeapsa istorica a Sodomei în limbajul unui foc vesnic, descrie pedeapsa Ierusalimului de pe vremea lui Ieremia print aceeasi imagine a focului vesnic, profetizeaza distrugerea Edomului si a lumii vrajmase lui Israel prin aceeasi imagine a râului sau a lacului de foc, smoala si pucioasa, la care se adauga un fum gros care se înalta în vecii vecilor fara sa se stinga vreodata… (Iuda 7, Ier 17:27, Is 34:9-11). Nu avem motive sa credem ca Dumnezeu S-a schimbat între timp. Fiul Sau a luat asupra Sa pedeapsa vesnica, pedeapsa meritata de pacatos. Dara pedeapsa lui Iisus a avut un sfârsit prin moarte, inseamna ca pedeapsa meritata de cei ce resping Jertfa înlocuitoare a lui Iisus nu poate fi mai infinit maj mare decat pedeapsa luata de Iisus asupra Sa. Dar tocmai de aceea este grozava mânia Mielului” (Apoc 6:16-17). Nu exista chin mai mare decât al constiintei celui care vede cu ochii, aproape poate atinge vesnicia de fericire pe care a pierdut-o prin nebunia respingerii Evangheliei. Gândul ca pedeapsa este irevocabila si ca nu mai exista o.alta viata, un alt timp de proba, ca ai pierdut totul, pentru totdeauna, desi ti s-a oferit totul, în mod gratuit, pe un pret platit scump de Fiu lui Dumnezeu… este un gând pe care nici macar o imaginare anticipata nu-l poate suporta. Dar ce va fi atunci când constiinta se va trezi în fata sentintei definitive a Dreptului Judecator? Pedeapsa fizica va fi usoara fata de gândul despartirii pentru totdeauna de Dumnezeu, singurul izvor al vietii.

       Repetând aproape cu aceleasi cuvinte cele spuse despre „ramasita” poporului lui Dumnezeu în cap. 12:17, al treilea înger striga: „Aici e statornicia sfintilor…” (vezi cele de la cap. 13: 10 u.p.). Cartea lui Daniel îi numeste „sfintii Celui Prea Înalt” sau „poporul sfintilor” pe credinciosii care au rezistat Antichristului roman. Noul Testament îi numeste „sfinti” (dedicati, consacrati Lui Dumnezeu), pe membrii bisericilor crestine. Dumnezeu a ales ca semn distinctiv, ca marca a adevaratei sfintiri, sabatul (Ex 31:13-18), tocmai pentru faptul ca adevarata sfintire consta în ascultarea de legea Creatorului, de Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 17:17) si nu în exercitiile mistice si mecanice ale ceremoniilor

romano-bizantine, nici în exaltarile emotionaliste întâlnite în falsele treziri protestante sau perfectioniste. Sfintenia nu este o psihoza sau un spasm care-l scutura pe omul lui Dumnezeu, nici un fluid divin contagios ai carui agenti sunt preotii. Sfintenia nu este o vraja care sta în apa, în lemne vechi, în oase, cârpe si lumini, nici chiar în aur si diamante. Adevaratul crestinism si adevarata sfintenie este definita aici ca fiind tinerea (pazirea sau pastrarea) a celor doua principii fundamentale: poruncile lui Dumnezeu si credinta în Isus — Legea si Evanghelia. Acestea sunt cele mai vechi si întotdeauna actuale. Sanctuarul mozaic ilustra tocmai aceste doua mari principii.Crucea si umbra ei Pe de o parte, Decalogul asezat în locul cel mai sfânt, ca temelie a tronului lui Dumnezeu, în asa fel încât toate ceremoniile care se faceau priveau relatia cu aceasta Lege. Pe de alta parte, posibilitatea jertfei înlocuitoare si a serviciului preotesc (ambele reprezentând slujba unica a lui Christos), continua varsare de sânge si tamâiere, indicau credinta în Mielul lui Dumnezeu care iarta pacatul.
De regula, în textul ebraic al VT, cele zece articole ale Decalogului nu se numesc porunci si nici lege. Ele se numesc „cuvintele legamântului” , „marturia” sau „legamântul„. Prin Lege, evreul întelegea întreaga descoperire data de Dumnezeu prin Moise, iar porunci erau numite toate cele poruncite de Dumnezeu în Tora (Legea), indiferent daca erau în Decalog sau numai în cartea Legii. În mod deosebit, când Biblia vorbeste despre porunca se refera la principiul fundamental al iubirii si ascultarii sau la fiecare porunca în parte (Deut 6:1-9 ebr.: porunca, nu poruncile. 1 Ioan 3:22-24). Acest lucru subliniaza ascultarea fata de toata vointa descoperita a lui Dumnezeu. Dar contextul din Apoc. 14, (care se refera la chestiunea sabatului) precum si cazuri ca acela în care Iisus vorbeste tânarului bogat (tipul laodiceanului— Lc. 18:20) arata ca Ioan se gândeste aici la cele zece porunci ale legamântului (cap. 11:19). Daca în vechiul legamânt ele erau doar pe table de piatra, în noul legamânt ele apartin Evangheliei Vesnice, fagaduintei lui Christos de a le grava în inima, pe frunte si pe mâna.
„Credinta în Iisus” (  – pistis Iesu) este o constructie genitivala care, din punct de vedere gramatical, se poate traduce si „credinta în Iisus” si „credinta lui Iisus„. Este adevarat ca Iisus ne-a lasat un exemplu si o învatatura de urmat, o credinta a lui Iisus, în contrast cu credintele lumii. Totusi, credinta pazita de El a fost împlinirea vointei Tatalui, ascultarea perfecta de poruncile lui Dumnezeu; si acest lucru se afirma în prima caracteristica a sfintilor. Nu poate exista, însa, o adevarata sfintenie luând pe Iisus doar ca exemplu de credinta traita. Iisus nu este doar Lege. El este si Evanghelie. Aproape peste tot în NT credinta este Evanghelia mântuirii prin sângele lui Christos. Se numeste credinta pentru ca ea cere în primul rând credinta si ofera totul numai prin mijlocirea credintei personale în Christos. În Fil. 3:9, Pavel reda tot la genitiv (  ) = pistis Christu, lit. credinta lui Christos) ceea ce traducatorii redau cu credinta în Christos. Aceasta este, în mod evident, credinta aceea care duce la îndreptatire. (NIV spune „remain faithful io Jesu’s = ramân credinciosi lui Iisus. Luther a tradus: „den Glauben an Iesum”= credinta în Iisus). Daca trebuie, totusi, sa întelegem expresia în sensul de „credinta lui Iisus„, de ce sa nu staruim mai mult asupra termenului credinta care nu înseamna fapte si porunci. Însusi Iisus a trait prin credinta în Dumnezeu si a deschis astfel pentru pacatos o cale de împacare cu Tatal prin credinta în „Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii„. Dupa cum El a trait prin Tatal, tot asa trebuie sa traim si noi prin Iisus (Ioan 6:29.57.69) . Este foarte probabil ca Ioan vorbeste aici despre acelasi principiu evanghelic pe care-l expune în prima lui epistola si în Evanghelie (1loan 5:10-13). (De fapt prima lui epistola vorbeste foarte mult si de poruncile lui Dumnezeu, în contrast cu învatatura antichrista…)
Daca începutul soliei primului înger a fost între anii 1830-1844 si cel de-al doilea s-a alaturat în vara anului 1844, solia celui de-al treilea înger este identificata de noi cu misiunea Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea. Acest mesaj se alatura celor doua anterioare si sunt prezentate împreuna în evanghelizarea noastra. Al treilea înger striga cu glas tare, zburând în zenit împreuna cu ceilalti doi si formând emblema noastra actuala. A treia faza a Miscarii Adventiste de la 1844 a fost patrunderea printre adventistii milleriti a unei noi învataturi biblice careia înainte nu-i dadusera importanta. Chiar înainte de dezamagire, una din comunitatile adventiste în frunte cu pastorul ei Robert Wheeler din Washington NH, a primit doctrina sabatului în urma interventiei unei surori baptiste de ziua a saptea (Rachel Preston). Dupa dezamagirea de la 22 oct. 1844, pastorii milleriti John Preble, Joseph Bates si altii au publicat aceasta doctrina. O mica parte dintre adventisti au primit-o ca fiind o reforma necesara înaintea revenirii lui Iisus si un test universal pe care l-au înteles în legatura cu Apoc.7 si Apoc. 13-14. Cei mai multi adventisti au respins sabatul si au început sa lupte împotriva celor ce au sustinut poruncile lui Dumnezeu. Dar. în timp ce „adventistii de ziua întâi” n-au progresat, ba înca s-au scindat în mai multe grupari—dintre care unele au pierit deja iar altele s-au transformat radical, alterând Evanghelia (de ex. studentii Bibliei, martorii lui lehova) adventistii sabatistii, care nu numarau atunci nici o suta de persoane, reprezinta astazi o forta spirituala care încercuie globul.
Îngerul a| treilea n-a început sa strige cu glas tare de la 1844. Intre anii 1844-1848 abia s-au cristalizat doctrinele noastre distinctive (sanctuarul, sabatul, starea inconstienta a mortilor. Spiritul Profetiei). Pe la anii 1860-1863 s-a organizat Biserica, numindu-se Adventista de Ziua a Saptea, pentru a se distinge de ceilalti adventisti care nu acceptau sabatul. Tot atunci s-a primit doctrina reformei sanitare. Evanghelizarea adventista era limitata la Statele Unite si abia spre sfârsitul secolului încep marile misiuni externe. Un eveniment crucial în formarea teologica si reformarea spirituala a miscarii adventiste a fost descoperirea si proclamarea adevaratei întelegeri a doctrinei îndreptatirii prin credinta, solia lui Jones si Waggoner care au fost sprijiniti în primul rând de Ellen White, cu ocazia Conferintei Generale de la Minneapolis în 1888.. Aceasta lumina respinsa de unii (chiar dintre vârfuri) si neînteleasa de multi, a avut un impact profund asupra istoriei noastre. Din nefericire, multi au preferat sa se învârteasca în continuare în jurul muntelui favorit, privind ca pe ceva straniu aceasta bataie a lui Iisus la usa Bisericii. Timpul marii strigari a îngerului al treilea a venit prin încoronarea doctrinei adventiste cu principiul îndreptatirii prin credinta în Iisus. Dar realizarea deplina a profetiei se aplica Ia timpul revarsarii în fapt a „ploii târzii” a Spiritului Sfânt, când evanghelizarea lumii sub un complet control supranatural va împlini profetia din Apoc. 18:1. Zborul îngerului al treilea a facut progrese, pentru ca el reprezinta sfânta lucrare a lui Dumnezeu în lume. Dar numai primirea deplina a Spiritului Sfânt (conditionata de primirea dreptatii lui Iisus) si atacul Babilonului prin proclamarea legii duminicale, va face ca acest înger sa apara sus, în zenit, stralucind pamântul ca soarele si fiind auzit bine de toti locuitorii pamântului.

„Ferice… de acum încolo ! „(v.l3).
     Toti cei care au murit în Domnul sunt fericiti, fiindca sunt sfinti si au parte de prima înviere (20:6). Dar aici este o fericire speciala, rezervata celor care mor în Domnul „de acum încolo„. Este vorba de privilegiul unei învieri speciale, imediat înainte de ziua venirii Domnului, a celor care au murit în Domnul în credinta adventista(de la 1844 încoace). Observati cele de la Daniel 12:2. Aceasta referire la cei ce au adormit în Christos de la 1844 încoace arata ca fusese prevazuta o întârziere a venirii Domnului dupa 1844, în harul lui Dumnezeu, spre pocainta multora (2 Petru 3:9-12). Porunca data lui Ioan de a scrie subliniaza acest adevar care a fost de mare mângâiere pentru toti cei care si-au jertfit confortul unei vieti tihnite si s-au ostenit pentru Evanghelie,
  asteptând si grabind venirea Lui, dar au murit fara sa vada revenirea Domnului. Desi la prima vedere ar parea sa fie vorba de odihna mortii, aici este vorba despre odihna mântuirii. Moartea nu este decât o oprire în loc a ceasului memoriei, pentru o clipa, indiferent de lungimea obiectiva a timpului. Aceasta clipa nu este decât pragul odihnei. Cei care s-au odihnit în Christos si au respectat odihna sabatului Lui sunt pusi aici în contrast cu cei din v.11 care nu vor avea odihna nici zi nici noapte. Faptele credinciosilor îi urmeaza. În slava, nu în moarte. Dai mai întâi ele trec pe la judecata pentru a fi martore în favoarea credintei în Christos a faptuitorului

Recoltele venirii lui Iisus (v.14-20).
     Nimeni nu are dubii cu privire la identitatea celui ce apare pe nor dupa aceasta ultima avertizare care împarte lumea în doua — cei ce au sigiliul lui Dumnezeu si cei marcati cu semnul fiarei. Întregul tablou este plin de simboluri si trebuie sa observam ca atât sentinta favorabila cât si pedeapsa, vin din Sanctuarul ceresc (v.l5.17) si din altarul care simbolizeza jertfa lui Iisus (v.18). Pentru unii, Crucea va pronunta îndreptatire si mântuire, pentru altii va rosti sentinta mâniei lui Dumnezeu. Imaginile din acest tablou sunt un limbaj împrumutat din Ioel 3:13-14.
Iisus revine asa cum a promis, semnul prezentei Lui fiind acel nor al slavei divine(Apoc. 1:7, Mat 24:30). Cununa este simbolul biruintei lui finale (comp. cu Apoc.6:l-2).. El vine cu secerea, ca sa adune rodul a ceea ce a semanat, roadele suferintei Lui
A venit vremea, secerisul s-a copt (v. 15-16). Timpul secerisului nu poate fi fixat într-un calendar agricol. În limbajul biblic împrumutat din viata cotidiana a Palestinei, secerisul depinde de ploaia timpurie (de toamna) si deploaia târzie (de primavara). Cartea lui Ioel compara revarsarea Spiritului Sfânt asupra poporului lui Dumnezeu cu aceste binecuvântari naturale ale cerului (Ioel2:23.28, Fapte2:38.39, 3:19.26, Iacov 5:7-8, Os 6:2, îs 32:15, 44:3-6). Iisus a aratat ca timpul secerisului este conditionat de coacerea (albirea) holdelor de grâu. Acest adevar profund arata ca nu se poate grabi altfel venirea lui Iisus decât prin primirea Spiritului Sfânt care ne face desavârsiti, dupa chipul lui Iisus. Evanghelizarea întregii planete este doar aspectul exterior si secundar al evanghelizarii întregii inimi. 
Când caracterul lui Iisus va fi reflectat deplin în poporul Lui, atunci El va veni sa-i ia la Sine.
Secerisul este momentul în care Iisus, venit pe nori, trimite pe îngerii Lui sa-i adune pe credinciosi. Cei mai multi vor fi adusi la viata din morminte. Dar supravietuitorii plagilor, cei sigilati, vor fi glorificati si translati fara sa vada moartea. (1 Tes 4:13-18). Toti mântuitii vor alcatui un singur popor si toti vor fi sfinti (Rom 11:16) dar cei 144.000 (cei gasiti în viata, cei de la sfârsitul istoriei, din ceasul al unsprezecelea) vor fi cei dintâi. Ei sunt cele mai alese roade ale secerisului. Ei sunt partea închinata lui Dumnezeu într-un sens special. Desi termenul  â€” aparhe din v. 4 înseamna pârga, primul rod, el nu are întotdeauna un sens cronologic. Credinciosii de pe pamânt sunt o pârga a fapturilor lui Dumnezeu (Iac 1:18). Marele lexicon grec-englez al lui Walter Bauer spune: „
aici, ca si în Apoc 14:4, accentul este pus mai putin asupra secventei cronologice si mai mult asupra calitatii.
Strugurii viei pamântului sunt copti (v. 17-18). Aceasta este recolta celor pierduti, a celor ce mai sunt gasiti în viata, dupa primele sase plagi, dintre închinatorii fiarei. Acestia sunt gasiti la venirea lui Iisus ca facând razboi împotriva Sa (Iod 3:12-17). Este interesant de observat ca, în timp ce secerisul celor drepti este
adunat de catre Christos, recolta celorlalti nu este adunata de El; un înger este pus sa-i adune pentru distrugere (comp. cu Mat 13:39-43). Este evident ca imaginea celor doua recolte este întemeiata si pe parabola grâului si neghinei. Aici însa, în loc de neghina, cei rai sunt simbolizati prin strugurii viei. Îngerul focului este cel ce transmite porunca acestei recoltari, ceea ce indica mânia divina, focul jertfei care a fost dispretuita (comp cu cap. 8:5). 2 Petru 3:10, Apoc 19:20. Asemenea grâului, strugurii pamântului sunt culesi numai atunci când sunt copti. Binele si raul se coc în acelasi timp pe pamânt (Deut 32:32-34, Iod 3:13. 19.21, vezi si Gen 15:16, Apoc 13:15, 16:16, Dan 12:17 u.p).
S-ar cere un studiu mai profund al relatiei dintre cei trei îngeri din v.6-12 si cei trei din v.15-19. Toti striga cu glas tare. Toti ies din Sanctuarul ceresc (v. 15) , în ambele cazuri se spune „
a sosit ceasul” (v.7.15). În ambele cazuri, primul înger aduce o judecata pozitiva iar al treilea o judecata negativa (comp.7.9-11 cu 15.19). Ambele lucrari, evanghelizarea si sfârsitul lumii, sunt comparate cu secerisul în Biblie (Ioan 4:35,Mat 9:36-38, Mat 13:40) . Exista aici o corespondenta intentionata, între avertizare si pedeapsa.
Teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu (v. 19-20) nu trebuie cautat prin Orientul Apropiat sau în alta zona geografica. Asemenea altarului de jertfa din cap.6, el ocupa toata suprafata terestra. Imaginea are în spate metafore din VT (Is 63:1-6, Plâng 1:15, Iod 3:13) si descrie în alte cuvinte ceea ce în cap. 16 apare ca fiind mânia lui Dumnezeu neamestecata cu har. Dupa cum Iisus a suferit afara din cetate, ca un facator de rele (Ev 13:11-13), tot asa vor suferi despartiti de Dumnezeu si lipsiti de cetatenia Noului Ierusalim, cei ce au preferat vinul Babilonului. Imaginea calcarii în teasc reproduce procedeul primitiv în care strugurii erau realmente calcati în picioare, pentru recoltarea mustului.
Aici imaginea este de o mare duritate, descriind o scena în care sângele se compara cu mustul rosu curgând din teasc ca un râu adânc de un metru si lung de 3000 de km (1 st = 185m). Este zadarnic sa cautam o împlinire literala într-un razboi viitor în Orientul Apropiat. Cifra de 16.000 de stadii este, mai degraba, un numar simbolic, ca si celelalte numere apocaliptice. Dupa cum 12 este numarul lui Israel si 144.000 (12 X 12 X 1000) accentueaza aceasta idee, tot astfel 4 este numarul universalului, numarul lumii (cele „
patru colturi” ale lumii). Iar 16.000 de stadii nu sunt altceva decât 4x4x1000, subliniind o distrugere catastrofala a tuturor locuitorilor pamantului. Imaginea sângelui curgând ca un râu trezeste o mila adânca pentru aceasta omenire nenorocita. Ea a ajuns jucaria diavolului prin intermediul acelora care au pus monopol pe cheile împaratiei cerului; ei nu intra, nici nu lasa pe altii sa intre (Lc 11:52)..
Expresia „
sânge pâna la zabalele cailor” este o hiperbola întâlnita si în apocriful „cartii lui Enoh”. Vezi si Ez 32:6, Ioel 3:18. Mentionarea cailor sugereaza razboi. Locuitorii lumii sunt surprinsi într-un conflict cu Christos, Creatorul si Mântuitorul, Suveranul legitim al lumii întregi (cap. 19:18-19).
Urmatoarele sectiuni vor descrie mai detaliat modul în care vor fi pedepsiti închinatorii fiarei si diferitele sectoare ale Babilonului apocaliptic.

 

Viziunea de fond ( cap.4-5)
a. Descrierea tronului lui Dumnezeu in Sanctuar ( cap.4)
       V.l. O usa deschisa, intrarea în „Sfânta” . Vezi prezenta „sfesnicului” (cu cele sapte candele) în v.5. „Cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu” O usa deschisasunt un simbol al Spiritului Sfânt în toata plinatatea Lui si în diversitatea darurilor si manifestarilor Lui. Duhul lui Ilie, Duhul lui Elisei, Duhul lui Christos, sunt acelasi Spirit Sfânt. Sanctuarul lui Dumnezeu nu are decât aceasta lumina. Nu primeste lumina din afara.
Curcubeul, simbolul legamântului (Gen 9:13, Is 54:9-10, Ez 1:28). Difractia luminii în picaturile de ploaie, simbol al manifestarii dreptatii lui Dumnezeu în har (Ed 115, COL 148).
Cei 24 de prezbiteri. Dupa tipul capeteniilor preotesti sau al muzicienilor sefi de la templu? (1 Cr 24:4-19, 25:1.31). Referinta eschatologica – Is.24:23. Identificarea cea mai probabila: sfintii care au inviat odata cu Iisus (Mat.27:52-53, Ps.68:11, Ev 1:9). 
De la Abel pâna la Ioan Botezatorul. Numarul 24 este simbolic aici, ca si numarul celor sapte duhuri sau al celor patru heruvimi. Numarul atrage atentia asupra rolului lor ca preoti reprezentanti ai tuturor sfintilor de pe pamânt care sunt, la rândul lor, preoti (Apoc 1:6, 5:8)
Cele patru fapturi vii. Simbolul îngerilor acoperitori care sunt strajerii tronului lui Dumnezeu. Comparati cu Ez 10:20, Ez 1:5-14, Is 6:1-2. Observati deosebirile. In mod evident, sunt viziuni diferite ale aceleiasi realitati invizibile. Realitatea nu imaginea exacta a viziunii. Limbajul viziunii este simbolic. Nu exista fiinte inteligente create altfel decât „
dupa chipul lui Dumnezeu” (Gen. 1:25-26). Viziunea cereasca ni le prezinta într-o imagine simbolica, într-un limbaj cunoscut în antichitate. Chivotul-tron din Sfânta Sfintelor era „aparat” de doi (mai târziu patru) heruvimi de aur, ca si poarta paradisului din Eden, si era purtat de patru preoti. Tronurile regale, la fenicieni, erau sustinute de imagini artizanale ale unor fiinte mitologice numite kerub (identic cu termenul ebraic pentru heruvim!). La asiro-babilonieni, anumite fiinte din mitologia lor
erau reprezentate prin tauri înaripati cu chip de om sau combinatie de leu, om si vultur. Acelasi limbaj mitologic este reprezentat de sfinxul egiptean. In mitologia greaca, strajerul zeilor (Argus) este o fiinta fantastica cu o suta de ochi simbolul vigilentei. Nu este greu sa vedem ca, prezentând aceasta imagine, Dumnezeu a vorbit oamenilo intr-un limbaj omenesc cunoscut de ei. Asemenea chivotului din Sanctuar, tronul lui Tronul lui DumnezeuDumnezeu este descris ca fiind mobil si portabil (1 Cr. 28:18). Heruvimii si serafimii nu trebuie întelesi ca fiinte de natura diferita (prin numarul aripilor, al ochilor, sau prin înfatisare), ci sunt descrieri diferite ale „spiritelor slujitoare” ale lui Dumnezeu în favoarea oamenilor, numite, de regula, îngeri (soli) Ev 1:14)
Numarul patru este aici un indiciu asupra rolului lor si, totodata un simbol al universalului. Heruvimii reprezinta pe îngeri ca model misiologic, eclesiologic si liturgic al Bisericii. „îngerii” bisericilor sunt purtatori ai tronului, ai slavei Domnului pe pamânt, asa cum trebuie sa fie solii Lui omenesti de pe pamânt (Num 10:33). Mai mult, îngerii conduc misiunea Evangheliei vesnice pe pamânt. Solii omenesti nu au nevoie de a inventa o organizatie originala, ci doar sa se încadreze în spiritul si structura celei ceresti. Altfel, unii ar duce chivotul într-o directie si altii ar trage în directie divergenta, sau l-ar lasa în seama boilor, asemenea lui Uza.
Cele sase aripi sunt doua care simbolizeza zborul, rapiditatea împlinirii misiunii; si patru care simbolizeaza manifestarea respectului în închinare (Is.6:2). Este inutil sa mai comentam aplicatia. Doxologia acestor heruvimi-serafimi sarbatoreste, înca înainte de realizare, triumful final al cauzei lui Dumnezeu pe pamânt (Ap. 4:8, Îs. 6:3, Apoc 18:1, Ez 43:2-3, Rom 9:28, Is 11:9, Hab 2:14). In viziunea aceasta, Dumnezeu este slavit ca fiind Cel Sfânt, Cel fara început si fara sfârsit. Cei 24 de prezbiteri, prosternati înaintea tronului Lui, îl adora ca fiind Creatorul si sustinatorul universului creat. Tema creatiei apare atât de pregnanta în Apocalipsa, încât nici un cititor al Bibliei nu se poate îndoi de adevarata identitate a „zilei Domnului” din cap. 1:10 si a sigiliului (semnului) lui Dumnezeu implicat în conflictul final cu privire la adevarata închinare.

b. Biruinta Mielului rascumparator ( cap.5)
       Cartea cu sapte peceti – sul rulat si sigilat dupa obiceiul antic, reprezentând un document de valoare. Din motive de economie de material si lipsa de spatiu datorita multimii informatiilor, uneori se scriau ambele parti (opistograf). Mielul si cartea cu 7 pecetiPrezenta celor sapte sigilii reprezinta sigilare completa si absoluta. Sigiliul indica atestare (confirmare), proprietate (apartenenta), imutabilita-te (neschimbare), dar si inviolabilitate (protectie). Apocalipsa ne vorbeste despre o singura carte ca fiind „cartea vietii Mielului înjunghiat” (Ap. 13:8, 17:8). Ar putea fi acelasi lucru cu testamentul (legamântul) sigilat prin moartea Domnului? (Ev 9:15-17, Zah 9:11.13-14, 10:3). Pe timpul lui Ioan, la romani exista o lege prin care un testament trebuia atestat si sigilat de sapte martori (cinci martori traditionali si doi pretorieni). Pretorienii trebuiau sa confirme, în cazul ca mostenitorul propus nu erau fiul testatorului, ca acesta era vrednic de mostenire, fiind în bune relatii cu legile celor 12 table de bronz afisate în Forum.
Imaginea acestui document apocaliptic trimite si la procedeul iudaic al zapisului de rascumparare (Lev.25, Ier 32). Rascumpararea include izbavirea de pacat (Tit2:14, Ps 130) si este completa la a doua venire a lui Iisus (Rom. 8:21.23. 2Cor 5:4-2). Ea implica judecata si razbunare (Pr 23:10-11, Ier 50:33-34). Termenul ebraic goel (  ) rascumparator sau razbunator în calitate de cea mai apropiata ruda (Lev 25:49, Num 35, Rut 4, Is 54, Os2). Deaceea cartea nu este deschisa de Dumnezeu Tatal, ci de Acela care a devenit om pentru a fi Reprezentantul nostru,

 singurul Arhiereu (Ev 4:15, 5:1) care are, în calitate aceasta, un drept necurmat de rascumparare (Lev25:32b). Putem vedea aici cum temele judecatii si rascumpararii se suprapun. Aceasta ar putea fi „necurmatul” la care a atentat Antichristul din viziunile lui Daniel
 Aceasta ne trimite la ziua judecatii finale. De observat însa, ca desigilarea cartii se face treptat si dramatic, tensiunea crescând pâna când se rupe ultimul sigiliu si se face tacere mormântala în cer (vezi cap.6-8). Numai desigilarea ei completa poate aduce ziua judecatii, a razbunarii.
Observati relatia dintre tema rascumpararii din cap. 5 si scenele care apar la ruperea sigiliilor în cap.6-7. Secretul sulului cu sapte sigilii si legatura dintre acest document si scenele care apar în cap.6-7 n-au fost studiate de nimeni în mod suficient. Faptul ca Ioan a plâns când a vazut ca nici o fiinta nu era vrednica sa deschida cartea, este o dovada ca el a înteles identitatea ei. Poate ca scrierile lui contin cheia întelegerii. In orice caz, trebuie sa ne imaginam ca numai dupa ruperea tuturor sigiliilor se poate deschide documentul si poate fi citit. Ideea ca în el ar fi scrise evenimentele care apar în cap. 6-7 nu este credibila, fiindca documentul este deja sigilat când are loc scena din cap.5. Si când are loc aceasta scena?
Faptul ca nu se gasea nimeni „în cer, pe pamânt, sub pamânt” vrednic sa deschida cartea, este foarte semnificativ, deoarece domeniile amintite reprezinta universul creat (comp. Ex 20:4). Prin urmare Mielul nu este o creatura aici, ci este (în corp uman) Dumnezeul Creator pe care-l proslaveste sabatul biblic.
Sarbatoarea triumfului din cap. 5 are loc imediat dupa înaltarea lui Iisus, la tronul lui Dumnezeu dar cântarea de lauda este vesnica .

     Leul din Iuda
– simbolul puterii imperiale mesianice este vazut aici ca un miel. Si înca unul tocmai junghiat.Termenul grecesc care numeste Mielul în Apocalipsa este un diminutiv de la  – aren, ( – arnion, mielusel, mielut). Ioan foloseste numai în Apocalipsa si în Ioan 21:15 acest cuvânt care accentueaza caracterul blând, gingasia si simpatia pentru aceasta faptura a lui Dumnezeu. Puterea de Judecator si Domn a lui Iisus nu sta în forta, ci în blândete, nevinovatie, frumusete de caracter si jertfa. Ce fiinta poate fi mai slaba si mai neajutorata decât un miel junghiat? Si totusi, când cartea pecetluita (care cuprinde destinele vesnice ale tuturor oamenilor si rezolvarea problemei raului în univers) a trebuit sa fie deschisa, nu s-a putut gasi un învingator mai puternic. Nici Dumnezeu însusi n-o putea face mai bine.
Cele sapte coame si sapte ochi ai Mielului reprezinta Persoana Spiritului Sfânt în diversitatea si plinatatea manifestarilor si darurilor (vezi si Zah 3:9, 4:5.10). Prin El, Christos vede tot ce se întâmpla pe pamânt, în El este puterea desavârsita a Dumnezeirii. El este „
Spiritul lui Christos” în aceeasi masura în care este Spirit al lui Dumnezeu] .
Sarbatorirea victoriei lui Christos. Heruvimii si sfintii rascumparati îl adora pe Christos ca Dumnezeu. Alauta (gr.  – kitharra = lira) este simbolul bucuriei si laudei, iar potirele cu tamâie reprezinta rugaciunile credinciosilor. Potirele de aur sunt rugaciunile, si nu tamâia însasi. Tamîia este simbolul meritelor jertfei ispasitoare a lui Iisus. Vezi si Apoc 8:3.4.
Dimineata si seara, universul ceresc priveste la fiecare familie care se roaga si îngerul cu tamâia aceea care reprezinta sângele ispasirii, meritele Mântuitorului rastignit si înviat, gaseste intrare înaintea lui Dumnezeu.” (E. G. White-Ms. 15, 1897)

          Cântarea noua se refera la o experienta noua, biruinta recenta a Mântuitorului rastignit si înviat. El este vazut aici ca Goel al tuturor neamurilor. Poporul Lui adunat din toate neamurile pamântului este descris în termenii legamântului, ca un adevarat Israel (Ex 19:6, 1 Petru 2:5.9, Dan. 7:27). Numarul îngerilor din v.11 este poetic si nu aritmetic. Observati lauda înseptita din v.12: a Lui este puterea, bogatia, întelepciunea si posibilitatea, numai Lui se cuvine cinstea, slava si lauda. In v.13, aceasta lauda ia proportii universale si vesnice
   Ruperea sigiliilor cartii. Apar scene profetice.
Scenele care apar în mod succesiv la ruperea sigiliilor actului de rascumparare, au fost considerate ca reprezentând evenimente pe care le traverseaza Biserica pâna la revenirea Rascumparatorului ceresc. Incepând cu Victorinus de Poetavium (sec.III), Andreas de Cezarea Capadociei ( sec VII) învatatii crestini au înteles succesiunea acestor scene ca fiind paralela cu aceea a celor sapte biserici din cap. 1-3. Desi acest lucru se dovedeste a fi corect în linii mari, o corespondenta exacta între cele sapte perioade ale Bisericii si cele sapte scene profetice nu poate fi facuta. Un motiv este si acela ca primele patru scene nu sunt complet descifrate. Cititorul poate sa vada aici mai multe directii de cercetare. Nu putem fi dogmatici în asemenea amanunte. Poate ca, dintre variantele prezenta te mai jos, ar trebui sa alegem pe aceea care împlineste cel mai bine semnificatia deschiderii acelui document sigilat.
Dintre cei patru calareti, identificarea primului cu Iisus Biruitorul, este cea mai sigura si mai raspândita explicatie. Prezentând adevarul altora, este necesar sa subliniem elementele sigure si christocentrice ale Apocalipsei si sa nu fim dogmatici asupra celor discutabile.

     Cei patru calareti
        Varianta A. Episcopul Bruno de Segni (sec.XII), staretul Joachim de Floris (sec. XII) si, mai târziu, protestantii, începând cu Th. Bibliander, au vazut în scenele primelor patru peceti descrierea decaderii Bisericii. La fel au înteles comentatorii protestanti Pierre Agier, Henry Drummond, Louis Gaussen, Amzi Armstrong.Cei patru calareti
Primul calaret îl reprezinta pe Iisus în calitate de conducator al Bisericii în era apostolica. Limbajul simbolurilor ne trimite la Apoc 19:11-14, 5:5, 2:1-3, Hab 3:8-9, Zah 9:13-14, Ps.45:2-7 si altele. Calul ca simbol al poporului lui Dumnezeu, al Bisericii care-L poarta în lume pe Christos, apare în Zah 10:3-5 si Is.63:13, Nu Biserica însasi aduce biruinta, ci Acela care o conduce. Exista si cai naravasi care nu se lasa condusi. Iisus a preferat magarusul pasnic, atunci când a fost vorba de pozitia sociala, pamânteasca, dar aici ne aflam în contextul luptei (pentru victoria finala, pentru cucerirea în fapt a mostenirii rascumparate). El a biruit la Cruce în mod complet si decisiv. Jertfa lui este atotsuficienta si irepetabila. El a zdrobit capul sarpelui. Dar adversarul nu s-a lasat intimidat, astfel încât controversa continua si este necesar un argument final, o biruinta a lui Christos prin Biserica, vechea promisiune si tinta data Bisericii: Rom. 16:20.
Calul rosu reprezinta Biserica persecutata de împaratii romani între anii 100-313, perioada paralela cu „
Smirna„. Calul negru este un simbol al Bisericii imperiale dintre anii 313-538, când albul credintei apostolice s-a întunecat prin compromisuri si traditii pagane. Balanta calaretului subliniaza criza de hrana spirituala, dar o criza limitata. Calul livid este simbolul Bisericii medievale condusa de papalitate. Aceasta este cea mai adânca decadere a Bisericii. Culoarea calului reprezinta teroare, moarte, morbiditate si putrefactie. Numele calaretului si a escortei lui aminteste de pasajul din Hab 2:4-12 în care lacomia împaratului Babilonului este comparata cu moartea si cu locuinta mortilor.

  De observat ca fiecare scena este introdusa de o invitatie facuta de unul dintre cei patru heruvimi. Heruvimul leu este simbolul autoritatii si puterii, heruvimul vitel este simbolul jertfirii, heruvimul vultur este simbolul înaltimii, perspicacitatii si rapiditatii, heruvimul om este simbolul ratiunii si al libertatii morale. Trebuie sa existe o legatura între aceste patru fapturi vii si invitatiile lor specifice adresate celor patru calareti. Multe manuscrise grecesti, printre care cele mai vechi, nu contin decât invitatia „Vino!„, fara adaugarea „si vezi„. In acest caz invitatia este adresata calaretilor, nu lui Ioan. Dupa altii, invitatia ar fi adresata lui Iisus, ca în cap.22:17.20.1
        Varianta B. Primul calaret este Iisus Biruitorul, conducatorul Bisericii, nu doar în primul secol, ci pâna la victoria finala. Acest calaret continua lupta sub ochii nostri, ea nu s-a încheiat. Urmatorii trei calareti reprezinta nenorocirile care guverneaza pe aceia care nu capituleaza în fata Evangheliei primului: razboaie, revolutii, foamete, epidemii, fiare salbatice, moarte. Cei care sustin aceasta interpretare atrag atentia asupra faptului ca acest capitol este o descriere a apocalipsei lui Iisus de pe Muntele Maslinilor (Mat.24) unde ni se vorbeste despre razboaie, foamete, ciuma, tradare, în paralel cu raspândirea Evangheliei; dupa care urmeaza scena caderii stelelor, îngerii care aduna din cele patru vânturi pe credinciosii sigilati, revenirea neasteptata a lui Iisus. Aceasta paralela nu poate fi întâmplatoare si merita un studiu mai profund. Se poate ca în Mat.24 sa avem cheia Apocalipsei si a cartii lui Daniel.
Varianta C se inspira din profetiile lui Zaharia în care apar cai (1:8-11 etc, 6:1-8), cele patru vânturi ale cerului (6:5) si alte expresii paralele cu viziunea lui Ioan (Zah 1:10, 3:9, Zah 4: 2-3.10). Propunerea aceasta nu este studiata suficient, nici nu poate fi respinsa în acest caz. Exista vreo legatura simbolistica între cei patru heruvimi, cei patru cai, cei patru îngeri care tin patru vânturi în cap.7:l ?

     Pecetea a 5-a. Sangele martirilor striga dupa judecata divina.
Aici nu mai apare nici o relatie directa cu cei patru heruvimi. Patru calareti au fost destui, ca si cei patru heruvimi; patru este numarul universalului (cele patru puncte cardinale)
Altarul de jertfa pe care au fost junghiatimartirii, nu trebuie confundat cu altarul de aur al tamâierii din alte locuri din Apocalipsa. Altarul jertfelor se afla pe pamânt. In sanctuarul ceresc nu se aduc jertfe de animale, iar Mielul lui Dumnezeu a fost junghiat aici pe pamânt. Pamântul nostru este curtea templului ceresc. La Ierusalim, sângele jertfelor era varsat la picioarele altarului (Lev 4:7). Mai târziu a fost facuta o canalizare din curtea templului spre pârâul Kidron. Imaginea nu arata, asa cum vor unii sa argumenteze, ca sufletele dreptilor, sau ale martirilor s-ar duce sus la Dumnezeu si stau arestate în altar, însetate dupa razbunare. Totul nu este decât un simbolism, o personificare a unei idei. Dupa cum altarul nu reprezinta un adevarat altar, dupa cum celelalte elemente din viziune sunt simbolice, si strigatul sufletelor aici este simbolic. Sufletul, în sens biblic, înseamna viata, persoana sau sângele unei fiinte: Ex 1:5, Gen 9:4-5. Nu constienta post mortem a sufletelor, nici locul unde sunt depozitate în rai, se are în vedere aici, ci se foloseste un limbaj simbolic, potrivit expresiei poetice din Gen 4:10, Hab 2:11-12, Iacov 5:4, Ev 12:24. Asemenea sângelui lui Abel, sângele (imaginat ca fiind scurs sub altar) al tuturor martirilor, striga la Dumnezeu. Striga din pamânt. Altarul fiind pe pamânt, „sub altar” înseamna „în pamant”.
 Pâna când ? Strigatul martirilor, de la Abel pâna la Ioan Botezatorul si de la diaconul Stefan pâna la victimele cruciadelor si inchizitiilor Bisericii, cere o judecata dreapta. Acest pasaj cheie trebuie înteles în legatura cu Dan.8:13-14, 12:6-12, 7:21-22, Ps 94:1-15, Ecl 3:16-17. Este strigatul continuu al tuturor oamenilor lui Dumnezeu, al tuturor oprimatilor, al întregii naturi (Rom 8:19-23). Persecutiile inspirate de Biserica s-au redus mult în jurul anilor 1770, continuând în anumite zone pâna la 1848. Dar ele n-au încetat niciodata în mod total si definitiv, încontinuu sunt persecutati si ucisi oameni pentru motive religioase. Sub ochii nostri, în tarile musulmane si pagâne, chiar si în tari crestine, sunt junghiate suflete. Martirii se adreseaza Domnului ca fiind Cel Sfânt si Adevarat (detinatorul cheilor Sanctuarului ceresc: Apoc 3:7-8, 11:19). Stapânul (aici , despotes, ca în Lc 13:25), este Domnul Casei, singurul Suveran detinator al cheilor istoriei. In mod clar, sângele victimelor cere judecata si razbunare.
Adica o cercetare a cazurilor dupa standardele justitiei ceresti si o aplicare a dreptatii asupra vinovatilor.

      Indreptatirea credinciosilor la Judecata (v.11). Fiecaruia din ei i s-a dat o haina alba. Iertarea si îndreptatirea data de Dumnezeu în mod gratuit, pacatosului pocait, prin credinta, este un act instantaneu al lui Dumnezeu, conditionat numai de marturisire, pocainta si credinta. Dar în sens final si oficial, în fata întregului univers, este necesara o îndreptatire a celor drepti si o | condamnare a celor nedrepti. Judecata care îndreptateste pe sfinti, condamna pe pacatosi; iar razbunarea sângelui lor, razbunarea Sanctuarului ceresc, este aplicarea aceleiasi dreptati asupra celor ce au refuzat împacarea cu Dumnezeu „calcând în picioare” sângele Mielului (Ev 10:29-31). Din comparatia cu Dan.8:13-14 este clar ca aceasta este Judecata casei lui Dumnezeu sau Judecata preadventa (pe care noi o numim Judecata de cercetare”), care este în curs începând cu anul 1844         Putina vremeeste timpul scurs de la începutul Judecatii ceresti (1844) si pâna la venirea lui Iisus când are loc razbunarea Mielului (v.17). Profetia arata destul de clar ca pâna la varsarea teribilelor judecati ale lui Dumnezeu asupra lumii, înca se va varsa sânge de martir. In special) sub ultima persecutie a lui Antichrist, gustul intolerantilor dupa sânge se va redestepta (Apoc.13:15, 16:4-6, 17:6, 18:1-5, 19:2, 20:4, vezi si comentariul de la Dan 12:7 u.p). Nu este nimic figurat sau simbolic cu privire la sensul martirajului de aici („omorâti ca si ei”). Fratii si tovarasii de slujba ai martirilor din trecut, eu sau dumneavoastra, vom mai trece printr-un fluviu de sânge. Ultimul din istoria lumii.
Aplicatia traditionala pe care au facut-o comentatorii nostri la pecetea a cincea, este o paralela cu biserica „Sardes”, perioada Reformei protestante care a reabilitat, prin activitatea ei, pe martirii prereformatori medievali. Aceasta aplicatie este însa destul de slaba. In primul rând, Reforma a fost incompleta si nu a înaltat principiul libertatii de constiinta. Dimpotriva, ea a facut destui martiri din rândurile anabaptistilor,: baptistilor, catolicilor si dintre alti disidenti. Ea a fost doar „
putin ajutor” dat Evangheliei. Si chiar daca aceasta ar suna ca o minimalizare, proclamatiile ei nu pot fi confundate cu judecata lui Dumnezeu. Ar însemna un nou papism… Martirii au cerut judecata si razbunarea lui Dumnezeu, nu o reabilitare sociala post mortem. Iar raspunsul Judecatorului Suprem este elocvent: fiecaruia i s-a dat o haina alba. O asemenea reabilitare pe nume nu sta în puterile Bisericii. Numai Dumnezu cunoaste pe cei care sunt ai Lui (2Tim 2:19). Singura legatura cu perioada protestanta este aceea ca protestantismul a avut de sapte ori mai multi martiri decât a facut, si a primit o fagaduinta divina care se refera la aceeasi îndreptatire în Judecata a celor drepti (biruitori):Apoc 3:5.

     Pecetea a 6-a. Semnele revenirii lui Iisus si „ziua maniei”.
         O împlinire – poate numai preliminara – a acestor semne prezise si în Mat. 24:29 etc, a avut loc între anii 1755-1833, deci în ajunul zilei judecatii care avea sa înceapa în 1844.
 Cutremurul a avut loc la 1 noiembrie 1775, având epicentrul la Lisabona. A fost cel mai extins cutremur cunoscut, cu cel mai mare impact spiritual asupra credinciosilor. A zguduit trei continente. Orasul Lisabona a fost distrus complet, si chiar localitati departate au fost afectate. Contemporanii au recunoscut în el semnul prezis de Iisus.
Ziua întunecata si înrosirea lunii au avut loc la data de 19 mai 1780 pe o uriasa întindere a coloniilor nord americane unde erau cei mai multi credinciosi. De la orele 10 ziua si pâna noaptea târziu, atmosfera s-a umplut de un întuneric dens, ca într-o noapte înnorata. Când întunericul s-a mai risipit în timpul noptii, luna a aparut pe cer ca o pata de sânge. 
Savantii n-au reusit sa explice fenomenul care n-a fost o eclipsa. Pâna astazi nu se cunosc cauzele, s-au facut doar presupuneri. Contemporanii care studiau Biblia au recunoscut în acest fenomen al doilea semn, în ordine cronologica.
Caderea stelelor, în singurul sens real în care poate avea loc un asemenea fenomen, a fost impresionanta ploaie de meteoriti din noaptea de 12-13 noiembrie 1833, vazuta deasupra statelor estice ale Americii de Nord. Savantii au dovedit ca este vorba de un curent meteoric (al Leonidelor) prin care pamântul trece la interval de circa 33 de ani. In 1766, fenomenul fusese observat în zona sudamericana a Atlanticului. Pe la 1866 a fost vizibil deasupra unor întinderi din Europa si Asia. Istoria a mai înregistrat ploi meteoritice, dar se pare ca niciuna nu se poate compara cu aceea de la 1833. Evenimentul observat de aceeasi generatie martora a semnelor anterioare, a încurajat mult redesteptarile religioase de tip adventist în America si a dat un plus de credit predicarii evangheliei judecatii de catre William Miller si asociatii lui.
Acestea au fost împliniri istorice care au impresionat pe contemporani si i-au condus la Dumnezeu. Dar ele au fost reduse ca întindere; lumea de pe toate continentele nu a fost avertizata prin ele si generatiile ulterioare, chiar în America, nu îsi mai „amintesc” de ele. Apocalipsa ne arata ca aceste semne se vor realiza în final la scara mondiala si cu un plus de manifestari v.14-16. Cutremurul din Apoc. 16:18-20 va face ca munti si insule sa se cufunde si alte locuri sa se ridice. Un întuneric va acoperi întreaga lume (Apoc 16:10). Poate va mai avea loc o uriasa ploaie de meteoriti, dar este sigur ca va fi o teribila ploaie cu grindina: Apoc 16:21.
Biblia descrie în multe locuri solemnitatea acelei zile: Is.2:10-21, 13:9-13, Zaf 1:14-18. Lc. 23:30. Lumea din ziua revenirii lui Iisus arata ca si cum ar fi surprinsa în timpul unui conflict armat. Toate categoriile sociale si toate partile implicate în conflicte îsi dau seama ca a sosit ceasul în care sa dea socoteala de viata lor, ca adevaratul lor conflict este cu Acela care i-a creat si S-a jertfit pentru ei… Nu mânia Leului este ceea ce apasa constiinta locuitorilor pamântului în ziua aceea, ci mânia Mielului. 
Harul Lui incomparabil, preaiubirea Lui rabdatoare si activa, au fost calcate în picioare. Unde sa mai gasesti scapare când ai dispretuit împacarea oferita de Dumnezeu în Christos? Cine din aceasta ultima generatie poate sta în picioare? Aceasta întrebare capitala vine prea târziu . Acum ar trebui sa stim ce-i de facut pentru a putea sta în picioare în ziua aceea (Is 33:14-16, Mal 3:2, Le 21:26-36, Ef 6:10-18). Capitolul 7, asezat ca într-o paranteza înainte de ruperea ultimei peceti a cartii, raspunde la aceasta întrebare. Prin urmare este foarte important sa întelegem mesajul spiritual al viziunii din cap. 7, chiar daca nu putem întelege toate aspectele.
Cei ce vor putea sta în picioare înaintea tronului lui Dumnezeu (cap. 7).
La întrebarea „Cine poate sta în picioare?” din finalul cap. 6, ni se raspunde prin doua scene profetice: I. Sigilarea celor 144.000 de israeliti, în timp ce necazul cel mare este înca tinut în frâu (v.1-8). II. Triumful unei mari multimi din toate neamurile înaintea tronului lui Dumnezeu (v.9-17)

Cei 144.000 (v.1-8). Furtuna universala(comp. cu Daniel 7:2). Ultima generatie de pamânteni sta sub amenintarea unui pericol global. Aici se poate întrevedea o stare de razboi generala si, în acelasi timp, varsarea ultimelor judecati ale lui Dumnezeu. Pâna si vegetatia este aici amenintata. Cei patru îngeri reprezinta aici un numar simbolic, deoarece este reprezentat pericolul universal prin „cele patru vânturi” si „cele patru colturi ale pamântului”. Ingerii lui Dumnezeu, sub conducerea Domnului Christos, detin controlul asupra problemelor lumii (vezi  comentariul de la Dan. 10). Ei tin în frâu „furtuna”, iar când sunt îndreptatiti sa n-o mai retina, au libertatea de a permite fortelor raului sa obtina controlul. Harul lui Dumnezeu are limite în timp.         Ingerul cu sigiliul apare chiar în momentul în care cei patru „sunt gata sa” slobozeasca furtuna asupra lumii. De drept, timpul sigilarii a început odata cu Judecata lui Dumnezeu la 1844, dar de fapt, el începe în momentul în care Dumnezeu este gata sa permita furtunii sa sufle peste lume. Inainte de strâmtorarea cauzata de judecatile mâniei lui Dumnezeu, o strâmtorare vine asupra credinciosilor prin evenimentele descrise în ultimele versete ale cap. 13. Isaac Newton a observat ca sigiliul lui Dumnezeu de aici este în contrast cu semnul fiarei din cap. 13-16. Si nu este nevoie sa fim mari fizicieni ca sa observam acelasi lucru. „Chipul fiarei este marele test la care va fi supus poporul lui Dumnezeu, test prin care se va hotari soarta lor vesnica. Aceasta este proba pe care trebuie s-o treaca poporul lui Dumnezeu înainte de a fi sigilat (Scris. 11/1890)’‘. Prin urmare, acel scurt timp de strâmtorare în care se mai poate face sigilarea, este în paralel cu ultima mare persecutie si are loc înainte de necazul cel mare care va fi cauzat de „cele sapte plagi (Apoc.16)„. Inainte de a trimite pedepsele Sale grozave asupra Babilonului apocaliptic, Dumnezeu face un ultim apel la cei ce mai sunt sensibili la chemarea Spiritului Sfânt, de a iesi afara din cetatea religiilor false (Apoc.18:1-4).
Ingerul cu sigiliul este personificarea ultimei avertizari pentru lume si a ultimei lucrari facute de Dumnezeu pentru pregatirea Bisericii. In antichitate, cel ce purta sigiliul (care era montat într-un inel) avea toata autoritatea celui pe care-l reprezenta. De regula, fiul purta inelul cu sigiliul tatalui. Ingerul vine din rasarit, asemenea soarelui, asemena lui Iisus. In cap. 18, tot pamântul se lumineaza de slava lui…(vezi si Ez.43:2, îs 60:1, Osea 6:3, Mal 3:20) Aceasta este Slava Domnului si este dificil de aplicat simbolul la altcineva decât la Christos si la Spiritul Lui. Ingerul poate reprezenta si pe agentii omenesti care transmit mesajul, dar aceasta numai în masura în care ei sunt mediul prin care vorbeste Spiritul Sfânt.
Sigiliul Dumnezeului cel Viu trebuie sa fie în legatura cu calitatea de Creator si Mântuitor a lui Dumnezeu. El este numit Dumnezeul cel Viu în contrast cu zeii falsi si subliniind calitatea de Creator (4:9.11, 10:6). Apocalipsa subliniaza des calitatea de Creator a lui Dumnezeu si, în opozitie cu semnul fiarei, se aminteste de Acela care a facut „
cerul, pamântul, marea...” (Apoc.l4:7.12), Sigiliul regal - cele trei elementeadica exact ceea ce indica sabatul poruncii a patra (Ex.20:8-ll) despre care Dumnezeu spune ca este semnul distinctiv al Lui si al poporului Lui (Ex 31:16-18). Acest simbolism este obisnuit cititorilor Bibliei, deoarece sarbatorile si legile lui Dumnezeu sunt comparate cu niste semne pe mâna si pe frunte (Ex 13:7-9.16, Deut 6:6-8). Dupa cum sarbatoarea Pastelui, cu semnul de sânge pus pe usiorii usii, reprezenta un semn de ocrotire pentru israeliti în timpul ultimei plagi turnate asupra Egiptului, tot astfel sabatul biblic, parasit de crestinatatea apostata, va deveni un test si un semn distinctiv, de ocrotire, în timpul strâmtorarii (comp. cu Ez. 9).
Sigiliul lui Dumnezeu si Sigiliul fiareiUn sigiliu este semnul unei autoritati si reprezinta confirmare (atestare, recunoastere, întarire), apartenenta (proprietate), imutabilitate (neschimbare), inviolabilitate (protectie), garantie (gir). Elementele unui sigiliu sunt: numele autoritatii, titlul sau calitatea persoanei si domeniul stapânirii. Toate aceste elemente se gasesc în textul poruncii a patra din decalog. Semnul lui Dumnezeu contine numele Lui (Apoc 14:1). Fiind sigiliu al legii morale (fiindca acolo este subliniata calitatea fundamentala a lui Dumnezeu, aceea de Creator), 
sabatul devine sigiliul celui ce are legea lui Dumnezeu în el (Evrei 8:10). Spre deosebire de sabatele legii ceremoniale (care au fost o umbra trecatoare), spre deosebire de semnul circumciziei care a fost un semn intim si numai carnal, sabatul dat omului din Paradis este un semn vesnic, distinctiv si vizibil („pe frunte”). I într-o societate în care se tinde spre forme de totalitarism anticrestin sau „crestin”, cine poate ascunde sabatul sub obroc ?

         In acelasi timp, sabatul este doar manifestarea exterioara, distinctiva, a sigilarii,sigiliul creatoruluideoarece a purta numele lui Dumnezeu nu înseamna a-l purta numai „cu numele”, ci a avea imprimat |n suflet caracterul lui Dumnezeu. Astfel ca sigilarea din Apoc.7 este o lucrare a Spiritului Sfânt care imprima în caracter credinta, iubire si ascultare (Ef. 1:13-14, 4:30). Fruntea, simbolul gândirii, trebuie sa primeasca aceasta amprenta divina. Sabatul biblic nu este doar o alta zi (a saptea) decât zilele alese de traditia omeneasca ci este un semn al îndreptatirii prin credinta, al odihnei în Christos. pe care o experimentam atunci când ne luam gândul de la lucrarile noastre (Ev 4:9-11).Nu doar faptele noastre rele ne împiedica sa ne odihnim în harul lui Christos, ci si Inchinati-va Creatoruluifaptele bune, preocuparea pentru sfintire si desavârsire. Nu putem gasi odihna în cercetarea de sine, în cântarirea faptelor bune, în judecarea continua a atitudinii noastre, în activitatile noastre. Noi suntem mântuiti, într-adevar, prin fapte, nu prin altceva. Dar nu prin faptele noastre proprii, nici prin faptele înaintasilor sau contemporanilor, ci prin faptele lui Dumnezeu. Sabatul comemoreaza faptele lui Dumnezeu. Si daca Christos este Creatorul, asa cum afirma Biblia (Col 1:16-17), sabatul este singura zi care se poate numi a Domnului Christos, singura „zi domneasca” (Apoc. 1:10). Sabatul este adevarata „duminica” (dies dominicus = ziua domneasca).. Invierea Domnului o sarbatorim prin botezul crestin si printr-o viata noua (Rom. 6:3-12). Dumnezeu n-a cerut si nu poate admite ca noi sa modificam legea Lui, pretinzând ca pe calea aceasta onoram pe Fiul Sau. Iisus nu este un Mântuitor în opozitie cu Tatal, ci este manifestarea desavârsita a slavei de Creator si Mântuitor, a Tatalui. Pentruca este Creator, Dumnezeu poate fi si Mântuitor. Si Iisus a devenit Mântuitorul nostru, pentruca El este Creatorul nostru. Deaceea, tema sabatului nu este o vechitura evreiasca, ci tine de calitatile fundamentale a lui Dumnezeu. Sarbatorind pe Creator, noi sarbatorim toate faptele Lui.
Am auzit numarul… Ioan n-a vazut pe cei sigilati în aceasta prima scena, ci doar pe cei patru îngeri. Aici doar a auzit. Care este numarul? Este de mirare ca multi tin mortis la aspectul literal al numarului, în timp ce cred într-un Israel spiritual (!). Numarul 144.000 nu are nici un sens aritmetic în sine, el este un alt fel de a spune „
câte 12.000 din fiecare dintre cele 12 semintii ale lui Israel.” Israelul de astazi nu mai are cele 12 triburi. Evreii din diferite triburi s-au amestecat între ei prin casatorie, încât de-a lungul secolelor au devenit o singura semintie. Nici pe vremea lui Ioan nu mai existau toate aceste semintii. Majoritatea lor erau din tribul lui Iuda (iudei). Preotii si levitii erau din tribul lui Levi, iar o parte dintre iudei erau, de fapt, beniamiti (de exemplu, apostolul Pavel). O singura mentiune se face despre o femeie din tribul lui Aser (Lc 2:36). Se stie ca semintiile regatului din nord fusesera de multa vreme deportate si „pierdute” în exilul asiro-babilonian. Cu câteva rare exceptii, acestia nu s-au mai întors.
Israelul lui Dumnezeu sau „
cele 12 semintii” este un nume spiritual dat Bisericii din vremea apostolilor, în care evreii si pagânii, sfintiti de Christos, au format un singur corp (Ioan 11:52,
Gal 6:16, Iac 1:1, Apoc.2:9). Israelul lui Dumnezeu nu este în sens sectar si exclusivist, Biserica noastra (Biserica Advenstista de Ziua a Saptea). Este un nume spiritual, nu pamântesc. Este „biserica invizibila„, biserica „c
elor întâi nascuti care sunt scrisi în cer
Dumnezeu este indurator fata de aceia care au fost dusi în ratarire si nu sunt în stare sa înteleaga tot adevarul. Harul lui acopera pe crestinii confesiunilor ratacite, tot asa cum acopera pe cei care apara sabatul, dar nu sunt sfintiti prin adevar. A venit însa si un timp al crizei, al ultimei avertizari, al ultimului test. Nu tot Israelul este sigilat ca sa poata trece prin necazul cel mare, ci numai „
câte 12.000 din fiecare semintie”Unii fug de legea lui Dumnezeu, considerând ca vor afla mai mare har. Dar apostolul Pavel spune ca acolo unde vine legea, Satana a atacat sigiliul lui Dumnezeupentru a se înmulti gresala, acolo sporeste si harul (Rom 5:20-21). Numai aceia în care harul a lucrat credinta, iubire si ascultare desavârsita, numai aceia din Israelul spiritual care nu urmaresc doar iertarea divina si specularea harului, numai cei ce accepta dreptatea lui Christos în toata plinatatea desavârsirii ei si punt gata sa dea totul pentru Christos, vor fi sigilati (Mat 5:44-48). In rest, chiar si pazitori ai sabatului vor cadea si nu vor rezista nici macar în pazirea sabatului.
Scena sigilarii sugereaza pregatirea pentru o lupta. Numele lui Israel înseamna „
Dumnezeu lupta„. Lista celor 12 semintii apare peste tot începând cu Ruben. Numai când era vorba de lupta, Iuda avea întâietatea, ca în lista aceasta (Ju 20:28, Num 2:3.5.7, 1 Cron 12:24). Si Leul din Iuda este Biruitorul ! Deasemenea, numarul de 12.000 este un numar militar reprezentând niste luptatori alesi pentru o misiune speciala (Num 31:5, 1 Imp 4:26, Jud 21:10, 2 Sam 17:1). Numai israelitii care sunt în perfecta armonie cu masurile morale ale Noului Ierusalim, vor locui acolo (Apoc 21:15-17). Repetarea aparent inutila a acestui numar în dreptul fiecarei semintii, sugereaza o numaratoare a ostirii înainte de lupta, ceea ce indica Judecata casei lui Dumnezeu (a generatiei care este gasita în viata la revenirea lui Iisus). Lipsa semintiei lui Dan simbolizeaza pe „cei ce zic ca sunt iudei si nu sunt, ci mint„, adica pe falsii credinciosi, semintia Ini Antichrist. Semintia lui Dan este simbolul violentei si apostaziei, prima care a cazut în idolatrie. Ea a fost însa una dintre cele patru semintii conducatoare, deci reprezinta o categorie proeminenta. Numele semintiei lui Efraim nu apare, pentru aceleasi motive. Dar Efraim este prezent sub numele tatalui sau, Iosif.
Cei 144.000 sunt crestini (evrei sau pagâni crestinati). Ei umbla cu Christos (Apoc. 14:1) si au pe frunte numele Lui. In acest numar pot încapea cât de multi accepta conditiile puse de Christos, dar numai din ultima generatie. Pâna acum Ioan a auzit vorbindu-se despre ei, dar în v.9 îi vede si-i descrie.
O mare multime (v.9-17). Cele doua tablouri reprezintâ aceeasi multime a biruitorilor. In prima scena ei sunt înca pe pamânt, în a doua scena ei sunt în cer. In prima scena sunt înainte de timpul strâmtorarii, în aCei 144000 doua scena sunt tocmai iesiti din necazul cel mare. In prima scena se vorbeste despre ei în simboluri si în limbaj figurat, asa cum cere contextul simbolic al retinerii furtunii; In a doua scena se explica vorbirea simbolica: Israelul Iui Dumnezeu, cu cele 12 semintii, este explicat ca fiind o multime din orice neam si din orice semintie; daca în prima scena sunt numarati, în a doua scena ni se spune ca 
numarul lor real este atât de mare încât nimeni nu este tentat sa numere. In prima scena, nu sunt vazuti, ci doar se vorbeste despre ei; în a doua scena sunt vazuti si descrisi. In prima scena sunt pregatiti prin sigilare, în a doua scena sunt vrednici sa stea înaintea lui Dumnezeu pentruca si-au spalat hainele în sângele Mielului si sunt îmbracati în haine albe (neprihanirea vie a Domnului Christos).
Cineva i-a identificat (v.3-17). Unul dintre prezbiterii din jurul Tronului ne-a explicat suficient cine sunt acestia. Ei sunt cei care trec prin necazul cel mare, adica prin acel timp al judecatilor lui Dumnezeu neamestecate cu har, când va fi foamete si arsita si lacrimi (v. 14.16.17 comp. cu Apoc 16:8-9 si Is 49:10). Batrânul Ioan i-a privit si a vazut ca sunt oameni mântuiti, dar n-a putut raspunde batrânului ceresc pentruca, desi stia ca ei sunt din toate neamurile, nu stia exact cine sunt ei. Aici avem un raspuns precis. Ei sunt aceia care trec prin necazul cel mare. Astfel, a doua scena din cap.7 se alatura primei scene, raspunzând la întrebarea „
Cine poate sta în picioare în ziua aceea? Cine va putea vedea pe Christos revenind si sa reziste slavei aparitiei Lui ? Daca numai cei 144.000 pot cânta acea cântare a biruintei din cap. 14, ceea ce înseamna ca numai ei supravietuiesc celor 7 plagi si vad pe Christos venind si sunt transformati fara sa vada moartea; si daca gloata cea mare este multimea celor ce vin din necazul cel mare si pot sta înaintea lui Dumnezeu, nu exista decât o concluzie logica: cei 144.000 de israeliti simbolizeaza ostirea nenumarata a lui Christos din ultima generatie, care va da lupta cu „fiara” si va „zdrobi capul sarpelui”
Aceasta concluzire exegetica are si o aplicatie omiletica foarte practica. Nu este cazul sa fugim de darul biruintei si al desavârsitii morale pe care Dumnezeu vrea sa ni-l dea, prin credinta, asa cum ne ofera si iertarea, fara plata. Nu trebuie sa credem ca batalionul celor 144.000 reprezinta pe cei ce au fost în stare sa ia examenul spiritual cu nota 10, în timp ce lenesii care se straduiesc pentru nota cinci si-ar putea gasi loc într-o gloata nenumarata de credinciosi care n-au fost dispusi sa poarte crucea. Sunt multi, prea multi, care ar dori sa se asigure de iertare, de harul divin, fara a tânji dupa eliberarea de pacat.
Nu avem pretentia ca am explicat toate problemele acestui capitol. Am precizat doar câteva elemente principale.


    Pecetea a 7-a. Tacere in cer.
       Tacere în cer. Tensiunea dramatica creste pe masura ce Mielul ajunge la ruperea ultimei peceti a cartii. Daca acest document priveste realizarea rascumpararii, daca el trebuie sa stea ca martor la judecata, atunci se întelege ca deschiderea cartii înseamna inceputul celei de-a doua faze a judecatii, judecata mileniala (Apoc.20:4.11-15). Unii au interpretat aceasta tacere ca fiind o pauza dramatica între doua acte ale viziunii. Ea este drarnatica, într-adevar, dar nu doar în scenografia Apocalipsei, ci si în scenariul viitorului apropiat. Victorinus spunea ca desigilarea cartii introduce odihna vesnica în împaratia lui Christos. Dar aici nu este vorba de o tacere vesnica.
Inspiratia a facut o precizare care nu admite nici o explicatie vaga. Pauza cereasca are o durata foarte exacta de circa 
„jumatate de ora”. Ioan era în viziune la tronul lui Dumnezeu când s-a facut tacere. El era obisnuit sa auda încontinuu, „zi si noapte” (Apoc 4:8 b), cântarile de slava ale îngerilor. Dar s-a facut o pauza pe care el a masurat-o. Ce eveniment ar putea determina o asemenea, tacere masurata ? Pecetea a sasea se sfârsise cu semnele cosmice si asteptarea plina de groaza din „ziua aceea” a revenirii Domnului, dar aparitia Lui nu fusese descrisa. Iar începutul judecatii mileniale debuteaza cu o tacere masurata…
Daca în cer nu este niciodata tacere, deoarece prezenta îngerilor înseamna o continua proslavire a lui Dumnezeu, 
înseamna ca numai prin plecarea tuturor îngerilor din cer s-ar putea face, tacere. Ideea poate parea stranie si excentrica, dar Iisus ne-a spus ca va face exact acest lucru, când va veni spre pamânt: va goli cerul de îngeri si-i va lua pe toti cu Sine spre pamânt (Mat 25:31, Iuda 14). Acest eveniment, se întelege ca este prea mare pentru a încape într-o jumatate de ora, dupa cum si necazurile Bisericii de-a lungul secolelor au fost prea mari pentru a încapea în numai trei ani si jumatate. Daca aplicam însa si în acest amanunt semnificativ, principiul „o zi pentru un an” (Ez. 4:6 u.p.), vom ajunge la un rezultat foarte surprinzator. Daca o zi profetica înseamna un an istoric, atunci o ora profetica înseamna a 24 parte dintr-un an, adica 15 zile si câteva ore… In acest caz, „o jumatate de ora” profetica ar fi 7 zile si jumatate. Dar Ioan nu spune „jumatate de ora” ci „cam jumatate de ora”, deci de intentioneaza sapte zile in capat. Aceste sapte zile nu pot fi întâmplatoare aici, pentruca ne aflam la sfârsitul istoriei acestei lumi vechi care a inceput tot cu sapte zile; pentruca si la Potopul lui Noe au fost sapte zile de asteptare (Gen.7); pentruca Mielul a desigilat pecetea a saptea care inaugureaza (vorbind în limbajul unei cronologii aproximative) al saptelea mileniu al lumii: pentruca sigiliul Dumnezeului Creator de pe fruntea biruitorilor care pot sta în picioare în ziua ruperii celui de-al saptelea sigiliu al cartii, este sabatul zilei a saptea.Daca IisusCreatorul este Acelasi cu Iisus Rascumparatorull nu trebuie sa ne miram ca revenirea Lui, care va goli cerul de îngeri, ar avea loc într-un sabat, asa cum si aceasta aparitie a Lui în viziune a onorat aceeasi zi domneasca. Pentruca poporul lui Dumnezeu va fi persecutat si condamnat tocmai pentru pastrarea acestui sabat considerat învechit si care se opune inovatiilor slabanoage ale traditiilor omenesti, nu este de mirare ca Iisus alege sa vina în apararea lor într-un sabat.
         Multe atacuri ale vrajmasilor împotriva israelitilor din antichitate au avut loc în sabat. fagânii an speculat aceasta „slabiciune” a iudeilor si au intrat cu sabia in ziua pacii. Nu stim ce zi vor alege pentru ultimul atac împotriva Israelului lui Dumnezeu, dar stim ca va interveni la timp si putem întelege ca ziua în care Mântuitorul va apare pe nori împlinindu-Si promisiunea, va fi un sabat si ca urmatorul sabat va fi prima zi din cer. Venirea lui Iisus spre pamânt nu are nevoie de timp; chiar si îngerii pot calatori cu viteze care întrec orice imaginatie. De aceea nu este nevoie sa ne închipuim ca ar fi necesare trei zile dus si trei zile întors. Totul se va desfasura în favoarea omului: norul Slavei va putea veni spre pamânt în câteva clipe, va întârzia în atmosfera noastra o zi, facandu-se vizibil de pe toate continentele, dupa care — împreuna cu multimea dreptilor înviati sau vii— va calatori o saptamâna pâna la portile Noului Ierusalim.
Contrar parerii populare, când Iisus va veni îi va lua pe credinciosii Lui la cer, în „
casa Tatalui” (Ioan 14:1-3). Ei vor domni cu Christos, într-adevar, dar Apocalipsa nu spune ca vor domni pe pamânt în timpul mileniului, ci vor domni cu Christos. Ellen White a vazut într-o viziune calatoria astrala a poporului lui Dumnezeu, de la pamânt la cer, timp de sapte zile (Exp.& Viz. 25-26). Descriind ceea ce a vazut în acea viziune, ea nu arata nicaieri vreo legatura cu profetia din Apoc.8:1, ceea ce este si mai interesant. Calatoria de o saptamâna nu este necesara din punct de vedere al distantelor, ci ea face parte din rasplatirea mântuitilor. Pentru a da cât mai multa importanta întâlnirii cu Iisus si a face ca bucuria „întoarcerii acasa” sa fie cât mai mare. Pentru a observa, între, timp, minunile universului creat de Christos, Domnul.
Sabatul si revenirea lui Iisus sunt realitatile cele mai straine de crestinismul actual. Ele sunt de nedespartit, deoarece ne descopera pe Acela care este Alfa si Omega pentru noi, Creatorul si Eliberatorul nostru. Dar crestinii au aruncat sabatul la spate ca fiind prea vechi si au exilat Parusia (Adventul, Revenirea) Lui într-un viitor nedefinit si nedorit. Este interesant ca Biblia numeste ambele zile, (sabatul si ziua revenirii) ca fiind „ziua Domnului”. Ambele reprezinta un timp în care nu se mai poate face nimic, un timp în care este lasat numai Dumnezeu sa actioneze. Una aduce odihna saptamânala, cealalta aduce odihna vesnica inaugurata de domnia mileniala.
La prima vedere, cititorul obisnuit are impresia ca scena descrisa în cap.8:2 etc. face parte din pecetea a saptea. Dar toate scenele care urmeaza se refera la timpul unor judecati preliminare ale lui Dumnezeu, timp care se încheie cu împaratia mileniala a lui Iisus. Aceasta arata ca cele sapte trâmbite si implicit viziunea de fond prin care sunt introduse în cap.8:2-6, sunt paralele cu cele 7 peceti sau, oricum, sunt anterioare chiar si celor sapte plagi finale. Impartirea in capitole reflecta parerea unor invatati medievali (care au facut aceasta divizare si numerotare pentru înlesnirea studiului) si nu reprezinta intentia autorilor Bibliei. Ioan a vazut scenele în mod succesiv si le introduce, de regula, cu cuvintele „
si am vazut„, dar aceasta nu înseamna ca acel „si” leaga scenele profetice in aplicatia cronologica. Adesea, prepozitia (kai = si) este redata de traducatori cu „apoi” sau „dupa aceea”, , ceea ce este la fel de corect în greaca Noului Testament (De exemplu, cap. 12 este introdus prin cuvintele „kai semeion mega ofthe = si un mare semn s-a aratat. Aceasta nu înseamna ca evenimentele prevazute în cap. 12 urmeaza dupa cele prevazute de finalul cap. 11). Se pare ca teologii (aproape în unanimitate) prefera aceasta divizare a textului, deoarece acea tacere de numai „aproape jumatate de ceas” nu le spune mare lucru, sau nu are o greutate finala. Aceasta tacere, într-adevar, asteapta ceva, dar nu trîmbitele unei noi istorii a razboaielor si nenorocirilor. Este de mirare ca lucrul acesta nu este observat.
Viziunea de fond (1:9-20)
 Autorul, locul, împrejurările și timpul descoperirii. (v.9-10a) Ioan apostolul, numit și presbiterul (pentru că era presbiter al Bisericii generale și pentru că era în vârstă, poate singurul rămas în viață dintre apostoli), nu se recomandă ca părinte al creștinilor, ci ca frate, părtaș la necaz și la Împărăția lui Iisus.
Ioan pe insula PatmosLocul primirii descoperirii este insula Patmos. Scriitorii vechi ai Bisericii ne arată că aceste lucruri s-au petrecut pe vremea cezarului Domițian (81-96 e.n.), un împărat despotic, invidios și orgolios care ura cultele orientale. Între anii 85-86, Domițian a cerut evreilor să plateasca fiscus iudaicus, un impozit religios care nu era decât o deturnare a vechiului impozit pentru Templu hotărât de legea lui Moise. Acum templul nu mai exista (Titus, fratele lui Domițian îl distrusese), dar Domițian voia să continue acest impozit pentru un templu păgân. Iudeii s-au revoltat, n-au acceptat ideea. În aceste împrejurări, Domițian repune în funcțiune cultul cezarului, se numește pe sine DOMINUS DEUS (Domn și Dumnezeu) și cere testarea loialității față de cezar prin onoruri de cult cuvenite zeilor. În special în provincia Asia romană (fostul regat al Pergamului în care erau cele șapte biserici amintite aici) unde acest cult fusese propus de către pergamenieni încă din timpul lui Augustus, deasemenea la Roma, au avut loc pe la anul 95 persecuții anticreștine. În Roma sunt condamnate și două dintre rudele împăratului: Flavius Clemens și Flavia Domitilla, pentru „căi iudaice” și pentru „ateism”. Acuzațiile acestea sunt specifice, pentru că romanii nu distingeau pe creștini de evrei la început (deoarce practicile și nu crezul sunt ceea ce iese în evidență), iar modul de închinare la creștini și evrei (fără acceptarea unor imagini) era interpretat ca ateism (necredințăîn zei). Persecuția aceasta îl lovește pe Ioan printre primii, în calitate de lider. Potrivit relatării tradiționale creștine, Ioan a fost condamnat la moarte și aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, dar spre uluirea călăilor care voiau să se distreze, bătrânul n-a fost afectat deloc de acest tratament. Superstițioși, romanii nu l-au omorât, dar l-au trimis în exil printre condamnații la munci silnice la carierele de piatră de pe insula Patmos, undeva nu departe de țărmurile Asiei. 
Aici și în aceste împrejurări a avut loc Descoperirea lui Iisus Christos. În încercări sunt cele mai bune condiții ca Iisus să ni se descopere.
Timpul descoperirii este arătat în v. 10 ca fiind „ziua domnească” (  – he kyriake hemera). Comentatorii creștini văd în aceasta „zi a Domnului” o duminică, altii văd ziua Domnului în sens eschatologic, văzută de Ioan în viziune. Se pare că ultima variantă nu merge, deoarece Ioan indica în acest context (împrejurările, locul, etc), timpul în care a avut loc viziunea.
Este cea mai naturala explicație, fără a forța textul. Ce înseamnă „ziua domneasca”? De multă vreme în creștinătate, odată cu accentuarea sărbătoririi învierii Domnului (la început în paralel cu sabatul, apoi în mod exclusiv), prima zi a săptămânii biblice a fost numită „domnească” (în greacă, până astăzi este numită  – kiriaki, iar în latină și în limbile romanice: dominicus, domenica, duminica, domingo, dimanche etc). Întrebarea este: ce înțelegea Ioan prin această zi a Domnului? Era, oare, vorba de o zi închinată cezarului care se numea pe sine „Dominus”? Ioan n-ar fi avut nici o simpatie pentru o asemenea pomenire. Dacă era o frumoasa duminicuță, de ce nu apare nicăieri în scrierile lui obiceiul sărbătoririi învierii? Dimpotrivă, ziua învierii este numită de el „ziua întâi a săptămânii” de lucru, potrivit Bibliei și obiceiului iudaic (Ioan 20:1.19), în timp ce ziua a șaptea, lăsată de Dumnezeu de la geneza lumii și confirmatăîn Decalog ca zi de repaos săptămânală (Gen.2:1-4, Ex.20:8-11), este numită de Ioan sabat (Ioan 9:14).
A numi sabatul „ziua Domnului” era un lucru obișnuit la evrei, potrivit poruncii a patra. Iisus S-a recunoscut pe Sine ca Domn al Sabatului (Mc 2:27-28) ca unul care are toată autoritatea de a interpreta păzirea poruncii în spiritul ei și nu în interpretarea plină de contorsiuni a rabinilor. Oare este posibil ca, dupa Ce Ioan evreul care păzise întotdeauna sabatul, care fusese un martor al obiceiurilor lui Iisus (Luca 4:16), care era printre cei condamnați pentru „căi iudaice”, care a văzut în viziune originalul ceresc al decalogului ( Apoc.11:19),O  usa s-a deschis  in cer care repeta foarte des în scrierile lui valoarea ascultării de poruncile lui Dumnezeu, care ne spune că rămășița Bisericii din timpul sfârșitului, sfinții lui Dumnezeu, sunt cei ce păzesc „poruncile lui Dumnezeu” și „mărturia lui Iisus / credința în Iisus”, să fi numit o zi obișnuită ca fiind „ziua Domnului” ?
Se știe din istoria Bisericii din acele timpuri că chiar sărbătorirea tradițională a Paștelui printre creștinii din Asia se făcea într-un mod apropiat de iudei: se ținea odată cu paștele evreiesc (la 14 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care cădea) și se accentua mai mult moartea lui Iisus decât învierea. Schimbarea semnificației și datării paștelui tradițional răsăritean s-a realizat la Roma dupa anii 130 și s-a accentuat învierea, nu doar ca celebrare anuală, ci și săptămânală. Frumos, în aparență, dar acest obicei intervenit pe lângă sabat a reușit în câteva secole să desființeze porunca lui Dumnezeu în favoarea datinei omenești pentru majoritatea lumii creștine. „
Degeaba Mă cinstesc ei!” —zicea Iisus (Mc.7:6-13). Această descoperire a Apocalipsei într-o zi de Sabat, ziua lui Christos Dumnezeul Creator și Mântuitor, este elocventă în favoarea înțelegerii conflictului final descris în sectiunea a IV-a, între semnul lui Dumnezeu și semnul fiarei.

Viziunea apariției Christosului glorificat ( v.10b-17a)
     Iisus este recunoscut de Ioan. Această descriere este, practic, identică cu aceea a lui Michael din Daniel cap 10, ceea ce identifică pe Michael cu Christos. Iisus este îmbrăcat aici ca Mare Preot în haine lungi și cu brâu la piept. Comparați efectul asupra lui Ioan cu reacția lui Daniel. [ Imagine]

 


Iisus vorbește (v.17b – 20 continuate cu cap.2 si 3).
       Iisus este Dumnezeul cel Viu. El are Viața în Sine Însuși. De aceea El este Marele Preot, singurul Suveran Pontif purtător al cheilor Paradisului și Infernului. Această imagine este fundamentală pentru înțelegerea identității Antichristului din Apocalipsa. Apocalipsa nu ne aduce altceva decât cartea lui Daniel. Este doar o îmbogățire, în lumina crucii și a siguranței victoriei lui Messia.
Iisus este reprezentat ca 
supraveghetor al bisericilor Lui, în timp ce comunitățile creștine sunt reprezentate prin niște sfeșnice(lampadare, candelabre)Iisus vorbeste din mijlocul celor 7 sfesnice . Aceasta arată valoarea Bisericii înaintea Lui, iar lumina fiind rolul misionar al Bisericii. Cele șapte biserici pomenite aici nu erau singurele biserici creștine, nici măcar singurele din provincia Asia romană (Colosse, Ierapole și altele erau vecine cu ele sau printre ele), ceea ce ne sugerează că aceste șapte biserici au fost selectate ca simboluri ale totalității Bisericii, potrivit semnificației numărului șapte în Apocalipsa. Este vorba de totalitatea Bisericii în spațiu dar și în timp, perioadă după perioadă istorică, fiindcă atât Ioan cât și Iisus se referă la ele în aceeași ordine. Identitatea Bisericii nu se confundă cu identitatea istorică. Nu criteriul apartenenței la o tradiție sau confesiune este aici simbolul sfeșnicului luminător. Singura succesiune, apostolică la care fac referință apostolii este succesiunea spirituală, nu perfecțiunea lanțului hirotonirii și nici posibilitatea dovedirii unei continuități evanghelice pure de la apostoli și până astăzi.
Identificarea celor șapte biserici apocaliptice cu șapte perioade ale Bisericii universale apare în principiu la Victorinus (+303). Apoi la Beda(673-735), învățat catolic britanic. Sistemul a fost preluat de Haymo (sec.IX), episcop catolic de Halberstadt; Bruno de Segni, episcop catolic italian (+1113), Beranger de Tours, învățat francez (sec.XI), Albert cel Mare din Colonia, savant german (+1280), Walter Brute, savant wiclefit de la Oxford (sec. XIV), după care se întâlnește în mod frecvent printre protestanți. În Mișcarea Millerită aceasta a fost o poziție standard. Noi credem în această aplicație pentru că fiecare mesaj se potrivește nevoilor spirituale ale timpului. Ellen White a confirmat această interpretare în cartea „Istoria Faptelor Apostolilor„.
Toate mesajele următoare sunt adresate îngerilor bisericilor. Nu trebuie trecut cu usurință peste acest amănunt. Cuvântul grecesc (anghelos) are aceeași semnificatie ca și în
ebraica VT din Mal.2:7b, și înseamnă sol (mesager, trimis). Omul care are răspunderea spirituală, la creștini episcopul (supraveghetorul) sau presbiterul („bătrânul”), echivalentul pastorului în sens protestant, este solul (ambasadorul, trimisul, mesagerul) lui Dumnezeu. Solia se adresează liderilor religioși pentru că ei răspund de biserică și pentru că exemplul și învățătura lor sunt decisive în fața poporului. Totodată, semnificația mesajului nu este exlusiv aplicabilă „îngerului”. Chiar dacă îngerul unei biserici este un ambasador ireproșabil al lui Dumnezeu, el primește mesajul ca unul care are rolul de reprezentant și transmițător (vezi si Ex. 33:1 a. 3 b). El este și primul care are obligația de a-l aplica la sine.
O aplicație care să-l ocolească pe înger sau să se adreseze cu prioritate bisericii și nu îngerului, nu îndeplinește cerințele exegetice ale textului sacru. Atentie, îngeri! Dumnezeu ține în mâna Lui stelele Bisericii, și nimeni nu le poate smulge (Ioan 10:28). Dar ele pot cădea, se pot smulge singure și să devină îngeri ai celui rău. 
Aceasta este marea tragedie a creștinismului (Is. 14:12, Apoc. 12:1.4, Iuda 13). Și nu trebuie să treacă neobservată mustrarea credinciosului înger care a refuzat categoric închinarea lui Ioan, cât și slabiciunea credinciosului de a se închina reprezentantului lui Christos, chiar și după ce fusese mustrat o dată (Apoc. 19:10, 22:8-9). Acest incident repetat este menționat în Apocalipsa în legătură cu testul final din secțiunea centrală a Apocalipsei: închinarea la Dumnezeul Creator sau închinarea la o creatură (fiara cu număr de om)? Înălțarea omului (a solului lui Dumnezeu) în Biserică este incriminată în cartea lui Daniel (Dan 11:36-37comp. cu 2 Tes 2)
Fiecare dintre cele șapte epistole apocaliptice au la început un destinatar și un expeditor, după care urmează aprecieri, mustrări, avertizări și o exortație (îndemn) urmată de o făgăduință pentru cei ce își însușesc mesajul. Faceți un tablou în care cele șapte mesaje să fie reprezentate în paralel, observând ce lipsește la unele sau ce este în plus. Deasemenea, luând ca etalon pe cei care nu sunt mustrați și notându-i cu nota 10, dați note și celorlalte în așa fel încât să respectați diferența dintre ele. Observați cum Iisus se adresează fiecărei biserici cu una din caracteristicile descrierii Lui din viziunea de fond (cap.l). Observați și explicați legătura strânsă care este între mesaj pe de o parte și modul de prezentare a Expeditorului și făgăduința finală pe de altă parte.

 


Îngerului din Efes (2:1-7)
      Biserica din Efes este principala biserică din Asia pe timpul lui Ioan, „sediu apostolic” (dacă se poate spune că apostolii au avut „sedii”, fiind cunoscuți mai degrabă ca unii care circulă în interesul misiunii decât ca niște statui episcopale. Istoria întemeierii acestei biserici se găsește în Fapte 18-20 și se pot găsi informații despre ea în Efeseni și 1-2 Timotei.
Biserica din Efes este imaginea bisericii apostolice contemporane cu Ioan, între anii 31-100. Semnificația numelui cetății (dacă acest lucru trebuie aplicat spiritual) este acela de avânt, lansare, misiune. O biserică ce avea un trecut și un prezent plin de statornicie, de trudă evanghelică și rezistență contra ereziilor. Dar este ciudat că, în timp ce ura față de erezie crește, iubirea față de Christos și faptele dintâi, ale credinței și iubirii, intră în eclipsă. Tragedia bisericii apostolice a fost aceea că pe măsură ce iubirea dintâi s-a scurtat, necazul — despre care se speră că nu va dura mai mult de o generație — , s-a lungit (Mat.24:12-14.21.34). Se poate vorbi despre generația primului avânt misionar (31-70) și, după căderea Ierusalimului, de o a doua generație creștină care pe timpul lui Ioan, nu mai reprezenta exact „iubirea dintâi”. Dacă răcirea dragostei dintâi înseamnă cădere și necesită pocăință, în ciuda calităților creștine enumerate aici, atunci câtă apostazie și nevoie de pocăință este acolo unde, calitățile tipic efesene au dispărut. S-a pocăit Biserica Efeseană? Poate că generația care a primit acest mesaj l-a luat în serios. Dar ce putem spune despre urmașii efesenilor apostolici? 

Christos a hotarât mutarea sfeșnicului primei biserici în caz de nepocăință. După cum romanii au luat din templul Ierusalimului sfeșnicul pe care l-au mutat la Roma, simbolizând pierderea preeminenței poporului ales, la fel avea să se întâmple și cu creștinătatea care-și pierdea iubirea creștină. Acest principiu al iubirii este esența legii lui Dumnezeu. Ortodoxia teologică fără iubirea dintâi este un sfeșnic fără lumină.
Nicolaiții (2:6) erau o sectă eretică de orientare gnostică, (Gnosticismul a fost un amestec de filozofie grecească neoplatonistă și de idei persane, un fel de teosofie, de curent esoteric și sincretist, un fel de „New Age”. Pătrunderea acestui curent în Biserică în primele cinci secole a dus la serioase modificări teologice și spirituale, la reinterpretarea Evangheliei într-un mod alegoric, spiritist, și antiiudaist. Unii gnostici aveau chiar idei sataniste). În ce privește moralitatea și stilul de viață, gnosticii erau fie asceți extremiști, fie libertini. Libertinii se mai numesc și antinomieni (împotriva legii morale). Comentatorul baptist John Sweet spune despre nicolaiți că ei susțineau, scutirea creștinilor de cerințele legii moraleVictorinus este citat adesea spunând despre nicolaiți că „
erau niște înșelători turbulenți care, folosindu-se de numele lui Nikolaos unul dintre cei șapte diaconi (Fapte 6:5), învățau că alimentele jertfite idolilor puteau fi exorcizate și apoi mâncate, și că oricine ar comite desfrâu poate primi pace în ziua a opta„.

 


Îngerului din Smirna (2:8-11).
       Biserica din Smirna nu mai este pomenită în alt loc biblic. Nu știm cine a întemeiat-o. Se știe însă că, în sec. II a fost o persecuție anticreștina în Smirna, cu care ocazie a fost martirizat episcopul Policarp, un pastor care-l cunoscuse pe Ioan. Numele cetatii înseamnămir (rășină amară și parfumată). Biserica Smirneană este tipul Bisericii dintre anii 100-313, o perioadă plină de tot felul de primejdii din afară și dinăuntru, perioada de persecuții și frământări. Pedeapsa obișnuită pentru creștini era confiscarea averii, de aceea bogații erau mai înclinați spre compromis și apostazie. Declinul teologic și moral al Bisericii devine evident în această perioadă în care unii știu să rămână statornici cu orice preț, în timp ce alții au mijloace să-și cumpere libertatea și dreptul la o viață trecătoare cu prețul conștiinței.
Sinagoga Satanei pomenită aici se referă la sinagoga evreiască din timpul lui Ioan. Dar în aplicație secundară la perioada lungilor persecuții anticreștine, sinagoga Satanei reprezinta pe „
cei ce zic că sunt iudei și nu sunt ci mint„. Dacă evreii din Smirna nu erau considerați de Christos ca fiind adevărați iudei (Rom.2:25-29), cu atât mai puțin creștinii care urau pe frații lor și neglijau poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus, urmând interpretările unor învățători amețiți de filozofie și spirit păgân. Aceia urau pe evrei și susțineau că ei înșiși sunt adevărații evrei, dar mințeau pentru că
nu erau evrei nici în sens fizic și nici în sens spiritual. Satan este văzut în Smirna - ruineacest mesaj ca fiind patronul evreilor anticreștini, al creștinilor care urăsc pe iudei și pe frații lor „iudaizanți”, și al romanilor care urau iudaismul și creștinismul, condamnându-le deopotrivă (v.10). Politica divide et imperaa fost aplicată de romani în relațiile dintre Sinagogă și Biserică. Și, în lupta dintre tendințele iudaizante și cele antiiudaiste în Biserică, a învins un neopăgânism roman universal cu față creștină.
Persecuțiile romane au fost mai întâi sporadice și locale până la anii 250. Între anii 250-260 au fost sistematice și generale, lovind mai ales în conducătorii Bisericii. Dar între anii 303-313, cezarii au lansat o ofensivă disperată, un adevărat război de exterminare a Bisericii. Acestea sunt cele „zece zile” de necaz, după interpretarea lui Walter Brute, învățatul wiclefit din secolul al XlV-lea.

 


Îngerului din Pergam (2:12-17).
      Numele cetății înseamnă fortăreață înaltă, acropolă. Biserica pergameniană, despre care NT nu mai spune nimic în altă parte, este simbolul rezistenței spirituale creștine dintre anii 313-538,) în Biserica cezarilor și a episcopilor care au trădat evanghelia. Nu este de mirare că în această perioadă a compromisului, a secularizării Bisericii Pergam - ruineși creștinării lumii, Iisus vede locuința lui Satan vecină cu Biserica. După cum Pergamul, în calitate de centru al cultului imperial, putea fi numit pe drept, „tronul lui Satan” (vezi v.10), tot astfel Biserica anilor 313-538 a locuit într-o perioadă a imperiului în care Satan era prezent într-un mod foarte semnificativ, ca înșelător strălucit (2 Cor 11:2-4). În sec.XI, filozoful francez Beranger a afirmat că Roma este „tronul Satanei”.
După exemplul profetului apostat Balaam care devenise ghicitor și ispititor al poporului lui Dumnezeu, de dragul banilor și a parvenirii, o mulțime de episcopi și învățători libertini au influențat Biserica în această perioadă (Numeri 22-25, 31:8, 2Petru 2:15-22). Balaam înseamnă (în limba ebraică) „stricăciunea poporului” sau „nimicirea poporului„, iar numele grecesc Nikolaos (patronimul nicolaiților) înseamnă „biruinta poporului„. Se pare că aici este un joc de cuvinte semnificativ. Balak înseamnă „pustiitor” și poate reprezenta foarte bine Roma cezarilor (vezi Dan.9:26-27). Această doctrină nicolaită care se infiltrase de mult în Biserică și acum cauta să dicteze, era exact opusul Sinodului apostolic (Fapt 15:19-21) care confirmă în creștinism legile iudaice despre modul în care trebuie jertfite animalele curate, ferirea de sânge, de desfrâu și de lucruri jertfite idolilor, respectul față de sabat (Fapt 15:19-21, 16:12-13. 20-21). Prin urmare, sinodul apostolic luase hotărâri destul de „iudaizante”. Iar acești nicolaiți, fiind gnostici și libertini, urau aspectele iudaice ale creștinismului, voind să se debaraseze de ele. 
La iudei n-a existat un cult al morților. „Morții cu morții!”- zicea Iisus. Dar poporul înșelat de Balaam participa la cultul morților (Ps. 106:28.35-36.39-41) care este un cult al demonilor (1 Cor 10:20).
Înjosirea sabatului biblic ca fiind o superstiție iudaică și un semn al blestemului, a favorizat pătrunderea păgânismului. Se pare că banchetele idolatre de la temple se făceau în „ziua soarelui”, ziua pe care creștinii amețiți de gnosticism o închinaseră Domnului sub pretextul că este ziua luminii și ziua a opta a circumciziei creștine, ziua învierii Domnului. Pe lângă pericolul coruperii creștinismului, persecuțiile fuseseră o adevarată binecuvântare. Obiceiuri și concepții păgâne au început să fie tolerate în Biserică, inovații și explicații noi au început să apară și în scurt timp, 
creștinismul de modă veche a devenit intolerabil, fiind pus la index împreună cu iudaismul și cu păgânismul. Biserica tolerată a devenit, destul de repede, intolerantă. Odată cu aceste simptome, ea nu-și mai merita numele de creștină. Așa-numita succesiune apostolică devenea o vorbă goală și trecea odată cu „mutarea sfeșnicului”, asupra
celor rămași credincioși, ca și dreptul de întâi-născut al lui Esau (Evrei. 12:15-17.22-23).
Creștinismul adevărat a fost susținut de către cei ce au încercat să se opună valului de păgânism care invadase Biserica. Avem relatări istorice despre clerici ca Vigilantiu de BarcelonaIovinian și Elvidiu din Roma, Bonos de SardicaUdo din Mesopotamia, care au condamnat ierarhia coruptă și înclinată spre practici păgâne, cultul morților, goana după moaște și obiecte „sfinte”, monahismul, pelerinajele, priveghiurile și multe alte obiceiuri care încurajau mentalitatea păgână în Biserică. Afară de aceste personaje istorice urâte de Biserica imperială, au existat grupe de creștini care se separaseră de Biserică sau care trăiau prea departe de sediile principale creștine pentru a fi influențate și subordonate. Așa au fost creștinii din Orient, din Irlanda și nordul Italiei care au mai rezistat un timp.
Sabia din v.12 și 16 este o aluzie la pedeapsa lui Balaam (Num.21:31-33, 31:8, Apoc.l:16, 19:21).Invaziile barbare au împlinit în sens istoric și parțial această profeție. Dar adevarata răsplată se lăsa încă așteptată.
Antipa, un martir din Pergamul contemporan cu Ioan, este simbolul primelor victime ale bisericii „dreptcredincioase” imperiale. Predicarea violenței împotriva donatiștilor din Africa, executarea lui Priscillian din Spania împreună cu tovarășii lui, sunt primele isprăvi de acest gen. Mai târziu, isprăvile au fost și mai mari. Ura confesională dintre ortodocsi și arieni, dintre diofiziți 
(diofizit=creștin care susține doctrina celor două naturi distincte, divină și umană ale lui Iisus) și monofiziți (monofizit= creștin care susține o singură natură în Iisus, o combinație a celor două), amestecată cu ura rasială și culturală dintre romani și barbari, dintre greci și latini, au fost ocazii în care cruzimea și-a făcut loc în Biserică. Sfântul Atanasie cel Mare dăduse tonul punând la cale în secret uciderea învățatei păgâne Hypatia din Alexandria. În ura față de tot ce nu era ortodoxie sinodală și nu se supunea nomocanoanelor, printre evrei, păgâni și eretici, adevărul cădea sub aceleași acuzații. Aceste practici au culminat pe timpul lui Iustinian la Constantinopol
Observați specificul făgăduinței date Bisericii din acest timp. Mana este un 
simbol al grijii lui Dumnezeu, al lui Iisus— pâinea vie și al testului spiritual al păzirii sabatului (Ex 16, Ioan 6). Ceea ce este sabie pentru vrăjmași, este mană pentru credincioși. Pregătită de îngeri și ascunsă lângă cele zece porunci în Sfânta Sfintelor, mana este simbolul Cuvântului lui Dumnezeu care nu vine prin mijlocirea preoților, ca pâinea din Sfânta. Totodată, mana este simbolul alimentației simple, necarnate, venind în opoziție cu stilul de viață al nicolaiților care, în lăcomia lor după carne, călcau instrucțiunile lui Moise și ale apostolilor (Ex 16:4, Num 11:4-10, Ex. 15:26, Ps.78:18, ICor 10:5-6.11-12.20. Iuda 12, 2Petru 2:13). Pentru a înțelege „slobozenia” de care făceau uz nicolaiții, citiți cu atenție epistolele lui Iacov, Iuda, 2 Petru 2-3 și epistolele lui Ioan.
Piatra albă este un simbol antic al eliberării din sclavie, al achitării, al onorării. Oferirea unei pietre negre era gestul condamnării. Adevarații creștini au fost înfierați ca eretici și condamnați. Dar Iisus le dă un nume nou pe care falșii creștini nu-l pot cunoaște fiindcă el reprezintă înfierea.

 


Îngerului din Tiatira (2:18 – 29)
      Despre comunitatea creștină din Tiatira nu știm nimic altceva. Se poate că ea să fi fost înființată în urma misionarismului Lydiei, negustoreasa crestinată de Pavel în Filipi (Fapt 16:14). Pe timpul lui Ioan, o femeie adeptă a doctrinei nicolaiților se da drept profeteasă în această biserică și are destul succes. „îngerul”, ocupat cu evanghelizarea și cu alte activități pastorale, nu este destul de vigilent și este mustrat ca fiind tolerant față de corupție. Iisus o compară cu Izabela, regină păgână a lui Israel care promova cultul solar al lui Baal.
Biserica din Tiatira reprezintă pe creștinii din perioada 538-1517, din noaptea spirituală a evului mediu. Numele Tiatira înseamnă jertfe grozave. Falsa profeteasă reprezintă ierarhia romană care pretinde că este mater et magistra, mama și învățătoarea tuturor oamenilor și care s-a abătut de la învățătura apostolilor, permițând — sub un val subțire de ascetism și disciplină—, un libertinism analog cu al nicolaiților.
Numele de Izabela pe care i-l dă Domnul este foarte semnificativ. Izabela a promovat un cult păgân în Israel, înlăturând cultul tradițional al lui Yahwe. A numit preoți și a construit temple idolatre, a lansat o persecuție teribilă împotriva disidenților care nu acceptau cultul ei, în primul rând au fost uciși profeții lui Dumnezeu. Regele Ahab era influențabil și, cu toate că uneori era impresionat de oamenii lui Dumnezeu, de regulă era posedat de spiritul Izabelei.
Această istorie reprezintă un foarte limpede tip al evului mediu creștin în care o Biserică puternică, mai puternică decât împăratul și decât regii europeni, a căutat să înlăture urmele creștinismului vechi, descurajându-i prin tot felul de mijloace omenești sau exterminându-i pe adepții creștinismului evanghelic. Și după cum pe timpul lui Ilie, perioada de secetă a durat 1260 de zile (Lc 4:25, vezi și Apoc. 11:3-6, 12:6), în creștinătate a domnit papalitatea timp de 1260 ani (538-1798; vezi explicațiile de la Dan.7: 25). În acest timp, oamenii lui Dumnezeu erau adesea siliți să se ascundă în locuri pustii, în peșteri sau în țări mai depărtate, asemenea lui Ilie și profeților ascunși de majordomul Obadia. Dar în ciuda aparentei înfrângeri a cauzei lui Dumnezeu, au existat nu doar personalități proeminente ca Ile și profeții, ci și oameni de rând, anonimi și liniștiți, prefigurați prin „cei 7000” care nu frecventau liturghia lui Baal.
Prin Jzabela, Inspirația ne prezintă aici o imagine a marii împărătese prostituate Babilon din cap. 17. Lux, pretentii imperiale, blasfemii incredibile, un potir de aur și, în același timp, desfrâu, spurcăciune și vărsare de sânge. Imaginea este elocventă. Apocalipsa nu ar avea nevoie de nici o explicație, dacă cititorii știu puțină istorie. Expresia „
i-am dat vreme să se pocăiască” subliniază lungimea răbdării lui Dumnezeu, faptul că a

suferit timp îndelungat această situație. Un „necaz mare” a venit peste popoarele creștine în măsura în care s-au lăsat manipulate de această Biserică Izabela. Versetul 23 este un ecou sigur la Ez 23:48 (vezi contextul) în care Ierusalimul și Samaria sunt comparate cu două femei necredincioase soțului lor.
       Ceilalți din Tiatira, adică oponenții Izabelei, reprezintă pe creștinii evanghelici medievalicare, în măsura cunoștinței moștenite sau primite din puținele Scripturi care erau la dispoziție, au transmis cu eroism flacăra creștinismului adevărat. Ei erau acuzați ca oamenii diavolului, dar Iisus întoarce împotriva partizanilor Izabelei această acuzație. Fie că s-au numit culdei. valdenzi sau albigenzi, lollarzi, husiți sau altfel, fie că erau în Biserică sau separați de ea, acești oameni care au înfruntat cele mai aspre persecuții și au rezistat secolelor, au făcut o lucrare de diseminare a învățăturii evanghelice, progresând atât de mult încât au dovedit că persecuțiile favorizează misionarismul în loc să-l stingă (v.19 b). Fără lucrarea lor preliminară, Reforma din sec.XVI n-ar fi avut mare efect. Omenirea nu-și dă seama cât de mult datorează acestor oameni modești care au păstrat vie flacăra credinței și a dragostei creștine.
Iisus promite că va răsplăti fiecăruia după faptele lui (v.23 b) și nu după crezul mărturisit, nici după apartenența eclesiastică, nici după zelul în depistarea ereticilor, ci după faptele lui. Acest standard al judecății are întotdeauna un sens moral (vezi Mat 25:31.40.45.46). 
Tot ce ai făcut sau n-ai făcut aproapelui este considerat ca fiind atitudinea personală față de Christos. Și cine este aproapele ? Chiar și ereticul și sectantul ? Iisus a răspuns afirmativ în Lc. 10:25-37.
Printre cei care au identificat Biserica Tiatira cu perioada medievală a creștinătății, au fost și catolicii Ratton și Holzhauser. Ei se referă la acest mileniu (sec.VI-XVI) ca la o epocă strălucită și nu întunecată, deși luxul dădea naștere uneori, păcatelor Izabelei…Ei identifică acest mileniu cu acela din cap.20, pretinzând că diavolul ar fi fost legat. Dar dacă diavolul a fost legat, de ce au fost torturati și uciși cu sălbăticie, timp de secole, atâția credincioși pe motiv că sunt agenți ai diavolului și eretici ?

 


Îngerului din Sardes (3:1-6)
      Despre întemeierea Bisericii din Sardes, deasemenea nu știm nimic. Numele cetății este de origine lidiană și nu-i cunoaștem sensul. Mesajul scrisorii se potrivește foarte bine creștinilor din perioada Reformei și Contrareformei, între 1517-1798 (între începutul Reformei lui Luther și lovitura dată papalității după Revoluția Franceză). Există un secret al aprecierii pe care o face Iisus. Biserica din Efes era plină de calități, dar a fost mustrată pentru faptul că mergea în regres. Biserica din Tiatira n-a fost destul de vigilentă contra ereziei, dar faptele ei mergeau în progres. Biserica din Sardes însă, este plafonată spiritual, lipsită de vigilență, imperfectă în fapte, cu hainele mânjite și nu-și mai amintește de principiile Evangheliei așa cum le-a primit. Este moartă spiritual, dar în mod paradoxal îi merge faima de biserică vie… În timp ce catolicul Ratton a recunoscut în Biserica Sardes catolicismul dintre anii 1545-1850 (prin prisma persecuțiilor anticatolice!), protestantul Dr. Th. Gill (1748) a aplicat mesajul scrisorii la timpul său, arătând că epoca aceasta a început în sec. XVI și se apropia de sfârșit. Cei mai mulți interpreți protestanți însă, preferau să vadă în creștinătatea Reformei, Biserica din Filadelfia căreia nu i se aduc reproșuri. Chiar această preferință este suspectă.
Nu comparăm Bisericile Reformei cu Biserica Romană. Dar în comparație cu rezistența de secole și progresul mișcărilor prereformatoare medievale, protestantismul s-a plictisit de Reformă destul de repede. După ridicarea spectaculoasă a unor personalități ca Luther, Zwingli, Calvin, Knox și alții (care au fost începătorii unei reforme evanghelice și părinții unor biserici reformate naționale și internaționale), urmașii au bătut în cuie crezuri ca și bisericile istorice, s-au mulțumit cu un creștinism formalist, o religie de stat mai convenabilă decât jugul papist. Iisus era înălțat în crezuri dar absent din viață. Deaceea a fost necesar să apară alți reformatori în interiorul Reformei, care să continue opera revenirii la creștinismul apostolic. Așa au apărut Menno Simmons, Oswald Glait, Ludwig Spener, contele Zinzendorf, baptiștii
și alți credincioși englezi, fratii Wesley și mulți alții. Mișcările întemeiate de ei au fost persecutate în interiorul Reformei. Aceștia, la rândul lor, deși au venit cu o mai mare măsură de toleranță și iubire de adevăr, și-au construit crezuri-standard care au înghețat înainte de a se ajunge la o unitate creștină sau la credința curată predicată de apostoli. În ciuda principiului sola Scriptura, protestantismul a tolerat în practică și chiar în credință datini romane dintre care, cele mai răspândite sunt: serbarea duminicii în locul Sabatului biblic, credința în nemurirea naturală a sufletului și în chinurileveșnice ale iadului, credința în predestinație, unirea bisericii cu statul, persecutarea disidenților și altele.
Nu toate curentele protestante manifestă toate carențele amintite mai sus. Unele s-au corectat cu timpul, altele și-au părăsit principiile și viața de la început. În orice caz, spre sfârșitul sec. XVIII, protestantismul era ros de raționalism, misticism, deism, secularism și lâncezeală spirituală. Totuși, unele din cele mai frumoase capitole din istoria Bisericii au fost scrise de protestanți, atât în sec.XVI cât și mai târziu. Biserica Romană a încercat deasemenea să se reformeze, dar Reforma ei a fost îndreptată împotriva Reformei evanghelice, denumită astfel Contrareformă.
Pentru a înțelege aprecierea Mântuitorului, este necesar să comparăm faptele îngerului din Sardes cu ale celui din Tiatira (2:19, 3:2). Cel din Tiatira a progresat în fapte bune, cel din Sardes are fapte nedesăvârșite (Iacov 2:26, Ev 9:14). Textul grecesc spune că faptele îngerului din Sardes nu sunt depline înaintea lui Dumnezeu. Teoria îndreptățirii strict forensice, (doar socotit neprihănit, nu și făcut neprihănit!) este aici mustrată prin referirea la hainele albe nemânjite. Cine va fi îndreptățit la judecata divină? Cel ce va birui! Este cineva predestinat la mântuire? Nu, chiar și cei scriși în cartea vieții pot fi șterși de acolo, dacă nu vor fi găsiți printre biruitori. Îngerul sardian este mort spiritual. Nume de mort în cartea vieții! Iată, aici, necesitatea judecării „casei lui Dumnezeu”, lucru pe care cei mai mulți protestanți nu-l admit (v.4-5).

 


Îngerului din Filadelfia (3:7-13)
      Despre Biserica Filadelfiană din timpul lui Ioan nu știm nimic în afară de cele scrise aici. Dar această scrisoare reflectă perfect condiția adevăraților creștini din perioada 1798-1844 (de la umilirea papalității până la începutul Judecății). Filadelfia înseamnă, în grecește, iubire frățească. Aceasta este perioada marilor treziri evanghelice moderne, perioada înființării societăților misionare, a societăților biblice; perioada mișcărilor de temperanță, a reformelor în educație și a trezirii interesului pentru profeția din Dan. 8:14. Este biserica unei singure generații care, fiind impresionată de o serie de semne cosmice, politico-religioase și sociale, a crezut că revenirea lui Isus va avea loc în acea generație și s-a pregătit pentru acest eveniment prin pocăință, viață creștină și un misionarism activ. Solia filadelfiană subliniază ideea revenirii lui Iisus. Acest lucru este o dovadă în plus asupra justeței aplicației celor șapte biserici la perioadele istoriei bisericești universale (v.ll)
O serie de oameni ai lui Dumnezeu, pastori, evangheliști sau laici din diferite biserici au fost impresionați în mod deosebit de faptul că perioada profetică cea mai lungă din Dan.8:14, referitoare la Judecată, urma să se împlineascăîn câțiva ani. Această înțelegere i-a determinat să se scoale și să trezească și pe alții, chemând sufletele la pocăință. A fost o mișcare interconfesională în care Spiritul lui Dumnezeu a făcut lucruri mari. Dacă Reforma sec. XVI a rămas mai proeminentă în istoria Bisericii decât redeșteptările adventiste din sec. XIX, acest lucru se datorează faptului că
oamenii sunt înclinați să laude mai mult ceea ce are strălucire pământească. Reforma fusese în același timp o mișcare politică, fusese susținută de personalități politice și guverne pământești și a atras în mod natural populațiile din diferite state care au trecut la reformă în masă. Cam la fel cum s-a făcut creștinarea unor triburi și popoare în secolele IV-VI. În plus, Reforma nu se adresa individului ca persoană cu voință liberă. Botezul pruncilor și confuzia dintre biserică și stat/națiune determina un creștinism popular lipsit de acea pietate cerută de Noul Testament. Nașterea din nou și libertatea de conștiință sunt domenii practic necunoscute într-un asemenea tip de creștinism. Prin contrast, trezirile din sec. XIX au adus exact ce lipsea perioadei sardiene (protestante): faptele desăvârșite, faptele credinței (v.8.10). Deși are puțină putere și este disprețuit de creștinii cu numele, creștinul filadelfian păzește cuvântul Domnului.
Istoria trezirilor din această perioadă este prea bogată pentru a fi descrisă aici. Amintim doar faptul că aceste treziri au avut loc în special în bisericile protestante americane, britanice și europene, având unele influențe și asupra unor zone catolice sau din orientul necreștin și în coloniile engleze. Bisericile cele mai mișcate de aceste treziri au fost tocmai cele care, în perioada anterioară reprezentaseră variante mai profunde și mai personale ale Reformei: baptiștii, pietiștii și metodiștii. Credincioșii acelei perioade au înțeles că trăiau în epoca filadelfiană. Pe continent, învățați protestanți asemenea lui Gaussen, Jung-Stilling, Hentzepeter; în Britania, Edward Irving și alții; în America, o serie de pastori dintre care cei mai proeminenți au fost: baptistul William Miller, Joshua Himes [cit. Giosua Haimz] din biserica „Christian Connection”, metodistul Charles Fitch, episcopalianul Henry Dana Ward etc. au fost în același timp interpreți ai profeției din Dan.8:14 și predicatori ai redeșteptării spirituale. Dar mulți predicatori din acel timp au fost laici.
Mișcarea a fost puternic influențată de Spiritul Sfânt. În Suedia a apărut ca un fenomen social neobișnuit. Adolescenți, copii ai unor credincioși pietiști care fuseseră arestați pentru că se abăteau de la normele bisericii de stat (luterane), predicau pretutindeni, continuu și fără să poată fi opriți, cu un zel nemaiîntâlnit. Ei se refereau la sfârșitul iminent al lumii, la judecata lui Dumnezeu și la pocăință. Efectul era foarte puternic: adesea cârciumarii își transformau localurile în ceva mai util și se întorceau la Dumnezeu. Acest fenomen despre care presa suedeză a acelui timp a făcut multă vâlvă a fost cunoscut sub numele de „maladia predicării”, deoarece medicii au observat că adolescenții predicatori erau însoțiți de unele fenomene fizice neobișnuite și controlați de o putere pe care ei n-o puteau explica
      În toate aceste mișcări de mai sus, s-a accentuat importanța sfârșitului celor 2300 ani din Dan. 8:14 ca fiind timpul Judecății de apoi. Pe atunci toată lumea protestantă credea, ca și astăzi, că Judecata are loc odată cu venirea lui Christos. De aceea, acești credincioși care așteptau venirea lui Christos au fost numiți (în America) adventiști. În afara americanului Miller au fost multi alții care, fie că erau de acord cu adventiștii, fie că aveau alte opinii, au accentuat sfârșitul celor 2300 zile din Daniel în jurul anului 1844. Unii însă prevedeau alte evenimente pentru această dată (convertirea lumii și începutul mileniului înainte de venirea lui Iisus) iar alții credeau că mai este posibilă pocaința și în timpul mileniului, după venirea lui Iisus în 1844. De aceea, predicarea lor nu a fost destul de eficientă. În mișcarea millerită însă, nu se aștepta o a doua șansă milenială pentru creștini sau pentru evrei. Aceasta făcea ca predicarea pocăinței să fie eficientă. Mulți necredincioși și creștini lumești s-au alăturat bisericilor americane în urma predicării lui Miller și a asociaților lui.
Bisericile au fost favorabile, la început, acestui curent, dar în anii 1843/1844 s-au opus categoric adventismului, excomunicând pe adepții lui Miller. Când în anii 1843/1844 a avut loc acea mare și repetată dezamăgire, când Iisus n-a venit așa cum aștepta acea primă generație de adventiști, lumea protestantă a început să ridiculizeze tot mai mult această mișcare. Până astăzi istoricii protestanți o privesc ca pe o mișcare fanatică, o falsă profeție. Dar de ce am blama pe acești oameni care așteptau pe Iisus în generația lor, când însuși Iisus promisese revenirea în aceeași generație (Mat.24:34), și când Biblia arată că adevarații creștini așteaptă și grăbesc revenirea lui Iisus care este condiționată tocmai de această predicare a iminentei reveniri a lui Iisus (Mat.24:14, 2 Petru 3:12)? . Și dacă Miller este blamat ca profet fals pentru că a prezis că în anul 1843/1844 va veni Iisus si profeția nu s-a realizat, ce se poate spune despre teologii protestanți care așteptau convertirea lumii și începutul erei păcii în acel an? Faptul că speranța celor din urmă nu s-a realizat, n-a scandalizat pe nimeni. Deosebirea este că predicarea lui Miller implica pocăință, în timp ce calculele altora (deasemenea corecte, dar greșit aplicate) nu cereau pocăință.
Când eșecul înțelegerii omenești a venit, blamul a căzut asupra celor mai lipsiți de apărare. Au fost expuși în fața contemporanilor și a istoriei ca niște înșelători. Calculul lui Miller fusese greșit… Prin urmare, adepții lui Miller „se pocăiseră degeaba!”…Această atitudine ostilă față de adventismul anilor 1840-1844 este văzută în profeție ca venind din sinagoga Satanei, de la cei ce ziceau că sunt creștini sau protestanți și nu erau, de la cei ce rămăseseră cu faima de creștini plini de viață, dar erau morți.
Iisus deschide aici, în fața filadelfienilor, în calitate de Mare Preot, ușa Sanctuarului ceresc (comp. v. 7-8 cu Apoc.4:1, 11:19). El este Cel Sfânt și Adevărat, Stapânul Judecător din Apoc. 6:10-11. Comparați asemănarea izbitoare dintre Apoc.6:10-11 și Dan.8:13-14. Este clar că judecata începută în 1844 este în favoarea poporului lui Dumnezeu și împotriva celor ce „
zic că sunt iudei și nu sunt”. Prin ușa deschisă în Sfânta Sfintelor, creștinilor din timpul sfârșitului li se poate da mai multă putere. Cheile pe care le ține în mână Marele Preot Iisus, sunt acel (drept) necurmat de Mijlocitor și Judecător pe care nici un papă nu i le poate smulge cu adevărat.
Răbdarea din v.10, potrivit limbii grecești, ar trebui înțeleasă ca statornicie, perseverență, stăruință, nu numai ca răbdare. Deci păzirea „
cuvântului răbdării lui Iisus” înseamnă păzirea poruncii lui Iisus de a răbda și a persevera. Expresia „te voi păzi de ceasul încercării”, este aici o traducere greșită. Ar trebui tradus Iisus n-a făgăduit nimănui scutirea de încercări, ci ajutorul de a ieși cu bine din ele. Această propoziție ar trebui să se traducă: „te voi păzi în ceasul încercării”. Această încercare care va veni peste întreaga lume, nu poate fi decât necazul cel mare care precede imediat revenirea lui Iisus. În limbajul lui Ioan și al lui Iisus, acest eveniment era așteptat să aibă loc în curând (Apoc. 1:1.7, 22:7.10-12.20). Cununa din v. 11 este pentru cei ce au iubit adventismul, solia revenirii lui Iisus (2 Tim 4:7-8).

 


Îngerului din Laodicea (3:14-22)
      Biserica laodiceeană a fost întemeiată, după cât se pare, de Epafroditos (Epafras), un colaborator al lui Pavel, care a evanghelizat și Colosse și Ierapole (Col. 1 și 2:1-4). Pavel trimisese laodiceenilor o epistolă, dar liderii lor au „prețuit-o” atât de mult încât nu s-a păstrat până astăzi (Col.4:16), ceea ce s-a întâmplat și cu alte epistole. Un mesaj foarte potrivit le-a fost transmis apoi prin Epistola către Coloseni. Efectul ? Nu-l cunoaștem. Dar, peste o generație, acest ultim mesaj inspirat pe care-l transmite Iisus prin Ioan îi găsește într-o situație spirituală mizerabilă. Dintre toate cele 7 scrisori, aceasta este cea mai plină de reproșuri și lipsită de aprecieri. Pe cine reprezintă ?
Cuvântul grecesc  este format din  – laos (popor, mulțime) și  – dike = regulă, obicei, dreptate, justiție, drept, proces, sentință, judecată, pedeapsă, răzbunare. Lăsăm cititorilor plăcerea de a descoperi, printre aceste cuvinte, sensul cel mai potrivit pentru condiția Bisericii din timpul sfârșitului. Când Miller crezuse că venirea timpului judecății în 1844 înseamnă revenirea lui Iisus, el se înșelase asupra revenirii lui Isus, dar nu se înșelase cu privire la calcularea sfârșitului celor 2300 zile-ani în 1844, nici cu privire la venirea judecății. Un singur lucru nu era înțeles în lumea creștină, cu privire la această judecată: că faza ei decisivă, care pronunță sentința asupra destinului veșnic al tuturor, se desfasoară înainte de revenirea lui Iisus. Când El va veni ca împarat și Salvator al aleșilor Lui, El va aduce răsplătirile hotărâte în timpul judecății (Apoc.22:12. vezi și explicațiile de la Dan. 7si 8).
Biserica laodiceană este o prefigurare a Bisericii moderne. Ea reprezintă pe creștinii purtători de lumină din timpul sfârșitului, de la începutul Judecății în cer și începutul mișcării adventist-sabatiste pe pământ (1844) și până la revenirea lui Iisus. Este timpul judecății în cer și timpul vestirii Evangheliei veșnice și a Judecății pe pământ (Ap 14-6-11), cel mai critic și mai solemn timp din istoria Bisericii universale. Timpul în care Dumnezeu a dat Bisericii cele mai largi posibilități; și totu și este un timp de mediocritate spirituală, de compromisuri, de secularizare, apatie, dublate de o fatală mulțumire de sine. Se referă acest tablou numai la creștinii din bisericile populare? Nu! Ingerul-stea și biserica sfeșnic sunt aici purtătorii de lumină ai lui Dumnezeu. Aceste simboluri se referă la creștinii care susțin învățătura Bibliei și o răspândesc altora, care alcătuiesc confesiuni, biserici, societăți, mișcări și alte instituții, sau aparțin unor biserici tradiționale care însă sunt moarte spiritual, se laudă că sunt bogați în cunoștință, experiență, spiritualitate, dar nu-și cunosc adevarata stare. Unii dintre creștinii actuali recunosc că ei sunt Laodicea, „ultima biserică”. Dar aceasta recunoaștere implică și răspunderea cercetării de sine și a primirii mesajului acestei scrisori unice. Nici un alt mesaj nu poate înlocui solia scrisorii laodiceene pentru creștinii de astăzi. Unii dintre noi ar dori să restrângă aplicabilitatea mesajului în exclusivitate la AZS. Permiteți, vă rog și altora să se vadă așa cum sunt: săraci, mizerabili, orbi și goi. „Îngerul”— purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu din orice confesiune au în egală măsură nevoie de redeșteptare și reformă în spiritul filadelfian și chiar mai mult decât atât.
Ellen White care a aplicat în mod constant solia laodiceană la Biserica pe care a servit-o toată viața, a declarat că această solie „
trebuie proclamată și altor biserici… tuturor celor ce pretind a fi creștinii….și oriunde Providența deschide calea (6 T 77, 7BC964).” Fără a confunda biserica laodiceană cu Babilonul, este clar că Laodicea reprezintă nu numai pe poporul lui Dumnezeu care a ieșit din „Babilon”, „credincioșii întreitei solii îngerești” din Apoc.14., ci și pe aceia care încă nu au ieșit din Babilon. Aceștia luminează și ei acolo unde sunt, în Babilonul confesiunilor rătăcite. Ellen White arăta că, în ciuda întunericului spiritual în care au căzut aceste biserici, „majoritatea adevăraților urmași ai lui Christos se aflăîncăîn ele,”… „cea mai mare parte, în diferitele confesiuni protestante” și „un mare număr în bisericile catolice„…(GC 390, 383. 3SM 386).
Iisus se prezintă ca fiind Amin (adevărat, credincios) față de promisiunea Lui solemnă de a reveni și față de toate promisiunile (Ap. 1:7, 22:20, 2 Cor 1:20). Calitatea de martor credincios face aluzie la judecată, dar și la mărturia Lui pentru Biserică (Apoc.l2:17, Apoc.l9:10 up). El este Principiul creației lui Dumnezeu ( – arhhe= origine, principiu, principe, căpetenie, cauză, temei, temelie). Inspirația nu vrea sa ne spună ca Iisus ar avea un început, deoarece El are viața în Sine însuși (Ev 7:3, Apoc :8), ci El este Acela prin care a fost creată lumea și care este capul întregii creații, Capul Bisericii și Capul universului întreg (Col 1:15-20, Ef 1:20-23).
Prin simbolul apei călduțe sunt reprezentați 
cei ce rămân mulțumiți cu propria temperatură spirituală. Ei cred că au stat suficient la flacăra comuniunii cu Iisus și nu vor să sporească în clocot spiritual. Sau au fost cândva plini de efervescența iubirii dintâi, asemenea efesenilor, dar s-au mai răcit. Ei poate gândesc că merg pe drumul echilibrului spiritual, ferindu-se de zelul fanatismului sau de răceala spirituală a lumii, dar confuzia lor între analiza psihologică și cea spirituală poate fi fatală. Adjectivul căldicel (încropit) implică senzația de vomă pe care o dă apa călduță. Aceasta înseamnă lipsa de consacrare, indiferența spirituală, formalism, iubire de lume, necredință, experiență religioasă lipsită de viață și de gust. Iisus pronunță o sentință sigură asupra celor ce se mulțumesc cu creștinismul lor, fără să se ostenească să înțeleagă și să aprecieze în practică religia lui Christos. Cei ce rămân în această mediocritate spirituală vor fi „vărsați din gura” Domnului, adică atunci când numele lor va veni la judecată, Iisus nu va putea mijloci pentru ei și numele lor va fi șters din cartea vieții. Acest lucru se va da pe față în timpul manifestării vizibile a lui Antichrist (2 Tes 2:10-12, Apoc 13:8-10) Dintre cele zece fecioare din parabolă, cinci rămân afară în noapte. „Poporul lui Dumnezeu va fi încercat în cuptorul de foc… și marea parte a acelora care par acum autentici și veritabili, se vor dovedi atunci ca metal de rând
Adjectivul 
rece se referă la cei străini de Evanghelie, fără speranță și fără Dumnezeu în lume, necredincioși. Ellen White spune că „lui Dumnezeu I-ar fi plăcut mult mai mult ca falșii credincioși să nu fi primit niciodată numele Lui, decât săînșele și pe credincioși și pe necredincioși” (1T180). Constatarea că există mai multă speranță de schimbare pentru cei ce n-au cunoscut niciodată pe Dumnezeu decât pentru cei ce se plictisesc de Evanghelie, este cutremurătoare. Această cercetare în lumina veșniciei și în claritatea evidenței Legii lui Dumnezeu, care este mai presus de conștiința noastră, această topire de sine în lumina crucii de pe Calvar și a privilegiilor spirituale acordate, este un serviciu divin care nu mai are astăzi căutare.
Descrierea îngerului laodicean ne aduce în minte ecouri din alte locuri biblice, dintre care cel mai tipic caz este al tânărului bogat care se mândrea cu bogăția lui și cu păzirea tuturor poruncilor, din copilarie, crezând că nu-i mai lipsește nimic. Dar nu avea desăvârșirea care se află în spiritul legii, în iubire. Semnificativ este și faptul că Iisus l-a privit cu iubire (Mc 10: 17-22). Toate aceste elemente se regăsesc în solia laodiceană. Orice creștin care nu păzește nici măcar litera celor zece porunci amintite de Iisus, ar trebui să se privească în oglinda acestei scrisori și să se întrebe dacă recunoașterea propriei sărăcii spirituale este suficientă. Dar daca cineva crede că le pazește pe toate și a uitat 
spiritul legii, dacă crede că Iisus acceptă ceva mai puțin decât primirea neprihănirii Lui și consacrarea totală, se înșală. Iisus n-a cerut tuturor creștinilor să-și vândă averile. Dar celor pe care i-a chemat ca apostoli ai Lui, le-a cerut să lase totul și să-I urmeze. Iisus a cerut acestui tânăr fariseu, lider al poporului iudeu, să dea tot, pentru că voia să-i ofere totul. De aceea l-a privit cu iubire. Dar el a iubit mai mult bunurile pământești și s-a mulțumit cu sfințenia proprie. El a plecat de la
 Iisus. A plecat cu părere de rău, dar pentru totdeauna.             Textul grecesc ar trebui tradus astfel: „Și nu știi că tu ești acel nenorocit, jalnic, sărac, orb și gol…” Prin urmare, îngerul laodicean este obișnuit cu o asemenea solie, dar o aplică altuia, altora. Pastorul este foarte dispus s-o aplice unei majoritati vagi, membrii sunt grăbiți să aplice mesajul la pastor, creștinii își acuză preoții și preoții acuză pe toată lumea. O confesiune acuză pe alta. În fine, cine e gata să fie cântărit în balanța acestui mesaj ? Nici nu mai conteaza pentru cine a fost scris. „Nu știi căTUești acela!”.
Acest repros divin asupra Bisericii moderne va putea fi ridicat numai de Spiritul Sfânt. Dar Spiritul lui Christos nu va veni asupra celor nepocăiți, care se autojustifică. 
Când flacăra persecuțiilor și a ultimului test profetizat în Apocalipsa va veni, când căldura, clocotul unei Cincizecimi finale se va manifesta în Biserică, unind în Christos pe toti cei atrași de crucea Lui, atunci Biserica va fi ieșit din starea laodiceană.Unii vor rămâne pentru totdeauna prizonieri ai Babilonului lumii, alții vor rămâne scriși în cartea vieții ca cetățeni ai Ierusalimului ceresc. Mielul ceresc Se va căsători cu mireasa Lui, Ierusalimul, iar rivala Babilon, falsa pretendentă, va primi cele șapte urgii.
În ciuda teribilei mustrări și a sentimentului de dezamăgire care se degajă din cuvintele Martorului Credincios, nimeni nu trebuie să creadă că lucrarea lui Dumnezeu se va prăbuși. 
„Așa slabă și defectuoasă, Biserica este singurul obiect de pe pământ asupra căruia Dumnezeu își îndreaptă într-un sens deosebit, suprema Sa iubire ” (AA 12). Laodicea este, totuși, ultimul sfeșnic care luminează lumea și îngerul ei este ultima stea. Este steaua Evangheliei judecății.
Te sfătuiesc. Această șoaptă a iubirii lui Christos, un sfat dat în această condiție, dovedește că există speranță pentru Biserica modernă, dacă este dispusă să primească oferta lui Christos de împăcare și de acceptare a adevăratelor valori. Deși valorile spirituale și viața veșnică sunt atât de scumpe încât nu se pot cumpăra cu nimic, credinciosul este invitat să le cumpere, adică
 să cheltuiască ceva pentru ele (Mat. 13:44-46, 25:9-10, Is 55:1). Cât anume să dea? Dumnezeu vorbește aici în limbajul omenesc. Cetățenii laodiceeni erau în mare parte comercianți de textile și colir frigian, mulți erau coloniști evrei și sirieni pricepuți în comerț. Umil și răbdător, încărcat cu veșminte de un alb sclipitor, cu aur și colir ceresc, Neguțătorul divin așteaptă și bate la ușa îngerului laodicean. Ce valoare au mărfurile Lui și cât vrea pe ele?
Aurul curățit prin foc este în Biblie un simbol al credinței și iubirii, sau al credinței care lucrează prin iubire (1 Pet 1:7, Gal 5:6, 2 Pet 1: 4-9). De circa 17 ori credința și iubirea se găsesc alăturate în scrierile lui Pavel. Focul este, în acest caz, simbolul încercărilor care curățesc sufletul (1 Pet 4:12-14, Mal 3:3-4). Ele nu trebuie căutate, fiindcă vin ca o reacție a lui Satan și a celor nepocăiți atunci când ne consacrăm lui Christos. Dacă refuzăm pe Christos și ocolim încercările luând-o pe un drum strâmb, vom rămâne lipsiți de bogăția caracterului ceresc. Pentru aceste valori trebuie să cheltuim din noi înșine.
 Hainele albe sunt simbolul dreptății lui Christos, al nevinovăției, sfințeniei, desăvârșirii Lui pe care ne-o oferă prin credință. Celor ce se încred în El,
Iisus le dă nevinovăția Lui nepătată, socotindu-i ca și cum n-ar fi păcătuit niciodată și întărindu-i împotriva păcatului prin prezența Spiritului Sfânt. (Iov 29:14, Gal 3:27, Fi 3:9, Gen. 3:7.21, Is 59:6, 64:6). Rușinea goliciunii spirituale, a conștiinței vinovate trimite la episodul din Gen.3. Păcatul aduce goliciune spirituală care nu poate fi acoperită de nici o țesătură omenească. Moralismul și legalismul nostru, ritualismul și creștinismul nostru de două parale, onorabila noastră etică și etichetă, cumsecădenia noastră de toate zilele, nu vor putea acoperi goliciunea unui singur păcat.
Colirul oferit de Isus este pentru privirea spirituală, pentru vindecarea conștiintei orbite de păcat și de sublinierea standardelor proprii (Mat 6:22-23). Numai înțelepciunea și discernământul care vin din studiul Cuvântului lui Dumnezeu și iluminarea Spiritului Sfânt pot vindeca ochii conștiinței noastre pentru a distinge clar binele de rău. Standardele societății sau ale emoțiilor personale sunt făcute pe măsura păcătoșeniei umane, sunt coborâte la nivelul omului păcătos.
„Pe aceia pe care-i iubesc îi mustru Eu și-i pedepsesc.” Accentul cade în textul grecesc pe cuvintele subliniate mai sus. Astfel Mântuitorul arată că această scrisoare atât de amară pentru conștiința creștinului modern este o manifestare sigură a iubirii Lui. De aceea mustră pentrucă iubește. Pentru iubire, Iisus folosește aici verbul () – fileo care se referă la iubire afectivă, prietenie, dragoste, sărut. Este vorba de mustrarea duioasă și îndurerată a unui părinte (Ev 12:5-11). 
Fii plin de zel (de clocot spiritual) în a te pocăi! Mântuitorul nu se referă aici la o pocăință căldicică. Așa ceva s-a mai făcut. Termenul  – metanoia (pocăință) a ajuns să însemne metanie (de aici, mătănii), o temenea care să mintă conștiința. O pocăință, două pocăințe, trei, patru,… Pocăința nu este o pedeapsă disciplinară, canonică, nici un exercițiu emoțional, ci o întoarcere decisivă și definitivă de la păcat cu ajutorul Aceluia care Și-a început misiunea predicând:„S-a împlimt vremea! Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie, căci împărăția cerului s-a apropiat!” (Mc 1:15). Îngerilor din bisericile anterioare li s-a spus, simplu: Pocăiește-te! Dar laodiceanul este sfătuit să facă o pocăință zeloasă, fiindca el e mulțumit cu pocăința făcută. „Există o pocăință de care trebuie să ne pocăim„—spunea Ellen White.
Eu stau la ușă și bat. În timp ce Iisus a pus în fața credincioșilor din timpul sfârșitului o ușă deschisă (v.7-8), ei îi pun înainte o ușă închisă… Cheile ușii de sus sunt numai la El, dar cheile ușii de jos, cheile bisericii noastre, ale familiei noastre, ale inimii noastre, sunt la noi. Dacă aude cineva…Celelalte biserici fuseseră o singură dată atenționate cu privire la auzirea cuvintelor lui Iisus. Dar
laodiceenilor li se spune de doua ori: „Daca aude cineva” și „Cine are urechi să audă ce zice bisericilor Duhul”. Cuvintele subliniate arată adresa finală a soliei. Cui se adresează mesajul? Oricui îl aude. Tuturor bisericilor care sunt sensibile la glasul Spiritului Sfânt. Iisus bate, dar nu deschide. Tu trebuie sa-I deschizi. Intrarea lui Iisus în viața noastră este descrisă aici în limbajul unei comuniuni de familie. Se apropie noaptea lumii și Iisus dorește să ia masa de seară în casa laodiceanului. Ce-I poți oferi? Ce-ți poate oferi? (Ioan 14:23, Cânt 7:13).
Versetul 21 pronunță făgăduința Marelui Biruitor pentru luptătorii laodiceeni. A birui cum și Iisus a biruit, înseamnă a ajunge la tronul lui Dumnezeu, după cum și Iisus a ajuns (Mat 19:27-30, Lc 28:22-30, Apoc.2:26-27, 5:5, 6:2, Ioan 17:33, Rom.8:17-37, Ioan 15:10). Îndrăzniți, Iisus a biruit lumea! El a pornit biruitor și ca să biruiască. „Ș
i cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, deasemenea vor birui (Apoc 17:14).

Viaţă în Duhul- By Joe Crews 

Viaţă în DuhulBy Joe Crews

Introducere

Cea mai mare nevoie a bisericii de astăzi este o adevărată reînviorare şi reformă spirituală. Pentru ea s-au rugat creştinii de-a lungul anilor – în cercul familiei, singuri în cămăruţă şi împreună cu toţi în biserică în Sabat. Există un simţământ profund de nevrednicie când într-o casă ţinem studii biblice sau când ne aflăm în faţa unei audienţe unde sute de oameni trebuie să ia o decizie pentru Hristos. Ştim bine că nu există niciun mod prin care omul să poată câştiga vreun suflet sau să poată convinge de Adevăr. Doar Duhul Sfânt poate înmuia inima ca să primească pocăinţa şi poate trezi sufletul la regret faţă de păcat. Aşa că ne rugăm atunci când vorbim despre Adevăr cu cuvinte slabe şi pline de greşeli ca puterea lui Dumnezeu să pătrundă în acea clipă de părtăşie.

Desigur că uneori vedem răspunsul la acele rugăciuni. Oamenii se convertesc, bolnavii se vindecă şi se iau decizii pentru botez. Dar de ce nu vedem aceasta mai des? Este oare această mărturie a Duhului Sfânt, care câteodată este primită, câteodată este respinsă tot ceea ce ne putem aştepta de la Dumnezeu? De ce nu are loc ori de câte ori ne rugăm şi cerem să-Şi împlinească făgăduinţele?

Există momente speciale când ne arde inima în noi şi plecăm de la o întrunire de rugăciune bucuroşi de lucrarea de reînviorare a Duhului Sfânt. Dar care a fost părerea lui Dumnezeu despre acea întrunire? A reuşit El să-Şi împlinească voia Lui desăvârşită în acel serviciu divin? Când se va descoperi plinătatea puterii lui Dumnezeu, nimeni nu se va mai duce să vorbească de ea în cuvinte fade, fără viaţă. Asemenea unui foc din cer, Duhul va aprinde şi va încălzi fiecare inimă până ce întreg pământul se va lumina de slava Lui.

Dar de ce mai aşteptăm împlinirea venirii Duhului Sfânt făgăduit în toată puterea Cincizecimii? Probabil că niciun creştin cu numele nu va contesta că plinătatea făgăduinţei se realizează şi astăzi. Aceasta nu vrea să spună că nu au existat crâmpeie şi descoperiri de moment ale acestei binecuvântări care va aduce cu ea toate celelalte binecuvântări. Dar creştinii dornici de pretutindeni admit că nu ne-am bucurat decât de începutul făgăduinţelor lui Dumnezeu.

De fapt, există un consens general că biserica se află în pragul misiunii ei predestinate şi unice. “Ploaia târzie” a Duhului Sfânt trebuie să producă o intrare explozivă în faza finală a secerişului evangheliei veşnice. Şi dacă nu se cunoaşte timpul exact al acestui eveniment, există zeci de texte care descriu urmările spirituale ale unei astfel de întâmplări. Mulţi cred că au venit deja “vremurile de înviorare” şi că propria noastră lipsă de credinţă şi pregătire a reţinut botezul cu Duhul Sfânt în manifestarea lui finală. Când citim făgăduinţele din Scriptură cu privire la cât de binevoitor este Dumnezeu să lucreze prin copiii Săi consacraţi, s-ar părea că nu este nicio îndoială că vina este la noi, nu la El.

Descrierea inspirată a rolului nostru desemnat de Duhul Sfânt ne lasă aproape uimiţi. Se folosesc expresii şi cuvinte care par total fanatice sau superexagerate. Mintea noastră este încurcată de ţelul incredibil al făgăduinţelor care se aplică poporului lui Dumnezeu chiar acum. Dăm din cap şi credem că trebuie să fie vreo greşeală sau poate că există vreun înţeles secret sau rezervă ascunsă în cuvinte. Iarăşi şi iarăşi Biblia foloseşte expresii superlative pentru a defini experienţa credincioşilor biruitori. Dumnezeu nu spune că putem fi biruitori; El declară că putem fi “mai mult decât biruitori.” El nu spune doar că putem fi mântuiţi, ci spune că poate “să mântuiască în chip desăvârşit.” El nu ne va ajuta doar să biruim, ci “să fim întotdeauna biruitori.”

Aş dori să vă amintesc că Dumnezeu nu ne copleşeşte cu cuvinte care să sune frumos ca să ne facă o bună impresie. Există o putere de împlinire în orice făgăduinţă din Biblie. Indiferent de cât de extraordinar ne-ar suna textul, orice ni s-ar promite, se va împlini cu precizie de îndată ce credem. Oricât de imposibil ni s-ar părea, trebuie să credem, pentru că aşa zice Dumnezeu.

Urmăriţi ce lucruri extraordinare ni se promit în 2 Petru 1:3, 4. “ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia.” Remarcaţi, vă rog, mai întâi de toate, că acea “dumnezeiasca Lui putere” se referă la Duhul Sfânt. El ne-a fost deja trimis ca să continue lucrarea pe care a făcut-o Domnul Isus în timp ce S-a aflat pe pământ. Textul nu spune că puterea “ne va fi dăruită,” ci “ne-a (fost) dăruită” deja. Nu este nevoie să căutăm vreo altă putere viitoare. Este a noastră acum, trebuie doar să o cerem. Pur şi simplu, trebuie să intrăm în posesia a ceea ce avem deja!

Dar ce ne-a dat deja acea puterea divină a Duhului Sfânt? Textul ne spune, “tot ce priveşte viaţa şi evlavia.” Nu vi se pare că vă depăşeşte imaginaţia? Este asemenea unui cec în alb din banca cerului, nu? Nu se referă la lucruri materiale cum ar fi case, maşini, terenuri, ci include aproape tot ceea ce aţi avea nevoie ca să duceţi o viaţă evlavioasă. Aţi dorit să căpătaţi biruinţa asupra păcatului, sfinţirea, sfinţenia, asemănarea cu Hristos, curăţirea şi desăvârşirea de caracter? Acestea se includ în “tot” din acest verset. Şi nu încercaţi să daţi alt înţeles cuvintelor şi să le faceţi să spună altceva decât ceea ce spun.

Credinţa aduce putere

Repet că acestea sunt un cec semnat de la Dumnezeu retras din puternicele resurse inepuizabile ale băncii cerului. Dumnezeu ne îndeamnă să-l completăm cu cât vrem noi. Este deja semnat şi garantat de El. Ce făgăduinţă! Dar s-ar putea să vă întrebaţi, “Dar cum lucrează cecul acesta?” Următorul verset ne explică modul cum putem să luăm resursele, “…prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.” Versetul 4.

Iată! Puterea se găseşte chiar în făgăduinţă. De îndată ce o credem, imediat viaţa noastră poate să înceapă să devină părtaşă firii Lui dumnezeieşti. Oare poate exista vreun privilegiu mai înalt decât să ai parte practic de chiar viaţa Domnului nostru Isus? Atotputerea Lui se alătură slăbiciunii noastre limitate şi primim puterea de a trăi biruinţa pe care a câştigat-o El când “a fost ispitit ca şi noi”. Nu trebuie să cedăm stricăciunii şi poftelor lumii; putem să “fugim” de ele cerând “puterea divină” a acelei “naturi divine.”

Mulţi care mărturisesc a fi creştini nu sunt în stare să aibă credinţa de a crede în făgăduinţe ca aceasta. Ei preferă să creadă că firea noastră decăzută este mult prea stricată ca să capete vreodată biruinţa totală asupra păcatului, chiar şi prin puterea evangheliei. Ce tragedie! Ei ar trebui să se încreadă în cuvintele Scripturii că lasă să se înţeleagă exact ceea ce declară. În esenţă, ei măresc puterea lui Satana deasupra puterii lui Dumnezeu şi prin aceasta fac să le fie cu neputinţă ca să nu mai păcătuiască vreodată.

Făgăduinţe incredibile

Acum, citiţi împreună cu mine una din cele mai extraordinare făgăduinţe care s-au găsit vreodată în sfaturile lui Dumnezeu: “… şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” Efeseni 3:16-19.

Ultima proproziţie ar trebui s-o examinăm cu atenţie. Cum ar putea fi adevărată aşa o declaraţie? Nici nu-mi vine să mă gândesc la cât de măreţe sunt aceste cuvinte. De fapt, s-ar părea că mă aflu la marginea unui ocean vast şi neliniştit ale cărui valuri duc până în veşnicie. Să fii plin de toată plinătatea lui Dumnezeu este una din acele perle nepreţuite de Adevăr pe care le putem primi doar prin credinţă. Nu vom reuşi niciodată s-o înţelegem, dar o putem măcar crede.

Care este toată plinătatea lui Dumnezeu? Desigur că include neprihănirea Lui, biruinţa şi natura Lui divină. De-abia dacă putem începe să înţelegem mărimea acestei făgăduinţe. S-ar părea că El vrea ca să primim şi să ne dea tot ceea ce are. Ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu, aparţinem unei familii regale şi suntem pe deplin îndreptăţiţi să ne bucurăm de toate prerogativele ei divine. Dar haideţi acum să citim punctul maxim al acestei piramide de făgăduinţe din Efeseni 3. Pavel scrie, “Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi,…” Versetul 20. Şi care este acea putere? Duhul Sfânt, desigur. Când analizăm acest verset, rămânem uimiţi.

N-ar fi minunat dacă Dumnezeu ar promite să ne dea tot ceea ce cerem? Desigur că o astfel de ofertă deschisă n-ar putea fi limitată decât de încăpăţânarea noastră de a nu cere, dar Tatăl nostru minunat şi binefăcător ne asigură în acest text că El vrea să ne dea “nespus mai mult” decât tot ceea ce cerem. Trebuie să ne dăm seama că ajungem să fim mulţumiţi mult prea uşor şi nu suntem destul de îndrăzneţi în cererile noastre. De fapt, El nu numai că va face nespus mai mult în privinţa “tuturor” cererilor noastre pentru binecuvântări spirituale, dar va acorda şi “mai mult” decât tot ceea ce am putea cere. Dar aceasta nu este totul! În ardoarea iubirii Sale pentru noi, Dumnezeu făgăduieşte să facă “nespus mai mult decât am putea cere. Ce etalare spectaculoasă de adjective puternice pentru a descrie bogăţiile spirituale care se află atât de uşor la îndemâna noastră a tuturor. Şi am mai putea adăuga sute de alte cuvinte pline de viaţă, care n-ar reuşi să facă făgăduinţa mai sigură decât este acum.

Dacă consideraţi că nimic nu s-ar mai putea adăuga acestui text decât ceea ce am remarcat deja, mai priviţi o dată. Două cuvinte mici din verset o fac cea mai uimitoare făgăduinţă din toată Biblia – “sau gândim.” Nu numai că ne va da “nespus mai mult decât” am cere, dar chiar mai mult decât ne-am putea gândi în visele noastre cele mai îndrăzneţe. De necrezut! Uneori, avem nişte dorinţe profund spirituale, care sunt prea intense ca să le exprimăm. Ne temem că ar fi o încumetare chiar să rostim cuvintele. Cu toate acestea, Dumnezeul nostru iubitor doreşte să depăşească dorinţa cea mai profundă a sufletului de ajutor spiritual. Rămânem uimiţi şi ruşinaţi în lumina bogăţiei extraordinare pe care ne-o oferă Dumnezeu pentru nevoile noastre. Ce Mântuitor!

O pregustare a cerului acum

La acest punct ni se pare înţelept să citim definiţia dată de Biblie lucrării de sigilare a Duhului asupra sufletului. Una din descrierile cele mai scurte şi mai succinte se găseşte în Efeseni 1:13, 14. “Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre); aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre. ” Iată în cinci cuvinte simple! Pecetluirea sau umplerea cu Duhul Sfânt este “o arvună a moştenirii noastre.” Ce vrea să zică aceasta? Care este moştenirea noastră? Şi ce este o arvună?

Vorbind simplu, cerul este moştenirea noastră. Aceasta include viaţa veşnică şi părtăşia cu Isus. Aceasta este răsplata sau moştenirea care se va realiza pe deplin când va reveni Isus. Dar, între timp, putem primi o “arvună” din acea moştenire prin umplerea cu Duhul. O arvună este o sumă plătită care constituie o garanţie că se va plăti întreaga sumă când se va încheia lucrarea. Deci, rezumând, avem o afirmaţie uimitoare că cerul poate începe chiar aici pe pământ în timp ce aşteptăm ca să revină Domnul Isus. Printr-o viaţă plină de Duhul, putem trăi practic o pregustare a bucuriilor veşnice şi a fericirii de a ne afla în prezenţa Mântuitorului nostru.

Cineva s-ar putea să obiecteze că asemenea fericire cerească le este rezervată doar celor răscumpăraţi şi că Biblia însăşi declară că “lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” 1 Corinteni 2:9. Dar aceştia nu iau în considerare următorul verset care continuă, “Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său.” Versetul 10.

Cu alte cuvinte, prin ungerea divină a Duhului Sfânt, putem chiar de acum să începem să trăim o măsură din acea calitate de viaţă pe care Biblia o desemnează drept “viaţa veşnică”. Ce concept extraordinar! Reţineţi, vă rog, că vorbim încă doar de un depozit în avans în lucrul real, iar cerul însuşi va depăşi cu mult orice am putea trăi aici.

Scopul ploii târzii

Dar care este scopul acestui botez cu puterea Duhului Sfânt? Deseori, auzim vorbindu-se despre el ca despre “vremurile de înviorare,” ungerea, ploaia târzie sau făgăduinţa Duhului Sfânt. Adesea, Scriptura se foloseşte de termenii pentru semănat şi secerat din Orientul Mijlociu. Curând, după semănat, o ploaie producea umezeala pentru încolţire şi creşterea de la început. Aceasta purta numele de “ploaia timpurie.” Mai târziu, aproape de timpul pentru seceriş, o altă ploaie abundentă purta numele de “ploaia târzie.” Scriitorii Bibliei au adoptat aceste expresii ca să descrie coborârea Duhului Sfânt pe o biserică într-un sens dispensaţional. “Ploaia timpurie” a venit la Cincizecime ca să le dea avânt şi putere primilor martori ai evangheliei. O altă revărsare de acest fel este programată să aibă loc aproape de secerişul final al sufletelor de pe pământ, chiar înainte de revenirea Domnului Hristos.

S-ar putea ca unii să presupună că scopul acordării unei astfel de binecuvântări spirituale la sfârşitul timpului este să procure biruinţa asupra păcatului şi să pregătească pentru luarea la cer, dar nu este acesta cazul. Adevărul este că nimeni care nu are deja biruinţa asupra păcatului prin manifestarea puterii “ploii timpurii,” nu va primi “ploaia târzie.”

Cât priveşte individul, fiecare creştin îşi trăieşte propria Cincizecime la timpul convertirii. Sub tăria acelui botez spiritual, i se oferă putere pentru a-şi desăvârşi sfinţirea. Când avem în vedere scopul “ploii târzii,” devine din ce în ce mai clar de ce este nevoie de despărţirea de păcat, în timpul lucrării ploii timpurii (convertirii). Domnul Isus a afirmat clar de ce este nevoie de Duhul Sfânt în plinătatea Lui. “Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” Fapte 1:8.

Cât de interesant că binecuvântarea făgăduită nu are nimic de a face cu senzaţia de a-L avea sau cu realizările personale. Ea trebuie să-i împuternicească pe credincioşi ca martori. Trebuie să le procure putere ca ei să zică ceva. Un martor, desigur, este cineva care poate certifica personal o faptă sau un eveniment. Niciun judecător nu ar accepta mărturia unui martor care nu are de zis decât informaţia auzită de la alţii şi de la alţii. Ce avem de spus din experienţa noastră personală care să implice mărturia puternică a Duhului lui Dumnezeu? Mi-e teamă că prea mulţi din poporul lui Dumnezeu au nevoie de ceva să spună mai mult decât au nevoie de putere ca să spună. Au deja toată puterea de care au nevoie ca să vorbească despre înfrângerile şi descurajarea lor.

Binecuvântarea lui Avraam

Unul din textele cele mai clare din Noul Testament ne oferă o descriere exactă a ceea ce ni se cere să ştim şi să trăim înainte ca să fim îndreptăţiţi să fim martori plini de Duhul Sfânt. Mandatul uimitor prezentat în acest verset identifică singurul grup care va primi ploaia târzie. “…pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.” Galateni 3:14. O analiză atentă a acestui verset descoperă că doar cei care au “binecuvântarea lui Avraam” vor primi “făgăduinţa Duhului”. Se oferă un lucru (binecuvântarea lui Avraam) ca să putem primi un alt lucru (făgăduinţa Duhului).

Întrucât este un verset atât de crucial, trebuie să-l studiem mult mai atent. Ce înseamnă “făgăduinţa Duhului”? Am arătat deja că reprezintă revărsarea Duhului Sfânt în plinătatea Lui pentru a ne da puterea de a mărturisi. Dar, conform acestui text, trebuie ca mai întâi să primim “binecuvântarea lui Avraam” pentru a fi botezaţi cu Duhul. Indiferent ce ar include acea binecuvântare, cu siguranţă că trebuie să fie cea mai urgentă nevoie din viaţa oricărui suflet. Iată o cerinţă absolută pentru fiecare om care aspiră să fie umplut cu experienţa “ploii târzii”.

Pentru ca să înţelegem binecuvântarea lui Avraam, trebuie să citim cu atenţie Romani 4:19-22. “Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, – avea aproape o sută de ani, – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească. De aceea credinţa aceasta ‘i-a fost socotită ca neprihănire.’ ”

Din aceste cuvinte înţelegem că binecuvântarea lui Avraam a fost neprihănirea prin credinţă. Am putea reduce această expresie la o ecuaţie mult mai simplă? Gândiţi-vă la făgăduinţa pe care le-a făcut-o Dumnezeu acestui bătrân patriarh şi soţiei lui în vârstă de 90 de ani. Cum putea Sara să mai conceapă şi să nască un fiu când Scriptura arată clar că pântecul ei era mort? Nu încape nicio îndoială că amândoi ştiau că erau prea bătrâni să mai aibă copii. Fizic şi biologic era imposibil ca Sara să devină mamă. Cu toate acestea, Dumnezeu declarase că ea urma să aibă un fiu!

Ce a făcut Sara în cele din urmă când îndoiala a continuat s-o asalteze cu privire la făgăduinţă? I-a propus lui Avraam s-o ia pe Agar, roaba ei, şi să aibă un copil cu ea! Dacă mergea, cel puţin o parte din făgăduinţa lui Dumnezeu urma să se împlinească. Se pare că Sara încerca să-L ajute pe Dumnezeu să iasă dintr-o situaţie foarte jenantă în care Se băgase singur. Chiar dacă nu putea ea să nască, se putea totuşi ca Avraam să fie tată şi astfel parţial să fie salvată integritatea lui Dumnezeu.

Aşa cum recunoaştem toţi acum, Avraam a avut un fiu de la Agar, al cărui nume a fost Ismael, dar oare a recunoscut Dumnezeu vreodată acel fiu ca fiind copilul făgăduinţei? Niciodată. El S-a întors la bătrânul cuplu şi Şi-a reafirmat făgăduinţa că vor avea un copil. Iar de data aceasta, ei au început să creadă că dacă Dumnezeu a zis aşa, urma să aibă loc o minune. Cu credinţă simplă, s-au agăţat de făgăduinţă ca şi când ar fi avut loc deja. Şi, printr-un act creator făcut de Dumnezeu, Sara a născut un fiu din ai cărui urmaşi S-a născut Mântuitorul lumii.

Din pricina încrederii lui absolute în Cuvântul lui Dumnezeu – cu încrederea că se va împlini împotriva oricărei speranţe – Avraam a ajuns “părintele credincioşilor.” Dumnezeu i-a socotit aceasta drept neprihănire deoarece a crezut în lucruri care nu erau ca şi când ar fi fost. Aceasta explică “binecuvântarea lui Avraam” cât îl priveşte pe patriarh, dar la ce referă cât ne priveşte pe noi? Am aflat din Galateni că niciunul din noi nu poate primi botezul Duhului dacă mai întâi nu trăieşte şi “binecuvântarea lui Avraam” sau a neprihănirii prin credinţă. Cum împlinim această precondiţie pentru botezul cu Duhul Sfânt? Am primit şi noi nişte făgăduinţe incredibile? Într-adevăr, am primit, şi unele sunt atât de extraordinare încât ne luptăm, asemenea Sarei, să credem că sunt adevărate în ceea ce zic.

O astfel de făgăduinţă se găseşte în 1 Ioan 1:9, “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” Ce asigurare fără limite! Dar cum ştim că iertarea a avut loc? Doar prin credinţa în făgăduinţă. Asemenea lui Avraam, trebuie să acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu ca deja împlinit, doar pentru că aşa a zis Dumnezeu. Ne referim la acest transfer de credinţă prin termenii teologici “îndreptăţire prin credinţă”. Pur şi simplu înseamnă că prin pocăinţă şi mărturisire, am fost iertaţi de toate păcatele trecute şi am intrat în relaţia de nou-născut.

Îndreptăţirea şi sfinţirea împreună

Acum se ridică întrebarea: Este această experienţă a îndreptăţirii prin credinţă aceeaşi cu neprihănirea prin credinţă? Răspunsul trebuie să fie nu. Este doar o parte a neprihănirii prin credinţă, aşa că cele două nu sunt exact echivalente. Adevărul este că noi toţi avem nevoie de mai mult decât doar de iertare pentru trecut; avem nevoie de putere şi pentru viitor. Există mai multe făgăduinţe în Biblie şi ele se aplică la biruinţa faţă de păcat. De exemplu: “Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale,…” Iuda 24.

Ce se întâmplă când îngenunchem în credinţă şi cerem puterea de a nu mai ceda în faţa păcatului? Dumnezeu aşază un rezervor de putere în viaţa noastră şi din acea clipă, putem cere izbăvirea din orice obicei păcătos. Această experienţă a fost numită de către teologi prin termenul – sfinţire. Asta înseamnă doar că Dumnezeu a intrat acum în viaţa cuiva ca să-i dea putere asupra tendinţelor moştenite şi cultivate de firea decăzută. Asemenea îndreptăţirii, şi sfinţirea se primeşte prin credinţa în făgăduinţe.

Acum suntem gata să alăturăm aceste două procese de credinţă şi să obţinem adevărata definiţie a neprihănirii prin credinţă. Când îndreptăţirea şi sfinţirea se unesc ca să funcţioneze într-o legătură permanentă de iubire cu Hristos, putem vedea “binecuvântarea lui Avraam” în sensul deplin. Acum chiar avem ceva de zis! Iar după spusele lui Pavel, sunteţi şi îndreptăţit să primiţi puterea de a spune. Dacă întâlniţi pe cineva care nu L-a primit pe Hristos ca Mântuitor, puteţi da mărturie cu putere, spre bucuria dvs. personală şi asigurarea în El. Puteţi da şi o mărturie directă cu privire la primii paşi care duc de la moarte la viaţă!

Pe de altă parte, dacă daţi peste cineva care se luptă cu o slăbiciune sau cu un obicei, îi puteţi împărtăşi cu putere secretul de a cere biruinţa prin împlinirea făgăduinţelor. Implicându-vă prin experienţă în premisele acestor două relaţii, sunteţi gata acum să cereţi ultimul pas al botezului cu Duh Sfânt. Reţineţi, vă rog, că şi această umplere se realizează “prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.” Galateni 3:14. Aceasta ne oferă o concepţie clară despre cum şi când se acordă. Trebuie să vină ca o făgăduinţă şi trebuie să fie prin credinţă.

Imediat putem vedea că multe biserici moderne au o înţelegere greşită a acestui subiect. Acele grupuri care cer “dovezi” fizice a botezului nu sunt după Biblie. Credinţa şi sentimentul se resping reciproc în acest context. Scopul acestei ungeri nu este pentru senzaţie, pentru a simţi ceva, ci pentru slujire. Să ceri un sentiment fizic sau sufletesc înseamnă să negi exact termenul “prin credinţă”. Oare această lipsă de a cere darul neprihănirii prin credinţă poartă răspunderea pentru lipsa de putere din biserica de astăzi? Într-o mare măsură, cu siguranţă că este adevărat. În repetate rânduri, Scripturile afirmă că Duhul Sfânt nu poate locui în acei care nu ascultă. “Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Fapte 5:32.

S-ar putea ca Duhul să-i convingă pe păcătoşi şi să-i atragă la pocăinţă, dar nu poate exista nicio lucrare de mărturisire cu putere până ce martorul nu este înzestrat deplin cu ceva de zis. Iar Biblia defineşte asta ca îndreptăţire şi sfinţire. Oare există vreunii care au primit aceste două experienţe care îţi dau putere şi care nu sunt încă plini de puterea făgăduită? Într-adevăr, se poate ca unii să nu le fi primit doar pentru că nu le-au cerut. Vorbim despre un dar foarte deosebit care cere o predare totală ca şi o credinţă totală în a cere. Haideţi să revedem paşii care ne duc la această revărsare de putere.

Primul pas de pregătire pentru această ungere divină este să ceri darul îndreptăţirii. Atunci credinciosului i se dă o măsură de Duh Sfânt care îl ajută să biruiască orice slăbiciune moştenită su dobândită. În tăria acestei experienţe de convertire (ploaia timpurie), este posibil al doilea pas de pregătire – sfinţirea. Acesta constă din însuşirea puterii “ploii timpurii” pentru desăvârşirea caracterului creştin şi pentru reflectarea deplină a neprihănirii lui Hristos. Atât îndreptăţirea cât şi sfinţirea sunt probleme de credinţă.

Al treilea pas implică exercitarea aceluiaşi fel de credinţă pentru a le împărtăşi altora frumoasele experienţe de la pasul unu şi doi. Constă din cererea puterii promise pentru a ne face cuvintele convingătoare şi pline de rod. Nimic nu este mai searbăd decât o mărturie lipsită de Duhul lui Dumnezeu, şi nimic nu este mai umilitor decât să vezi ce poate face Dumnezeu prin vorbirea slabă a unui sfânt sincer şi plin de Duh.

Recent, un prieten pastor tânăr mi-a povestit o întâmplare care ilustrează ce poate şi ce vrea Dumnezeu să facă pentru noi dacă vrem să ne lăsăm folosiţi de Duhul Sfânt. Tony se convertise de la catolicism pe străzile New York-ului, şi aproape imediat a simţit îndemnul de care nu putea scăpa să devină pastor. Cu doi copii mici şi puţini bani, se părea că nu era nicio posibilitate ca Tony să urmeze liceul şi seminarul. Cu toate acestea, chemarea era atât de puternică în inima gingaşă a acestui tânăr născut din nou că s-a decis să meargă înainte prin credinţă.

Înainte de a se înscrie la un liceu creştin, Tony I-a promis Domnului că va primi orice ocazie de a vorbi în faţa unui public. Şi-a dat seama cât de mult avea nevoie de experienţa de a cugeta când stai în picioare şi de a-ţi rosti gândurile în faţa unei biserici care te ascultă.

Curând după ce s-a mutat cu familia în comunitatea liceului, Tony a aflat că mai erau multe biserici mici în jurul campusului şi că cei care visau să devină pastori îşi încercau aripile în acele capele de ţară. Nu a trecut mult timp până ce Tony a fost abordat într-o vineri după-amiază cu o invitaţie de a predica într-una din acele biserici. Deşi mai avea doar câteva ore să se pregătească pentru predica de Sabat, Tony şi-a adus aminte de promisiunea lui de a folosi orice ocazie ca să vorbească. A făcut tot ce a putut mai bine să-şi schiţeze o predică, în timp ce s-a rugat şi a studiat noaptea până târziu. Dar, vai, n-a reuşit să scrie decât câteva notiţe care ar fi acoperit cel mult zece minute. Sperând împotriva oricărei speranţe că va reuşi să-şi mai adune nişte gânduri în notiţele de predică în timpul Şcolii de Sabat, Tony a plecat dis-de-dimineaţă a doua zi la înspăimântătoarea întâlnire. Fiind tânăr şi lipsit de experienţă, nu era obişnuit deloc cu vorbirea la amvon şi a fost aproape paralizat de teamă că predica lui de zece minute va fi mai mult umilitoare decât plină de lumină.

Sosind la biserică, Tony s-a strecurat într-una dintre clase, sperând să aibă ocazia de a se pierde într-o grupă şi de a-şi studia slabele notiţe în timpul lecţiunii. Dar n-a fost să fie. La studiu, în acea zi, era un om gălăgios care crea zgomot. Permanent, se disputa cu instructoarea şi se părea că făcea tot ce putea ca s-o pună într-o situaţie delicată. Tony îşi petrecu mult din timpul lecţiunii, ajutând-o pe instructoare să răspundă atacurilor nerelevante şi înnebunitoare împotriva problemelor în discuţie.

După aceea, în timp ce aştepta să urce la amvon, mintea lui Tony încă se zbătea la ideea confruntării sufleteşti, şi chiar schiţa lui scurtă de predică nu îi era foarte clară în minte. Cu o rugăciune sinceră, se predă lui Dumnezeu şi urcă la amvon. Într-un fel Tony se luptă timp de zece minute cu notiţele predicii, şi tocmai când stătea în picioare căutându-şi disperat alte cuvinte, un strigăt puternic veni din rândul publicului. Privind în jos spre aripa din centru, Tony a văzut că un om căzuse de pe scaun la marginea rândurilor şi se târa pe mâini şi pe genunchi către faţa bisericii. Plângea cât îl ţineau puterile, iar soţia lui în zadar încerca să-l tragă înapoi pe scaunul lui.

O privire scurtă îl identifică pe om ca fiind cel ce dezbătea la infinit în Şcoala de Sabat. Curând, printre suspine, el a cerut ca biserica să se roage pentru el. “Predica ta mi-a vorbit inimii, iar Duhul Sfânt m-a convins de păcatele mele. Am călcat legea lui Dumnezeu şi acum vreau să îndrept lucrurile. Vă rog, rugaţi-vă pentru mine.” Într-o clipă, întreaga adunare a început să plângă şi întâlnirea s-a încheiat într-o notă glorioasă de biruinţă, pe când cei prezenţi şi-au unit inimile şi mâinile ca să se roage pentru cel ce căuta iertare.

Ce încurajare pentru un tânăr predicator! Tony mi-a spus că nu-şi putea aduce aminte nici măcar un cuvânt pe care îl rostise în acea zi, dar Dumnezeu pur şi simplu Şi-a oferit Duhul Sfânt peste eforturile firave ale unei inimi predate şi a urmat o minune. Când Tony a revenit în acea biserică, un an mai târziu, l-a găsit pe acel om slujind ca prim prezbiter al bisericii. Vedeţi acum ce înseamnă să fii plin de Duhul? Aceasta este voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi şi a făcut-o posibil prin frumoasa făgăduinţă din Galateni 3:14. Încercaţi să vă prindeţi de ea şi agăţaţi-vă credinţa de binecuvântarea lui Avraam. În tăria acelei neprihăniri, atribuite şi împărtăşite prin credinţă, veţi fi împuternicit să rostiţi cuvinte care vor schimba vieţi.

 

 Amintiri despre marele doctor fesenist…de  rasa ,de capitala

sorin oprescu agerpres

Hotnews:

Multi se intreaba azi, dupa arestarea primarului Sorin Oprescu, de ce acum si cum a fost posibil. A fost posibil din cauza unui mod de operare pe cat de strident, pe atat de dificil de probat. Cum bine sublinia Laura Stefan, una e sa banuim cu totii ca X fura, alta e sa transformi suspiciunea intr-un probatoriu solid. S-a intamplat tocmai acum, sambata noaptea, dintr-un motiv care tine mai degraba de hazard. Tocmai in aceasta zi Oprescu a umilit pe cine nu trebuia. Omul care trebuia sa-i aduca spaga cerea o amanare pe motiv ca i-a murit bunicul. Primarul si-a exprimat durerea in cot fata de acest trist eveniment. Scos din minti, omul s-a dus direct la procurori, iar restul il stiti. Oprescu n-a realizat ce i s-a intamplat nici la DNA, cand si-a intrebat propriul denuntator daca banii erau marcati.

Dar ce merita cu adevarat subliniat in cazul Oprescu sunt cateva particularitati

1. Tupeul nemarginit in furt. Oprescu si ceilalti din retea aveau toate motivele sa se teama de o ancheta din moment ce in acest an au fost ridicati alti trei oficiali din primarie, intre care si un consilier al primarului… 2. Capacitatea fantastica de a juca inocenta. N-am mai vazut pe nimeni in stare sa-si infiereze cu atata manie acuzatorii din spatiul public, cu numai cateva ore inainte de a fi prins in flagrant… 3.Prizonier in caruselul spagii. Va intrebati, firesc, cum e posibil sa se comporte atat de sigur de el, de sfidator, de inconstient… 4. Reteaua de complicitati. Aici intra consilieri personali, directori din primarie, reteaua de prestatori de servicii selectati in functie de disponibilitatea de a plati comisioane la castigarea contractelor… 5. Transpartinicul cinic. Oprescu a parasit oficial PSD, dar a pastrat relatii bune cu toate partidele si cu personajele cheie de pe scena politica. Din acest motiv, cu exceptia unor ONG-uri, Oprescu n-a avut parte de opozitie reala… 6. Dispretul maxim fata de servicul public. Oprescu, la fel ca alti primari, prioritiza lucrari, efectua plati sau aloca bugete in functie de cine plateste spaga… 7. Protejat pana la final de mandat? Daca asa a actionat in toti acesti sapte ani, cum de l-au prins abia acum, la sfarsitul celui de-al doilea mandat? A beneficiat de clementa unor institutii? Cel putin Curtea de Conturi, care avea capacitatea de audit pe valoarea contractelor si oportunitatea unor investitii poate spune daca a sesizat la timp alte institutii si ce s-a intamplat cu rapoartele lor daca nu cumva chiar fostul sau coleg de partid, Nicolae Vacaroiu, n-a inchis ochii.  Sunt unii care vad iarasi conspiratia serviciilor care scot candidati din cursa pentru a face loc altora. Nu dispunem pana acum de nici un indiciu credibil ca avem de-a face cu asa ceva.  Si ne intoarcem de unde am inceput. Oricat s-ar fi straduit sa-l prinda procurorii, fara largul concurs al primarului care lua spagi chiar daca stia ca exista 100% sanse sa fie prins, n-ar fi reusit sa-l inhate. Oprescu a pierit pe limba lui.
 

Bărbatul care plânge este președintele Braziliei,Lula da Silva

El a fost crescut de către mama lui, cu 6 frați, intr-o casa cu o singura camera.A abandonat scoala la 10 ani si a lucrat pe strada, lustruid pantofi, intr-o stație de benzina, ca mecanic auto, intr-o oțelărie unde si-a fracturat încheietura mâinii stângi.A fost închis penru ca apara drepturile muncitorilor, si a militat împotriva corupției clasei politice. Dupa un timp a devenit președintele Braziliei.

Din aceasta poziție s-a pus in slujba oamenilor de rând timp de 8 ani, între 2003 – 2010. A adus tara sa in rândul țarilor puternice ale lumii.
Dar, cand s-a terminat al doilea mandat, milioane de oameni au ieșit pe străzi nu împotriva lui, ci sa-i ceara sa modifice constituția pentru al treilea mandat. A luat cuvântul in fata mulțimii,de rămas bun, si plângând a spus: “Am luptat 20 de ani si am făcut închisoare ca sa interzicem președinților sa rămână la putere mai mult decat mandatul legal! Cum sa-mi permit sa fac așa ceva acum?”
El este omul care a șters lacrima oamenilor săraci, i-a slujit si le-a alinat Suferințele.
” M-a crescut o mama săraca, dar M-a învățat sa-mi păstrez demnitatea si sa stau cu fruntea sus”

  Varujan Vosganian EXPLODEAZA : Sentimentul că suntem în permanenţă experiment sau anexă pentru alţii este tot mai des întâlnit . Ce ne face să ne fie teamă de noi înșine ? NOI îi rugăm pe alții să ne ordone

 În prag de nouă sesiune parlamentară, senatorul Varujan Vosganian, a făcut o radiografie a situației în care se află țara.Textul său de pe propriul blog  este unul care pune degetul pe multiplele răni ale societății românești, inclusiv ale clasei politice.Vosganian deplânge lipsa ambiției pe care o demonstrează România, în comparație cu țările din vecinătate. Acesta mai spune că “Sentimentul că suntem în permanenţă experiment sau anexă pentru alţii este tot mai des întâlnit””Se apropie o nouă sesiune parlamentară. Care vor fi priorităţile ei, încă nu ştim. Care sunt priorităţile României, iarăşi nu ştim. Fireşte că priorităţile noastre sunt cele ale NATO şi ale UE. Dar dincolo de astea, ar trebui să avem şi priorităţi care să fie numai ale noastre, să fie rezultatul modului în care noi vedem lumea şi cam unde vrem să ne situăm în lumea aceea, aşa cum ne-o dorim. Ţările din vecinătatea noastră, din centrul european spre care noi aspirăm, cultural vorbind, să ne identificăm, au personalitatea lor. Polonia, Ungaria, Cehia, chiar şi mica Slovacie. Acolo clasa politică îşi ia destinul în propriile mâini iar ambasadele străine iau act de această asumare şi o respectă.

 

Care e destinul României? Suntem la coada Europei unite şi nu avem nicio intenţie să urcăm în clasament. Românii cu carte ori cu curaj (sunt şi din cei care au şi una şi alta) continuă să plece, nu avem nicio intenţie să le creem motivaţii de a rămâne în ţară. Capitalul românesc e răvăşit, lipsit de consistenţă şi marginal, nu avem nicio intenţie să-l susţinem. Administraţia e deprofesionalizată şi subfinanţată, nicio dorinţă de a-i da competenţă şi demnitate. Investitorii străini ne ocolesc, nici un semnal că redevenim atractivi. Resursele minerale de toate felurile zac ca nişte conserve încechite sub pământ, ne învârtim descumpăniţi în jurul lor. Când cineva nu face nimic, doarme liniştit, cel care încearcă să mişte ceva e victimă sigură a tuturor năpustelilor instituţionale şi gazetăreşti. Sufletul românesc e bântuit de tot felul de maladii, mai grave şi mai cronice decât cele semnalate de Noica, ne adâncim în ură şi în suspiciuni. Aş putea continua pe pagini întregi, dar am istovit tot amintindu-le.

 

Spuneam următoarele, la Teatrul din Botoşani, anul acesta, de ziua lui Eminescu: “Istoria noastră – de dinainte şi de după Eminescu – într-un anumit fel, l-a lăsat însingurat pe Mihai Eminescu. Pe noi sute de ani ne-au călăuzit capitulaţiile. După capitulaţii au venit Regulamente organice, a venit Comisia Dunării… A venit apoi Tripla Alianţă – în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Apoi au venit marile corporaţii din perioada interbelică; apoi au venit sovromurile de după război. Apoi,  fără să facem, fireşte, comparaţii între unele şi altele, a venit monitorizarea Consiliului Europei, a Fondului Monetar Internaţional, a Uniunii Europene… şi a altora. Dacă vrem să urmăm povaţa lui Mihai Eminescu, trebuie nu doar să ne trăim destinul, ci să ni-l asumăm. Să fim un popor cu destin propriu.” Şi adăugam, într-un recent comentariu din 22 iunie “Oare inima României bate înlăuntrul ei?” Deunăzi, în revista Cultura, am citit un articol de-al lui Augustin Buzura cu un titlu tulburător: “Mândria de a fi slugă”.

Sentimentul că suntem în permanenţă experiment sau anexă pentru alţii este tot mai des întâlnit. Mă întreb, totuşi, care e cauza? Ce anume ne face să ne fie teamă să fim noi înşine? Cine ne obligă să cerem ambasadelor străine să ne dea note la purtare? Cine ne-a obligat, de pildă, să aderăm la Pactul fiscal, fără să avem nevoie de el? Cine ne sileşte să fim buni sau răi după cum ne socotesc alţii?

 

Alţii nici măcar nu se ostenesc să ne umilească, ne umilim singuri. Nici măcar nu ne dau ordine, noi îi rugăm să ne ordone. Dacă nu avem pe nimeni pe care să-l slugărim, ne văităm că nu ne bagă nimeni în seamă. Şi toate astea le facem, vai, lăudându-ne. Mândrindu-ne, vorba lui Buzura”

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*