Am crezut în „poruncile” lui Ceauşescu,dar s-a ales praful de credinţa şi de munca noastră! Acum credem în Iliescu/PeSeDescu şi se va alege pulberea de noi… De ce nu credem în Poruncile -in Sfaturile, Soluţiile lui Hristos-Calea, în singurul Învăţător Desăvârşit şi veşnic, pentru că numai El ne-a refăcut- la Golgota; Doar Iisus face totul foarte bine şi pentru Veşnicie (Gen.1/31) şi nimic n-a fost făcut fără El (Ioan 1/3)! Aşadar, de ce nu ne dezbrăcăm (Rom.13:12-14.) de zdrenţele şi cârpelile „credinţei demonice”,căci ” Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche; pentru că şi-ar lua umplutura din haină, şi ruptura ar fi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi, şi se păstrează amândouă.” (Mat.9/16-17), pentru ca prin botezul în moartea Lui (Rom. cap.6) să ne naştem din nou şi să ne îmbrăcăm, să ne umplem cu toate frumuseţile Cerului, cu sfinţeniile Lui, cu toate puterile, bunătăţile Harului şi cu mantia Cristică ?!

Daca nu ne pocaim, inclusiv de mineriada-decembriada, hohotiada…TOTI vinovatii o sa disparem in ghena vesnica/iliesciana/PeSeDiana- Fiul lui Virgil Măgureanu, răpus de COVID-19. Tragedie în familia primului director al SRI…Despre clanul Cosma din Ploieşti, pe care PSD = ciuma roşie = mafia l-a scăpat de braţul legii, prin modificarea legilor justiţiei…Cum au fost asasinati martorii Evenimentelor din 1989 de catre regimul KGB-istului Ion Iliescu EEEStima noastra si mandria, PSD-ul si hotia”, recitau gunoaiele societatii romanesti…Cum colcaia PSD-ul de agenti KGB in anii 1990…6 milioane de euro acordate nejustificat pentru ajutoare sociale…La mineriada din 1991, SPP-ul KGB-istului Iliescu a folosit substante toxice de lupta interzise prin Conventia de la Geneva…Profesor universitar: „Romania, o tara de imbecili cu studii (super)superioare”…Romania, o republica PeSeDista si infractionala…Justiţia sub papucul PSD = ciuma roşie: instrument pentru protejarea marilor corupţi + Mafia PSD-ista este sustinuta puternic de parohia bugetara din Romania…
feMă laud cu crucea lui Hristos… Evanghelia şi biserica… Liberi în Hristos… Cele două legăminte… De la robi la moştenitori… Drumul credinţei… Neprihănirea numai prin credinţă… Pavel, apostolul neamurilor… Trădarea şi luarea în captivitate a Domnului- Fritz von Kietzell; A fost şters de pe pământul celor vii- Suferinţele Domnului- Benjamin  Curtis Greenman;Baraba sau Isus – pentru cine vă decideţi dumneavoastră? Luca 23-Walter Thomas Prideaux Wolston; Crucea câştigă inima noastră,Psalmul 22.1- Charles Henry Mackintosh; Crucea Domnului Isus- Puterea întunericului şi harul şi dragostea lui Dumnezeu- James Boyd; Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos- Isaia 63.9; Psalmul 69- Dirk Schürmann; Gânduri referitoare la suferinţele Domnului-„În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat”- Percy Adolphus Humphreys;y

zzz

kinf

 

54doodd

ppp

Imbracati in Domnul Isus Hristos…

Haina țesută în războiul cerului…

Haina nevinovăției…

Haina de nuntă…

Hainele noi ale fiului risipitor…

Haina pestrita…

Simboluri ale harului în veşmintele marelui-preot…

Mantaua lui Ilie şi mantaua lui Elisei…

Alte simboluri din domeniul vestimentar…

La umbra aripilor Sale…

Un tăciune scos din foc…

Text de memorat: „Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” (Romani 13,14)

Ţi s-a întâmplat până acum să scapi din mână un ou şi să-l vezi cum se sparge de podea? Probabil că da. Însă ceea ce nu ai văzut niciodată este refacerea oului spart, transformarea lui într-un ou întreg. Aşa ceva nu se întâmplă în realitate.

O lege fundamentală a lumii noastre este aceea că obiectele tind spre degradare şi spre dezordine. Dacă sunt lăsate în voia lor, lucrurile nu capătă mai multă energie, nu devin mai ordonate, nu capătă o structură, ci se degradează, se strică şi se distrug. Aceasta este realitatea care ne înconjoară şi pe care o simţim chiar şi în trupul nostru.

Ştiinţa a încercat să explice acest fenomen, dar nu avem nevoie de studii superioare ca să îl observăm. Am putea aminti aici un text dintr-un studiu anterior: „Pământul se va preface în zdrenţe ca o haină” (Is. 51,6).

Cu toate acestea, noi avem Evanghelia, Planul de Mântuire, care ne vorbeşte, în esenţă, despre restaurare, despre faptul că Dumnezeu poate să transforme tot ce este vechi, stricat şi degradat de păcat. El a promis că va face toate lucrurile noi.

Ultimul studiu din trimestrul acesta ne aduce în atenţie câteva simboluri vestimentare din Scriptură, care ne vorbesc despre această făgăduinţă
a înnoirii şi a restaurării.

Moştenitori prin făgăduinţă

Una dintre problemele controversate cu care s-a luptat biserica creştină încă de la începuturile ei, o temă esenţială a Reformei protestante, care continuă să fie dezbătută şi astăzi (chiar şi în biserica noastră), este cea a Evangheliei, a mântuirii, a modului în care suntem mântuiţi. În biserica din Galatia, Pavel a abordat problema direct, întrucât apăruse o învăţătură falsă, care ataca însăşi integritatea soliei Evangheliei.

1. Citeşte Galateni 3,26-29. Ce vrea să spună Pavel aici?

În versetul 27, Pavel afirmă că toţi cei care au fost botezaţi „s-au îmbrăcat” în Hristos. Deşi toţi erau păcătoşi, păcatele lor au fost spălate, hainele lor vechi şi murdare au fost aruncate şi acum erau „îmbrăcaţi” sau acoperiţi cu neprihănirea lui Isus.

Viaţa Sa, desăvârşirea Sa, caracterul Său au devenit ale lor. Toate făgăduinţele legământului au fost împli nite în Hristos, iar acum, fiind îmbrăcaţi în El, ei puteau cere împlinirea acestora în viaţa lor. Ei erau moştenitorii făgăduinţei făcute prima dată lui Avraam (Gen. 12,2.3), nu pe baza statutului social, a sexului sau a naţionalităţii, ci pe baza credinţei în Hristos.

2. Citeşte Romani 6,1-6. Cum ne ajută acest pasaj să înţelegem expresia „îmbrăcaţi în Hristos”?

A fi îmbrăcaţi în Hristos înseamnă mai mult decât a obţine un statut care ne permite să stăm în faţa lui Dumnezeu; prin îmbrăcarea în Hristos, creştinii devin una cu Hristos, ei se supun Lui şi, prin El, sunt înnoiţi, vindecaţi şi refăcuţi. Creştinii care refuză să-şi schimbe vechea fire, vechile obiceiuri, vechiul stil de viaţă trebuie să se uite în oglindă şi să vadă ce haină poartă de fapt!

Porţi haina lui Hristos? Haina pe care o porţi în public este aceeaşi cu cea pe care o porţi atunci când crezi că nu te vede nimeni? Ce îţi spune despre tine răspunsul la această întrebare?

Nu purtaţi de grijă firii pământeşti

Deşi teologia lui este profundă şi complicată, Pavel ne dovedeşte că poate fi foarte practic. Orice teologie şi orice versiune a Evangheliei care prezintă mântuirea numai din perspectiva condiţiilor care trebuie îndeplinite pierd din vedere esenţa. Creştinismul este strâns legat de Isus Hristos, de ceea ce a făcut El pentru omenire prin viaţa, moartea şi slujirea Sa ca Mare-Preot. Când devenim creştini, nu ne schimbăm doar statutul înaintea lui Dumnezeu, ci are loc în noi o schimbare, o înnoire, o naştere din nou – începem o viaţă nouă în Hristos.

3. Ce sfaturi practice le dă Pavel creştinilor? Romani 13

Cea mai mare parte a pasajului se ocupă de comportamentul creştinilor în calitate de buni cetăţeni şi vecini. Este o reluare a principiilor Legii care culminează cu cuvintele celebre: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (vers. 9). Totuşi, în versetele 11-14, tonul se schimbă într-o oarecare măsură.

La începutul capitolului, Pavel vorbeşte despre supunerea faţă de pu terile politice din vremea aceea, iar apoi trece la tema „împrejurărilor”, transmiţându-le credincioşilor mesajul că, date fiind vremurile în care trăiau, trebuiau să aibă mare grijă de felul cum se poartă. La sfârşitul capitolului, se dă îndemnul: „îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos” (vers. 14). Aici apare aceeaşi expresie ca în Galateni 3,27. Ambele versete ne transmit aceeaşi idee.

Contextul ne arată foarte clar la ce se referă Pavel în Romani 13. Versetele care preced acest îndemn şi versetele care îl urmează ne arată că a fi îmbrăcaţi în Hristos înseamnă a duce o viaţă de credinţă şi de ascultare. Verbul a îmbrăca apare şi în versetul 12: „Să ne îmbrăcăm cu armele luminii”. Hristos este Lumina lumii; cei care umblă în El, nu umblă în întuneric. Ei au renunţat la „faptele întunericului”, iar acum umblă în lumină.

Aşadar, îmbrăcarea în Hristos are de-a face cu dezvoltarea caracterului, cu comportamentul, cu dragostea faţă de semeni, cu reflectarea chipului lui Hristos. Într-un anumit sens, deşi lucrurile din jurul nostru se degradează continuu, cei care se îmbracă în Hristos trebuie să se refacă şi să se înnoiască neîncetat.

Cât de diferită ar fi viaţa ta, dacă ai fi îmbrăcat pe deplin în Hristos? Au mai rămas părţi din viaţa ta neacoperite, în care Domnul nu poate lucra?

Înnoirea

4. Citeşte Coloseni 3,1-10. Ce ne spun aceste versete?

Cercetătorii consideră că pasajul acesta (precum şi cele studiate anterior) fac referire la botez. (Eşti şi tu de aceeaşi părere?) Întâlnim şi aici, în cuvinte clare, ideea de înnoire, de regenerare, de o viaţă mai bună decât cea de dinainte. Când ne îmbrăcăm în Hristos, nu mai suntem cum eram înainte, nu mai trăim ca înainte. Pavel face aici legătura între ceea ce trăim acum în Hristos şi ceea ce vom trăi la revenirea Sa. Într-adevăr, de modul în care ne raportăm la prima Sa venire depinde ce se va întâmpla cu noi la a doua Sa venire!

5. Citeşte Efeseni 4,22-24. Ce altă idee subliniază Pavel aici?

Să observăm contrastul dintre „omul cel vechi” şi „omul cel nou”. În principiu, „omul cel vechi”, vechea fire, moare (fapt simbolizat prin botez) şi vine la existenţă „omul cel nou”, noua făptură în Hristos, care are un comportament creştin. Dacă citim contextul, înţelegem că avem de-a face cu o transformare a caracterului, a faptelor, a dimensiunii morale a fiinţei.

Tema aceasta este reluată în repetate rânduri. După ce devenim creştini prin botez, suntem oameni noi în Domnul; îmbrăcarea în Hristos nu se referă doar la îndreptăţire, la faptul că Hristos ne acoperă păcatele şi ne dă un nou statut înaintea lui Dumnezeu. Îmbrăcarea în Hristos înseamnă a deveni un om „făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul” (vers. 24).

Revezi pasajele studiate astăzi şi caută sfaturile referitoare la comportament. În ce privinţe trebuie să faci schimbări? Dacă întâmpini dificultăţi, caută o persoană de încredere şi cere-i să te înveţe cum să aplici mai bine în viaţa ta principiile Scripturii.

Cât ai clipi din ochi

6. Ce înseamnă a fi „îmbrăcaţi în Hristos”? Col. 3,10

Un număr nespus de mare de oameni au dat şi mai dau mărturie despre ceea ce a făcut Dumnezeu în ei şi prin ei. Mulţi dintre noi, deşi avem greşelile, luptele şi căderile noastre, dăm mărturie despre ce înseamnă să fim îmbrăcaţi în Hristos.

Totuşi, ca să fim sinceri, dacă ceea ce Hristos a făcut pentru noi nu ar avea în vedere decât viaţa aceasta, atunci sfârşitul nostru al tuturor ar fi mormântul. Mulţi dintre noi am suferit mult în viaţă pentru Domnul Isu şi pentru credinţa noastră. Deşi credinţa noastră a fost poate răsplătită, ce valoare are această răsplată în comparaţie cu răsplata pe care o vom primi la a doua Sa venire?

7. Despre ce speranţă ne vorbeşte Pavel în 1 Cor. 15,49-55?

În versetele 53 şi 54, întâlnim din nou verbul „a îmbrăca”. Însă Pavel adaugă aici o semnificaţie nouă. A fi îmbrăcaţi în Hristos nu înseamnă doar a purta chipul moral al lui Hristos, a reflecta caracterul Său şi a trăi principiile Sale.

Cu alte cuvinte, nu este doar o schimbare morală, nu este doar o schimbare de statut, ci include şi o schimbare fizică radicală. Trupul nostru muritor, bolnav şi degradat va fi îmbrăcat într-un trup asemănător cu trupul pe care l-a avut Isus după înviere. Aceasta este haina cea nouă! Aceasta este speranţa noastră, singura speranţă în care merită să ne punem încrederea (vezi 1 Cor. 15,12-19)!

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne dăm seama de fragilitatea şi de neputinţa trupului nostru. Gândeşte-te la speranţa pe care o avem în Isus. Ne poate oferi lumea aceasta ceva mai bun decât ceea ce ne promite Biblia aici?

Locuinţa noastră cerească

8. Citeşte 2 Corinteni 5,1-4. Ce ne spune Pavel aici? Ce speranţă ne este prezentată din nou?

Atâta timp cât suntem în lumea aceasta, atâta timp cât trăim în trupul acesta, în acest „cort”, „gemem”. Cine nu a gemut în acest „cort trupesc”? Citeşte capitolul anterior (2 Corinteni 4), unde se vorbeşte despre necazurile pe care le întâmpină creştinii în viaţă. Este adevărat că gemem, suferim şi murim, dar viaţa nu se termină aici. Noi avem făgăduinţa că vom primi „un locaş” ceresc.

9. Ce simboluri foloseşte Pavel în aceste versete pentru a înfăţişa existenţa noastră prezentă şi existenţa viitoare?

În unele scrieri antice, ideea de îmbrăcare era asociată cu ideea de locuire într-o casă. Nici îmbrăcămintea şi nici casa nu fac parte din noi, dar ne oferă protecţie şi adăpost (pe vremea lui Pavel, numele hainelor purtate de săraci provenea dintr-un cuvânt care însemna „casă mică”).

Pavel foloseşte mai multe simboluri, realizând o serie de contraste care subliniază aceeaşi idee: casa pământească trecătoare şi casa cerească veşnică; goliciunea, în contrast cu îmbrăcarea trupului; şi viaţa trecătoare (certitudinea morţii), în contrast cu viaţa veşnică în Hristos. Toate aceste simboluri ne vorbesc în fond despre un singur lucru: despre speranţa că, la revenirea lui Hristos, vom primi un trup nemuritor şi viaţa veşnică prin El.

Ce sens ar avea viaţa aceasta trecătoare, dacă nu am avea speranţa că există viaţa veşnică? Analizează toate argumentele care confirmă faptul că moartea nu este capătul vieţii. Pregăteşte-te să discuţi acest subiect în cadrul grupei.

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Tragedia veacurilor, cap. „Sfârşitul luptei”.

„Toţi vor alcătui o familie fericită şi unită, vor fi îmbrăcaţi în veşminte de laudă şi de recunoştinţă – haina neprihănirii lui Hristos. Toată natura, în frumuseţea ei neîntrecută, Îi va aduce lui Dumnezeu o ofrandă neîntreruptă de laudă şi de adorare. Lumea va fi scăldată în lumina cerului. Anii plini de bucurie vor trece unul după altul. Lumina lunii va fi precum lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare decât în prezent. Pe firmament, stelele dimineţii vor cânta împreună şi fiii lui Dumnezeu vor striga de bucurie, în timp ce Dumnezeu şi Hristos se vor uni, declarând într-un glas: «Nu va mai fi păcat şi nici moarte».” – Ellen G. White, My Life Today, pag. 348

Întrebări pentru discuţie

1. Răspundeţi în cadrul grupei la întrebările finale din secţiunea de joi.
Cum vă puteţi ajuta reciproc, pentru ca să găsiţi speranţa în această făgăduinţă minunată? Cum îi puteţi ajuta pe cei care se îndoiesc?

2. Oamenii din zilele noastre au o mare încredere în ştiinţă. Mulţi consideră că ea este singura cale de cunoaştere a adevărului şi singura speranţă a omenirii. Gândiţi-vă de ce lucrul acesta este neadevărat, ţinând cont mai ales de ceea ce aţi descoperit în acest studiu. Ce speranţă ne poate oferi ştiinţa în ceea ce priveşte moartea, problema cea mai mare cu care ne confruntăm? De ce trebuie să ne punem speranţa în ceva „supranatural”, aşa cum ne îndeamnă aceste făgăduinţe?

3. Gândiţi-vă la întrebarea pusă de Pavel în Romani 7,24: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (o referire la o pedeapsă din vremea aceea, în care unui răufăcător i se agăţa de mijloc, cu un lanţ, un trup mort pe care trebuia să-l poarte după el). Ce răspuns dă Biblia la această întrebare?

4. Gândiţi-vă la sensul expresiei „îmbrăcaţi în Hristos”. Cum aplicăm ideea aceasta la obiceiurile noastre, la practicile noastre, la gândurile noastre, la atitudinile faţă de alţii etc. Cât de bine reflectăm chipul lui
Hristos în aceste domenii? Cu toţii ne luptăm cu înclinaţii spre păcat cultivate şi moştenite. Ce decizii conştiente putem lua, ca să trăim aşa cum se cuvine? Cum putem să ne ajutăm unii pe alţii pentru a trăi principiile biblice

Haina țesută în războiul cerului

Text de memorat: “Ferice … de aceia ale caror faradelegi sunt iertate si ale carar pacate sunt acoperite!” (Romani 4,7)

„Hristos este Inlocuitorul si Garantul pacatosului. El a ascultat de Lege in locul pacatosului, pentru ca pacatosul sa creada in El si sa creasca in toate lucrurile pana la inaltimea deplina a staturii lui Isus Hristos si sa fie astfel desavarsit in El. Hristos a facut ispasire pentru pacat, a purtat toata rusinea, dezonoarea si pedeapsa lui; totusi, desi a purtat pacatul, El ne-a adus neprihanirea vesnica, pentru ca noi sa fim fara vina inaintea Iui Dumnezeu. Va veni timpul cand se va pune intrebarea: «Cine poate aduce vreo acuzatie impotriva alesilor lui Dumnezeu?» lar raspunsul va fi: «Hristos a murit! Ba mai mult, El a si inviat!» Acela care are haina nepatata a neprihanirii – haina tesuta in razboiul cerului, in care nu- si gaseste nici un fir al naturii omenesti pacatoase – sta la dreapta lui Dumnezeu, ca sa-i imbrace pe copiii Lui credinciosi in haina desavarsita a neprihanirii Sale.

Cei care vor intra in Imparatia lui Dumnezeu nu vor avea nimic in ei insisi cu care sa se laude; lauda si slava se vor intoarce la Dumnezeu, Datatorul mantuirii.” – Ellen White, The Youth’s Instrucctor, 6 dec. 1894. Sa observam simbolurile folosite in acest paragraf: haina neprihanirii, haina nepatata a neprihanirii, ,,tesuta in razboiul cerului”, care nu are niciun fir al naturii pacatoase. Ce imagine impresionanta a neprihanirii lui Isus, o neprihanire care poate sa-l acopere pe orice om care va intra in Imparatia cerului.

Sa ne privim in oglinda

Mai multi politisti aflati in trei masini au inconjurat o masina la volanul careia se afla o femeie pentru a o constrange sa opreasca pe dreapta. Apoi, s-au apropiat de masina cu pistoalele in maini. Femeia a iesit din masina cu mainile sus si a intrebat speriata:
– Ce am facut?
Ei au cerut actele si, dupa ce le-au examinat cateva minute, toti si-au pus pistoalele la loc, rasufland usurati.
– Va rog, spuneti-mi ce s-a intamplat? De ce m-ati oprit=
– Pai, i-a zis un politist, conduceati nebuneste si le faceati semne obscene celorlalti soferi.
– Pentru asta m-ati oprit si ati venit cu pistoalele la mine?
– Nu doamna. Am vazut autocolantele cu simboluri crestine de pe masina si am presupus ca este furata.
Aceasta intamplarene transmite urmatoarea idee: nu toti crestinii sau, mai bine zis, nu toti oamenii care pretind ca sunt crestini traiesc in conformitate cu principiile inalte ale credintei lor. Unii le aplica mai mult decat altii insa toti avem caderi. Exista vreun vrestin care poate sa spuna, atunci cand se uita in oglinda, ca reflecta caracterul lui Isus in mod desavarsit? Exista vreun crestin care poate sa se uite in oglinda si sa pretinda ca este neprihanit? Exista vreun crestin care sa nu fie ingrozit de ceea ce stie ca se afla in sufletul lui, dincolo de infatisare?

1. Ce mesaj ne este transmis in Isaia 64? Ce simbol din domeniul vestimentatiei este folosit pentru a descrie neprihanirea oamenilor si ce inseamna el? Ce speranta ne ofera acest pasaj?

Expresia „haina manjita” face referire aici la o haina patata de sange. Ce imagine mai graitoare ar fi putu sa foloseasca Biblia pentru a descrie neprihanirea omului dupa caderea in pacat? Apostolul Pavel dezvolta tema aceasta in Romani 3 si arata clar ca, inaintea lui Dumnezeu, evreii si paganii sunt egali: toti sunt pacatosi si au nevoie de harul divin. Capitolul 64 din Isaia poate fi considerat un precursor al pasajului din Romani 3. El ne arata starea pacatoasa in care ne aflam si totodata ne da o speranta.

Care a fost ultima ocazie in care ti-ai analizat gandurile, motivele interioare si dorintele? Ce ai vazut? Te-a speriat cceea ce ai vazut? Care este singura ta speranta?

Neprihanirea atribuita

Nu exista nici o indoiala ca orice cresti onest se va speria atunci cand se va privi in oglinda si se va compara cu neprihanirea lui Dumnezeu, asa cum a fost ea descoperita prin Hristos. El nu prea are cu ce sa se laude inaintea lui Dumnezeu. De fapt, nu are nici un motiv de lauda – el nu se poate lauda decat cu niste „haine manjite”.

Aveam in acesta situatie vreo speranta? Da, avem o mare speranta. In termeni teologici, speranta aceasta se cheama neprihanirea atribuita. Ce inseamna acesta expresie? In cuvinte simple, ea se refera la neprihanirea absoluta a lui Isus, neprihanirea care a fost „tesuta in razboiul cerului” si care ne-a fost oferita prin credinta. „Neprihanirea atribuita” inseamna in locuirea vietii noastre pacatoase cu viata Lui faca pacat. Ea ne este oferita fara sa avem vreun merit si este suficienta ca sa ne acopere compet. Dumnezeu ne priveste ca si cum nu am fi pacatuit niciodata, ca si cum am fi fost intotdeauna pe deplin ascultatori de poruncile Sale, ca si cum am fi sfinti si neprihaniti ca Isus Insusi.

1. Ce invatam depre neprihanirea atribuita, daca studiem experienta lui Avraam? Rom 4,1-7

Pavel spune in Romani 4,2 ca, daca Avraam ar fi fost socotit neprihanit prin fapte, atunci ar fi avut cu ce sa se laude. Insa Avraam L-a crezut pe Dumnezeu si aceata i s-a socotit ca neprihanire. Isus ne invita sa venim la El cu o credinta simpla, pacatosi asa cum suntem, si sa acceptam haina desavarsirii Sale, neprihanirea completa pe care El a trait-o cand a fost pe pamant. Aceasta este „neprihanirea atribuita” si este singura solutie la dilema prezentata atat de sugestiv in Isaia 64 si in Romani 3.

Iata cum are loc aceste chimb: Isus ne dezbraca de hainele noastre vechi si murdare, de hainele noastre manjite si ne imbraca in haina neprihanirii Sale desavarsite, in haina sfinteniei Sale depline si a pazirii complete a Legii. El ne descopera cu aceasta haina si ne spune: ” Acum esti desavarsti. Ti-am oferit desavarsirea Mea. Te rog poarta aceasta haina si nu o lasa sa se piarda!”

Care este cel mai frumos cadou pe care l-ai primit pana acum? Cum te-ai simtit cand l-ai primit (mai ales daca nu ai facut nimic pentru a-l merita)? Cu cat mai recunoscatori ar trebui sa fim pentru darul naprihanirii pe care ni-l ofera Isus?

„Fara Lege”

Un predicator spunea: „Isus mi-a schimbat viata. Am inceput o viata noua si sunt cu totul altfel decat pana acum. Totusi, dupa douazeci si cinci de ani de viata crestina, am invatat din experienta ( o experienta verificata prin Cuvantul lui Dumnezeu) un adevar; daca voi fi mantuit in cele din urma, daca voi reusi sa „rabd pana la sfarsit”, asa cum aa zis Isus, si dca voi intra in Imparatia vesnica a lui Dumnezeu, atunci nu am nici o indoiala in mintea mea ca voi fi mantuit doar datorita faptului ca port haina neprihanirii lui Hristos, tesuta in razboiul cerului, o haina care ma acopera complet. Pot sa birui pacatul si, prin harului lui Dumnezeu, am avut multe biruinte; pot sa-mi indrept defectele de caracter si, prin harul lui Dumnezeu, am reusit sa indrept multe dintre ele; pot sa invat sa iubesc tot felul de oameni, chiar si pe dusmanii mei si, prin harul lui Dumenzeu invat sa-i iubesc.

Cu toate acestea, am convingerea ca nici unul dintre aceste lucruri nu este suficient. Daca nu sunt acoperit cu neprihanirea lui Isus, o neprihanire care mi-a fost oferit aprin credinta, fara sa se tina seama de ascultareamea de Lege, atunci, la sfarsitul celor o mie de ani, voi va veti afla pe zidurile cetatii sfinte si imi veti face cu mana de departe, pentru ca eu nu voi fi cu voi. Nu am cum sa fiu cu voi.

3. Ce ne spune Pavel in Romani 3,21-31? Ii da Pavel dreptate predicatorului?

Desi Pavel se adreseaza aici unui anumit grup de oameni, ideea este valabila pentru toti oamenii, evrei sau pagani. In prezenta, ea are o importanta deosebita pentru noi, adventistii de ziua a saptea, care credem in perpetuitatea Legii. Neprihanirea care na mantuieste, haina neprihanirii cu care noi, pacatosii, avem nevoie sa ne imbracam, este o neprihanirea pe care Dumnezeu o da ” fara Lege”. Cu alte cuvinte, ea este neprihanirea lui Isus, neprihanirea vietii Sale, neprihanriea care ne aduce „rascumpararea care este in Hristos Isus”. Rascumpararea este in El – se gaseste in El, nu in noi sau in pazirea Legii – si devine a noastre prin credinta.

Care a fost pana acum experienta ta in ce priveste pazirea Legii? Ai avut vreodata simtamantul ca eforturile tale de ascultare te fac neprihanit inaintea lui Dumnezeu? Care sunt implicatiile raspunsului tau? Pregateste-te sa raspunzi la aceste intrebari in cadrul Scolii de Sabat si sa-ti argumentezi pozitia.

Haina in face pe om

Cineva a scris o povestire pespre doi hoti care au pus la cale un furt. Planul lor era ca unul dintre ei sa se imbrace in unifaorma de politist si sa se aseze in fata cladirii in care urmau sa dea lovitua, pentru ca nimeni sa nu intre in banuieli, iar celalaltsa da spargerea. Planul a fost pus in aplicare, insa hotul imbracat in politist l-a prins si l-a arestat pe celalalt hot. Purtand haina de politist, el a inceput sa se poate ca un politist!

Povestirea aceasta subliniaza o idee importanta pentru subiectul nostru. Da, prin credinta, noi suntem imbracati in haina neprihanirii lui Hristos. Suntem nascuti din nou si ducem o viata noua in Hristos. Din momentul acela, viata noastra este in conformitate cu haina pe care o purtam.

Cand am primit haina neprihanirii lui Hristos, noi ne-am luat angajamentul de a-l permite sa imprime in noi insusirile Sale de caracter. Suntem indreptptatiti in intregime prin credinta si primim indreptatirea aceasta imediat ce o cerem. In acelasi timp insa, noi am primit in momentul acela si puterea de asculta, pe care ne-o insusim cu timpul, pe parcursul intregii vieti. Ce am putea cere mai mult decat atat? „Pot totul in Hristos care ma intareste” Fil. 4.13. Aici se include si puterea de asculta de Legea Sa.

4. Cum trebuie sa arate viata noatra dupa ce primim haina neprihanirii lui Isus? Romani 6,1-13

Pavel arata clar aici schimbarile radicael care se petrec in viata omului care a fost „rastignit” impreuna cu Isus. PEntru a exprima aceasta idee, el foloseste doua simboluri: viata si moartea. Nu exista o stare intermediara. Omul vechi, care purta hainele manjite, a murit si a venit la existenta omul noi, imbracat in neprihanirea lui Isus. Noi am primit neprihanirea aceasta, pentru ca sa puteam trai „o viata noua”, in care nu e mai lasam stapaniti de pacat. Avem multe fagaduinte privitoare la biruinta, dar intrebarea este: Vom cere implinirea lor si in dreptul nostru?

Ce aspecte ale vietii tale confirma faptul ca experienta ta cu Dumnezeu este reala? In ce aspecte mai intampini probleme? Cum poti alege in fiecare zi sa mori fata de tine si sa traiesti o viata noua in Hristos?

Harul ieftin si legalismul

Scriitorii inspirati ai Bibliei subliniaza permanent nevoia de ascultare. Este gresit sa credem ca nu conteza ce facem, atata timp cat Hristos locuieste in inima noastra. Daca Hristos locuieste intr-adevar in inima noastra, atunci urmarea se va vedea in mod inevitabil in faptele bune.

De asemenea , este la fel de fatal sa credem ca putem fi mantuiti prin faptele noastre de ascultare.
Pavel a alcatuit o lista impresionanta cu educatia si meritele sale: a fost circumcis in a opta zi, era israelit, era fariseu, avea zel si declara ca nu are nici un pacat. Iata un exemplu clar de legalism! Dupa convertire, el a socotit ca toate acestea sunt nimicuri in comparatie cu harul de a-L cunoaste pe Hristos. El a obtinut neprihanirea prin acceptarea hainei neprihanirii lui Hristos si dorinta lui era sa fie ca Isus.

5. Ce ilustratie foloseste Pavel pentru a exprima adevarul mantuirii prin credinta? Cum se transpune aceasta in viata celui mantuit? Filipeni 3,3-16

Din punct de vedere teologic, trebuie sa facem distinctie intre neprihanirea atribuita (neprihanirea care ne indreptateste) si lucrarea pe care o face Duhul Sfant in noi pentru a ne schimba. Totusi, in viata crestina, ele nu pot exista una fara cealalta. Trebuie sa le experimentam pe amandoua.

Adevarul ca ascultarea este un dar pe care il primim ne fereste de doua capcane: harul ieftin si legalismul. Noi credem ca ascultarea este importanta, dar si ca ascultarea nu ne aduce nici un merit, fiindca o primim in dar. Dupa cum depindem de Hristos ca sa fim indreptatiti si iertati si sa fim sfintiti. Dumnezeu este nerabdator si mai mult decat dornic nu numai sa ne indreptateasca, ci si sa ne dea biruinta asupra pacatului si asupra eului. Insa totul depinde de vointa mea: cat de dispus sunt sa ma predau Lui in fiecare zi, pentru ca „sa-L cunosc pe El, si puterea invierii Lui, si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui”.(Fil. 3,10)?

Reciteste textele din sectiunea de astazi. Care text ne vorbeste despre puterea de alegere? Ce vrea sa spuna Pavel in versetul 16: ” In lucrurile in care am ajuns de aceeasi parere, sa umblam la fel”? Ce decizii trebuie sa iei, ca sa asculti de acest indemn?

Studiu suplimentar

E.G.White, Marturii, vol4, cap. „Procesul de punerea la proba”; Slujitorii Evancheliei, cap. „Neprihanirea prin credinta” ; Calea catre Hristos cap. „Credinta si acceptarea”.
„Legea cere neprihanire – o viata neprihanita, un caracter desavarsit; si asa ceva omul nu poate da. El nu poate satisface cerintele Legii sfinte a lui Dumnezeu. Dar Isus Hristos, venind ca om pe pamant, a trait o viata sfanta si a dezvoltat un caracter desavarsit. El le ofera ca pe un dar de bunavoie tuturor celor care vor dori sa le primeasca. El le ofera ca pe un dar de bunavoie tuturor celor care vor dori sa le primeasca. Viata Sa sta pentru viata oamenilor. In acest fel, ei au iertarea pacatelor din trecut, prin indurarea lui Dumnezeu. Mai mult decat atat, Hristos ii umple pe oameni cu atributele lui Dumnezeu. El reface caracterul lor dupa chipul caracterului divin, o tesatura dumnezeiasca de putere si frumusete spirituala. In acest fel, adevarata neprihanire ceruta de Lege este implinita in cel ce crede in Hristos. Dumnezeu poate „sa fie neprihanit”, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus” (Rom. 3,26).” – Ellen G. White, Hristos Lumina Lumii pag. 762

Intrebari pentru discutie

1. Reciteste paragraful de mai sus din Hristos, Lumina lumii. Rescrie-l in cuvintele tale si pregateste-te sa-l citesti la grupa. Asculta si versiunile celorlalti membri ai grupei. Care sunt ideileprincipale?

2. Prezentati la grupa raspunsurile la intrebarile finale de la sectiunea de marti.

3. Cand ne imbracam cu naprihanirea lui Hristos, „privim… slava Domnului si suntem schimbati in acelasi chip al Lui, din slava in slava, prin Duhul Domnului” (vezi 2 Cor. 3,18). Explica ce inseamna sa „privim” slava Domnului.

4. Unii membri ai bisericii s-au framantat, de-a lungul timpului , cu privire la siguranta mantuirii. Ce inseamna sa ai siguranta mantuirii? Cum putem fi siguri de mantuire? Cum ne ajuta haina neprihanirii lui Isus (care este tesuta in razboiul cerului si care nu are in ea nici un fir omenesc) sa intelegem unde putem gasi aceasta siguranta? Cand depasim granitele asigurarii si trecem la incumetare?

5. De ce este important sa facem distinctie, din punct de vedere teologic, intre ceea ce face Hristos pentru noi (ne da indreptatire si iertare in momentul in care I le cerem prin credinta) si ceea ce lucreaza El in noi, pe parcursul vietii? In ce capcane putem cadea, daca nu facem aceasta distinctie clara?

Haina de nuntă

Text de memorat: „Acum dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8,1)

Istoria creştinismului este plină de pagini întunecate. Urmaşi declaraţi ai lui Hristos au săvârşit lucruri oribile şi, după cum ne spun profeţiile biblice, înainte de revenirea Sa, se vor săvârşi multe rele în Numele Său.

Săptămâna aceasta, vom studia o parabolă interesantă care ne descoperăun adevăr dureros – nu toţi cei care pretind a fi urmaşii lui Hristos chiar sunt urmaşii Săi. Dar cine suntem noi, ca să apreciem cine este credincios şi cine este necredincios? Cine suntem noi, ca să vedem „paiul” din ochiul fratelui nostru, prefăcându-ne că nu observăm „bârna” din ochiul nostru? Noi nu avem dreptul de a judeca. Dar Dumnezeu are acest drept.

„Oaspeţii care participă la ospăţul Evangheliei sunt cei care declară că Îi slujesc lui Dumnezeu şi ale căror nume sunt scrise în Cartea vieţii. Totuşi nu toţi cei care se declară a fi creştini sunt ucenici adevăraţi. Înainte de răsplata finală, trebuie să se decidă cine sunt cei pregătiţi să primească moştenirea celor neprihăniţi. Această decizie trebuie să fie luată înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului, deoarece, atunci când va veni, Domnul va aduce cu Sine răsplata, «ca să dea fiecăruia după fapta lui» (Apocalipsa 22,12).” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pag. 310

Zile tensionate

Matei 21, un capitol care relatează evenimentele din ultima parte a lucrării Domnului Isus pe pământ, este plin de momente tensionate şi impresionante.De asemenea, el ne vorbeşte despre capacitatea teribilă a inimii omeneşti de a se autoînşela şi despre puterea celui rău de a ne face orbi faţă de adevărurile cele mai evidente. Când privim înapoi, ne este uşor să spunem: Cum au putut conducătorii iudei să fie atât de împietriţi, atât de orbi, atât de indiferenţi faţă de numeroasele dovezi oferite de Isus?

Dar să nu ne înşelăm singuri. Avem vreun motiv să credem că noi – adventiştii de ziua a şaptea, care avem atâta lumină – suntem altfel decât ei? Nu manifestăm şi noi, uneori, indiferenţă faţă de adevăr, mai ales atunci când acesta ne mustră pentru păcatele îndrăgite şi pentru iubirea de lume? Da, Dumnezeu ne iubeşte, Hristos a murit pentru noi şi ne-a dăruit iertare. Dar Dumnezeu i-a iubit şi pe oamenii despre care este vorba în acest capitol, care I-au întors spatele lui Isus şi, mai mult, au complotat împotriva Lui. Prin urmare, trebuie
să fim deosebit de atenţi, întrucât greşim dacă socotim că nu avem cum să fim înşelaţi!

1. Care este cadrul în care a fost spusă parabola cu haina de nuntă? Care sunt evenimentele principale? Care este tema principală a capitolului? Ce lecţie spirituală putem desprinde pentru viaţa noastră? Matei 21

Probabil că cele mai impresionante versete din tot capitolul sunt ultimele două. Cu toate că unii I se împotriveau lui Isus, o parte din mesajul Lui a reuşit totuşi să ajungă la inimile lor, întrucât şi-au dat seama că El vorbea despre ei. Ei ar fi avut o scuză dacă nu ar fi înţeles, însă problema este că au înţeles suficient de mult, încât să-şi dorească să scape de El. Un alt lucru interesant este acela că nu au îndrăznit să-L aresteze pe loc, de teama poporului care mergea după El. Cât de trist este că aceşti conducători, care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru ceilalţi, aveau atâtea lipsuri şi că mulţi dintre ei nu au reuşit să se îndrepte niciodată! Când se vor trezi la realitate, va fi prea târziu (Rom. 14,10).

Invitaţia împăratului

Nunta este un eveniment deosebit în viaţa oricărui om şi este cu atât mai important în viaţa unui împărat. Iar dacă ai şansa să fii invitat de împărat la nunta fiului său, atunci te poţi considera foarte onorat. Simbolul nunţii fiului de împărat ne trimite cu gândul la relaţia dintre Isus şi biserica Sa (Apoc. 21,2.9; Efes. 5,21-23).

2. Ce legătură există între parabolă şi evenimentele din capitolul precedent? Care este tema lor comună? Matei 22,1-8

Observăm că împăratul a făcut toate pregătirile pentru nuntă, a avut grijă de sală şi de meniu. Apoi a trimis soli, să-i cheme pe invitaţi: „Toate sunt gata, veniţi la nuntă”. Oamenii nu aveau altceva de făcut decât să accepte invitaţia.

De asemenea, observăm motivele pentru care cei chemaţi au refuzat invitaţia. Unii nu au luat-o în serios, au socotit că nu era importantă şi nu au ţinut seama de ea. Ei îi reprezintă pe oamenii din vremea noastră, care nu iau în serios cerinţele lui Dumnezeu şi care nu vor să accepte adevărul.

Alţii „au plecat”. Calea mântuirii este îngustă (Mat. 7,14). Oamenii găsesc tot felul de scuze, ca să scape de invitaţie sau să o refuze. Pentru ei, lucrurile materiale contează mai mult decât invitaţia împăratului. În fine, ultima categorie este formată din oamenii care îi persecută pe cei care vin cu invitaţia. Toţi aceştia au rămas pe dinafară. Să ne gândim şi la cuvintele rostite de împărat despre cei care au ignorat sau au respins invitaţia: „N-au fost vrednici de ea”. Cum explicăm această afirmaţie, dacă ţinem cont de faptul că toţi oamenii sunt păcătoşi şi, prin urmare, nu sunt vrednici? Este vreunul dintre noi vrednic să primească invitaţie de la Împărat? În Biblie, meritul nostru vine din ceea ce a făcut Hristos pentru noi şi nu ţine de noi, ci de ceea ce Îi permitem lui Dumnezeu să facă pentru noi şi în noi.

Care este motivul pe care îl invoci cel mai frecvent când refuzi invitaţia Împăratului? Ce făgăduinţe biblice îţi dau încrederea că Domnul te poate ajuta să renunţi la acest obicei?

Cei care au venit la ospăţ

3. Când cei poftiţi au refuzat şi a doua oară invitaţia, ce le-a poruncit împăratul robilor lui să facă? Mat. 22,9

4. Cine erau cei care au venit la ospăţ? Ce înseamnă faptul că erau „şi buni, şi răi”? Mat. 22,10-14

Ai observat că unii creştini declaraţi sunt deosebit de răutăcioşi şi de antipatici? Ai observat că unii oameni care merg la biserică şi care au convingerea că vor fi mântuiţi sunt negativişti, aspri, ipocriţi şi de-a dreptul răi?

Aşa se întâmplă de când e lumea. Cum ne explicăm, de exemplu, credinţa cruciaţilor, care erau atât de dedicaţi lui Hristos, dar şi-au croit drumul spre Ţara Sfântă prădând şi jefuind? Un martor a declarat următoarele: „Oştile noastre i-au fiert pe păgâni în oale. Ostaşii i-au tras în ţeapă pe copii şi i-au mâncat fripţi la grătar”. Cum au putut să săvârşească asemenea orori în Numele lui Isus? Răspunsul pare a fi simplu: Oamenii aceştia nu erau creştini adevăraţi.

Dar de unde putem şti? Cum putem să tragem concluzia aceasta, de unde ştim ce anume au fost ei învăţaţi să facă şi dacă au avut ocazia să-şi dea seama că era greşit ceea ce făceau? E oare posibil ca vreunul dintre ei să se fi pocăit după aceea şi să fi cerut iertare şi har? Dar ce putem spune despre anumite fapte oribile săvârşite de oameni care păreau destul de credincioşi? Cine suntem noi să-i judecăm? Noi nu avem dreptul să judecăm pe nimeni, dar Dumnezeu are acest drept şi îi va judeca pe toţi.

5. Ce ne spune Scriptura despre judecată? Rom. 14,10; Evr. 10,30; Ecl. 12,14; Dan. 7,9-10.

Adventiştii de ziua a şaptea numesc judecata aceasta „judecata de cercetare” şi la ea face referire parabola din Matei 22.

Gândeşte-te la fapte făcute de-a lungul istoriei, de creştini declaraţi, uneori chiar în Numele lui Isus. Cum ne ajută parabola aceasta să înţelegem că Dumnezeu îi va judeca şi pe ei după dreptate?

Fără haină de nuntă

6. Ce reprezintă haina de nuntă în această parabolă? De ce este acceptarea ei o problemă de viaţă şi de moarte?

Cum s-ar putea împăca teoria „odată mântuit, mântuit pentru totdeauna”, cu faptul că, într-o zi, Dumnezeu va despărţi pentru totdeauna grâul de neghină (Mat. 13,24-30), pe cei înţelepţi de cei neînţelepţi (Mat. 25, 1-13), pe cei credincioşi de cei necredincioşi (Mat. 25,14-30), pe cei care au primit neprihănirea Sa de cei care nu au primit-o (Mat. 22,1-14) şi pe urmaşii adevăraţi ai lui Hristos de cei care pretind că Îl urmează, dar fac lucruri oribile în Numele Său?

Va exista o zi finală a socotelilor pentru toţi oamenii – pentru cei care cred şi pentru cei care doar pretind a crede în aceleaşi făgăduinţe ale mântuirii prin credinţa în ceea ce a făcut Hristos pentru noi. Dacă mântuirea ar putea fi obţinută prin fapte, totul ar fi simplu; nu ar trebui decât să ne etalăm faptele şi să vedem dacă sunt suficiente.

Însă, dacă mântuirea se bazează pe meritele Altcuiva, dacă neprihănirea necesară pentru mântuire se găseşte în Altcineva şi nu în noi înşine, problema devine mai dificilă, mai nuanţată. În acest sistem, se impune ca judecata să fie făcută de o Fiinţă care nu face niciodată nicio greşeală, pe când în primul sistem (în care faptele sunt criteriul), lucrul acesta nu mai este atât de necesar.

Aceasta este de fapt ideea principală a parabolei: Dumnezeu îi va despărţi pe adevăraţii Săi copii de mulţimea tuturor acelora care doar pretind a-L urma pe Hristos. Care va fi criteriul decisiv? Vor fi acceptaţi numai aceia care s-au îmbrăcat cu haina frumoasă a neprihănirii Domnului Hristos.

Parabola aceasta face o distincţie clară între calitatea de membru al bisericii şi starea de păcătos salvat prin neprihănirea lui Hristos. Analizea ză-ţi viaţa, faptele, gesturile, cuvintele, gândurile, atitudinea faţă de prieteni şi faţă de duşmani. Reflectă ele faptul că porţi haina neprihănirii lui Hristos sau arată că tu ai venit la ospăţul de nuntă cu hainele tale?

Cercetarea

După cum am văzut ieri, în cele din urmă, Dumnezeu va face o separare între cei îmbrăcaţi în neprihănirea Sa şi cei care doar pretind a fi neprihăniţi. Parabola din Matei 22 exprimă, în esenţă, această idee. Într-un sistem religios care nu se bazează pe faptele noastre, ci pe faptele făcute de Altcineva în locul nostru (fapte pe care ni le însuşim prin credinţă), cum ar putea să nu existe această judecată finală?

7. Compară Eclesiastul 12,14 şi 1 Corinteni 4,5 cu parabola din Matei 22. Ce idee au ele în comun? De ce este adevărul acesta atât de important?

Ca adventişti de ziua a şaptea, noi credem că există o mare luptă (Apoc. 12,7-9; 1 Petru 5,8; Iov 1, 2) şi că tot universul este interesat de ea (Dan. 7,10; 1 Cor. 4,9; Efes. 3,10) şi, de aceea, putem respinge cu uşurinţă argumentul adus împotriva ideii că va exista o judecată de cercetare a faptelor, argument bazat pe 2 Tim. 2,19: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”. Este adevărat că Domnul îi cunoaşte pe ai Lui, dar restul universului şi noi înşine, nu-i cunoaştem.

Este important să ţinem cont de tabloul general, de interesul întregului univers faţă de ceea ce se petrece aici cu păcatul, răzvrătirea, mântuirea şi faţă de intervenţia deschisă, corectă şi dreaptă a lui Dumnezeu.
Orice tip de judecată presupune existenţa unei cercetări. Citeşte Geneza 3,9-19: imediat după intrarea păcatului în lume, Dumnezeu a intervenit direct, punându-le primilor oameni întrebări la care cunoştea răspunsul. După cum „cercetarea” aceasta nu a fost pentru El (ci pentru Adam şi Eva, ca să înţeleagă gravitatea păcatului lor), tot la fel judecata de cercetare nu este pentru edificarea lui Dumnezeu, ci pentru edificarea oamenilor şi a celorlalte fiinţe create de El.

În „judecata” din Geneza, Dumnezeu, în harul Său, a anulat hotărârea de moarte (vezi Gen. 3,15). Tot la fel, El anulează hotărârea de moarte din dreptul adevăraţilor Săi urmaşi.

Aşadar, judecata de cercetare este reală! Ne mai îndoim atunci de faptul că trebuie să purtăm tot timpul haina neprihănirii lui Hristos sau că mântuirea este prin har şi nu prin fapte? Ai avea vreo speranţă la judecată, dacă nu ai fi acoperit cu haina neprihănirii lui Hristos?

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, cap. „Fără haina de nuntă”.
„Dar Planul de Mântuire are un scop mai larg şi mai profund decât mântuirea omului; Hristos a venit pe pământ nu numai pentru acest lucru. El n-a venit numai pentru ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pag. 68

„Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 761

Întrebări pentru discuţie

1. Gândiţi-vă la istoria creştină, la lucrurile oribile, săvârşite în Numele lui Isus de oameni care declarau că sunt creştini. Unii au săvârşit crime îngrozitoare la adăpostul credinţei. Cum ne ajută această realitate tristă să înţelegem că este necesară o separare între pretinşii urmaşi ai lui Isus şi urmaşii Săi adevăraţi, aşa cum ne arată parabola din Matei 22 şi alte texte din Biblie?

2. Ellen G. White ne arată clar că haina lui Hristos este neprihănirea Sa care nu numai că ne acoperă, adică ne îndreptăţeşte, ci ne şi schimbă după chipul Său şi ne ajută să reflectăm caracterul Său în viaţa noastră. Cum putem face distincţie între aceste două adevăruri esenţiale? De ce este important să facem distincţie între ele?

3. Gândiţi-vă la realitatea marii lupte şi la importanţa ei în teologia adventiştilor de ziua a şaptea. Găsiţi texte biblice care să susţină această doctrină şi care să dovedească importanţa ei.

4. Isus a încheiat parabola cu aceste cuvinte: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi” (Mat. 22,14). Ce a vrut să spună?

Hainele noi ale fiului risipitor

Text de memorat: „Dar trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.” (Luca 15,32)

Unii oameni au privilegiul de a se naşte într-o familie credincioasă, astfel că din fragedă pruncie merg la biserică, în tinereţe sunt nelipsiţi de la serviciile divine şi, chiar adulţi fiind, biserica este în continuare un punct de reper major în viaţa lor. Dacă s-ar face un sondaj în dreptul acestor oameni, probabail că mulţi dintre ei nu s-ar identifica nicidecum cu fiul risipitor, ci, mai degrabă, cu fiul cel mare care, ascultător fiind, a rămas întreaga viaţa lângă tatăl său, urmându-i sfaturile şi poruncile.

Însă concluzia parabolei poate fi una tristă pentru aceştia, deoarece fiul cel mic s-a întors, a fost primit, şi harul Tatălui i-a refăcut viaţa. Despre fiul cel mare însă, nu se ştie dacă a plecat supărat în lumea de afară sau, într-un final, a acceptat să intre şi el în casă şi să se bucure împreună cu familia de sărbătoarea neaşteptată.

Cert este că noi, oamenii păcătoşi, avem nevoie de un singur lucru: avem nevoie să cunoaştem personal harul şi făgăduinţa prezentate de Domnul Isus în parabola fiului risipitor.

Aceiaşi părinţi, aceeaşi educaţie, aceeaşi hrană

1. Ce ni se spune în Luca 15,11?

În această parabolă, cei doi fii reprezintă două tipuri de caracter. Fiul cel mare este, în aparenţă, simbolul loialităţii, al perseverenţei şi al hărniciei. Fiul cel mic este opusul celui mare: nu vrea să muncească, nu vrea să dea socoteală nimănui şi nu vrea să fie un om responsabil. Amândoi provin din aceeaşi familie. Probabil că amândoi au avut parte de aceeaşi dragoste părintească. Însă, în aparenţă, un fiu era respectuos, iar celălalt era nerespectuos. Care a fost cauza?

2. Ce alte familii din Biblie se aseamănă cu familia din această parabolă? Gen. 4,1-8; 25,24-34.

Există un fenomen ciudat: copiii aceleiaşi familii, care trăiesc sub acelaşi acoperiş, au parte de aceleaşi sfaturi, de aceeaşi dragoste, aceeaşi hrană şi aceeaşi educaţie, ajung să fie foarte diferiţi unul de altul – unul este credincios, spiritual şi hotărât să-I slujească Domnului, iar celălalt alege, din diverse motive, să meargă în direcţia opusă. Situaţia aceasta este greu de explicat, însă ea ne dovedeşte că omul este înzestrat cu putere de alegere. Unii consideră important faptul că, în parabola aceasta, fiul cel mic s-a răzvrătit. Însă cine poate şti motivul pentru care a ales să se răzvrătească?

3. Ce învăţăm din modul în care a răspuns tatăl la cererea acestui fiu? Ce ne spune aceasta despre Dumnezeu? Luca 15,12

Textul nu precizează ce au discutat tatăl şi fiul sau dacă tatăl i s-a împotrivit, dacă i-a cerut să se mai gândească, să nu se pripească şi să aibă grijă ce hotărâre ia. Poate că i-a spus toate acestea, dar, în cele din urmă, i-a dat fiului partea de avere şi el a plecat. Principiul acesta se găseşte peste tot în Biblie: Dumnezeu le dă oamenilor libertate să aleagă ce vor, să meargă unde vor şi să trăiască aşa cum vor. Dar, după cum ştim, deciziile noastre sunt urmate de anumite consecinţe pe care nu le putem prevedea întotdeauna.

Ce consecinţe ai suferit din cauza deciziilor luate în ultima vreme? Din nefericire, nu putem să dăm timpul înapoi, deşi uneori ne-am dori acest lucru.

Consecinţe

Încearcă să ţi-l imaginezi pe acest tată stând şi privind cum fiul lui cel mic îşi face bagajul şi pleacă. Poate că l-a întrebat unde pleacă, unde intenţionează să lucreze, ce visuri are pentru viitor. Nu ştim care au fost răspunsurile fiului celui mic. Probabil că nu au fost prea încurajatoare, cel puţin nu pentru tatăl lui. Însă fiul avea speranţe mari! Şi de ce nu? Era tânăr, avea spirit de aventură, avea bani de cheltuialăşi putea să călătorească oriunde. Probabil că viaţa la ţară, în gospodăria tatălui, i se părea plictisitoare faţă de tot ceea ce putea să-i ofere lumea.

4. Ce fel de pocăinţă este înfăţişată în Luca 15,13-19? Fiul regretă ce a făcut sau regretă doar consecinţele faptelor lui? Ce indicii avem în text în această privinţă?

Nu ştim cum s-ar fi sfârşit această parabolă, dacă fiului risipitor i-ar fi mers bine. Să presupunem că nu şi-ar fi cheltuit toţi banii şi că s-ar fi bucurat de prosperitate. Este foarte puţin probabil că el şi-ar mai fi dorit să se întoarcă la tatăl lui, nu-i aşa? Cine dintre noi nu a regretat amarnic nu atât săvârşirea păcatului, cât consecinţele lui, mai ales atunci când a fost dat în vileag? Chiar şi cel mai înrăit păgân va regreta că a comis adulter, dacă se îmbolnăveşte de o boală cu transmitere sexuală. Dar părerea de rău pentru suferinţa îndurată din cauza unor decizii greşite nu are nicio legătură cu creştinismul.

Ce putem spune despre fiul risipitor? Nu există nicio îndoială că situaţia grea în care a ajuns l-a determinat să-şi schimbe atitudinea, lucru care probabil că nu s-ar fi întâmplat în alte circumstanţe. Gândurile lui, aşa cum ne sunt prezentate în text, ne dezvăluie o umilinţă adevărată şi conştientizarea faptului că păcătuise împotriva tatălui său şi împotriva lui Dumnezeu. Pledoaria pe care şi-a pregătit-o în gând pare a ne arăta că pocăinţa lui era sinceră.

Uneori, avem nevoie să suportăm anumite consecinţe, ca să ne trezim la realitate şi să înţelegem ce este păcatul. De-abia atunci când suferim din cauza faptelor noastre, le regretăm cu adevărat. Însă ar fi mult mai bine să ne ferim de păcat, ca să fim scutiţi de această suferinţă şi de regretul de a-l fi săvârşit.

Poţi să te întorci acasă

În prima parte a secolului XX, romancierul Thomas Wolfe a scris o carte cu titlul Nu poţi să te mai întorci acasă [You Can’t Go Home Again], despre un bărbat născut într-o familie săracă din sudul Statelor Unite, care pleacă de acasă, ajunge în New York, devine un scriitor celebru şi apoi încearcă să se întoarcă în familia lui. Tranziţia nu este uşoară şi de aici vine şi titlul cărţii.

5. În această parabolă cine are iniţiativa întoarcerii? Compară cu parabola oii pierdute şi cu parabola banului pierdut (Luca 15,4-10). Care este deosebirea dintre aceste parabole?

În aceste două parabole, banul şi oaia probabil că nu ştiau că sunt pierdute (mai ales în cazul banului) şi nu puteau să se întoarcă la stăpân chiar dacă ar fi încercat; însă fiul risipitor a întors spatele adevărului, dacă am putea spune aşa, şi nu şi-a dat seama că era pierdut decât atunci când a ajuns să fie înconjurat de întuneric (vezi Ioan 11,9.10). De-a lungul istoriei mântuirii, Dumnezeu a lucrat cu oameni care, deşi au avut lumina, au întors spatele acestei lumini şi au umblat în întuneric. Vestea bună din această parabolă este că Dumnezeu este gata să-i primească înapoi chiar şi pe aceia care I-au întors spatele, deşi au cunoscut bunătatea şi dragostea Lui. Tânărul din parabolă a ales singur să plece şi a ales singur să se întoarcă. La fel trebuie să alegem şi noi.

6. În ce context spune Domnul Isus aceste parabole? Luca 5,1.2

Observă cât de diferiţi sunt oamenii care-L ascultă. Cât de impresionant este faptul că Isus nu le vorbeşte despre evenimentele din vremea sfârşitului sau despre condamnarea păcătoşilor, ci despre dragostea şi grija Tatălui pentru toţi cei pierduţi, indiferent de cauzele pentru care au ajuns în situaţia aceasta!

Ai cunoscut oameni care I-au întors spatele lui Dumnezeu? Când citeşti parabola aceasta, ai încredere că ei se mai pot întoarce acasă? Este important să ne rugăm cu toţii pentru aceia care nu au învăţat încă lecţia dureroasă a fiului risipitor!

Haina cea mai bună

După cum am văzut, fiul risipitor a trebuit să ia singur decizia de a se întoarce. Tatăl nu a putut să-l constrângă. Dumnezeu nu forţează pe nimeni să I se supună. El nu l-a forţat pe Satana să I se supună în cer, nu i-a forţat nici pe Adam şi pe Eva să I se supună în Eden şi de ce ne-ar forţa pe noi acum, când consecinţele neascultării au produs deja atâta dezastru în lume? (Rom. 5,12-20.21)

7. Ce face tatăl când aude mărturisirea fiului? Câte penitenţe şi câte fapte bune i-a cerut să facă pentru a fi primit? Ce înseamnă aceasta pentru noi? Luca 15,20-24 (Vezi şi Ier. 31,17-20)

Fiul şi-a mărturisit păcatul, dar tatăl ne face impresia că nici nu aude mărturisirea lui. Faptele se derulează în următoarea ordine: tatăl aleargă în întâmpinarea fiului, cade pe grumazul lui şi îl sărută mult. Fără îndoială că a primit mărturisirea lui, deşi probabil că aceasta i-a făcut bine mai mult fiului decât tatălui; dar, în momentul acela, faptele fiului vorbeau mai tare decât cuvintele.

După aceea, tatăl le spune slujitorilor să aducă „haina cea mai bună” şi să îl îmbrace cu ea. Cuvântul grecesc tradus aici cu „cea mai bună” înseamnă şi „cea dintâi” sau „cea de frunte”. Tatăl i-a dat tot ce avea mai bun.
Dar să ne gândim şi la context: fiul trăise în sărăcie şi probabil că s-a întorsacasă în nişte haine ponosite (doar lucrase ca îngrijitor la porci!). Contrastul dintre hainele pe care le purta când l-a îmbrăţişat tatăl (observăm că tatăl nu aşteaptă ca fiul să se schimbe, pentru ca să-l poată îmbrăţişa) şi haina cu care a fost acoperit nu putea fi mai izbitor!

Înţelegem de aici, printre altele, că refacerea relaţiei dintre tată şi fiu a fost în momentul acela completă. Dacă „haina cea mai bună” este simbolul hainei neprihănirii lui Hristos, atunci fiul risipitor nici nu mai avea nevoie de altceva. El se pocăise, îşi mărturisise greşeala şi renunţase la căile lui. Tatăl s-a ocupat de restul. Ce frumoasă ilustrare a Planului de Mântuire!

Tatăl nu rosteşte nici măcar o dată cuvintele: „Ţi-am spus eu!” Nici nu era nevoie de ele. Păcătosul culege oricum roadele răzvrătirii sale. În relaţianoastră cu oamenii care se întorc la Domnul, cum putem învăţa să nu-i respingem din cauza păcatelor lor?

Cu haina tatălui

În Parabolele Domnului Hristos, la pag. 203 şi 204, Ellen White adaugă un detaliu interesant, care nu se găseşte în textele biblice. Când descriescena întâlnirii tatălui cu fiul care se întoarce smerit acasă, ea notează:„Tatăl nu voia să îngăduie ca vreun ochi dispreţuitor să râdă de mizeriaşi de zdrenţele fiului său. El şi-a luat de pe umeri propria mantie largă şibogată şi a învelit cu ea trupul slăbit al fiului, iar tânărul şi-a mărturisit pocăinţa printre suspine, spunând: «Tată, am păcătuit împotriva ceruluişi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău» (Luca 15,21).

Ţinându-l strâns alături de el, tatăl l-a condus în casă. Nu i s-a oferit nicio ocazie să ceară locul de slujitor. El era un fiu care urma să fie onorat cu tot ce era mai bun în casa tatălui şi pe care bărbaţii şi femeile care îl aşteptau aveau să-l respecte şi să-l slujească.

Tatăl le-a zis slujitorilor săi: «Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.» Şi au început să se veselească.”

8. Ce perspective ne oferă acest comentariu asupra parabolei şi ce ne spune despre caracterul lui Dumnezeu?

Tatăl vrea să acopere imediat ruşinea greşelilor fiului său. Înţelegem de aici că trebuie să învăţăm să lăsăm trecutul în urmă, să nu ne mai gândim la greşelile noastre sau ale altora. Multe dintre cele mai rele păcate nu sunt cunoscute acum, dar într-o zi vor fi scoase la lumină (1 Cor. 4,5);la fel ca Pavel, trebuie să uităm ce este în urma noastră şi să ne aruncăm spre ce este înainte (Fil. 3,13.14).

9. Ce vrea să spună tatăl prin cuvintele „acest fiu al meu era mort şi a înviat”? Luca 15,24

Nu există poziţie neutră în problema mântuirii. La sfârşitul tuturor lucrurilor(Apoc. 21,5), când marea luptă se va încheia, fiecare om va primi fie viaţa veşnică, fie moartea veşnică. Nu există o a treia posibilitate.
Acesta este negreşit un gând de care trebuie să ţinem cont în fiecare zi, în deciziile noastre!

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, cap. „Era pierdut şi a fost găsit” şi „O prăpastie de netrecut”; Hristos, Lumina lumii, cap. „Ultima călătorie din Galileea”; Mărturii, vol. 3, cap. „Parabole despre cel pierdut”.
„Observaţi cât de duios şi de milos este Domnul în felul în care îi tratează pe oamenii pe care i-a creat. El îl iubeşte pe copilul Său care a greşit şi îl îndeamnă să se întoarcă. Braţul Tatălui îl cuprinde pe fiul Său pocăit, veşmântul Tatălui îi acoperă zdrenţele, inelul este pus pe degetul lui, ca semn al apartenenţei regale. Totuşi, cât de mulţi privesc la fiul risipitor nu doar cu indiferenţă, ci şi cu dispreţ. Asemenea fariseului, ei spun: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni» (Luca 18,11). Dar cum credeţi voi că îi priveşte Dumnezeu pe aceia care, în timp ce pretind că sunt conlucrători cu Hristos, stau lângă sufletul care luptă împotriva potopului de ispite, asemenea fratelui din parabolă – cu încăpăţânare, rea voinţă şi dispreţ?” – Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, pag. 140

„Puterea şi harul au fost pregătite prin Domnul Hristos şi sunt gata să fie duse de îngerii slujitori la fiecare suflet credincios. Nimeni nu este atât de păcătos, încât să nu găsească putere, curăţie morală şi neprihănire la Isus, care a murit pentru el. Domnul aşteaptă să-l dezbrace de hainele pătate şi murdărite de păcat şi să-l îmbrace cu hainele albe ale neprihănirii. El nu doreşte ca păcătoşii să moară, ci doreşte ca ei să trăiască.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, pag. 55, 56

Întrebări pentru discuţie

1. Discutaţi mai mult despre faptul că fraţii crescuţi în aceeaşi casă, de aceiaşi părinţi, pot alege drumuri spirituale diferite. Cum se explică această situaţie?

2. Cum îi ajutăm pe cei care, după ce L-au părăsit pe Domnul, au plecat în lume şi şi-au făcut rău lor înşişi şi altora, vor să lase în urmă trecutul,dar nu pot, fiindcă, oriîncotro apucă, se lovesc de consecinţele deciziilor lor? Ce speranţă le putem transmite?

3. Nu toţi cei care Îl părăsesc pe Domnul ajung îngrijitori la porci. Cum putem să-i ajutăm pe cei care au plecat să înţeleagă că, deşi le merge bine, au luat o decizie fatală?

 

 

Haina nevinovăției

Text de memorizat: ” Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu; parte barbateasca si parte femeiasca i-a facut.” (Geneza 1,27)

Asa cum am vazut in studiul anterior, caderea lui Lucifer nu a afectat doar cerul. El a venit cu nenorocirile si amgirile lui pe pamant. Ceea ce ne uimeste este cat de bine a reusit el sa perverteasca adevarurile cele mai evidente din Cuvantul lui Dumnezeu si sa determine milioane de oameni sa creada exact opusul acestos adevaruri.

Spre exemplu, Geneza ne invata clar ca omul si-a inceput existenta ca fiinta superioara celorlalte fiinte vii de pe Terra. El a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu. El nu a capatat acest chip dupa miliarde de ani de evolutie, in urma unor procese naturale, cum sustine evolutionismul, care afirma ca omul si-a inceput existenta, la un nivel inferior (la nivelul de microorganism) si a evoluat in urma unor procese violente si a luptei pentru supravietuire. In contrast cu aceasta teorie, Scriptura ne invata ca omul si-a inceput existenta ca o incoronare a creatiunii, o fiinta care purta chipul lui Dumnezeu, dar care a decazut treptat din cauza pacatului.

Saptamana aceasta, pe baza simbolurilor vestimentare care apar in Geneza, vom analiza cum a inceput omul sa decada si care este singura solutie pentru revenirea lui la pozitia initiala.

Primele zile

1. Citeste Gen. 1 si 2 si incearca sa-ti imaginezi cum arata planta noastra imediat dupa ce a iesit din mainile Creatorului. Care sunt diferentele clare dintre felul cum era atunci si cum a ajuns in vremea noastra?

Adam si Eva au fost asezati intr-un mediu care intrece cele mai frumoase inchipuiri ale noastre: Edenul era o gradina de o frumusete neintrecuta, plina de plante minunate si de animale prietenoase. Cei doi admirau peisajele pitoresti, florile parfumate, pasarile si animalele, bucurandu-se de dragostea lui Dumnezeu si de dragostea unuia pentru celalalt.

Ei nu duceau lipsa de nimic si ingrijeau gradina asa cum le spusese Creatorul lor. Fara indaoiala ca de-abia asteptau intalnirea cu Domnul, cand aveau ocazia sa se plimbe impreuna prin gradina si sa comunice activ cu El. Ei stiau ca El ii iubea si dragostea lor pentru El crestea de la o zi la alta.

2. Relatia lui Adam si a Evei cu Creatorul si Domnul lor devena tot mai stransa de la o zi la alta. Cum putem avea si noi o astfel de relatie cu Dumnezeu, chiar daca traim intr-o lume plin de pacat, nenorociri si degradare? 2 Tim. 2,16-17; Luca 21,36; Mat. 6,25-34; Ioan 17,3.

Adam si Eva se bucurau de o comuniune directa cu Domnul, un privilegiu pe care noi nu-l avem acum. Totusi, ne putem bucura de privilagiul unei relatii constante cu Dumnezeu, la fel ca Adam si Eva. Desigur, pacatul ne sta in cale, dar, prin Domnul Isus , care a unit cerul cu pamantul pentru totdeauna, ne-a fost pusa la dispozitie o cale prin care putem sa ne apropiem de Creatorul nostru.

Cat de stransa este relatia ta cu Dumnezeu? In timp ce incerci sa dai raspuns, pute-ti urmatoarele intrebari: Ce fac eu in mod concret pentru a consolida relatia cu Dumnezeu? Ce lucruri ma impiedica sa ma apropii de El? Ce decizii trebuie sa iau acum ca sa ma bucur de o relatie stransa cu El?

Goi dar fara sa le fie rusine

Intrucat conceptia noastra despre lume si despre realitate este afectata si distorisionata de pacat, ne este foarte greu sa ne imaginam statutul moral al lui Adam si al Evei. Ei nu stiau ce inseamna durerea, suferinta, amagirea, tradarea, moartea, pierderea, rusinea (in special, rusinea legata de sexualitate, care este probabil cea mai raspandita intr-o lume afectata de consecintele pacatului).

3. Depre ce aspecte ale relatiei dintre Adam si Eva este vorba in Geneza 2,20-25?

Fiind un singur trup (Gen. 2,24), Adam si Eva erau intr-o relatie apropiata si unul cu altul, nu numai cu Dumnezeu. Textul este foarte clar, fara ambiguitati; ei erau goi si nu le era rusine (vers. 25). O referire limpede la puritatea si inocenta lor.

„Perechea fara pacat nu purta niciun vesmant artificial; ei erau imbracati cu un acoperamant de lumina si slava, asa cum poarta ingerii. Atata vreme cat au trit in ascultare de Dumnezeu, acest acoperamant de lumina a continuat sa-i invesmanteze.” – Ellen G. White, Patriarhi si profeti, pag. 45

Nu se precizeaza exact cum arata aceasta lumina, cm functiona si care era scopul ei. Chiar si asa, raportul biblic spune ca ei erau „goi”. Faptul ca nu le era rusine inseamna probabil ca acest acoperamant de lumina nu le ascundea complet corpul si ca, in mediul acela fara pacat, lucrul acesta nu conta – nu avea de ce sa le fie rusine, nu exista rusine.

Intr-un anumit sens, mentionarea goliciunii pare a face referire la apropierea fizica de care se bucura primul cuplu. Ei aveau o atitudine deschisa, transparenta, plina de inocenta in tot ce faceau, fapt care genera aceasta stare de lucruri. Relatia dintre ei si relatia lor cu Dumnezeu erau caracterizate de onestitate, deschidere si spontaneitate. Ei se simteau pe deplin liberi unul fata de celelalt si amandoi inaintea lui Dumnezeu. De fapt, asa randuise Dumnezeu sa fie. Si trebuie sa fi fost foarte frumos!

Este viata ta caracterizata de deschidere si de transparenta? Ascunzi anuminte lucruri, incalci anuminte parti ale principiilor morale, acoperindu-te cu niste „vesminte” care nu lasa sa se vada cine esti de fapt? (Vezi Mat. 10,26) Ce schimbari trebuie sa faci in viata ta?

Testul

Studiul de saptamana trecuta prezenta un adevar crucial: Dumnezeu le da libertate tuturor fiintelor morale pe care le-a creat. Fara aceasa libertate, ele nu ar putea sa faca lucruri „morale”, la fel cum sistemul de alarma al unei case, care ii ocroteste pe oameni de infractiuni, face ceva moral, dar in el insusi nu este moral. Tot la fel, fiintele care nu au de ales, dar care fac ce este bine, nu sunt nici ele morale. Numai fiintele libere pot fi morale.

Adam si Eva au fost supusi unui test simplu, care sa arate daca ei vor alege liber sa asculte de Domnul. Intru-un anumit sens, testul acesta a insemnat o perioada de proba pentru ei – erau liberi si trebuiau sa demonstreze ca vor alege liber sa faca binele.

4. Gandindu-ne la mediul in care Adam si Eva au dat acest test (Geneza 2,15-17), putem afirma ca pacatul lor a fost si mai revoltator, fiindca a fost savarsit intr-un mediu desavarsit?

5. Analizeaza cu atentie cuvintele rostite de Satana. Ce adevar a amestecat el in minciunile lui? Geneza 3,1-4

Este interesant faptul ca pomul era al cunostintei „binelui si raului”, nu numai al raului. Dumnezeu nu intentiona sa ii lipseasca pe Adam si pe Eva de vreun bine. In definitiv, tot ce a creat El era bun, chiar foarte bun (Gen. 1,31). Insa El dorea sa-i crute de cunoasterea raului.

Lucrul acesta nu este greu de inteles, nu-i asa? Care parinte nu vrea sa-i ocroteasca pe copii lui de cunoasterea roului? Dumnezeu dorea cu atat mai mult sa-i ocorteasca pe Adam si pe Eva de rau, de cunoasterea unui lucru care avea sa-i determine sa-si piarda acoperamantul de lumina si sa experimenteze rusinea, suferinta si moartea.

Adesea, raul ia forme mai putin batatoare la ochi, mai greu de detectat si, uneori, de evitat (in fond, foarte putini oameni sunt criminali in serie). Raul se manifesta uneori in mod subtil. Poti numi cateva manifestari de acest fel? Cum ne putem deprinde sa identificam aceste forme ale raului si sa ne ferim de ele?

Haine noi

Dupa cum se stie, Adam si Eva au cazut la test, desi a fost un test simplu. Rezultatele au fost mai mult decat tragice. Cuvantul tragic nu transmite in intregime consecintele teribile ale ceascultarii parintilor nostri.

6. Care a fost, la inceput, experienta prin care au trecut Adam si Eva (care confirma cuvintele lui Satana din versetul 5)? Ce inseamna ca „li sa-u deschis ochii”? Care au fost urmarile nescultarii lor? Geneza 3,6-11

Ochii li s-au deschis intr-adevar, exact asa cum le spusese Satana, numai ca acum au vazut lumea si realitatea cu totul altfel. In aceste versete este reluata tema goliciunii.

De asemenea, sa observam intrebarea pe care le-a pus-o Domnul: „Cine ti-a spus ca esti gol?” (vers.11). Intelegem deci ca ei nu constientizasera pana atunci, in inocenta lor, ca sunt goi, ci li se parea firesc sa fie asa si nici nu se gandisera la lucrul acesta, ci erau coplesiti de rusine din aceasta cauza.

7. Ce au facut Adam si Eva cand „au cunoscut ca sunt goi”? vers.7. Care este semnificatia acestei reactii?

Adam si Eva se ascund inspatele unor tufe, uluiti de „noua ” lor infatisare si speriati de venirea Domnului. Cautand o cale de a se acoperi, s-au gandit ca frunzele de smochin ar fi cele mai protrivite. Avem aici prima lectie depre indreptatirea prin fapte. Eforturile lor ni se par deplorabile, dar ale noastre sunt mai vrednice de admirat?

Haine din piele

8. Ce fel de haine au primit Adam si Eva dupa pacat? Gen. 3,21

Ieri am studiat reactia lui Adam si a Evei fata de pacatul lor, Astazi vom analiza reactia lu Dumnezeu. Textul biblic de mai sus ne ofera, intr-un anumit sens, o prefigurare a mesajului Evangheliei.

In primul rand, observam ca haina din frunze de smochin, facuta de Adam si de Eva nu era adecvata. Daca ar fi fost, atunci nu mai era necesar sa moara niste animale nevinovata, ca ei sa fie acoperiti cu pielea acestora. Tot la fe, toate eforturile noastre de a pazi Legea suficient de bine, ca sa fim mantuiti, sunt inadecvate. Daca ar fi fost adecvate, atunci nu ar fi fost nevoie ca Hristos sa moara pentru noi. Frunzele de smochin au costat mai putin si cu durut mai putindecat moartea unor animale nevinovate. Tot la fel, faptele noastre ar costa mai putin decat moartea Fiului lui Dumnezeu. Insa nici frunzele de smochin, nici faptele noastre nu sunt indeajuns; de aceea a trebuit ca Domnul Isus sa moara pentru noi; de aceea a trebuit sa fie jertfite animale nevinovate. Altfel nu se putea!

In al doilea rand, care este deosebirea esentiala dintre frunzele de smochin si pielea de animal? Ce presupune haina din piele, spre deosebire de haina din frunze? Raspunsul este, bineinteles, sacrificiul, sangele. Aceasta ne ajuta sa intelegem cum apare Evanchelia in Geneza 3,21 (vezi si Lev. 17,11; Apoc. 12,11; 1 Petru 1,18,19; Evr. 9,22).

In al treilea rand, probabil ca partea cea mai impresionanta a textului este ultima parte, in care se spune ca El „i-a imbracat cu ele” (Gen. 3,21). Textul ebraic este clar; Domnul este Cel care i-a imbracat in hainele de piele. A fost actiunea Sa. Ceea ce a facut El a reusit sa acopere rusinea goliciunii lor. Dupa cum am vazut ieri, consecinta imediata a pacatului lor a fost constientizarea goliciunii; insa acum Dumnezeu rezolva aceasta problema, imbracandu-i El Insusi cu haine facute din pielea animalelor jertfite. Textul ne spune numai ca le-a dat haine din piele; nu ne spune din ce fel de piele. Dar nu este greu sa ghicim. (Vezi Gen. 22,8; Ioan 1,36; 3,16.)

Prin urmare, Domnul le-a descoperit inca de la inceput Planul de Mantuire. Pacatul lui Adam si al Evei a fost oribil, dar nu a fost mai mare decat puterea lui Dumnezeu de a mantui din pacat, un lucru pe care nu trebuie sa-l uitam niciodata.

Mediteaza la fagaduinta frumoasa a mantuirii prin credinta in Isus. Mediteaza la promisiunea ca mantuirea noastra este asigurata prin ceea ce a facut El pentru noi si nu prin ceea ce putem fac noi. Cum poate aceasta fagaduinta sa devina centrul si temelia vietii si experientei tale du Domnul?

Studiul suplimentar

Ellen G. White, Patriarhi si profeti, capitolele „Creatiunea”, „Ispitirea si caderea” si „Planul de mantuire”.
„Haina alba a inocentei a fsot purtata de primii nostri parinti cand au fost asezati de Dumnezeu in Edenul sfant… Omul nu se poatea inventa nimic pentru a inlocui haina pierduta a inocentei… Numai acoperamantul pe care Hristos Insus Hristos Insusi l-a oferit poate sa ne faca in stare sa stam in prezenta lui Dumnezeu. In acest acoperamant, haina neprihanirii Sale, ii va imbraca Hristos pe toti aceia care se pocaiesc si cred…

Haina aceasta, tesuta in razboiul cerului, nu are in ea niciun fir facut de om. Hristos, in natura Sa omeneasca, a realizat un caracter desavarsit pe care Se ofera sa ni-l impartaseasca.” – Ellen G. White, Maranatha, pag. 78

„Domnul Isus Hristos a pregatit un acoperamant, haina neprihanirii, haina neprihanirii Sale, cu care ii va imbraca pe toti oamenii pocaiti si credinciosi care o vor primi prin credinta … Atunci, cand Se va uita la pacatusul pocait, Domnul nu-l va vedea acoperit cu frunze de smochi, ci in haina neprihanirii Sale…” – Ellen G. White, Advent Review and Sabbath Herald, 15 noiembrie 1898

Intrebari pentru discutie

1. Cititi Geneza 3,6. Cum a reusit Diavolul sa ajunga la sufletul Evei pentru a o determina sa pacatuiasca? Mai lucreaza el si astazi in acelasi mod?

2. Mediteaza mai mult la importanta goliciunii in istoria caderii in pacat. Cum ne poate ajuta aceata tema sa intelegem mai bine ce s-a intamplat in Eden?

3. Cititi cele doua paragrafe din Elln G. White, de la sectiunea de vineri. Ce invatam din ele despre minunatul mesaj al Evangheliei?

4. Citi Evrei 5,14. Meditati la problema raului. Ce intelegem prin cuvantul „rau”? Intelegem ceva care etse intotdeauna absolut si neschimbator? Sau raul este ceva relatib, in sensul ca anumite lucruri sunt considerate rele in unele culturi, iar in altele sunt considerte bune sau ca un lucru era considert rau in trecut, dar acum nu mai este socotit rau? Cat de mult ne influienteaza educatia si societatea conceptia despre ceea ce este rau? Cum putem intelege Isaia 5,20: „Vai de cei ce numesc raul bine si binele rau, care spun ca intunericul este lumina si lumina intuneric, care dau amaraciunea in loc de dulceata si dulceata in loc de maraciune!”?

 

Haina pestrita

Texte de memorizat: ” Israel iubea pe Iosif mai mult dect pe toti ceilalti fii ai sai, pentru ca il nascuse la batranete; si i-a facut o haina pestrita.” (Geneza 37,3)

Scanteia care a declansat acest sir de evenimente tumultoase se gaseste in Geneza 29, unde ni se spune despre sotiile si concubinele lui Iacov. Nu trebuie sa fim profeti, ca sa ne dam seama ca o familie alcatuita dintr-un tata, patru mame si aproape si o duzina de copii avea sa fie disfunctionala si nafericita.
Cat de bine ar fi fost ca iacov sa urmeze modelul din Eden; o sotie si un sot! Acesta este modelul ideal pentru toate familiile.

Insa, asa cum am vazut in lectiile anterioare, Dumnezeu ne-a creat fiinte libere si libertatea aceasta include optiunea de a face lucruri rele. Ca un simbol al greselilor lui Iacov, binecunoscuta „haina pestrita” ne arata ca o singura greseala poate duce la un sir de alte greseli si la consecinte cu neputinta de controlat.
De aici, tragem concluzia ca este mult mai bine sa taiem raul de la radacina, inainte sa ne afecteze pe noi si
pe cei dragi ai nostri.

Cauzele nenorocirii unei familii

Stim cu totii ca viata nu este alcauita din secvente si categorii distincte, net separate unele de altele. Fiecare lucru, fiinta, eveniment are un impact asupra tuturor celorlalte. Teoria relativitatii generale, formulata de Einstein, sustine ca toata materia din univers exercita o forta de atractie gravitationala asupra intregii materii. Altfel spus, corpul tau exercita o forta de atractie nu numai asupra corpurilor din jur, ci si asupra Soarelui si asupra tuturor lucrurilor din lumea creata.

Dar nu avem nevoie de o lectie de fizica pentru a admite realitatea ca fapteele si actiunile unui om pot avea un efect radical si uneori tragic asupra celor din jurul lui si chiar asupra generatiilor urmatoare. Personalitatea noastra, pozitia noastra si motivele pentru care ne-am format un anumit caracter au fost influentate intr-o animita masura de actiunile altora, care au depasit sfera noastra de control. De aceea, sa avem grija sa spunem si sa facem, stiind ca faptele si cuvintele noastre vor avea un impact asupra altora, pe termen scurt sau pe termen lug, fie spre bine fie spre rau!

„Pacatul lui Iacov si alntul evenimentelor care au urmat datorita lui n-au intetata sa exercite o influenta spre rau – o influenta ce si-a dat pe fata roadele amare in caracterul si viata fiilor sai. Cand acesti fii au ajuns la maturitate, in ei s-au dezvoltat scaderi serioase. Rezultatele poligamiei s-au manifestat in camin. Acest rau teribil tinde sa sece izvoarele iubirii, iar influenta lui slabeste legaturile cele mai sfinte. Gelozia dintre mame a amrat relatiile familiale, copiii crescusera avand un duh de cearta si fara stapanire de sine, iar viata tatalui a fost intunecata de griji si de durere! ” – Ellen G. White, Patriarhi si profeti, pag. 208-209

Cu ce probleme pe care nu tu le-ai provocat a trebuit sa te confrunti? Gandeste-te chiar acum la cateva decizii importante pe care trebuie sa le iei. Cum vor fi afectati cei din jur de deciziile tale? Tii neaparat ca lucrurile sa se intample asa cum ti-ai imaginat?

Iosif si fratii lui

Rivalitatea dintre frati poate aduce tulburare in majoritatea familiilor traditionale. Insa, in familia lui Iacov, a produs conflicte puternice, intrucat era permanent alimentata de ura, invidie, favoritism si mandrie. Consecinta ei a fost dezastrul.
In primul rand, fratii lui Iosif nu aveau o fire tocmai placuta, nu-i asa?

2. Ce aflam din Geneza 34 despre caracterul fratilor lui Iosif?

O alta problema a fost cea iscata de visele lui Iosif (Gen. 37,5-11), in care se facea ca toata familia se plecaa ascultatoare inaintea lui. Fratii lui nu-l placusera nici inainte, cu atat mai putin acum! (Vezi Gen. 37,8.)
Dar lista nu se opreste aici!

3. Ce a agravat relatia dintre Iosif si fratii lui? Geneza 27,2

Nimanui nu-i place sa fie parat si, oricat de rau era comportamentul fratilor lui Iosif, fara indoiala ca ei au fost deranjati de faptul ca Iosif le dadea in vileag faptele. Textul nu precizeaza ce anume faceau , insa puteam deduce, pe vaza purtarii lor din trecut, ca aveau un comportament caruia trebuia sa i se puna capat inainte ca ei sa aduca mai multa rusine asupra lor si asupra familie.

4. Care era insa cea mai mare problema a fratilor lui Iosif? Gen. 37,3

Fratii lui Iosif au simtit imediat ca Iosif era preferatul tatalui. Favoritismul a inrautatit si mai mult situatia din familie.

Aceasta descriere a relatiilor dintre membrii familiei lui Iacov, ne ajuta sa intelegem mai bine cauzele evenimentelor prin care ei au trecut.

Cu totii suntem afectati de circumstantele in care ne gasim. Ineori, trecem prin experiente imposibil de controlat. Insa putem sa ne punem urmatoarele intrebari: Cum reactionez fata de aceste imprejurari? Cedez in fata presiunilor, renuntand la principiile mele? Sau ma conduc dupa principii?

Haina pestrita

Caracterul defectuos al fratilor lui Iosif iese si mai mult in evidenta cand este pus in contrast cu caracterul lui Iosif.

„Era totusi unul cu un caracter cu totul diferit, fiul cel mare al Rahelei, Iosif, a carui rara frumusete personala parea ca nu este decat o reflectare a frumusetii launtrice a mintii si a inimii. Curat , activ si plinde bucurie, tanarul dadea, de asemenea, dovada de tarie morale si de seriozitate. El asculta de sfaturile tatalui sau si ii placea sa asculte de Dumnezeu. Calitatile care l-au facut mai tarziu cunoscut in Egipt – bunatatea, credinciosia si faptul ca era vrednic de incredere – se manifestau deja in viata sa zilnica. Murindu-i mama, afectiunea lui s-a prins tot mai mult de tatal sau si inima lui Iacov s-a legat de acest copil al batranetilor sale. el l „iubea pe Iosif mai mult decat pe toti ceilalti fii ai sai” (Gen. 27,3).” – Ellen G. White, Patriarhi si profeti, pag. 209

5. Ce gest al lui Iacov a inrautatit situatia? Geneza 37,3.4

Haina aceasta scumpa oferita de Iacov ca semn al dragostei pe care i-o purta lui Iosif, tesuta din fire de mai multe culori, era fara indoiala mai frumoasa decat hainele fratilor lui. AStfel de haine purtau in general oamenii cu vaza. Fratii s-au temut atunci ca tatal lor avea sa-i faca lui Iosif si mai multe favoruri, pana acolo incat sa-i lase lui dreptul de intai nascut si , prin urmare, o parte mai mare de mostenire. Chiar daca singurul motiv pentru care Iacov i-a dat aceasta haina a fost dragostea si nimic mai mult, gestul lui a fost o mare greseala, pentru ca a aratat si mai mult ura fratilor fata de Iosif.

Intr-un anumit sens, haina este un simbol al cinstei pamantesti, un semn de distintie pamanteasca si este, de aceea, un lucru trecator si artificial. Totusi, cand a consemnat aceasta intamplare, Moise a amintit de haina pestrita, facand precizarea ca Iacov il iubea pe Iosif mai mult decat pe ceilalti fii ai lui. De aceea, haina aceasta a avut un rol atat de important in declansarea urii lor si in desfasurarea evenimentelor ulterioare.

Ai primit vreodata vreo distinctie sau vreun premiu important? Cum te-ai simtit? Dupa ce a trecut starea de euforie sau de satisfactie, a mai insemnat ceva distictia aceea pentru tine? Ce lectie desprinzi de aici? Vezi 1 Co. 9,24-25

Haina sfasiata

6. Cum este infatisat in Geneza 37,12-25 contrastul dintre bine si rau, dintre nevinovatie si rautate?

Fratii lui Iosif nu numai ca au facut planuri pentru uciderea lui , ci s-au gandit dinainte si ce minciuna sa-i spuna tatalui lor: ” Vai tata! Ne pare atat de rau. Am gasit haina asta. Este cumva a lui Iosif? Poate ca l-a prins o fiara salbatica si l-a sfasiat. ” Este greu sa ne imaginam cum de au putut sa aiba atata ura fata de fratele lor si sa comita asemenea fapte!

7. Ce gest al fratilor lui Iosif ne atrage atentia? Geneza 37,23

Cand l-au zarit venind venind spre ei, primul lucru de care si-au amintit au fost visele, fapt care le-a starnit si mai mult ura. Si sau hotarat sa afle chiar atunci, o data pentru totdeauna, ce se va alege de visele lui. Este interesant de observat ca primul lor gest a fost sa-l dezbrace de haina. Textul ebraic arata clar ca au vorbit depre ea si subliniaza ca Iosit o „avea pe el”. Mania lor s-a aprins si mai tare cand l-au vazut imbracat in haina pestrita.

Observam aici ca fratii incearca sa distruga tot ce urau ei la fratele lor, tot ce era bun in el si tot ce era rau in ei. Probabil ca l-au dezgracat de ea cu multa satisfatie si bucurie! Fara aceasta haina, care era pentru ei simbolul superioritatii lui Iosif, fratele lor li s-a parut mic si neajutorat, si nu un mare conducator in fata caruia, dupa visele lui, aveau sa se plece.

Observa cat de irationale sunt faptele fratilor lui Iosif si cat de mult s-au lasat stapaniti de emotii. Cat de des ne lasam si noi in voia emotiilor si facem fapte irationale? Cum ne putem deprinde sa ne pastram emotiile sub stapanirea lui Dumnezeu, ca sa fim scutiti de consecintele teribile ale unor rele savarsite intr-un acces de furie?

„Haina fiului tau”

8. Ce au facut fratii lui Iosif? Geneza 37,31.32

Cum au putut ei, fiii unui tata atat de iubitor, sa decada atat de mult, incat sa ii trimit naina pestrita a lui Iosif inmuiata in sange si sa ii ceara sa o recunoasca? Probabil ca, atunci cand au pus mana pe Iosif, nu s-au gandit ca ar putea sa faca un gest atat de revoltator! Insa cine poate sti unde il va duce calea pacatului odata ce a pasit pe ea?

9. Ce ne dezvaluie cuvintele fratilor lui Iosif despre caracterul lor? Geneza 37,26-36

Observam ca ei nu spun „haina fratelui nostru”, ci „haina fiului tau”. Raceala si cruzimea lor sunt uluitoare! Probabil ca aceasta eraun fel de mecanism de aparare; nu este haina fratelui naostru, nu este problema noastra, ci este haina fiului tau, problema ta. Ei incercau sa micsoreze raul pe care l-au facut.

Astfel, haina a avut rol atat de declansarea, cat si in deznodamantul evenimentelor. Fiind un simbol al relatiei dintre Iacov si Iosif, ea era acum manjita de sange, devenid un simbol al inlaturarii lui Iosif si al incetarii vrajmasiei lor fata de el. Desi a „rezolvat” o problema, fapta fiilor lui Iacov a ridica to multime de alte probleme. Fratii au fost negresit afectati de suferinta lui Iosif si au purtat in suflet vinovatia si remuscarea, mai ales ca il vedau zi de zi pe Iacov plangand dupa el.

10. Ce efecte pe termen lung au avut faptele lor asupra vietii lor si asupra familiile lor? Geneza 42,13.21.23.32 si 44,28

In final, Dumnezeu a transformat raul in bine, dar lucrul acesta nu justifica fapta fiilor lui Iacov. Istoria aceasta ne arata ca pacatul ne scapa repede de sub control, ne orbeste si ne determina sa facem lucruri care, cel mai adesea, duc la suferinta si la tragedii.

Studiu suplimentar

Ellen g. White, Patriarhi si profeti, capitolele ” Intoarcerea in Canaan”, „Iosif in Egipt” si „Iosif si fratii sai”.
„Iosif, fara sa banuiasca ce avea sa i se intample, s-a apropiat de fratii lui cu o bucurie sincera, ca sa-i salute dupa calatoria lui lunga si obositoare. Dar fratii lui l-au respins nepoliticos. El le-a spus pentru ce a venit, insa ei nu i-au raspuns. Iosif s-a alarmat din cauza privirilor lor manioase… Ei l-au acuzat de fatarnicie. in timp ce-si exteriorizau sentimentele de invidie, Satana le controla mintea, iar ei nu simteau nici un pic de mila sau de dragoste fata de fratele lor. L-au dezbracat de haina pestrita pe care o purta, semnul dragostei tatalui lui si lucru care le starnise sentimentele de invidie.” – Ellen G. White, The Spirit of Prophecy, vol. 1, pag. 128,129

Intrebari pentru discutie

1. La ce „haine pestrite” ( Ca simbol al lucrurilor trecatoare din lumea aceasta) ravnim astazi? Ce onoruri pamantesti ni se par a fi deosebit de valoroase?

2. Ganditi-va la contextul in care apare istoria lui Iosif, si apoi cititi Geneza 45,22. Care este ironia aici?

3. Iosif este considerat un simbol al lui Hristos. Reluati istoria lui Iosif si observati asemanarile dintre el si Hristos. Prezentati-le in cadrul grupei.

4. Nu exita indoiala ca fratii au simtit multe remuscari pentru faptele lor. Nu stim ce a facut tatal cu haina manjita de sange. Poate ca a pastrat-o ca sa-i aduca aminte de fiul lui. Imaginati-va cum se simteau fratii cand vedeau haina careaodata fuseses simbolul invidiei lor, iar acum era simbolul vinovatiei lor. Cum putem invata sa gandim inainte de a actiona si sa nu ne pripim? Cat de diferita ar fi fost viata acestor frati, daca L-ar fi cunoscut pe Dumnezeul tatalui lor! Daca s-ar fi rugat, daca ar fi renuntat la ei insisi, daca s-ar fi supus Domnului in credinta si ascultare, nimic din toate acestea nu s-ar fi intamplat si ar fi fost crutati de atata suferinta! Cum putem evita capcana in care au cazut ei?

Simboluri ale harului în veşmintele marelui-preot

Text de memorat: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împără tească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” (1 Petru 2,9)

Un mare adevăr susţinut de Reforma protestantă este cel care poartă denumirea de „preoţia tuturor credincioşilor”. Ideea aceasta se bazează în special (dar nu numai) pe textul de mai sus – toţi creştinii sunt „preoţi” înaintea lui Dumnezeu, deoarece Îl au ca Mijlocitor pe Domnul Isus şi nu mai au nevoie de mijlocitori pământeşti (aşa cum se întâmplă în alte sisteme religioase) între ei şi Dumnezeu. „Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Tim. 2,5)

Vechiul sistem al jertelor şi al preoţiei levitice instituit de Dumnezeu şi-a găsit împlinirea în viaţa, moartea, învierea şi lucrarea de slujire ca Mare-Preot a lui Isus. Preoţia levitică a fost înlocuită cu un nou sistem, în care fiecare dintre noi face parte dintr-o „preoţie împărătească”.

Săptămâna aceasta, vom studia hainele purtate de preoţii din vechiul sistem şi vom învăţa ce înseamnă să fim preoţi în noul sistem.

Harul în vechiul legământ

Isus a afirmat cât se poate de clar: „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12,48). Este exprimat aici un principiu profund pe care noi, ca adventişti, cărora ni s-au încredinţat atât de multe adevăruri, am face bine să îl luăm în serios. Dacă ar fi să comparăm adevărurile acestea cu atâtea doctrine false care există: chinul veşnic în iad, sărbătorirea duminicii în locul Sabatului, cele 144 000 de fecioare evreice care vor predica Evanghelia, apoi răpirea secretă care va avea loc în timpul domniei lui Antihrist, ne-am da seama ce comori deţinem! Pornind de la acest principiu, putem înţelege de ce păcatul lui Aaron a fost foarte grav.

1. Avea Aaron vreo scuză pentru participarea la acea apostazie făţişă? Exod 32,1-6

Apostazia în sine era foarte gravă, însă a fost şi mai condamnabilă, pentru că Aaron însuşi a participat activ. Să ne gândim la toate privilegiile pe care le avusese: el a fost cu Moise încă de la început (Ex. 4,27-30); a fost purtătorul de cuvânt al lui Moise înaintea faraonului (Ex. 7,1); el a aruncat toiagul care s-a transformat în şarpe (vers. 10); a lovit apele care s-au transformat în sânge (vers. 20); a făcut parte dintr-un grup restrâns, care s-a putut apropia de Domnul într-un mod special (Ex. 24,9.10). Pe scurt, Aaron s-a bucurat de nişte privilegii pe care numai puţini oameni le-au avut. Totuşi, când a fost supus testului, el a căzut lamentabil.

Însă ceea ce s-a întâmplat mai departe ne uimeşte: Dumnezeu l-a iertat de păcatul lui şi, în cele din urmă, i-a îngăduit să poarte veşmintele sfinte, fiind primul mare-preot al poporului legământului şi devenind astfel primul simbol al lucrării de mare-preot a lui Isus Însuşi (Evr. 8,1). Cu alte cuvinte, deşi s-a făcut vinovat de un păcat teribil, Aaron a fost beneficiarul harului răscumpărător al lui Dumnezeu, un har atât de mare, care nu numai că i-a adus iertare, ci i-a îngăduit şi să preia o slujbă sfântă, care exprimă în esenţă harul, îndurarea şi iertarea lui Dumnezeu. De aceea viaţa lui Aaron este o ilustrare specială a îndurării şi a răscumpărării pe care toţi le avem la dispoziţie prin Hristos.

Ai eşuat vreodată (poate chiar lamentabil) când ai vrut să trăieşti la înălţi mea idealului care ţi-a fost încredinţat? Ce poţi învăţa din viaţa lui Aaron?

Preoţia

2. Ce îi poruncise Domnul lui Moise cu privire la preoţie? Ex. 28,1

Preoţia levitică a fost stabilită în timpul umblării lui Israel prin pustie şi avea să dureze peste o mie cinci sute de ani. Este adevărat că ideea de „preoţie pentru Domnul” exista de multă vreme (vezi Gen. 14,18), însă stabilirea preoţiei levitice a arătat mai clar care era scopul ei.

După cum am văzut ieri, Aaron a fost ales de Domnul (în ciuda păcatului său mare) ca prim conducător al acestei preoţii. Aceasta ne arată că preoţii trebuiau să simtă împreună cu poporul pe care îl reprezentau înaintea lui Dumnezeu, fiindcă tocmai acesta era rolul lor: să fie reprezentanţi sau mijlocitori între oameni şi Dumnezeu. Aaron, ca fiinţă umană căzută, se regăsea cu uşurinţă în fiecare om pe care urma să-l reprezinte. Cine era el să-i judece pe alţi păcătoşi, când el însuşi nu era nici pe departe un sfânt?

Totodată preoţia era o onoare sacră, iar preoţii trebuiau să fie simbolul sfinţeniei şi al purităţii, întrucât ei urmau să se înfăţişeze înaintea Domnului în locul poporului. Ei trebuiau să fie sfinţi, altfel, ce rost mai avea preoţia? Ei trebuiau să fie deosebiţi nu doar de dragul de a fi altfel, ci deosebiţi în sensul că, deşi recunoşteau că erau aproape de aceia pe care îi reprezentau, ei erau totuşi diferiţi de popor.

3. Ce lucruri li se cereau preoţilor? Ce însemnau aceste cerinţe? Lev. 21,7- 24; 22,1-8

Deşi ne este greu să înţelegem aceste restricţii, un lucru este cert: preoţia trebuia să fie deosebită, sacră, specială. Preoţii Îl reprezentau pe Isus Hristos, iar slujba lor trebuia să simbolizeze, prin „umbre” şi simboluri, lucrarea Sa în favoarea noastră.

Ar trebui să fim deosebiţi de oamenii din jurul nostru? Dacă da, de ce şi în ce privinţe?

Veşmintele preoţeşti

4. Ce veşminte urmau să poarte preoţii? Exodul 28,4

Dacă studiem Sanctuarul pământesc, observăm că niciun lucru din el nu este la întâmplare. Dumnezeu le-a dat preoţilor îndrumări clare cu privire la slujbele lor. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul veşmintelor pe care preoţii trebuiau să le poarte. Toate articolele de îmbrăcăminte respectau îndrumările Sale precise.

5. Ce lecţii spirituale putem desprinde din descrierea hainelor care trebuiau făcute pentru Aaron, marele-preot, şi pentru preoţi, în general? Exodul 28

„Modelul veşmintelor preoţeşti i-a fost arătat lui Moise pe munte. Au fost specificate toate articolele de îmbrăcăminte pe care marele-preot urma să le poarte şi modul în care ele trebuiau confecţionate. Aceste veşminte au fost dedicate unui scop deosebit de solemn. Prin ele se făcea referire la caracterul Aceluia care era simbolizat – Domnul Isus Hristos.

Ele îl acopereau pe preot cu slavă şi frumuseţe şi vorbeau despre onoarea slujbei lui. Când le purta, preotul se înfăţişa ca reprezentant al lui Israel, arătând prin veşmintele sale slava pe care Israel trebuia să o descopere lumii ca popor ales de Dumnezeu.” – Ellen G. White, The Youth’s Instructor, 7 iunie 1900

De-a lungul vremii, s-a scris foarte mult despre presupusa semnificaţie şi despre simbolismul fiecărei culori, fiecărui material, fiecărei pietre preţioase, fiecărui lănţişor etc. Oricare era semnificaţia fiecăruia dintre aceste aspecte, toate acestea împreună trebuiau să reprezinte desăvârşirea, sfinţenia, frumuseţea şi meritele marelui Model, Isus, Marele nostru Preot adevărat, care slujeşte în Sanctuarul din cer (Evr. 8,1.2).

De asemenea, textele ne transmit ideea că preoţii purtau diferite lucruri (Ex. 28,12.29.30.38.42.43). Aceasta este bineînţeles o temă esenţială a Planului de Mântuire, pe care îl ilustrau preoţia şi Sanctuarul: ideea că Domnul Isus, Înlocuitorul nostru, a purtat păcatele noastre şi a luat asupra Sa pedeapsa pentru ele. Toate acestea erau prefigurate prin intermediul slujbelor din Sanctuar şi prin veşmintele preoţilor, toate fiind simbolurile caracterului şi ale lucrării Mântuitorului în favoarea noastră.

Pieptarul judecăţii

Dintre toate veşmintele şi podoabele preoţeşti, pieptarul judecăţii (Ex. 28,15), care trebuia purtat de marele-preot, era lucrat cu cea mai mare minuţiozitate şi grijă. Celelalte articole erau ca un fundal pentru acest articol sacru al veşmintelor preoţeşti. Mai bine de o treime din capitol (Ex. 28,15-30) este dedicată descrierii modului de confecţionare a acestei podoabe sacre. Acest fapt ne arată că pieptarul avea o importanţă deosebită în lucrarea marelui-preot în Sanctuar.

6. Ce simboliza fiecare piatră preţioasă? Ex. 28,15-30. Ce înseamnă faptul că marele-preot trebuia să poarte „pe inima lui numele fiilor lui Israel”? Vers. 29; vezi şi Apoc. 21,12-14.

Aici apare din nou ideea că marele-preot, ca simbol al Domnului Isus, purta pe piept numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Cuvântul ebraic pentru a purta este des întâlnit în Vechiul Testament cu referire la purtarea păcatului, un lucru pe care preoţii trebuiau să-l facă în cadrul slujbelor lor (Lev. 10,17; Ex. 28,38; Num. 18,1.22.23). Deşi aici este folosit în sensul purtării numelor fiilor lui Israel, ideea este asemănătoare: copiii lui Israel trebuie să depindă cu totul de Dumnezeu care îi iartă, îi susţine şi le dă puterea de a duce viaţa sfântă pe care El o aşteaptă de la ei (Fil. 4,13).

Demn de observat este şi faptul că preotul trebuia să poarte numele fiilor lui Israel pe inima lui. Inima este un simbol des întâlnit în Biblie (şi în multe culturi) pentru a reprezenta dragostea, în cazul acesta, dragostea şi bunătatea Domnului faţă de copiii Săi.

Un alt fapt important este acela că fiecărei seminţii îi corespundea o anumită piatră preţioasă, cu aspectul şi calităţile ei specifice, care o deosebeau de celelalte, făcând astfel referire la unicitatea fiecărei seminţii (vezi Geneza 49). Comentatorii consideră că pietrele preţioase scot în evidenţă nu numai deosebirile şi trăsăturile specifice celor douăsprezece seminţii sau ale celor doisprezece apostoli (Apoc. 21,14), ci ale bisericii în ansamblu, care este alcătuită din „pietre vii” (1 Petru 2,5). Fiecare dintre noi are o personalitate unică, un caracter unic şi nişte daruri unice, însă noi trebuie să fim una în scopuri prin harul Marelui nostru Preot, Isus.

Prin ce experienţe personale ai cunoscut dragostea lui Dumnezeu? Cum ţi-a arătat că te poartă pe inima Lui? De ce este important să meditezi la aceste experienţe, mai ales când treci prin greutăţi?

Domnul Isus, Marele nostru Preot

7. Ce speranţă şi ce făgăduinţă îţi poţi însuşi din faptul că Marele nostru Preot este Isus? Evr. 4,14.15

Domnul Isus Se află în prezent în Sanctuarul ceresc, unde slujeşte ca Mare-Preot şi poartă pe inima Lui acest pieptar al judecăţii. El „trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi” (Evr. 7,25) şi suntem încurajaţi la gândul că El simte cu noi în problemele, durerile şi ispitele cu care ne confruntăm. Asemenea lui Aaron, El a cunoscut, ca om, încercările, necazurile şi ispitele întregii omeniri; totuşi, spre deosebire de Aaron, El a fost „fără păcat”, o deosebire esenţială, întrucât pe temeiul acesta putem cere împlinirea a două făgăduinţe frumoase: (1) haina neprihănirii Sale, pe care o primim prin credinţă şi prin care putem fi socotiţi desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu şi (2) puterea de a birui ispita, la fel ca El.

8. Ce făgăduinţe avem în Evrei 8,10-13 şi cum ar trebui să se împlinească ele în viaţa noastră?

În acest pasaj sunt abordate ambele aspecte ale mântuirii prin Hristos, ale primirii neprihănirii Sale. Ce frumoasă este făgăduinţa că Domnul ne va „ierta nelegiuirile” şi că nu-Şi va mai „aduce aminte de păcatele şi fărădelegile” noastre (vers. 12)! Ea se împlineşte în dreptul celor care s-au supus prin credinţă lui Isus şi care au cerut împlinirea făgăduinţelor Sale din noul legământ, în dreptul celor care au scrisă Legea Sa în inimile lor şi care ascultă de ea, nu pentru a obţine mântuirea, ci fiindcă au primit-o deja. Fiind îmbrăcaţi în haina neprihănirii Sale, ei manifestă această neprihănire în viaţa lor. Acesta este în esenţă legământul cel nou.

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, cap. „Cortul şi serviciile lui”; Parabolele Domnului Hristos, cap. „Via Domnului”; Profeţi şi regi, cap. „Poporul piere din lipsă de cunoştinţă”; Experienţe şi viziuni, cap. „Sanctuarul”; Tragedia veacurilor, cap. „Ce este Sanctuarul?” şi „Poporul lui Dumnezeu salvat”.„Hristos este Slujitorul adevăratului cort, Marele-Preot al tuturor celor care cred în El ca Mântuitor personal şi nimeni nu-I poate lua această slujbă. El este Marele-Preot al bisericii…” – Ellen G. White, That I May Know Him, pag. 74

„Ar trebui să exercităm credinţă în fiecare zi; iar credinţa aceasta va creşte zilnic, pe măsură ce o exercităm, pe măsură ce înţelegem că El nu numai că ne-a răscumpărat, ci ne-a iubit şi ne-a spălat de păcate cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său.” – Ellen G. White, Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, pag. 287

Întrebări pentru discuţie

1. Citiţi Apocalipsa 1,5.6, unde Isus descrie slujba Sa şi apoi ne vorbeşte despre o mult aşteptată făgăduinţă. Discutaţi expresia din versetul 6:„a făcut din noi o împărăţie şi preoţi”.

2. Treceţi în revistă celelalte articole de îmbrăcăminte ale preoţilor, prezentate în Exod 28. Ce lecţii spiritua e şi ce adevăruri mai desprindem din acest pasaj?

3. Ni s-a atras atenţia că e posibil să pretindem că purtăm haina nepri hănirii, dar, de fapt, să nu ducem o viaţă de neprihănire. Cum putem să ne evaluăm motivele şi faptele? Cum putem afla dacă purtăm într-ade văr haina neprihănirii sau dacă ne amăgim pe noi înşine? De unde putem şti că suntem îmbrăcaţi cu ea sau că, de fapt, umblă  în goliciunea în drep tăţirii de sine?

4. Discutaţi despre ideea din secţiunea de duminică, legată de iertarea şi de harul arătate faţă de Aaron. Deşi i se încredinţase o mare responsabilitate, el nu a reuşit să se ridice la înălţimea ei şi consecinţa a fost tragică. Cu toate acestea, după aceea i s-a încredinţat o responsabilitate şi mai mare. Ce lecţie putem desprinde de aici pentru noi, ca biserică?

Mantaua lui Ilie şi mantaua lui Elisei

Text de memorat: „În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea.” (2 Corinteni 7,10)

Numai puţine personaje biblice au avut parte o viaţă la fel de tumultuoasă ca a lui Ilie. Ce istorie extraordinară despre credinţă, despre încercare şi despre puterea lui Dumnezeu în lumea aceasta!

Ilie mai este considerat şi în zilele noastre un personaj important, cel puţin în iudaism. De altfel, în tradiţia iudaică, el este socotit a fi cel mai important personaj biblic.

Spre exemplu, cu ocazia Paştelui, se aşază pe masă un pahar special cu vin. În timpul sărbătorii, uşa casei este deschisă şi toţi mesenii se ridică pentru a-l lăsa pe Ilie să intre şi să bea. La circumcizie, este pus deoparte un scaun, „scaunul lui Ilie”, ca parte a ritualului. De asemenea, la încheierea Sabatului, evreii cântă despre Ilie, exprimându-şi speranţa că el va veni „curând, în zilele noastre… împreună cu Mesia, fiul lui David, ca să ne mântuiască”.

Un exemplu al locului important pe care îl ocupă Ilie în gândirea iudaică îl găsim şi în Evanghelie, unde Petru spune că unii oameni credeau despre Domnul că era Ilie (Mat. 16,14). Săptămâna aceasta, vom studia despre Ilie şi despre mantaua lui şi vom desprinde câteva lecţii spirituale pentru noi.

„Un susur blând şi subţire”

Viaţa lui Ilie, consemnată în 1 şi 2 Împăraţi, conţine câteva ocazii în care el i-a înfruntat cu curaj pe regi şi ameninţările lor cu moartea. A existat totuşi o excepţie: ocazia în care s-a speriat de ameninţările unei regine rele şi a fugit ca să-şi scape viaţa.

În 1 Împăraţi 18, se relatează cum Ilie coboară foc din cer pe Muntele Carmel, porunceşte uciderea profeţilor lui Baal şi îl anunţă pe Ahab de venirea ploii. Puterea Domnului a venit peste el şi, după ce şi-a prins poalele mantalei în cingătoare, a alergat înaintea lui Ahab pe o distanţă de circa treizeci de kilometri, până la Izreel. Totuşi, în următorul capitol, Ilie apare descris într-o cu totul altă lumină.

1. Ce învăţăm din experienţa lui Ilie cu privire la faptul că, oricât de bună ar fi fost relaţia noastră cu Dumnezeu, oricât de mari biruinţe am fi avut prin credinţă, niciunul dintre noi nu este imun faţă de posibilitatea de a cădea? 1 Împăraţi 19,1-4

În ciuda acestei căderi, Domnul nu l-a părăsit pe Ilie, nici chiar după rugămintea lui disperată şi vrednică de milă. El i-a dat dovezi că îl iubeşte şi că este preocupat de viaţa lui.

2. Când şi de ce şi-a acoperit Ilie faţa cu mantaua? 1 Împăraţi 19,5-19

Este interesant faptul că Ilie nu şi-a acoperit faţa cu mantaua atunci când a auzit vântul tare şi puternic, când a văzut cutremurul de pământ şi focul, ci, doar atunci când glasul Domnului s-a auzit într-un „susur blând şi subţire”, Ilie şi-a exprimat astfel teama, respectul şi dorinţa de a se proteja.

Ilie avea nevoie să înveţe că primele trei forţe, deşi erau impresionante, nu înfăţişau adevărata imagine a Duhului lui Dumnezeu. Ilie a auzit glasul blând al Domnului care îi spunea ce să facă şi a ascultat de glasul acesta.

Cum putem învăţa să recunoaştem glasul Domnului? Atunci când recunoaştem glasul Lui, ascultăm noi de el sau îl înăbuşim? Ce îţi spune răspunsul la această întrebare despre tine?

Mantaua profetului

După manifestarea plină de măreţie a puterii lui Dumnezeu pe Muntele Carmel, Ilie s-a plâns că el era ultimul om credincios din tot poporul. Se pare că Domnul a ignorat plângerea lui şi, la sfârşit, i-a dat porunca de a unge doi împăraţi şi de a-l unge pe Elisei ca profet.

Ascultând de porunca Domnului de a-şi căuta un succesor, Ilie s-a dus la ogorul lui Şafat, tatăl lui Elisei, şi l-a găsit pe Elisei arând. Poate că, după ce Ilie i-a făcut cu mâna ca să-i atragă atenţia, Elisei s-a oprit din lucru şi a aşteptat să audă mesajul din partea Domnului.

3. Cum a fost exprimată chemarea Domnului pentru Elisei? 1 Împăraţi 19,19

Nu ni se spune ce cuvinte a folosit Ilie şi nici ce răspuns a dat Elisei, însă ştim că Elisei a răspuns pozitiv. Apoi Ilie a luat mantaua (simbolul responsabilităţilor sale de slujitor al lui Dumnezeu) şi a aşezat-o pe umeriilui Elisei (vezi Num. 20,28). Simbolismul nu este greu de descifrat. Elisei a primit o chemare sacră.

4. În alte părţi în Biblie, mantaua (sau cămaşa, haina) nu este neapărat un simbol al chemării lui Dumnezeu de a-I sluji. Ce mai reprezintă ea? Iov 1,20; Ps. 109,29; Iuda 22. 23; 2 Samuel 10,3.4; Ezechiel 16, 16?

Mantaua lui Ilie este aici simbolul devotamentului, al consacrării. „Când Ilie, îndrumat de Dumnezeu să caute un urmaş, a trecut pe câmpul în care era Elisei, a aruncat pe umerii tânărului mantaua consacrării. În timpul foametei, familia lui Şafat cunoscuse lucrarea şi misiunea lui Ilie, iar acum Duhul lui Dumnezeu a arătat inimii lui Elisei însemnătatea faptei prorocului. Pentru el, acesta era semnul că Dumnezeu îl chemase să fie urmaşul lui Ilie.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, pag. 219, 220

Acelaşi lucru poate avea o semnificaţie rea sau una bună, în funcţie de felul în care este folosit. Ce faci cu lucrurile pe care le ai? Ce semnificaţie le dai prin faptele tale? Ce au ajuns ele să însemne pentru tine şi de ce?

Îmbrăcat în sac

În descrierea experienţelor lui Ilie, îmbrăcămintea este amintită şi în legătură cu alte personaje. Ahab, regele lui Israel, a vrut să cumpere o vie care se afla lângă palatul lui şi care îi aparţinea lui Nabot din Izreel. Nabot a refuzat să i-o vândă.

Când a auzit vestea aceasta, Izabela s-a supărat şi a făcut un plan pentru a-l elimina pe Nabot. Planul ei a reuşit, Ahab a intrat în posesia viei, însă Ilie a primit de la Domnul poruncă să se înfăţişeze înaintea regelui şi să-i spună: „Aşa vorbeşte Domnul: «Nu eşti tu un ucigaş şi un hoţ?» Şi să-i maispui: «Aşa vorbeşte Domnul: Chiar în locul unde au lins câinii sângele luiNabot, vor linge câinii şi sângele tău»” (1 Împ. 21,19).

Probabil că această nouă misiune i-a produs la fel de mult stres ca şi în ocaziile anterioare, în care a trebuit să-l înfrunte pe Ahab. Cu toate acestea, Ilie ne dă impresia că esteputernic şi dispus să asculte porunca Domnului, deşi ştie că viaţa lui este în pericol. El trebuie să îi aducă la cunoştinţă regelui avertizarea teribilă din partea lui Dumnezeu cu privire la modul în care avea să moară.

5. Cum interpretăm răspunsul lui Ahab? Ce descoperim în aceste versete despre caracterul lui Ahab? 1 Împăraţi 21,21-29

Când a auzit avertizarea, Ahab a venit înaintea Domnului, luând o atitudine de smerenie profundă: şi-a rupt hainele, s-a îmbrăcat în sac şi a refuzat să mănânce (1 Împ. 21,27). Restul capitolului ne lasă să înţelegem că pocăinţa şi smerenia lui au fost autentice. Ruperea hainei, un gest larg răspândit în vremea aceea, prin care oamenii îşi exprimau groaza şi durerea,ne arată că el a crezut că mesajul lui Ilie era adevărat. Textul nu ne spune cât de mult a durat pocăinţa lui, dar ne spune că, prin acest gest, şi-a arătat regretul din toată inima.

„În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea” (2 Cor. 7,10). Citeşte contextul în care se găseşte acest verset. Ce ne spune Pavel aici? Cum putem aplica la viaţa noastră această avertizare?

Luarea lui Ilie la cer

Orice s-ar spune, Ilie a avut, fără îndoială, o viaţă interesantă şi tumultuoasă. 2 Împăraţi 1 conţine o relatare impresionantă, care introduce relatarea şi mai impresionantă din capitolul următor. Am putea spune, fără să greşim, că Elisei şi-a început lucrarea în plină glorie.

6. De ce nu a vrut Elisei să se despartă de Ilie, deşi acesta îl rugase de trei ori să plece? De ce şi-a rupt Elisei hainele? Din cauza tristeţii sau din alt motiv? Care ar fi acest motiv? 2 Împăraţi 2,1-18

Nu ne îndoim că Elisei a fost foarte fericit şi recunoscător, pentru că a văzut carul şi caii ca de foc şi pentru asigurarea că va primi de două ori mai multă putere decât Ilie. În general, ruperea hainelor era un gest care exprima tristeţea, dar se pare că Elisei a fost atât de copleşit de experienţa aceasta, încât şi-a rupt hainele pentru a-şi arăta recunoştinţa: avea în mâinile lui mantaua lui Ilie. De asemenea, este posibil ca ruperea hainelor să fie un gest simbolic, care să arate că a scăpat de hainele lui şi a primit mantaua lui Ilie.

Când Ilie şi-a aruncat mantaua pe umerii lui Elisei, amândoi au ştiutcă gestul acesta era simbolul chemării de a lucra pentru Dumnezeu (chiar dacă, după aceea, probabil că Elisei i-a înapoiat mantaua). Acum, Elisei intrase în posesia acestei haine speciale, fapt care arăta că trebuia să poarte responsabilitatea conducerii în locul lui Ilie.

7. Care este cererea pe care Elisei i-o face lui Ilie? Vers. 9. La ce situaţie asemănătoare din Biblie ne duce ea cu gândul?

Cererea lui Elisei ne dezvăluie ce fel de om era şi ne arată că el era vrednic să continue lucrarea lui Ilie şi să poarte mantaua marelui profet care urma să fie luat la cer.

Relatarea din acest pasaj ne oferă o perspectivă mai largă asupra realităţii. Avem cumva tendinţa de a ne limita la perspectiva materialistă, uitând de realitatea lumii nevăzute care interacţionează cu lumea noastră?

Mantaua lui Elise

8. La ce alt pasaj biblic ne trimite cu gândul relatarea din 2 Împ. 2,13.14? Ce simboluri apar în acel pasaj?

9. Cum au reacţionat profeţii din Ierihon şi de ce au încercat să-l caute peIlie, deşi ştiau că fusese luat la cer? 2 Împăraţi 2,15-18

Textele anterioare precizează clar că profeţii ştiau că Ilie avea să fie luat la cer. Textul nu spune dacă ei au fost martori ai acestui eveniment. Într-un anumit sens, detaliul acesta nu contează, fiindcă ei ştiau că „Duhul Domnului” îl luase. Însă nu ştiau unde îl dusese. Ei aveau convingerea că Ilie mai putea fi găsit „pe vreun munte sau în vreo vale” (vers. 15).

Fiind probabil nepregătiţi pentru ideea că un om putea fi luat la cer atât de repede, s-au gândit că Domnul l-a dus în altă parte. Şi, cu toate că Elisei le spusese să nu-l mai caute, ei au continuat căutările. Probabil că au înţelesce s-a întâmplat numai atunci când nu au putut să-l găsească. Şi chiar şi atunci mai aveau îndoieli. Poate că Domnul îl dusese pe un munte sauîntr-o vale şi poate că ei nu-l căutaseră acolo!

În cele din urmă, oricare ar fi fost experienţele pe care le-am avut şiminunile pe care le-am văzut, tot trebuie să exercităm credinţă, altfel, mai devreme sau mai târziu, îndoiala se va strecura în sufletul nostru şi ne va submina experienţa creştină.

Gândeşte-te la o experienţă mare pe care ai avut-o cu Domnul. Fără îndoială că în momentul acela credinţa ta a fost puternică. Totuşi, după aceea, credinţa ta a scăzut. De ce? De ce este important să-ţi faci obiceiul de a-ţi consolida credinţa zilnic?

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, cap. „Set şi Enoh”; Profeţi şi regi, cap. „De la Izreel la Horeb”, „Ce faci tu aici, Ilie?” şi „În duhul şi puterea lui Ilie”.

„Ilie, care fusese luat la cer fără să fi văzut moartea, îi reprezenta pe aceia care vor fi în viaţă pe pământ la a doua venire a lui Hristos şi care vor fi «schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă», «când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire» (1 Cor. 15,51-53). Isus a fost îmbrăcat cu lumina cerească, aşa cum Se va arăta «a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea», când El «va veni în slavaTatălui Său împreună cu sfinţii îngeri» (Evrei 9,28; Marcu 8,38).” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii,  pag. 422

Întrebări pentru discuţie

1. Ce putem face în mod practic pentru a distinge acel „susur blând şi subţire” al vocii lui Dumnezeu? Ce lucruri din viaţa noastră ne împiedică să auzim glasul Său? Cum ne împiedică păcatul săvârşit de
bunăvoie să auzim glasul Său?

2. Când suntem disperaţi şi descurajaţi, cum putem avea convingerea că Domnul este aproape de noi şi că veghează asupra noastră?

3. Ilie i-a încredinţat mantaua sa lui Elisei, ca semn că Elisei avea să fie succesorullui. Cum putem să ne asigurăm că îi încredinţăm răspunderea unui om vrednic de chemarea primită?

4. Discutaţi în cadrul grupei semnificaţia textului de memorat. Ce învăţăm din el despre adevărata pocăinţă?

5. În studiile din trimestrul acesta, despre haine şi veşminte, am început să analizăm foarte multe simboluri. Ce sunt simbolurile, cum le putem interpreta, ce semnificaţii le dăm şi ce legătură au ele cu noi?

Alte simboluri din domeniul vestimentar

Text de memorat: „Căci îşi zicea ea: «Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui».” (Marcu 5,28)

Nu trebuie să ne surprindă faptul că putem extrage atât de multe lecţii din relatările biblice în care este amintită îmbrăcămintea. Hainele fac parte din viaţa noastră şi pot spune foarte multe despre noi înşine, chiar dacă nu rostim niciun cuvânt. Adeseori, îi evaluăm pe cei din jurul nostru în funcţie de hainele pe care le poartă sau de modul cum le poartă.

Studiul de săptămâna aceasta va aborda relatările din viaţa lui Isus, în care sunt amintite diferite obiecte de îmbrăcăminte. Vom analiza experienţa femeii care a crezut că tot ce trebuia să facă pentru a fi vindecată era să se atingă de hainele Lui. Apoi, vom trece la evenimentul Sfintei Cine, când Isus Şi-a dat jos haina, ca să poată spăla picioarele ucenicilor. După aceea, vom studia despre marele-preot care şi-a rupt veşmintele, pecetluindu-şi prin gestul acesta condamnarea. Într-o altă secţiune, ne vom opri asupra hainelor de batjocură, cu care soldaţii romani L-au îmbrăcat pe Isus. În cele din urmă, ne vom opri asupra momentului în care soldaţii au tras la sorţi pentru cămaşa lui Isus, împlinind în felul acesta o veche profeţie biblică.

„Cine s-a atins de hainele Mele?”

În Marcu 5,24-34 şi Luca 8,43-48 este relatat despre o femeie care avea „o scurgere de sânge”. Pe lângă faptul că simptomul acesta poate indica o afecţiune gravă, în cultura de atunci, el era însoţit de stigmatul necurăţiei rituale, lucru care sporea şi mai mult nefericirea acestei femei. Doctorii nu au putut să o ajute. Ea îşi dorea vindecarea cu atâta disperare, încât şi-a cheltuit toată averea pe multe leacuri, care nu au făcut decât să-i înrăutăţească boala. Suferinţa şi ruşinea pe care le îndura această femeie depăşesc orice închipuire. Dar apoi ea a venit la Isus, la Omul care făcea minuni extraordinare.

1. Citeşte Marcu 5,24-34 şi Luca 8,43-48. Ce lecţie putem desprinde din convingerea acestei femei că, pentru a fi vindecată, era de ajuns să seatingă de haina lui Isus?

Femeia aceasta avea multă credinţă în Isus; ea a fost convinsă că îşi va recăpăta sănătatea dacă se va atinge de haina Lui. Este adevărat că nu hainele i-au dat vindecare, nici atingerea de ele, ci puterea lui Dumnezeu care a lucrat la inima ei, chemând-o la El şi conştientizând-o de neputinţaşi de nevoia ei. Atingerea hainelor lui Isus este o ilustrare a credinţei care lucrează prin fapte, temă care constituie, de altfel, esenţa creştinismului.

2. De ce a întrebat Isus cine s-a atins de hainele Lui? Marcu 5, 30.33.34

Când a pus această întrebare, Domnul Isus a făcut publică vindeca rea femeii, pentru ca mărturia ei să fie auzită de toţi cei prezenţi. Pe de altă parte, intenţia Sa a fost să o ajute să înţeleagă că vindecarea ei nu se datora unei puteri magice emanate de hainele Lui, ci puterii lui Dumnezeu care a lucrat în ea prin credinţa ei. Deşi situaţia în care se găsise înainte de vindecare fusese ruşinoasă, ea putea acum să dea mărturie despre lucrarea lui Hristos în ea.

Cum putem învăţa să venim la Domnul la fel ca această femeie, în credinţă şi supunere, conştienţi de neputinţa noastră? Cum putem păstra această credinţă în El, atunci când vindecarea pe care I-o cerem nu vine aşa cum ne-am aştepta?

El „S-a dezbrăcat de hainele Lui”

În ultimele zile din viaţa Sa pe acest pământ, Hristos a urcat împreună cu ucenicii în camera de sus, unde au luat Paştele, sărbătoarea care comemora eliberarea din sclavia egipteană. Camera de sus era pregătită, dar ceva lipsea. Atmosfera era tensionată şi plină de ranchiună. Cu puţin timp înainte, ucenicii se certaseră între ei pentru locul cel mai important din noua împărăţie. Acum erau laolaltă la o sărbătoare care ar fi trebuit să le vorbească despre marea lor nevoie după harul mântuitor al lui Dumnezeu şi despre dependenţa lor de El.

3. Ce lucru nu reuşiseră ucenicii să înţeleagă încă, deşi petrecuseră atâta timp cu Isus? Matei 20,20-28

Pe lângă disensiunile dintre ucenici, mai era şi atitudinea sfidătoare a lui Iuda, care încerca să-şi ascundă trădarea. Isus ar fi putut să-Şi exprime dezgustul faţă de toţi, dar El îi iubea şi a ales să facă altceva.

4. Ce lecţie ne dă Domnul Isus în Ioan 13,1-16? De ce este principiul acesta esenţial pentru viaţa de ucenicie?

Ucenicii ar fi trebuit să se ocupe de spălarea picioarelor murdare de praful adunat de pe drum. Aceasta era datoria slugilor, dar ucenicii nu aveau slugi. Şi niciunul dintre ei nu era dispus să se umilească. Totuşi ei au fost profund mişcaţi când Isus Şi-a dat jos veşmântul de deasupra şi a început să le spele picioarele. Ei îşi exprimaseră convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu şi s-au simţit ruşinaţi când El S-a plecat în genunchi pentru a îndeplini o lucrare de slugă. Textul spune că, înainte de aceasta, Isus Şi-a dat jos hainele pentru a arăta că era dispus să Se umilească şi să Se smerească oricât era necesar pentru a ajunge la inima ucenicilor Lui. Iar apoi, ca o încununare a gestului Său de umilinţă, a trecut la Iuda şi i-a spălat picioarele.

Cât de mult eşti dispus să te „pleci” pentru a le face bine altora şi pentru a le sluji? Când ai făcut lucrul acesta ultima dată?

„Să nu-şi sfâşie veşmintele”

5. Ce poruncă explicită fusese dată prin Moise cu privire la marele-preot? Lev. 21,10

6. Dincolo de intenţia pe care a avut-o când şi-a sfâşiat hainele, ce simbol a mai avut acest gest al său? Matei 26,59-68, vezi şi Marcu 15,38; Evr. 8,1.

Marele-preot şi-a rupt veşmintele pentru a arăta că Isus trebuia condamnat la moarte. Prin acest gest, el şi-a arătat indignarea şi groaza faţă de presupusa pretenţie blasfematoare a lui Isus, că era Fiul lui Dumnezeu.

Legea mozaică îi interzicea marelui-preot să-şi rupă veşmintele preoţeşti (Lev. 10,6; 21,10), fiindcă ele erau simbolul desăvârşirii carac terului lui Dumnezeu. Ruperea acestor veşminte era o profanare, o nesocotire a caracterului Său, o negare a desăvârşirii Lui. Astfel, Caiafa s-a făcut vinovat de încălcarea Legii pe care pretindea că o apără. Gestul acesta îl descalifica pentru poziţia de preot. Pedeapsa pentru un mare-preot care îşi rupea veşmintele era moartea.

Marea ironie în toate acestea este că, la instigarea marelui-preot care merita moartea pentru faptele lui, urma să fie condamnat la moarte Isus, care nu săvârşise niciun rău.

Ruperea veşmintelor preoţeşti are o semnificaţie profundă. Ea marchea ză începutul sfârşitului pentru Sanctuarul pământesc şi pentru preoţie. În curând, avea să fie instaurat un nou sistem, în care Hristos avea să fie Mare-Preot în Sanctuarul din cer. Hainele marelui-preot din Sanctuarul pământesc, atât de pline de semnificaţie la vremea lor, aveau să dispară în curând împreună cu un sistemul din care făceau parte. Cât de înfricoşător este faptul că mulţi conducători religioşi (nu toţi) s-au lăsat orbiţi de ură, gelozie şi teamă şi nu L-au recunoscut pe Hristos – Acela spre care arăta întregul lor sistem religios! Totuşi, oamenii de rând L-au acceptat pe Isus ca Mesia şi şi-au asumat lucrarea pe care ar fi trebuit să o facă preoţii.

Suntem cumva şi noi orbi faţă de adevărurile importante pe care Domnul vrea să le învăţăm? Cum putem renunţa la îndreptăţirea de sine, cum putem simţământul de superioritate morală şi spirituală?

Haine de batjocură

7. Ce ne spune relatarea evenimentelor de dinaintea răstignirii despre ignoranţa, cruzimea şi nebunia oamenilor? Cum se poartă omenirea cu Creatorul şi Răscumpărătorul ei? Mat. 27,27-29, vezi şi Marcu 15,17-20; Luca 23,10.11.

Isus a fost dezbrăcat de hainele Lui şi a fost îmbrăcat într-o haină stacojie (roşu-aprins). E posibil ca haina aceasta să fi fost o mantie a vreunui soldat sau o haină veche de-a lui Pilat. Roşul era culoarea regalităţii. Soldaţii romani I-au aruncat-o lui Isus pe umeri, în bătaie de joc, pentru că pretindea a fi împărat.

Şi apoi, orice împărat trebuie să aibă o coroană! Soldaţii i-au pregătit o coroană dintr-o creangă de arbust spinos care creşte în Palestina şi I-au pus în mână o trestie în loc de sceptru. Apoi, s-au plecat înaintea lui în batjocură, numindu-L „Împăratul iudeilor”. Preoţii şi-au îndreptat batjocurile împotriva autorităţii spirituale a lui Hristos, în vreme ce soldaţii au luat în derâdere suveranitatea Lui. Într-o parodie de ceremonie, ei au defilat în jurul Împăratului universului, pe care Îl îmbrăcaseră în haine de batjocură. Acela care Se oferise să îmbrace omenirea păcătoasă în hainele neprihănirii şi desăvârşirii Sale, purta acum haine de batjocură.

Ceea ce ne uimeşte este faptul că Domnul Isus a răbdat toate acestea, din dragoste pentru toţi oamenii, chiar şi pentru aceia care L-au tratat astfel. Iar noi ne supărăm imediat şi căutăm să ne răzbunăm când cineva ne tratează rău sau se uită ciudat la noi! Să imităm de acum înainte exemplul dat de Domnul în această situaţie!

Cum reacţionezi când ţi se face o nedreptate? Cum poţi imita exemplul dat de Isus?

„Îşi împart hainele Mele între ei”

Ne este greu să ne imaginăm ruşinea pe care Isus a trebuit să o îndure. După ce a fost batjocorit de soldaţi, El a fost dus la locul de răstignire şi a fost dezbrăcat şi de ultimul rând de haine, de cămaşă. Lovit, dispreţuit, umilit şi ironizat, Isus a băut pe cruce cupa aceea amară care Îi fusese pusă deoparte „de la întemeierea lumii” (Apoc. 13,8).

8. Ce interpretare profetică dă Biblia faptului că soldaţii i-au luat hainele şi ce importanţă are? Matei 27,35; Ioan 19,23.24, Ps. 22,18.

Deşi asistau la cel mai mare eveniment din istoria universului, soldaţii erau preocupaţi să împartă între ei hainele victimei! Într-un anumit sens însă, gestul lor nu este neînsemnat, întrucât Biblia ne arată că era o împlinire a profeţiei. Ioan (dar şi Matei) îl leagă direct de Psalmul 22, afirmând că s-a întâmplat aşa, „ca să se împlinească Scriptura”, oferindu-ne astfel mai multe dovezi ca să credem.

Dar ce a însemnat gestul acesta pentru Mântuitorul? Chinuit de suferinţa provocată de apăsarea păcatului omenirii şi de despărţirea de Tatăl, Isus îi vede la piciorul crucii pe aceşti soldaţi care aruncă sorţul pentru haina Lui, ca împlinire a profeţiei. Probabil că lucrul acesta I-a dat curaj pentru a îndura mai departe suferinţa. Fapta soldaţilor era o dovadă în plus că, în ciuda durerii teribile, a suferinţei îngrozitoare, profeţia se împlinea – lucrarea Sa pământească atingea punctul culminant şi jertfa Sa avea să asigure mântuirea fiecărui om care avea să o accepte prin credinţă.

Ce profeţii biblice ţi-au întărit credinţa, în mod special în momente grele, când credinţa ţi-a fost pusă la încercare? Aminteşte-ţi un astfel de moment. Împărtăşeşte grupei experienţa ta şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru felul în care a lucrat în viaţa ta.

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Divina vindecare, cap. „Atingerea credinţei”; Hristos, Lumina lumii, cap. „Atingerea credinţei” „În sala de judecată a lui Pilat şi „Golgota”.
„Vrăjmaşii lui Isus aşteptau acum cu nerăbdare moartea Sa. Ei îşi imaginau că evenimentul acesta va alunga pentru totdeauna zvonurile despre puterea Sa divină şi despre minunile săvârşite de El. Ei se flatau cu gândul că nu vor mai tremura din cauza influenţei Sale. Soldaţii nepăsători, care atârnaseră trupul lui Isus pe cruce, îşi împărţeau între ei veşmintele Sale, certându-se pentru cămaşa care era ţesută dintr-o bucată. În cele din urmă, au hotărât să tragă la sorţi. Prin inspiraţie, Scriptura descrisese cu acurateţe scena aceasta cu sute de ani înainte de a avea loc. «Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele; îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţ pentru cămaşa mea» (Ps. 22,16.18).” – Ellen G. White, Istoria mântuirii, pag. 223, 224

Întrebări pentru discuţie

1. Discutaţi în cadrul grupei despre profeţiile care v-au întărit credinţa într-un mod special. Cum ne arată aceste profeţii că Dumnezeu ne-a dat motive suficiente ca să credem?

2. Recitiţi evenimentele petrecute în ultimele zile din viaţa lui Isus şi meditaţi la înjosirea, ruşinea şi suferinţa pe care a trebuit să le îndure. Ce lecţii putem desprinde de aici? Cum putem învăţa să renunţăm la noi înşine la fel ca El?

3. Gândiţi-vă la ignoranţa totală a soldaţilor care L-au îmbrăcat pe Domnul într-o haină stacojie şi I-au pus pe cap o coroană de spini. Sau la ignoranţa soldaţilor care îşi împărţeau hainele Lui între ei, fără să ia seama la cele ce se întâmplau lângă ei. Sau la ignoranţa mareluipreot care şi-a rupt veşmântul, ca să dea impresia că este indignat de răspunsul lui Hristos. Toţi aceşti oameni au acţionat în necunoştinţă de cauză, dar, cu toate acestea, au participat la comiterea unei crime oribile. Este ignoranţa lor o circumstanţă atenuantă? De ce să fie pedepsiţi pentru o faptă pe care au săvârşit-o fără să ştie bine în ce se implică? Discutaţi.

La umbra aripilor Sale

Text de memorat: „Căci Tu eşti ajutorul meu şi sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale.” (Ps. 63,7)

„Trei lucruri sunt mai presus de puterile mele şi chiar patru pe care nu le pot pricepe: urma vulturului pe cer…” (Prov. 30,18.19). Vulturul este un fel de avion de război viu. Cu ciocul său încovoiat şi ghearele foarte ascuţite, el este echipat ca un avion de război. Are aripi puternice, oase tari, este plin de viaţă şi de forţă. Vulturul este o pasăre de pradă şi este necrofag. El se năpusteşte din înălţimea cerului şi plonjează în apă cu o viteză ameţitoare. Când se află în cuib, lângă puii lui, vulturul îşi retrage ghearele ca să nu-i rănească.

Vulturul este simbolul regalităţii, al puterii, al graţiei şi nu numai. Nu este de mirare atunci că scriitorii Bibliei se minunau de frumuseţea falnică a zborului vulturilor.

David însuşi a folosit o imagine asemănătoare în Psalmi, când a vorbit despre adăpostirea sub aripile lui Dumnezeu. Săptămâna aceasta, vom medita împreună cu David la modul în care Dumnezeu ne oferă adăpost şi ne acoperă păcatele. Însă mai întâi vom studia evenimentele care l-au determinat pe David să caute adăpost la Dumnezeu; după aceea, vom încerca să înţelegem de ce avem şi noi nevoie, ca să ne adăpostim sub aripile Sale.

Adevărul curat

Vulturii pot zbura la o altitudine de 3.000 m, mai sus decât oricare altă pasăre. Asemenea vulturului, şi David „a zburat” pe înălţimi. Micul păstor a ajuns la o măreţie cu care numai puţini împăraţi se pot lăuda. El s-a bucurat de biruinţe în lupte şi a fost copleşit cu onoruri. Însă David a uitat că veşmintele regale pe care le purta erau un dar de la Domnul. Ele nu-i puteau ascunde păcatele de privirea lui Dumnezeu.

În sens spiritual, hainele pe care le purta David erau şi preoţeşti, nu doar regeşti; el era şi conducătorul teocraţiei lui Israel. Păcatele amarnice care au pătat aceste haine l-au determinat să scrie Psalmii 32 şi 51. Pentru a înţelege pe deplin simbolurile folosite în aceşti psalmi (adăpostul împotriva păcatului şi aripile lui Dumnezeu ca expresie a ocrotirii), trebuie să vedem ce evenimente din viaţa lui David le-au inspirat. Vom descoperi că istoria tristă a căderii lui a pornit de la faptul că el a plecat de sub aripile Domnului.

În culmea măreţiei, David se confruntă cu cea mai aprigă luptă din viaţa sa. Bătălia nu se dă pe câmpul de luptă din Raba, ci undeva, în spatele frunţii sale, în lobul frontal. Satana şi-a ales „arma” cu grijă. Ceea ce Goliat nu a reuşit cu suliţa lui uriaşă, reuşeşte o femeie care îşi face baie şi pe care regele o priveşte de pe acoperişul palatului său. Din păcate, David uită „lecţia praştiei”: ce uşor este doborât un uriaş de o pietricică, iar în cazul acesta, doar de o privire!

1. Ce a făcut David, încercând să-şi acopere păcatul, ca să nu fie aflat de oameni? 2 Samuel 11

Încercările noastre de a acoperi păcatul pentru a nu se afla şi a nu fi pedepsiţi duc numai la săvârşirea unor păcate şi mai mari şi la creşterea riscului de a fi descoperiţi. De ce? Cum este subliniată această idee în relatarea evenimentului?

O singură privire într-o direcţie interzisă declanşează nişte evenimente care duc la crimă şi la riscul izbucnirii unui război civil. David ia toate măsurile pentru a-şi ascunde fapta şi a scăpa de consecinţe. Realitatea teribilă a păcatului este aceea că, dacă săvârşim doar un păcat, însă nu-l mărturisim şi nu ne lăsăm de el, vom face altul mai grav, pentru a-l ascunde pe primul. David a comis adulter şi a ucis la adăpostul poziţiei sale de rege. Însă ochiul lui Dumnezeu pătrunde dincolo de veşmintele împărăteşti şi priveşte la inimă.

La ce pericole spirituale suntem expuşi în timp de prosperitate? Cum le putem evita? De ce ne apropiem mai mult de Dumnezeu când trecem prin încercări?

Natan dezvăluie secretul

Timp de un an, David şi-a ascuns păcatul sub masca minciunii. Se părea că regele a scăpat nepedepsit. Păcatul îi împietreşte inima. Dar Dumnezeu îl trimite pe Natan ca să-l sensibilizeze. Profetul nu îl demască direct (ca să nu-şi pună viaţa în primejdie), ci îi prezintă adevărul printr-o parabolă.

2. Citeşte parabola spusă de Natan şi interpretarea ei. (Să nu uităm că şi Domnul Isus a folosit parabole). Care sunt avantajele folosirii parabolelor? Ce a făcut ca această metodă să fie mai eficientă şi chiar necesară pentru David? 2 Samuel 12,2-12

Parabola lui Natan este destul de scurtă, însă conţine câteva lecţii preţioase despre modul în care putem ajunge la inima împietrită de păcat. În primul rând, el nu vine la David cu o atitudine acuzatoare, ci cu smerenie şi cu tact, cerându-i ajutorul într-o problemă. Deşi inima lui David era împietrită de păcat, simţul dreptăţii era încă destul de ascuţit. În al doilea rând, Natan recurge la o parabolă pentru a-l dezarma. În al treilea rând, el îl determină pe David să asculte fără să aibă impresia că este judecat. Care a fost rezultatul? David se autocondamnă.

Verdictul lui Natan („Tu eşti omul acesta!”) reuşeşte să dea la o parte masca autoînşelării sub care se ascundea David. Răspunsul lui David, „Am păcătuit împotriva Domnului!”, este întâmpinat cu cuvintele: „Domnul îţi iartă păcatul” (vers. 13). De ce are Domnul puterea de a ierta sau de „a acoperi” păcatul? Vezi 1 Ioan 1,9.

Păcatul lui David a fost iertat, dar copilul conceput în păcat trebuia să moară. Probabil că David ar fi fost dispus să-şi dea şi viaţa numai să ştie că micuţul va putea să trăiască. El a dezbrăcat veşmintele împărăteşti, s-a îmbrăcat în hainele umilinţei şi ale întristării şi s-a prosternat înaintea Domului în pocăinţă, cerând ca viaţa copilului să fie cruţată. Însă, după moartea copilului, spre nedumerirea sfetnicilor lui, s-a ridicat de la pământ, s-a spălat şi şi-a schimbat hainele. El, unsul Domnului, se unge iar se închină înaintea lui Dumnezeu.

Gesturile lui ne arată că, după ce ne întristăm pentru păcat, trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne vindece: în primul rând, Dumnezeu îl ridică pe păcătos şi Îl atrage la Sine; după aceea, îl curăţă de vinovăţia păcatului şi îl acoperă cu haina neprihănirii Sale. El ne unge cu Duhul Său, ca să putem să ne închinăm înaintea Sa. Căderea lui David începe cu o baie şi se sfârşeşte cu o spălare. Însă aceasta din urmă nu este începutul păcatului, ci sfârşitul lui şi începutul unei inimi curate.

Ce speranţă ne dă refacerea lui David? Cum putem să venim înaintea Domnului şi să ne închinăm Lui plini de încredere?

Ferice de cel cu păcatul acoperit…

David refuză să-şi mărturisească păcatul cu Bat-Şeba timp de un an. Însă, după cum aflăm din Psalmul 32, tăcerea îi afectează liniştea sufletului şi sănătatea trupului.

3. Ce simboluri foloseşte David pentru a arăta cum se simţea atunci cândrefuza să-şi mărturisească păcatul? Potrivit versetului 5, ce a făcut el pentru a pune capăt chinului sufletesc? Ps. 32,3-5

David şi-a ascuns adulterul prin minciuni şi vărsare de sânge, dar povara vinovăţiei îl zdrobea. Însă, cu smerenie şi pocăinţă adevărată, el a apelat la îndurarea lui Dumnezeu. Când a strigat după iertare, David a făcut câteva lucruri importante pe care trebuie să le ştie toţi cei care doresc ca Domnul să le ierte păcatul şi să-l acopere: (1) Nu şi-a scuzat păcatul. (2) Nu s-a dezvinovăţit. (3) Nu a dat vina pe Legea lui Dumnezeu pentru faptul că îl condamnă. (4) S-a considerat a fi singurul vinovat pentru păcatul lui. (5) A urât păcatul care l-a despărţit de Dumnezeu şi s-a lăsat de păcat. Iar Dumnezeu l-a iertat.

4. Ce a făcut David cu păcatul său? Ps. 32,3.4. Ce face Dumnezeu? Vers. 1.2. Ce deosebire este între „a ascunde” păcatul şi „a-l acoperi”?

Dumnezeu nu trece cu vederea păcatul, însă îl poate acoperi, în sensul că, atunci când ne pocăim, nu ne mai socoteşte vinovaţi de păcat. Mărturisirea nu este completă fără pocăinţă. Trebuie să regretăm păcatul săvârşit şi totodată trebuie să-l părăsim prin puterea lui Dumnezeu.

Dumnezeu poate ierta şi poate acoperi orice fel de păcat. El nu numai că iartă păcatul, ci îl priveşte pe păcătosul pocăit ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată! Aceasta este puterea lui Isus, Înlocuitorul nostru, asupra căruia au fost puse păcatele noastre. În felul acesta, neprihănirea Sa îi este atribuită păcătosului pocăit.

Cât de repede îţi recunoşti păcatul şi greşelile înaintea lui Dumnezeu? Dacă nu le mărturiseşti, cine are de suferit? Meditează la implicaţiile răspunsului tău.

Mai alb decât zăpada

La fel ca Psalmul 32, Psalmul 51 este un psalm al pocăinţei, pe care David l-a scris după mărturisirea păcatului. El face şi aici aluzie la haine şi la nevoia ca Dumnezeu să-i acopere păcatul, însă în mod indirect, punând accent pe ideea de spălare şi curăţare a hainelor şi pe semnificaţia ei spirituală.

5. Ce Îl roagă David pe Dumnezeu? Ce implică această spălare? Cum ne ajută expresiile „curăţeşte-mă cu isop” şi „voi fi mai alb decât zăpada” (vers. 7) să înţelegem despre ce fel de curăţire este vorba? Ps. 51,2

Cuvântul folosit de David aici pentru spălare apare şi în altă parte din Scriptură, cu referire la spălarea hainelor (vezi Gen. 49,11; Ex. 19,10). Cuvântul „curăţeşte-mă” face referire la ispăşirea pentru păcat. Isopul era o plantă exotică aromatică, folosită drept condiment şi medicament, apreciată deci pentru efectul nutritiv şi cel vindecător.

David ştia prea bine că isopul avea o istorie veche în Israel. El a fost folosit în ceremonialul primului Paşte (Ex. 12,22), era întrebuinţat la curăţirea leprei de pe un bolnav sau de pe o casă (Lev. 14,6.49) şi apărea în ritualul de jertfire a vacii roşii pentru curăţarea oamenilor sau a lucrurilor devenite necurate din cauza contactului cu un mort. Moise a folosit isopul cu ocazia ratificării legământului (Evr. 9,19.20).

Toate acestea ne arată că isopul era considerat un agent puternic de curăţare. Din faptul că face referire la el, înţelegem că David ştia că păcatul lui putea fi curăţat numai prin folosirea celui mai „puternic agent de curăţare”: sângele ispăşitor al Mântuitorului nostru.

6. Ce Îl roagă David pe Dumnezeu? Ce înseamnă să avem o inimă curată? Ps. 51,10

Dumnezeu ne curăţeşte inima de nelegiuire şi totodată ne oferă (sau „zideşte” în noi) o inimă nouă. O inimă nouă înseamnă o minte, o gândire nouă. Pavel ne îndeamnă: „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi [să vă transformaţi] prin înnoirea minţii voastre” (Rom. 12,2), „prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos” (Tit 3,5.6).
Rugăciunea pentru iertare trebuie să fie însoţită de rugăciunea pentru înnoirea inimii şi pentru o viaţă sfântă.

David dorea să fie acoperit cu haina nouă a unei minţi noi şi a unei firi noi. El s-a rugat să fie statornic în ascultare şi să nu fie lipsit de călăuzirea Duhului Sfânt. Doreşti şi tu aceste lucruri?

În Sanctuar, la umbra aripilor Sale

7. Ce dorinţă exprimă David în Psalmul 61,4?

Anvergura aripilor unor vulturi este de aproape trei metri. Sub ele se adăpostesc foarte bine puii de vultur. Tot la fel, oamenii care părăsesc păcatul se pot adăposti la umbra aripilor îndurării lui Dumnezeu, oricât de greu ar fi păcătuit. Totuşi, deşi vinovăţia este ştearsă complet, consecinţele păcatului nu pot fi îndepărtate.

David a trăit această experienţă amară de patru ori: la moartea a trei dintre fiii lui şi atunci când Tamar, fiica lui, a fost violată de Amnon, fratele ei vitreg.

8. De ce s-a adăpostit David la umbra aripilor lui Dumnezeu? Ce se aştepta să găsească acolo? De care lucruri ne ocrotesc aripile Lui? Ps. 17,8; 36,7; 57,1.

La umbra aripilor lui Dumnezeu găsim bunătate, îndurare şi adăpost. Viaţa vulturilor subliniază acest adevăr în mod impresionant: masculul îşi învaţă puiul să zboare purtându-l în spinare până la înălţimi mari; după aceea, se înclină, iar puiul cade în gol, rostogolindu-se şi dând din aripi agitat; tatăl coboară înaintea lui şi îl prinde pe aripi, după care îl duce iar sus.

Oricât de jos am cădea, Dumnezeu este mereu lângă noi ca să ne prindă pe aripile Sale şi să ne ducă din nou sus. El transformă căderile noastre în ocazii în care ne învaţă cum să zburăm. Dacă ne pocăim la fel ca David, după ce am căzut, vom fi mai aproape de Dumnezeu decât înainte de cădere.

Probabil că aceste cunoştinţe despre viaţa vulturilor l-au inspirat pe David să scrie Psalmul 61, în care aminteşte despre adăpostul aripilor lui Dumnezeu. Se presupune că el a compus acest psalm în perioada în care Absalom i-a uzurpat tronul. El cere ca bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu să vegheze asupra lui, făcând probabil referire la capacul ispăşirii (milostivitorul sau tronul harului) din Sanctuar. Acolo se afla chivotul legământului lui Dumnezeu cu poporul Său, iar de o parte şi de alta a chivotului erau heruvimii ale căror aripi stăteau întinse peste Lege – transcrierea caracterului lui Dumnezeu. David îşi exprimă aici dorinţa de a locui, prin credinţă, împreună cu Dumnezeu în Sanctuarul Său, având sufletul înveşmântat în lumina transformatoare a dragostei Sale.

Poate că, deşi ţi-ai reconsacrat viaţa lui Dumnezeu, suferi chiar acum conse cinţele unui păcat: înstrăinare, exil, boală, durere sufletească. Ce speranţă ne oferă adăpostirea sub aripile lui Dumnezeu?

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, cap. „Păcatul şi pocăinţa lui David”; Educaţie, cap. „Biografii biblice” (pag. 157).
„Pocăinţa lui David a fost sinceră şi profundă. El n-a căutat să-şi acopere nelegiuirea. Rugăciunea lui nu era inspirată de dorinţa de a scăpa de pedepsele cu care era ameninţat, ci el a văzut grozăvia păcatului său împotriva lui Dumnezeu, a văzut cât de murdar îi era sufletul şi îi era scârbă de păcatul său. El nu se ruga numai pentru a i se ierta păcatul, ci şi pentru a avea o inimă curată. David n-a părăsit lupta cuprins de disperare.

În făgăduinţele lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit, el a văzut dovada că este iertat şi primit… Cu toate că David căzuse, Domnul l-a ridicat. El avea acum o comuniune mai strânsă cu Dumnezeu şi o mai profundă împreună-simţire cu semenii săi decât înainte de cădere…

Acela care, sub mustrarea lui Dumnezeu, îşi umileşte sufletul prin mărturisire şi pocăinţă, asemenea lui David, poate fi sigur că există nădejde pentru el. Acela care primeşte cu credinţă făgăduinţele lui Dumnezeu va afla iertare. Domnul nu va lepăda niciun suflet care se pocăieşte cu adevărat. El a dat făgăduinţa: «vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine» (Is. 27,5). «Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând» (Is. 55,7).” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, pag. 725, 726, (sublinierea autorului).

Întrebări pentru discuţie

1. Discutaţi la grupă despre inutilitatea încercării de a ne acoperi cu haina îndreptăţirii de sine şi nu cu haina neprihănirii lui Isus. De ce este haina aceasta singurul remediu pentru păcat şi singura cale spre mântuire?

2. Încercaţi să compuneţi un psalm despre dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu simţite într-o experienţă personală. Împărtăşiţi-l grupei.

3. Reclamele la produsele de curăţare promit să facă rufele curate şi moi. Dacă folosim înălbitori fără balsam, s-ar putea ca materialul să aibă de suferit. Pe de altă parte, dacă folosim balsam şi nu curăţăm petele, rufele rămân murdare. Prin urmare, aplicând spiritual, de ce avem nevoie atât de înălbire şi curăţare prin judecata lui Dumnezeu, cât şi de înmuiere şi îmblânzire prin îndurarea Sa?

4. Păcatul ne aduce nefericire, dar, dacă l-am mărturisit, nu trebuie să uităm că el este iertat. Cum putem să ne obişnuim cu gândul că păcatul nostru a fost iertat, în ciuda faptului că suferim consecinţele lui?

Un tăciune scos din foc

Text de memorat: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!” (Zaharia 3,4)

Marea luptă dintre Hristos şi Satana este cea mai puternică forţă motrice din spatele realităţii. Războaiele, crima, violenţa şi toate nenorocirile de pe acest pământ nu sunt altceva decât răbufnirile acestui conflict fundamental care a început în cer (Apoc. 12,7), o luptă universală care îi afectează pe toţi oamenii şi toată creaţiunea (Rom. 8,20-22).

Însă nu trebuie să uităm un lucru: marea luptă nu se dă pentru petrolul din Orientul Mijlociu sau pentru schimbările geopolitice epocale, produse în hegemonia militară şi economică. Ea se dă pentru salvarea omenirii, a fiecărui om în parte. Naţiunile vin şi trec, structurile puterii vin şi trec, marile teme ale istoriei şi ideologiei vin şi trec; numai cei mântuiţi, cei acoperiţi cu haina neprihănirii lui Hristos, nu trec niciodată.

Satana nu este preocupat de bani, de putere, de politică (nu de ele în sine), ci de oameni; este interesat ca tot mai mulţi să piară împreună cu el. Esenţa marii lupte stă în decizia fiecărui om de a alege fie viaţa, fie moartea.

Plin de gelozie pentru Ierusalim

1. Lăsând la o parte detaliile şi simbolurile greu de înţeles, ce mesaj transmite Domnul în Zaharia 1 şi 2? Care este contextul în care se produc aceste evenimente? Ce principii biblice clare se desprind din aceste capitole? Ce făgăduinţe sunt oferite şi cu ce condiţii? Cum se manifestă aceste principii în vremea noastră?

Deşi trecuseră şaptezeci de ani de la cucerirea Ierusalimului de către babilonieni, Dumnezeu i-a dat poporului speranţa că cetatea va avea un viitor. Zaharia a primit din partea Domnului mesajul că Templul şi cetatea Ierusalimului aveau să fie reconstruite.

El a început să le spună ascultătorilor lui că Domnul „S-a mâniat foarte tare” pe părinţii lor. Însă, imediat după aceste cuvinte, el i-a încurajat dându-le asigurarea că, dacă se vor întoarce la Domnul cu smerenie şi pocăinţă, şi El avea să Se întoarcă la ei (Zah. 1,1-3). Viziunile lui Zaharia au avut ca scop întărirea şi îmbărbătarea poporului pentru continuarea lucrărilor de reconstruire a Templului din Ierusalim pentru închinarea la Dumnezeu.

După prima viziune din capitolul 1, Domnul l-a încurajat pe Zaharia prin cuvintele: „Sunt plin de o mare gelozie pentru Ierusalim şi pentru Sion” (vers. 14); „Mă întorc cu îndurare către Ierusalim, Casa Mea va fi zidită iarăşi în el şi funia de măsurat se va întinde asupra Ierusalimului” (vers. 16).

Omul cu funia de măsurat reprezintă planul de reconstruire a cetăţii Ierusalim şi a Templului în timpul vieţii lui Zaharia. Însă, în momentul acela, cei întorşi din robie reuşiseră să aşeze numai temelia, iar continuarea lucrărilor părea imposibilă.

2. Ce făgăduinţă şi încurajare pentru popor a primit Zaharia înainte de viziunea cu Iosua? Zah. 2,10-13

Dumnezeu i-a îndemnat pe copiii Săi să strige de veselie şi să se bucure şi le-a promis că El Însuşi va locui în mijlocul lor. Cât de încurajator trebuie să fi fost acest mesaj pentru poporul adunat ca să se închine înaintea Sa!

Acuzator şi acuzat

3. Ce adevăruri importante ne sunt înfăţişate în Zaharia 3,1, în contextul marii lupte şi în contextul imediat al viziunii?

Sunt aici câteva adevăruri esenţiale. În primul rând, acuzatul nu este nimeni altcineva decât Iosua, marele-preot, reprezentantul întregului popor al lui Dumnezeu. El stă în picioare înaintea Domnului ca reprezentant al israeliţilor, plin de slăbiciunile, lipsurile şi păcatele lor. Este clar că poporul nu este nevinovat, fără păcat.

Copiii lui Israel nu merită restaurarea promisă de Domnul, pe care I-o cer prin credinţă şi cu pocăinţă.
Şi, bineînţeles, Satana este şi el acolo, gata să-i acuze, să aducă dovezi împotriva pocăinţei lor, a dorinţei lor după schimbare şi a dorinţei lor de a primi mila şi harul lui Dumnezeu. Nici nu există o metodă mai bună de a-i descuraja pe oameni decât aceea de a-i determina să creadă că păcatele lor sunt prea mari şi că Domnul nu poate să-i ierte!

Cât de mulţi oameni au căzut şi încă mai cad pradă acestei minciuni – una dintre cele mai mari minciuni ale lui Satana! Metoda lui este foarte eficientă, pentru că nu este nevoie să mintă cu privire la păcatele noastre, nu-i aşa? Nu trebuie decât să ni le aducă aminte şi, dacă nu am cunoaşte harul lui Dumnezeu, am fi zdrobiţi de disperare şi de neputinţă. Chiar dacă nu ar exista un acuzator care să le aducă înaintea lui Dumnezeu, păcatele noastre tot ne-ar atrage condamnarea. Verbul ebraic tradus aici cu „să-l pârască” provine din acelaşi cuvânt, din acelaşi grup de trei consoane, ca şi numele „Satana”, care înseamnă „acuzatorul”.

4. Ce i-a fost descoperit lui Ioan cu privire la înfrângerea acestui acuzator? Apoc. 12,10

Deşi nu este bine să zăbovim prea mult asupra păcatelor noastre, uneori este necesar să ne analizăm pe noi înşine cu atenţie (fără să ţinem cont de ceea ce ne şopteşte Satana la ureche). Ce schimbări trebuie să faci imediat şi ce făgăduinţe biblice poţi cere să se împlinească în viaţa ta, pentru ca schimbările să fie reale şi eficiente? Gândeşte-te ce ai de pierdut, dacă îngădui ca păcatul să îţi controleze viaţa!

Îngerul Domnului

4. Ce i-a fost descoperit lui Ioan cu privire la înfrângerea acestui acuzator? Apoc. 12,10

În Zaharia 3, am studiat despre două personaje: Satana şi marelepreot Iosua. Dar mai există un al treilea personaj, care este şi personajul principal al relatării: Îngerul Domnului.

5. Cine este Îngerul Domnului? Exodul 3,2-14; Zaharia 3,1.2.

În acest pasaj, avem prezentarea în miniatură a marii lupte care se dă în dreptul fiecărui individ care îşi predă viaţa Domnului Isus, prin credinţă şi cu pocăinţă. Să ne amintim contextul: Israel a fost pedepsit cu asprime, dar „s-a umilit înaintea lui Dumnezeu şi s-a întors la El cu o adevărată pocăinţă.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, pag. 468. În acel moment, Satana vine să îl acuze. Nu se precizează ce anume a spus el, dar, din istoria biblică şi din ceea ce ştim despre natura umană, putem deduce că nu erau cuvinte de laudă.

6. Ce ne spune faptul că Iosua era îmbrăcat în haine murdare? Zaharia 3,1-3

Faptul că Iosua, marele-preot, este înfăţişat îmbrăcat cu haine murdare, subliniază o dată în plus până unde poate ajunge păcatul. Încă din primele zile ale legământului dintre Dumnezeu şi Israel, preoţia în general, leviţii şi marele-preot în particular, aveau un statut special chiar şi în interiorul poporului ales, fiind chemaţi de Domnul să îndeplinească o slujbă sfântă şi un rol unic în Israel (Ex. 38,21; Num. 1,47-53; 3,12). Din tot poporul, ei trebuiau să poarte, simbolic vorbind, hainele cele mai curate.

Restul capitolului 3 ne arată că, în ciuda trecutului lor, în ciuda lipsurilor lor, Îngerul Domnului este lângă ei, ca să-i apere de acuzaţiile lui , indiferent dacă ele sunt adevărate sau false. Îngerul Domnului, adică Domnul Isus, este acolo ca să-i mântuiască şi să-i răscumpere. Acesta este cel mai important adevăr al Scripturii.

Cât de important este să nu uităm niciodată că Îngerul Domnului ne ia apărarea, chiar dacă suntem nevrednici! Cum putem să nu uităm acest adevăr? Totuşi, cum ne putem feri să tragem concluzii greşite? Care ar putea fi aceste concluzii greşite? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsurile în cadrul Şcolii de Sabat.

Haine noi

7. Citeşte cu atenţie şi cu rugăciune Zaharia 3 şi observă etapele procesului de mântuire. Ce învăţăm despre Planul de Mântuire din această viziune?

În versetele 3-5 se spune că Iosua este mai întâi dezbrăcat de hainele murdare şi apoi este îmbrăcat în haine noi. Aceasta înseamnă că Domnul a îndepărtat de la el nelegiuirea (vers. 4). Ce înseamnă aceasta în viaţa omului mântuit? Era acum Iosua fără păcat, desăvârşit cu inima, cu sufletul şi cu mintea? Nu mai putea el să păcătuiască din nou? Trebuia el să fie fără păcat înainte de a putea fi îmbrăcat în hainele noi? Dacă ar fi aşa, noi ce speranţă am avea?

Dimpotrivă, textul ne arată că vinovăţia şi condamnarea au fost îndepărtate de la el. Ellen White comentează astfel: „Păcatele sale şi cele ale poporului său au fost iertate. Copiii lui Israel au fost îmbrăcaţi cu «haine de sărbătoare» – neprihănirea Domnului Hristos atribuită lor. Mitra pusă pe capul lui Iosua era cea purtată de preoţi, care purta inscripţia: «Sfinţenie Domnului», înţelegându-se prin aceasta că, în ciuda păcatelor lui de mai înainte, el era acum pregătit să slujească înaintea lui Dumnezeu în Sanctuarul Său.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, pag. 469

8. Ce îi spune Îngerul Domnului lui Iosua? De ce este porunca aceasta atât de importantă? Vers. 7

Iosua a primit îndemnul de a asculta de Domnul şi de a umbla pe căile Lui de-abia după ce a fost îmbrăcat în hainele cele noi. Lucrul acesta nu trebuie trecut cu vederea: neprihănirea lui Hristos i-a fost oferită prin credinţă, i-a fost dată fără să se ţină cont de ascultarea lui şi de păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Îndemnul de păzire a poruncilor a venit după ce îi fusese oferită neprihănirea, fiindcă, dacă ar fi venit înainte, Iosua nu ar fi putut să le respecte. Dacă nu ar fi fost îmbrăcat în haine curate, toate eforturile lui ar fi fost zadarnice.

O apărare eficientă

În lumea creştină există mulţi oameni care nu au primit haina neprihănirii şi care nu înţeleg ce înseamnă ea. Totuşi, toţi cei care îşi doresc o relaţie plină de pace şi de bucurie cu Domnul trebuie să înţeleagă ce înseamnă ea. Adeseori, noi vrem să facem binele pentru a fi mântuiţi. Din cartea lui Zaharia, ar trebui să ne dăm seama că lucrurile nu stau aşa şi că nu suntem mântuiţi pe baza faptelor noastre. Iată o altă declaraţie a lui Ellen G. White:
„Dar, deşi trebuie să ne dăm seama de starea noastră de păcătoşenie, trebuie să ne sprijinim pe Domnul Hristos, ca fiind neprihănirea noastră, sfinţirea şi răscumpărarea noastră. Noi nu putem răspunde acuzaţiilor aduse de Satana împotriva noastră. Numai Domnul Hristos poate realiza o apărare eficientă în favoarea noastră. El este în stare să-l aducă la tăcere pe acuzator cu argumente care sunt fundamentate nu pe meritele noastre, ci pe ale Sale.” – Mărturii, vol. 5, pag. 472

Trebuie să ne întipărim bine în minte ultima frază din acest paragraf. Ea exprimă un adevăr pe care trebuie să-l cunoaştem nu numai teoretic, ci şi practic; trebuie să învăţăm să ne bizuim, clipă de clipă, pe meritele lui Hristos, şi nu pe faptele noastre bune. David declară: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit!” (Ps. 32,1)

9. Citeşte Efeseni 2,8-10, Ioan 14,15 şi Romani 6,1-4. Cum ne ajută aceste versete să înţelegem pasajul din Zaharia 3?

După ce Iosua a fost îmbrăcat în hainele sfinţeniei, viaţa lui trebuia să reflecte această sfinţenie. Noi trebuie să punem la lucru toată puterea pusă la dispoziţie de Dumnezeu pentru a obţine biruinţa asupra păcatului.
Nu trebuie să tolerăm sau să justificăm niciun păcat, mai ales că avem atât de multe făgăduinţe despre biruinţa pusă deoparte pentru cel care s-a predat lui Hristos. Domnul Isus, Modelul nostru, a dovedit că se poate trăi în ascultare de Legea lui Dumnezeu. Când păcătuim, alegem să păcătuim.Cât de important este să ne gândim bine la implicaţiile acestei alegeri!

Cu ce păcate te confrunţi în prezent? Ce făgăduinţe ţi-au fost date cu privire la biruinţa pe care o poţi obţine prin Hristos?

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Profeţi şi regi, cap. „Iosua şi îngerul”; Parabolele Domnului Hristos, cap. „Nu va face Dumnezeu dreptate aleşilor Săi?”; Mărturii, vol. 5, cap. „Iosua şi îngerul”.
„Când Satana caută să-i înnegrească întru totul pe copiii lui Dumnezeu şi să-i distrugă, Domnul Hristos intervine. Deşi ei au păcătuit, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăţia păcatelor lor. El a smuls omenirea din foc ca pe un tăciune. Prin natura Sa umană, El este legat de om, în timp ce, prin natura Sa divină, este una cu Dumnezeul cel veşnic. Domnul pune ajutorul Său la îndemâna sufletelor care pier. Vrăjmaşul este mustrat. […]

În ciuda defectelor poporului lui Dumnezeu, Domnul Hristos nu Se îndepărtează de cei spre care este îndreptată grija şi atenţia Sa. El are puterea de a le schimba veşmintele. Domnul îndepărtează hainele murdare de pe aceia care se pocăiesc şi cred şi îi îmbracă în haina neprihănirii Sale.
El scrie iertare în dreptul numelor lor, în cărţile din ceruri, şi îi prezintă înaintea întregului univers ca fiind ai Săi.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, pag. 169, 170

„În timp ce poporul lui Dumnezeu îşi amărăşte sufletul înaintea Lui, rugându-se pentru curăţia inimii, se dă porunca: «Îndepărtaţi veşmintele murdare!» şi sunt rostite cuvintele de încurajare: «Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac în haine de sărbătoare» (Zah. 3,4). Haina fără pată a neprihănirii lui Hristos este aşezată asupra copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu, încercaţi şi ispitiţi. Rămăşita dispreţuită este îmbrăcată în veşminte slăvite, care nu vor fi mânjite niciodată de stricăciunile din lume.” – Ellen G. White, Profeţi şi regi, pag. 591

Întrebări pentru discuţie

1. Prezentaţi în cadrul grupei răspunsurile la întrebările de la secţiunea de marţi a studiului.

2. Meditaţi asupra ideii că Iosua a primit îndemnul de a păzi poruncile abia după ce a primit haine noi. De ce este important să nu uităm gândul acesta? Pe ce se bazează mântuirea noastră? Care sunt urmările acestei mântuiri? De ce trebuie să facem distincţie între cauze şi urmări?

3. Avem vestea bună că hainele noastre murdare au fost înlocuite cu hainele noi ale lui Isus. Cum ar trebui să se vadă lucrul acesta în viaţa ta, în atitudinile tale, în concepţia ta despre lume şi viaţă?

 

Mă laud cu crucea lui Hristos

Textul de memorat: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” (Galateni 6:14)

Studiul Epistolei către galateni a fost solicitant, deoarece epistola însăşi este condensată. Ştiind ce chemare are, ştiind adevărul mesajului pe care îl predica (în definitiv, adevărul acesta venea de la Domnul), Pavel a scris cu înflăcărarea profeţilor din Vechiul Testament, procedând la fel ca Isaia, Ieremia sau Osea. El stăruie ca poporul lui Dumnezeu din vremea lui să se întoarcă de la greşelile lui tot aşa cum stăruiau profeţii pe lângă poporul lui Dumnezeu din vremea lor.

Deşi circumstanţele erau altele, cuvintele lui Ieremia sunt tot atât de valabile pentru galateni, ca şi pentru poporul din vremea lui: „Aşa vorbeşte Domnul: «Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu», zice Domnul” (Ieremia 9:23,24).

Înţelepciunea omenească „strălucită”, bogăţiile noastre şi puterea noastră se văd aşa cum sunt ele în realitate numai în faţa crucii lui Hristos, a jertfei Sale – punctul central al epistolei lui Pavel către fraţii săi rătăciţi din Galatia.

Duminică, 24 septembrie – „V-am scris cu mâna mea”

1. Compară Galateni 6:11-18 cu finalul altor epistole: Romani, 1 şi 2 Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni şi 1 şi 2 Tesaloniceni. Ce deosebiri şi ce asemănări există?

Finalul diferă destul de mult de la o epistolă la alta, însă există câteva elemente comune: (1) salutul, (2) un îndemn final, (3) semnătura şi (4) o binecuvântare finală. Dacă vom compara aceste caracteristici comune cu finalul Epistolei către galateni, vom descoperi două deosebiri importante.

În primul rând, spre deosebire de alte epistole, Epistola către galateni nu conţine salutul personal adresat anumitor persoane. De ce? Ca şi în cazul absenţei cuvântului tradiţional de mulţumire de la începutul scrisorii, avem şi aici un indiciu în plus că relaţia dintre Pavel şi galateni era încordată. Pavel era politicos, dar rezervat.

În al doilea rând, Pavel avea obiceiul de a-i dicta scrisorile unui colaborator (Romani 16:22). Apoi, la încheiere, scria cu mâna lui câteva cuvinte de final (1 Corinteni 16:21). Însă, în Galateni, se abate de la acest obicei. Pavel este încă atât de frământat de situaţia din Galatia, încât ajunge să scrie în final mai mult decât obişnuia. Pur şi simplu nu poate încheia până când nu-i mai imploră încă o dată pe galateni să renunţe la nesăbuinţa lor.

În Galateni 6:11, Pavel spune că a scris epistola cu litere mari. Nu se ştie cu exactitate motivul pentru care a scris aşa. Unii speculează că el nu se referă la dimensiunea literelor, ci la aspectul lor diform. Ei presupun că mâinile lui erau atât de afectate din cauza persecuţiei îndurate sau din cauza confecţionării de corturi, încât nu mai putea să dea literelor forma corespunzătoare. Alţii găsesc în aceste cuvinte o dovadă că Pavel avea vederea slabă. Deşi ambele interpretări sunt posibile, o interpretare mai puţin speculativă ar fi aceea că Pavel a intenţionat să scrie cu litere mari pentru a sublinia şi accentua mesajul, aşa cum procedăm astăzi atunci când subliniem cu o linie un cuvânt important sau atunci când îl scriem cu litere cursive ori cu majuscule pentru a-l evidenţia.

Oricare a fost motivaţia sa, avem certitudinea că Pavel şi-a dorit ca cititorii lui să fie atenţi la avertizarea şi îndemnurile sale.

De obicei, cum încercaţi să atrageţi atenţia asupra unui lucru important? Care este efectul?

Luni, 25 septembrie – „Să se laude cu trupul vostru”

2. Citeşte Galateni 6:12,13. Ce motive consideră Pavel că aveau adversarii săi atunci când le cereau galatenilor să se circumcidă?

Deşi Pavel a mai făcut aluzie la intenţiile şi motivele adversarilor săi (vezi Galateni 1:7; 4:17), remarcile sale din Galateni 6:12,13 sunt primele afirmaţii explicite referitoare la ei. El declară că ei „umblă după plăcerea oamenilor”. Versetul 12 este redat astfel în Noua Traducere a Bibliei: „Toţi cei ce doresc să dea o impresie bună în ceea ce priveşte trupul lor, vă obligă să fiţi circumcişi, numai ca să nu fie ei persecutaţi pentru crucea lui Hristos.” În greacă, expresia „a da o impresie bună” are sensul literal de „a afişa o faţă bună”. Mai mult, cuvântul „faţă” din limba greacă are şi sensul de „mască a unui actor”, în sens figurat, rolul interpretat de un actor. Cu alte cuvinte, Pavel spune că oamenii aceştia erau ca nişte actori care căutau aprobarea spectatorilor. Într-o cultură bazată pe onoare şi ruşine, conformarea era esenţială şi se pare că susţinătorii erorilor încercau să-şi consolideze prestigiul înaintea fraţilor lor de credinţă iudei din Galatia şi înaintea celorlalţi iudei creştini din Ierusalim.

Pavel face o observaţie importantă cu privire la motivele lor – dorinţa de a evita persecuţia. Persecuţia poate lua forma mai dură a abuzului fizic sau forma mai „blândă” a hărţuirii şi marginalizării, dar ambele forme sunt nocive. Odinioară, Pavel şi ceilalţi fanatici religioşi din Iudeea conduseseră o persecuţie fizică împotriva creştinilor (Galateni 1:13), însă aceştia fuseseră afectaţi şi în plan emoţional.

Conducătorii religioşi iudei exercitau încă o influenţă politică destul de mare în multe aspecte. Ei aveau aprobarea oficială a Romei şi, prin urmare, mulţi credincioşi iudei doreau să păstreze relaţiile bune cu ei. Instigatorii din Galatia îi îndemnau pe credincioşii dintre neamuri să accepte circumcizia şi să respecte Tora, gândind că, în felul acesta, ar putea găsi un punct comun cu iudeii. Soluţia aceasta le dădea şansa de a păstra bunele relaţii cu sinagogile şi, mai mult, ea ajuta la consolidarea legăturilor cu credincioşii iudei din Ierusalim, care aveau tot mai multe suspiciuni în privinţa lucrării cu neamurile (Faptele 21:20,21). În plus, în felul acesta, lucrarea lor cu iudeii ar fi fost mai eficientă.

Indiferent de tipul de persecuţie la care se referă Pavel aici, ideea lui este clară: „Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12).

Motivaţia adversarilor lui Pavel pare destul de rezonabilă, dacă ţinem cont de context. De ce motivaţiile bune nu pot justifica un comportament greşit?

Marţi, 26 septembrie – „Mă laud cu… crucea…”

3. De ce este crucea lui Hristos un motiv de laudă pentru Pavel? Galateni 6:14

După ce dezvăluie motivele celor care puneau accent pe circumcizie, Pavel le prezintă galatenilor, pentru ultima oară, mesajul Evangheliei sale într-o formă concisă. Pentru el, Evanghelia are la bază două doctrine fundamentale: (1) crucea (jertfa) Domnului (vers. 14) şi (2) doctrina îndreptăţirii (vers. 15). În secţiunea de astăzi, ne vom opri asupra primei doctrine.

Nouă, celor din secolul al XXI-lea, ne este greu să ne imaginăm ce şoc produceau afirmaţiile lui Pavel despre cruce (Galateni 6:14) la data când au fost scrise. Astăzi, crucea lui Hristos este un simbol obişnuit şi respectat, care trezeşte în general sentimente pozitive. Însă, pe vremea lui Pavel, crucea nu era un lucru cu care să te lauzi, ci un lucru vrednic de dispreţ. Iudeii considerau ofensatoare ideea unui Mesia răstignit, iar romanilor, răstignirea le stârnea o repulsie atât de mare, încât nu era inclusă între sancţiunile potrivite pentru un cetăţean roman.

Faptul că lumea antică privea crucea lui Hristos cu dispreţ este clar dovedit de cea mai veche inscripţie cunoscută, care înfăţişează răstignirea. Datând de la începutul secolului al II-lea, acest desen înfăţişează răstignirea unui om cu cap de măgar. Lângă cruce este înfăţişat un alt om care are braţele ridicate în semn de închinare, iar dedesubt sunt scrise următoarele cuvinte: „Alexamenos se închină dumnezeului său.” Ideea este clară: crucea lui Hristos era pentru ei ridicolă. În acest context, Pavel declară că el nu se poate lăuda decât cu crucea lui Hristos!

4. Cum a schimbat crucea lui Hristos modul lui Pavel de a se raporta la lume? Galateni 6:14; Romani 6:1-6; 12:1-8; Filipeni 3:8.

Răstignirea Domnului Hristos schimbă totul în viaţa credinciosului. Ea ne determină să ne reevaluăm concepţia despre noi înşine şi modul în care ne raportăm la lume. Lumea – cu tot ce presupune ea (1 Ioan 2:16) – I se împotriveşte lui Dumnezeu. Noi am murit odată cu Hristos şi, prin urmare, lumea nu mai exercită asupra noastră acea putere care ne înrobea. Vechea viaţă pe care o trăiam odată pentru lume nu mai există. Pavel aseamănă despărţirea credinciosului de lume cu moartea faţă de ea.

Cum ţi-a schimbat jertfa Domnului Hristos modul în care te raportezi la lume? Ce lucruri noi a adus în viaţa ta? Ce deosebiri există între viaţa ta actuală şi viaţa pe care o duceai înainte de a te preda Domnului?

Miercuri, 27 septembrie – O făptură nouă

După ce subliniază locul central al jertfei lui Hristos în viaţa creştină, Pavel trece la sublinierea celei de-a doua doctrine fundamentale a Evangheliei sale: îndreptăţirea prin credinţă.

După cum am văzut pe parcursul acestui trimestru, Pavel pune în contrast circumcizia cu Evanghelia. Totuşi el nu se opune acestei practici în sine. Deşi face câteva afirmaţii tranşante în legătură cu circumcizia (vezi Galateni 5:2-4), dorinţa lui este ca galatenii să nu tragă concluzia că a fi necircumcis este mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât a fi circumcis. Nu aceasta este ideea pe care el vrea să o transmită, întrucât omul poate avea o atitudine legalistă atât faţă de un lucru pe care îl face, cât şi faţă de un lucru pe care nu îl face. Problema circumciziei este irelevantă în sine. Religia adevărată porneşte din inimă şi se exteriorizează în comportament. Isus Însuşi a afirmat că un om poate să arate extraordinar de frumos pe dinafară, dar să fie mort din punct de vedere spiritual (Matei 23:27).

5. Ce înseamnă „a fi o făptură nouă”? Galateni 6:15; 2 Corinteni 5:17. Ai înţeles din propria ta viaţă ce înseamnă această experienţă?

Ktisis este cuvântul grecesc tradus prin „făptură”. El poate avea sensul de „creatură” (Evrei 4:13) sau de „creaţie” în general (Romani 8:22 – în trad. Cornilescu: „firea”). În ambele cazuri, cuvântul presupune acţiunea unui creator. Tocmai acest gând vrea Pavel să-l sublinieze. Nu putem deveni o făptură nouă prin efortul omenesc – prin circumcizie sau prin alt mijloc. Isus denumeşte acest proces „naşterea din nou” (Ioan 3:5-8). El este actul divin în care Dumnezeu îi dă viaţă spirituală omului care este mort din punct de vedere spiritual. Aceasta este o altă imagine prin intermediul căreia este descris actul mântuitor numit „îndreptăţire prin credinţă”.

Pavel descrie în detaliu experienţa naşterii din nou, în 2 Corinteni 5:17. În acest verset, el arată că a deveni o făptură nouă înseamnă mai mult decât a trece la un nou statut în cărţile cereşti; experienţa aceasta presupune o schimbare a vieţii. Timothy George notează că ea „cuprinde întregul proces de convertire: lucrarea regeneratoare a Duhului Sfânt, care duce la pocăinţă şi credinţă, procesul zilnic de răstignire a eului şi de înviere la o viaţă nouă cu Hristos, creşterea continuă în sfinţenie care, împreună, duc în final la asemănarea cu chipul lui Hristos.” – Galatians, p. 438

Totuşi nu experienţa aceasta ne îndreptăţeşte. Această schimbare radicală este dovada palpabilă că am fost îndreptăţiţi.

Joi, 28 septembrie – Finalul epistolei

6. La ce „dreptar” se referă Pavel în Galateni 6:16?

Cuvântul tradus cu „dreptar” are sensul propriu de băţ sau vergea pe care zidarii sau tâmplarii o foloseau ca instrument de măsurat. El a dobândit cu timpul sensul figurat de „regulă” sau „etalon” pentru evaluarea unui lucru. De exemplu, atunci când vorbim despre canonul Noului Testament, ne gândim la cele 27 de cărţi cuprinse în Noul Testament, care stau la baza convingerilor şi a practicilor bisericii. De aceea, dacă o învăţătură nu „corespunde” cu învăţăturile din aceste cărţi, atunci ea nu este acceptată.

7. Care sunt „semnele Domnului Isus” pe care Pavel spune că le poartă pe trupul lui? Ce înseamnă cererea lui ca nimeni să nu-l mai „necăjească” pentru că poartă aceste semne? Galateni 6:14,17; 2 Corinteni 4:10; 11:23-29.

Cuvântul „semn” provine din cuvântul grecesc stigmata, care a ajuns la noi prin filiera latină sub forma stigmat. Probabil că Pavel se referă la practica răspândită la data aceea de a înfiera sclavii cu însemnul stăpânului lor pentru a fi identificaţi sau la obiceiul adepţilor unor religii mistice de a-şi face un astfel de semn ca simbol al devotamentului lor. Orice sens am lua, „prin «semnele Domnului Isus» Pavel se referă în mod cert la cicatricile care i-au rămas pe trup în urma persecuţiei şi a dificultăţilor îndurate (vezi 2 Corinteni 4:10; 11:24-27). Adversarii lui insistau să-i convingă pe credincioşii dintre neamuri să accepte semnul circumciziei ca simbol al supunerii lor faţă de iudaism. Însă Pavel are nişte semne care arată al cui rob devenise, iar pentru el nu exista altă loialitate decât cea faţă de Hristos… Cicatricele pe care le avea Pavel, ca urmare a persecuţiei din partea duşmanilor lui în timpul lucrării sale pentru Domnul său, demonstrau clar cât de devotat Îi era el lui Hristos.” – Comentariile Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 6, p. 989

Ce semne (fizice sau de altă natură) porţi ca dovadă a loialităţii tale faţă de Hristos? Altfel spus, ce te-a costat credinţa?

Vineri, 29 septembrie – Un gând de încheiere

„Crucea de pe Calvar contestă şi, în final, va înfrânge orice putere pământească sau demonică. Toată puterea se concentrează la cruce şi toată puterea emană din ea. Ea este marele punct de atracţie, pentru că, pe ea, Hristos Şi-a dat viaţa pentru omenire. Jertfa aceasta a fost adusă cu scopul readucerii omului la starea lui iniţială de desăvârşire. Şi, chiar mai mult, ea a fost adusă pentru a-i oferi o transformare completă a caracterului, pentru a-l face mai mult decât biruitor.

Aceia care, prin puterea lui Hristos, îl biruiesc pe marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al omului vor avea în curţile cereşti o poziţie mai înaltă decât îngerii care nu au căzut niciodată.

Hristos declară: «După ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.» Dacă nu găseşte o influenţă în favoarea ei, crucea creează o influenţă. De la o generaţie la alta, adevărul pentru acest timp este revelat ca fiind adevărul prezent. Hristos pe cruce a fost mijlocul prin care bunătatea şi credincioşia s-au întâlnit şi prin care dreptatea şi pacea s-au sărutat. Acesta este mijlocul care va mişca lumea (MS 56, 1899).” – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 1113

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 52 – Ezechiel 1
1. Ce au făcut caldeenii (haldeii) cu stâlpii de aramă care erau în Casa Domnului?
2. Ce spuneau trecătorii că se zicea despre Ierusalim?
3. De ce îi durea inima pe iudei şi li se întunecaseră ochii?
4. Cum spune profetul că era arătarea slavei Domnului?

Profeţi şi regi, capitolul 39
5. Cum se formează un caracter nobil?

Evanghelia şi biserica

Textul de memorat: „Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.” (Galateni 6:10)

„Nişte agricultori s-au gândit să păstreze cartofii cei mai mari pentru ei şi să-i lase pe cei mai mici de sămânţă. După câteva recolte slabe, cartofii ajunseseră să fie de mărimea unor nuci. Prin acest experiment, cultivatorii au descoperit o lege importantă a vieţii. Au înţeles că nu pot păstra pentru ei ce este mai bun şi să lase de sămânţă ce rămâne. Legea vieţii stabileşte că recolta arată ce s-a semănat.

Mai există un domeniu în care cultivăm «cartofii mici». În viaţă, luăm pentru noi lucrurile mari şi plantăm ce rămâne. Apoi, ne aşteptăm ca, printr-o întorsătură bizară a legilor spirituale, egoismul nostru să fie răsplătit cu altruism.” (International Student Fellowship Newsletter, martie 2007)

Pavel aplică acest principiu în Galateni 6:1-10. Biserica nu ar trebui să fie un loc în care credincioşii să se „muşte” şi să se „mănânce” unii pe alţii (Galateni 5:15), ci un loc în care Duhul ne inspiră să le dăm întâietate altora. Înţelegerea faptului că suntem mântuiţi prin har ar trebui să ne facă smeriţi, răbdători şi miloşi unii cu alţii.

Duminică, 17 septembrie – Ridicarea celor căzuţi

Deşi are aşteptări înalte de la credincioşi (Galateni 5:16), Pavel este foarte realist în sfatul pe care îl dă în Galateni 6:1. Oamenii nu sunt perfecţi. Nici chiar oamenii cei mai credincioşi nu sunt imuni la greşeli. În greacă, cuvintele folosite de el ne dau de înţeles că se referă la o situaţie probabilă din viitor. El îi sfătuieşte ce să facă într-o astfel de situaţie, dacă se va ivi.

1. Care ar trebui să fie reacţia creştinilor atunci când un frate sau o soră de credinţă cade într-un păcat? Galateni 6:1; Matei 18:15-17.

În prima parte a versetului sunt două cuvinte care ne ajută să identificăm situaţia pusă în discuţie. Primul înseamnă literal „a fi prins, a fi doborât, a fi luat prin surprindere”, tradus în versiunea Cornilescu prin „ar cădea deodată”. Contextul şi conotaţiile lui ne sugerează că Pavel se referă la situaţia în care un credincios îl „prinde” pe altul făcând o greşeală, dar şi la situaţia în care cineva este „prins” într-un comportament (vezi Proverbele 5:22) pe care, în alte circumstanţe, ar fi ales să-l evite.

Faptul că greşeala la care se referă Pavel este făcută neintenţionat reiese din cuvintele pe care le foloseşte. Cuvântul tradus cu „greşeală”, care provine din cuvântul grecesc paraptoma, nu înseamnă „a păcătui în mod deliberat”, ci mai degrabă „a face o greşeală” sau „a face un pas greşit”. Cel de-al doilea sens pare a fi mai potrivit cu comentariile anterioare ale lui Pavel, legate de „umblarea” prin Duhul. Prin aceste explicaţii, nu dorim să scuzăm în vreun fel greşeala, ci să arătăm că Pavel nu se referă aici la situaţia în care o persoană comite un păcat făţiş (ca în cazul din 1 Corinteni 5:1-5).

În acest caz, atitudinea celorlalţi nu ar trebui să fie una condamnatoare, ci de recâştigare a celui care a greşit. Cuvântul din original înseamnă „a repara” sau „a aduce în bună stare”. El apare în Noul Testament cu referire la repararea plaselor de pescuit (Matei 4:21), iar în alte scrieri, ca termen medical, se referă la refacerea unui os rupt. După cum nu am abandona un frate de credinţă care ar cădea şi şi-ar rupe piciorul, tot la fel, ca mădulare ale trupului lui Hristos, ar trebui să avem grijă de fraţii şi surorile noastre în Hristos, care poate că s-au poticnit şi au căzut pe drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Ştii că o persoană din biserică a greşit într-o anumită privinţă. Ce faci tu în acest caz (nu ce ar trebui să faci)?

Luni, 18 septembrie – Atenţie la ispită!

Tendinţa de a vedea păcatele altora a existat dintotdeauna. Dovadă cazul lui David.

2. Cum l-a ajutat Natan pe David să vadă cât de aspru era cu păcatul altuia şi cât de tolerant, cu păcatul său? 2 Samuel 12:7

3. Ce avertizarea serioasă le dă Pavel galatenilor în acelaşi sens? Galateni 6:1

Modul în care el adresează acest îndemn ne arată cât de important este sfatul acesta şi de câtă preocupare personală dă el dovadă aici. Cuvântul tradus prin „ia seama” înseamnă „a privi cu atenţie” sau „a avea grijă” (compară cu Romani 16:17; Filipeni 2:4). Aşadar, Pavel vrea să ne spună să fim atenţi la noi înşine, ca păcatul să nu ne ia prin surprindere.

Pavel nu specifică despre ce ispită este vorba în sfatul său către galateni. Poate că nici nu s-a gândit la un anumit păcat, ci se referă doar la pericolul de a comite acelaşi păcat (oricare care ar fi el) pe care l-a comis cel pe care încearcă să îl ajute. Pe de altă parte, sfatul său din Galateni 5:26, de a nu umbla după „o slavă deşartă”, ne sugerează că el le atrage atenţia să nu se creadă superiori în vreun fel celor care au căzut.

4. Ce sugerează următoarele texte despre pericolul mândriei spirituale? 1 Corinteni 10:12; Matei 26:34; 2 Samuel 12:1-7.

Unul dintre cele mai mari pericole care ameninţă viaţa creştină este mândria spirituală, care ne face să credem că am fi imuni faţă de anumite tipuri de păcate. Trist este că toţi avem aceeaşi fire păcătoasă – o fire care I se împotriveşte lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi puterea lui Dumnezeu, am ceda oricărei ispite atunci când circumstanţele ar fi favorabile. Această conştientizare a stării pe care am avea-o fără Hristos ne poate feri să cădem în păcatul îndreptăţirii de sine şi, totodată, ne poate face mai înţelegători cu cei care greşesc.

De ce tindem să-i condamnăm pe cei care greşesc şi să căutăm circumstanţe atenuante când facem aceleaşi greşeli?

Marţi, 19 septembrie – Purtarea poverilor

5. Pe lângă sfatul de a-i ridica pe cei căzuţi, ce alte sfaturi le mai dă Pavel credincioşilor din Galatia? Galateni 6:2-5. Compară cu Romani 15:1; Matei 7:12.

Cuvântul grecesc tradus prin „sarcină” în Galateni 6:5 este baros. Sensul propriu era acela de „greutate sau povară care trebuie purtată pe o distanţă mare”. Cu timpul, a dobândit sensul figurat de „necaz” sau „dificultate” (vezi Matei 20:12). Deşi contextul ne sugerează că „sarcinile” la care se referă sunt greşelile morale ale fraţilor de credinţă, menţionate în versetul anterior, ideea de „purtare a sarcinilor” acoperă un sens mai larg.

„Toţi creştinii au poveri. Poate că poverile noastre sunt de diferite mărimi şi forme şi poate că sunt de diferite tipuri, în funcţie de intervenţiile Providenţei în viaţa noastră. Unii poartă povara ispitei şi consecinţele greşelilor morale, cum se arată aici, în versetul 1. Alţii, o afecţiune fizică sau mintală, o problemă familială, şomajul, apăsarea demonică sau o mulţime de alte lucruri, dar niciun creştin nu este scutit de poveri.” – Timothy George, Galatians, p. 413

Dumnezeu nu doreşte să ne purtăm toate poverile singuri. Din nefericire, noi suntem mult mai dispuşi să îi ajutăm pe alţii să-şi poarte poverile decât să îi lăsăm să ne ajute în purtarea poverilor noastre. Pavel condamnă această atitudine de autosuficienţă (Galateni 6:3) a orgoliului omenesc, prin care nu vrem să admitem că şi noi avem nevoi şi slăbiciuni. Această mândrie ne lipseşte de încurajarea pe care ne-o pot oferi ceilalţi şi, totodată, îi împiedică să îşi împlinească lucrarea pe care Dumnezeu i-a chemat să o facă.

Dumnezeu vrea să purtăm poverile altora, ca să-i încurajeze prin intermediul nostru. Pavel ilustrează acest principiu prin cuvintele: „Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit” (2 Corinteni 7:6). Vedem că „mângâierea lui Dumnezeu nu a ajuns la Pavel prin intermediul rugăciunii sale şi prin aşteptarea intervenţiei Domnului, ci prin tovărăşia unui prieten şi prin veştile bune aduse de el. Prietenia dintre oameni, în care ne purtăm poverile unii altora, face parte din planurile lui Dumnezeu pentru poporul Său.” – John R. W. Stott, The Message of Galatians, p. 158

Ce anume te împiedică să ceri ajutor – orgoliul, ruşinea, neîncrederea, autosuficienţa? Dacă eşti în nevoie, cere ajutorul unei persoane în care ai încredere şi roagă-o să poarte povara împreună cu tine! Practic, cum putem să preluăm şi să purtăm poverile sufleteşti ale altcuiva?

Miercuri, 20 septembrie – Legea lui Hristos

6. Cum pune Pavel în legătură purtarea poverilor cu împlinirea Legii lui Hristos? Ce înţelege el prin „Legea lui Hristos”? Galateni 5:14; 6:2; Ioan 13:34; Matei 22:34-40.

Expresia „Legea lui Hristos” (ton nomon tou Christou) nu mai apare nicăieri în Biblie, însă Pavel foloseşte o expresie asemănătoare în 1 Corinteni 9:21 (ennomos Christou). Unicitatea acestei expresii a dus la apariţia mai multor interpretări. Unii susţin în mod greşit că ea este dovada că Legea lui Dumnezeu, dată pe Sinai, a fost înlocuită cu o altă lege, Legea lui Hristos. Alţii afirmă că termenul lege este folosit cu sensul general de „principiu” (vezi Romani 7:21), ceea ce ar însemna că, prin purtarea poverilor altora, urmăm exemplul lui Isus. Această ultimă interpretare pare plauzibilă, însă contextul şi formularea asemănătoare din Galateni 5:14 ne sugerează că „a împlini Legea lui Hristos” este un alt fel de a spune „a împlini Legea morală prin dragoste”. Pavel a arătat deja în epistola sa că Legea morală nu a fost desfiinţată la venirea lui Hristos, ci, dimpotrivă, ea continuă să deţină un rol important în viaţa creştinului care o împlineşte prin dragoste. Aceasta este chintesenţa învăţăturilor date de Isus în timpul lucrării Sale pe pământ şi aplicate în tot timpul vieţii Sale şi chiar şi în moarte. Prin purtarea poverilor altora, noi călcăm pe urmele lui Isus şi, totodată, împlinim Legea.

Pasajul acesta ridică o altă problemă: aparenta contradicţie dintre Galateni 6:2 şi 6:5. Soluţia este simplă, întrucât Pavel foloseşte două cuvinte diferite pentru a descrie două situaţii diferite. După cum am văzut deja, cuvântul „sarcină” din versetul 2 (baros) înseamnă „greutate sau povară care trebuie purtată pe o distanţă mare”. Cuvântul phortion din versetul 5 se referă la încărcătura transportată de o corabie, la raniţa purtată de un soldat sau chiar la copilul purtat în pântec de o mamă. În vreme ce sarcinile din versetul 2 pot fi lăsate deoparte, sarcina din versetul 5 nu poate fi lăsată. Mama însărcinată trebuie să-şi poarte copilul. Prin urmare, există unele poveri pe care oamenii ne pot ajuta să le purtăm, dar există şi poveri pe care nimeni nu ne poate ajuta să le purtăm, cum ar fi vinovăţia, suferinţa şi moartea. În cazul acestora, trebuie să ne bizuim doar pe ajutorul lui Dumnezeu (Matei 11:28-30).

Poţi cere ajutorul oamenilor în privinţa unor poveri, însă există altele cu care poţi merge numai înaintea Domnului. Ce fel de poveri ar trebui încredinţate doar Domnului? De ce?

Joi, 21 septembrie – „Semănatul” şi „seceratul”

Cuvântul tradus în Galateni 6:7 prin „batjocorit” (mukterizo) apare doar aici în Noul Testament, însă mai apare în Vechiul Testament, în traducerea greacă. Sensul literal este „a strâmba nasul în semn de dispreţ”. În Vechiul Testament are, în general, sensul de desconsiderare a profeţilor lui Dumnezeu (2 Cronici 36:16; Ieremia 20:7). Oamenii pot călca poruncile, Îl pot ignora pe Dumnezeu, dar nu Îl pot înşela. El este Judecătorul suprem şi, la sfârşit, vor trebui să dea socoteală de faptele lor.

7. Ce vrea să spună Pavel în Galateni 6:8? Ce personaje din Biblie au „semănat în firea pământească”? Ce personaje au „semănat în Duhul”? Vezi şi Faptele 5:1-5; Luca 22:3; Daniel 1:8; Matei 4:1.

Pavel nu este singurul care apelează la metafora semănatului şi seceratului. Ea este o imagine din viaţa reală, preluată de multe proverbe antice. Este semnificativ însă că Pavel o foloseşte pentru a sublinia comentariile anterioare legate de umblarea după firea pământească şi umblarea prin Duhul. James D. G. Dunn notează: „O parafrazare modernă ar fi aceea că noi suntem liberi să alegem, dar nu suntem liberi să alegem consecinţele deciziilor noastre.” – Galatians, p. 330

Deşi Dumnezeu nu ne scapă întotdeauna de consecinţele pământeşti ale păcatelor noastre, nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi de disperare din cauza deciziilor greşite pe care le-am luat. Putem să ne bucurăm că Dumnezeu ne-a iertat păcatele şi ne-a adoptat ca să fim copiii Săi. Ar trebui să fructificăm oportunităţile de a investi în acele lucruri care vor aduce roade cereşti.

Galateni 6:10 arată că „etica creştină are o dublă focalizare: prima este universală şi atotcuprinzătoare – «Să facem bine la toţi»; cealaltă este particulară şi specifică – «mai ales, fraţilor în credinţă». Apelul cu caracter universal al lui Pavel se bazează pe faptul că toţi oamenii de pretutindeni sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi au o valoare inestimabilă înaintea Sa. De fiecare dată când au uitat acest dat fundamental al revelaţiei biblice, creştinii au căzut pradă în mod inevitabil unor păcate care orbesc precum rasismul, sexismul, tribalismul, elitismul şi o mie de alte forme de intoleranţă care au distrus societatea umană de la Adam şi Eva până astăzi.” – Timothy George, Galatians, pp. 427–428

De ce „fraţii în credinţă” au prioritate atunci când ni se recomandă „să facem bine la toţi”?

Vineri, 22 septembrie – Un gând de încheiere

„Duhul lui Dumnezeu ţine răul sub controlul conştiinţei. Atunci când se înalţă mai presus de influenţa Duhului, omul culege roadele nelegiuirii. Asupra unui astfel de om, Duhul are din ce în ce mai puţină influenţă pentru a-l împiedica să semene seminţele neascultării. Avertizările au din ce în ce mai puţină putere asupra lui. El se teme din ce în ce mai puţin de Dumnezeu. El seamănă în firea pământească şi va secera degradarea. Recolta dată de sămânţa pe care singur a semănat-o se coace. El manifestă dispreţ faţă de poruncile sfinte ale lui Dumnezeu. Inima lui de carne devine o inimă de piatră. Împotrivirea faţă de adevăr îl împietreşte în nelegiuire. (…)

Toţi ar trebui să înţeleagă de ce se pierde sufletul. (…) Dumnezeu dă suficientă lumină şi suficiente dovezi care să-l ajute pe om să distingă adevărul de rătăcire. Însă El nu îl forţează pe om să primească adevărul. El îi dă libertatea de a alege binele sau de a alege răul. Dacă omul se împotriveşte dovezilor, care sunt suficiente pentru a-i îndrepta judecata în direcţia corectă, şi dacă alege răul o dată, a doua oară va face acest lucru mult mai uşor. A treia oară va fi şi mai grabnic să se distanţeze de Dumnezeu şi să aleagă să stea de partea lui Satana. Şi va continua în felul acesta până când se va împietri în rău şi până când va crede o minciună pe care o ia drept adevăr. Împotrivirea lui şi-a adus roadele” (MS 126, 1901). – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 1112

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 45–51
1. Ce sfat i-a dat Domnul lui Baruc?
2. Cine este asemănat cu un vin care şi-a păstrat gustul şi mirosul?
3. În ce consta „puterea de căpetenie” a Elamului?
4. Unde scrie că Babilonul avea ziduri largi şi porţi înalte?

Profeţi şi regi, capitolul 38
5. Ce lecţie aveau nevoie să înveţe aceia care fuseseră recunoscuţi ca favorizaţi ai cerului?

Umblaţi cârmuiţi de Duhul

Textul de memorat: „Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.” (Galateni 5:16)

Robert Robinson, autorul textului imnului „Vino, Duh de viaţă sfântă!” (n.t. – în engleză, Come, Thou Fount of Every Blessing; vezi imnul 141 în Imnuri creştine, ed. 2013), nu a fost dintotdeauna un om al credinţei. Din cauza decesului tatălui său, s-a lăsat cuprins de mânie şi a căzut pradă desfrâului şi alcoolului. După ce l-a ascultat pe marele predicator George Whitefield, el şi-a predat viaţa Domnului, a devenit pastor metodist şi a scris imnul amintit mai sus, care, în limba engleză, includea iniţial şi strofa aceasta: „O, harului cât de dator/Zilnic sunt constrâns să fiu!/Bunătatea Ta, ca o funie/Să lege inima-mi rătăcitoare de Tine!”

Incomodat de această idee, cineva a modificat astfel: „Înclinat spre închinare mă simt, Doamne,/Înclinat să-L iubesc pe Dumnezeul căruia Îi slujesc.”

Nu ne îndoim de intenţiile bune ale celui ce a făcut această schimbare, însă varianta iniţială descrie cu exactitate lupta creştinului. Şi creştinii sunt oameni. Natura lor, sau firea pământească, se împotriveşte cerinţelor Duhului Sfânt. Aceasta este lupta creştinului, lupta noastră. Cu toate că firea noastră păcătoasă va fi mereu „înclinată” să se îndepărteze de Dumnezeu, noi nu mai suntem robii dorinţelor firii pământeşti dacă suntem dispuşi să ne lăsăm conduşi de Duhul Său. Aceasta este ideea principală a pasajelor pe care le vom studia săptămâna aceasta.

Duminică, 10 septembrie – Umblaţi cârmuiţi de Duhul

1. Ce legătură există între „a umbla cârmuiţi de Duhul” şi a trăi viaţa de credinţă? Galateni 5:16, vezi şi Deuteronomul 13:4,5; Romani 13:13; Efeseni 4:1,17; Coloseni 1:10.

„Umblarea” este o figură de stil preluată din Vechiul Testament, care se referă la comportament. Fiind evreu, Pavel apelează des la această figură de stil în epistolele sale, pentru a înfăţişa conduita specifică vieţii creştine. De asemenea, întrebuinţarea ei este, probabil, legată de primul nume dat bisericii creştine. Înainte să primească numele de creştini (Faptele 11:26), urmaşii lui Isus erau cunoscuţi sub numele de cei care urmează Calea (Ioan 14:6; Faptele 22:4; 24:14). Aceasta sugerează că, încă de timpuriu, creştinismul nu a fost considerat doar un set de convingeri teologice care Îl aveau în centru pe Isus, ci o cale pe care trebuie să mergi.

2. Compară termenul „a umbla”, aşa cum apare în Galateni 5:16,25 cu cel folosit în Exodul 16:4. Ce deosebire există?

În Vechiul Testament, comportamentul nu era numit „umblare”, ci mai degrabă „umblare după Lege”. Halakhah este termenul juridic folosit de evrei, care desemnează regulile şi orânduielile din Lege, dar şi din tradiţiile rabinice ale strămoşilor lor. Cuvântul acesta este tradus de obicei prin „legea evreiască”, dar el provine, de fapt, din cuvântul ebraic „a umbla” şi are sensul literal de „fel de a merge”.

Îndemnul de a „umbla cârmuiţi de Duhul” nu se opune ascultării de Lege. Pavel nu le recomandă creştinilor să încalce Legea. El nu este împotriva Legii sau a ascultării de ea, ci împotriva modului legalist de raportare la Lege. Ascultarea autentică dorită de Dumnezeu nu se va realiza niciodată prin impunerea din exterior, ci prin dorinţa interioară, dată de Duhul (Galateni 5:18).

Ce experienţe ai avut până acum în ce priveşte „umblarea în Duhul”? Ce înseamnă să umbli în Duhul? Ce obiceiuri din viaţa ta te împiedică să ai o astfel de umblare cu Domnul?

Luni, 11 septembrie – Lupta creştinului

3. Despre ce conflict vorbeşte Pavel în continuare? Galateni 5:17; vezi şi Romani 7:14-24. Ai cunoscut realitatea crudă şi dureroasă descrisă prin aceste cuvinte?

Lupta descrisă aici de Pavel este lupta interioară a fiecărui creştin. Deoarece oamenii ascultă în mod natural de firea pământească (Romani 8:7), numai după naşterea din nou prin Duhul izbucneşte adevăratul conflict spiritual (Ioan 3:6). Aceasta nu înseamnă că în sufletul necreştinilor nu există niciodată conflicte de ordin moral. Există în mod categoric. Însă chiar şi aceste conflicte sunt, de fapt, rezultatul lucrării Duhului Sfânt, care se împotriveşte firii pământeşti.

De-a lungul istoriei, creştinii au tânjit să fie eliberaţi din acest conflict. Unii au încercat să-i pună capăt prin retragerea din societate, iar alţii au ajuns la concluzia că firea păcătoasă poate fi eradicată printr-un act al harului divin. Ambele concepţii sunt greşite. Este adevărat că, prin puterea Duhului, noi putem supune poftele firii pământeşti, însă conflictul va continua sub alte forme, până când vom primi un trup nou la revenirea Domnului. Retragerea din societate nu ne ajută, fiindcă purtăm lupta aceasta cu noi oriunde mergem şi o vom purta până la moarte sau până va reveni Isus.

Când scrie că lupta interioară îi împiedică pe creştini să facă tot ce vor, Pavel vrea să arate cât de intens este acest conflict. Duhul Sfânt doreşte lucrurile spirituale şi detestă firea pământească. Dar păcatul din noi tânjeşte după lucrurile firii pământeşti şi se împotriveşte Duhului Sfânt. Deoarece, chiar convertită, mintea nu are suficientă putere ca să se opună firii pământeşti, singura noastră speranţă este să luăm zilnic decizia de a fi de partea Duhului Sfânt, împotriva firii noastre păcătoase. De aceea insistă Pavel să alegem să umblăm conduşi de Duhul.

Pornind de la experienţa ta, ce sfat i-ai da unui creştin care se străduieşte să înţeleagă acest conflict permanent?

Marţi, 12 septembrie – Faptele firii pământeşti

Pavel ilustrează opoziţia dintre firea pământească şi Duhul Sfânt prin intermediul unei liste a viciilor şi a virtuţilor. O astfel de listă era un procedeu literar întrebuinţat şi în literatura ebraică, şi în literatura greco-romană.

4. Studiază următoarele texte. Ce asemănări şi ce deosebiri există între Galateni 5:19-24 şi celelalte pasaje? Ieremia 7:9; Osea 4:2; Marcu 7:21,22; 1 Timotei 3:2,3; 1 Petru 4:3; Apocalipsa 21:8.

Deşi Pavel cunoştea foarte bine listele viciilor şi virtuţilor, există deosebiri semnificative în ceea ce priveşte modul în care le prezintă în Galateni. În primul rând, deşi le pune în contrast, nu foloseşte o exprimare similară. El intitulează lista viciilor „faptele firii pământeşti”, iar lista virtuţilor, „roada Duhului”. Distincţia aceasta este importantă. James D. G. Dunn face următorul comentariu: „Firea pământească cere, pe când Duhul aduce rod. Dacă prima listă emană dorinţa de afirmare personală şi de îngăduinţă de sine, cealaltă vorbeşte mai degrabă despre grija pentru alţii, despre seninătate, despre flexibilitate, despre capacitatea de a fi demn de încredere. Una descrie manipularea umană, iar cealaltă, împuternicirea divină sau înzestrarea cu har, subliniind ideea că transformarea interioară constituie sursa unei conduite responsabile.” – The Epistle to the Galatians, p. 308

În al doilea rând, lista viciilor are în denumirea ei un termen la plural: „faptele firii pământeşti”. „Roada Duhului” este la singular. Deosebirea aceasta ne lasă să înţelegem că viaţa dusă după firea pământească promovează dezbinarea, neliniştea, disensiunile şi despărţirea. Dimpotrivă, viaţa condusă de Duhul produce un singur rod al Duhului care se manifestă sub forma a nouă calităţi ce promovează unitatea.

În timp ce unii declară că nu contează ce convingeri avem despre Dumnezeu atâta timp cât suntem sinceri, lista viciilor alcătuită de Pavel ne demonstrează contrariul: concepţiile pervertite despre Dumnezeu duc la idei distorsionate despre comportamentul sexual, religie şi etică, iar consecinţa este ruperea relaţiilor dintre oameni. Mai mult decât atât, ele pot duce la pierderea vieţii veşnice (Galateni 5:21).

Revezi lista „faptelor firii pământeşti.” Care dintre acestea încă se manifestă în viaţa ta şi cum poţi să le biruieşti?

Miercuri, 13 septembrie – Roada Duhului

5. Cum defineşte Pavel „roada Duhului”? Cum se reflectă ea în ascultarea de Cele Zece Porunci? Galateni 5:22,23; vezi şi Matei 5:21,22,27,28; 22:35-40.

Cele Zece Porunci nu sunt o alternativă la dragoste; ele ne arată cum să manifestăm dragoste atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de semeni. Dragostea, oricât de mult ar transcende litera Legii, nu este în conflict cu Legea. Ideea că dragostea pentru Dumnezeu şi dragostea pentru aproapele nostru ar invalida Cele Zece Porunci este o absurditate. Este ca şi cum am spune că dragostea pentru natură ar anula legea gravitaţiei.

De asemenea, spre deosebire de lista faptelor firii pământeşti, care conţine şaptesprezece vicii, lista roadelor Duhului conţine nouă virtuţi. Cercetătorii consideră că aceste nouă virtuţi pot fi împărţite în grupe de câte trei, însă există multe opinii cu privire la semnificaţia fiecărei grupe. Unii consideră că împărţirea pe trei grupe ar fi o referire indirectă la Trinitate; alţii cred că aceste trei grupe de câte trei corespund celor trei relaţii fundamentale: relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu semenii şi, în final, relaţia cu noi înşine. Alţii văd în aceste virtuţi o descriere a caracterului lui Isus.

Ideea cea mai importantă, care nu trebuie ignorată este aceea că dragostea ocupă primul loc în viaţa creştină.

Nu este întâmplător faptul că Pavel începe lista celor nouă virtuţi cu dragostea. El a subliniat deja, în versetele 6 şi 13, rolul central al dragostei în viaţa creştină şi o include şi în listele virtuţilor din alte epistole (2 Corinteni 6:6; 1 Timotei 4:12; 6:11 şi 2 Timotei 2:22). În timp ce toate celelalte virtuţi apar şi în surse necreştine, dragostea este o particularitate a creştinului. Aşadar, dragostea nu trebuie considerată o virtute între toate celelalte, ci virtutea esenţială a creştinului, cheia tuturor celorlalte virtuţi. Dragostea este cel mai important rod al Duhului (1 Corinteni 13:13; Romani 5:5) şi se manifestă în viaţa creştinilor indiferent de circumstanţe (Ioan 13:34,35).

Care virtute din „roada Duhului” este evidentă şi care este mai puţin vizibilă în viaţa ta? Cum poţi remedia situaţia?

Joi, 14 septembrie – Calea spre biruinţă

Cu toate că în inima fiecărui credincios se va da permanent o luptă între firea pământească şi Duhul Sfânt, viaţa creştină nu trebuie trăită sub semnul înfrângerii, al eşecului şi al păcatului.

6. Care este secretul unei vieţii în care Duhul stăpâneşte peste firea pământească? Galateni 5:16-26

Pasajul din Galateni 5:16-26 conţine cinci verbe-cheie care descriu viaţa condusă de Duhul Sfânt. Mai întâi, credinciosul trebuie „să umble” cârmuit de Duhul (vers. 16). Verbul grecesc este peripateo, care are sensul literal de „a umbla după cineva” sau „a urma”.

Discipolii renumitului filosof grec Aristotel au ajuns să fie cunoscuţi sub numele de peripatetici, deoarece ei îl urmau pe Aristotel pretutindeni. Întrucât verbul este la prezent, înţelegem că Pavel nu vorbeşte despre o umblare ocazională, ci mai degrabă despre o experienţă zilnică neîntreruptă. Pe lângă aceasta, întrucât avem de-a face cu o poruncă („umblaţi cârmuiţi de Duhul”), înseamnă că umblarea aceasta este o alegere pe care trebuie să o facem în fiecare zi. Al doilea verb este „călăuziţi” (vers. 18). El ne sugerează că trebuie să Îi permitem Duhului să ne arate încotro să mergem (compară cu Romani 8:14; 1 Corinteni 12:2). Noi nu suntem chemaţi să conducem, ci să urmăm.

Următoarele două verbe apar în versetul 25. Primul este „trăim” (zao în greceşte). Când foloseşte acest cuvânt, Pavel se referă la experienţa naşterii din nou care trebuie să aibă loc în viaţa fiecărui credincios. Faptul că verbul este la prezent ne arată că experienţa naşterii din nou trebuie reînnoită zilnic. În continuare, Pavel scrie că, dacă trăim prin Duhul, atunci trebuie „să şi umblăm” prin Duhul. Cuvântul tradus cu „să umblăm” este diferit de cel folosit în versetul 16. Aici este stoicheo, un termen militar care înseamnă literal „a se alinia”, „a ţine pasul” sau „a se conforma”. Ideea este că Duhul ne dă viaţă şi că tot El ar trebui să ne îndrume paşii în fiecare zi din viaţă.

Verbul întrebuinţat de Pavel în versetul 24 este „a răstigni”, un cuvânt care şochează. Dacă umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt, atunci trebuie să luăm decizia fermă de a reprima dorinţele firii pământeşti. Desigur că Pavel vorbeşte aici în mod simbolic. Noi răstignim firea pământească prin „hrănirea” vieţii spirituale şi prin respingerea dorinţelor firii pământeşti.

Daţi exemple practice despre cum se poate „răstigni” firea pământească?

Vineri, 15 septembrie – Un gând de încheiere

„Viaţa creştinului nu este deloc lină. El are de întâmpinat conflicte serioase. Ispite grele îl asaltează. «Firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul, împotriva firii pământeşti.» Cu cât ne apropiem mai mult de încheierea istoriei acestui pământ, cu atât mai amăgitoare şi mai ademenitoare vor fi atacurile vrăjmaşului. Atacurile lui vor deveni tot mai vehemente şi mai frecvente. Cei care se împotrivesc luminii şi adevărului vor deveni mai împietriţi, mai insensibili şi mai înverşunaţi împotriva celor care Îl iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Sale (MS 33, 1911).” – Comentariile Ellen G. White, în CBAZŞ, vol. 6, p. 1111

„Influenţa Duhului Sfânt este viaţa lui Hristos în suflet. Noi nu Îl vedem pe Hristos şi nu vorbim cu El, dar Duhul Său cel Sfânt este tot la fel de aproape de noi într-un loc ca şi în alt loc. El lucrează în şi prin toţi cei care Îl primesc pe Hristos. Cei care cunosc locuirea lăuntrică a Duhului aduc roada Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia” (MS 41, 1897). – Ibidem, p. 1112

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 38–44
1. Până când a rămas Ieremia în curtea temniţei?
2. Cum a fost răsplătit Ebed-Melec pentru fapta lui bună?
3. După câte zile a primit Ieremia răspuns la rugăciunea sa de mijlocire pentru rămăşiţa poporului?
4. Ce i-au răspuns lui Ieremia bărbaţii, femeile şi tot poporul care locuia la Patros?

Profeţi şi regi, capitolul 37
5. Din ce cauză a mers Zedechia în direcţia greşită?

Liberi în Hristos

Textul de memorat: „Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste.” (Galateni 5:13)

În Galateni 2:4, Pavel a amintit în treacăt despre importanţa păstrării libertăţii pe care o avem în Hristos Isus. La ce se referă el când vorbeşte despre libertate? Ce cuprinde ea? Până unde se întinde? Are limite? Şi ce legătură există între libertatea în Hristos şi Lege?

Pavel răspunde la aceste întrebări, atrăgându-le atenţia galatenilor asupra a două pericole. Primul este legalismul. Adversarii lui Pavel din Galatia erau atât de absorbiţi de dorinţa de a câştiga favoarea lui Dumnezeu prin comportamentul lor, încât pierduseră din vedere eliberarea primită prin lucrarea lui Hristos, mântuirea pe care o aveau deja în Hristos, prin credinţă. Al doilea pericol este tendinţa de a abuza, prin căderea în imoralitate, de libertatea obţinută de Hristos pentru noi. Cei care susţin această concepţie presupun în mod greşit că libertatea exclude Legea.

Atât legalismul, cât şi imoralitatea se opun libertăţii, fiindcă ambele îi ţin pe adepţii lor într-o formă de sclavie. Apelul lui Pavel către galateni este acela de a-şi păstra cu fermitate adevărata libertate pe care o au în mod legitim prin Hristos.

Duminică, 3 septembrie – Hristos ne-a făcut liberi

1. Ce afirmă Pavel cu privire la libertatea noastră şi la posibilitatea de a o pierde? Galateni 4:31; 5:1.

Ca un comandant de armată care le ordonă trupelor lui şovăielnice să se mobilizeze, Pavel îi îndeamnă pe galateni să nu renunţe la libertatea lor în Hristos. Tonul puternic şi apăsat face ca îndemnul lui să ne atragă atenţia. Se pare că aceasta a fost şi intenţia lui. Versetul acesta este legat din punct de vedere tematic de versetele anterioare şi de cele imediat următoare, dar lipsa cuvintelor de legătură în originalul grecesc ne determină să deducem că Pavel a intenţionat ca aceste cuvinte să atragă atenţia, să nu poată fi trecute cu vederea. Libertatea în Hristos este esenţa argumentaţiei lui, iar galatenii se aflau în pericolul de a renunţa la ea.

2. Ce expresii foloseşte Pavel pentru a ne ajuta să înţelegem ce a făcut Hristos pentru noi? Galateni 1:3.4; 2:16 şi 3:13?

Cuvintele lui Pavel, „Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi” (Galateni 4:31; n.tr.: unele versiuni din limba engleză ne pot sugera că el are în minte aici o altă metaforă: „Pentru libertate ne-a eliberat Hristos”). Formula folosită aici este asemănătoare cu formula folosită la eliberarea sacră a sclavilor (manumisiunea). Sclavii nu aveau drepturi legale şi se credea că o zeitate putea să le cumpere libertatea, iar ei, ca mulţumire, erau luaţi în posesie de zeul respectiv, dar erau totuşi liberi. În practică, actul acesta era o înşelăciune – sclavul aducea bani în vistieria templului pentru a obţine libertatea. Iată formula scrisă pe una dintre cele aproape o mie de inscripţii descoperite în Templul lui Apollo din Delphi, inscripţii care datează din anii 201 î.Hr.–100 d.Hr.: „Pentru libertate, zeul pitian Apollo a cumpărat de la Sosibus din Amphissa o sclavă al cărei nume este Nicaea… Însă Nicaea i-a încredinţat lui Apollo plata pentru eliberare.” – Ben Witherington III, Grace in Galatia, p. 340

Formula aceasta este similară în esenţă cu terminologia utilizată de Pavel, dar există o deosebire fundamentală: în metafora lui nu este nimic fictiv. Nu noi achităm preţul eliberării (1 Corinteni 6:20; 7:23). Era mult prea mare ca să-l putem plăti. Noi nu aveam puterea de a ne salva singuri, dar Isus a făcut ce nu puteam face noi. El a plătit, suferind pedeapsa pentru păcatele noastre şi eliberându-ne de condamnare.

Consideri vreodată că ai putea să te mântuieşti singur? Ce atitudine ar trebui să ai faţă de Isus pentru tot ce a făcut pentru tine?

Luni, 4 septembrie – Definiţia libertăţii creştine

Porunca lui Pavel de a rămâne „tari” în libertate nu este nefondată. Ea este precedată de o afirmaţie importantă: „Hristos ne-a izbăvit.” De ce trebuie să rămână creştinii tari în libertatea lor? Pentru că Hristos i-a eliberat deja. Cu alte cuvinte, libertatea noastră este urmarea a ceea ce Hristos a făcut deja pentru noi.

Obiceiul acesta de a enunţa un adevăr şi apoi de a adăuga un îndemn este specific epistolelor lui Pavel (1 Corinteni 6:20; 10:13,14; Coloseni 2:6). De exemplu, în Romani 6, el face câteva afirmaţii legate de statutul nostru în Hristos, precum: „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (Romani 6:6). Apoi, adresează un îndemn insistent: „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor” (Romani 6:12). Pavel vrea să spună de fapt: „Purtaţi-vă conform cu statutul pe care îl aveţi deja în Hristos!” Etica Evangheliei nu ne prezintă obligaţia de a încerca să facem anumite lucruri pentru a demonstra că suntem într-adevăr copiii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, noi facem anumite lucruri, pentru că suntem deja copiii Săi.

3. Din ce sau de ce ne-a izbăvit Hristos? Romani 6:14,18; 8:1; Galateni 4:3,8; 5:1; Evrei 2:14,15.

Utilizarea cuvântului slobozenie pentru a descrie viaţa creştină este mai frecventă în epistolele lui Pavel decât în alte scrieri din Noul Testament. Cuvântul slobozenie şi celelalte cuvintele înrudite ca sens apar de 28 de ori în epistolele sale şi numai de 13 ori în alte scrieri.

Ce înţelege Pavel prin libertate? În primul rând, aici nu este doar un concept abstract. Nu se referă la libertatea politică, la cea economică sau la libertatea de a trăi cum ne place. Din contră, libertatea aceasta se întemeiază pe relaţia noastră cu Isus Hristos. Contextul ne sugerează că Pavel se referă la eliberarea de sub robia şi condamnarea Legii, dar libertatea noastră înseamnă mult mai mult decât atât. Ea înseamnă eliberarea de păcat, de moartea veşnică şi de Diavol.

De ce lucruri eşti înrobit? Memorează Galateni 5:1 şi roagă-L pe Dumnezeu ca libertatea pe care o ai în Hristos să devină o realitate în viaţa ta.

Marţi, 5 septembrie – Consecinţele periculoase ale legalismului

4. Cu privire la ce consecinţe ale acceptării circumciziei le atrage Pavel atenţia galatenilor? Galateni 5:2-12

„Iată” are sensul de „Ascultaţi!”, „Atenţie la ceea ce vreau să vă spun!” Prin acest apel serios, Pavel le atrage atenţia cititorilor săi şi le aduce aminte de autoritatea sa de apostol. El vrea să le transmită galatenilor ideea că ei trebuie să ştie care sunt consecinţele periculoase ale hotărârii lor de a face din circumcizie o condiţie de mântuire pentru neamuri.

Prima consecinţă a efortului de a câştiga favoarea lui Dumnezeu prin acceptarea circumciziei este obligaţia de a împlini toate prevederile Torei. Pavel face în versetele 2 şi 3 un joc interesant de cuvinte. Hristos, spune el, nu le va folosi la nimic (ophelesei), din contră, ei vor fi datori (opheiletes) faţă de Lege. Cine vrea să trăiască în conformitate cu Legea nu poate alege să respecte numai anumite lucruri din ea – sau totul, sau nimic.

A doua consecinţă este „despărţirea” de Hristos. Acceptarea îndreptăţirii prin fapte înseamnă totodată respingerea îndreptăţirii prin Hristos. „Nu le poţi avea pe amândouă. Este imposibil să-L primeşti pe Hristos, recunoscând în felul acesta că nu te poţi mântui singur, pentru ca apoi să primeşti circumcizia, declarând în felul acesta că poţi să te mântuieşti.” – John R. Stott, The Message to Galatians, p. 133

Al treilea argument al lui Pavel împotriva circumciziei este faptul că ea pune piedici în calea creşterii spirituale. El face aici analogia cu atletul căruia cineva i-a tăiat calea, împiedicându-l să înainteze spre linia de sosire. De fapt, expresia tradusă prin „a tăia calea” (vers. 7) era folosită în domeniul militar, cu sensul de „a distruge un drum sau un pod sau a aşeza obstacole în calea inamicului pentru a-i opri înaintarea” (Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 978).

Ultima consecinţă este aceea că circumcizia transmite mesajul că omul se poate mântui singur şi astfel îi satisface vanitatea. Pe de altă parte, crucea este un motiv de ruşine pentru om, pentru că îl obligă să-şi recunoască dependenţa totală de Hristos.

Pavel este atât de supărat pe aceşti promotori ai circumciziei, încât declară că şi-ar dori ca ei să se „schilodească” singuri (Galateni 5:12)! Cuvinte tari, dar tonul acesta reflectă seriozitatea cu care priveşte Pavel această problemă.

Miercuri, 6 septembrie – Libertate, nu imoralitate

Până aici, Pavel s-a concentrat asupra esenţei teologice a mesajului său. De aici înainte, el abordează problema comportamentului creştin.

5. De care extremă sunt sfătuiţi galatenii să se ferească? Galateni 5:13

Pavel ştia foarte bine că accentul pe care el îl punea pe harul şi pe libertatea în Hristos, putea duce la o interpretare greşită (Romani 3:8; 6:1,2). Însă aceasta nu se datora Evangheliei, ci tendinţei omeneşti spre îngăduinţă de sine. Paginile istoriei sunt pline de exemple de oameni, oraşe şi naţiuni a căror degradare şi alunecare în haosul moral s-a datorat în mod direct lipsei de stăpânire de sine. Există vreun om care să nu fi simţit această tendinţă în viaţa lui? De aceea, Pavel le adresează urmaşilor lui Isus un apel clar de a nu asculta de îndemnurile firii pământeşti. El îi îndeamnă să facă exact opusul: „Slujiţi-vă unii altora în dragoste.” Dar lucrul acesta poate fi făcut numai prin moartea faţă de sine, prin moartea faţă de firea pământească. Cei care ascultă de îndemnurile firii nu se numără printre cei care le slujesc altora. Dimpotrivă!

Aşadar, libertatea noastră în Hristos nu înseamnă doar eliberarea din robia faţă de această lume, ci şi o chemare la un nou tip de slujire, la responsabilitatea de a le sluji altora din dragoste. Ea este „oportunitatea de a-i iubi pe semenii noştri fără piedici, posibilitatea de a crea comunităţi umane bazate pe dăruire reciprocă, şi nu pe lupta pentru putere şi poziţie”. – Sam K. Williams, Galatians, p. 145

Fiind familiarizaţi cu creştinismul şi cu traducerile moderne ale Bibliei, nu ne putem da seama ce impresie puternică puteau crea aceste cuvinte asupra galatenilor. În primul rând, originalul grecesc ne arată că dragostea care motivează acest tip de slujire nu este dragostea obişnuită – lucrul acesta ar fi imposibil, dragostea omenească este mult prea condiţională. În original, cuvântul dragoste este însoţit de articolul hotărât, ceea ce ne arată că Pavel face referire la un anumit tip de dragoste, la dragostea divină pe care o primim numai prin Duhul Sfânt (Romani 5:5). Iar cuvântul tradus prin „slujiţi” are în greceşte sensul de „a fi subjugat”. Libertatea noastră nu înseamnă autonomie, ci supunere reciprocă bazată pe dragoste.

Cum am putea fi ispitiţi să folosim greşit libertatea oferită de Domnul Hristos?

Joi, 7 septembrie – Împlinirea Legii în totalitate

6. Cum împăcăm comentariul dezaprobator al lui Pavel, cu privire la datoria de a împlini „toată Legea” (Galateni 5:3), cu alte declaraţii ale sale despre împlinirea Legii? Compară Romani 10:5; Galateni 3:10,12; 5:3 cu Romani 8:4; 13:8; Galateni 5:14.

Mulţi consideră că afirmaţiile lui Pavel sunt contradictorii. Dar lucrurile nu stau aşa. Soluţia este dată de distincţia importantă pe care el o face între două moduri diferite de definire a comportamentului creştin în relaţie cu Legea. Pe de o parte, este comportamentul greşit al celor care trăiesc sub Lege, îndeplinind cerinţele ei în speranţa de a câştiga astfel aprobarea lui Dumnezeu. De cealaltă parte, este ascultarea celor care au găsit mântuirea în Hristos, a căror preocupare nu este de a bifa toate cerinţele pe care le-au îndeplinit. Comportamentul creştin merge dincolo de ascultarea formală de Lege; el trece la împlinirea Legii.

Acest tip de ascultare a fost ilustrat de Isus: „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17). Aşadar, recomandarea lui Pavel nu este aceea de a minimaliza Legea. Dimpotrivă, prin cunoaşterea lui Hristos, credinciosul va cunoaşte adevăratul scop şi adevărata semnificaţie a întregii Legi!

7. Potrivit lui Pavel, la ce poruncă se poate rezuma întreaga Lege? Galateni 5:14; Leviticul 19:18; Marcu 12:31,33; Matei 19:19; Romani 13:9; Iacov 2:8.

Deşi citează din Leviticul, declaraţia lui Pavel din Galateni se bazează pe modul în care a citat Isus Leviticul 19:18. Totuşi Isus nu a fost singurul învăţător iudeu care a afirmat că acest text este un rezumat al întregii Legi. Rabinul Hillel, care a trăit cu aproape o generaţie înainte de Isus, a spus: „Nu îi face semenului tău ceea ce nu îţi place să ţi se facă; în aceasta stă toată Legea.” Însă perspectiva lui Isus a fost radical diferită: „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta sunt cuprinse Legea şi Prorocii” (Matei 7:12). Nu numai că este o perspectivă pozitivă, ci ea demonstrează totodată faptul că Legea şi dragostea sunt compatibile. Fără dragoste, Legea este fără conţinut şi rece; fără Lege, dragostea nu are nicio direcţie.

Explicaţi în cuvinte proprii de ce dragostea pentru aproapele înseamnă împlinirea în totalitate a Legii!

Vineri, 8 septembrie – Un gând de încheiere

„Credinţa adevărată lucrează întotdeauna prin dragoste. Când priveşti la Calvar, nu o faci pentru a-ţi linişti sufletul frământat din cauza neîndeplinirii datoriei sau pentru a te calma ca să poţi adormi, ci pentru a primi credinţa în Isus, credinţa care să lucreze prin curăţirea sufletului de murdăria egoismului. Când ne prindem de Hristos prin credinţă, lucrarea noastră de-abia începe. Fiecare om are obiceiuri stricate şi păcătoase care trebuie biruite printr-o împotrivire energică. Fiecărui suflet i se cere să ducă lupta credinţei. Dacă este cineva urmaşul lui Hristos, el nu poate fi aspru în purtare, el nu poate fi nemilos, lipsit de compasiune. El nu poate fi necuviincios în vorbire. El nu poate fi plin de îngâmfare şi de înălţare de sine. El nu poate fi arogant şi nu poate folosi cuvinte aspre, de critică şi de condamnare.

Lucrarea dragostei izvorăşte din lucrarea credinţei. Religia Bibliei înseamnă o lucrare neîntreruptă. (…)

Deşi este adevărat că multele noastre activităţi nu ne vor asigura mântuirea prin ele însele, este tot atât de adevărat că sufletul nostru va fi impulsionat să lucreze prin credinţa care ne uneşte cu Hristos (MS 16, 1890).” – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 1111

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 31–37
1. Care avea să fie noutatea noului legământ făcut cu casa lui Israel?
2. Prin ce îşi arătau unii dispreţul faţă de Israel?
3. De ce nu consumau recabiţii vin?
4. Ce a făcut Ieremia după ce împăratul Ioiachim a ars cartea pe care i-a trimis-o?

Profeţi şi regi, capitolul 36
5. Ce l-a determinat pe Nebucadneţar să-i ceară lui Zedechia să jure pe Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel?

 

Cele două legăminte

Textul de memorat: „Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi.” (Galateni 4:31)

Creştinii care resping autoritatea Vechiului Testament consideră că darea Legii pe Sinai e incompatibilă cu Evanghelia. Ei trag concluzia că legământul încheiat pe Sinai este simbolul unei perioade, al unei dispensaţiuni, în care mântuirea se baza pe ascultarea de Lege. Ei susţin că oamenii din vremea aceea nu au reuşit să respecte cerinţele Legii şi că, din acest motiv, Dumnezeu ar fi încheiat un legământ nou, un legământ al harului, prin meritele lui Isus Hristos. Prin urmare, ar exista două legăminte: vechiul legământ, bazat pe Lege, şi noul legământ, bazat pe har.

Concepţia aceasta este foarte răspândită, dar este greşită. Mântuirea nu a fost niciodată oferită pe baza ascultării de Lege, iudaismul a fost încă de la început o religie a harului. Legalismul cu care s-a confruntat Pavel în Galatia era o pervertire atât a creştinismului, cât şi a iudaismului autentic. Cele două legăminte nu reprezintă două perioade distincte din istoria omenirii, ci două atitudini distincte ale omului. Ele reprezintă două tipuri diferite de a ne raporta la Dumnezeu, tipuri apărute încă de pe vremea lui Cain şi Abel. Vechiul legământ îi reprezintă pe aceia care, asemenea lui Cain, se bazează în mod greşit pe ascultarea lor ca mijloc de a-I fi plăcuţi lui Dumnezeu; de partea cealaltă, noul legământ reprezintă experienţa celor care, la fel ca Abel, se bazează în întregime pe harul lui Dumnezeu care va face tot ce a promis.

Duminică, 27 august – Despre legământ

Mulţi consideră că pasajul din Galateni 4:21-31, în care Pavel interpretează istoria lui Israel, este cel mai dificil pasaj din această epistolă, pentru că aici se aduce un argument complex, pentru a cărui înţelegere avem nevoie de cunoştinţe temeinice despre respectivele personaje şi evenimente din Vechiul Testament, dar mai ales despre noţiunea de legământ.

Cuvântul ebraic tradus prin „legământ” este berit. El apare de aproximativ trei sute de ori în Vechiul Testament şi are sensul de „contract”, „învoială”, „înţelegere”. Mii de ani, legămintele au avut un rol esenţial în stabilirea relaţiilor dintre popoarele din Orientul Apropiat. Expresia uzuală era „a tăia” un legământ, deoarece procesul era însoţit frecvent de înjunghierea unor animale, ca ilustrare a ceea ce urma să i se întâmple celui care nu-şi respecta cuvântul sau angajamentul.

„De la Adam şi până la Isus, Dumnezeu a păstrat legătura cu omenirea prin intermediul unei serii de făgăduinţe solemne care aveau în centru un Răscumpărător care urma să vină şi care au culminat cu legământul davidic (Geneza 12:2,3; 2 Samuel 7:12-17; Isaia 11). În timpul captivităţii babiloniene, Dumnezeu le-a promis israeliţilor că va face cu ei un «legământ nou», mai eficient (Ieremia 31:31-34), în care se face referire la venirea lui Mesia, din casa lui David (Ezechiel 36:26-28; 37:22-28).” – Hans K. LaRondelle, Our Creator Redeemer, p. 4

1. Ce i-a oferit Dumnezeu omului la creaţiune şi ce i-a interzis? Geneza 1:28; 2:2,3,15-17.

La creaţiune, Dumnezeu l-a binecuvântat pe om şi i-a dat stăpânire asupra pământului şi vieţuitoarelor de pe el. De asemenea, i-a dăruit căsătoria, munca fizică şi Sabatul împreună cu porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Principiul era: „Ascultă şi vei trăi!” Deoarece lumea creată era în armonie cu Dumnezeu, oamenilor nu li s-a cerut imposibilul. Înclinaţia lor naturală era să asculte. Cu toate acestea, Adam şi Eva au ales să facă ceva ce nu era natural şi, prin acest act, au făcut ca urmaşii lor să aibă tendinţa de a nu asculta. Dumnezeu a trebuit să găsească o cale de refacere a relaţiei pe care Adam şi Eva o pierduseră. Atunci le-a dat făgăduinţa unui Mântuitor (Geneza 3:15).

Ce cuvinte din Geneza 3:15 ne trimit cu gândul la speranţa pe care o avem în Hristos?

Luni, 28 august – Legământul cu Avraam

2. Ce făgăduinţe i-a făcut Dumnezeu lui Avraam? Care a fost răspunsul lui? Geneza 12:1-5

Primele făgăduinţe pe care i le-a făcut Dumnezeu lui Avraam constituie unul dintre cele mai frumoase pasaje ale Vechiului Testament. Ele ne vorbesc despre harul Său. Dumnezeu face aceste promisiuni, nu Avraam. Omul nu a făcut nimic pentru a câştiga sau a merita favoarea lui Dumnezeu. Nu există niciun indiciu că Dumnezeu şi Avraam ar fi stabilit împreună termenii acestei înţelegeri. Dumnezeu face făgăduinţele, iar Avraam este chemat să creadă că ele sunt sigure şi să dovedească această credinţă, lăsându-şi rudele (la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani!) şi pornind spre ţara promisă.

„Prin «binecuvântarea» rostită asupra lui Avraam şi, prin el, asupra tuturor fiinţelor omeneşti, Creatorul Şi-a reafirmat planul de a-i răscumpăra pe oameni. El i-a binecuvântat pe Adam şi pe Eva în Paradis (Geneza 1:28; 5:2) şi apoi «a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi» după potop (9:1). În acest fel, Dumnezeu a clarificat făgăduinţa anterioară referitoare la un Salvator care avea să răscumpere omenirea, să distrugă răul şi să refacă Paradisul (Geneza 3:15). El a confirmat promisiunea Sa de a binecuvânta «toate familiile», în planul Său universal.” – Hans K. LaRondelle, Our Creator Redeemer, pp. 22– 23

3. După zece ani în care a aşteptat ca fiul promis să se nască, ce întrebări avea Avraam în legătură cu făgăduinţa lui Dumnezeu? Geneza 15:1-6

Este uşor să îl lăudăm pe Avraam pentru credinţa lui, dar uităm că şi el a avut întrebările şi îndoielile lui. Credinţa lui era în creştere. În Geneza 15:8, el spune ceva asemănător cu ceea ce spune tatăl din Marcu 9:24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” Dar Dumnezeu îl asigură cu îndurare de certitudinea promisiunii Sale, prin încheierea unui legământ oficial (Geneza 15:7-8). Lucrul surprinzător din acest pasaj nu este faptul că Dumnezeu intră în legământ cu Avraam, ci dispoziţia Sa de a intra în acest legământ. Conducătorii antici din Orientul Apropiat nu puteau accepta ideea de a încheia o învoială cu supuşii lor, dar Dumnezeu nu numai că Şi-a dat cuvântul, ci, prin trecerea simbolică a flăcărilor printre animalele despicate, a jurat pe viaţa Sa că îl va împlini. În final, Domnul Isus Şi-a dat viaţa pe Calvar, transformând făgăduinţa în realitate.

În ce domenii trebuie să manifeşti credinţă şi să crezi un lucru care pare imposibil? Cum te poţi deprinde să îţi păstrezi credinţa, orice ce s-ar întâmpla?

Marţi, 29 august – Avraam, Sara şi Agar

4. De ce dezaprobă Pavel incidentul cu Agar? Ce adevăr semnificativ referitor la mântuire vrea să sublinieze prin evocarea acestei istorii din Vechiul Testament? Galateni 4:21-31; Geneza 16.

Agar este amintită în Geneza în legătură directă cu eşecul lui Avraam de a crede în făgăduinţa lui Dumnezeu. Ea era o sclavă egipteană pe care probabil că Avraam o primise în dar de la faraon, din pricina Sarei, un eveniment asociat cu primul lui act de necredinţă (Geneza 12:11-16).

După ce a aşteptat zece ani ca fiul promis să se nască, Sara a tras concluzia că era stearpă. Crezând că Dumnezeu avea nevoie de ajutor, Sara i-a dat-o pe Agar lui Avraam ca ţiitoare. Lucrul acesta sună ciudat astăzi, însă planul ei era destul de ingenios. Potrivit tradiţiilor antice, sclava putea fi mamă-surogat pentru stăpâna ei stearpă. Copilul care avea să i se nască lui Agar, urma să fie considerat copilul stăpânei. Agar a născut într-adevăr un fiu, dar nu el era fiul făgăduit de Dumnezeu.

Relatarea aceasta ne arată cum, în situaţii descurajatoare, chiar şi un mare om al lui Dumnezeu poate avea momente de îndoială. În Geneza 17:18,19, Avraam Îi cere lui Dumnezeu să îl accepte pe Ismael ca moştenitor al lui, dar Domnul respinge, bineînţeles, această ofertă. Singurul element „miraculos” în naşterea lui Ismael a fost dispoziţia Sarei de a-i oferi soţului ei o altă femeie! Naşterea acestui copil nu avea nimic extraordinar: era un copil născut „în chip firesc”. Dacă Avraam ar fi avut încredere în făgăduinţa lui Dumnezeu şi nu s-ar fi lăsat copleşit de împrejurări, nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat, iar el ar fi fost scutit de multă durere.

5. Compară circumstanţele naşterii lui Ismael cu cele ale naşterii lui Isaac. De ce au avut nevoie Avraam şi Sara de multă credinţă? Geneza 17:15-19; 18:10-13; Evrei 11:11,12.

Ce poţi face în mod concret pentru a avea mai multă încredere în promisiunile lui Dumnezeu?

Miercuri, 30 august – Agar şi muntele Sinai

6. Ce tip de legământ a vrut să încheie Dumnezeu cu poporul Său la Sinai? Prin ce se aseamănă el cu făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avraam? Exodul 6:2-8; 19:3-6; Deuteronomul 32:10-12.

Dumnezeu a vrut să încheie cu poporul Israel la Sinai acelaşi tip de legământ pe care l-a încheiat cu Avraam. Există asemănări între cuvintele pe care i le-a adresat El lui Avraam (Geneza 12:1-3) şi cuvintele pe care i le-a adresat lui Moise (Exodul 19). În ambele cazuri, a subliniat ce avea să facă El pentru poporul Său. Nu le-a cerut israeliţilor să promită ceva pentru a obţine binecuvântările Sale; nu le-a cerut decât să asculte ca răspuns la aceste binecuvântări: „Dacă veţi asculta glasul Meu…” (Exodul 19:5). Cuvintele Sale nu implică neprihănirea prin fapte. Din contră, dorinţa Sa era ca israeliţii să manifeste aceeaşi credinţă pe care a manifestat-o Avraam (în cea mai mare parte a vieţii!) ca răspuns la făgăduinţele Sale.

7. Dacă legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu israeliţii pe Sinai este similar cu cel făcut cu Avraam, de ce aseamănă Pavel muntele Sinai cu experienţa negativă a roabei Agar? Exodul 19:7-25; Evrei 8:6,7.

Legământul de la Sinai arăta spre păcătoşenia oamenilor şi spre remediul oferit de harul îmbelşugat al lui Dumnezeu, ilustrat prin serviciile din sanctuar. Deficienţa legământului nu a fost dată de făgăduinţele lui Dumnezeu, ci de făgăduinţele oamenilor (Evrei 8:6). În loc să răspundă la promisiunile Sale cu smerenie şi credinţă, poporul a răspuns cu încredere în sine: „Vom face tot ce a zis Domnul!” (Exodul 19:8). După patru sute de ani de sclavie în Egipt, israeliţii nu aveau o concepţie corectă despre măreţia lui Dumnezeu şi nici despre păcătoşenia lor. Şi, la fel ca Avraam şi Sara, care au încercat să-L ajute pe Dumnezeu să Se ţină de cuvânt, ei au încercat să transforme legământul harului într-un legământ al faptelor. Agar şi Sinaiul reprezintă încercările oamenilor de a se mântui prin fapte.

Pavel nu declară că Legea dată pe Sinai ar fi rea sau că ar fi fost desfiinţată. El este preocupat de modul greşit în care se raportau galatenii la Lege. „În loc să-i convingă că e absolut imposibil să-I fie plăcuţi lui Dumnezeu prin păzirea ei, Legea a trezit în ei hotărârea fermă de a depinde de resursele personale pentru a-I fi plăcuţi. Astfel, ea nu a servit scopurilor harului de a-i conduce pe iudaizanţi la Hristos. Dimpotrivă, i-a izolat de Hristos.” – O. Palmer Robertson, The Christ of the Covenants, p. 181

Joi, 31 august – Ismael şi Isaac astăzi

Pavel face o scurtă prezentare a istoriei lui Israel pentru a combate argumentele adversarilor lui, care susţineau că ei erau adevăraţii urmaşi ai lui Avraam şi că Ierusalimul – centrul creştinismului iudaic şi al Legii – era „mama” lor. În opinia lor, neamurile erau nişte urmaşi nelegitimi. Dacă doreau să devină adevăraţi urmaşi ai lui Hristos, atunci trebuiau să devină mai întâi fiii lui Avraam, supunându-se legii circumciziei.

Pavel afirmă că lucrurile stau exact invers. Legaliştii nu sunt fiii lui Avraam, ci sunt nişte fii nelegitimi, la fel ca Ismael. Prin faptul că îşi puneau încrederea în circumcizie, ei se bazau pe eforturile lor, cum a făcut Sara cu Agar şi cum au făcut israeliţii cu Legea lui Dumnezeu la Sinai. Credincioşii dintre neamuri erau fiii lui Avraam nu prin descendenţă naturală, ci prin descendenţă supranaturală, ca Isaac. „La fel ca Isaac, ei erau o împlinire a făgăduinţei făcute lui Avraam…; la fel ca naşterea lui Isaac, naşterea lor în libertate era un act al harului divin; la fel ca Isaac, ei făceau parte din şirul beneficiarilor legământului făgăduinţei.” – James D. G. Dunn, The Epistle to the Galatians, p. 256

8. Cu ce se vor confrunta urmaşii lui Avraam în această lume? Galateni 4:28- 31; Geneza 21:8-12.

Statutul de copil al făgăduinţei i-a adus lui Isaac nu numai binecuvântări, ci şi împotrivire şi persecuţie. Când vorbeşte despre prigonire, Pavel are în minte ospăţul dat în cinstea lui Isaac (Geneza 21:8-10), ocazie în care Ismael l-a luat în râs. Reacţia Sarei ne lasă să înţelegem că Ismael şi-a bătut joc sau l-a ridiculizat pe Isaac. Poate că purtarea lui Ismael nu pare atât de gravă în zilele noastre, însă ea dezvăluia atitudinea lui de ostilitate profundă într-un moment în care era în joc dreptul de întâi născut. Mulţi conducători încercau să-şi întărească poziţia prin eliminarea potenţialilor rivali, inclusiv a fraţilor lor de corp (Judecătorii 9:1-6). Isaac a întâmpinat împotrivire, dar s-a bucurat de toată dragostea, protecţia şi favoarea pe care i le aducea privilegiul de a fi moştenitorul tatălui său.

Ca descendenţi spirituali ai lui Isaac, nu ar trebui să fim surprinşi de faptul că îndurăm greutăţi şi împotrivire chiar din partea celor apropiaţi.

În ce fel ai fost persecutat pentru credinţa ta, chiar şi de cei mai apropiaţi ţie? Dar tu I-ai persecutat pe alţii pentru credinţa lor? Gândeşte-te la acest lucru.

Vineri, 1 septembrie – Un gând de încheiere

Citeşte din Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, capitolul „Legea şi legămintele”.

„Dar, dacă legământul avraamic conţinea făgăduinţa mântuirii, de ce s-a mai făcut un alt legământ la Sinai? În robie, poporul pierduse în mare măsură cunoaşterea de Dumnezeu şi a principiilor legământului avraamic. Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde Şi-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa şi făgăduinţa unor mari binecuvântări, cu condiţia ascultării. (…) Israeliţii nu şi-au dat seama de păcătoşenia inimii lor şi de faptul că, fără Hristos, era imposibil pentru ei să ţină Legea lui Dumnezeu; şi, în mod pripit, au încheiat un legământ cu Dumnezeu. Cu toate acestea, n-au trecut decât câteva săptămâni şi au rupt legământul cu Dumnezeu, s-au plecat până la pământ şi s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nădăjdui în bunăvoinţa lui Dumnezeu pe temeiul unui legământ pe care îl călcaseră; şi acum, văzându-şi păcătoşenia şi nevoia de iertare, au fost aduşi în situaţia de a-şi da seama de nevoia lor după un Mântuitor, descoperit în legământul avraamic şi preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credinţă şi iubire, au fost legaţi de Dumnezeu ca Izbăvitor al lor din robia păcatului. Acum erau pregătiţi să preţuiască binecuvântările noului legământ.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, pp. 374– 375 (371– 372)

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 24–30
1. Unde scrie prima dată că Iuda şi neamurile învecinate aveau să fie supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani?
2. Ce a prorocit Domnul despre uneltele templului care nu fuseseră luate de Nebucadneţar?
3. Unde scrie pentru a doua oară că robia babiloniană avea să dureze şaptezeci de ani?
4. Ce anume avea să înţeleagă poporul lui Dumnezeu „în cursul vremilor”?

Profeţi şi regi, capitolul 35
5. Ce anume aşază Domnul asupra conştiinţei făcătorului de rele?

 

Apelul lui Pavel către credincioşii galateni

Textul de memorat: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos.” (1 Corinteni 11:1)

După cum am văzut în studiile anterioare, Pavel le-a vorbit galatenilor în mod deschis. Cuvintele lui categorice reflectă preocuparea sa pentru binele spiritual al bisericii pe care o înfiinţase. Epistola către galateni abordează o problemă teologică esenţială şi, mai mult decât atât, demonstrează cât de importantă e doctrina corectă. Dacă nu ar fi atât de important ce credem, dacă nu ar conta atât de mult ca doctrina să fie corectă, atunci pentru ce atâta ardoare şi intransigenţă în epistola lui Pavel? Adevărul este că are o mare importanţă ce credem, mai ales când este vorba despre Evanghelie.

În Galateni 4:12-20, Pavel îşi continuă argumentaţia, dar schimbă puţin perspectiva. El a adus deja câteva argumente detaliate şi complexe din punct de vedere teologic pentru a-i convinge pe galateni de greşelile lor, iar acum face un apel pastoral, cu caracter personal. Spre deosebire de învăţătorii falşi, care nu aveau nicio preocupare reală faţă de ei, Pavel îşi manifestă preocuparea autentică, îngrijorarea, speranţa şi dragostea, ca un păstor bun faţă de turma lui rătăcită. El nu numai că le corectează teologia, ci caută să le slujească celor pe care îi iubea.

Duminică, 20 august – Inima lui Pavel

1. Citeşte Galateni 4:12-20. Care este esenţa mesajului lui Pavel din acest pasaj?

Primul indiciu al frământării sufleteşti a lui Pavel este apelul personal pe care îl face în versetul 12. Apelul urmează imediat după ce Pavel le cere galatenilor să fie ca el. Din nefericire, unele versiuni nu redau deplin semnificaţia cuvântului tradus prin „vă rog”. Cuvântul din limba greacă este deomai. El poate fi tradus prin „a îndemna”, sau „a ruga”, dar cuvântul grecesc cuprinde şi ideea de insistenţă (vezi 2 Corinteni 5:20; 8:4; 10:2). Pavel vrea să spună de fapt: „Vă implor!”

Pavel nu era preocupat doar de idei teologice şi de doctrină. Inima lui era legată de oamenii care veniseră la Hristos prin lucrarea sa. El se considera mai mult decât un prieten pentru ei, era părintele lor spiritual, iar ei erau copiii lui. Mai mult chiar, Pavel aseamănă grija lui faţă de galateni cu îngrijorarea şi durerea unei mame care dă naştere unui copil (Galateni 4:19). El crezuse că „durerile” de la început fuseseră suficiente pentru „naşterea” lor ca biserică. Dar acum, după ce galatenii se îndepărtaseră de adevăr, Pavel simţea din nou „durerile naşterii” pentru bunăstarea lor.

2. Care era dorinţa lui Pavel pentru galateni? Ce aştepta să vadă la ei? Galateni 4:19

Pavel spune că simte „durerile naşterii” pentru galateni. Cuvântul tradus prin „a lua chip” era folosit în domeniul medical, cu referire la dezvoltarea embrionului. Pavel apelează la această imagine pentru a arăta ce înseamnă a fi creştin, atât individual, cât şi ca biserică. A fi urmaşul lui Hristos nu înseamnă doar a face o mărturisire de credinţă, ci a suferi o transformare radicală pentru a ajunge asemenea lui Hristos. Pavel „nu aştepta doar nişte schimbări minore în viaţa galatenilor, ci o transformare atât de mare, încât să-L vadă în ei pe Hristos.” – Leon Morris, Galatians, p. 142

Manifeşti caracterul lui Hristos în viaţa ta? În ce aspecte? În ce aspecte mai ai încă mult de crescut?

Luni, 21 august – „Vă rog să fiţi ca mine”

3. Citeşte 1 Corinteni 11:1; Filipeni 3:17; 2 Tesaloniceni 3:7-9 şi Faptele 26:28,29. Ce idee au în comun aceste versete cu ceea ce spune Pavel în Galateni 4:12? Cum să înţelegem acest verset?

În epistolele sale, Pavel îi încurajează de mai multe ori pe creştini să imite comportamentul său. În fiecare caz, el se dă pe sine ca exemplu pentru credincioşi. El îi îndeamnă pe credincioşii din Tesalonic să procedeze ca el, adică să-şi câştige singuri existenţa şi să nu fie o povară pentru alţii. Celor din Corint le cere să urmărească mai întâi binele altora, la fel cum face şi el. Totuşi preocuparea lui faţă de galateni pare a fi de o altă natură.

Pavel nu le cere galatenilor să imite exemplul lui, ci să fie ca el – referindu-se nu la a face, ci la a fi. De ce? Problema bisericii din Galatia nu era legată de un comportament imoral sau de un stil de viaţă lumesc, ca în cazul bisericii din Corint, ci de însăşi esenţa creştinismului. Era legată mai mult de a fi decât de a face. Pavel nu le spune „faceţi ca mine”, ci „fiţi ca mine”. Exact aceste cuvinte din Galateni 4:12 apar şi în apelul pe care i-l adresează Pavel lui Irod Agripa al II-lea, în Faptele 26:29: „Să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea” (sublinierea autorului). Cu alte cuvinte, Pavel le doreşte să aibă aceeaşi experienţă creştină ca şi el, întemeiată doar pe Hristos; să aibă aceeaşi credinţă ca şi el, care să se bizuiască pe ceea ce a făcut Hristos pentru ei, şi nu pe faptele Legii. Galatenii puneau accent mai degrabă pe comportamentul lor decât pe identitatea lor în Hristos.

Pavel nu precizează în ce aspect doreşte ca galatenii să fie ca el, dar contextul situaţiei din Galatia ne arată că nu este vorba de un apel cu un caracter general sau de un îndemn care îngloba toate aspectele vieţii. El era îngrijorat de faptul că, în privinţa mântuirii, ei se bazau pe ascultarea de Lege. De aceea, el se referă aici la dragostea minunată, la bucuria, la libertatea şi la certitudinea mântuirii pe care le-a găsit în Isus Hristos. În lumina iubirii Sale minunate, Pavel învăţase să privească toate lucrurile pământeşti ca pe un gunoi (Filipeni 3:5-9) şi dorea ca şi galatenii să aibă aceeaşi experienţă.

Există cineva (în afară de Isus) care este un bun exemplu pentru tine? Ce trăsături de caracter demne de urmat are? Cum poţi ajunge să le ai şi tu?

Marţi, 22 august – „Căci şi eu sunt ca voi”

4. Citeşte 1 Corinteni 9:19-23. Cum ne ajută acest pasaj să înţelegem mai bine ce spune Pavel în Galateni 4:12? (Vezi şi Faptele 17:16-34; 1 Corinteni 8:8-13; Galateni 2:11-14.)

Galateni 4:12 pare a fi un text mai greu de înţeles. De ce îi îndeamnă Pavel pe galateni să fie ca el, dacă el era (în engl.: devenise) ca ei?

După cum am văzut în secţiunea de ieri a studiului, dorinţa lui era ca ei să fie ca el în credinţa şi încrederea deplină în Hristos, ca singură cale spre mântuire. Când declară că el este (a devenit) ca ei, Pavel face aluzie la faptul că el, deşi era iudeu, s-a făcut asemenea neamurilor care erau „fără Lege”, ca să le vestească Evanghelia. Marele misionar al neamurilor a învăţat să le vestească Evanghelia atât iudeilor, cât şi neamurilor. Potrivit cu 1 Corinteni 9:19-23, el folosea diferite metode de prezentare a Evangheliei, în funcţie de oamenii cărora li se adresa.

„Pavel a fost un pionier al metodei pe care astăzi o numim contextualizare, o metodă de transmitere a Evangheliei prin luarea în considerare a întregului context în care trăiesc oamenii cărora ne adresăm.” – Timothy George, The New American Commentary: Galatians, p. 321

5. Pavel arată şi nişte limite ale asemănării cu cei care sunt fără Lege. Ce spune el? 1 Corinteni 9:21

El afirmă că fiecare e liber să lucreze cu iudeii şi cu neamurile în diferite moduri, dar această libertate nu include şi dreptul de a duce o viaţă de păcat, întrucât creştinii sunt sub „Legea lui Hristos”.

Deşi contextualizarea nu este întotdeauna simplă, „în măsura în care vom reuşi să separăm miezul Evangheliei de învelişul ei cultural, pentru a adapta mesajul lui Hristos fără a-i compromite conţinutul, vom reuşi şi noi să îl imităm pe Pavel.” – Timothy George, Galatians, pp. 321–322

Cum putem adapta astăzi mesajul Evangheliei, fără a-i compromite conţinutul?

Miercuri, 23 august – Odinioară şi acum

Odinioară, relaţia lui Pavel cu credincioşii galateni nu fusese tensionată şi rece ca acum. Dimpotrivă, apostolul îşi aminteşte cu plăcere de vremea când a predicat Evanghelia pentru prima dată în Galatia şi îi apreciază pe credincioşi pentru modul în care l-au primit. Dar cum a ajuns la ei?

6. Ce eveniment l-a determinat pe Pavel să ajungă în Galatia şi să predice Evanghelia? Galateni 4:13

Se pare că Pavel nu plănuise să predice Evanghelia în Galatia, dar, în timpul călătoriei, s-a îmbolnăvit şi a fost nevoit fie să rămână acolo mai mult decât se aştepta, fie să meargă acolo pentru însănătoşire. Nu se ştie exact despre ce boală e vorba. Unii presupun că Pavel s-a îmbolnăvit de malarie, alţii consideră că a fost vorba despre o afecţiune a ochilor (dată fiind precizarea lui că galatenii şi-ar fi scos şi ochii ca să i-i dea lui). Este posibil ca boala lui să aibă legătură cu „ţepuşul” despre care vorbeşte în 2 Corinteni 12:7-9. În orice caz, se pare că boala aceasta a fost serioasă şi i-a pus la grea încercare pe galateni.

Pe atunci, boala era privită ca un semn al dezaprobării divine (Ioan 9:1,2; Luca 13:1-4), deci ei ar fi avut motiv să-l respingă pe Pavel împreună cu mesajul lui. Însă l-au primit cu toată inima. De ce? Pentru că inimile lor fuseseră cucerite de predicarea despre Hristos (Galateni 3:1) şi fuseseră convinse de Duhul Sfânt. De ce îşi schimbaseră ei atitudinea?

7. Care ar putea fi motivele pentru care Dumnezeu a îngăduit ca Pavel să sufere? Cum a reuşit Pavel să le slujească altora în timp ce se lupta cu problemele personale? Romani 8:28; 2 Corinteni 4:7-12; 12:7-10.

Nu ştim ce boală a avut Pavel, dar ştim că a fost gravă. În această situaţie, el ar fi putut să dea vina pe Dumnezeu pentru problemele lui sau, pur şi simplu, să renunţe la predicarea Evangheliei. Însă, în loc să se lase copleşit de situaţie, el a privit-o ca pe o ocazie de a se încrede mai mult în harul lui Dumnezeu. „Dumnezeu a folosit de nenumărate ori vicisitudinile vieţii – boala, persecuţia, sărăcia, chiar şi dezastrele naturale şi tragediile inexplicabile – ca ocazii în care să-Şi manifeste îndurarea şi harul şi ca mijloace pentru înaintarea Evangheliei.” – Timothy George, Galatians, pp. 323–324

Cum poţi învăţa să te încrezi mai mult în Domnul atunci când treci prin necazuri şi încercări? (Ce alte opţiuni ai?)

Joi, 24 august – „V-am spus adevărul”

8. Ce spune Pavel în Galateni 4:16? Ai avut vreodată o experienţă asemănătoare? Vezi şi Ioan 3:19; Matei 26:64,65; Ieremia 36:17-23.

Expresia „v-am spus adevărul” poate fi interpretată în sens negativ, mai ales în lumea contemporană, când poate fi privită ca o modalitate dură, insensibilă, necruţătoare de a-i prezenta cuiva o realitate neplăcută sau nedorită. Dacă nu ar exista explicaţiile din versetele 12-20 şi celelalte explicaţii din restul epistolei (vezi Galateni 6:9,10), am putea trage concluzia greşită că Pavel pune mai mult preţ pe adevărul Evangheliei decât pe exprimarea dragostei. Este adevărat că el dorea ca galatenii să cunoască „adevărul Evangheliei” (vezi Galateni 2:5,14), însă, după cum am văzut, preocuparea sa faţă de galateni a apărut datorită iubirii sale pentru ei. Cine nu a simţit pe propria piele cât de dureros este să mustri pe cineva sau să-i vorbeşti deschis despre anumite adevăruri pe care, din diferite motive, nu vrea să le audă? Noi facem acest lucru pentru că ţinem la omul respectiv, nu pentru că vrem să îl jignim, chiar dacă în primă fază el se va simţi ofensat sau va manifesta mânie şi ranchiună. Îi spunem adevărul în ciuda acestui lucru, pentru că ştim că are nevoie să-l audă, chiar dacă nu este dispus.

9. Ce spune Pavel în Galateni 4:17-20 despre cei care vor să-i dezbine pe galateni? Ce anume dezaprobă la ei, în afară de teologia lor?

Spre deosebire de Pavel, care prin adevărul rostit risca să-şi atragă mânia galatenilor, adversarii lui încercau să le câştige încrederea nu din dragoste pentru ei, ci din motive egoiste. Nu este foarte clar ce vrea el să spună prin cuvintele „vor să vă dezlipească de noi”, dar se referă, probabil, la încercarea de a-i exclude pe galateni de la privilegiile Evangheliei dacă nu acceptau circumcizia.

De ce prezentarea adevărului este mai importantă decât dorinţa de a păstra relaţia cu destinatarii acestuia?

Vineri, 25 august – Un gând de încheiere

„În bisericile din Galatia, rătăcirea căuta să înlăture solia Evangheliei în mod deschis. Hristos, adevărata temelie a credinţei, era cu totul dat la o parte pentru a fi înlocuit cu învechitele ceremonii ale iudaismului. Apostolul a văzut că, pentru a-i salva pe credincioşii din Galatia de influenţele periculoase care îi ameninţau, era nevoie să fie luate măsurile cele mai hotărâte şi să fie date avertizările cele mai pătrunzătoare.

O învăţătură de seamă pe care trebuie s-o înveţe fiecare slujitor al lui Hristos este aceea că trebuie să-şi adapteze lucrarea la condiţia celor pe care doreşte să-i ajute. Blândeţea, răbdarea, hotărârea şi fermitatea sunt la fel de necesare; însă toate acestea trebuie folosite cu un cuvenit discernământ. A te purta înţelepţeşte cu diferitele categorii de oameni, în împrejurări şi în condiţii diferite este o lucrare care cere o înţelepciune şi o judecată luminate şi sfinţite de Duhul lui Dumnezeu. […]

Pavel a stăruit cu multă căldură de aceia care cunoscuseră cândva puterea lui Dumnezeu să se întoarcă la iubirea lor dintâi faţă de adevărul Evangheliei. Cu dovezi de nezdruncinat, el le-a prezentat privilegiul pe care-l aveau de a deveni oameni liberi în Hristos, prin al cărui har ispăşitor toţi aceia care I se predau pe deplin sunt îmbrăcaţi cu mantia neprihănirii Sale. El a susţinut adevărul că orice suflet care va fi mântuit trebuie să aibă o experienţă sinceră şi personală în lucrurile lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, pp. 282–285 (385–388)

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 17–23
1. Din ce cauză a spus Domnul că va aprinde un foc la porţile cetăţii?
2. Ce i-a adus lui Ieremia faptul că s-a lăsat înduplecat să vorbească din partea Domnului?
3. Domnul i-a vorbit împăratului lui Iuda când îi mergea bine, dar ce zicea el atunci?
4. De ce avea Domnul necaz pe unii proroci din vremea lui Ieremia?

Profeţi şi regi, capitolul 34
5. Ce anume va aduce neglijarea pocăinţei şi a ascultării de bunăvoie?

 

De la robi la moştenitori

Textul de memorat: „Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi, dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor, prin Dumnezeu.” (Galateni 4:7)

Pavel le spune galatenilor că ei nu ar mai trebui să trăiască şi să se poarte ca nişte robi, ci ca nişte copii ai lui Dumnezeu, cu toate drepturile, privilegiile şi îndatoririle pe care le presupune acest statut – un adevăr pe care tânărul Martin Luther avea nevoie să-l audă. Pe măsură ce convingerea de păcat i s-a adâncit, el a căutat să obţină iertare şi pace prin propriile fapte. A dus o viaţă extrem de austeră, luptându-se ca, prin privarea de mâncare şi de somn şi prin biciuire, să-şi supună relele firii de care viaţa monahală nu reuşise să-l scape. Nu s-a dat înapoi de la niciun sacrificiu pentru a dobândi acea inimă curată care să-i poată oferi intrare la Dumnezeu. Era, cum avea el să spună ulterior, un călugăr cucernic care respecta cu stricteţe regulile ordinului său şi, cu toate acestea, nu avea pace în suflet. „Dacă ar fi fost vreodată posibil ca un călugăr să câştige raiul prin faptele sale monahale, atunci desigur că eu aşfi fost acela.” Calea aceasta nu l-a dus nicăieri.

Abia mai târziu, când a început să înţeleagă adevărul despre mântuirea în Hristos, aşa cum este el prezentat în Galateni, a început să se simtă liber din punct de vedere spiritual şi să aibă speranţa mântuirii. Şi, de atunci încoace, lumea noastră nu a mai fost aceeaşi.

Duminică, 13 august – Statutul nostru în Hristos

1. Cum ne ajută Galateni 3:25,26, să înţelegem care este relaţia noastră cu Legea acum, după ce am fost răscumpăraţi de Isus?

Cuvântul căci de la începutul versetului 26 ne arată că Pavel face o legătură directă între acest verset şi versetul anterior. După cum fiul unui stăpân ieşea de sub tutela pedagogului când ajungea la majorat, tot la fel, spune Pavel, cei care au venit la credinţa în Hristos nu mai sunt minori; relaţia lor cu Legea s-a schimbat, deoarece ei sunt acum „fii” adulţi ai lui Dumnezeu.

Pavel nu se referă aici numai la bărbaţi, ci le include şi pe femei în această categorie a „fiilor” lui Dumnezeu (Galateni 3:28). El foloseşte cuvântul „fii” în loc de „copii”, pentru că are în minte faptul că moştenirea de familie era lăsată copilului de parte bărbătească şi totodată faptul că expresia „fiii lui Dumnezeu” era titlul special pe care îl purtau israeliţii în Vechiul Testament (Deuteronomul 14:1; Osea 11:1). Acum, în Hristos, şi neamurile puteau să se bucure de relaţia specială cu Dumnezeu, la care avuseseră acces numai israeliţii.

2. De ce este botezul un eveniment atât de important? Galateni 3:27,28; Romani 6:1-11; 1 Petru 3:21.

Pentru Pavel, botezul este decizia radicală de a ne uni viaţa cu Hristos. În Romani 6, el descrie botezul prin intermediul simbolului unirii noastre cu Isus atât în moartea Sa, cât şi în învierea Sa. În Galateni, el apelează la o altă imagine: botezul este actul „îmbrăcării” cu Hristos. Cuvintele lui ne trimit cu gândul la frumoasele pasaje din Vechiul Testament care vorbesc despre hainele neprihănirii şi ale mântuirii (Isaia 61:10; Iov 29:14). „Pavel consideră că botezul este momentul în care Hristos îl acoperă pe credincios ca o haină. Deşi nu întrebuinţează acest termen, el descrie aici neprihănirea care le este acordată credincioşilor.” – Frank J. Matera, Galatians, p. 145

Prin unirea noastră cu Hristos, simbolizată prin botez, Tatăl ne priveşte ca pe copiii Săi. Hristos este „sămânţa lui Avraam” şi, prin urmare, credincioşii, ca „împreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17), sunt moştenitori ai tuturor făgăduinţelor legământului făcut cu Avraam şi urmaşii lui.

Ce schimbare trebuie să se vadă în viaţa celor ce au experimentat această nouă relaţie?

Luni, 14 august – Sub robia învăţăturilor începătoare

După ce arată că statutul nostru înaintea lui Dumnezeu este acela de fii şi de moştenitori, Pavel clarifică această analogie în Galateni 4:1-3, dând ca exemplu situaţia în care proprietarul unei mari averi moare şi îi lasă tot fiului său, care este încă minor. Testamentul tatălui prevede ca fiul lui să fie în grija tutorilor până la majorat. Deşi poartă titlul de stăpân al averii tatălui său, el este minor şi, în fapt, situaţia lui nu se deosebeşte de cea a unui rob.

Exemplul aceasta se aseamănă cu cel al îndrumătorului – pedagogul din Galateni 3:24, doar că, în acest caz, autoritatea slujitorilor şi a administratorilor este mult mai mare şi mai importantă. Ei sunt răspunzători nu numai de educaţia fiului stăpânului, ci şi de problemele financiare şi administrative, până la momentul în care fiul este destul de mare ca să preia aceste responsabilităţi.

3. Ce spune Pavel în Galateni 4:1-3, ca să ne ajute să înţelegem care ar trebui să fie rolul Legii în viaţa noastră acum, după ce am venit la Hristos?

Semnificaţia exactă a expresiei „învăţături începătoare” (Galateni 4:3,9) mai face încă obiectul disputelor. Cuvântul grecesc stoicheia are sensul literal de „elemente”. Unii consideră că se referă la elementele fundamentale care compun universul (2 Petru 3:10,12), la puterile demonice care stăpânesc în acest veac rău (Coloseni 2:15) sau la principiile elementare ale vieţii religioase, la ABC-ul religiei (Evrei 5:12). Accentul pus de Pavel pe statutul de „minori”, pe care l-au avut oamenii înainte de venirea lui Hristos (Galateni 4:1-3), ne lasă să înţelegem că el se referă aici la principiile elementare ale vieţii religioase. Deci rânduielile şi jertfele din Vechiul Testament au fost doar un abecedar care înfăţişa învăţăturile fundamentale ale mântuirii. Astfel, deşi legile ceremoniale au fost pentru Israel importante şi instructive, ele nu erau decât nişte umbre ale lucrurilor viitoare. Ele nu au fost date ca să fie puse în locul lui Hristos.

Dacă suntem preocupaţi să dobândim mântuirea prin ascultarea de Lege şi nu doar prin Hristos, este ca şi cum ne-am întoarce în timp. Galatenii se întorceau la aceste învăţături începătoare, deşi Hristos venise deja. Ca şi cum fiul ajuns la majorat, din exemplul lui Pavel, şi-ar dori să fie din nou copil!

Întreabă-te sincer: „Legat de mântuire, mă preocupă mai mult ascultarea de Lege sau relaţia cu Domnul Hristos?” Analizează obiectiv răspunsul şi ce ai de făcut!

Marţi, 15 august – „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său”

4. Ce spune Pavel în Galateni 4:4?

Cuvântul împlinirea arată că Dumnezeu are un rol activ în îndeplinirea planului Său în istoria omenirii. Isus a venit la momentul stabilit cu precizie mai dinainte. Din punct de vedere istoric, în perioada cunoscută ca Pax Romana (pacea romană) şi caracterizată de o relativă stabilitate şi pace pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Cucerirea romană a adus pacea, o limbă comună, posibilitatea de a călători nestingherit şi o cultură comună, fapt care a facilitat răspândirea rapidă a Evangheliei. Din perspectivă profetică, acesta a fost timpul pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru venirea lui Mesia cel făgăduit (vezi Daniel 9:24-27).

5. De ce a fost necesar ca Hristos să ia asupra Sa trupul omenesc? Ioan 1:14; Galateni 4:4,5; Romani 8:3,4; 2 Corinteni 5:21; Filipeni 2:5-8; Evrei 2:14- 18; 4:14,15.

Galateni 4:4,5 conţine, pe scurt, Evanghelia. Venirea lui Isus în istoria umană nu a fost o întâmplare. „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a luat iniţiativa de a ne mântui.

Indirect, cuvintele acestea fac referire la doctrina creştină fundamentală a naturii divine eterne a lui Hristos (Ioan 1:1-3,18; Filipeni 2:5-9; Coloseni 1:15-17). Dumnezeu nu a trimis un mesager ceresc, ci a venit El Însuşi.

Isus era Fiul lui Dumnezeu, divin şi preexistent, dar, totodată, El S-a „născut din femeie”. Deşi aici se face aluzie la naşterea din fecioară, accentul principal cade pe natura Sa omenească adevărată.

Expresia „născut sub Lege” arată nu numai spre moştenirea evreiască a lui Isus, ci şi spre faptul că El a purtat condamnarea noastră.

A fost necesar ca Hristos să ia asupra Sa natura noastră omenească, fiindcă noi nu ne puteam mântui singuri. Prin unirea naturii Sale divine cu natura noastră căzută, Hristos a devenit în mod legitim Înlocuitorul, Marele nostru Preot şi Mântuitorul. Fiind al doilea Adam, El a venit să recupereze tot ce a pierdut primul Adam prin neascultarea lui (Romani 5:12-21). Prin ascultarea Sa, Isus a împlinit în mod desăvârşit cerinţele Legii, răscumpărând astfel greşeala tragică a lui Adam. Iar prin moartea Sa pe cruce, El a satisfăcut dreptatea Legii, care cerea moartea păcătosului, şi a câştigat astfel dreptul de a-i răscumpăra pe toţi cei care vin la El prin credinţă.

Ce speranţă actuală ne aduce semnificaţia cuvintelor: „Când a venit împlinirea vremii…”?

Miercuri, 16 august – Privilegiul înfierii

6. Ce spune Pavel în Galateni 4:5-7?

El subliniază faptul că Hristos i-a răscumpărat „pe cei ce erau sub Lege” (vers. 4,5). Cuvântul „a răscumpăra” înseamnă „a lua înapoi contra plată”, a plăti o anumită sumă pentru eliberarea unei persoane din captivitate sau din robie. După cum vedem din context, răscumpărarea are loc pe fondul unei situaţii dramatice: omul este rob şi are nevoie să fie eliberat.

Dar de cine sau de ce să fie eliberat? Noul Testament ne vorbeşte despre patru aspecte: (1) eliberarea de Satana şi de vicleniile lui (Evrei 2:14,15), (2) eliberarea de moarte (1 Corinteni 15:56,57), (3) eliberarea de sub puterea păcatului care ne înrobeşte prin firea noastră (Romani 6:22) şi (4) eliberarea de sub condamnarea Legii (Romani 3:19-24; Galateni 3:13; 4:5).

7. Care a fost scopul răscumpărării noastre? Galateni 4:5-7; Efeseni 1:5; Romani 8:15,16,23; 9:4,5.

Noi folosim adesea cuvântul „mântuire” pentru a arăta ce a făcut Hristos pentru noi. Este corect, dar nu este nici pe departe la fel de expresiv şi de sugestiv ca termenul „înfiere”. Cu toate că Pavel este singurul scriitor din Noul Testament care foloseşte acest termen, înfierea sau adopţia era o procedură legală bine cunoscută în lumea greco-romană. Câţiva împăraţi romani contemporani cu Pavel au recurs la adopţie pentru a asigura un succesor, fiindcă nu aveau un moştenitor legal. Adopţia garantează câteva privilegii: „(1) Fiul adoptat devine fiul legitim… al celui care l-a adoptat… (2) Persoana care adoptă se obligă să îl crească pe copil în mod corespunzător şi să îi asigure hrana şi îmbrăcămintea. (3) Persoana care adoptă nu îl poate repudia pe fiul adoptat. (4) Copilul nu poate fi tratat ca sclav. (5) Părinţii naturali ai copilului nu au dreptul să îl ia înapoi. (6) Adopţia conferă dreptul la moştenire.” – Derek R. Moore-Crispin, „Galatians 4:1-9: The Use and Abuse of Parallels”, The Evangelical Quarterly, vol. LXI/No. 3 (1989), p. 216

Dacă aceste drepturi sunt garantate prin legile omeneşti, cu cât mai mari sunt privilegiile noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu!

Citeşte Galateni 4:6, ţinând cont de faptul că în limba ebraică Abba era cuvântul folosit de copii când vorbeau cu tatăl lor („tati” sau „tăticule”). Isus l-a folosit în rugăciune (Marcu 14:36). Noi suntem copiii lui Dumnezeu şi avem privilegiul de a-L numi „Tată”. Te bucuri de această relaţie apropiată cu El? Dacă nu, ce te împiedică? Ce poţi schimba pentru a te bucura de acest privilegiu?

Joi, 17 august – De ce să ne întoarcem în robie?

8. De ce privea Pavel cu atâta seriozitate învăţăturile false care circulau printre galateni? Galateni 4:8-20

Pavel nu precizează la ce tip de practici religioase se întorseseră galatenii, dar este destul de evident că se referă la obiceiurile şi practicile iudaismului, a căror consecinţă era robia spirituală. Acest fapt era atât de periculos şi de dăunător, încât se simte nevoit să le atragă atenţia că, prin ceea ce făceau, renunţau la înfiere şi se întorceau în robie.

9. Ce spune Pavel că făceau galatenii? De ce a dezaprobat el practica aceasta? Galateni 4:9-11

Mulţi consideră că prin cuvintele: „zile, luni, vremuri şi ani” (vers. 10) Pavel se opune nu numai păzirii legii ceremoniale, ci şi Sabatului. Însă această interpretare nu are suficientă susţinere în textul biblic. În primul rând, dacă ar fi intenţionat să facă referire la Sabat şi la alte practici iudaice specifice, atunci Pavel ar fi precizat lucrul acesta, după cum o face în Coloseni 2:16. În al doilea rând, el spune clar că obiceiul acesta le răpea galatenilor libertatea în Hristos şi îi ducea la robie. „Dacă păzirea Sabatului zilei a şaptea îl înrobeşte pe om, înseamnă că Însuşi Creatorul a intrat în robie atunci când a respectat primul Sabat din istoria lumii!” – Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 967. Pe de altă parte, de ce a păzit Isus Sabatul şi i-a învăţat şi pe alţii să-l ţină, dacă păzirea lui le răpea oamenilor libertatea pe care o aveau în El? (Vezi Marcu 2:27,28; Luca 13:10-16.)

Cum trebuie să reacţionăm în faţa învăţăturilor false care circulă în prezent?

Vineri, 18 august – Un gând de încheiere

„În consiliul ceresc, s-a luat măsura ca oamenii, deşi păcătoşi, să nu piară în neascultarea lor, ci, prin credinţa în Hristos ca Înlocuitor şi Garant al lor, să devină aleşii lui Dumnezeu, rânduiţi mai dinainte să fie înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, pentru că au fost luate toate măsurile prin oferirea singurului Său Fiu ca preţ de răscumpărare pentru om. Cei care vor pieri vor pieri pentru că refuză să fie înfiaţi de Dumnezeu, prin Isus Hristos. Mândria îl împiedică pe om să accepte măsurile luate pentru mântuire. Însă meritul omului nu va face ca sufletul să fie acceptat în prezenţa lui Dumnezeu. Lucrul care îl va face pe om să fie primit de Dumnezeu este harul lui Hristos atribuit omului prin credinţa în Numele Său. Nu putem lua faptele sau avântul de moment al emoţiilor drept dovadă că suntem aleşii lui Dumnezeu, fiindcă aleşii Săi sunt aleşi prin Hristos.” – Ellen G. White, „Chosen in Christ”, Signs of the Times, 2 ianuarie 1893

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 10-16
1. Pe cine numeşte Domnul „iubita Mea” şi ce s-a întâmplat cu ea?
2. Ce spune profetul că va face dacă cei din poporul său nu vor să asculte?
3. De ce spune profetul că nu a stat în adunarea celor ce petrec?
4. La ce anume sunt cu luare-aminte ochii Domnului?

Profeţi şi regi, capitolul 33
5. Cât timp au stat pe Muntele Măslinilor chipurile hidoase ale idolilor făcuţi de Solomon?

Drumul credinţei

Textul de memorat: „Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” (Evrei 11:6)

Porumbeii voiajori sunt cunoscuţi pentru capacitatea lor de a zbura sute de kilometri într-o singură zi şi pentru precizia uimitoare cu care ajung la destinaţie. Totuşi, uneori, chiar şi cei mai buni porumbei voiajori se dezorientează şi nu se mai întorc niciodată la punctul de plecare. Incidentul cel mai neplăcut a avut loc în Anglia, când aproape douăzeci de mii de păsări (evaluate la peste şase sute de mii de dolari) nu s-au mai întors niciodată în porumbarele lor.

Cei mai mulţi dintre noi ştiu din proprie experienţă cât de neplăcut este să pierzi direcţia şi să te rătăceşti. Sufletul se umple de nelinişte, de frică şi chiar intrăm în panică.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în domeniul spiritual. Chiar şi după ce Îl cunoaştem pe Hristos, se poate întâmpla să ne rătăcim sau să pierdem direcţia şi, din păcate, să nu ne mai întoarcem niciodată la Domnul.

Totuşi vestea bună este că Dumnezeu nu ne lasă singuri. El ne-a trasat drumul credinţei în Evanghelie, iar pe drumul acesta se găseşte şi Legea. Mulţi oameni încearcă să separe Legea de Evanghelie; unii consideră că ele sunt două lucruri total opuse. Dar concepţia aceasta este greşită şi, mai mult decât atât, ea poate avea consecinţe tragice. Fără Lege, noi nu am avea o Evanghelie. Şi, pe bună dreptate, este greu să înţelegem Evanghelia, dacă nu luăm în considerare Legea!

Duminică, 6 august – Legea şi făgăduinţa

1. De ce pune Pavel întrebarea din Galateni 3:21?

Înţelegând că explicaţiile lui i-ar putea determina pe adversari să tragă concluzia că el ar avea o imagine distorsionată despre Lege sau că explicaţiile lui despre întâietatea făgăduinţelor lui Dumnezeu nu ar fi altceva decât o desconsiderare voalată a lui Moise şi a Torei, Pavel abordează exact întrebarea pe care ei urmau să o ridice: „Vrei să spui că Legea contrazice făgăduinţele lui Dumnezeu?” Răspunsul lui este cât se poate de clar: „Nicidecum!” Concluzia aceasta este imposibilă, întrucât Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine. Dumnezeu a dat şi făgăduinţa, şi Legea. Ele nu se exclud una pe cealaltă. Singura deosebire dintre ele este dată de locul pe care îl au, în general, în planul de mântuire.

2. Ce concepţii greşite aveau oponenţii lui Pavel despre rolul Legii? Galateni 3:21, compară cu Leviticul 18:5 şi Deuteronomul 6:24.

Oamenii aceştia credeau că Legea poate să dea viaţă spirituală. Concepţiile lor se bazau, probabil, pe interpretarea greşită a unor pasaje din Vechiul Testament, precum Leviticul 18:5 şi Deuteronomul 6:24, care declară că Legea arată cum trebuie trăită viaţa de cei care rămân în legământul cu Dumnezeu. Legea stabilea regulile de vieţuire în cadrul legământului, însă ei ajunseseră la concluzia că Legea era sursa relaţiei omului cu Dumnezeu. Însă Biblia arată clar că numai Dumnezeu are puterea de a da viaţă (2 Împăraţi 5:7; Neemia 9:6; Ioan 5:21, Romani 4:17). Legea nu poate să-i dea omului viaţă spirituală. Însă aceasta nu înseamnă că ea este în opoziţie cu făgăduinţa lui Dumnezeu.

Pentru a demonstra că Legea nu poate să dea viaţă, Pavel scrie în Galateni 3:22: „Dar Scriptura a închis totul sub păcat.” În Romani 3:9-19, el preia o serie de versete din Vechiul Testament pentru a arăta cât de răi suntem noi, oamenii. Pasajele acestea sunt prezentate într-o anumită ordine. Mai întâi, el vorbeşte despre esenţa păcatului (atitudinea egoistă care afectează inima omenească), apoi, despre manifestările păcatului şi, în final, despre universalitatea lui. Din cauza răspândirii păcatului şi a limitărilor Legii, făgăduinţa vieţii veşnice ajunge la noi doar prin credincioşia demonstrată de Hristos în locul nostru.

Deşi Legea nu ne poate mântui, ce beneficii mari ne aduce respectarea ei? Altfel spus, ce lucruri bune ţi-a adus ascultarea de Lege?

Luni, 7 august – „Sub paza Legii”

În Galateni 3:23, Pavel scrie că „înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii”. Prin cuvântul „noi”, el face referire la credincioşii iudei din bisericile din Galatia. Ei erau familiarizaţi cu Legea, iar Pavel li se adresează în mod special lor, începând cu Galateni 2:15. Lucrul acesta este dovedit de contrastul dintre „noi eram” şi „(voi) sunteţi” (Galateni3:23,26).

Galateni 3:23 spune: „… înainte de a veni credinţa”. Dat fiind faptul că Pavel compară rolul pe care l-a avut Legea înainte de venirea lui Hristos cu rolul ei de după venirea Sa (Galateni 3:24), „credinţa” din acest verset face, probabil, referire la Isus Însuşi, nu la credinţa creştină în general.

3. Pavel spune că iudeii erau „sub paza Legii” înainte de venirea lui Hristos. Ce înţelege el prin aceste cuvinte? Compară Galateni 3:22,23 cu Romani 6:14,15; 1 Corinteni 9:20; Galateni 4:4,5,21; 5:18.

Pavel foloseşte expresia „sub Lege” de douăsprezece ori în epistolele sale. Există mai multe sensuri, în funcţie de context.

1. „Sub Lege” – ca o cale alternativă de mântuire (Galateni 4:21). Adversarii din Galatia încercau să câştige neprihănirea dătătoare de viaţă prin ascultare. Pavel le arată că lucrul acesta este imposibil (Galateni 3:21,22). Mai târziu, el le arată că, prin dorinţa de a fi sub Lege, ei Îl respingeau practic pe Hristos (Galateni 5:2-4).

2. A fi „sub Lege” – a fi sub condamnarea Legii (Romani 6:14,15). Întrucât Legea nu poate face ispăşire pentru păcat, încălcarea cerinţelor ei duce, în final, la condamnare. Aceasta este starea în care se găsesc toţi oamenii. Legea acţionează ca un gardian de închisoare: ea îi închide pe toţi cei care o încalcă şi care şi-au atras pedeapsa cu moartea. După cum vom vedea în secţiunea de mâine a studiului, folosirea cuvântului „pază” (Galateni 3:23) ne arată că acesta este sensul expresiei „sub Lege” în acest pasaj.

Cuvântul grecesc înrudit, ennomos, tradus în mod normal cu „sub Lege”, înseamnă „în cadrul Legii” şi se referă la trăirea în cadrul cerinţelor Legii, prin legătura cu Hristos (1 Corinteni 9:21). Prin „faptele Legii”, adică prin încercarea de a păzi Legea despărţiţi de Hristos, este imposibil să fim îndreptăţiţi, fiindcă numai cei care sunt făcuţi neprihăniţi prin credinţă vor trăi (Galateni 3:11). Acest adevăr nu anulează Legea; el arată doar că Legea nu ne poate oferi viaţa veşnică.

Marţi, 8 august – Rolul Legii

Pavel prezintă două concluzii fundamentale în ceea ce priveşte Legea: (1) Legea nu anulează făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avraam (Galateni 3:15-20); (2) Legea nu este împotriva făgăduinţei (vers. 21,22).

Atunci ce rol are Legea? Pavel scrie că ea a fost adăugată „din pricina călcărilor de lege” (vers. 19). El explică această idee prin întrebuinţarea a trei cuvinte sau expresii care arată care e rolul Legii: „sub paza” (vers. 23), „închişi” (vers. 23) şi „îndrumător” (vers. 24).

4. Citeşte cu rugăciune Galateni 3:19-24. Ce spune Pavel despre Lege?

Traducerile moderne interpretează explicaţiile referitoare la Lege, date de Pavel în Galateni 3:18, doar în sens negativ. Însă textul original nu are în mod exclusiv acest sens. Cuvântul grecesc tradus prin „sub paza” (vers. 23) are sensul literal de „a face de gardă”. El poate avea sensul negativ de „a pândi” sau „a urmări” (2 Corinteni 11:32), dar în Noul Testament are în general sensul pozitiv de „a proteja”, sau „a apăra” (Filipeni 4:7; 1 Petru 1:5). Acelaşi lucru este valabil şi în dreptul cuvântului tradus cu „închişi” (Galateni 3:23). Acelaşi cuvânt din Septuaginta (când este vorba de texte din Vechiul Testament) este tradus cu „a încuia” (Geneza 20:18), „a închide” (Exodul 14:3; Iosua 6:1; Ieremia 13:19), „a prinde (în mreje)” (Luca 5:6) sau „a închide” (Romani 11:32). După cum vedem din aceste exemple, cuvântul „a închide” poate avea, în funcţie de context, conotaţii pozitive sau negative.

5. Ce beneficii le oferea copiilor lui Israel Legea (morală şi ceremonială)? Romani 3:1,2; Deuteronomul 7:12-14; Leviticul 18:20-30.

Cu toate că Pavel vorbeşte uneori în termeni negativi despre Lege (Romani 7:6; Galateni 2:19), el are şi multe lucruri pozitive de spus în legătură cu ea (vezi Romani 7:12,14; 8:3,4; 13:8). Legea nu a fost un blestem, dimpotrivă, ea a fost dată ca o binecuvântare. Deşi sistemul ei de jertfe nu putea să îndepărteze păcatul, totuşi ea arăta spre Mesia cel promis, care putea să facă acest lucru. Legile care erau un îndrumar pentru purtarea omului l-au protejat pe Israel de multele vicii care afectau civilizaţiile antice.

Ce alte lucruri bune, ca şi Legea, sunt întrebuinţate greşit? Cu ce efecte?

Miercuri, 9 august – Legea ca îndrumător

6. Cu ce aseamănă Pavel Legea în Galateni 3:24?

Cuvântul tradus prin „îndrumător” vine din grecescul paidagogos. Unele versiuni îl traduc prin „regulament”, „dascăl” sau „supraveghetor”, dar niciun cuvânt nu poate reda în întregime semnificaţia lui. În societatea romană, paidagogos era sclavul căruia i se oferea o poziţie de autoritate peste fiii stăpânului, din momentul în care aceştia împlineau şase sau şapte ani şi până la maturitate. El avea grijă de nevoile lor fizice (le pregătea baia, se îngrijea de hrana şi de hainele lor şi îi ocrotea de pericole), dar, totodată, trebuia să aibă grijă ca ei să meargă la şcoală şi să îşi facă temele. Pe lângă acestea, el trebuia să îi ajute să-şi însuşească virtuţile morale – să se asigure că le cunoşteau şi le aplicau în viaţă.

Probabil că unii pedagogi au fost buni şi iubiţi de copii, însă în literatura antică sunt prezentaţi, în general, ca fiind foarte severi, asigurându-şi supunerea copiilor nu numai prin ameninţări şi ceartă, ci şi prin lovituri cu biciul sau cu băţul.

Asemănarea Legii cu un pedagog ne ajută să înţelegem şi mai clar care este rolul ei. Legea a fost adăugată pentru a pune în evidenţă păcatul şi pentru a oferi îndrumare. Dată fiind natura acestei sarcini, înţelegem că Legea are şi un aspect negativ, deoarece ea ne mustră şi ne arată că suntem păcătoşi. Dar Dumnezeu foloseşte chiar şi acest aspect „negativ” spre binele nostru: condamnarea sub care ne aşază Legea ne trimite la Hristos. Aşadar, Legea şi Evanghelia nu se exclud una pe cealaltă. Dumnezeu a plănuit ca ele să lucreze împreună pentru mântuirea noastră.

„În acest pasaj al Scripturii [Galateni 3:24], Duhul Sfânt vorbeşte prin intermediul apostolului îndeosebi despre Legea morală. Legea ne descoperă păcatul, ne face să simţim nevoia după Hristos şi să alergăm la El pentru a primi iertarea şi pacea, prin pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 209 (234)

Care a fost ultima ocazie în care ţi-ai evaluat faptele, cuvintele şi gândurile prin prisma Legii? Confruntă-le chiar acum nu numai cu litera Legii, ci şi cu spiritul ei (Matei 5:28; Romani 7:6). Cât de bine stai? Ce îţi spune răspunsul la această întrebare despre ideea pe care o susţine Pavel în galateni?

Joi, 10 august – Legea şi credinciosul

7. Ce afirmaţie face Pavel în Galateni 3:25?

Mulţi iau declaraţia lui Pavel din Galateni 3:25 ca pe o negare totală a Legii. Dacă luăm totuşi în considerare declaraţiile sale pozitive despre Lege din alte locuri, interpretarea aceasta nu este plauzibilă. Atunci ce vrea el să spună aici?

De fapt, noi nu ne mai aflăm sub condamnarea Legii (Romani 8:3). Fiind credincioşi, noi suntem în Hristos şi ne bucurăm de privilegiul de a fi sub har (Romani 6:14,15). Acest lucru ne dă libertatea de a-I sluji lui Hristos din toată inima, fără teama că vom fi condamnaţi pentru greşelile pe care s-ar putea să le facem pe parcurs. Aceasta este libertatea adevărată despre care vorbeşte Evanghelia, o libertate radical diferită de aşa-numita „libertate” în Hristos, în care se pretinde că nu mai e necesar să ascultăm de Lege. Neascultarea de Lege este păcat, iar păcatul nu ne oferă nici pe departe libertate (Ioan 8:34).

8. Ce înseamnă că nu mai e „nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus”? Cum ar trebui să ne schimbe viaţa acest adevăr? Romani 8:1-3

Ca urmare a faptului că am fost iertaţi prin Hristos, relaţia noastră cu Legea este alta. Acum suntem chemaţi să trăim în aşa fel încât să fim plăcuţi Lui (1 Tesaloniceni 4:1); Pavel foloseşte expresia „a fi călăuzit de Duhul” (Galateni 5:18) pentru a exprima această idee. Dar nu trebuie să înţelegem că acum Legea morală nu mai este valabilă – Pavel nici nu încearcă să demonstreze acest lucru! Cum am putea să interpretăm altfel cuvintele sale, când am văzut clar că Legea defineşte păcatul?

Legea este transcrierea caracterului lui Dumnezeu şi, prin urmare, noi reflectăm caracterul Său atunci când ascultăm de Lege. Mai mult decât atât, noi nu ne raportăm doar la un set de reguli, ci şi la exemplul lui Isus, care face pentru noi ceea ce Legea nu ar putea să facă: El scrie Legea în inimile noastre (Evrei 8:10) şi face posibilă împlinirea în noi a poruncii drepte a Legii (Romani 8:4). Cu alte cuvinte, datorită relaţiei noastre cu Isus, avem puterea de a asculta de Lege ca niciodată mai înainte.

Ce vrea să ne spună Pavel în Romani 8:4? Ai cunoscut împlinirea acestei făgăduinţe în viaţa ta? Totuşi, în ciuda schimbărilor pozitive pe care le-ai cunoscut, de ce mântuirea trebuie să se bazeze numai pe ceea ce a făcut Hristos pentru noi şi nu pe altceva?

Vineri, 11 august – Un gând de încheiere

„Sunt întrebată cu privire la Legea din Galateni. Care lege este îndrumătorul care ne aduce la Hristos? Eu răspund: Atât legea ceremonială, cât şi codul moral al Celor Zece Porunci.

Domnul Hristos a fost temelia întregului sistem iudaic. Moartea lui Abel a fost consecinţa faptului că fratele lui, Cain, a refuzat să accepte planul lui Dumnezeu în şcoala ascultării pentru a fi mântuit prin sângele lui Isus Hristos, simbolizat prin jertfele care arătau spre El. Cain a refuzat vărsarea de sânge, care simboliza sângele lui Hristos ce urma să fie vărsat pentru lume. Întreaga ceremonie fusese pregătită de Dumnezeu, iar Hristos era temelia întregului sistem. Acesta este începutul lucrării ei, în calitate de îndrumător care îi aduce pe oamenii păcătoşi la o înţelegere a Domnului Hristos, ca fiind temelia întregului sistem iudaic. Toţi cei care slujeau în Sanctuar erau învăţaţi fără încetare despre lucrarea lui Hristos în favoarea neamului omenesc. Serviciul acesta a fost plănuit pentru a crea în fiecare inimă dragoste faţă de Legea lui Dumnezeu, care este Legea Împărăţiei Sale.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 208 (233)

„Legea Celor Zece Porunci nu trebuie să fie privită atât de mult din perspectiva interdicţiilor, cât din perspectiva milei. Interdicţiile ei sunt garanţia sigură a fericirii care vine prin ascultare. Când este primită în Hristos, ea lucrează în noi curăţia caracterului, care ne va aduce bucurie de-a lungul veacurilor veşniciei. Pentru cel ascultător, ea este un zid apărător.” – Ibidem, p. 209 (235)

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Ieremia 3-9
1. De unde se aşteaptă zadarnic mântuire?
2. În ce anume erau „meşteri” iudeii şi ce nu ştiau să facă?
3. La ce anume nu dorea poporul să fie cu luare-aminte?
4. Ce răspuns a primit întrebarea: „Pentru ce este nimicită ţara…?”

Profeţi şi regi, capitolul 32
5. Ce credinţă trebuie să încurajăm şi să cultivăm?

 

Întâietatea făgăduinţei

Textul de memorat: „În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă.” (Romani 4:13)

Se spune că, odată, un politician a fost întrebat:

– Aţi împlinit toate promisiunile pe care le-aţi făcut în timpul campaniei electorale?

El a răspuns:

– Da…, cel puţin toate promisiunile pe care mi-am propus să le împlinesc.

Cine dintre noi poate afirma că şi-a respectat toate promisiunile făcute? Sau că toate promisiunile care i-au fost făcute au fost şi respectate?

Uneori, unii oameni fac o promisiune şi intenţionează să se ţină de ea, dar, pur şi simplu, nu reuşesc. Alţii fac o promisiune, dar ştiu încă din clipa aceea că nu se vor ţine de cuvânt.

Din fericire pentru noi, promisiunile lui Dumnezeu sunt cu totul altfel. Cuvântul lui Dumnezeu este sigur şi neschimbător. Domnul spune: „Da, Eu am spus şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” (Isaia 46:11).

În studiul de săptămâna aceasta, Pavel ne îndreaptă atenţia spre relaţia dintre făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avraam şi Legea dată lui Israel cu patru sute de ani mai târziu. Cum trebuie să înţelegem relaţia dintre făgăduinţă şi Lege şi ce implicaţii are această relaţie asupra predicării Evangheliei?

Duminică, 30 iulie – Legea şi credinţa

Chiar dacă oponenţii lui ar fi acceptat că viaţa lui Avraam a fost caracterizată în primul rând de credinţă, Pavel ştia că ei tot ar mai fi avut întrebări legate de motivul pentru care Dumnezeu i-a dat Legea lui Israel la patru secole după Avraam. Nu cumva darea Legii anula prevederile anterioare?

1. Ce idee vrea să sublinieze Pavel prin analogia dintre testamentul unui om şi legământul lui Dumnezeu cu Avraam? Galateni 3:15-18

În general, legământul şi testamentul sunt două lucruri diferite. Legământul este, de regulă, o înţelegere asupra căreia cad de acord cel puţin două persoane; mai poartă şi denumirea de „contract”, sau „învoială”. Testamentul este exprimarea dorinţei unei singure persoane. Traducerea greacă a Vechiului Testament, Septuaginta, nu redă niciodată legământul lui Dumnezeu cu Avraam prin termenul grecesc folosit pentru „învoială, sau contract, între două părţi” (syntheke), ci prin cel folosit pentru „testament” (diatheke). De ce? Probabil, pentru că traducătorii au înţeles că legământul lui Dumnezeu nu era o înţelegere între El şi Avraam, prin care ambele părţi făceau anumite promisiuni una faţă de cealaltă, ci se baza doar pe voinţa Sa. Nu era prevăzută nicio condiţie. Avraam trebuia doar să Îl creadă pe Dumnezeu pe cuvânt.

Pavel porneşte de la această analogie dintre testament şi legământ pentru a sublinia câteva caracteristici ale legământului lui Dumnezeu cu Avraam. Ca şi în cazul unui testament omenesc, făgăduinţa lui Dumnezeu este dată unui beneficiar – Avraam şi sămânţa lui (Geneza 12:1-5; Galateni 3:16) şi implică o moştenire (Geneza 13:15; 17:8; Romani 4:13; Galateni 3:29). Aspectul cel mai important pentru Pavel este faptul că făgăduinţa nu se schimbă. După cum un testament nu mai putea fi schimbat odată intrat în vigoare, tot la fel, Legea dată prin Moise nu poate anula legământul încheiat anterior de Dumnezeu cu Avraam. Legământul lui Dumnezeu este o făgăduinţă (Galateni 3:16), iar Dumnezeu nu Îşi ia înapoi cuvântul (Isaia 46:11; Evrei 6:18).

Citeşte pasajele Geneza 9:11-17; 15:18; 17:1-21 înlocuind cuvântul „legământ” cu cuvântul „făgăduinţă”. Sunt ele mai clare aşa? Ce înţelegem aici despre caracterul lui Dumnezeu?

Luni, 31 iulie – Credinţa şi Legea

Pavel aduce argumente puternice în favoarea credinţei în relaţia unui om cu Dumnezeu. El declară în mod repetat că nici circumcizia şi nici vreo altă „faptă a Legii” nu sunt condiţii necesare pentru mântuire, „pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16). Un credincios adevărat este caracterizat de credinţă, nu de legalism (Galateni 3:7).

2. Dacă suntem mântuiţi prin credinţă, nu prin ascultarea de Lege, înseamnă oare că nu mai trebuie să respectăm Legea? Compară Romani 3:31 cu 7:7,12; 8:3 şi Matei 5:17-20.

Argumentul adus de Pavel în Romani 3 este asemănător cu discuţia despre credinţă şi Lege din Galateni. Simţind că explicaţiile lui s-ar putea să-i ducă pe unii la concluzia că el înalţă credinţa în defavoarea Legii, Pavel pune o întrebare retorică: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea?” Cuvântul tradus aici prin „desfiinţăm” este katargeo. Pavel îl utilizează în mod frecvent. Mai e tradus prin „a nimici” (Romani 3:3; 1 Corinteni 6:13), „a înlătura” (Efeseni 2:15), „a dezbrăca de putere” (Romani 6:6). Aşadar, este clar că, dacă Pavel ar fi vrut să susţină ideea că Legea a fost desfiinţată la cruce, după cum afirmă unii, atunci acesta era contextul potrivit. Dar Pavel nu numai că respinge această interpretare printr-un „nu” categoric, ci declară că Evanghelia lui „întăreşte” Legea!

„Planul îndreptăţirii prin credinţă arată că Dumnezeu ţine seama de Legea Sa prin faptul că cere şi oferă o jertfă de ispăşire. Dacă îndreptăţirea prin credinţă ar fi desfiinţat Legea, atunci nu ar mai fi fost nevoie de jertfa ispăşitoare a lui Hristos pentru eliberarea păcătosului din păcatele sale şi readucerea lui, în acest fel, la pace cu Dumnezeu.

În plus, credinţa autentică cuprinde în ea dispoziţia totală de a împlini voia lui Dumnezeu printr-o viaţă de ascultare de Legea Sa. (…) Credinţa reală, bazată pe dragostea din toată inima faţă de Mântuitorul, poate conduce numai la ascultare.” – Comentariul Biblic AZŞ, vol. 6, p. 510

Gândeşte-te ce ar însemna dacă Pavel ar fi susţinut într-adevăr că nu mai e necesar să ţinem Legea, pentru că a fost desfiinţată. Ar însemna că adulterul, furtul sau crima nu mai sunt păcate? Gândeşte-te de câtă suferinţă, durere şi tristeţe ai fi scutit dacă ai asculta de Legea lui Dumnezeu. Prin ce suferinţă ai trecut, tu sau alţii, din cauza neascultării de Legea Sa?

Marţi, 1 august – Scopul Legii

3. În Galateni 3:19,20, Pavel face referire la „lege” de mai multe ori. La ce lege se referă el în primul rând în acest pasaj?

După unii, cuvântul „până”, din versetul 19, arată că legea aceasta era temporară. Prin urmare, ei deduc că pasajul se referă la legea ceremonială, întrucât jertfa spre care arăta a fost adusă la cruce, apoi ea a luat sfârşit. Pavel afirmă mai mult decât atât. Deşi atât legea ceremonială, cât şi cea morală au fost „adăugate” la Sinai din cauza călcărilor de lege, Pavel pare să se refere aici în primul rând la Legea morală.

4. În opinia lui Pavel, de ce a fost adăugată Legea? Compară Galateni 3:19 cu Romani 5:13,20.

Pavel nu spune că Legea a fost adăugată la legământul lui Dumnezeu cu Avraam ca un fel de anexă a testamentului, care să modifice prevederile anterioare. Legea existase cu mult timp înainte de Sinai. Dimpotrivă, Pavel spune că Legea i-a fost dată lui Israel cu un scop complet diferit: ca să-l aducă pe popor înapoi la Dumnezeu şi la harul pe care El îl oferă tuturor celor care vin la El prin credinţă. Legea ne arată starea păcătoasă în care ne aflăm şi nevoia noastră după harului lui Dumnezeu. Nu s-a intenţionat ca Legea să fie un fel de program pentru „câştigarea” mântuirii. Dimpotrivă, ea a fost dată, după cum spune Pavel, „pentru ca să se înmulţească greşeala” (Romani 5:20), adică pentru ca să ne arate mai clar păcatul din viaţa noastră (Romani 7:13).

Dacă legile ceremoniale arătau spre Mesia şi subliniau sfinţenia şi nevoia după un Mântuitor, Legea morală descoperă păcatul şi ne arată că păcatul nu este doar o parte a stării noastre fireşti, ci o încălcare a Legii lui Dumnezeu (Romani 3:20; 5:13,20; 7:7,8,13). De aceea, Pavel spune: „Unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Romani 4:15).

„Legea acţionează ca o lupă. Acest instrument nu înmulţeşte numărul de pete de pe o haină, ci le arată mai clar şi le descoperă şi pe acelea care nu pot fi văzute cu ochiul liber.” – W. Hendriksen, New Testament Commentary, Exposition on Galatians, p. 141

Miercuri, 2 august – Legea, înainte şi după Sinai

5. De unde ştim că Legea exista înainte de enunţarea ei la Sinai? De ce a fost nevoie de o astfel de manifestare la Sinai? Geneza 9:5,6; 18:19; 26:5; 39:7- 10; Exodul 16:22-26.

În cazul lui Avraam, nu a fost necesar ca descoperirea Legii să fie însoţită de fulgere, de tunete şi de ameninţarea cu moartea (Exodul 19:10-23). Atunci de ce le-a fost dată israeliţilor în acest mod? Deoarece, în timpul robiei egiptene, israeliţii uitaseră de măreţia lui Dumnezeu şi de principiile Sale morale înalte. Acum, aveau nevoie să fie conştientizaţi de păcătoşenia lor şi de sfinţenia Legii lui Dumnezeu. Revelaţia de la Sinai a avut tocmai acest scop.

6. Cum înţelegem afirmaţia că Legea a fost adăugată „până când avea să vină «Sămânţa» căreia Îi fusese făcută făgăduinţa”? Galateni 3:16-19

Mulţi consideră că aici s-ar transmite ideea că Legea dată pe Sinai era temporară. Ea şi-ar fi început existenţa la patru sute treizeci de ani după Avraam şi „a expirat” la venirea lui Hristos. Însă interpretarea aceasta vine în contradicţie cu ceea ce afirmă Pavel despre Lege în Romani, idee care există în alte pasaje din Biblie, precum Matei 5:17-19.

Greşeala este presupunerea că termenul până implică întotdeauna un termen-limită. Vorbind despre omul care se teme de Domnul, Psalmul 112:8 spune: „Inima îi este mângâiată, n-are nicio teamă, până ce îşi vede împlinită dorinţa faţă de potrivnicii lui.” Înseamnă că i se face teamă după ce triumfă asupra duşmanilor lui? În Apocalipsa 2:25, Isus spune: „Numai ţineţi cu tărie ce aveţi până voi veni!” În acest caz, nu trebuie să mai fim credincioşi după ce vine Isus?

Rolul Legii nu s-a sfârşit la venirea lui Hristos, ci continuă să arate păcatul. De fapt, Pavel spune că Hristos poate să facă ceea ce Legea nu putea face niciodată. El oferă adevăratul remediu pentru păcat: îndreptăţirea păcătoşilor şi împlinirea Legii Sale în ei prin Duhul Sfânt (Romani 8:3,4).

Ţi-ai spus vreodată că, dacă Domnul ar face cutare lucru pentru mine, atunci nu m-aş mai îndoi de El niciodată”? Gândeşte-te la tot ce s-a întâmplat la Sinai, la manifestarea vie a puterii lui Dumnezeu la care au asistat israeliţii. Totuşi cum a fost purtarea lor? Ce înveţi de aici despre credinţa adevărată, despre felul în care o poţi avea şi păstra? (Vezi Coloseni 2:6.)

Joi, 3 august – Mântuiţi prin credinţă, nu prin Lege

7. Cum a descris diaconul Ştefan experienţa de la Sinai? Faptele 7:38

În Galateni 3:19,20, Pavel continuă să demonstreze că Legea nu desfiinţează legământul; ideea aceasta este importantă, întrucât, dacă teologia adversarilor lui era corectă, atunci Legea ar fi desfiinţat legământul. În această situaţie, gândeşte-te care ar fi situaţia noastră ca păcătoşi, dacă ar trebui să ne bizuim pe păzirea Legii, şi nu pe harul lui Dumnezeu, ca să fim mântuiţi! În final, ne-am pierde orice speranţă.

Clarificarea tuturor detaliilor din Galateni 3:19,20 este dificilă. Prezenţa îngerilor la darea Legii nu este menţionată în Exodul, dar se găseşte în alte locuri din Scriptură (Deuteronomul 33:2; Faptele 7:38,53; Evrei 2:2). În 1 Timotei 2:5, Pavel foloseşte cuvântul mijlocitor cu referire la Hristos, însă explicaţiile fac trimitere la Deuteronomul 5:5, unde Moise spune: „Eu am stat atunci între Domnul şi voi, ca să vă vestesc Cuvântul Domnului.”

Darea Legii pe Sinai a fost un eveniment măreţ la care au participat mulţi îngeri, ceea ce denotă că Legea este importantă, dar ea nu înlocuieşte făgăduinţa mântuirii prin har, prin credinţă. Dimpotrivă, ea ne ajută să înţelegem mai bine cât de frumoasă este făgăduinţa aceasta.

8. Arată cum i S-a descoperit Dumnezeu lui Avraam. Ce avantaj prezintă descoperirea nemijlocită a lui Dumnezeu? Geneza 15:1-6; 18:1-33; 22:1-18.

Gândeşte-te cum li S-a arătat Dumnezeu altor persoane din Biblie – Adam şi Eva în Eden (Geneza 3); Iacov (Geneza 28); Pavel pe drumul spre Damasc (Faptele 9). Ţie cum ţi S-a descoperit Dumnezeu? Întreabă-te dacă există ceva în viaţa ta care te împiedică să ai o legătură apropiată cu El, cum a avut Avraam. Dacă da, ce schimbări poţi face?

Vineri, 4 august – Un gând de încheiere

„În robie, poporul pierduse în mare măsură cunoaşterea de Dumnezeu şi cunoaşterea principiilor legământului avraamic. Eliberându-i din Egipt, Dumnezeu a căutat să le descopere copiilor lui Israel puterea şi mila Sa, pentru ca ei să fie făcuţi să-L iubească şi să aibă încredere în El. I-a dus la Marea Roşie, unde, fiind urmăriţi de egipteni, scăparea părea imposibilă. Aceasta pentru ca ei să-şi poată da seama de totala lor neputinţă, de nevoia lor de ajutor dumnezeiesc, ca şi de faptul că El lucrase izbăvirea lor. În felul acesta, ei au fost umpluţi cu iubire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi cu încredere în puterea Lui de a-i ajuta. El Şi-i alipise de Sine, ca Eliberator al lor din robia trecătoare.

Dar mai era un adevăr, mult mai mare, care trebuia să fie înscris în mintea lor. Trăind în mijlocul idolatriei şi al corupţiei, ei nu aveau o concepţie dreaptă cu privire la sfinţenia lui Dumnezeu, la păcătoşenia fără margini a inimii lor, la faptul că în ei înşişi nu aveau niciun pic de putere pentru a da ascultare Legii lui Dumnezeu, precum şi la nevoia lor după un Mântuitor. Toate acestea le aveau de învăţat.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, ed. 2015, p. 374 (371)

„Legea lui Dumnezeu, rostită într-o grandoare înfricoşătoare pe Sinai, reprezintă pronunţarea condamnării pentru păcătos. Funcţia Legii este să condamne, dar în ea nu există nicio putere de a ierta sau de a răscumpăra.” – Comentariile lui Ellen G. White, Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1094

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Isaia 62 – Ieremia 2
1. Ce vesteşte Domnul până la marginile pământului
2. Cine este descris ca venind din Boţra, ce culoare au hainele lui şi de ce?
3. Pe cine şi unde va trimite Domnul să vestească slava Lui?
4. Cum spune Domnul că era ţara în care i-a dus pe israeliţi?

Profeţi şi regi, capitolul 31
5. Ce s-ar fi întâmplat dacă Israel ar fi fost credincios însărcinării lui?

Credinţa în Vechiul Testament

Textul de memorat: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»” (Galateni 3:13)

Însă, după aceea, cineva i-a furat-o şi băieţelul a fost foarte mâhnit. Într-o zi, când trecea pe lângă un magazin de amanet, şi-a văzut bărcuţa în vitrină. Fericit, s-a dus la vânzător şi i-a zis:

– Bărcuţa aceasta este a mea!

– Ba nu, este a mea, pentru că eu am cumpărat-o, a spus vânzătorul.

– Da, dar eu am făcut-o, deci este a mea!

– Bine, dacă îmi dai doi dolari, este a ta.

Băiatul s-a gândit că doi dolari era foarte mult, fiindcă el nu avea nici măcar un cent. Până la urmă, s-a hotărât să o cumpere. A tuns iarba din curte, a ajutat la treburile casei şi, după câtva timp, a adunat banii necesari.

Atunci a alergat într-un suflet la magazin şi a spus:
– Daţi-mi barca!

A plătit şi, când a primit barca, a luat-o în braţe cu drag şi a sărutat-o, zicând:

– Draga mea bărcuţă, te iubesc. Eşti a mea! Eşti de două ori a mea! Eu te-am făcut şi tot eu te-am cumpărat!

La fel este şi cu noi. Într-un anumit sens, şi noi suntem de două ori ai Domnului. El ne-a creat, dar apoi am ajuns în „magazinul de amanet” al lui Satana. După aceea, Isus a venit şi ne-a cumpărat cu un preţ exorbitant – nu cu argint sau cu aur, ci cu sângele Său. Noi suntem ai Domnului, fiindcă El ne-a creat şi El ne-a răscumpărat. – William Moses Tidwell, Pointed Illustrations, p. 97

Duminică, 23 iulie – Galatenii nechibzuiţi

1. Redă pe scurt mesajul lui Pavel din Galateni 3:1-5. Există riscul ca, după un început bun, să cădem în capcana legalismului, la fel ca galatenii?

Unele traduceri moderne au încercat să redea altfel sensul cuvintelor lui Pavel din versetul 1, unde el spune că galatenii sunt „nechibzuiţi”. Cuvântul grecesc pe care îl foloseşte aici este, de fapt, mai aspru. Este vorba de anoetoi, care provine din cuvântul nous (minte). Sensul lui literal este „fără minte”. Dar Pavel nu se opreşte aici; el se întreabă dacă nu cumva i-a fermecat vreun vrăjitor de sunt atât de nechibzuiţi: „Cine v-a fermecat?” Cuvintele întrebuinţate aici pot sugera că în spatele stării lor este chiar Diavolul (2 Corinteni 4:4).

Pavel este surprins de faptul că galatenii s-au putut îndepărta de Evanghelie, deşi ştiau că mântuirea vine prin jertfa lui Hristos la cruce. El avea certitudinea că ei înţeleseseră lucrul acesta. Cuvântul din Galateni 3:1, tradus prin „zugrăvit”, are sensul literal de „a prezenta public” sau „a aşeza la vedere”. El era folosit cu referire la toate anunţurile şi proclamaţiile publice. Pavel spune aici că răstignirea lui Isus era un punct atât de important în predicarea lui, încât galatenii reuşiseră să-L „vadă” aşa cum Îl prezentase el, dar, prin faptele lor, ei Îi întorseseră spatele lui Hristos cel răstignit.

După aceea, Pavel compară experienţa actuală a galatenilor cu experienţa lor de la începutul credinţei în Hristos. El le pune câteva întrebări retorice: Cum au primit Duhul Sfânt sau, altfel spus, cum au devenit creştini la început? Iar apoi, schimbând puţin perspectiva: De ce a dat Dumnezeu Duhul Sfânt? Pentru că au făcut ei ceva ca să-L merite? Categoric că nu! Dimpotrivă, Duhul le-a fost dat pentru că au crezut vestea bună despre ceea ce făcuse Hristos pentru ei. După un început atât de bun, cum ajunseseră ei la concluzia că trebuiau să se bazeze pe faptele lor?

Ţi se întâmplă vreodată să spui în mintea ta: „Stau destul de bine. Sunt un creştin destul de puternic. Nu fac cutare şi nici cutare lucru…”? Se strecoară apoi în mintea ta gândul că eşti suficient de bun ca să fii mântuit? De ce e rău să gândeşti aşa?

Luni, 24 iulie – Întemeiaţi pe Scriptură

Până aici, Pavel şi-a apărat Evanghelia îndreptăţirii prin credinţă aducând ca argument hotărârea luată de apostoli cu ocazia consfătuirii din Ierusalim (Galateni 2:1-10) şi experienţa personală a galatenilor (Galateni 3:1-5). Începând cu Galateni 3:6, Pavel recurge la mărturia Scripturii pentru confirmarea finală a Evangheliei pe care o vesteşte. De fapt, pasajul acesta este alcătuit din argumente bazate pe Scriptură, care sunt introduse progresiv.

2. Ce înţelegea Pavel prin cuvântul „Scriptură”? Galateni 3:6-8; vezi şi Romani 1:2; 4:3; 9:17.

Este important să ne amintim că Noul Testament nu exista la data la care Pavel scria Epistola către galateni. Pavel a fost printre primii scriitori ai Noului Testament. Evanghelia după Marcu este, probabil, cea mai timpurie dintre cele patru Evanghelii, dar ea a fost scrisă cândva în preajma morţii lui Pavel (65 d.Hr.), adică la aproximativ cincisprezece ani după Epistola către galateni. Aşadar, atunci când aminteşte de Scriptură, Pavel se referă doar la Vechiul Testament.

Scripturile Vechiului Testament au un rol important în învăţăturile lui Pavel. El nu le priveşte ca pe nişte texte moarte, ci ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, plin de autoritate şi de viaţă. În 2 Timotei 3:16, el scrie: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu.” Cuvântul tradus prin „insuflată” este theopneustos. Prima parte a acestui termen, theo, înseamnă „Dumnezeu”, iar a doua parte, „insuflat”. Pavel apelează la Scriptură pentru a demonstra că Isus este Mesia cel făgăduit (Romani 1:2-4), pentru a da îndrumări cu privire la vieţuirea creştină (Romani 13:8-10) şi pentru a susţine validitatea învăţăturilor sale (Galateni 3:8,9).

Este dificil de socotit cu exactitate de câte ori citează Pavel din Vechiul Testament, însă epistolele sale (în afară de Tit şi Filimon, care sunt mai scurte) sunt pline cu astfel de citate.

3. Identifică, în Galateni 3:6-14, pasajele pe care Pavel le preia din Vechiul Testament. Ce ne spune acest lucru despre autoritatea Vechiului Testament?

Ţi se întâmplă uneori să crezi că anumite pasaje din Biblie sunt mai „inspirate” decât altele? Ţinând cont de afirmaţia lui Pavel din 2 Timotei 3:16, de ce este periculos să credem acest lucru?

Marţi, 25 iulie – Neprihănirea atribuită

4. A cui experienţă este amintită de Pavel înainte de a începe să aducă argumente din Scriptură pentru validarea mesajului Evangheliei? Galateni 3:6

Avraam era un personaj central în iudaism. Pentru iudeii din vremea lui Pavel, el nu era numai strămoşul poporului lor, ci şi prototipul oricărui iudeu adevărat. Pentru mulţi, trăsătura sa definitorie nu era doar ascultarea, ci faptul că Dumnezeu îl declarase neprihănit datorită acelei ascultări. Într-adevăr, Avraam a plecat din ţara natală, dintre rudele lui, a acceptat circumcizia şi, mai mult chiar, a fost gata să îl jertfească pe fiul său la porunca lui Dumnezeu. Aceasta este ascultarea! Cu siguranţă că adversarii lui Pavel apelau la aceleaşi versete pentru a sublinia importanţa circumciziei. Însă el schimbă situaţia complet, menţionându-l pe Avraam, al cărui nume apare de nouă ori în Galateni, ca exemplu de credinţă, nu de păzire a Legii.

5. Gândeşte-te la textul din Geneza 15:6, citat de Pavel. Ce înseamnă: „Credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire” lui Avraam? Romani 4:3-6,8-11,22-24.

Dacă termenul din Galateni 2:16,17, tradus prin a socoti (neprihănit), este preluat din domeniul juridic, cel tradus aici prin i-a fost socotită ca (neprihănire) este preluat din domeniul financiar. El poate însemna „a credita” sau „a pune ceva în contul cuiva”. El apare în legătură cu Avraam, în Galateni 3:6, dar şi în alte unsprezece locuri. Unele versiuni ale Bibliei îl traduc prin „i-a fost socotită”, „i-a fost acordată”, „i-a fost atribuită”.

Termenul folosit de Pavel ne arată că neprihănirea este pusă în contul nostru. Dar pe ce bază ne socoteşte Dumnezeu neprihăniţi? Fără îndoială că nu pe baza ascultării, în ciuda celor susţinute de adversarii lui Pavel. Ei aduceau ca argument ascultarea lui Avraam, însă, potrivit Scripturii, lui Avraam credinţa i-a fost socotită de Dumnezeu ca neprihănire.

Biblia este clară: ascultarea nu a fost temeiul îndreptăţirii lui Avraam, ci urmarea faptului că a fost socotit neprihănit. El nu a făcut fapte bune pentru a fi socotit neprihănit, ci pentru că era deja socotit neprihănit. Îndreptăţirea duce la ascultare, şi nu invers.

Nu eşti socotit neprihănit prin faptele tale, ci prin ceea ce a făcut Hristos pentru tine. De ce este o veste atât de bună? Cum poţi învăţa să crezi că este valabil în dreptul tău, indiferent de problemele tale trecute sau prezente?

Miercuri, 26 iulie – Evanghelia în Vechiul Testament

6. Care este vestea bună (Evanghelia) din Vechiul Testament, la care face referire Pavel în argumentaţia sa? Galateni 3:8

Pavel scrie că vestea bună, adică Evanghelia, i-a fost vestită lui Avraam şi că, mai mult, Dumnezeu Însuşi i-a vestit-o. Prin urmare, ea trebuie să fi fost Evanghelia adevărată. Dar când i-a vestit Dumnezeu Evanghelia lui Avraam? Întrucât citează din Geneza 12:3, înseamnă că apostolul are în minte legământul încheiat de Dumnezeu cu Avraam când i-a adresat chemarea din Geneza 12:1-3.

7. Ce legământ a făcut Dumnezeu cu Avraam? Ce angajamente şi-a luat fiecare parte? Geneza 12:1-3

Legământul lui Dumnezeu cu Avraam se sprijinea pe făgăduinţele pe care El i le-a făcut. Dumnezeu îi spune de patru ori: „Eu voi…” Făgăduinţele Sale sunt uimitoare, fiindcă sunt unilaterale – El promite să facă totul. Avraam nu promite nimic. Totuşi cei mai mulţi dintre noi ne raportăm exact invers la Dumnezeu. Îi promitem că o să-I slujim, dacă o să facă şi El ceva pentru noi. Exact acesta este legalismul! Dumnezeu nu i-a cerut lui Avraam să promită nimic, ci doar să accepte prin credinţă ce i-a promis El. Este adevărat că ceea ce trebuia să facă nu era simplu, fiindcă el trebuia să înveţe să se încreadă complet în Dumnezeu şi nu în sine (vezi Geneza 22). Chemarea lui Avraam ilustrează, aşadar, esenţa Evangheliei, adică mântuirea prin credinţă.

Unii trag concluzia greşită că Biblia ar vorbi despre două tipuri de mântuire. În opinia lor, în Vechiul Testament, mântuirea se baza pe păzirea poruncilor, însă, pentru că nu a funcţionat prea bine, Dumnezeu a desfiinţat Legea şi a făcut posibilă mântuirea prin credinţă. Nimic mai departe de adevăr! După cum scrie Pavel în Galateni 1:7, nu există o altă Evanghelie!

8. Ce alte pasaje din Vechiul Testament ne vorbesc despre mântuirea numai prin credinţă? Leviticul 17:11; Psalmii 32:1-5; 2 Samuel 12:1-13; Zaharia 3:1-4.

Ce se întâmplă când considerăm că putem avea şi noi o contribuţie la mântuire?

Joi, 27 iulie – Răscumpăraţi din blestem

Desigur că adversarii lui Pavel au fost uluiţi de cuvintele îndrăzneţe din Galateni 3:10. Ei nu puteau să creadă că s-ar afla sub blestem; ei se aşteptau să fie binecuvântaţi pentru ascultarea lor. Dar Pavel spune: „Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii sunt sub blestem, pentru că este scris: «Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.»”

Binecuvântările şi blestemele legământului din Deuteronomul 27 şi 28 erau clare: cei care ascultau erau binecuvântaţi, iar cei care nu ascultau erau blestemaţi. Deci, dacă ar trebui să ascultăm de Lege pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu, ar trebui să ascultăm în mod desăvârşit, însă, în condiţia noastră de păcătoşi, ne este imposibil.

Aceasta este în mod categoric o veste rea nu numai pentru neamuri, ci şi pentru adversarii legalişti ai lui Pavel, întrucât „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Oricât ne-am strădui să fim buni, Legea ne condamnă ca păcătoşi.

9. Cum ne-a răscumpărat Hristos din blestemul Legii? Galateni 3:13; 2 Corinteni 5:21.

Ca să explice ce a făcut Dumnezeu pentru noi prin Hristos, Pavel apelează la o altă metaforă. Cuvântul „a răscumpăra” era folosit cu referire la preţul plătit pentru eliberarea ostaticilor sau pentru eliberarea sclavilor. Dat fiind faptul că plata păcatului este moartea, blestemul pentru nepăzirea Legii era, în multe cazuri, pedeapsa cu moartea. Preţul plătit pentru salvarea noastră este inestimabil: viaţa Fiului lui Dumnezeu (Ioan 3:16). Domnul Isus ne-a răscumpărat din blestemul Legii, purtând păcatul în locul nostru (1 Corinteni 6:20; 7:23). El a luat de bunăvoie blestemul nostru asupra Sa şi a suferit în locul nostru pedeapsa deplină pentru păcat (2 Corinteni 5:21).

Pavel aduce ca argument scripturistic Deuteronomul 21:23 – omul pedepsit cu moartea prin spânzurare era sub blestemul lui Dumnezeu dacă trupul lui rămânea atârnat pe lemn după executare. Moartea lui Isus pe cruce era o astfel de situaţie (Faptele 5:30; 1 Petru 2:24).

Pentru unii iudei, crucea era o piatră de poticnire. Ei nu puteau accepta ideea că Mesia S-a aflat sub blestemul lui Dumnezeu. Dar tocmai acesta era planul lui Dumnezeu. Da, Mesia a purtat blestemul, dar nu era blestemul cuvenit Lui, ci nouă.

Vineri, 28 iulie – Un gând de încheiere

„Asupra Domnului Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost pus în rândul celor fără de lege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea Legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu faţă de păcat, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale faţă de nelegiuire umpleau de groază inima Fiului Său. (…) Retragerea privirii Tatălui de la Mântuitorul în această oră a supremei dureri a străpuns inima Sa cu o întristare ce nu va putea să fie înţeleasă niciodată de om. Atât de mare a fost chinul acesta, încât durerea fizică de-abia mai era simţită.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 653–654 (753)

„Acum, Luther şi-a asumat cu îndrăzneală rolul de apărător al adevărului. Vocea lui a fost auzită de la amvon rostind o avertizare serioasă şi solemnă. El le explica oamenilor caracterul ofensator al păcatului şi îi învăţa că omului îi este imposibil ca, prin propriile fapte, să-şi micşoreze vina sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva nu poate să-l mântuiască pe păcătos decât pocăinţa înaintea lui Dumnezeu şi credinţa în Hristos. Harul divin nu poate fi cumpărat – el este un dar. Luther îi sfătuia pe oameni să nu cumpere indulgenţe, ci să privească în credinţă la Răscumpărătorul răstignit. – Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 105 (129)

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Isaia 55–61
1. Cu ce anume sunt comparaţi cei răi?
2. Ce anume vedea Domnul „cu privirea mânioasă”?
3. Ce spune Domnul că se va întâmpla cu cel mai mic şi cu cel mai neînsemnat?
4. Ce vor cunoaşte neamurile, popoarele, despre urmaşii poporului Său?

Profeţi şi regi, capitolul 30
5. Cu ce fuseseră împletite rugăciunile stăruitoare pentru izbăvire ale oamenilor din Ierusalim?

 

Neprihănirea numai prin credinţă

Textul de memorat: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20)

După cum am văzut săptămâna trecută, Pavel l-a înfruntat public pe Petru în Antiohia, din cauza decalajului dintre credinţa pe care o predica şi comportamentul pe care-l avea. Decizia lui Petru de a nu mai sta la masă cu creştinii dintre neamuri le transmitea acestora un mesaj greşit. Fapta lui lăsa să se înţeleagă că, dacă îşi doreau în mod real să facă parte din familia lui Dumnezeu şi să se bucure de binecuvântările părtăşiei depline, trebuiau să se supună ritualului circumciziei.

Ce i-a spus Pavel lui Petru în acea situaţie tensionată? În studiul de săptămâna aceasta, vom analiza pasajul care sintetizează reacţia lui Pavel. Este unul dintre cele mai condensate din Noul Testament şi este deosebit de semnificativ, deoarece ne face cunoştinţă pentru prima dată cu câteva cuvinte şi expresii fundamentale atât pentru înţelegerea Evangheliei, cât şi a restului epistolei lui Pavel către galateni, precum: a fi socotit neprihănit, faptele Legii, credinţă, însă nu doar atât, ci credinţa lui Isus.

Ce înţelege Pavel prin aceste cuvinte şi cum ne ajută ele să înţelegem planul de mântuire?

Duminică, 16 iulie – Controversa cu privire la neprihănire

1. Ce vrea Pavel să spună în Galateni 2:15?

Cuvintele acestea trebuie înţelese în context. În încercarea de a-i câştiga de partea lui pe fraţii de credinţă iudei, Pavel porneşte de la o idee cu care ştie că ei sunt de acord – de la distincţia tradiţională dintre iudei şi neamuri. Iudeii erau aleşii lui Dumnezeu – lor li se încredinţase Legea, se bucurau de beneficiile legământului cu El. Pe de altă parte, cei dintre neamuri erau păcătoşi – nu îşi raportau comportamentul la Legea lui Dumnezeu – şi, nefiind urmaşii lui Avraam, nu aveau drept la făgăduinţele legământului (Efeseni 2:12; Romani 2:14). Însă, în versetul 16, Pavel le atrage atenţia creştinilor iudei că privilegiile lor spirituale nu îi fac mai plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, fiindcă nimeni nu este socotit neprihănit prin „faptele Legii”.

2. În Galateni 2:16,17, Pavel foloseşte de patru ori expresia socotit neprihănit. Ce înţelege el prin aceste cuvinte? Citeşte şi Exodul 23:7 şi Deuteronomul 25:1.

Expresia a socoti neprihănit este un termen-cheie pentru Pavel. În Noul Testament, ea apare de 39 de ori (de 37 de ori în epistolele lui Pavel). În Galateni, această expresie este folosită de 8 ori, în cap. 2:16,17 apărând de 4 ori. Ea înseamnă „a declara nevinovat” şi este sinonimă cu a achita, termen folosit în domeniul juridic, referindu-se la hotărârea de nevinovăţie rostită de un judecător în dreptul unui acuzat. Opusul termenului a achita este a condamna. Pe lângă aceasta, întrucât cuvintele neprihănit şi drept provin din acelaşi cuvânt grecesc, atunci când un om este „socotit neprihănit” este socotit şi drept, adică este „îndreptăţit”. Prin urmare, „a fi socotit neprihănit” înseamnă mai mult decât a fi iertat; este declaraţia fermă că omul este nevinovat, drept.

Totuşi, pentru unii credincioşi evrei, „a fi socotit neprihănit”, sau „a fi îndreptăţit”, se referea şi la relaţia lor cu Dumnezeu şi cu legământul Său. „A fi îndreptăţit” însemna şi a fi considerat un membru credincios al comunităţii înfiinţate prin legământul lui Dumnezeu, membru al familiei lui Avraam.

Reciteşte Galateni 2:15-17. Ce îţi transmite Pavel aici şi cum poţi aplica aceste cuvinte la experienţa creştină personală?

Luni, 17 iulie – Faptele Legii

3. În Galateni 2:16, Pavel afirmă de trei ori că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii. Ce înţelege el prin expresia „faptele Legii”? Cum ne ajută Galateni 2:16,17; 3:2,5,10 şi Romani 3:20,28 să înţelegem la ce se referă?

Ce înţelegea Pavel prin cuvântul „lege”? Cuvântul „lege” (nomos în greacă) apare de 121 de ori în epistolele lui Pavel. El poate desemna voinţa lui Dumnezeu pentru poporul Său, primele cinci cărţi ale lui Moise, tot Vechiul Testament sau doar un principiu general. Totuşi Pavel îl întrebuinţează în principal cu referire la întreaga colecţie de porunci date de Dumnezeu poporului Său prin Moise.

Prin urmare, în expresia „faptele Legii” sunt incluse toate cerinţele găsite în poruncile date de Dumnezeu prin Moise, fie ele morale sau ceremoniale. Ideea lui Pavel este aceea că, oricât ne-am strădui să ascultăm şi să respectăm Legea lui Dumnezeu, ascultarea noastră nu va fi niciodată suficient de bună pentru ca Dumnezeu să ne îndreptăţească, să ne declare neprihăniţi înaintea Sa. Aceasta deoarece Legea Sa ne cere fidelitate absolută în gând şi în faptă – nu numai uneori, ci tot timpul, şi nu doar faţă de unele porunci, ci faţă de toate.

Deşi expresia „faptele Legii” nu apare în Vechiul Testament şi nici în alte scrieri din Noul Testament, în afara scrierilor lui Pavel, o confirmare uimitoare a sensului ei a ieşit la iveală în 1947, cu ocazia descoperirii sulurilor de la Marea Moartă, o colecţie de scrieri copiate de nişte evrei (numiţi esenieni) din vremea lui Isus. Deşi au fost scrise în ebraică, unul dintre suluri conţine exact această expresie. Titlul sulului este Miqsat Ma’as Ha-Torah, care poate fi tradus: „Fapte importante ale Legii”. Sulul abordează o serie de aspecte legate de legea biblică cu privire la evitarea pângăririi lucrurilor sfinte şi la aspectele legate de separarea dintre evrei şi neamuri. La final, scriitorul notează că acela care va respecta aceste „fapte ale Legii” „va fi declarat neprihănit” înaintea lui Dumnezeu. Spre deosebire de Pavel, acest scriitor susţine neprihănirea obţinută pe baza comportamentului, a faptelor, nu pe baza credinţei.

Cum încearcă unii credincioşi din prezent să câştige mântuirea? Cu ce rezultat?

Marţi, 18 iulie – Temeiul îndreptăţirii noastre

4. Care era concepţia lui Pavel despre obţinerea neprihănirii? Galateni 2:16; vezi şi Filipeni 3:9 sau Romani 3:20.

Şi pentru creştinii iudei credinţa în Hristos era importantă – ei erau cu toţii urmaşi ai lui Isus şi credeau în El. Dar comportamentul lor arăta că, pentru ei, doar credinţa nu era suficientă, ci trebuia completată cu ascultarea, de parcă ascultarea lor ar fi putut adăuga ceva la actul îndreptăţirii. Îndreptăţirea, argumentau ei, era şi prin credinţă, şi prin fapte. Faptul că, în mod repetat, Pavel pune în contrast credinţa în Hristos cu faptele Legii ne arată că el se împotrivea puternic concepţiei lor.

Credinţa nu era pentru Pavel un concept abstract; ea este strâns legată de Isus. De altfel, expresia tradusă în Galateni 2:16 prin „credinţa în Isus” şi „am crezut în Isus” are o bogăţie de sensuri greu de cuprins în altă limbă. Expresia din limba greacă se traduce, textual, prin „credinţa” sau „credincioşia” lui Isus. Această traducere literală pune în lumină contrastul dintre „faptele Legii”, pe care le facem noi, şi lucrarea lui Hristos pentru noi, faptele pe care El, în credincioşia Sa (de aici şi „credincioşia lui Isus”), le-a făcut pentru noi.

Credinţa nu completează îndreptăţirea, fiindcă nu are niciun merit în ea însăşi. Ea este doar mijlocul prin care Îl primim pe Hristos şi faptele Sale săvârşite pentru noi. Nu suntem îndreptăţiţi pe temeiul credinţei noastre sau al credincioşiei noastre faţă de Dumnezeu, ci pe temeiul credincioşiei lui Isus, credincioşie care cerem să fie aşezată în dreptul nostru, prin credinţă.

Hristos a împlinit tot ce nu au putut să împlinească oamenii şi, de aceea, numai El este credincios lui Dumnezeu în tot ce a făcut. Speranţa noastră este în Hristos, nu în credincioşia noastră.

O traducere siriacă timpurie transmite foarte bine ideea lui Pavel: „De aceea, noi ştim că omul nu este îndreptăţit prin faptele Legii, ci prin credinţa lui Isus Mesia, iar noi credem în El, în Isus Mesia, ca să putem fi îndreptăţiţi prin credinţa Lui, a lui Mesia, şi nu prin faptele Legii.”

De ce singura noastră speranţă este credincioşia lui Isus, nu credincioşia noastră?

Miercuri, 19 iulie – Ascultare prin credinţă

Credinţa este absolut fundamentală pentru viaţa creştină. Ea este mijlocul prin care ne însuşim făgăduinţele pe care le avem în Hristos.

5. Ce ne spun textele următoare despre modul în care ia naştere credinţa? Geneza 15:5,6; Ioan 3:14-16; 2 Corinteni 5:14,15; Galateni 5:6.

Credinţa biblică autentică este întotdeauna răspunsul faţă de Dumnezeu. Credinţa nu este un simţământ sau o atitudine pe care oamenii decid într-o zi să o aibă, pentru că aşa cere Dumnezeu. Dimpotrivă, credinţa autentică apare în inima plină de dragoste şi de recunoştinţă faţă de bunătatea lui Dumnezeu. Din acest motiv, atunci când vorbeşte despre credinţă, Biblia se referă la credinţa care apare întotdeauna după iniţiativele lui Dumnezeu. De exemplu, în cazul lui Avraam, credinţa este răspunsul lui la făgăduinţele uimitoare pe care i le făcuse Dumnezeu (Geneza 15:5,6), iar Pavel spune în Noul Testament că ea îşi are rădăcina în înţelegerea a ceea ce a făcut Hristos pentru noi la cruce.

6. Credinţa este răspunsul nostru faţă de Dumnezeu. Ce conţine acest răspuns? Ce spun următoarele texte despre natura credinţei? Ioan 8:32,36; Faptele 10:43; Romani 1:5,8; 6:17; Evrei 11:6; Iacov 2:19.

Pentru mulţi oameni, credinţa este sinonimă cu convingerea. Lucrul acesta este problematic, întrucât în greacă termenul tradus prin „credinţă” este pur şi simplu substantivul provenit din verbul „a crede”. De aceea, definirea lui prin intermediul cuvântului din care provine nu ne ajută.

În Scriptură, termenul credinţă implică nu numai cunoaşterea despre Dumnezeu, ci şi consimţământul sau acceptarea acelei cunoaşteri la nivelul minţii. De aceea este foarte important să ne formăm o imagine corectă despre Dumnezeu. Ideile distorsionate despre caracterul lui Dumnezeu sunt un impediment în calea credinţei. Însă acceptarea Evangheliei doar la nivel intelectual, nu este suficientă, întrucât, în acest sens restrâns, „şi dracii cred şi se înfioară”. Credinţa adevărată aduce schimbări în modul de a trăi. În Romani 1:5, Pavel scrie despre „ascultarea credinţei”. El nu pune semnul egal între ascultare şi credinţă. În concepţia lui, credinţa adevărată schimbă viaţa omului în întregime, nu doar gândirea lui. Ea implică angajamentul faţă de Domnul şi Mântuitorul nostru, Isus Hristos, şi nu doar faţă de o listă de reguli. Credinţa este ceea ce facem, cum trăim şi în cine ne punem încrederea, în aceeaşi măsură în care este şi ceea ce credem.

Joi, 20 iulie – Credinţa nu încurajează păcatul

Una dintre principalele acuzaţii care îi erau aduse lui Pavel era aceea că Evanghelia lui, a îndreptăţirii numai prin credinţă, îi încuraja pe oameni să păcătuiască (vezi Romani 3:8; 6:1). Acuzatorii comentau că, dacă nu li se impune să ţină Legea pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu, oamenii nu mai au de ce să se preocupe de felul în care trăiesc.

7. Cum răspunde Pavel acuzaţiei că doctrina îndreptăţirii numai prin credinţă ar încuraja comportamentul păcătos? Galateni 2:17,18

Pavel răspunde la învinuirile adversarilor lui printr-o negaţie categorică: „Nicidecum!” Deşi se mai întâmplă ca omul să cadă în păcat după ce s-a întors la Hristos, nu Hristos este responsabil de căderea lui. Când încalcă Legea, omul este cel care comite păcatul.

8. Cum descrie Pavel unirea lui cu Isus Hristos? Cum respinge el aici obiecţiile ridicate de adversarii săi? Galateni 2:19-21

Pavel consideră că argumentele adversarilor săi sunt absurde. Acceptarea lui Hristos prin credinţă nu este un fapt neînsemnat, nu este un joc în care Dumnezeu îl socoteşte pe un om neprihănit, chiar dacă nu există nicio schimbare în modul lui de a trăi. Dimpotrivă, acceptarea lui Hristos prin credinţă este un eveniment radical. Ea presupune unirea totală cu Hristos – o unire atât în moarte, cât şi în înviere. Spiritual vorbind, Pavel spune că noi suntem răstigniţi împreună cu Hristos şi că vechile noastre căi păcătoase, înrădăcinate în egoism, se sfârşesc (Romani 6:5-14). În momentul acela, ne despărţim total de trecutul nostru. Toate lucrurile s-au făcut noi (2 Corinteni 5:17). De asemenea, suntem înviaţi la o viaţă nouă în Hristos. Hristos cel înviat trăieşte în noi, făcându-ne cu fiecare zi tot mai asemănători cu El.

Prin urmare, credinţa în El nu este un pretext pentru păcat, ci o chemare la o relaţie cu Hristos mai profundă şi mai puternică decât ar fi posibilă vreodată într-o religie bazată pe Lege.

În realitate, ce crede şi cum trăieşte un creştin care a înţeles corect învăţătura despre neprihănirea prin credinţă?

Vineri, 21 iulie – Un gând de încheiere

„Din nou şi din nou, mi-a fost prezentat pericolul de a susţine, ca popor, idei false cu privire la îndreptăţirea prin credinţă. De ani de zile, mi-a fost arătat că Satana va lucra în mod special pentru a încurca minţile asupra acestui subiect. Legea lui Dumnezeu a fost tratată pe larg şi a fost prezentată în adunări, aproape la fel de lipsită de cunoaşterea lui Isus Hristos şi a legăturii Sale cu Legea cum a fost jertfa lui Cain. (…)

Nu există o altă idee care trebuie să fie tratată cu mai multă seriozitate, să fie repetată mai des sau întipărită cu mai multă fermitate în mintea tuturor, cum este aceea cu privire la imposibilitatea omului căzut de a merita ceva prin faptele sale, oricât ar fi ele de bune. Mântuirea este primită numai prin credinţa în Isus Hristos.” – Ellen G. White, Credinţa şi faptele, ed. 2005, pp. 12–13 (18–19)

„Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul acesta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să-I aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea lui Hristos este primită în locul greşelii omului, iar Dumnezeu primeşte sufletul încrezător şi pocăit, îl iartă, îl îndreptăţeşte şi îl tratează ca şi când ar fi neprihănit şi îl iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Fiul Său.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 318 (367)

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Isaia 48–54
1. Cum ar fi fost pacea poporului lui Dumnezeu şi în ce condiţii?
2. Cum spune Domnul că aveau să aducă neamurile înapoi pe fiii şi pe fiicele lui Israel?
3. Ce potir a băut Ierusalimul din mâna Domnului?
4. Despre ai cui fii se spune că vor fi ucenici ai Domnului?

Profeţi şi regi, capitolul 29
5. Ce se observă atunci când mintea şi inima sunt umplute cu dragostea lui Dumnezeu?

Unitatea în Evanghelie

Textul de memorat: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.” (Galateni 3:26)

Reformatorul protestant Jean Calvin considera că lipsa armoniei şi dezbinarea constituie arma principală folosită de Satana împotriva bisericii şi îi îndemna pe creştini să se ferească de schismă ca de ciumă.

Dar trebuie sacrificat adevărul pentru a păstra unitatea? Imaginează-ţi ce s-ar fi întâmplat dacă Martin Luther, părintele Reformei protestante, ar fi ales, în numele unităţii, să-şi retracteze concepţia despre mântuirea numai prin credinţă, atunci când a fost adus la judecată înaintea Dietei din Worms.

„Dacă reformatorul ar fi cedat într-un singur punct, Satana şi îngerii lui ar fi câştigat biruinţa. Dar hotărârea lui neclintită a fost mijlocul de emancipare a bisericii şi începutul unei ere noi, mai bune.” – Ellen G. White, Tragedia veacurilor, ed. 2011, p. 135 (166)

În Galateni 2:1-14, vedem că apostolul face tot ce-i stă în putere pentru a menţine unitatea grupului de apostoli, în situaţia în care unii instigatori încercau să-i dezbine. Însă, cu toate că unitatea era importantă pentru el, Pavel nu a acceptat ca adevărul Evangheliei să fie compromis de dragul acestui scop. Diversitatea îşi are locul ei în unitate, dar niciodată Evanghelia nu trebuie să fie compromisă în acest proces.

Duminică, 9 iulie – Importanţa unităţii

1. Cât de importantă considera Pavel că este unitatea în biserică şi ce le scrie galatenilor că a făcut pentru a o păstra? 1 Corinteni 1:10-13; Galateni 2:1,2,6.

După ce respinge declaraţia că Evanghelia sa nu ar fi de la Dumnezeu, Pavel îşi îndreaptă atenţia, în Galateni 2:1-2, spre o altă acuzaţie care îi era adusă. Pare destul de verosimil ca oponenţii lui Pavel să fi sugerat că Evanghelia lui nu era în armonie cu ce credeau Petru şi ceilalţi apostoli, punându-l astfel în postura unui renegat.

Ca răspuns la această acuzaţie, Pavel povesteşte despre o călătorie pe care a făcut-o la Ierusalim, după cel puţin paisprezece ani de la convertire. Deşi nu putem stabili data exactă a acestui eveniment, în perioada aceea nicio călătorie nu se făcea cu uşurinţă. Dacă a călătorit pe uscat de la Antiohia până la Ierusalim, Pavel a parcurs cei aproape patru sute optzeci de kilometri în cel puţin trei săptămâni şi probabil că a întâmpinat tot felul de dificultăţi şi de pericole. În ciuda dificultăţilor, Pavel a făcut călătoria, dar nu pentru că ar fi fost chemat de apostoli, ci la îndemnul Duhului Sfânt. În timpul şederii acolo, el le-a explicat apostolilor Evanghelia sa.

De ce? Nu pentru că s-ar fi îndoit vreo clipă de ceea ce predica. Şi nu pentru că ar fi avut nevoie de vreo reasigurare din partea lor. În definitiv, el avea deja paisprezece ani de când proclama Evanghelia. Dar, deşi nu avea nevoie de permisiunea sau de aprobarea lor, el punea preţ pe susţinerea şi încurajarea primite din partea celorlalţi apostoli.

Prin urmare, învinuirea că mesajul său era diferit era nu numai un atac împotriva lui, ci şi un atac împotriva unităţii apostolilor şi a bisericii însăşi. Menţinerea unităţii dintre apostoli era vitală, întrucât separarea dintre misiunea lui Pavel pentru neamuri şi misiunea bisericii-mamă din Ierusalim ar fi avut consecinţe dezastruoase. Dacă între creştinii dintre neamuri şi creştinii evrei nu exista unitate, atunci „Hristos era împărţit şi toată energia pe care Pavel o investise şi spera să o investească în evanghelizarea lumii păgâne avea să fie în zadar”. – F. F. Bruce, The Epistle to the Galatians (Grand Rapids, Mich.: William B. Eerdmans Publishing Company, 1982), p. 111

Ce probleme pun în pericol unitatea bisericii astăzi? Odată identificate, cum le tratăm? Ce alte lucruri sunt la fel de importante ca unitatea?

Luni, 10 iulie – Circumcizia şi falşii fraţi de credinţă

2. De ce era circumcizia subiectul principal al disputei dintre Pavel şi unii creştini iudei? De ce insistau unii ca neamurile să accepte circumcizia? Geneza 17:1-22; Galateni 2:3-5; 5:2,6; Faptele 15:1,5.

Circumcizia era semnul legământului încheiat de Dumnezeu cu Avraam, părintele poporului evreu. Deşi circumcizia era doar pentru descendenţii săi de sex masculin, toţi oamenii erau invitaţi să intre în acest legământ cu Dumnezeu. Semnul circumciziei i-a fost încredinţat lui Avraam în cadrul legământului despre care aflăm din Geneza 17. Aceasta s-a întâmplat după dezastruoasa lui încercare de a-L ajuta pe Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa de a-i da un fiu (având un copil cu sclava egipteană a soţiei lui).

Circumcizia era un simbol potrivit pentru acest legământ. Ea îi amintea că planurile omeneşti cele mai bune nu pot realiza ceea ce Dumnezeu a promis să aducă la îndeplinire. Ea era un simbol al circumciziei inimii (Deuteronomul 10:16,30; 30:6; Ieremia 4:4; Romani 2:29), al renunţării la siguranţa de sine şi al bizuirii constante pe Dumnezeu.

Pe vremea lui Pavel însă, circumcizia devenise un semn important al identităţii naţionale şi religioase, semnificaţia ei iniţială fiind dată uitării. Cu aproape o sută cincizeci de ani înainte de Hristos, unii patrioţi, cu un zel exagerat, i-au forţat pe toţi evreii necircumcişi din Palestina să fie circumcişi şi, mai mult chiar, le-au cerut acest lucru tuturor bărbaţilor care locuiau în ţările învecinate şi care se aflau sub autoritatea lor. Ba mai mult, unii credeau că circumcizia era paşaportul spre mântuire. Ideea aceasta se regăseşte în epigramele antice unde se declară următoarele: „Bărbaţii circumcişi nu se duc în gheenă [iad].” – C. E. B. Cranfield, A Critical Exegetical Commentary on the Epistle to the Romans, p. 172

Ar fi o greşeală să presupunem că Pavel se opunea circumciziei în sine. El se opunea ideii că neamurile trebuie să se supună circumciziei. Învăţătorii falşi spuneau: „Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi” (Faptele 15:1). Aşadar, de fapt, problema nu era circumcizia, ci mântuirea, iar conflictul era între cei care credeau că mântuirea poate fi primită doar prin credinţa în Hristos şi cei care credeau că mântuirea este câştigată prin ascultarea omului.

Poate că astăzi circumcizia nu mai este o problemă. Dar există vreo problemă similară în biserica noastră astăzi? Care anume?

Marţi, 11 iulie – Unitate în diversitate

3. Pavel declară că nişte falşi fraţi în credinţă s-au furişat „printre noi ca să pândească slobozenia pe care o avem în Hristos Isus, cu gând să ne ducă la robie” (Galateni 2:4). De ce anume sunt eliberaţi creştinii? Ioan 8:31-36; Romani 6:6,7; 8:2,3 Galateni 3:23-25; 4:7-8; Evrei 2:14,15. Cum experimentăm noi această libertate?

Libertatea (în trad. Cornilescu slobozenia), ca descriere a experienţei creştine, este un concept important pentru Pavel. El a folosit acest cuvânt mai frecvent decât orice alt scriitor din Noul Testament, iar în cartea Galateni cuvintele slobod/slobozenie apar de numeroase ori. Totuşi, pentru creştin, libertatea înseamnă libertate în Hristos. Ea este oportunitatea de a duce o viaţă de devoţiune neîngrădită faţă de Dumnezeu. Ea implică eliberarea din robia faţă de dorinţele naturii noastre păcătoase (Romani 6), eliberarea de sub condamnarea Legii (Romani 8:1,2) şi eliberarea de sub puterea lui Satana (1 Corinteni 15:55).

4. Ce au recunoscut apostolii cu privire la misiunea lui Pavel şi cea a lui Petru? Ce ne spune aceasta despre unitatea şi diversitatea care trebuie să existe în biserică? Galateni 2:7

Apostolii au înţeles că Dumnezeu îl chemase pe Pavel să le predice Evanghelia neamurilor, după cum îl chemase pe Petru să le predice Evanghelia iudeilor. În ambele cazuri este vorba despre una şi aceeaşi Evanghelie, însă era prezentată diferit în funcţie de oamenii cărora le era adresată. În versetul acesta, găsim în mod implicit „recunoaşterea importantă a faptului că aceeaşi afirmaţie este în mod sigur percepută diferit şi are un impact diferit în contexte sociale şi culturale diferite… Exact acest mesaj unic constituie fundamentul unităţii creştine, înţeleasă ca unitate în diversitate!” – James D. G. Dunn, The Epistle to Galatians, p. 106

De ce ar trebui să fim deschişi la metodele evanghelistice care ne scot în afara „zonei personale de confort”? Există metode misionare pe care nu ar trebui să le folosim? Care? De ce?

Miercuri, 12 iulie – Confruntarea din Antiohia

După consfătuirea la care a participat Pavel la Ierusalim, Petru a venit în Antiohia din Siria, unde se afla prima biserică a neamurilor şi unde era sediul activităţilor misionare ale lui Pavel. În timpul şederii sale acolo, Petru a stat la masă nestingherit cu creştinii dintre neamuri, însă, în momentul sosirii unui grup de creştini iudei trimişi de Iacov, el şi-a schimbat complet comportamentul, de teama lor.

5. De ce n-ar fi trebuit Petru să se poarte aşa? Compară Galateni 2:11-13 cu Faptele 10:28. Ce ne spune purtarea sa despre cât de tributari putem fi culturii şi tradiţiei în care am crescut?

Unii au dedus în mod greşit că Petru şi ceilalţi iudei care îl însoţeau au încetat atunci să mai respecte legile din Vechiul Testament, referitoare la hrana curată şi necurată. Totuşi textul nu obligă la o astfel de interpretare. Dacă Petru şi toţi creştinii iudei ar fi abandonat legile iudaice privitoare la hrană, probabil că s-ar fi produs o mare tulburare în biserică. Iar dacă s-ar fi întâmplat aşa, lucrul acesta ar fi fost consemnat undeva, dar nu este consemnat. Mai degrabă, problema era legată de aşezarea la aceeaşi masă cu neamurile. Mulţi iudei îi considerau pe cei dintre neamuri „necuraţi” şi evitau, pe cât posibil, contactul social cu ei.

Chiar şi Petru era frământat din această cauză şi numai în urma unei viziuni primite de la Dumnezeu a reuşit să înţeleagă ce trebuia să facă. Când a intrat în casa sutaşului roman Corneliu, el i-a spus: „Ştiţi… că nu este îngăduit de Lege unui iudeu să se însoţească împreună cu unul de alt neam sau să vină la el; dar Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat” (Faptele 10:28). Deşi ştia acest lucru, i-a fost atât de teamă să nu-i supere pe compatrioţii lui, încât a revenit la vechea atitudine. Iată cât de puternică era şi în viaţa lui influenţa culturii şi a tradiţiei!

Totuşi Pavel a arătat clar ce însemna această faptă a lui: cuvântul grecesc folosit în Galateni 2:13 este ipocrizie. Până şi Barnaba „a fost prins în laţul făţărniciei lor”, spune el. Cuvinte tari, rostite în dreptul unui om al lui Dumnezeu de un alt om al lui Dumnezeu!

În ce aspecte ale vieţii constaţi că eşti ipocrit? Cum poţi identifica ipocrizia şi cum o poţi elimina din viaţa ta?

Joi, 13 iulie – Grija lui Pavel

Fără îndoială că atmosfera era tensionată în Antiohia: Pavel şi Petru, doi lideri ai bisericii, se aflau între credincioşii dintre neamuri, iar Pavel nu se sfieşte să îl tragă la răspundere pe Petru pentru atitudinea lui duplicitară.

6. Care sunt motivele amintite de Pavel, pentru care spune că i s-a opus public lui Petru? Galateni 2:11-14

Din perspectiva lui Pavel, problema nu era aceea că Petru a luat decizia de a sta la masă cu vizitatorii din Ierusalim. Cu siguranţă că tradiţiile străvechi cu privire la ospitalitate îi impuneau acest lucru.

Problema era „adevărul Evangheliei”. Aşadar, nu era doar o chestiune legată de părtăşie sau de obiceiurile de a lua masa. Fapta lui Petru compromitea, în fapt, întregul mesaj al Evangheliei.

7. Ce detalii găsim în Galateni 3:28 şi Coloseni 3:11 pentru a înţelege atitudinea categorică a lui Pavel?

Când Pavel s-a întâlnit cu Petru şi cu ceilalţi apostoli la Ierusalim, cu toţii au ajuns la concluzia că neamurile se puteau bucura de binecuvântările lui Hristos fără să se supună circumciziei. Însă acum, gestul lui Petru punea în pericol această unitate de vederi. Până atunci, iudeii şi neamurile se întâlniseră într-o atmosferă de părtăşie deschisă, dar acum adunarea era dezbinată şi exista riscul divizării ulterioare a bisericii.

Din perspectiva lui Pavel, comportamentul lui Petru transmitea ideea că cei veniţi dintre neamuri sunt, în cel mai bun caz, creştini de rangul doi şi îi presa să se conformeze pentru a se bucura deplin de calitatea de fraţi. De aceea, Pavel spune: „Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca neamurile şi nu ca iudeii, cum sileşti pe neamuri să trăiască în felul iudeilor?” (Galateni 2:14). Expresia „să trăiască în felul iudeilor” poate fi tradusă mai fidel „să iudaizeze”. Cuvântul acesta era des folosit şi însemna „a adopta practicile iudeilor”. El era folosit de neamurile care veneau la sinagogă şi care practicau ceremoniile iudaice. Acesta este motivul pentru care adversarii lui Pavel din Galatia, pe care el îi numeşte fraţi mincinoşi, sunt numiţi şi „iudaizanţi”.

De parcă fapta lui Petru n-ar fi fost îndeajuns, Barnaba a adoptat şi el aceeaşi atitudine, deşi ştia la fel de bine ce ar fi trebuit să facă. Iată cât de puternică e „presiunea grupului”! Cum putem învăţa să nu ne lăsăm influenţaţi negativ de cei din jur?

Vineri, 14 iulie – Un gând de încheiere

Pentru aprofundarea studiului despre unitatea în diversitate în biserică, citeşte din Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, capitolul „Explicarea unor declaraţii timpurii”, ed. 2012, p. 53 (75), şi din cartea Slujitorii Evangheliei, subcapitolul „Tactul”, ed. 2004, pp. 86–87 (117–119).

„Chiar şi cei mai buni dintre oameni, dacă sunt lăsaţi în voia lor, vor face greşeli grave. Cu cât i se încredinţează mai multe responsabilităţi cuiva, cu cât este mai înaltă autoritatea de a dicta şi de a controla, cu atât mai multe greşeli va comite agentul uman, ducând la pervertirea minţilor şi a inimilor, dacă nu umblă cu grijă pe calea Domnului. În Antiohia, Petru nu a reuşit să respecte principiul integrităţii. Pavel a fost nevoit să se opună deschis influenţei sale distructive. Lucrul acesta este consemnat, pentru ca alţii să profite de el şi pentru ca lecţia aceasta să fie o avertizare solemnă pentru bărbaţii din poziţii înalte, ca să nu cadă la examenul integrităţii, ci să respecte îndeaproape principiul.” – Comentariile Ellen G. White, în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1108

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Isaia 41–47
1. Unde este scris că Dumnezeu spune că va „striga ca o femeie în durerile naşterii”?
2. Cu ce L-a chinuit şi l-a obosit Israel (Iacov) pe Domnul?
3. Cum îl numeşte Domnul pe cel care se ceartă cu Făcătorul Său?
4. Cum încercau să vestească viitorul cei întrebaţi de „fiica Babilonului”?

Profeţi şi regi, capitolul 28
5. Ce anume a trezit în inimile multora dorinţa după lucruri mai bune?

Autoritatea lui Pavel şi Evanghelia

Textul de memorat: „Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.” (Galateni 1:10)

Studenţii de la o universitate au construit în campusul lor o sală în care toţi colegii lor erau bine-veniţi – indiferent de rasă, sex, statut social sau convingeri religioase. Imaginează-ţi cum s-ar simţi dacă, după câţiva ani, vizitând campusul ar descoperi că actualii studenţi, invocând o practică veche de secole, au făcut renovări şi, în locul unei singure săli spaţioase, menite a crea sentimentul de unitate, ar găsi câteva săli mai mici, în care accesul ar fi permis în funcţie de rasă, sex etc.?

Cam aceasta era situaţia în care se afla Pavel când a scris această epistolă către bisericile din Galatia. Planul lui ca neamurile să intre în biserică doar pe baza credinţei era combătut de învăţătorii falşi care susţineau că orice credincios dintre neamuri trebuie să fie circumcis înainte de a fi primit în biserică.

Din punctul de vedere al lui Pavel, concepţia lor era un atac asupra esenţei însăşi a Evangheliei şi s-a simţit nevoit să răspundă. Răspunsul lui este Epistola către galateni.

Duminică, 2 iulie – Pavel, autorul epistolei

1. Citeşte 2 Petru 3:15,16. Ce ne spun aceste versete despre felul în care erau percepute scrierile lui Pavel?

Când le-a scris galatenilor, intenţia lui Pavel n-a fost aceea de a realiza o capodoperă literară. Dimpotrivă, sub călăuzirea Duhului Sfânt, Pavel şi-a propus să ia în discuţie situaţiile concrete care aveau legătură cu el şi cu credincioşii din Galatia.
Epistolele au avut un rol semnificativ în lucrarea apostolică a lui Pavel. Ca misionar al neamurilor, el a întemeiat mai multe biserici în zona mediteraneană. Deşi le vizita ori de câte ori avea posibilitatea, nu putea rămâne prea mult timp într-un loc. Pentru a compensa absenţa, le trimitea bisericilor scrisori care conţineau îndrumări. Cu timpul, copiile epistolelor lui au ajuns şi în alte biserici (Coloseni 4:16). Deşi unele epistole s-au pierdut, cel puţin treisprezece cărţi din Noul Testament poartă numele său. După cum arată şi cuvintele lui Petru din versetele de mai sus, la un moment dat, scrierile lui Pavel au ajuns să fie considerate inspirate. Aceasta ne arată că lucrarea sa a câştigat autoritate încă de la începutul istoriei bisericii.

Într-o vreme, unii creştini au crezut că forma epistolelor lui Pavel este unică, este un „tipar” special creat de Duhul Sfânt, specific Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. Concepţia aceasta a fost abandonată atunci când doi tineri cercetători de la Oxford, Bernard Grenfell şi Arthur Hunt, au descoperit în Egipt în jur de cinci sute de mii de fragmente din papirusuri vechi (documente scrise pe papirus). Pe lângă faptul că au descoperit unele dintre cele mai vechi copii ale Noului Testament, au descoperit şi chitanţe, documente de încasare a taxelor, adeverinţe de plată şi scrisori personale.

Spre surprinderea tuturor, forma de bază a scrisorilor lui Pavel s-a dovedit a fi cea uzuală pentru vremea aceea. O scrisoare era alcătuită din următoarele secţiuni: (1) un salut introductiv, în care erau menţionate expeditorul şi destinatarul, şi apoi o urare; (2) un cuvânt de mulţumire; (3) cuprinsul scrisorii şi, în încheiere, (4) o remarcă finală. Aşadar, Pavel a respectat forma de bază a scrisorilor din vremea lui, adresându-se contemporanilor lui printr-un mijloc de comunicare şi un stil cu care ei erau familiarizaţi.

Care crezi că este cauza pentru care şi unii contemporani de-ai noştri răstălmăcesc Scripturile?

Luni, 3 iulie – Chemarea lui Pavel

Deşi epistolele lui Pavel respectă în general formatul de bază al scrisorilor din Antichitate, Epistola către galateni are trăsături unice. Odată identificate, acestea ne ajută să înţelegem mai bine situaţia de acolo.

2. Compară salutul introductiv din Galateni 1:1,2 cu saluturile din Efeseni 1:1; Filipeni 1:1 şi 2 Tesaloniceni 1:1. Ce asemănări şi ce deosebiri există între ele?

Salutul introductiv folosit în Galateni este puţin mai lung decât celelalte. Pavel insistă asupra fundamentului autorităţii sale apostolice. Literal, cuvântul apostol înseamnă „trimis”, sau „mesager”. În Noul Testament, cuvântul acesta se referă, în sensul lui cel mai restrâns, la primii doisprezece ucenici ai lui Isus şi la cei cărora El li S-a arătat după înviere şi pe care i-a trimis ca martorii ai Săi (Galateni 1:19; 1 Corinteni 15:7). Pavel declară că el face parte din acest grup de oameni aleşi.

Faptul că el neagă ferm ideea că autoritatea sa de apostol ar veni de la oameni ne sugerează că exista printre galateni o încercare de a discredita autoritatea sa de apostol. De ce? Unii credincioşi nu puteau accepta ideea că mântuirea se bazează doar pe credinţa în Hristos, şi nu pe faptele Legii. Ei considerau că Evanghelia lui Pavel diminua importanţa ascultării. Aceşti instigatori lucrau subtil. Ei ştiau că temelia mesajului său evanghelic era legată direct de sursa autorităţii sale apostolice (Ioan 3:34) şi erau hotărâţi să atace cu putere această autoritate.
Poate că ei nu negau în mod direct apostolatul lui Pavel, ci doar insinuau că mesajul lui nu era chiar atât de important. Faptul că Pavel nu făcea parte dintre primii urmaşi ai lui Isus îi făcea pe unii să considere că autoritatea lui nu venea de la Dumnezeu, ci de la oameni – de la conducătorii bisericii din Antiohia (Faptele 13:1-3) sau de la Anania (Faptele 9:10-18). Era pericolul ca Pavel să fie considerat un simplu mesager venit din Antiohia sau din Damasc şi nimic mai mult! În consecinţă, mesajul lui putea fi perceput doar ca o părere personală şi nu ca un mesaj de la Dumnezeu.

Pavel a recunoscut pericolul şi a trecut imediat la apărarea apostolatului său primit de la Dumnezeu.

Ce modalităţi, unele chiar subtile, sunt folosite în prezent, pentru a discredita autoritatea Scripturii? Cum putem să le identificăm?

Marţi, 4 iulie – Evanghelia vestită de Pavel

3. În afară de faptul că îşi apără autoritatea de apostol, ce lucru mai subliniază Pavel în salutul din introducerea Epistolei către galateni? Compară Galateni 1:3-5 cu Efeseni 1:2; Filipeni 1:2 şi Coloseni 1:2.

Una dintre trăsăturile unice ale epistolelor lui Pavel este modul în care el asociază cuvintele har şi pace în formulele de salut. Prin alăturarea acestor două cuvinte, el modifică formulele de salut cele mai utilizate la data aceea în lumea greacă şi iudaică. Acolo unde un grec din vremea lui ar fi scris „Salutare!” (charein), Pavel scrie „Har”, cuvânt care, în greacă, sună asemănător (charis). Lângă acest cuvânt, el adaugă salutul iudaic „Pace”.

Asocierea acestor două cuvinte nu formează doar un simplu salut politicos, ci un adevărat rezumat al Evangheliei sale. (De altfel, Pavel foloseşte aceste două cuvinte mai des decât oricare alt scriitor al Noului Testament.) Harul şi pacea nu vin de la Pavel, ci de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos.

4. Cum subliniază Pavel esenţa Evangheliei, în Galateni 1:1-6?

Deşi spaţiul redus din introducere nu îi permite lui Pavel să vorbească în detaliu despre Evanghelie, el surprinde esenţa ei în doar câteva fraze scurte. Care este adevărul central pe care se întemeiază Evanghelia? Nu este conformarea faţă de Lege (poziţia oponenţilor lui), ci lucrarea îndeplinită de Hristos pentru noi prin moartea Sa pe cruce şi prin învierea Sa din morţi. Moartea şi învierea Sa au făcut ceea ce noi singuri nu puteam face niciodată. Ele au înfrânt puterea păcatului şi a morţii, eliberându-i pe urmaşii Săi de sub puterea răului care îi ţine captivi pe atât de mulţi.

Meditând la vestea minunată a harului şi a păcii pe care Dumnezeu ni le-a oferit prin Hristos, Pavel adaugă, în versetul 5, o laudă pentru Dumnezeu.

Ce înseamnă, în mod practic, ca Domnul, prin jertfa Sa, „să ne smulgă din acest veac rău”? (Galateni 1:4)

Miercuri, 5 iulie – Nicio altă evanghelie

5. Ce urmează de obicei după salutul introductiv din epistolele lui Pavel? Prin ce se deosebeşte Galateni de celelalte epistole? Compară Galateni 1:6 cu Romani 1:8; 1 Corinteni 1:4; Filipeni 1:3 şi 1 Tesaloniceni 1:2.

Cu toate că, în epistolele sale, Pavel abordează tot felul de probleme şi de situaţii apărute în bisericile locale, după salutul introductiv, are obiceiul să adauge un cuvânt de rugăciune sau de mulţumire la adresa lui Dumnezeu pentru credinţa cititorilor lui. El face acest lucru chiar şi în epistolele adresate corintenilor, care aveau tot felul de comportamente condamnabile (vezi 1 Corinteni 1:4 şi 5:1). Însă situaţia din Galatia este atât de gravă, încât Pavel omite cu totul cuvântul de mulţumire şi trece direct la subiect.

6. Ce cuvinte aspre foloseşte Pavel pentru a-şi exprima îngrijorarea adâncă pentru cele ce se întâmplau în Galatia? Galateni 1:6-9; 5:12.

În acuzaţiile pe care li le aduce galatenilor, Pavel nu se fereşte să folosească cuvinte aspre. El îi acuză că şi-au trădat chemarea de a fi creştini. De altfel, cuvântul „treceţi”, din versetul 6, era adeseori folosit cu referire la soldaţii care îşi trădau ţara şi dezertau. Pavel spune aici că, din punct de vedere spiritual, galatenii erau nişte dezertori care Îi întorseseră spatele lui Dumnezeu.

Prin ce faptă Îl părăsiseră ei pe Dumnezeu? Prin trecerea la o altă evanghelie. Pavel nu susţine aici că ar exista mai multe evanghelii, ci doar că unii membri ai bisericii, susţinând că numai credinţa în Hristos nu era suficientă (Faptele 15:1-5), lăsau să se creadă că ar exista o altă evanghelie. El este atât de alarmat de această distorsionare a Evangheliei, încât ar vrea ca toţi cei care predică o evanghelie diferită să cadă sub blestemul lui Dumnezeu (Galateni 1:8). El insistă asupra acestei idei şi o repetă de două ori aproape în aceleaşi cuvinte (Galateni 1:9).

Ce lecţie învăţăm de la Pavel despre cum să-i tratăm pe cei care predică o altă „evanghelie” în prezent?

Joi, 6 iulie – Originea Evangheliei vestite de Pavel

7. Instigatorii din Galatia pretindeau că Evanghelia vestită de Pavel avea la bază dorinţa lui de a câştiga aprobarea celorlalţi. Cum ar fi scris Pavel această epistolă, dacă acesta ar fi fost scopul lui? Galateni 1:6-9,11-24

De ce nu le cerea Pavel convertiţilor neevrei să se circumcidă? Fiindcă dorea cu orice preţ să aibă convertiţi, răspundeau oponenţii lui. Pavel nu le impunea această condiţie, fiindcă ştia că cei dintre neamuri aveau rezerve faţă de circumcizie. Dorea deci să le facă pe plac la toţi! Ca răspuns la această acuzaţie, Pavel le îndreaptă atenţia către cuvintele sale categorice în versetele 8 şi 9. Dacă şi-ar fi dorit aprobarea oamenilor, nu ar fi avut o atitudine atât de fermă!

8. De ce spune Pavel că este imposibil să fii urmaşul lui Hristos şi să încerci totodată să le faci pe plac oamenilor? Versetul 10

9. După ce afirmă că a primit Evanghelia şi autoritatea direct de la Dumnezeu (vers. 11,12), ce argumente aduce el în sprijinul acestei afirmaţii? Versetele 13-24

În versetele 13-24, avem o relatare autobiografică a vieţii lui Pavel înainte de convertire (vers. 13,14), a momentului convertirii (vers. 15,16) şi a vieţii sale de după convertire (vers. 16-24). Pavel declară că, date fiind circumstanţele în care s-au petrecut aceste evenimente, interpretarea că Evanghelia lui ar veni de la oameni, şi nu de la Dumnezeu, este exclusă. El nu acceptă să stea cu mâinile încrucişate şi să le permită altora să desconsidere mesajul lui prin discreditarea chemării lui. El ştie ce experienţe a avut, el ştie ce fusese chemat să predice şi este hotărât să facă lucrarea pe care fusese chemat să o facă, oricât l-ar costa.

Cum putem distinge, în prezent, o predicare evanghelică de una populistă?

Vineri, 7 iulie – Un gând de încheiere

„Aproape în fiecare biserică existau unii membri care erau iudei din naştere. Învăţătorii iudei ajungeau cu uşurinţă la aceşti convertiţi şi, prin intermediul lor, câştigau influenţă asupra bisericilor. Fiindcă era imposibil să combată învăţăturile lui Pavel cu argumente scripturistice, ei recurgeau la metodele cele mai lipsite de scrupule pentru a contracara influenţa sa şi pentru a-i slăbi autoritatea. Ei declarau că Pavel nu fusese ucenicul lui Isus şi că nu primise de la El nicio însărcinare, dar se încumeta să dea nişte învăţături care contraziceau direct cele susţinute de Petru, Iacov şi de alţi apostoli.

Sufletul lui Pavel s-a tulburat când a văzut relele care ameninţau să distrugă rapid aceste biserici. El le-a scris imediat galatenilor, dând în vileag aceste teorii false şi mustrându-i cu mare asprime pe cei care se îndepărtaseră de credinţă.” – Ellen G. White, Sketches From the Life of Paul, pp. 188–189

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Isaia 34–40
1. Cui îi era adresată încurajarea: „Fiţi tari şi nu vă temeţi!”?
2. Ce reacţie au avut Eliachim, Şebna şi Ioah după întâlnirea cu Rabşache?
3. Ce i-a profetizat Isaia împăratului Ezechia după vizita solilor din Babilon?
4. Unde se afirmă că pământul este rotund (formă de cerc)?

Profeţi şi regi, capitolul 27
5. Ce anume îi făcuse pe Ahaz şi pe oamenii de frunte ai împărăţiei lui să fie lipsiţi de putere?

Pavel, apostolul neamurilor

Textul de memorat: „După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu şi au zis: «Dumnezeu a dat deci şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa.»” (Faptele apostolilor 11:18)

Nu este dificil să-l înţelegem pe Saul din Tars (devenit, după convertire, apostolul Pavel) şi motivele pentru care s-a opus creştinismului. El era un evreu devotat şi învăţase de mic despre importanţa Legii şi despre eliberarea politică iminentă a lui Israel, iar ideea că mult aşteptatul Mesia ar putea fi executat ruşinos, ca un criminal de cea mai joasă speţă, era prea mult pentru el.

Nu ne surprinde convingerea lui că urmaşii lui Isus nu respectau Tora şi astfel împiedicau împlinirea planului lui Dumnezeu pentru Israel. Din punctul lui de vedere, credinţa lor că Isus cel crucificat era Mesia şi că înviase din morţi însemna apostazie totală. Nu trebuia să existe toleranţă pentru astfel de absurdităţi sau pentru vreun om care nu voia să renunţe la ele. În această situaţie, decizia care i s-a părut cea mai nimerită era să fie instrumentul lui Dumnezeu de eradicare a acestor concepţii din Israel. Pe paginile Scripturii, aşa apare el la început, în postura de persecutor aprig al compatrioţilor săi care credeau că Isus era Mesia.

Însă Dumnezeu avea un alt plan cu el, complet diferit de al lui: ca el, un evreu, să predice că Isus era Mesia şi, mai mult chiar, să ducă vestea aceasta la neamuri!

Duminică, 25 iunie – Persecutorul creştinilor

Saul din Tars este menţionat prima dată în cartea Faptele apostolilor în relatarea despre uciderea lui Ştefan cu pietre (Faptele 7:58) şi în legătură cu persecuţia mai amplă declanşată în Ierusalim (Faptele 8:1-5). Petru, Ştefan, Filip şi Pavel sunt protagoniştii acestei cărţi, deoarece ei au luat parte la evenimentele premergătoare răspândirii credinţei creştine dincolo de hotarele lumii iudaice. Ştefan are o importanţă aparte, pentru că propovăduirea şi martiriul lui se pare că au avut un impact extraordinar asupra lui Saul.

Ştefan era un evreu vorbitor de greacă şi unul dintre primii şapte diaconi (Faptele 6:3-6). Conform relatării din Faptele apostolilor, câţiva iudei veniţi din diaspora şi stabiliţi la Ierusalim (Faptele 6:9) au început o discuţie în contradictoriu cu Ştefan pe tema celor predicate de acesta despre Isus.

1. Ce acuzaţii i-au fost aduse lui Ştefan? La ce alte acuzaţii ne trimit ele cu gândul? Faptele 6:9-15; Matei 26:59-61.

Ostilitatea aprinsă faţă de cele predicate de Ştefan pare a avea două cauze. În primul rând, Ştefan i-a înfuriat pe oponenţii săi, fiindcă nu punea accentul principal pe lucrurile care deveniseră esenţa iudaismului şi care erau considerate simbolurile identităţii religioase şi naţionale: legea iudaică şi templul. În al doilea rând, pe lângă faptul că diminua importanţa acestor embleme ale credinţei iudaice, el Îl aşeza în locul lor pe Isus, Mesia cel răstignit şi înviat.

Nu e de mirare că Ştefan a stârnit mânia lui Saul, fariseul (Filipeni 3:3-6), care, după zelul cu care se împotrivea creştinilor, făcea parte dintr-o grupare strictă şi militantă a fariseilor, caracterizată de fervoare revoluţionară. Crezând că marile profeţii legate de Împărăţia lui Dumnezeu (Daniel 2; Zaharia 8:23; Isaia 40 – 55) urmau să se împlinească în curând, a considerat probabil că era de datoria lui să-L ajute pe Dumnezeu să le aducă la îndeplinire, iar calea era curăţarea Israelului de corupţia religioasă şi de ideea că Isus era Mesia.

Cum putem învăţa să ne temperăm zelul pentru a nu ajunge în situaţia lui Saul?

Luni, 26 iunie – Convertirea lui Saul

2. Cum redă Saul întâlnirea sa cu Hristos? Faptele 9:5

Saul trece rapid de la persecutarea din umbră a bisericii primare (ţinerea hainelor executorilor lui Ştefan) la o implicare efectivă şi vehementă (vezi Faptele 8:1-3; 9:1,2,13,14,21; 22:3-5). Câteva dintre cuvintele utilizate de Luca pentru a-l descrie evocă imaginea unui animal sălbatic feroce sau a unui soldat înverşunat pus pe distrugerea inamicului. De exemplu, cuvântul tradus prin „prăpăd”, în Faptele 8:3, este utilizat în traducerea greacă a Vechiului Testament (Psalmii 80:13) pentru a descrie distrugerile provocate de un mistreţ. Este clar că Saul nu desfăşura această campanie anticreştină doar de convenienţă, fără convingere personală; intenţia lui de a-i extermina pe creştini era deliberată şi venea din convingere.

3. Citeşte cele trei relatări ale convertirii lui Saul. Cum poate fi explicată convertirea lui? Altfel spus, ce a făcut el ca să merite bunătatea cu care l-a tratat Dumnezeu? Faptele 9:1-18; 22:6-21 şi 26:12-19.

Omeneşte, convertirea lui Saul părea o imposibilitate (aşa se explică scepticismul exprimat de mulţi la auzirea acestei veşti).

Singurul lucru pe care îl merita el era pedeapsa. Dar Dumnezeu i-a arătat har acestui evreu zelos. Trebuie subliniat aici totuşi că schimbarea lui nu a avut loc din senin şi că nu a fost forţată.

Saul nu era un ateu. Era un om religios, deşi se înşela grav în concepţia sa despre Dumnezeu. Cuvintele pe care i le-a spus Isus, „ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş” (Faptele 26:14), sunt un indiciu că Duhul Sfânt lucra deja la inima lui. În lumea antică, „ţepuşul” era un băţ cu vârf ascuţit cu care se îndemnau vitele când nu mai trăgeau plugul. Saul rezistase o vreme îndemnurilor lui Dumnezeu, dar, în final, pe drumul către Damasc, în urma unei întâlniri miraculoase cu Isus cel înviat, a ales să nu se mai opună.

Gândeşte-te la experienţa convertirii tale. Poate că nu a fost la fel de dramatică precum experienţa lui Pavel (în general, convertirile nu sunt dramatice), dar în mod sigur a fost o manifestare a harului lui Dumnezeu. În ce privinţă ţi-a arătat Dumnezeu har? De ce este important să nu uităm niciodată ce am primit prin Hristos?

Marţi, 27 iunie – Saul în Damasc

La întâlnirea cu Isus, Saul şi-a pierdut vederea şi a fost îndrumat să se ducă acasă la un om pe nume Iuda şi să-l aştepte acolo pe un alt om, Anania. Pierderea vederii fizice a fost cu siguranţă pentru el un semn al orbirii spirituale care îl determinase să-i persecute pe urmaşii lui Isus.

Faptul că Isus i s-a arătat pe drumul spre Damasc a schimbat totul. Fusese atât de convins că avea dreptate şi iată totuşi că se înşelase. Nu lucrase pentru Dumnezeu, ci împotriva Lui. Când a intrat în Damasc, nu mai era un fariseu arogant şi zelos. Timp de trei zile, nu a mâncat şi nu a băut nimic, s-a rugat şi a meditat la tot ce i se întâmplase.

4. De ce exprima Anania reţinerile pe care le avea faţă de Saul, în ciuda poruncii clare pe care i-o dăduse Domnul? Faptele 9:10-14

Încearcă să înţelegi ce se petrecea în sufletul lui Anania: Saul, prigonitorul, credea acum în Isus şi urma să fie apostolul ales de Dumnezeu pentru a duce Evanghelia la neamuri (vezi Faptele 26:16-18).

Normal că vestea l-a pus în încurcătură! Dacă biserica din Ierusalim a ezitat să-l accepte pe Pavel chiar şi la trei ani după convertirea lui (Faptele 9:26-30), imaginează-ţi câte nedumeriri şi temeri au avut credincioşii din Damasc la doar o zi după aceea!

Domnul i-a dat lui Anania vestea uimitoare despre Saul din Tars printr-o viziune, deoarece nimic altceva nu l-ar fi convins că duşmanul creştinilor s-a convertit în mod real.

Când a plecat din Ierusalim, Saul avea de la preoţii de seamă autorizarea şi însărcinarea de a eradica definitiv credinţa creştină (Faptele 26:12). Dumnezeu avea însă pentru el o misiune cu totul diferită, bazată pe o autoritate net superioară: ducerea Evangheliei la neamuri. Probabil că pentru Anania şi pentru ceilalţi creştini iudei lucrul acesta trebuie să fi fost şi mai şocant decât vestea convertirii lui.

Dacă până atunci Saul se luptase să oprească răspândirea credinţei creştine, Dumnezeu avea să o răspândească de atunci înainte prin el dincolo de regiunile în care se gândiseră creştinii s-o ducă.

Citeşte 1 Samuel 16:7; Matei 7:1 şi 1 Corinteni 4:5. Ce ne spun aceste texte despre prudenţa pe care ar trebui să o avem atunci când evaluăm experienţa spirituală a altora? Ce evaluări greşite ai făcut până acum în dreptul unor persoane şi ce ai învăţat de aici?

Miercuri, 28 iunie – Evanghelia ajunge la neamuri

5. Unde a fost înfiinţată prima biserică pentru neamuri? Din ce cauză au ajuns creştinii acolo? La ce eveniment din Vechiul Testament ne trimite cu gândul această situaţie? Faptele 11:19-21,26; Daniel, capitolul 2.

Persecuţia izbucnită în Ierusalim după uciderea lui Ştefan i-a constrâns pe unii creştini iudei să fugă circa patru sute optzeci de kilometri spre nord, până în Antiohia. Cetatea Antiohia era capitala provinciei romane Siria şi a treia cetate ca importanţă, după Roma şi Alexandria. Populaţia ei, estimată la cinci sute de mii de oameni, era extrem de cosmopolită, fiind un loc ideal pentru înfiinţarea unei biserici pentru neamuri şi pentru punerea bazelor misiunii mondiale pentru biserica creştină.

6. Ce eveniment l-a determinat pe Barnaba să meargă la Antiohia şi apoi să-l aducă şi pe Pavel acolo? Cum este descrisă biserica de acolo? Faptele 11:20-26

Cronologia evenimentelor din viaţa lui Pavel este dificil de realizat, dar se pare că între vizita sa la Ierusalim de după convertire (Faptele 9:26-30) şi invitaţia lui Barnaba de a-l însoţi la Antiohia au trecut cam cinci ani. Ce a făcut Pavel în tot acest timp? Nu se ştie cu exactitate. Se presupune însă, pe baza declaraţiei sale din Galateni 1:21, că a propovăduit Evanghelia în regiunile Siria şi Cilicia. Tot în această perioadă a trecut prin câteva dintre greutăţile amintite în 2 Corinteni 11:23-28.

Sub călăuzirea Duhului Sfânt, biserica din Antiohia a înflorit. Enumerarea din Faptele 13:1 arată că natura cosmopolită a cetăţii s-a reflectat imediat în biserică prin diversitate etnică şi culturală (Barnaba era din Cipru, Luciu era din Cirene, Simon era probabil din Africa, Pavel era din Cilicia, ca să nu-i mai punem la socoteală pe toţi convertiţii dintre neamuri). Duhul Sfânt lucra acum ca să ducă Evanghelia la neamuri, folosind Antiohia ca sediu pentru activităţi misionare mai vaste, care să se extindă dincolo de graniţele Siriei şi Iudeei.

Reciteşte Faptele 11:19-26. Ce lecţii transmise de biserica din Antiohia, a cărei caracteristică era diversitatea culturală şi etnică, putem aplica astăzi în bisericile noastre?

Joi, 29 iunie – Conflict în biserică

Totuşi, fiindcă niciun om nu este perfect, au apărut probleme şi în comunitatea credincioşilor de la început.

7. Ce au făcut unii credincioşi din Iudeea pentru a contracara lucrarea lui Pavel cu creştinii neevrei din Antiohia? Faptele 15:1-5

Nu toţi erau mulţumiţi de intrarea în biserică a credincioşilor dintre neamuri. Conflictul a fost iscat de condiţiile pentru intrarea neamurilor în biserică. Potrivit unora, credinţa în Isus nu era suficientă pentru a fi creştin; credinţa, susţineau ei, trebuia să fie însoţită de circumcizie şi de ascultarea de legea lui Moise. Ca să fie creştini adevăraţi, afirmau ei, credincioşii dintre neamuri trebuiau să se circumcidă. (Ne putem face o idee despre separarea dintre evrei şi ceilalţi, citind Faptele 10:1 – 11:18, unde este relatată experienţa lui Petru cu Corneliu şi, ulterior, reacţia bisericii.)

Faptul că biserica din Ierusalim supraveghea, prin trimişii săi oficiali, lucrarea lui Filip cu samaritenii (Faptele 8:14) şi lucrarea din Antiohia (Faptele 11:22) poate fi un indiciu că includerea neamurilor în comunitatea creştină era privită cu oarecare îngrijorare. Însă reacţia faţă de decizia lui Petru de a-l boteza pe Corneliu, un soldat roman necircumcis, ne arată clar că printre primii creştini existau neînţelegeri cu privire la problema neamurilor. Includerea ocazională a unui străin, precum Corneliu, probabil că i-a incomodat pe unii, însă eforturile intenţionate ale lui Pavel de a deschide larg porţile bisericii pentru primirea neamurilor doar pe baza credinţei în Isus au dus la încercări deliberate din partea unora de a pune piedici lucrării lui.

Deşi Conciliul din Ierusalim (Faptele 15) a susţinut, în final, poziţia lui Pavel în ceea ce priveşte problema circumciziei, împotrivirea faţă de lucrarea lui a continuat. După şapte ani, când a mers ultima dată la Ierusalim, mai erau încă mulţi care priveau lucrarea lui cu suspiciune. Chiar când a intrat în templu, Pavel a fost în pericol să-şi piardă viaţa atunci când iudeii din Asia au strigat: „Bărbaţi israeliţi, daţi ajutor! Iată omul care propovăduieşte pretutindeni şi în toată lumea împotriva norodului, împotriva Legii şi împotriva locaşului acestuia!” (Faptele 21:28; vezi şi 21:20,21)

Pune-te în locul acestor credincioşi iudei, care erau îngrijoraţi de învăţătura lui Pavel. Aveau dreptate? Unde ne pot duce ideile preconcepute şi prejudecăţile culturale (şi chiar religioase)? Ce putem face pentru a evita greşelile făcute de ei, chiar dacă suntem bine intenţionaţi?

Vineri, 30 iunie – Un gând de încheiere

Studiu suplimentar: Cu privire la relaţia dintre convertirea personală şi biserică, citeşte din Ellen G. White, Mărturii, vol. 3, din capitolul „Autoritatea bisericii”, pp. 376–380 (430–434). Cu privire la prima parte a vieţii lui Pavel şi la convertirea sa, vezi harta şi comentariile din Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, pp. 226–234.

„Mai înainte, Pavel fusese cunoscut ca un zelos apărător al religiei iudaice şi un neobosit prigonitor al urmaşilor lui Isus. Curajos, independent şi stăruitor, talentele şi educaţia lui l-ar fi făcut destoinic să slujească aproape în orice ramură de activitate. El putea judeca cu o extraordinară limpezime şi, prin sarcasmul său usturător, putea să-l aşeze pe potrivnicul său într-o lumină de neinvidiat. Iar acum, iudeii îl vedeau pe acest tânăr neobişnuit de promiţător, unit cu aceia pe care mai înainte el îi prigonea şi predicând fără teamă în Numele lui Isus.

Uciderea unui general în luptă înseamnă o pierdere pentru armata lui, însă moartea sa nu-i dă puteri noi duşmanului. Dar, când un bărbat de vază se alătură forţelor potrivnice, nu numai că se pierd serviciile lui, dar cei cărora li se alătură dobândesc un avantaj categoric. Saul din Tars, în drumul său spre Damasc, ar fi putut să fie foarte uşor lovit de moarte de Domnul şi, astfel, puterea prigonitoare ar fi fost foarte mult slăbită. Dar, în providenţa Sa, Dumnezeu nu numai că a cruţat viaţa lui Saul, ci l-a şi convertit, în felul acesta transferând un luptător de frunte din tabăra vrăjmaşului în aceea a lui Hristos. Vorbitor elocvent şi critic aspru, Pavel, cu o fire hotărâtă şi un curaj cutezător, avea tocmai acele însuşiri de care era nevoie în prima biserică.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, pp. 91–92

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

Biblia: Isaia 27–33
1. Pe cine a pedepsit Domnul cu măsură?
2. Despre cine s-a scris că va cădea ucis de o sabie neomenească?
3. Cui se adresa Domnul cu termenul „nepăsătoarelor”?
4. Care este răspunsul la întrebarea: „Cine dintre noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor…?”

Profeţi şi regi, capitolul 26
5. După cine tânjeşte inima Infinitei Iubiri?

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).

Menţionare! Materialele: prezentare PowerPoint, rezumat şi imaginea textului de memorat sunt preluate de la http://www.fustero.es/index_ro.php. (Mulţumiri!)

Strigătul lui Hristos suferind
Psalmul 22.1-3

William John Hocking

Versete călăuzitoare: Psalmul 22.1-3

Psalmul 22.1-3: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit? Pentru ce stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Strig ziua, Dumnezeul Meu, şi nu-Mi răspunzi; strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.

În Psalmul 22 găsim una din multele profeţii ale Vechiului Testament care se referă direct la Domnul nostru Isus Hristos. Însă profeţia din Psalmul acesta se deosebeşte de toate celelalte profeţii: ea face preziceri referitoare la suferinţele Sale unice în felul lor şi de nepătruns, pe care nu le găsim în alte profeţii. Aici ele vin cu un farmec simplu şi serios, impresionant, de pe buzele Celui sfânt suferind.

Trei Psalmi mesianici deosebiţi

Mulţi Psalmi se referă la Unsul care va veni al Domnului Dumnezeu, însă trei Psalmi ies în mod deosebit în relief dintre ceilalţi, deoarece ei vestesc suferinţele Sale în detalii concrete. În afară de Psalmul 22 mai este vorba de Psalmul 60 şi Psalmul 102. Toţi cei trei Psalmi profeţesc în formă de poezie drumul uimitor al Aceluia care era speranţa lui Israel. El a fost batjocorit de toţi care L-au văzut. El era Salvatorul oamenilor şi cu toate acestea nu a avut nici un loc unde să-Şi poată pune capul. Fiecare din aceşti Psalmi descrie etapele specifice suferinţelor lui Hristos cu urmările lor specifice. Psalmul 22 este însă Psalmul care trezeşte cel mai mult sentimentele noastre şi dăruirea noastră.

Psalmul 69

Tema Psalmului 69 sunt suferinţele Domnului Isus Hristos, cum El în ochii celor „ce-L urau fără temei” (Psalmul 69.4) a purtat ocara Domnului Dumnezeu, fără să Se dea înapoi de groază. Mai marii lumii şi cei neînsemnaţi erau vrăjmaşii Lui. „Cei ce stăteau la poartă” (Psalmul 69.12) erau împotriva Lui, şi El era „pus în cântecele beţivilor” (Psalmul 69.12), aceasta înseamnă că beţivii cântau cântece de batjocură la adresa Lui. „Scapă-Mă, Dumnezeule”, a strigat El, „căci apele Mi-au pătruns până la suflet” (Psalmul 69.1). Domnul Dumnezeu L-a auzit şi I-a răspuns, aşa cum arată ultima parte a Psalmului. Dumnezeu va exercita odată judecată grea, dar dreaptă, asupra generaţiei păcătoase, care a respins şi a răstignit pe Mesia al ei. Suferinţelor provocate prin vrăjmăşia oamenilor le urmează o judecată dreaptă asupra acelora care au provocat aceste suferinţe.

Psalmul 22

Psalmul 22 este altfel alcătuit, şi ideea predominantă este unică în felul ei. Cu toate că suferinţele descrise aici sunt mult mai adânci şi mai impresionante, rezultatul pentru oameni nu este judecata, ci harul. Aici nu se întâlneşte nici un cuvânt despre mânie sau despre condamnarea omului. De aceea Psalmul 22 s-ar putea aproape privi ca cea mai mare apropiere – în Vechiul Testament – de revelarea harului nespus de mare al lui Dumnezeu în Noul Testament. În loc să cadă furtuna mâniei lui Dumnezeu peste aceia care au maltratat pe Mesia, Psalmul se încheie cu o cântare de laudă, care se înalţă spre Dumnezeu de la omenirea întreagă. Suferinţele lui Hristos dau naştere la o cântare de laudă comună şi universală, care până în momentul acela niciodată nu a fost adusă lui Dumnezeu. Într-adevăr aici şi acolo se întâlnesc cântări de laudă ale unora, însă în Psalmul acesta este descris un timp în care fiecare se bucură în Dumnezeu şi Îi aduc ce se cuvine Numelui Său. Fiecare Îi va aduce atunci ceea ce de fapt este rânduit fiecărei limbi omeneşti: laudă înţeleaptă şi din inimă. „În ziua aceea toate familiile neamurilor” vor adora pe Dumnezeul lui Israel ca urmare a suferinţelor lui Hristos, care sunt descrise în monologul profetic al acestui Psalm.

Psalmul 102

Psalmul 102 preamăreşte suferinţele lui Hristos. Acolo Mesia este prezentat în umilinţa Sa între oameni şi din partea oamenilor şi supunerea Lui smerită, permanentă faţă de voia lui Dumnezeu, oricum ar fi arătat această voie. Acest Psalm este numit „Rugăciunea unui necăjit, când este copleşit şi îşi varsă plângerea”. În mărimea Lui nemărginită Hristos „S-a făcut pe Sine nimic” [Filipeni 2.7]. În ascultare El a ocupat locul omului neînsemnat, slab, într-o lume mulţumită pe deplin cu sine şi înălţându-se pe sine însuşi. El a fost părăsit de oameni; a fost lăsat singur să Se plângă „ca vrabia singuratică pe un acoperiş” [Psalmul 102.7]. În necazul Lui Mesia a strigat: „Dumnezeul Meu” şi El a dorit ca Dumnezeu „să nu-L ia la jumătatea zilelor Lui” [Psalmul 102.24]. Drept urmare Domnul Dumnezeu îndreptăţeşte pe Fiul Său suferind şi respins (Psalmul 102.25-28). Timpul umilirii Lui ar fi putut de fapt să fie scurtat, căci nu era El Creatorul cerului şi al pământului? Toată creaţia va pieri, dar Mesia rămâne veşnic, neschimbător, „acelaşi ieri şi azi şi în veac” [Evrei 13.8]. De aceea rugăciunea Celui care suferă este ascultată de un martor divin al gloriei lăuntrice a persoanei Sale. Epistola către Evrei 1.10-12 este mărturia care încoronează gloria Fiului veşnic, prin care Dumnezeu a vorbit oamenilor din timpul Noului Testament.

Suferinţe şi preamărire

Însă în Psalmul 22 suferinţele lui Hristos vin de la Dumnezeu. Deja în primul verset se spune că Dumnezeu L-a părăsit, şi aceasta oferă cheia pentru întreg Psalmul. Cruzimea omenească se vede şi aici ca şi în ceilalţi Psalmi; dar faptul că Mesia al lui Israel este părăsit de Sfântul lui Israel este – cum nu poate fi altfel – ideea dominantă în această profeţie. În afară de aceasta Sfântul suferind mărturiseşte El Însuşi că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El, Cel care suferă din cauza acestei părăsiri, o descrie. El este vorbitorul în întreg acest Psalm. Odată cu descrierea suferinţelor Sale El aduce preamărire lui Dumnezeu. Aflăm că după ce lucrarea de ispăşire a fost terminată, la timpul potrivit tot pământul va fi umplut de lauda lui Dumnezeu.

Să ne amintim cât de minunat este prezentată această combinare de ispăşire şi preamărire în Levitic 16 prin sânge şi tămâie. Acolo este prezentată simbolic prezicător marea lucrare de ispăşire făcută de Hristos. Sângele viţelului şi al ţapului era dus din curtea din faţă a cortului întâlnirii în Locul Preasfânt şi acolo era stropit înaintea scaunului îndurării şi pe scaunul îndurării. Aaron intra în Locul Preasfânt – unde domnea prezenţa Domnului pe capac – cu sânge şi tămâie. Stropirea sângelui de jertfă în felul prescris era însoţită de mirosul plăcut care se ridica din tămâia arsă şi pentru El, Cel care domneşte între heruvimi, era un miros plăcut. Aşa ilustrează acest simbol că lucrarea de tămâiere a preamăririi este strâns legată cu ispăşirea pe care Hristos a făcut-o cu privire la păcatele noastre. Lucrarea Sa de ispăşire este baza veşnic valabilă pentru adorarea adusă acum de credincioşi şi pentru omagierea adusă de toţi oamenii în timpul Împărăţiei de o mie de ani.

Tatăl „caută” adoratori. Dacă noi credem în Isus Hristos, atunci pe baza lucrării de ispăşire făcută de Domnul Isus noi am devenit adoratori. Tatăl Se aşteaptă la adorare din partea noastră, deoarece noi suntem acum îndreptăţiţi pentru aceasta. Ce putem noi aduce plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Să-I aducem jertfe materiale? Să-I aducem ce izvorăşte din inima noastră: dragostea naturală şi eforturile proprii? Ştim foarte bine că în noi înşine nu este nimic care să aibă valoare pentru a fi primit de El. Unde putem noi ca admiratori găsi ceva care în toate privinţele să fie plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Tot ce este cu privire la Fiul Său, Domnul Isus Hristos, este plăcut Tatălui. Şi dacă ceva din aceasta poate fi mai plăcut decât orice altceva, atunci aceasta este ceea ce este în legătură cu suferinţele Sale şi cu moartea Sa, prin care El a glorificat pe Dumnezeu [Ioan 13.31]. De aceea noi ca adoratori trebuie să avem în inimile noastre o înţelegere clară despre lucrarea vastă a ispăşirii, care a fost înfăptuită pe cruce, atunci când El, preaslăvitul Fiu al lui Dumnezeu, care n-a cunoscut păcat, acolo „a fost făcut păcat pentru noi” de către Dumnezeu (2 Corinteni 5.21).

Scriptura foloseşte pentru lucrarea de ispăşire făcută de Hristos deseori cuvinte simple, pe care chiar şi un copil le poate spune pe dinafară. Însă cât de profund şi de neînţeles  este înţelesul lor deplin! Noi ar trebui să medităm permanent la aceste cuvinte, permiţând Duhului Sfânt să desfăşoare şi să adâncească înaintea ochilor noştri sensul şi dimensiunea lor. Atunci inimile noaste pot izbucni în cântări de laudă demne, dacă ne gândim că Fiul lui Dumnezeu fără păcat, sfânt şi desăvârşit, la cruce „a fost făcut păcat pentru noi” de Dumnezeu. Noi nu putem înţelege pe deplin această învăţătură profundă; şi noi nici nu avem nevoie s-o înţelegem pe deplin pentru a adora pe Dumnezeu. Dar dacă noi stăm înaintea lui Dumnezeu „în Sfânta Sfintelor” şi ne amintim că moartea lui Hristos este evenimentul cel mai însemnat al istoriei mondiale şi că atunci s-a petrecut ceva care are o valoare incomensurabilă şi nu are nevoie să fie reluată – atunci nu vom putea reţine cântările de laudă care se revarsă din noi. Lucrarea de tămâie a laudei plăcute lui Dumnezeu se va ridica atunci spre tronul veşnic.

Cel suferind şi Dumnezeul Său

Să păstrăm clar înaintea ochilor noştri, că în acest Psalm auzim cuvintele lui Hristos, care Se adresează lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi cunosc strigătul amar de la începutul Psalmului, care străbate Psalmul ca un laitmotiv: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aici aceste cuvinte emoţionante au caracter profetic, în evanghelii ele sunt istorie. Evangheliştii Matei şi Marcu scriu că Isus a rostit aceste cuvinte pe cruce. În adâncimea chinului Său, Domnul a rostit aceste cuvinte; El cunoştea însemnătatea acestor cuvinte şi de asemenea ştia că profeţiile din Psalmul 22 se vor împlini în El Însuşi. Când s-a împlinit timpul, El a venit în lume ca să îndepărteze păcatul, prin aceea că El Însuşi S-a jertfit. Domnul şi Mântuitorul nostru a stat singur în această lucrare – El era părăsit de Dumnezeu. Această experienţă îngrozitoare El a vestit-o aşa de tare, pentru ca fiecare s-o poată auzi: „Eli, Eli, lama sabactani?” [Matei 27.46]. Aşa cum a fost de multe ori, şi acum cei care L-au auzit, nu L-au înţeles. Ei spuneau: „Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască!” [Matei 27.49]. Că Răstignitul acesta ar fi putut să strige în felul acesta la Dumnezeul din cer, aceasta depăşea înţelegerea lor. Însă în acest fapt [că Hristos era părăsit de Dumnezeu] constă realmente adevărul central al ispăşirii, pe care Hristos a făcut-o pentru păcatele noastre şi pentru toată lumea.

Părtăşie permanentă cu Dumnezeu în timpul vieţii Sale

Aceasta este prima dată, cred eu, că noi citim în evanghelii că Domnul nostru foloseşte cuvintele „Dumnezeul Meu”, atunci când Se adresează Dumnezeului Său. Fiul era permanent în părtăşie cu Tatăl; El auzea cuvântul Său şi împlinea poruncile Lui. Când vorbea cu Tatăl Său, citim că Hristos I-a răspuns şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!” (Matei 11.25,26).

Această părtăşie a Fiului cu Tatăl era permanentă – nu numai în timpul apariţiei Sale publice, atunci când predica Evanghelia celor săraci, vindeca bolnavii şi în multe feluri făcea bine oamenilor şi le dovedea har. Această părtăşie exista şi în orele grele de la miezul nopţii în grădina Ghetsimani. Acolo Domnul era singur, despărţit de ucenicii Lui; El a îngenuncheat pe pământ şi sudoarea Lui se asemăna cu picăturile mari de sânge care cădeau pe pământ. Însă în această luptă a suferinţelor şi în chinurile sufletului Său cu privire la moartea care Îl aştepta, Domnul şi Mântuitorul nostru nu era absolut singur. Aşa a spus El ucenicilor Lui scurt înainte în aceeaşi seară: „Iată, vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine” (Ioan 16.32). Părtăşia cu Tatăl Său era neîntreruptă în timpul „strigătului Său tare şi al lacrimilor [Sale]”. „Ava, Tată”, a strigat El. „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă … Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” [Matei 26.39Luca 22.42]. Cu toate că El ştia foarte exact care era voia Tatălui pentru ziua următoare, Fiul ascultător a procedat în Ghetsimani aşa cum El totdeauna a făcut: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu să-l beau?” [Ioan 18.11].

Părăsit de Dumnezeu pe cruce

Însă aici în Psalmul 22 Domnul vorbeşte ca şi cum ar atârna pe cruce. Acum El nu spune „Tatăl Meu”, ca în grădina Ghetsimani, ci „Dumnezeul Meu”. Aici este vorba de problema păcatului, şi de aceea adresarea folosind cuvântul „Dumnezeu” este potrivită, căci Dumnezeu este Judecătorul tuturor. Dumnezeu este Judecătorul drept al lumii. Natura Lui este împotriva păcatului şi Fiinţa Lui cere pedepsirea păcatului. Sfinţenia şi păcătoşenia, lumina şi întunericul nu au nimic comun. Şi aici Dumnezeu L-a făcut păcat pe Cel care n-a cunoscut nici un păcat. Ştiind că El a purtat păcatul şi că El „a devenit blestem pentru noi”, Hristos a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Domnul nostru a mărturisit în mijlocul suferinţelor Sale pentru păcat, că El era părăsit de Dumnezeul Său, însă El încă L-a numit „Dumnezeul Meu”.

Isus avea această relaţie cu Dumnezeu deja din timpul celei mai timpurii copilării a Lui. În Psalmul nostru El spune: „Da, Tu eşti Cel ce M-ai scos din pântecele mamei” (Psalmul 22.9). Începând de la ieslea din Betleem El, Omul desăvârşit şi binecuvântat, a recunoscut pe Dumnezeu ca pe Acela căruia Îi datora ascultare şi de care era dependent. Însă aici a devenit întuneric în mijlocul zilei, şi era o diferenţă enorm de mare: Dumnezeul Lui, în care Se încredea, L-a părăsit! De ce? Hristos venise în lume ca să ocupe locul celui păcătos şi nedrept, care sta sub judecata Dumnezeului drept şi sfânt. Însă El Însuşi era Cel sfânt: „De aceea Sfântul care Se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu”, a spus îngerul Mariei (Luca 1.35). Chiar şi demonul din Capernaum I-a zis: „Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu” [Marcu 1.24Luca 4.34]. Şi ce acuzare a adus Petru iudeilor la Rusalii? „Voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi Drept” [Faptele apostolilor 3.14]. Când apostolul a vorbit despre învierea lui Isus, a citat Psalmul 16.10: „Căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea” (Faptele apostolilor 2.27).

Însă aici Hristos, Sfântul, recunoaşte pe Dumnezeul Său ca Sfântul: „Strig ziua, Dumnezeul meu, şi nu-mi răspunzi … Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.2,3). Cum se explică aceasta? Sfântul era cel care purta păcatul. Cel drept a luat locul celor nedrepţi. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, …” [1 Petru 2.24]. Ce profundă este această smerire! Ce taină adâncă de neînţeles! Inima omenească stă cu reverenţă liniştită înaintea actului de nepătruns, care acopere pentru totdeauna privirilor curioase ale muritorilor pe Mântuitorul în timpul acestor ceasuri îngrozitoare. Numai Unul era acolo în acest întuneric şi în umbra morţii. Numai el poate relata despre aceasta. El a vorbit. Cuvintele Lui stau scrise aici: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Preţul mântuirii noastre

Noi nu putem nici înţelege şi nici cunoaşte dimensiunea acestui strigăt chinuitor, care a ieşit din inima lui Hristos. Însă, făcând excepţie de interpretarea lui, cu ajutorul Duhului Sfânt noi posedăm adevărul şi binecuvântarea acestei realităţi. Credinţa noastră îşi însuşeşte acest strigăt impresionant al lui Hristos suferind. Aceste cuvinte vorbesc despre preţul salvării noastre. Ele măsoară valoarea jertfei de pe cruce pentru păcatele noastre şi spre glorificarea lui Dumnezeu. Hristos cel sfânt a fost părăsit de Dumnezeul sfânt!

Cu cât medităm mai mult în prezenţa Domnului la acest strigăt însemnat, care a venit de pe buzele Lui, cu atât înţelegem mai bine lucrarea de ispăşire făcută de Domnul Isus. Căci El a stat acolo unde niciodată mai înainte El nu a stat – sub povara vinovăţiei noastre şi a mâniei lui Dumnezeu asupra acestei vinovăţii. În timpul slujbei Sale pe pământ Hristos nu a purtat păcatele noastre, aşa cum gândesc unii în mod greşit. Pe lemn El a purtat păcatele noastre în trupul Său, aşa cum scrie Petru. Acolo El a suferit pentru noi, pentru iertarea noastră, pentru mântuirea noastră, ca să ne aducă la Dumnezeu, pentru ca binecuvântările lui Dumnezeu să poată curge neîmpiedicate, în toată plinătatea lor, în sufletele noastre.

Onoarea lui Dumnezeu era în joc

Însă mai este şi un alt aspect al lucrării de ispăşire, pe care în nici un caz nu avem voie să-l uităm: onoarea lui Dumnezeu era în joc din cauza păcatului omului. O însuşire veşnică a lui Dumnezeu, şi anume dreptatea Lui, era periclitată. Era El cu adevărat Sfântul care detestă păcatul? Sau El tolera păcatul şi nu ţinea cont de pedeapsa meritată? Domnul Isus a dat răspunsul în Persoana Sa, şi pe cruce El a menţinut sfinţenia neschimbabilă a lui Dumnezeu. Acolo El a făcut cunoscut înaintea urechilor universului: „Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel”, în timp ce El dădea mărturie despre această sfinţenie prin mărturisirea că El Însuşi era părăsit.

Suferindul sfânt a fost făcut păcat şi de aceea a fost părăsit, lăsat singur. În neliniştea Lui Hristos a strigat cu glas tare către Dumnezeul Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu”, a spus El. Repetarea înseamnă reacţia afectivă profundă, o mare nevoie. Când Avraam a stat la altarul pe care era legat Isaac şi ţinea cuţitul în mâna ridicată, ca să omoare pe fiul său, atunci îngerul Domnului a strigat: „Avraame, Avraame”. De două ori a fost strigat din cer numele tatălui. Patriarhul trebuia să asculte urgent. Nu trebuia pierdută nici o clipă! Şi mult mai urgent era strigătul Domnului nostru preamărit. El era în nevoia cea mai mare, peste El se rostogoleau valurile mâniei divine asupra păcatului, şi strigătul a străbătut singurătatea dezolantă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Acestea sunt cuvintele Fiului preaiubit al lui Dumnezeu, singurul Fiu al Tatălui, Dumnezeu arătat în carne. Să medităm mereu la aceasta. Fie ca aceste cuvinte să străpungă înlăuntrul nostru. Aceasta curăţă duhul şi luminează inima. Primim o nouă imagine despre mărimea harului lui Dumnezeu şi ne lăudăm tot mai mult cu crucea Domnului Isus Hristos. Atunci vom vedea tot mai mult lumina şi dragostea lui Dumnezeu în El, Cel care era singur în acest loc al întunericului şi blestemului. Şi Îl vom adora mai intens pe Cel care a iubit şi a perseverat până la sfârşit şi care nici atunci nu a pierdut legătura cu Dumnezeul Său, când a fost părăsit de Dumnezeu, căci El L-a numit „Dumnezeul Meu” cu încrederea că El va fi ascultat din pricina evlaviei Lui (Evrei 5.7).

Cele şapte exprimări ale lui Isus pe cruce

În evanghelii ne sunt relatate şapte exprimări ale Domnului nostru pe cruce. Trei din ele au fost rostite în primele ceasuri şi patru către sfârşit. Singura exprimare din cele şapte, care este relatată în mai mult de o evanghelie este strigătul lui Hristos, că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El este relatat atât de Matrei cât şi de Marcu. Prin mărturia dublă a Duhului Sfânt devine clar că noi trebuie să acordăm acestui strigăt atenţia plină de respect şi în mod deosebit să medităm la aceasta în rugăciune.

La început, când L-au legat de lemnul blestemat, Domnul S-a rugat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23.34). După aceea, în timp ce soarele era încă sus pe bolta cerească, Isus a văzut pe Maria, mama Lui, şi pe ucenicul, pe care El îl iubea, şi a zis mamei Lui: „Femeie, iată fiul tău!”, şi ucenicului i-a zis: „Iată, mama ta!” (Ioan 19.26,27). Compătimirea Sa nu a amorţit din cauza durerilor şi suferinţelor proprii. Mai târziu auzim cum El a dat tâlharului de lângă El, care de asemenea avea parte de grozăvia răstignirii şi care credea în El, asigurarea plină de har: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23.43). Cu toate că Domnul era mai sărac decât cel mai sărac dintre săraci, El putea totuşi să mai dea ceva. El a fost alungat din moştenirea Sa şi a fost jefuit de îmbrăcămintea Lui, părea ca şi cum El nu mai poseda nimic – însă El acordă tâlharului convertit dreptul de a intra în paradis. Ce bucurie era în cer pentru un păcătos care s-a pocăit!

Dar după aceea soarele s-a întunecat la miezul zilei într-un mod supranatural. Întunericul era peste toată ţara, de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea. Suferindul sfânt a fost ascuns ochilor oamenilor. El era numai cu Dumnezeu. În „noaptea” aceasta El nu a fost mut. Din întuneric a venit strigătul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Evanghelistul Ioan relatează suplimentar de alte două exprimări (Ioan 19.28-30): „Mi-e sete!”, şi „S-a sfârşit!”, ambele rostite, deoarece El era atotştiutor.

Ceea ce trebuia să aibă loc era acum terminat. Ce s-a terminat? Ce a avut loc? Cine poate descrie? Cine poate evalua? Nu era lucrarea măreaţă a ispăşirii pentru păcat, care a satisfăcut pe Dumnezeu în toate însuşirile Lui [de exemplu: dragoste, dreptate, sfinţenie; adnotarea redacţiei]? Dumnezeu poate acum fiind drept să îndreptăţească pe cel nedrept care crede în Isus. Domnul ştia ce El a sfârşit. El ştia ce a îndurat şi că în suferinţa Lui El a fost părăsit de Dumnezeu. În afară de aceasta Fiul lui Dumnezeu ştia că jertfa necesară pentru păcat a fost adusă şi ea era suficientă. El ştia că întunericul trecuse şi El a intrat în lumina lui Dumnezeu, spre bucuria şi satisfacţia Tatălui. După aceea vine a şaptea exprimare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23.46). După aceea El a intrat în paradis şi acolo a întâmpinat pe tâlharul pocăit, care crezuse în El şi pentru ale cărui păcate El a făcut ispăşire înaintea lui Dumnezeu.

Ispăşire şi preamărire

În versetul al treilea Mesia Însuşi dă răspunsul la întrebarea Sa: „Pentru ce M-ai părăsit?” El este: „Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.” Sfinţenia Domnului Dumnezeu cerea judecarea păcatului, înainte ca El să poată primi pe poporul Său sau preamărirea din partea poporului Său. Ispăşirea pentru păcat este baza pentru aducerea laudei şi adorării, căci locuinţa Domnului Dumnezeu este sfântă.

Copii lui Israel au fost puşi deoparte dintre toate naţiunile pământului, ca să preamărească permanent pe Domnul Dumnezeu. Cortul întâlnirii din pustie şi Templul de pe muntele Sion au fost ridicate pentru ca El să locuiască în mijlocul lor şi să primească preamărirea de la ei. Domnul Dumnezeu a rânduit ca preoţii să ardă dimineaţa şi seara tămâia aromată preasfântă  înaintea Lui într-un loc sfânt. Tămâia este o imagine a laudei de un miros plăcut, pe care Dumnezeu o aşteaptă de pe buzele oamenilor. Israel era ales ca prin această slujbă zilnică a preamăririi să ilustreze ce aşteaptă Domnul Dumnezeu de la toţi oamenii. El i-a scos din robie şi a fost îndurător faţă de ei, atunci când îngerul nimicitor a trecut pe lângă uşa lor. El i-a salvat, în timp ce a înecat în mare pe vrăjmaşii lor. Imediat s-a înălţat spre Domnul Dumnezeu cântarea de laudă a poporului Său salvat. Moise şi copiii lui Israel au serbat victoria Domnului Dumnezeu; ei au atribuit eliberarea lor puterii dreptei Sale (Exod 15). În această cântare de laudă naţională Israel privea şi înainte spre Muntele Moştenirii Domnului Dumnezeu, spre Locuinţa Lui, spre Locul Preasfânt pe care mâinile Sale l-a pregătit în ţara făgăduită (Exod 15.17). „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui” [Psalmul 106.12]. Însă ei au uitat repede faptele măreţe ale Domnului Dumnezeu, au desconsiderat poruncile Lui şi s-au închinat idolilor naţiunilor, care nu cunoşteau pe Dumnezeu. Au părăsit pe Sfântul lui Israel şi au neglijat jertfele de pace zilnice dinaintea Locuinţei Lui. Israel a păcătuit greu şi a provocat mânia dreaptă a Dumnezeului său, a Dumnezeului care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel.

La acest păcat mare al naţiunii alese pare să Se refere Suferindul sfânt în versetul 4. El a fost părăsit şi strigătul Lui a rămas neauzit din cauza păcatelor poporului, şi nu din cauza propriilor Lui păcate. Isus stătea în spărtură. El Însuşi S-a dat ca jertfă pentru păcate. El a făcut ispăşire pentru păcat. Prin suferinţele Sale El a adus sfinţenia acolo unde nu era sfinţenie, dreptate unde era nedreptate, şi laudă acolo unde acum era numai „blestem şi amărăciune”. Prin lucrarea Sa ispăşitoare Domnul Isus – în ceea ce priveşte păcatele oamenilor – a împlinit toate cerinţele Celui sfânt, care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel; însă în timp ce El a făcut ispăşire, acest Cel sfânt nu a ascultat strigătul Lui.

Interdependenţa între ispăşire şi cântarea de laudă este marcată clar în structura Psalmului. Prima parte (începând cu versetul 1 până la mijlocul versetului 21) descrie pe Hristos pe cruce, în timp ce restul Psalmului prevesteşte rezultatul lucrării de ispăşire făcută de Hristos: Israel şi toate naţiunile până la marginile pământului vor fi umplute cu duhul laudei Domnului Dumnezeu.

Părinţii salvaţi, dar Hristos părăsit

În versetul 4 vorbeşte încă duhul lui Hristos. Domnul pe cruce Se compară cu oamenii temători de Dumnezeu din timpurile trecute: „În Tine se încredeau părinţii noştri (Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi alţii), se încredeau şi-i salvai. Strigau către Tine şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine şi nu rămâneau de ruşine” (Psalmul 22.4,5). De aceea, nu contrazicea atitudinea lui Dumnezeu din trecut faptul că Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu în suferinţele Sale şi că Dumnezeu nu a acordat nici o atenţie strigătului Lui după eliberare? Evlavia lui Avraam nu era desăvârşită şi cu toate acestea rugăciunile lui au fost ascultate. Răbdarea lui Iov în suferinţe era demnă de admiraţie, dar a dovedit multă lipsă de răbdare cu „prietenii” lui şi a mărturisit Domnului Dumnezeu: „Iată, eu sunt nimic” [Iov 40.4]. Şi Iov a fost ascultat şi i s-a dat ajutor. Dar când în teama morţii Sale Mesia a strigat către Dumnezeu, în cer era linişte. Braţul Domnului Dumnezeu nu era întins, ca să-L însoţească în ceasul acesta. Ceea ce voia lui Dumnezeu I-a dat ca misiune, pe care s-o împlinească, El a trebuit s-o împlinească singur. El a trebuit să îndure totul singur, fără ajutor. În sufletul Lui avea sentimentul amar că Dumnezeu nu L-a ajutat în necazul acesta extrem de greu, aşa cum El a ajutat părinţilor în Israel. De ce această comportare schimbată? Deoarece El, Fiul Omului, care n-a cunoscut păcat, „a fost făcut păcat”, ca să facă ispăşire pentru păcate. Absolut singur în momentul acesta şi numai din acest motiv Dumnezeu a părăsit pe Robul Său ascultător, pentru ca gloria morţii Sale la cruce să strălucească netulburată în veşnicie.

Însă răbdarea şi smerirea Domnului nostru s-au revelat în ceasul acesta întunecat. Ca Unul părăsit de Dumnezeu, El mărturiseşte: „Dar Eu sunt vierme, nu om” (Psalmul 22.6). El acceptă să fie nimic printre fiii oamenilor. El a pus Eu-l propriu pe deplin în planul din fund. Acum, ca întotdeauna, Hristos „nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” [Romani 15.3]. Ca „vierme, nu ca om” El a renunţat la orice revendicare la intervenţia lui Dumnezeu: o dovadă care încununează smerenia desăvârşită şi altruismul Domnului şi Mântuitorului nostru. Viermele este un simbol al slăbiciunii extreme. Domnul, care era „răstignit în slăbiciune” [2 Corinteni 13.4], S-a comparat El Însuşi cu un vierme, ca să justifice părăsirea Lui aparentă de către Dumnezeu.

Pe cruce Domnul nu rămâne orb sau fără simţăminte faţă de gândurile şi cuvintele curioşilor; ele măresc şi mai mult durerea şi suferinţa Sa. El este insultat şi dispreţuit. Ei Îl batjocoresc, deoarece Lui nu Îi vine nici un ajutor de la Dumnezeul, în care Se încredea, aşa cum a mărturisit, nici o salvare. În timpul răstignirii Sale şi neobservat de spectatori, Hristos a ţinut însă cu tărie neabătută la încrederea în Dumnezeul Său (Psalmul 22.9-11). Aşa cum în Betleem şi Nazaret, în Capernaum şi Horazin, în Betania şi Ierusalim Isus a fost „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei” (Evrei 12.2), tot aşa El a fost şi pe Golgota. Neluând în seamă ruşinea crucii, El a rămas – conform cuvintelor Lui proprii – statornic în voia lui Dumnezeu: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” [Luca 22.42]. Oamenii batjocoreau, Hristos suferea, Dumnezeu a fost glorificat.

Când Domnul nostru a fost ispitit la începutul slujirii Sale, El trăia în pustie alături de animalele sălbatice (Marcu 1.13). Atârnând pe cruce El vede cum oamenii din jurul Lui se comportă obraznici şi barbari ca animalele care omoară. El este înconjurat de „tauri puternici din Basan” şi de „un leu care sfâşie şi răcneşte” (Psalmul 22.12,13). „Câini” necuraţi, furioşi L-au înconjurat (Psalmul 22.16). El a fost prin în cuie pe cruce, total lipsit de ajutor în mijlocul acestora. El este vărsat ca apa; puterea Lui este uscată ca cioburile unui vas de lut; toate mădularele Lui s-au desfăcut [compară cu Psalmul 22.12-17]. Aşa descrie Hristos cel răstignit slăbiciunea Lui, atunci când ceata răufăcătorilor L-a înconjurat şi au procedat samavolnic cu El, prin aceea să I-au străpuns mâinile şi picioarele. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi au tras la sorţi pentru cămaşa Lui. Se desfată la goliciunea Lui. Chiar şi în timpul festivităţilor de la sărbătoarea Paştelui inima lor stricată se delectează cu această privelişte! În versetele 12-18 Hristos descrie prin Duhul profetic suferinţele Sale provocate de oameni, care la cruce s-au îngrămădit şi s-au înmulţit.

Dar în tot acest timp Mesia exprimă dependenţa Sa stăruitoare de Domnul Dumnezeu. El spune: „Dumnezeul Meu! … Tu eşti Cel ce M-a scos din pântecele mamei … Tu eşti Dumnezeul Meu. Nu Te depărta de Mine” (Psalmul 22.2,9-11). Aici Hristos aduce înaintea Dumnezeului Său durerea şi suferinţa Sa, de care are parte din partea oamenilor, conduşi de căpetenia lumii acesteia. Tot ce puterea întunericului I-a făcut în ceasul acesta le-a acceptat ca fiind voia lui Dumnezeu cu privire la El. Ca Fiu al lui Dumnezeu, care S-a făcut nimic, El a fost ascultător până la moarte de cruce. Şi în această cea mai adâncă smerire a Sa El recunoaşte că tocmai această stare era ţelul suprem al lui Dumnezeu pentru El: „M-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15).

Strigătul de biruinţă: „S-a sfârşit!”

Însă sfârşitul se conturează. Intensitatea rugăciunii este înlocuită de lauda cu ardoare. Domnul imploră pe Dumnezeu: „Tu, Tăria Mea, grăbeşte-Te să-Mi ajuţi! Scapă-Mi sufletul de sabie şi viaţa din laba câinelui! Scapă-Mă din gura leului!” (Psalmul 22.19-21). La mijlocul versetului 21 Vorbitorul schimbă deodată tonul exprimării. Până aici tema acestui Psalm era rugăciunea rămasă fără răspuns. Însă acum a venit răspunsul şi a fost primit: „Da, Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”.

În acest Psalm nu ni se spune explicit importanţa nespus de mare a treceri de la rugăciune la primire de către Acela care la început a mărturisit că este părăsit de Dumnezeu. Este lăsat în seama noastră să medităm la acest fapt, şi anume că acelaşi glas, care a zis lui Dumnezeu: „Scapă-Mă din gura leului!”, adaugă acum: „Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”. Acelaşi care mai înainte a zis: „Dumnezeul Meu, strig şi nu-Mi răspunzi” (Psalmul 22.2), acum strigă: „Da, Mi-ai răspuns!” Cu strigăte mari şi cu lacrimi, cu rugăciuni şi implorări a strigat în suferinţele Sale pe cruce, atunci când a purtat păcatul, către Dumnezeu. Apoi a venit momentul când El a ştiut că lucrarea Sa de ispăşire pentru păcat a fost terminată, că din cauza evlaviei Lui El a fost ascultat de „către Cel ce putea să-L scape din moarte” (Evrei 5.7). Evlavia sau teama Lui de Dumnezeu a fost pusă la probă de rezistenţă. Tocmai în suferinţele Lui cele mai adânci, părăsit de Dumnezeu din cauza vinei omului, ascultarea Lui de neclintit a strălucit fără pată şi nediminuată. El a fost recunoscut de Dumnezeu, cu toate că de oameni era batjocorit.

Acum a venit salvarea, tocmai în momentul când El era fără apărare faţă de „coarnele bivolului” şi „puterea câinelui”. Tronul dreptăţii din cer şi crucea de pe Golgota de pe pământ s-au unit, atunci când Hristos Isus a adus jertfa unică pentru păcate. Sângele Lui ispăşitor a acoperit capacul de aur de sub heruvimii minunaţi. Lucrarea Sa veşnic valabilă pentru păcat a făcut-o „în trupul Său de carne” pe cruce. Această realitate a vestit-o Domnul atotştiutor oamenilor, îngerilor, demonilor. „Când Isus a luat oţetul, a zis: ‚S-a sfârşit!’” (Ioan 19.30). Aşa relatează apostolul Ioan, că Fiul lui Dumnezeu a confirmat în cuvinte că El a terminat lucrarea. Iniţial [în original] era numai un singur cuvânt, pe care Isus l-a rostit pe cruce, dar a venit de pe buzele Atotputerniciei atotştiutoare şi se va răspândi ca un ecou până la marginile universului şi până în vecii vecilor.

Am auzit ce a făcut cunoscut Domnul despre lucrarea pe care El Însuşi a făcut-o pentru păcat şi prin care Dumnezeu poate fi drept şi poate declara drept pe cel care crede în Isus. Ne mai putem juca cu gândul, că cu toate acestea ar mai trebui făcut ceva, pentru a restabili pe deplin slava lui Dumnezeu? După ce Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca jertfă de bună voie şi a strigat „S-a sfârşit!” – este posibil să se mai poată adăuga ceva ca să facă ispăşire pentru păcate? În cazul că Scriptura ar sprijini clar gândul acesta, o astfel de propunere ar dezonora pe Hristos prin dimensiunea ei şi ar combate cuvântul şi lucrarea Sa.

Porţile cântării de laudă se deschid

După ce Cel părăsit a fost salvat „din coarnele bivolului” şi ispăşirea a fost terminată, începe imediat slujba cântării de laudă. Mirosurile plăcute ale lucrării de tămâie preasfântă se înalţă spre cer împreună cu privirile îndreptate în sus. Căpetenia mântuirii, făcut acum „desăvârşit prin suferinţe” [Evrei 2.10] explică: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Psalmul 22.22). Aceasta este făgăduinţa profetică despre rezultatul ispăşirii înfăptuite. Numele lui Dumnezeu ca Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt trebuie apoi să devină cunoscut, şi Hristos Însuşi va promova închinarea demnă de Dumnezeu în mijlocul adoratorilor adunaţi.

Ni se relatează că Domnul nostru a făcut aluzie la aceasta atunci când după învierea Sa a spus Mariei Magdalena despre Dumnezeul Său. El a zis: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Această afirmaţie nu a făcut-o El mai înainte, deoarece ea [încă] nu era valabilă. Dar acum a avut loc ispăşirea pentru păcate, dreptatea lui Dumnezeu şi harul Său erau restabilite. Corespundea gloriei lui Dumnezeu ca un fel nou de relaţii ale credincioşilor între ei să fie făcut cunoscut. Pe baza lucrării, pe care El a făcut-o la cruce, Domnul Isus leagă pe ucenicii Lui slabi şi neputincioşi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Acum ei au dreptul să stea înaintea lui Dumnezeu ca fii şi să fie primiţi aşa cum Hristos Însuşi a fost primit: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” – şi aceasta nu numai pentru că ei erau născuţi din apă şi din Duh, ci pe baza jertfei pentru păcate, pe care Hristos a adus-o şi pe care Dumnezeu a primit-o. Domnul uneşte pe ai Săi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Aşa cum El a spus: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12.24). „Dumnezeul Meu!”, a strigat Domnul, atunci când era singur şi părăsit, atunci când a purtat păcatele noastre în trupul Său; nimeni nu putea lua parte la strigătul Lui. Dar acum El spune ucenicilor Săi: „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Această relaţie nouă era primul rod al suferinţelor şi al morţii lui Hristos.

Însă după primul rod urmează recolta. În restul versetelor acestui Psalm se desfăşoară cercuri tot mai largi de cântări de laudă adresate Domnului Dumnezeu. Toţi urmaşii lui Iacov şi Israel Îl vor glorifica şi se vor teme de El. Toate marginile pământului şi toate familiile neamurilor îşi vor aminti, se vor întoarce la El şi I se vor închina. În ultimul verset citim: „Aceştia vor veni şi vor vesti dreptatea Lui, vor vesti lucrarea Lui către un popor care se va naşte, fiindcă El a făcut aceasta”. Ultima propoziţie „El a făcut aceasta” nu este destul de clară. Cuvintele au caracter general şi unii ar putea întreba: Cine a făcut? Şi: Ce a făcut? Însă pentru oricine are convingeri spirituale este clar la cine se referă ele: este vorba de lucrarea inegalabilă de ispăşire a lui Hristos pe cruce, unde El a fost prezentat ca Ispăşitor, ca să vestească dreptatea lui Dumnezeu cu privire la păcat (Romani 3.23-26).

Hristos Însuşi a fost primul martor al lucrării Sale terminate, prin cuvintele: „S-a sfârşit!” Urmaşii Lui călăuziţi prin Duhul lui Dumnezeu au transmis această mărturie pe pământ de la o generaţie la alta. Ispăşirea pentru păcate este baza pentru toată lauda, toată adorarea şi toată slujba. Cerurile şi pământul se vor uni, ca să dea Mielului, care a fost înjunghiat, toată onoarea. Inima şi glasul tuturor răscumpăraţilor vor mărturisi cu bucurie spre onoarea lui Dumnezeu, că „El a făcut-o”.

Fie ca acest Psalm, iubiţi prieteni, să ne vorbească permanent despre „necazurile celui nenorocit” (Psalmul 22.24). Fie ca el să trezească în noi cântări de laudă şi să le doteze cu miros plăcut sfânt, care este demn de Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu şi de prezenţa lui Hristos. Suferinţele Sale şi jertfa Sa constituie baza veşnică pentru adorarea plăcută a lui Dumnezeu. Tatăl caută adoratori în duh şi adevăr. Cine poate aduce această adorare, dacă nu aceia care cunosc pe Isus Hristos şi care stau tari în credinţă pe lucrarea înfăptuită de El! Fie ca noi să avem parte de experienţa fericită, că Domnul Isus Hristos este Iniţiatorul şi centrul oricărei cântări de laudă în mijlocul Adunării (Bisericii) Sale; şi aceasta ori de câte ori ne amintim „că El a făcut aceasta” (versetul 31), şi ori de câte ori ne strângem în Numele Său.

Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (1)
Însuşirile şi însemnătatea jertfei arderii de tot

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Leviticul 1

În articolul acesta şi cel următor va fi vorba despre jertfa de ardere de tot descrisă în cartea Leviticul capitolul 1. Mai întâi vrem să ne preocupăm cu însuşirile şi însemnătatea jertfei arderii de tot (şi în contrast cu jertfa pentru păcat şi vină) şi totodată vom studia ce însemnătate au aceste lucruri pentru noi astăzi. După aceea în partea a doua ne vom preocupa mai detaliat cu cel care aduce jertfa şi cu preoţii.

A. Fundalul

1. Chemarea făcută de Domnul din cortul întâlnirii

Cartea Leviticul începe cu relatarea cum Domnul cheamă pe Moise, ca să-i vorbească. Prima dată când Dumnezeu cheamă un om a avut loc în grădina Eden, când omul s-a ascuns acolo de El. Atunci Dumnezeu a chemat pe om şi a zis: „Unde eşti?” (Geneza 3.9). Aceasta a avut loc după căderea în păcat, prin care omul a fost despărţit de Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu era mort spiritual. A doua oară a fost când de pe Muntele Sinai Dumnezeu l-a chemat pe Moise şi i-a spus cum poporul ar putea să-I slujească pe baza Legii: „Dacă … veţi asculta de glasul Meu …” (Exodul 19.3-6). Acum, când citim pentru a treia oară, Dumnezeu a chemat iarăşi, şi El a făcut aceasta ca să facă cunoscut oamenilor cum ei se pot apropia de El.

Dumnezeu nu a vorbit de pe Sinai, aşa cum a făcut mai înainte. Poporul a încălcat Legea, şi astfel Dumnezeu, dacă ar fi vorbit iarăşi de pe Sinai, putea numai să judece. Acum El S-a retras înapoia perdelei cortului din pustie – cu aceasta se încheie cartea Exod – şi astfel prin intermediul preoţiei putea în har să vină împreună cu poporul. Cartea Levitic începe prin aceea, că Dumnezeu Se adresează poporului prin Moise. Acum exista jertfa de ardere de tot (Exod 29), ceea ce pentru Dumnezeu era o mireasmă plăcută şi principial Îi dădea posibilitatea să recunoască poporul acesta ca popor al Său şi să locuiască în mijlocul acestui popor. Înainte de a fi „Cortul întâlnirii” era un cort de întâlnire pe care Moise l-a ridicat în afara taberei şi unde se ducea oricine vrea să caute pe Domnul şi să se apropie de El. Însă odată cu finalul cărţii Exod exista, cum am spus, Cortul întâlnirii. Când un om vine la acest cort, ca să se apropie de Domnul şi să-I aducă ceva, lui i se spune din acest cort ce trebuie să facă.

2. Un om dintre copiii lui Israel

Se spune: „Când vreun om dintre voi …”. Deci nu este un om deosebit – un preot, un levit, o căpetenie sau altcineva dintr-o clasă deosebită – ci oricine. Fiecare – chiar şi cel mai sărac, cel mai mic, cel mai neînsemnat din popor – este apelat aici. Căci şi un astfel de om aparţinea acelora care au fost salvaţi din Egipt, au trecut prin Marea Roşie, au cântat cântarea eliberării, care prin Lege au fost aduşi în legătură cu Dumnezeu, care aveau pe Dumnezeu locuind în mijlocul lor. Într-un astfel de om se poate aprinde dorinţa să aducă ceva acestui Dumnezeu, care l-a salvat. Dumnezeu este acum aşa de amabil şi îi spune ce este plăcut Lui, ce vrea să aibă cu plăcere şi cum să I se aducă. Căci un dar are valoare numai atunci dacă place celui căruia i se face.

Expresia „Când vreun om dintre voi” arată de asemenea că este o chestiune cu totul personală. Desigur această expresie ar putea să însemne şi că Dumnezeu nu Se aşteaptă să fie mulţi cei care vor veni. Însă El Se bucură de fiecare.

3. A aduce un dar de jertfă

Ceea ce omul vrea să facă aici este în cele din urmă expresia dorinţei lui de a se apropia de Domnul. Cuvântul „a aduce” are la rădăcina lui expresia „a se apropia”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cuvântul „dar de jertfă”. Prima dată, când această formă de bază karab se întâlneşte în Scriptură este în Geneza 20.4: „Dar Abimelec nu se apropiase de ea [Sara]”. Prin aceasta devine clar că prin această apropiere este vorba de o apropiere cu scopul unei părtăşii intime. Deci dacă cineva voia să aibă părtăşie cu Dumnezeu, atunci el trebuia să aducă ceva care era în stare să realizeze părtăşia.

B. Însuşirile deosebite ale jertfei de ardere de tot

1. O jertfă prin foc de mireasmă plăcută

Jertfa de ardere de tot era o jertfă mistuită de foc de o mireasmă plăcută pentru Domnul. Această jertfă mistuită de foc trebuie înainte de toate să fie diferenţiată de jertfa pentru păcat şi pentru vină. Despre jertfa pentru păcat şi pentru vină nu citim – cu o singură excepţie specială, când grăsimea este pusă pe altar –, că era ceva de o mireasmă plăcută. De aceea vedem foarte clar, că în cazul jertfei arderii de tot nu este vorba de o jertfă în care să se arate în vreun fel grozăvia păcatului. În jertfa arderii de tot vedem cum spre Dumnezeu se înalţă numai desăvârşiri, glorii şi frumuseţi. Căci tămâierea [afumarea, parfumarea] ca jertfă de foc înseamnă „înălţare în fum”, aşa cum şi expresia „jertfă de ardere de tot” (ebraică: olah) înseamnă de fapt „înălţare”. Această afumare stă în contrast clar cu arderea ca jertfă pentru păcat, unde se foloseşte un alt cuvânt. O astfel de jertfă de foc o găsim pentru prima dată la Noe în Geneza 8. Acolo citim şi că ea era o mireasmă plăcută pentru Domnul sau – altfel tradus – mireasmă de liniştire. Această jertfă a satisfăcut deplin pe Dumnezeu. Citim aceasta şi în Efeseni 5.2: „Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă.” Jertfa pentru păcat dimpotrivă era arsă ca jertfă în afara taberei ca ceva detestabil.

2. O jertfă de bună mireasmă

Şi această însuşire stă în contrast deosebit cu jertfele pentru păcat şi pentru vină. Când un jertfitor aducea o jertfă de ardere de tot, atunci de fiecare dată devenea din nou conştient că el era plăcut înaintea lui Dumnezeu. În acelaşi fel şi închinătorul nou-testamental este conştient că el este plăcut înaintea lui Dumnezeu, dacă el vine la Dumnezeu cu ceea ce înfăţişează jertfa arderii de tot (vezi Efeseni 5.2). Pentru preot dimpotrivă aceasta nu are nici o însemnătate; la el nu este amintită. Noi nu citim că ea este o jertfă de o mireasmă plăcută pentru preot. Preotul a fost făcut o dată plăcut, atunci când a fost uns ca preot. Acum el este preocupat permanent în prezenţa lui Dumnezeu. Deoarece el ştie că el a fost făcut plăcut odată pentru totdeauna, el nu are nevoie să i se amintească printr-o astfel de jertfă.

3. Era o jertfă din animale vii

Ceea ce aici a fost jertfit lui Dumnezeu era viaţă; era ultimul lucru care putea fi adus într-adevăr lui Dumnezeu (Ioan 10.17). În privinţa aceasta această jertfă se deosebeşte de jertfa de mâncare, unde nu este vorba că are loc moartea. Dumnezeu Îşi revendică viaţa pentru Sine. Din acest motiv şi sângele trebuia să fie pentru Dumnezeu şi nu trebuia mâncat.

Prima tablă a Legii cuprinde obligaţiile omului faţă de Dumnezeu. Rezumând s-ar putea spune că omul trebuie să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. Şi aici vedem simbolic pe cineva care îşi dă viaţa deplin lui Dumnezeu. Când Domnul Isus citează prima poruncă, El spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul [sau: mintea, gândirea, înţelegerea] tău.”

4. Era o jertfă în totalitate

Dacă la Domnul Isus ar fi fost un singur gând, un singur pas în umblarea Lui, un singur sentiment, care să nu fi fost în totul pentru Dumnezeu, atunci El nu ar fi putut să fie o jertfă de ardere de tot pentru Dumnezeu. Însă Domnul Isus a dat totul, El nu a reţinut nimic. În acelaşi fel totul a fost ars pe altar pentru Dumnezeu. El nu a folosit nimic pentru Sine Însuşi, pentru propria plăcere sau pentru propria comoditate sau spre folosul Lui. Şi Dumnezeu a preţuit toate acestea. Aici ni se spune foarte clar, că lucrarea de la cruce era pentru Dumnezeu.

C. Poziţia jertfei arderii de tot şi a jertfelor

Erau mai multe posibilităţi pentru a aduce un dar de jertfă. Prima jertfă, pe care Dumnezeu o numeşte aici, este jertfa arderii de tot. Ne-am putea întreba, de ce Dumnezeu începe aici cu jertfa arderii de tot. Căci ţinând seama de păcatele, pe care un om le-a făcut, şi de vina, pe care el a luat-o asupra lui, ar fi trebuit ca omul, care voia să se apropie de Dumnezeu, să vină mai întâi cu jertfa pentru păcat. Problema păcatului şi a vinei trebuie mai întâi rezolvată. Şi cu toate acestea Dumnezeu începe cu jertfa arderii de tot. El începe cu ceea ce pentru El era cel mai important şi mai preţios, şi nu ceea ce era cel mai important pentru om.

Cel mai important pentru Dumnezeu este jertfa arderii de tot şi nu jertfa pentru păcat. În afară de aceasta, aici nu este vorba de felul cum un păcătos vine la Dumnezeu, ci cum un răscumpărat din poporul lui Dumnezeu se poate apropia de Dumnezeu. Omul devine aici plăcut înaintea lui Dumnezeu, prin aceea că el aduce o jertfă de ardere de tot.

D. Jertfa

1. Anumite animale

Jertfa arderii de tot trebuia să fie un animal – ceva, care trebuia să moară ca suplinitor. Vedem aceasta deja comparativ la Abel şi Cain. Abel a adus o jertfă dintre cele mai bune animale ale turmei lui, Cain dimpotrivă, numai cereale.

Însă nu orice animal era potrivit pentru jertfă. Este de la sine înţeles, că numai animale curate puteau fi jertfite. Într-adevăr şi gazelele şi cerbii erau animale curate, dar cu toate acestea nu trebuiau aduse ca jertfă, deoarece ele erau animale sălbatice. Ca jertfă de ardere de tot trebuiau aduse animale. Aceasta arată spre faptul, că trebuiau să fie animale, care erau blânde. Şi porumbeii erau potriviţi, deoarece ei erau foarte răspândiţi şi pretutindeni ei puteau fi prinşi uşor, respectiv ţinuţi. Pentru jertfa de ardere de tot nu se puteau folosi animale neîmblânzite, nestăpânite, sălbatice. Acestea nu erau un model potrivit al Domnului nostru, care chiar S-a dat pe Sine Însuşi de bună voie.

2. Animale de jertfă diferite

Când este descrisă jertfa arderii de tot, sunt numite trei grupe de animale, care puteau fi jertfite, şi sunt date trei pasaje, în care sunt descrise aceste trei grupe, care ne prezintă trăsături de caracter diferite ale Domnului Isus ca jertfă de ardere de tot. Viţeii, animalele mici (oi şi capre) şi a treia grupă o constituie turturelele şi puii de porumbel.

Viţelul

În viţel vedem în mod deosebit activitatea, puterea, dar şi perseverenţa, energia şi supunerea de a sluji, care înaintează prin toate greutăţile. Boii au fost folosiţi înainte de toate ca animale de tracţiune. Prin toate greutăţile ei au tras plugul la arat. Nu au dat înapoi dinaintea oricărei greutăţi sau denivelări. Pe de altă parte boul este folosit în Scriptură şi ca model al animalului care slujeşte. Şi el este o imagine a puterii: „Unde nu sunt boi, ieslea este goală; dar mult câştig este în puterea boului”, se spune în Proverbe 14.4.

Caracterul boului îl găsim prezentat foarte clar în evanghelia după Ioan:

  • Domnul spune ucenicilor în Ioan 11.7-9: „Să mergem din nou în Iudeea. Ucenicii I-au zis: Rabi, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi din nou Te duci acolo? Isus a răspuns: Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică.” Ucenicii L-au atenţionat cu privire la pericolul care Îl ameninţa în Ierusalim. Şi cu toate acestea Domnul S-a dus acolo, aşa cum un bou atunci ca animal de tracţiune mergea prin toate obstacolele.
  • În Ioan 14.31 El spune: „Ridicaţi-vă, să plecăm de aici!”
  • În Ioan 18.1,8 se spune: „După ce a spus aceste lucruri, Isus a ieşit împreună cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Săi. … V-am spus că Eu Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă.”
  • În Ioan 19.5,17 se spune: „Isus deci a ieşit afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. Şi, purtându-şi crucea, El a ieşit la locul numit ‚al Căpăţânii’, care în evreieşte se numeşte Golgota, unde L-au răstignit.”

Totdeauna El ia iniţiativa. El este Cel care merge statornic pe drumul acesta până la sfârşit. „El Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”, se spune în Luca 9.51. Acesta este caracterul viţelului. El era binevoitor să facă ceea ce Tatăl I-a poruncit, chiar şi să treacă prin toate greutăţile şi obstacolele de pe cale. Acesta este şi caracterul principal al jertfei arderii de tot, şi de aceea viţelul se potriveşte cel mai bine pentru a caracteriza jertfa arderii de tot.

Oaia

În oaie vedem mai mult caracterul liber consimţit şi dăruirea pasivă, în blândeţe să lase să vină asupra Sa ceea ce a fost hotărât, fără să cârtească sau să reproşeze ceva. Aceasta o citim mai ales în Isaia 53.7: „El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura; ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura”, sau în Ieremia 11.19: „Dar Eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie.” Această supunere de bună voie şi dăruire de bună voie pentru ceea ce a fost hotărât, o găsim în mod foarte deosebit la Domnul Isus, şi de asemenea şi aceasta este prezentat în evanghelia după Ioan: „Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?” (Ioan 18.11), şi: „Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10.18).

Capra

Dimpotrivă găsim aici în capră, care aici este numită după oaie, cu toate că ea este amintită în aceeaşi grupă a animalelor mici, mai mult caracterul jertfei pentru păcat. Găsim confirmat aceasta în Leviticul 4.27-31. Acolo ea este numită în prima alegere ca jertfă pentru păcat pentru oricine din popor; la fel şi Leviticul 16, unde găsim ţapii jertfei pentru păcat adusă pentru popor. Cu toate acestea aici nu este jertfă pentru păcat, ci jertfă de ardere de tot. Însă faptul că este o capră, arată că Domnul Isus avea aptitudinea de a deveni jertfă pentru păcat. El avea aptitudinea de tratare a problemei păcatului. În Ioan 1.29 citim: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care îndepărtează păcatul lumii”. Era numai Unul singur, care era capabil să rezolve problema păcatului, şi acesta era Domnul Isus. Erau câţiva care aveau bunăvoinţă; Pavel voia să moară pentru poporul lui, şi la fel şi Moise. Însă cu toate că ei aveau buna voinţă pentru aceasta – caracterul oii –, ei nu aveau capacitatea de a face aceasta. Aceasta o avea numai Domnul Isus. Capra, spre deosebire de oaie, este un animal solitar. Şi aceasta o găsim la Domnul Isus. Şi El era Cel singuratic şi drumul lui a devenit tot mai singuratic până la cruce. „Iată, vine ceasul, şi acum a venit, ca să fiţi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine să Mă lăsaţi singur”, spune El în Ioan 16.32.

Păsările

Pasărea zburătoare pe cer arată că Domnul Isus era Omul din cer – un Străin singuratic aici pe pământ, care venise din cer, pentru ca aici pe pământ ca Străin să facă lucrarea pentru Dumnezeu. Tot caracterul Lui era ceresc. Şi aceasta o găsim în evanghelia după Ioan, de exemplu în capitolul 3, unde se vorbeşte despre „Cel care a coborât din cer” (Ioan 3.13). Într-un alt capitol El se denumeşte „Pâinea care a coborât din cer” (Ioan 6.41). În mod special sunt numite aici turturelele şi puii de porumbel.

Porumbelul este numit prima dată în Scriptură când Noe după potop l-a lăsat să zboare din corabie. El se reîntoarce cu o frunză de măslin în cioc, ceea ce arată că după judecată a venit pacea. Porumbelul este folosit şi ca model al inocenţei. „Fiţi nevinovaţi ca porumbeii”, spune Domnul Isus (Matei 10.16). Şi ochii, care deseori sunt comparaţi cu porumbeii – mai ales în Cântarea Cântărilor –, mărturisesc despre această inocenţă, de devotamentul curat. Privirea este îndreptată numai spre un singur lucru, şi acesta este urmărit: voia Tatălui. Drept urmare şi porumbeii erau potriviţi să reprezinte jertfa arderii de tot.

3. Însuşirile deosebite ale animalelor

De parte bărbătească

Trebuia să fie un animal de parte bărbătească; aceasta înseamnă că animalul de jertfă trebuia să fie tare, să aibă putere. Bărbatul este capul creaţiei, şi de aceea genul masculin mărturiseşte despre responsabilitate, dar şi despre energia cu care se realizează poziţia în care Dumnezeu ne-a adus. Poziţia noastră (despre aceasta vorbeşte genul feminin în Scriptură) este fără cusur, dacă Dumnezeu ne-a aşezat într-o astfel de poziţie, dar dacă noi nu mergem pe drumul nostru conform acestei poziţii, mărturia noastră este stricată şi Domnul Isus este dezonorat.

Fără cusur

Cel care jertfea nu putea aduce orice animal. El trebuia să ştie ce animal aduce şi trebuia să fie animalul cel mai bun. În cartea Maleahi Domnul trebuia să acuze, că ei I-au adus animale care aveau cusur. El le arată că era o lipsă de politeţe, o atitudine de nerecunoştinţă, o dezonorare faptul că ei nu I-au dat ce este cel mai bun.

Animalul trebuia înainte de toate să fie şi fără cusur, deci să fie desăvârşit. Aceasta arată foarte clar că aici este vorba de o imagine a Domnului Isus, aşa cum El era desăvârşit în toate. În El nu era nici un păcat, El nu a făcut nici un păcat, El nu a cunoscut nici un păcat, toate acţiunile Lui erau desăvârşite. În epistola 1 Petru 1.19 se spune, că noi am fost răscumpăraţi prin sângele „preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată”. Aceasta este mai mult decât prevedeau cerinţele. Şi acest caracter al lipsei de păcat, al desăvârşirii îl găsim clar arătat în evanghelia după Ioan, evanghelia jertfei arderii de tot. Domnul întreabă în evanghelia după Ioan 8.46: „Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat?”, şi în Ioan 14.30: „Vine stăpânitorul lumii şi el nu are nimic în Mine.”

E. Trepte în formele diferite de aducere a jertfelor

1. Valoarea şi mărimea animalului

Prima grupă este viţelul. Aceasta este jertfa cea mai mare, căci oile şi caprele sunt mai mici, şi porumbeii şi turturelele sunt şi mai mici. Este o diferenţă foarte mare între viţel şi porumbel. Prin aceasta trebuia să se vadă clar preţuirea pe care o face jertfitorul care aducea această jertfă de ardere de tot şi înţelegerile diferite ale valorii jertfei arderii de tot. Probabil jertfitorul nu era aşa de bogat, ca să poată aduce un viţel, sau poate pentru el nu avea multă valoare. Însă Dumnezeu este mulţumit şi cu un porumbel ca jertfă de ardere de tot, dacă este ceva care vorbeşte despre Fiul Său şi despre ceea ce El era pentru Dumnezeu. Şi un credincios poate avea o preţuire foarte diferită a jertfei Domnului. S-ar putea ca el să nu aibă aşa multă înţelegere a valorii jertfei arderii de tot a Domnului; că el Îl recunoaşte numai ca Acela care – asemenea unui porumbel – a coborât din cer pe pământ. Această preţuire diferită poate avea mai multe motive. În primul rând ar putea să fie că el a venit de curând la credinţă, aşa că el nu a avut timp destul să se preocupe cu aceste lucruri. Sau el este constrâns să se preocupe cu alte lucruri, aşa că el nu are timp. În cel mai trist caz el este prea comod şi trândav să se preocupe cu ea, sau are interese mai mari pentru alte lucruri. Însă cu siguranţă Dumnezeu ştie ce jertfă putem noi aduce.

2. Aptitudinea de a fi o jertfă de ardere de tot

În aceste animale de jertfă găsim şi o linie coborâtoare cu privire la faptul că animalul de jertfă este potrivit să prezinte gândurile lui Dumnezeu referitoare la jertfa arderii de tot. La viţel se spune: „este o jertfă de ardere de tot”, la animalele mici se spune „este ca jertfă de ardere de tot”, şi la porumbei găsim numai „darul lui de jertfă”. (n. tr.: în versiunea în limba română nu se recunoaşte clar această graduare).

3. Cantitatea de sânge

O altă diferenţă mare între aceste grupe (viţel, animale mici, porumbei) constă şi în sânge. La primele două grupe, sângele a fost stropit în jurul altarului. În cazul viţelului se menţionează categoric, că acest altar stătea la intrarea cortului întâlnirii, adică acolo unde se venea prima dată, când se intra în cortul întâlnirii. Deci când se venea la locul unde se putea fi împreună cu Dumnezeu, la intrare se vedea altarul pe care era stropit sângele de jur împrejur. Sângele dădea mărturie despre faptul că tot ce avea a face cu păcatul a fost rezolvat în chip divin şi ispăşirea a fost făcută. La grupa a doua – animalele mici – acest lucru nu mai este scos în evidenţă în mod deosebit; cu toate acestea sângele era stropit de jur împrejurul altarului. La grupa a treia – grupa păsărilor – nu mai este aşa mult sânge, ca să fie posibilă o stropire. El este stropit numai pe peretele altarului.

4. Despicarea în bucăţi

Şi în privinţa despicării în bucăţi a animalelor de jertfă sunt diferenţe. Despre viţel citim, că fiii lui Aaron, preoţii, trebuiau să aşeze bucăţile. La animalele mici aceasta nu mai este prezentat cu toate detaliile. Şi la porumbei nu mai este nici măcar posibil; acolo se spune chiar foarte categoric să fie despicat între aripi, dar să nu îl despartă în două. Aici nu se văd bucăţi şi de aceea porumbelul nu trebuia despărţit în bucăţi. Gloriile Domnului se diferenţiază tot mai puţin.

5. Asemănări în caracterul jertfei arderii de tot

În cazul caprei ne gândim deja la jertfa pentru păcat, căci ea era animalul caracteristic pentru jertfa pentru păcat (vezi Leviticul 16). Şi dacă comparăm darul ca ardere de tot adus printr-un porumbel cu porumbelul adus ca jertfă pentru păcat (Leviticul 5.7-10), atunci găsim foarte multe asemănări. De aceea aici ne putem gândi că un credincios, care nu înţelege în măsură deplină însemnătatea jertfei arderii de tot, aduce o jertfă care poartă în ea foarte mult din caracterul jertfei pentru păcat. Aceasta o putem vedea deseori în orele de strângere laolaltă ca Adunare, care sunt marcate de ceea ce Hristos a făcut pentru noi, cum El a fost făcut păcat pentru noi şi că El a îndurat pedeapsa pentru păcatele noastre.

Animalul mic trebuia sacrificat în partea de nord a altarului. Nordul are înţelesul de „ascuns, întunecat”, şi oferă o impresie negativă. „De la nord va fi vărsat răul” (Ieremia 1.14). În privinţa aceasta ne putem gândi la judecată. Duşmanii lui Israel au venit întotdeauna din partea de nord. În partea de nord nu străluceşte soarele. Asirianul este împăratul nordului. Şi aceasta este o aluzie la judecata asupra păcatului.

6. Punerea mâinilor

Punerea mâinilor o găsim numai la animalul cel mai mare de jertfă, viţelul. Punerea mâinilor o găsim la jertfa de ardere de tot, jertfa pentru pace şi jertfa pentru păcat. În toate cazurile ea vorbeşte despre o identificare a jertfitorului cu jertfa, chiar dacă este sub forme total diferite. La jertfa pentru păcat prin mărturisirea păcatelor şi punerea mâinilor, păcatele jertfitorului trec asupra jertfei. La jertfa pentru arderea de tot şi la jertfa de pace caracterul de bună plăcere al jertfei trece dimpotrivă asupra jertfitorului. Numai atunci când credinciosul vine cu această cea mai înaltă formă a jertfei arderii de tot, el înţelege acest caracter minunat al identificării cu jertfa desăvârşită.

7. Activitatea jertfitorului

Activităţile jertfitorului se reduc cu mărimea animalului de jertfă. La porumbel toate activităţile trebuie exercitate de preot. Chiar şi omorârea porumbelului trebuie s-o facă preotul, cu toate că în mod normal el nu are nimic a face cu aceasta: preotul nu sacrifică. La fel se poate întâmpla şi în orele de strângere laolaltă, că un frate exprimă un gând – de exemplu printr-o cântare, o rugăciune sau un verset biblic –, însă abia alţi fraţi (care stau în apropiere preoţească practică de Dumnezeu) dezvoltă gândul acesta în frumuseţea lui.

8. Desăvârşirea jertfei

La jertfele cele mai slabe – porumbel – este vorba, că este prezent ceva care nu corespunde caracterului jertfei arderii de tot. În cadrul jertfei arderii de tot ar trebui să se ardă totul pe altar; nu ar trebui să fie nimic nepotrivit în vreun fel. Acest gând nu mai este în cazul jertfirii porumbelului, căci aici guşa cu resturile ei trebuia aruncată  pe locul unde se aruncă cenuşa, ceea ce vorbeşte de judecata exercitată. Această parte nu era potrivită să fie o jertfă de ardere de tot sau să fie arsă împreună cu celelalte ca jertfă de ardere de tot. La fel este şi la adorarea adusă de noi deseori este ceva care nu este demn, care trebuie aruncat.

Gânduri referitoare la suferinţele Domnului
„În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat”

Percy Adolphus Humphreys

© SoundWords, Online începând de la: 13.03.2019, Actualizat: 13.03.2019

Introducere

Sper ca ilustrarea următoare să ajute pe aceia care au greutăţi să înţeleagă diferenţa între diferitele suferinţe ale lui Hristos. Mă ocup acum în mod deosebit cu legătura între poziţia şi starea rămăşiţei alese a lui Israel din viitor. La aceasta se referă şi versetul citat mai sus din Isaia 63în primul rând în sens profetic.

Capitolul 53 din cartea Isaia este conform cu Ioan 11.51 („Isus trebuia să moară pentru naţiune”), în aplicarea lui literară şi fundamentală, mărturisirea acestei rămăşiţe alese despre suferinţele şi moartea Domnului Isus Hristos pentru ea. Această mărturisire are loc după ce El va fi revenit în norii cerului şi ei au privit pe Acela „pe care L-au străpuns”, şi ei „vor boci pentru El”;

  • Zaharia 12.10-14: Şi voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duhul îndurării şi al cererilor; şi vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns“; şi vor boci pentru El, cum boceşte cineva pentru singurul lui fiu, şi se vor amărî pentru El, cum este cineva în amărăciune pentru întâiul său născut. În ziua aceea va fi plângere mare în Ierusalim, ca plângerea din Hadadrimon în valea Meghidonului. Şi ţara va boci, fiecare familie în parte; familia casei lui David deoparte şi soţiile lor deoparte; familia casei lui Natan deoparte, şi soţiile lor deoparte; familia casei lui Levi deoparte, şi soţiile lor deoparte; familia şimeiţilor deoparte, şi soţiile lor deoparte; toate celelalte familii, fiecare familie deoparte şi soţiile lor deoparte.
  • Zaharia 13.1: În ziua aceea se va deschide un izvor casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului, pentru păcat şi pentru necurăţie.
  • Psalmul 51.2-4,14: Spală-mi deplin fărădelegea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu. Pentru că-mi cunosc nelegiuirile şi păcatul meu este întotdeauna înaintea mea. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea ochilor Tăi; aşa că eşti îndreptăţit când vorbeşti, eşti curat când judeci. … Scapă-mă de vina sângelui, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele: limba mea va cânta tare dreptatea Ta.
  • Apocalipsa 1.7: Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi cei care L-au străpuns; şi toate seminţiile pământului se vor jeli din cauza Lui! Da, amin.

Locţiitorul compătimitor

Să ne imaginăm următoarea situaţie: un om a înfăptuit crima de înaltă trădare; el este dovedit că a făcut această crimă şi este condamnat la moarte. Să presupunem acum, că fratele acestui om se oferă domnitorului, faţă de care s-a făcut crima, din dragoste curată şi devotată pentru fratele lui ca locţiitor, ca să moară în locul fratelui. Să presupunem că domnitorul acceptă oferta locţiitorului şi este gata să anuleze pedeapsa cu moartea a criminalului şi să-i ierte total crima însăşi; însă, cu toate că locţiitorul moare, sub rezerva ca ucigaşul să rămână un timp în închisoare şi sub toate formele de disciplinare din închisoare, fără să afle că fratele lui v-a suferi pedeapsa cu moartea în locul lui – aceasta pentru a-l face să devină cu adevărat conştient de grozăvia crimei lui şi să-l determine la căinţă şi mărturisire.

Să presupunem apoi, că locţiitorul este gata să fie pentru un timp scurt înainte de moartea sa închis în aceeaşi închisoare, să aibă parte de aceeaşi disciplină a închisorii şi să sufere aceleaşi încercări şi temeri ca şi fratele vinovat, ca să fie în stare să simtă cu fratele lui în necazul şi suferinţa lui în închisoare. Toate acestea, fără ca fratele vinovat să ştie ceva.

Este clar şi precis, că locţiitorul – atâta timp cât el este închis în închisoare – este într-adevăr în aceleaşi împrejurări ca şi fratele vinovat, dar nu în aceeaşi stare morală, ci într-o stare total opusă. Starea morală a unuia din fraţi este vină, starea morală a celuilalt ar fi o nevinovăţie deplină şi desăvârşită.

Deci, cu toate că locţiitorul a mers de bună voie în închisoare, totuşi suferinţele, pe care el le îndură, sunt parte a disciplinei obişnuite din închisoare şi în concordanţă cu legile domnitorului. În acest sens se poate spune, că ele au fost executate de domnitor. Însă alături de suferinţele provocate de disciplina închisorii, locţiitorul va trebui să îndure în acelaşi timp suferinţele spirituale lăuntrice şi chinurile, care sunt urmările grozăviei înspăimântătoare ale morţii care ameninţă, sub a căror povară şi fratele vinovat va trebui să rămână atâta timp, până când află că fratele lui a murit în locul lui, şi urmare acestui fapt el devine graţiat şi lăsat liber. De îndată ce el află aceasta, inima lui va fi imediat umplută de durere mare, dar această durere ar fi o cu totul altă durere decât aceea pe care el a simţit-o până acum. Înainte întristarea lui a fost provocată de sentimentul mărimii crimei sale împotriva unui domnitor bun, drept şi milos şi pe baza consecinţelor care el le-a adus asupra lui însuşi. Acum el se acuză, că a provocat moartea fratelui său şi este vinovat de sângele fratelui său (vezi Psalmul 51). În afară de aceasta inima lui se consumă printr-un sentiment copleşitor al dragostei fratelui său cu spirit de sacrificiu pentru el.

Diferenţa între suferinţele locţiitorului, în timp ce el este în închisoare, şi durerea lăuntrică şi chinurile la gândul anticipat la moartea îngrozitoare, de care va avea parte, pe de o parte, şi moartea însăşi, pe de altă parte,este foarte clară şi precisă.

Ultima – moartea – era suplinitoare; nevinovatul suferea în locul vinovatului sau pentru vinovat. Şi deoarece pedeapsa, care trebuia dată pentru crimă, a fost executată şi purtată de locţiitor şi domnitorul a acceptat moartea locţiitorului în locul morţii vinovatului, crima făptaşului a fost ispăşită, şi el este eliberat de la condamnare. Niciodată el nu va mai gusta moartea, pe care el a meritat-o de fapt, şi nici durerile reale şi suferinţa acestei morţi.

Dimpotrivă, suferinţele în închisoare, care trebuiau să aibă loc ca măsuri guvernamentale de disciplinare sau ca pedeapsă spre corectare şi nu spre condamnare, nu erau suplinitoare, şi de aceea fratele vinovat este supus în continuare acestor suferinţe, chiar dacă locţiitorul lui va muri, până s-a ajuns la scopul final al pedepsei, şi anume, judecarea de sine, mărturisirea şi pedeapsa.

Anularea sau ispăşirea – dacă vrem să folosim această expresie la ilustrarea anterioară în înţelesul ei juridic şi obişnuit – înseamnă să plăteşti, respectiv să suporţi pedeapsa întreagă, pe care legea o cere pentru crimă. Astfel, aşa se spune despre un criminal executat: „El şi-a ispăşit crima în spânzurătoare”. Nimic altceva mai puţin decât aceasta ispăşeşte contravenţia. Şi acolo unde a avut loc o crimă, pe care stă pedeapsa cu moartea, această contravenţie va fi ispăşită numai prin suferirea acestei pedepse sau cu alte cuvinte: nimic altceva nu satisface cerinţele drepte ale legii. Nimic din ce îndură un criminal aflat sub pedeapsa cu moartea în timpul vieţii sale – fie că este vorba de disciplinarea în închisoare, de durerea lăuntrică a unei conştiinţe încărcate sau simţământul anticipat al groazei care îl aşteaptă prin execuţia ameninţătoare -, nu este ispăşitor în vreun fel, căci prin aceasta pedeapsa cu moartea nu este plătită.

Acelaşi principiu se aplică – spus cu toată reverenţa – la marea lucrare de ispăşire, care a fost înfăptuită de Domnul nostru Isus Hristos. Nici o suferinţă şi nici o durere, de orice natură, pe care El le-a îndurat în timpul vieţii Lui sfinte, binecuvântate şi desăvârşite pe pământ, nu puteau să ispăşească în vreun fel. Să afirmi contrariul, aceasta ar însemna tăgăduirea explicaţiei foarte clară a Scripturii, că „sângele … face ispăşire pentru suflet” (Leviticul 17.11) şi că „fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9.22).

Aplicarea ilustraţiei de mai sus la suferinţele Domnului nostru în legătură cu rămăşiţa iudaică devine clară, dacă studiem următoarele locuri din Scriptură:

Isaia 63.9

Citatul, care serveşte ca titlu la articolul acesta („În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat”) este din Isaia 63.9. Dacă Duhul lui Hristos a explicat prin profet, că El a fost strâmtorat în toate strâmtorările lor, cine vrea atunci să spună că sunt unele necazuri ale rămăşiţei, de care Hristos nu a avut parte?

Isaia 50.4-6

În Isaia 50.4-6 auzim pe Hristos, cum spune prin profet despre Sine Însuşi: „Domnul Dumnezeu Mi-a dat limba unui ucenic, ca să ştiu cum să ajut cu un cuvânt pe cel obosit. El Îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă , Îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic.” Expresia „ca un ucenic” stă în textul original la plural (limmudim, de la rădăcina lamed = „a învăţa”) şi este tradus în Isaia 8.16 cu „ucenici” şi în Isaia 54.13 cu „cei care sunt învăţaţi”. Şi acesta este înţelesul adevărat al cuvântului, adică „elev” sau „ucenic”. Domnul Isus este arătat aici ca un copil, care în fiecare dimineaţă primeşte o lecţie de la Tatăl Lui, pentru ca El să ştie să ajute cu un cuvânt pe cel obosit.

În versetul următor citim: „Domnul Dumnezeu Mi-a deschis urechea.” Înţelesul acestei exprimări îl putem învăţa din Iov 33.16: „El deschide urechea oamenilor şi le pecetluieşte învăţătura”, şi în Iov 36.10: „Şi le deschide urechea spre disciplină.” Cuvântul „învăţătură” din citatul anterior şi cuvântul „disciplină” din citatul acesta este acelaşi cuvânt care în Isaia 53.5 este tradus cu „pedeapsă”, şi anume musor. Înţelesul acestui cuvânt este conform lui Gesenius în lexiconul lui ebraic (Tregelles Edition): „1. Mustrarea copiilor de către părinţii lor, a popoarelor de către împăraţii lor, a oamenilor de către Dumnezeu; 2. Avertisment, disciplinare, în mod deosebit ce primesc copiii de la părinţii lor şi oamenii de la Dumnezeu.”

Dar ca să continuăm cu Isaia 50.5,6: „Şi nu M-am împotrivit, nu M-am dat înapoi. Mi-am dat spatele celor care Mă băteau şi obrajii celor care-Mi smulgeau barba. Nu Mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare.” Deci, faţă de cine Hristos nu a fost împotrivitor? Desigur, faţă de Domnul Dumnezeu, faţă de Tatăl. Şi de la ce nu S-a dat înapoi? Răspunsul este dat în versetul 6.

Deci aceasta era ceea ce pentru care Domnul Dumnezeu, Tatăl, I-a deschis urechea în versetul 5, ceea ce avem în versetul 6, şi anume corectura sau pedeapsa sau disciplinarea. [Remarca traducătorului: Nu că Domnul ar fi avut nevoie de mustrare sau de disciplinare sau de pedeapsă. Însă El S-a pus sub aceste suferinţe, aşa cum în analogia de mai sus locţiitorul a fost de bună voie gata ca înainte de moarte să meargă în închisoare, ca acolo să aibă parte de toate suferinţele închisorii, pe care fratele lui trebuia să le îndure.] Şi în tratamentul, de care Domnul a avut parte prin mâna oamenilor (Matei 26.67; 27.26-31Luca 22.63-65; 23.1-24,32-39Ioan 18.22-24,28-40; 19.1-17), Îl vedem în ascultare faţă de învăţătura Tatălui, supunându-Se smerit pedepsei sub care L-a adus Tatăl – cu toate că oamenii erau instrumentele care au exercitat aceasta. Şi astfel El a dovedit înaintea lumii nu numai în moartea Sa pe cruce, ci şi în aceste suferinţe premergătoare, că „El a iubit pe Tatăl” şi „a făcut cum I-a poruncit Tatăl” (Ioan 14.31).

Evrei 5.8 poate fi văzut ca un comentariu al Duhului Sfânt la Isaia 50.4-6: „Deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit.” Deci dacă Domnul nostru în scena finală a vieţii Lui binecuvântate a îndurat suferinţele şi batjocurile, pe care oamenii păcătoşi le-au adus asupra Lui, nu le-a primit El ca venind din mâna Tatălui şi numai instrumental ca venind din mâna oamenilor? Dacă se citeşte spiritual Psalmul 69.26 în lumina din Isaia 50, mai poate fi vreo îndoială cu privire la expresia: „Îl persecută pe Cel pe care L-ai lovit Tu”? Locul acesta poate fi aplicat numai la suferinţele Domnului nostru, care sunt relatate în evanghelii în locurile citate. Şi suferinţele acestea nu erau ispăşitoare! Sau are cineva o câtuşi de mică greutate să înţeleagă sensul şi aplicarea expresiei „a lovi” din Psalmul acesta?

Psalmul 69 se referă foarte clar la suferinţele lui Hristos venite din mâna omului, nu numai la cruce, ci şi înainte, şi de aceea la suferinţe care nu erau ispăşitoare. Versetele din Psalmul 69.22-28) dovedesc concludent că urmarea acestor suferinţe este judecata şi nu este har. [Remarca traducătorului: o altă dovadă pentru aceasta este că rugăciunea Domnului este „la timpul potrivit” (Psalmul 69.13), nu însă când El era părăsit.]

Psalmul 102

Psalmul 102 conţine exprimările lui Hristos din timpul luptei cu moartea în Ghetsimani şi trebuie citit în legătură cu Matei 26.36-46Marcu 14.32-42Luca 22.39-46 şi Evrei 5.7. Furia şi mânia, despre care este vorba în Psalmul 102.10, au literalmente şi în primul rând a face cu furia şi mânia lui Dumnezeu, care din punct de vedere al guvernării erau asupra poporului Israel, şi care încă mai sunt. Suferinţele Domnului nostru în Ghetsimani erau în primul rând consecinţa acestora, şi într-un anumit sens – cu toate că desigur într-un mod nespus mai slab – rămăşiţa va trebui să aibă parte de aceste consecinţe în timpul necazului cel mare (Daniel 12.1Matei 24.21). Aceste consecinţe sunt între altele exercitarea deplină a autorităţii lui satan împotriva lor şi prigoana îngrozitoare din partea oamenilor, aşa cum găsim prezentată clar aceasta în Apocalipsa 12.13. Deci în Grădina Ghetsimani şi în scena finală a vieţii Sale Domnul nostru a avut parte de urmările mâniei de drept a lui Dumnezeu asupra poporului Israel, pentru ca El, în împlinirea cuvântului din Isaia 63.9, să fie strâmtorat în toate strâmtorările lor, şi aceasta cu scopul că El va fi capabil să simtă împreună cu rămăşiţa, când ea va trece prin necazul cel mare, care în Ieremia 30.7 este numit „timp de necaz pentru Iacov”.

Exercitarea efectivă a furiei şi mâniei lui Dumnezeu împotriva poporului a fost îndurată de Domnul nostru din mâna Domnului Dumnezeu, a Tatălui, şi în mod consecvent El a îndurat aceasta în mod suplinitor şi ispăşitor pentru popor. De aceea rămăşiţa nu numai că niciodată nu va gusta nici măcar un strop din furia lui Dumnezeu, ci ei vor fi aduşi prin îndurarea Sa suverană şi harul Său în toate binecuvântările noului legământ, spirituale şi pământeşti, deoarece la cruce a avut loc ispăşirea.

Sper ca explicarea acestui verset din psalm (Psalmul 102.10) nu va crea greutăţi pentru acela care are în vedere, că Domnul a suferit permanent sub urmările păcatului – de la prima respiraţie în ieslea din Betleem şi până în momentul când El pe cruce plecându-Şi capul a strigat: „S-a sfârşit!” Să ne imaginăm pentru un moment, că suntem închişi pentru o săptămână sau pentru o zi într-o cameră mortuară, atunci vom avea o imaginare, chiar dacă este numai foarte, foarte slabă, despre ceea ce Domnul nostru în toată desăvârşirea Sa morală ca Om a trebuit să sufere, în timp ce El treizeci şi trei de ani a mers pe pământul acesta în atmosfera stricată a lumii acesteia încărcată cu păcat, sub suspinele creaţiei şi a spectacolului interminabil al suferinţei şi durerilor omeneşti. În acestea precum şi în alte feluri diferite, El a suferit sub urmările păcatului omului – fără deosebire, dacă este iudeu sau păgân. În Ghetsimani El nu a suferit exclusiv, dar în mod deosebit din cauza urmărilor păcatelor poporului Israel, pentru care El a murit într-un mod cu totul deosebit. Însă El a murit nu numai pentru această naţiune, ci şi pentru ca să adune într-unul pe copiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu (Ioan 11.49-52).

Psalmul 22

Psalmul 22 se referă exclusiv la suferinţele Domnului nostru pe cruce, atât la suferinţele pe care El le-a îndurat din mâna Tatălui, când „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească”, atunci când „L-a lăsat să sufere”, „Şi-a adus sufletul Său o jertfă pentru vină”, cât şi la suferinţele venite din mâna oamenilor.

Isaia 53.5

Expresia „pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui” din Isaia 53.5 include fără îndoială suferinţele ispăşitoare ale Domnului nostru pe cruce, unde El – prin aceea că a murit pentru poporul Israel – a suferit mânia lui Dumnezeu din cauza păcatului în general, cât şi mânia lui Dumnezeu ca urmare a guvernării Lui peste popor, deoarece poporul stătea sub blestemul unei legi încălcate. Dar cu toate acestea expresia nu exclude suferinţele lui Hristos care nu au fost pentru ispăşire pentru rămăşiţă, la care m-am referit deja. Ei vor trece prin aceste suferinţe în timpul necazului cel mare.

Matei 3.13-17

Există o acţiune în viaţa Domnului nostru, care – dacă se înţelege sensul ei adevărat – este cheia pentru întreaga temă a suferinţelor Sale în legătură cu rămăşiţa iudaică: aceea, că El S-a lăsat botezat cu botezul lui Ioan. Motivul, pe care Domnul îl dă pentru aceasta – „aşa se cuvine, să împlinim toată dreptatea” (Matei 3.15) – arată că prin această acţiune Hristos a ocupat public poziţia rămăşiţei şi S-a identificat cu această rămăşiţă, ca stând sub acţiunea de guvernare legitimă a lui Dumnezeu. Dacă s-a înţeles această poziţie, pe care Hristos a luat-o aici, o expresie ca cea din Psalmul 69.5 – „Dumnezeule, Tu cunoşti nebunia mea, şi greşelile mele nu-Ţi sunt ascunse” – va fi clară şi înţeleasă. Aceasta este valabil şi pentru multe alte exprimări asemănătoare din Psalmi, care sunt aplicabile atât la Hristos cât şi la rămăşiţă. Desigur o astfel de exprimare nu este folosită personal de Domnul, sau ar fi aplicabilă personal la El, ci este aplicabilă la El numai în legătură cu rămăşiţa aflată sub guvernarea legitimă a Domnului Dumnezeu, a Dumnezeului lui Israel.

Dacă aceste pasaje diferite din Scriptură, pe care le-am studiat, le-am aplicat la Domnul Isus Hristos în relaţia Lui cu rămăşiţa aleasă a lui Israel, totuşi aceasta nicidecum nu înseamnă că aplicarea acestor pasaje s-ar limita la aceasta. Dimpotrivă, este aşa, că aplicarea lor deplină în duh la Hristos şi la toţi ai Săi (alături de iudei) nu numai că este permisă, ci chiar poate fi. O astfel de aplicare a acestor pasaje din Scriptură nu am făcut-o, numai pentru faptul că ea nu este subiectul studiului.

Rezumat

Întreaga temă poate fi rezumată în aceste puţine cuvinte:

  • Domnul nostru a suferit în viaţa Sa sub urmările păcatului, din pricina compasiunii.
  • El a suferit la cruce sub judecata asupra păcatului, din pricina ispăşirii.

Remarcă

Acţiunile Domnului cu Israel conform căilor de guvernare vor avea loc în ultimele zile cu el ca naţiune, dar şi rămăşiţa iudaică aleasă le va simţi, căci ea este parte a naţiunii. Este exact aşa ca şi cum lui Dumnezeu I-ar fi plăcut să pedepsească Anglia ca întreg cu judecăţile Sale, să trimită ciumă, foamete sau război din cauza păcatelor noastre ca naţiune,dar atunci poporul Domnului din ţara aceasta ar simţi urmările judecăţii, deoarece ei înşişi sunt o parte a acestei naţiuni. Pentru ei, credincioşii, această pedepsire va fi însă fără îndoială spre folosul lor (Evrei 12.5-11). Deci când noi vorbim despre suferinţele sfinţilor aflaţi sub acele judecăţi, putem spune ori că ei suferă sub căile de guvernare ale Domnului cu ei, sau spunem, că ei suferă sub căile de guvernare ale Lui cu naţiunea, şi aceasta nu s-ar contrazice.

În ceea ce priveşte pedeapsa care va veni împotriva poporului Israel în ziua furiei şi mâniei Domnului, scopul şi ţelul final al Domnului este în totalitate diferit: o dată cu privire la partea necredincioasă a poporului şi o dată cu privire la rămăşiţă. Pentru rămăşiţă este o judecată spre corectare, spre restabilire şi spre binecuvântare (vezi Deuteronomul 8.5,6). Pentru partea necredincioasă este o judecată spre condamnare şi spre pierzare.

Pe scurt vreau să remarc, că partea necredincioasă a iudeilor este deseori diferenţiată în Psalmi şi în profeţi de rămăşiţă cu titlul „cei păcătoşi”, „cei răi” şi „cei mândri”, în timp ce despre rămăşiţă se vorbeşte mereu ca „cel sărac”, „cel smerit” şi „cel strâmtorat” (vezi de exemplu Ţefania 3.12,13).

Aceia care doresc să primească mai multă lumină despre această temă, ar trebui să studieze cu rugăciune următoarele capitole din Biblie, care sunt numai o mică alegere din multele pasaje: Exodul 34 (unde Domnul este revelat în versetele 6 şi 7 în caracterul Său şi căile Sale de guvernare faţă de Israel după încălcarea legământului de pe Sinai), şi Leviticul 26 şi Deuteronomul 28. (În ambele este revelat marele principiu al guvernării lui Dumnezeu – şi anume dreptatea şi ca rezultat inevitabil binecuvântarea ascultării şi pedepsirea neascultării – şi prin aceasta este arătată diferenţa între bine şi rău.) La fel Deuteronomul 29-30; 31.25-29Psalmul 118Isaia 26-27; 59-60; 63-66Ieremia 30-31; Plângerile lui Ieremia 3Ezechiel 20; 37Daniel 9.20-27; 11.36-45; 12Osea 14Zaharia 11-14Matei 24Romani 11Apocalipsa 12.

Este important să se ştie cum gândeşte Domnul despre aceasta, ce ar trebui să ştim noi ca credincioşi din veacul timpului de har despre căile Domnului din trecut şi din viitor cu vechiul Său popor. Aceasta ne-o arată apostolul Pavel prin Duhul Sfânt deosebit de clar în 1 Corinteni 10.1-12, unde el vorbeşte despre istoria lui Israel, şi în Romani 11.25, unde ele descrie ţelurile Domnului cu ei după aceea – şi anume îndurare şi har. În ambele cazuri el spune: „Nu vreau, fraţilor, să fiţi neştiutori.” Prezentarea măreaţă a înţelepciunii lui Dumnezeu în felul în care El realizează ţelurile Lui de binecuvântare pentru Israel produce o aşa admiraţie la apostol, că la sfârşitul acestui capitol el rosteşte această doxologie măreaţă – unul din pasajele cele mai minunate din toată Biblia.

Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos
Isaia 63.9; Psalmul 69

Dirk Schürmann

Versete călăuzitoare: Isaia 63.9Psalmul 69

Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.

Suferinţe ispăşitoare

Domnul Isus a trebuit să îndure diferite feluri de suferinţe. De asemenea, El a suferit în timpuri diferite. Ceea ce desigur în primul rând pe noi ne impresionează cel mai mult, deoarece noi suntem foarte mult atinşi de aceasta, erau suferinţele ispăşitoare de pe Golgota. Aceste suferinţe ispăşitoare au fost în mod deosebit suferinţele care I-au produs cel mai mult durere. Aceste suferinţe sunt pentru noi într-adevăr cele mai importante suferinţe, căci dacă El nu ar fi suferit acestea atunci noi ar fi trebuit să suferim în iad chinurile veşnice. Dar pentru că noi am văzut că El a suferit pe Golgota pentru noi şi avem voie să luăm pentru noi ceea ce El a făcut acolo pentru noi, de aceea nu trebuie să ne mai temem de aceste suferinţe, de aceste chinuri. El le-a luat pentru noi asupra Sa, El a devenit Locţiitorul nostru.

Suferinţe din cauza dreptăţii

Însă Hristos nu numai a suferit în locul nostru. El a trebuit să îndure şi suferinţe din pricina dreptăţii, deoarece El ca Cel drept a fost aici jos printre cei nedrepţi şi a fost tratat nedrept. Deoarece El a trăit o viaţă dreaptă, sfântă, fără păcat, El a fost duşmănit, L-au urât, nu L-au vrut. Nu au vrut să aibă lumina, pe care El o răspândea; era pentru ei prea orbitoare, deoarece descoperea răul din viaţă. Şi de aceea L-au urât. Acestea erau suferinţe pe care El a trebuit să le îndure din pricina dreptăţii. Este posibil ca şi noi astăzi să avem parte de suferinţele din pricina dreptăţii, unul mai mult, altul mai puţin. Dacă aducem lumină în jurul nostru, atunci aceasta ar putea să fie pentru unii prea orbitoare, şi ne vor crea probleme. Vom avea parte de acestea chiar şi de la aceia care se numesc creştini şi uneori sunt creştini adevăraţi.

Suferinţe provocate de presimţire şi presentiment

Sunt însă încă un fel de suferinţe ale Domnului nostru, care nu sunt aşa de cunoscute. Dacă citim relatarea despre Ghetsimani, care ne este prezentată în trei evanghelii, atunci ştim că Domnul a suferit având presimţirea şi presentimentul a ceea ce trebuia să sufere în judecata lui Dumnezeu pe Golgota.

Acest fel de suferinţe le întâlnim foarte des în Psalmi. Căci aceste suferinţe stau în legătură în mod deosebit şi cu ceea ce rămăşiţa credincioasă a lui Israel va avea parte în viitor, suferinţe în care Domnul a intrat de bună voie, ca să poată suferi împreună cu poporul Său.

Dacă nu diferenţiem aceste suferinţe de suferinţele ispăşitoare ajungem repede în încurcătură. Atunci ne mirăm de Psalmii suferinţelor, în care în final este vorba de judecată, şi ne întrebăm, dacă nu cumva Domnul a suferit totuşi pentru păcate înainte de cele trei ceasuri în care a fost părăsit de Dumnezeu. Să luăm Psalmul 69 în comparaţie cu Psalmul 22. De exemplu în Psalmul 69.13 se spune: „Rugăciunea Mea este către Tine, Doamne, la timpul potrivit [sau: primirii].” Nu ca în Psalmul 22.2,1: „2 Dumnezeul meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; 1 Pentru ce M-ai părăsit?”

Nu, este timpul potrivit [al primirii], prin aceasta este clar că nu poate fi vorba de cele trei ceasuri în care El a fost părăsit. Vom constata că Psalmul 22 este total diferit de Psalmul 69. După ce acolo în versetul 21 lucrarea este descrisă ca fiind terminată, găsim numai binecuvântare, şi anume o binecuvântare care se extinde în cercuri tot mai mari, până la generaţia următoare din Împărăţia de o mie de ani. Este numai binecuvântare, şi ea devine tot mai mare. Acolo nu se găseşte absolut nimic despre judecată. Dimpotrivă în Psalmul 69.21-28; 22 „Masa lor să fie o cursă înaintea lor, […] 23 să li se întunece ochii […] coapsele să li se clatine neîncetat 24 Varsă-Ţi furia peste ei […] 25 Pustie să le fie locuinţa […] 27 Adaugă nelegiuire la nelegiuirea lor […] 28 să fie şterşi din cartea vieţii […]”.

Aceasta este cu totul altceva decât la ceea ce noi ne-am aştepta şi ar trebui să ne aşteptăm – dar şi am putea aştepta, când în Psalmul 22 este vorba de ispăşire. Când este vorba de ispăşire, atunci păcatele acestea sunt ispăşite – tocmai prin această lucrare. Atunci lucrarea aceasta oferă har. Prin aceasta nu vreau să spun, că aceia care au dus pe Domnul la cruce vor fi simplu împăcaţi. Cu siguranţă s-ar putea să fi fost unul sau altul care după aceea a avut parte de har. Dar desigur Domnul nu a ispăşit păcatele acelora care nu s-au pocăit şi nu au primit harul. Însă principial, când este vorba de ispăşire, rezultatul este binecuvântarea.

Compătimire ca urmare a ispitirii şi suferinţă în timpul ispitirii

Uneori nu se poate deosebi exact, dacă este vorba de Domnul sau de credincioşi. Domnul Isus a suferit şi în aşa fel, aşa cum citim în epistola către Evrei, într-o formă cu totul deosebită.

Evrei 4.15,16: Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.

Aici este deci vorba, că Domnul Isus ca Mare Preot poate avea compasiune cu noi. Apoi ni se spune aici cum este posibil ca El să poată avea compasiune cu noi, şi anume pentru că El a fost ispitit ca şi noi, cu excepţia păcatului.

Dar ce înseamnă că El a fost ispitit? Ce înseamnă că El poate avea compasiune cu noi? Dacă aud de cineva, că probabil a pierdut un copil, atunci eu pot avea compasiune cu el, dar aceasta este compasiune cu o oarecare distanţă, dacă eu fac parte din aceia care încă nu au pierdut nici un copil. Domnul Isus are compasiune în alt fel, El a fost ispitit în acelaşi fel ca noi.

Să citim în Evrei 2.18 ce înseamnă, că El a fost ispitit:

Evrei 2.18: pentru că, în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi.

Aceasta înseamnă că atunci când El are compasiune, El Însuşi a fost ispitit în chestiunea respectivă, şi când El a fost ispitit, înseamnă că El a suferit. Aceasta înseamnă, că întotdeauna compasiunea Lui este în legătură cu faptul că El Însuşi a avut de suferit. Deci dacă El poate avea compasiune cu ai Săi, atunci trebuie ca El Însuşi să fi suferit, şi aceasta înseamnă foarte mult. Noi trebuie întotdeauna să ţinem seama, indiferent în ce împrejurări se află credincioşii, că ei şi noi ne putem gândi – şi aceasta face slujba Sa de mare Preot deosebit de mare – că El are compasiune, deoarece El Însuşi a suferit. Şi aceasta devine cu atât mai mare cu cât nevoile, prin care cineva trebuie să treacă, sunt mai mari. Şi aceasta este valabil şi pentru Israel, căci noi citim în

Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.

Suferinţele rămăşiţei credincioase

În cartea Psalmilor ne sunt arătate necazurile, în mod deosebit ale credincioşilor, care vor trăi abia în viitor – aşa numita rămăşiţă credincioasă, care va trăi în timpul „necazului lui Iacov” (Ieremia 30.7) şi care va trebui să treacă prin necazurile îngrozitoare. Acestea sunt nu numai prigoanele, pe care ea trebuie să le îndure – şi aceasta din părţi diferite: din partea lui antihrist, care caută să omoare pe toţi care nu vor să aducă omagiere lui şi domnitorului mondial roman; apoi din partea asirianului, împăratul nordului, care va ocupa Israelul, va distruge pe Iuda şi va asedia Ierusalimul şi-l va cuceri; apoi, chiar dacă unii vor scăpa de aceştia doi, din partea acelora l-a care s-au refugiat. Chiar dacă vor rămâne în viaţă, acolo unde probabil sunt în siguranţă de atacurile celor doi, vor trebui să sufere lucruri grele. Vor suferi din cauza vecinilor lor, dar, şi aici vine ce este cel mai rău, ei vor suferi înainte de toate deoarece poziţia lor înaintea lui Dumnezeu nu este clară. Ei nu cunosc, aşa cum cunoaştem noi astăzi, o lucrare de răscumpărare înfăptuită, o siguranţă a mântuirii. Aşa cum ştim, dacă ne-am căit şi L-am primit pe Domnul Isus, suntem mântuiţi o dată pentru totdeauna. Pe noi nu ne mai poate nimeni smulge din mâna Tatălui! Ei nu cunosc toate acestea, ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor. Ei ştiu numai că Israel a încălcat Legea şi că a răstignit pe Mesia pe cruce. Ei ştiu că sunt vinovaţi de vărsare de sânge – aceasta se adaugă la Legea încălcată. Şi ei nu ştiu dacă va mai fi vreo posibilitate să vină harul, că Mesia făgăduit va mai reveni vreodată, ei nu ştiu aceasta. Ei nu ştiu dacă păcatele lor sunt cu adevărat iertate. Până într-o zi când va veni şi pentru ei marea zi a ispăşirii. Însă până atunci nu le este clară poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, ei nu au un teren tare sub picioarele lor. Aşa cum se spune în Psalmul 69.2: „Nu este loc de pus piciorul”.

Şi în necazul lor vin toate deodată. Aceasta o simţim şi noi uneori, atunci avem nu numai o singură problemă, nu, atunci avem şi pe una şi pe alta şi pe cealaltă, şi dacă toate vin deodată – cu o singură problemă am putea s-o scoatem la capăt, probabil şi cu două probleme, dar când toate vin deodată atunci şi noi ne prăbuşim. Atunci spunem: „Acum nu mai putem.” Şi la fel va fi şi pentru rămăşiţă. Şi cel mai rău pentru ei este, că ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor iubitor. Ei au încă o încredere mare în Dumnezeu, aceasta se întâlneşte des în Psalmi. În cele din urmă ei se încred mereu în Dumnezeu, dar nu au siguranţă. Mereu au loc ridicări şi coborâri, şi în cele din urmă se afundă tot mai adânc în noroi. Şi atunci le vin în amintire păcatele lor, fărădelegile lor, încălcările de Lege şi nebunia lor. Ei gândesc: „Dumnezeu ştie aceasta.”

Compasiunea Domnului cu rămăşiţa

Dacă Domnul Isus vrea să aibă acum milă de ei, atunci El trebuie să fi simţit împreună cu ei. Şi El a simţit cu ei. El putea face aceasta, El putea de bună voie să pătrundă în aceste suferinţe simţindu-le mai dinainte, deoarece El va da realmente şi jertfa pentru vină. El va lua efectiv şi aceste păcate asupra Sa; credincioşii din viitor vor şti aceasta mult mai târziu; abia după ce El va fi revenit, abia atunci vor şti cu adevărat că El a suferit pentru păcatele lor, că El a mărturisit şi păcatele lor. Mai întâi ei au sentimentul, care trebuie să-i chinuie, că au păcate pe conştiinţa lor. Domnul a putut pătrunde în aceste sentimente, El a făcut-o desigur în Ghetsimani, El a spus deja la botez: „Eu vreau să Mă fac una cu cei care mărturisesc păcatele lor”, şi S-a lăsat botezat, cu toate că El era Cel curat şi sfânt. Şi apoi în Ghetsimani a trecut prin tot ce va însemna această moarte. Desigur această moarte însemna mânia şi părăsirea Lui de către Dumnezeu. Cu siguranţă aceasta este valabil şi pentru situaţia din Ioan 12, unde vedem că sufletul Lui era tulburat; acestea erau momente în care El simţea dinainte ce va veni pe Golgota asupra Lui. Şi atunci va fi cu adevărat aşa, că El va lua asupra Sa nebuniile mele şi fărădelegile mele şi le va duce înaintea lui Dumnezeu şi Dumnezeu Îl va pedepsi pentru ele. Şi El a văzut aceasta dinainte, şi de aceea S-a îndreptat cu strigăt mare către Dumnezeul Său şi S-a rugat, ca dacă este posibil paharul acesta să treacă de la El fără să-L bea; a văzut dinainte că El va veni în legătură cu aceste păcate. Această suferinţă este aşa de grea şi îngrozitoare, că dacă nu am avea astfel de Psalmi, toate celelalte suferinţe ar fi acoperite de ea.

Dar aceşti Psalmi, ca aici Psalmul 69, sau alte pasaje, ne arată că erau şi alte suferinţe pe care Domnul Isus le-a simţit adânc înlăuntrul Său. El nu a trebuit să le simtă. El ar fi putut întrerupe oricând aceste suferinţe, El ar fi putut să Se reîntoarcă la Tatăl. Toate acestea le-a luat de bună voie asupra Sa, El a intrat în ele. Şi pentru a putea avea milă, El a luat acestea asupra Sa. Deoarece înaintea Lui stătea faptul că El va mărturisi aceste păcate, El a putut şi să simtă ce înseamnă să trebuiască să aducă o chestiune în ordine cu Dumnezeu. Şi sudoarea Lui a devenit ca picăturile mari de sânge şi El S-a adresat lui Dumnezeu cu strigăte mari şi cu lacrimi. Aceasta a însemnat să aibă aceste lucruri înaintea Sa, să intre în acestea. Căci El ştia ce înseamnă când El va fi încărcat cu păcatele noastre, că mânia lui Dumnezeu va trebui să vină peste El.

Va fi nimicit şi nu va avea nimic

Ne putem imagina aceasta, dacă de exemplu citim în Daniel 9.26: „Unsul [Mesia] va fi nimicit şi nu va avea nimic.” S-a terminat, s-a încheiat! Toate speranţele pământeşti, pentru care El ca Mesia a venit, s-au dus. El a simţit foarte profund ce înseamnă ca totul să fie nimicit. Acestea erau dureri care L-au lovit aşa cum noi nu ne putem imagina, căci sufletul Său curat, sfânt era mult mai sensibil decât putem noi simţi. Noi am devenit nesimţitori prin păcat. Dar El nu, El a simţit toate foarte profund. Acestea erau suferinţe care în primul rând nu aveau nimic a face cu suferinţele din cauza dreptăţii, pe care El le-a simţit în sufletul Său. Şi El a simţit ce înseamnă că şi pentru Israel totul era terminat. El a simţit de exemplu ce înseamnă ceea ce noi găsim în Psalmul 69:

Psalm 69.25: Pustie să le fie locuinţa şi nimeni să nu locuiască în corturile lor.

El a ştiut că romanii vor veni şi vor distruge Ierusalimul. El spune, când era pe drumul spre Golgota:

Luca 23.31: Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?

Copacul verde era El, copacul uscat era poporul. Şi ceea ce a avut loc în anul 70 nu este totul. Va fi şi mai rău. Un necaz, aşa cum niciodată nu a fost pe pământ, urmează să vină. El a simţit toate acestea mai dinainte. El a simţit dinainte ce înseamnă să ai parte de mânia lui Dumnezeu. Nu din cauza păcatului Lui, nu din cauza a ceva, pe care El l-ar fi făcut; ci pentru că El a vrut să ia păcatul nostru asupra Sa, pentru că El era pregătit să Se lase făcut păcat. El a simţit ce înseamnă să întâmpini mânia lui Dumnezeu. Aceasta va fi şi simţirea credincioşilor din viitor, mânia lui Dumnezeu – aceasta este o problemă pentru ei.

Ei au ambele: pe de o parte au încrederea în Dumnezeu şi pe de altă parte frica de mânia Lui. Aceasta va produce în ei efecte contradictorii. Însă ei se pot baza pe faptul că era Unul care nu a fost dat de ruşine. Acestuia I-a fost aşa de importantă această stare de lucruri, că El spune tocmai în aceste suferinţe:

Psalmul 69.6: Să nu fie daţi de ruşine din cauza Mea cei care nădăjduiesc în Tine, Doamne Dumnezeul oştirilor! Să nu se ruşineze din cauza Mea cei care Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel.

Domnul vede pe alţii, care sunt în suferinţe asemănătoare, şi El Se roagă ca El să nu fie dat de ruşine, pentru ca prin aceasta alţii să nu ajungă în rătăcire din cauza suferinţelor Lui şi a ceea ce El îndură. Ucenicii care mergeau spre Emaus aproape că au ajuns să fie daţi de ruşine, erau aşa de deznădăjduiţi că acest Neprihănit, Acesta, care S-a încrezut în Dumnezeu, Acesta era în mormânt pentru ei. Totul se terminase. Cum putea să fie aşa? De aceea El Se preocupă imediat după învierea Sa să le mângâie inimile. Şi El putea simţi ce îi preocupa, deoarece El Însuşi a suferit. Şi în viitor vor fi credincioşi care vor primi încurajare printr-un astfel de Psalm, deoarece ei găsesc acolo pe cineva care este în împrejurări îngrozitoare asemănătoare şi care a fost salvat.

Şi în Psalmul 69.26 El Se vede în legătură cu alţii: „Pentru că îl persecută pe cel pe care l-ai lovit Tu, şi vorbesc de durerea celor răniţi de Tine.” Deci acolo Mesia, care a fost lovit aici, este unit cu alţii, cu cei răniţi.

Nevinovat şi totodată vinovat

Aşa cum am spus deja, aceşti credincioşi din Israel în viitor nu vor cunoaşte o pace cu Dumnezeu, aşa ca noi, conştienţi fiind de răscumpărarea înfăptuită şi conştienţi că ei au fost salvaţi o dată pentru totdeauna. Ei vor avea încredere în Dumnezeu, dar nu vor fi siguri. Şi aceasta înseamnă că ei vor fi mereu aruncaţi încoace şi încolo între îndoiala lor şi încrederea lor şi pe de altă parte aruncaţi încoace şi încolo cu privire la păcat. Căci pe de o parte ei ştiu că au încălcat Legea, că ei şi pe plan naţional au a face cu păcatul uciderii lui Mesia, şi pe de altă parte ei văd şi corectitudinea lor personală (vezi de exemplu Psalmul 26). Şi între aceste două stări sunt aruncaţi mereu încoace şi încolo. Uneori aceasta stă foarte strâns în legătură una cu alta, ca în Psalm 69.4,5. Căci dacă ei vorbesc în versetul 5 despre vina lor, în versetul 4 vorbesc că ei sunt duşmăniţi fără temei. Şi că ei trebuie să dea înapoi ceea ce n-au furat, deci acolo unde sunt nevinovaţi. Aceasta înseamnă, pe de o parte nevinovaţi, pe de altă parte vinovaţi; pe de o parte încredere, pe de altă parte îngrijorări. Şi în acest necaz vor fi aruncaţi încoace şi încolo în viitor şi înainte de toate vor avea teamă de mânia lui Dumnezeu cu privire la păcatele lor. Şi în acestea Domnul Isus poate simţi în chip desăvârşit cu ei, deoarece El Însuşi a suferit în ele. El a fost şi într-o astfel de situaţie, unde a văzut că mânia lui Dumnezeu din cauza păcatului – era păcatul meu şi al tău dar şi păcatul lor – va veni asupra Lui. Şi de aceea El poate simpatiza desăvârşit cu ceea ce simt ei.

Nu numai o problemă pentru rămăşiţa credincioasă

Această problemă referitoare la nesiguranţa mântuirii şi la temerea faţă de mânia lui Dumnezeu este valabilă de altfel nu numai pentru rămăşiţa credincioasă; trebuie să spunem aceasta. Aceasta este valabil şi pentru cea mai mare parte din creştinătate. Căci, la modul cel mai general, cu anumite excepţii, scurt după ce apostolii au murit, începând de atunci şi până la Reformă, această siguranţă a mântuirii nu a fost. În acest timp au fost cu siguranţă milioane de creştini. Dar pace cu Dumnezeu, cunoaşterea păcii cu Dumnezeu, cunoaşterea răscumpărării înfăptuite, acestea erau o raritate. Probabil unii au ştiut aceasta cu o anumită încredere, dar erau excepţii. În mod general aceasta nu era la creştini. Erau şi din aceia care permanent aveau teamă de mânia lui Dumnezeu, dar care pe de altă parte aveau încredere că Dumnezeu se va purta cu îndurare faţă de ei, însă nu cunoşteau răscumpărarea înfăptuită. Şi pentru astfel de credincioşi Domnul Isus putea să aibă înţelegere desăvârşită, deoarece El Însuşi a suferit şi pentru că El Însuşi cunoştea aceasta. Desigur în altă formă decât ei, căci erau păcatele lor proprii, pe care le-au făcut, şi din care cauză se tem de judecată. În acest caz, la Domnul, sunt păcatele pe care El ca Suplinitor le-a luat asupra Sa. Însă El ştia şi că din cauza aceasta mânia lui Dumnezeu va veni peste El.

Deja atunci Domnul a avut milă de Israel

Dar să revenim la Israel. Găsim în unele pasaje cum Domnul Isus S-a gândit la Israel cu privire la ceea ce ei au atras ca judecată asupra lor:

Luca 13.34,35: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie; şi vă spun că nicidecum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!”

Dacă citim aici: „am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut!”, atunci vedem acest sentiment matern, aşa cum o mamă îngrijeşte de copiii ei şi vrea să-i protejeze şi apoi vede că nu este posibil. Ce înseamnă aceasta pentru o inimă de mamă?! Ca părinte eşti uneori în situaţia să vezi copiii cum nu vor să asculte, cum vor să meargă pe anumite căi, şi doreşti să-i protejezi, dar nu este posibil. Ţi se rupe inima. Nu credem noi că Domnul a suferit profund, că El nu a putut să oprească pe Israel de pe drumul lui în nenorocire?

În Luca 19.41 vedem cât de mult a suferit El:

Luca 19.41: Şi când S-a apropiat, văzând cetatea [Ierusalim], a plâns pentru ea.

El a plâns pentru ea. Vedem aici cât de mult a suferit El, din cauză că această cetate s-a încărcat cu aşa de mult păcat şi din cauza aceasta va suferi judecata corespunzătoare. Şi chiar atunci când El mergea pe drumul spre Golgota, cu crucea în spate, vedem în Luca 23.28,29 ce spune El:

Luca 23.28,29: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri; pentru că, iată, vin zile în care vor zice: „Ferice de cele sterile şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat.” Atunci vor începe să spună munţilor: „Cădeţi peste noi!”, şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!” Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?

Domnul a spus aceasta nu în sensul „pentru aceasta veţi primi pedeapsă, pentru aceasta veţi plăti din greu”. Nu, nu în sensul acesta, ci în sensul în care am citit în capitolul 19, că El a simţit profund în inima Lui cât de îngrozitor va fi pentru Israel, cât de multe vor îndura; în mod deosebit şi mai târziu, căci despre aceasta este vorba în Psalmi, când va veni timpul care niciodată nu a fost şi niciodată nu va mai veni un astfel de timp îngrozitor de pe pământ. Atunci se va împlini în chip desăvârşit ce este scris aici, când oamenii vor spune: „munţilor, cădeţi peste noi!” El a simţit dinainte tot ce se va întâmpla, şi aceste simţăminte le găsim exprimate în Psalmi în mod deosebit. Prin aceasta El Se va face una cu credincioşii care vor trăi atunci.

Crucea Domnului Isus
Puterea întunericului şi harul şi dragostea lui Dumnezeu

James Boyd

© SoundWords, Online începând de la: 06.04.2019, Actualizat: 06.04.2019

Verset călăuzitor: Galateni 6.14

Galateni 6.14: Departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.

Introducere

Cineva a spus odată: „Nu există nimic care s-ar putea compara cu crucea.” Ea este şi va rămâne pentru totdeauna în toată măreţia ei în centru cercului veşniciei; minunea pentru fiecare creatură inteligentă şi monument pe care sunt gravate de neşters atât răul şi ura fiinţei decăzute, cât şi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. Din umbrele nesfârşite ale trecutului ea se conturează în toată sfinţenia şi fapta ordinară a ei, cu adevăr şi trădare, cu soare şi umbre, credincioşie şi falsitate, dreptate şi păcat, judecată şi îndurare, compasiune şi cruzime, dragoste şi ură. Prin lumina ei se revelează inima cerului şi sunt date pe faţă adâncimile cele mai adânci ale abisului răului. Binecuvântarea şi blestemul îşi înalţă împreună glasul.

Aici fierbe cu miros urât, de culoare negru închis, marea vinei omeneşti, şi acolo oceanul curat al harului dumnezeiesc înghite totul cu talazurile lui înspumegate. Nimic din trecut nu se poate compara cu locul acesta şi nimic din viitor nu va păşi în concurenţă cu el.

Acolo se arată păcatul cel mai mare, pe care creatura l-a făcut vreodată, şi acolo se găseşte desfăşurarea cea mai puternică a îndurării fără sfârşit din partea lui Dumnezeu, care a ieşit vreodată la lumină. Ea este locul unde omul a fost pus la probă în toate sursele existenţei lui morale, şi acolo este locul unde sentimentele lui Dumnezeu au fost cercetate până în adâncimea lor. Ea este locul unde creatura vrăjmaşă, decăzută şi-a ridicat mâna ei lipsită de respect şi cu intenţii de moarte a lovit pe Creatorul ei, şi ea este locul unde a fost dat răspunsul Creatorului în dragostea Lui nespus de mare şi nesfârşită. Ea este o mărturie despre răutatea pe care omul o dă cum nu poate mai mult s-o dea, şi este o dovadă de har, pe care Dumnezeu Însuşi niciodată nu ar mai putea-o repeta. Plinătatea de mânie, blestem, judecată şi suferinţă, care înconjoară Golgota nu poate fi înţeleasă de pe domeniile celor pierduţi; şi cerul însuşi nu va fi suficient de mare să transcrie dragostea, harul şi îndurarea care au fost exprimate acolo.

Întrebarea referitoare la bine şi rău a fost tratată toată acolo, a fost ştearsă şi rezolvată pentru totdeauna. Acolo erau adunate toate forţele binelui şi răului. Acolo s-a ridicat păcatul cu toată puterea lui împotriva lui Dumnezeu, şi acolo Dumnezeu a intrat la judecată împotriva păcatului. Niciodată înainte creatura rebelă nu a cutezat aşa de mult. Niciodată înainte păcatul nu s-a comportat aşa în universul lui Dumnezeu. Sosise ocazia lui: Fiul lui Dumnezeu era în mâinile păcătoşilor. Iadul întreg era în mişcare. Sosise momentul potrivit să se arunce hăţurile cerului. Furia naţiunilor, complotul iudeilor, răutatea lumii, toate erau îndreptate împotriva lui Hristos. Ei nu voiau ca Omul acesta să domnească peste ei. Puterile infernului s-au adunat. Căpeteniile şi autorităţile şi-au adunat oştirea pentru bătălia decisivă. Infernul a trimis ultimii lui războinici, şi întreg frontul unit al răutăţii s-a pregătit pentru această bătălie foarte temerară, la care nu trebuia să fie acordată şi nici primită vreo cruţare şi prin care trebuia să se decidă definitiv biruinţa pentru Dumnezeu sau pentru rău.

Ceasul omului

Isus vorbeşte despre el ca „ceas” al omului (Luca 22.53). Începând de la căderea în păcat şi până în ceasul acesta omul a fost ţinut în şah prin mâna prevăzătoare a lui Dumnezeu. El a fost reţinut până acum din îndurare, să nu împlinească toate gândurile inimii lui. El a stricat pământul, l-a umplut cu violenţă, a vărsat sânge nevinovat, a încălcat legea, s-a închinat demonilor, au bătut pe slujitorii lui Dumnezeu şi au urât pe Hristos, care a venit în lume în har şi dragoste. Însă vrăjmăşia lui a fost sub controlul lui Dumnezeu, şi el a fost împiedicat să facă tot ce simţea el că poate face. Mânat de ura neîntemeiată a inimii lui împietrite şi păcătoasă deseori a fost gata să omoare cu pietre pe Isus, însă oarecum el s-a simţit incapabil să împlinească intenţiile lui ucigaşe. Însă acum sosise „ceasul” lui, bariera pusă înaintea mâniei lui a fost ridicată; porţile, prin care trebuia să se reverse natura lui rea, au fost dărâmate, căpăstrul şi hăţurile, care într-o oarecare măsură au ţinut în şah acţiunile lui lipsite de respect, au fost aruncate. Pentru prima dată în istoria lui începând de la căderea în păcat a simţit ce este libertatea, în măsura în care libertatea este dependentă de intervenţia lui Dumnezeu. El este liber şi dezlegat de controlul divin, şi universul priveşte cum el se foloseşte acum de libertatea lui. Vai, sărmanul om! Libertatea lui este ruina lui; cum ar putea fi altfel? Ca şi turma de porci a gadarenilor se prăbuşeşte în prăpastie, fără minte, aleargă tot mai repede în pierzare. Era aceeaşi putere care i-a trimis pe amândoi spre nimicire.

Ceea ce caracteriza „ceasul omului” era „puterea întunericului”. El trebuia ori să fie păzit prin puterea lui Dumnezeu, ori să fie mânat prin diavolul în pierzare. La ce i-a folosit libertatea lui? În libertatea lui era unealta diavolului. Mândru, ambiţios, rebel şi fără nici o încredere în Acela care a trimis pe singurul Lui Fiu, a vrut să poarte el însuşi de grijă pentru fericirea lui. Că Dumnezeu voia să îngrijească de el, aceasta nu i-a plăcut. El voia să meargă pe drumul propriu şi să poarte grijă de sine însuşi. Îngrozitoare lipsă de judecată! Într-un anumit sens era adevărat că el niciodată înainte nu a fost aşa de liber, însă în alt sens era la fel de adevărat, că el niciodată nu a fost un aşa sclav ca acum. Libertatea lui l-a aruncat total în mâinile lui satan.

Răutatea iudeilor a uimit pe deţinătorul puterii păgân, şi şovăirea şi laşitatea lui Pilat a uimit lumea. La trădător se vede lipsa de credincioşie a inimii omeneşti într-un mod aşa de îngrozitor, că însuşi respectul de sine natural detestă fapta, şi fapta era aşa de vrednică de dispreţuit chiar şi de omul care a făcut-o, căci, după ce el a făcut această faptă, existenţa lui însuşi i-a devenit insuportabilă şi în desperare iese şi se spânzură.

Înainte să înceapă ceasul omului, felinarele, făcliile şi armele purtate de oamenii puternici şi hotărâţi erau pentru Petru nu mai mult decât un lemn putred. Dar când a venit efectiv ceasul, întrebarea nevinovată a unei slujnice de la palatul marelui preot l-a umplut cu groază de nedescris, cu toate că era o întrebare care l-ar fi putut pune într-o legătură corectă cu Isus. Şi acest fiu al lui Iona, care în rest era aşa de curajos şi care iubea cu adevărat pe Domnul lui, a tăgăduit că L-a cunoscut vreodată, şi aceasta chiar cu jurământ şi blestem. Ceilalţi ucenici, care pe Muntele Măslinilor erau la fel de lăudăroşi, acum nici măcar nu sunt de văzut. Ucenicul, pe care Isus îl iubea, este alături de Stăpânul lui la audiere, dar el este acolo sub protecţia marelui preot (Ioan 18.15). Era ceasul omului şi puterea întunericului şi niciunul nu putea sta în afara puterii lui Dumnezeu. Ce ceas era acesta!

Acolo erau prezenţi tot felul de oameni, şi toţi şi-au pierdut mintea în vrăjmăşia lor faţă de Acela care suferea aşa de smerit. Vedem cum Pilat L-a hotărât să ia asupra Sa ocara biciuirii, cu toate că Pilat a trebuit să mărturisească, că el n-a găsit nici o vină la El. Irod şi soldaţii lui L-au batjocorit, L-au încununat cu o cunună de spini, în chip batjocoritor şi-au plecat genunchii înaintea Lui. Preoţii, a căror misiune era de fapt să apere pe Cel acuzat, L-au condamnat şi L-au acuzat. Legea, pe care El a onorat-o şi a împlinit-o, a fost folosită împotriva Lui cu scopul să-L nimicească. Un tâlhar este preferat în locul Aceluia care cu bunătate îmbelşugată a copleşit poporul cu binefaceri, şi un ucigaş este mai bine preferat decât Prinţul vieţii. Pentru pâinea, cu care El i-a hrănit, ei Îi plătesc cu lovituri. Pentru vindecarea bolnavilor lor ei Îl răsplătesc cu o moarte chinuitoare pe cruce; pentru cuvintele de har, care au ieşit de pe buzele Lui, ei au îngrămădit anatema pe capul Lui încununat cu spini. Ce sunt toate acestea? Niciunul din ei nu ar fi putut da un răspuns înţelept la această întrebare. În ceasul acesta palatul marelui preot era cu adevărat un infern, căci aici s-a adunat conciliul demonilor.

Omul a fost controlat de o putere, de care el nu ştia nimic. El a alungat înapoia lui pe Dumnezeu, care până aici l-a reţinut pentru binele lui, însă acum el este sub controlul aceluia care îl mână la pierzare cu capul în jos, însă pe un drum pe care, cu toate acestea, el merge cu plăcere. Chinuit de temerile lui, ars de poftele lui, orbit prin ura lui, dus în rătăcire prin mândria lui, cu conştiinţa împietrită prin relaţia strânsă cu păcatul, lipsit de milă în acţiunile lui faţă de tot ce este dumnezeiesc şi cu privire la toate patimile şi plăcerile lui decăzute, neplăcute şi stricate, prelucrat şi biciuit prin influenţele iadului – nimic nu-l va satisface decât numai înjosirea, suferinţa îngrozitoare şi moartea Aceluia care mergea din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi cei biruiţi de diavolul. Era realmente ceasul omului, şi era un ceas de răutate nestingherită.

Puterea întunericului

Lumea spirituală vine la lumină în lumea materială. Nu auzim nici o trompetă, sunată de căpetenia întunericului, nici un foc de artilerie nu trezeşte ecoul în Sion, nici un tunet al carelor de război conduse de demoni nu zguduie cerul în miezul nopţii; nici un tropot de soldaţi mărşăluind ai trupelor înarmate nu vuieşte în urechi: şi cu toate acestea nu a fost nici un moment începând de la crearea lumii, în care puterile spirituale să fie aşa de preocupate. Abisul răului şi-a revărsat miriadele lui, pe Golgota mişunau puteri nenumărat de multe; însă nu s-a mai făcut gălăgie, aşa ca planetele pe orbita lor în jurul centrului lor de foc. Vuietul tunetului lor, dacă este totuşi auzit, este audibil în acuzaţiile false şi neîntemeiate, pe care le aduc conducătorii lui Israel, şi în strigătul celor neştiutori şi al mulţimii adunăturii brutale, care înconjoară palatul marelui preot şi strigă: „Ia-L pe Acesta! Ia-L pe Acesta! Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, şi în glumele lor obscene şi în comportarea grosolană, pe când Îl duceau la locul de execuţie.

S-a spus, că iadul ar fi râs, însă aceasta nu este corect. În evaluarea făcută de puterile răului era fără îndoială un triumf să orbească pe om aşa de total faţă de realitatea că el comite sinuciderea sufletului său, însă în momentul acesta râsul era departe de inima aceluia care dirija lupta împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său. Niciodată iadul nu a fost capabil să râdă, şi nici nu va fi vreodată. Iadul a fost până acum prea preocupat, ca să aibă timp să râdă, şi niciodată el nu a fost aşa de sigur de biruinţă, ca să poată dispreţui în felul acesta pe vrăjmaş. Dumnezeu râde de neputinţa omului unit cu iadul, căci El este atotputernic şi niciodată nu cunoaşte vreo înfrângere. Însă satan a avut foarte des parte, ca planurile lui să fie date peste cap, ca înţelepciunea lui să fie decuplată şi puterea lui să fie făcută inactivă, ca să poată râde de Dumnezeu. Nimeni nu a râs la cruce, numai omul, unealta vinovată, nechibzuită a diavolului, şi bucuriile lui au fost satisfăcute cu preţul suferinţelor nespus de mari ale Fiului lui Dumnezeu, ale Mântuitorului lui, ale Prietenului lui.

Suferinţele lui Isus

Şi ce mari erau suferinţele Lui! Se spune: cu cât mergi mai sus pe treptele creaţiei, cu atât simţământul durerii devine mai mare, şi cu cât mergi mai jos cu atât mai puţin este simţită durerea. Dar ce trebuie să fi fost pentru Cel întâi născut din toată creaţia, pentru El, Cel care simţea totul în chip desăvârşit! Nu exista nimic dur sau fără simţământ în natura binecuvântată, sensibilă a lui Isus. El a simţit până la extrem orice ocară adusă asupra Lui. El era pus în cântecul beţivilor, dispreţuit şi părăsit de oameni, şi-au bătut joc de El, L-au insultat, a fost luat în derâdere de aceia pentru ale căror nevoi compasiunea Lui nu cunoştea limite. Trădarea Lui de către Iuda, tăgăduirea Lui prin Petru, părăsirea Lui de către ucenicii Săi L-au rănit până în adâncul sufletului. Deseori oamenii aflaţi în astfel de necazuri sunt ţinuţi în picioare prin mândria lor. Nerecunoştinţa, injuriile şi loviturile sunt deseori suportate cu un calm aparent, care uimeşte. S-ar putea ca înlăuntru inima să fie ca o sobă de foc, dar simţul mândriei şi voinţa de nesupus înving revărsările agitaţiei lăuntrice a sufletului, aşa că nu este nici o manifestare a mâniei care clocoteşte lăuntric. Însă în Isus Cel bând şi smerit nu era loc pentru mândrie. Nu trebuiau sufocate nici un fel de sentimente de răzbunare; nici un duh agitat nu trebuia ţinut sub control.

El „a fost dus ca un miel la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). El spune: „Mi-am dat spatele celor care Mă băteau şi obrajii celor care-Mi smulgeau barba. Nu Mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare” (Isaia 50.6). În Psalmul 22 Îl auzim enumerând pe toţi vrăjmaşii Lui şi vărsând povara durerii Lui înaintea urechii Tatălui. Acolo erau „tauri din Basan”; „câinii” Îl înconjurau; o „ceată de răufăcători” L-a împresurat: acolo era „gura leului” şi erau „coarnele  bivolilor”.

Aşa cum am amintit, tot răul universului s-a adunat împotriva Lui. Satan era acolo cu toată puterea Lui, omul era acolo ca instrument de bună voie al răutăţii, Dumnezeu era acolo cu judecata împotriva păcatului, şi Martirul sfânt era acolo, ca să fie făcut păcat şi să fie tratat de Dumnezeu aşa cum merită păcatul să fie tratat. Izvoarele adâncului cel mare al judecăţii lui Dumnezeu s-au rupt şi ferestrele cerului erau deschise şi furtuna puternică a mâniei şi a blestemului şi a răzbunării faţă de păcat lovea asupra Capului Său supus. El S-a scufundat în noroi adânc şi nu era nici un loc tare sub picioare. Asemenea lui Iona, însă în sens spiritual, El a coborât la temeliile munţilor, pământul cu zăvoarele lui era înapoia Lui pentru totdeauna. Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderilor de apă ale lui Dumnezeu, toate valurile şi toate talazurile au trecut peste El, apele au ajuns până la sufletul Său. Însă toate durerile nesfârşite şi nespus de mari sunt incluse în acel strigăt, care s-a revărsat din inima Lui în cele trei ceasuri de întuneric: „Eli, Eli, lama sabactani?”

Însă acolo şi în momentul acela a fost judecat orice principiu rău. Satan a fost demascat ca şi căpetenie şi dumnezeu al lumii acesteia, şi puterea lui a fost pentru totdeauna frântă. A devenit vizibil că înţelepciunea lumii era nebunie la Dumnezeu; ea nu a ajuns niciodată la cunoaşterea Persoanei Sale, şi când El a fost revelat înainte ochilor lor, ea nu L-a cunoscut. S-a revelat că omul era de neîmbunătăţit de rău şi în adâncul inimii lui era unul care ura pe Dumnezeu. Dumnezeu a fost revelat în bunătate şi dragoste desăvârşite faţă de om, cu toată vrăjmăşia pe care ele le-au întâmpinat din partea acelora pe care ele i-au luat ca subiect al lor. Isus era acolo, Cel ascultător, glorificând pe Dumnezeu, chiar şi atunci când Dumnezeu L-a părăsit. El venise să facă voia lui Dumnezeu, şi – oricât ar costa de mult – El nu voia să se abată de la ea. Nu se cuvine creaturii să se lupte cu Creatorul, şi nu se cuvine unui sclav să conteste înţelepciunea voii stăpânului său, şi de asemenea nu se cuvine omului să pună la îndoială căile lui Dumnezeu: şi Isus a luat locul creaturii, sclavului şi omului, şi El a fost desăvârşit în toate. Veşnic glorificat să fie El!

Gloria Domnului Isus

Fiul Omului a fost glorificat la această cruce (Ioan 13.31). Acolo jertfa a fost tăiată în bucăţi, izvoarele naturii sale morale au fost prezentate şi la lumină nu a ieşit nimic altceva, decât desăvârşire fără sfârşit. Nu era nici o bătaie a pulsului fiinţei Sale morale care să nu fi bătut pentru Acela care L-a trimis. În El nu a fost găsită nici o gândire egoistă sau o preţuire a lucrurilor în felul în care ele L-au atins. La El totul a fost privit în legătură cu Dumnezeu. Lucrarea, care I-a fost dată s-o facă, a făcut-o fără murmur. La El nu era nici o întrebare sau discuţie: „dar ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi cum Mi-a poruncit Tatăl, aşa fac” (Ioan 14.31). Stăpân şi Domn desăvârşit demn de adorare!

Înainte ca El să ocupe locul unui sclav, înainte să fie pregătit un trup pentru El, El ştia tot ce stă în legătură cu acestea. El a înţeles deplin greutatea îngrozitoare a judecăţii, pe care El Însuşi Şi-a asumat-o înainte să fie trimis în asemănare cu omul. El era deplin conştient, că dacă El va lua chip de rob, aceasta va însemna ca fiecare poruncă, pe care El ar primi-o, va trebui s-o împlinească fără să întrebe. Dar oricât de mare ar fi preţul, voia lui Dumnezeu trebuia împlinită, şi El S-a pus la dispoziţie pentru aceasta, „fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce” (Filipeni 2.6-8). Cât de strălucitoare luminează gloria morală şi frumuseţea Domnului Isus în mijlocul întunericului de pe Golgota. Vreau să amintesc cititorului că El, Cel care atârna acolo, trădat, tăgăduit, părăsit, înconjurat de o lume păcătoasă influenţată de puterea întunericului, batjocorit, insultat şi înainte de toate părăsit de Dumnezeu, este aici absolut singur. Şi în ceasul acesta, când era absolut singur, a ridicat stâlpii universului moral cu putere divină şi a pus o temelie, pe care aceştia puteau fi aşezaţi în aşa fel că niciodată vreun vrăjmaş al lui Dumnezeu va avea posibilitatea să-i zguduie.

Şi Dumnezeu a fost glorificat în El

Dreptatea Lui a fost restabilită, sfinţenia Lui păstrată, autoritatea Lui respectată, adevărul Lui apărat şi dragostea Lui revelată. Această luptă îngrozitoare între puterile binelui şi răului a fost dusă pe cruce de acel Mântuitor smerit, care S-a dat pe Sine Însuşi, pentru ca totul să fie tratat şi rezolvat spre gloria şi lauda lui Dumnezeu, aşa că niciodată nu mai trebuie să se preocupe cu acestea. Lupta s-a terminat, puterile răului au fost zdrobite. Dumnezeu a biruit.

Fiecare vrăjmaş a fost bătut. Dumnezeu a lucrat dreptatea şi câmpul Îi aparţine. Diavolul a fost nimicit, moartea distrusă, păcatul judecat, păcatele noastre înlăturate, omul nostru vechi a fost judecat cu El. Terenul a fost curăţit aşa de desăvârşit de orice vrăjmaş, ca şi cum niciodată nu at fi existat vreunul. Curăţirea cerurilor şi pământului de prezenţa răului este acum numai o chestiune de detaliu. Ca să se facă aceasta este suficientă puterea îngerilor (Apocalipsa 12.7-9Matei 13.49,50). Întrebarea morală a fost complet clarificată la crucea lui Isus, şi credinciosul este în viaţă şi natură, în relaţii şi favoare făcut una cu Acela care în ceasul acela îngrozitor a fost credincios faţă de Dumnezeu.

Natura şi caracterul lui Dumnezeu cu privire la rău au fost îndreptăţite şi clarificate. Faptul că creatura este urzitorul răului şi că răul se găseşte la ea, este acum foarte clar. Acum este clar, că binele este numai la Dumnezeu, că El este bun: faptul că El a acţionat întotdeauna cu omul în bunătate, har şi dragoste a fost dovedit acum peste măsură de mult. Însă la fel s-a arătat că omul în carne, după rânduiala lui Adam, capul decăzut, nu voia să aibă pe Dumnezeu în nici un caracter în care El S-ar arăta întotdeauna. Însă crucea este sfârşitul judecătoresc al omului înaintea lui Dumnezeu. Punerea la probă a omului s-a terminat acolo. S-a dovedit că în ceea ce priveşte natura lui el este împotriva lui Dumnezeu, şi omul conform acestei rânduieli şi acestei poziţii nu mai este în vreo legătură cu Dumnezeu; el a fost deja judecat şi înlăturat judecătoresc.

Însă crucea a fost şi creuzetul în care valoarea morală şi desăvârşirea Omului al doilea şi ultimul Adam a fost încercat până la extrem şi unde incontestabil a ieşit la lumină că în El nu era nici un fel de zgură şi nimic care să fi fost împotriva lui Dumnezeu, ci totul era plăcut în cea mai înaltă măsură. De pe această cruce s-a înălţat spre Dumnezeu o mireasmă aşa de plăcută, că prin efectul ei a înlocuit mirosul urât, care s-a înălţat din lumea aceasta rea. Dumnezeu a fost glorificat pe locul unde El a fost dezonorat şi câştigul prin crucea Fiului Său este nespus mai mare decât pierderea, pe care El a suferit-o atât prin primul cap rătăcitor cât şi prin răutatea tuturor urmaşilor lui.

Şi locul nostru, partea noastră şi relaţiile noastre sunt toate în Hristos şi cu acest Hristos înălţat, înviat dintre morţi. El este viaţa noastră. Noi suntem destinaţi să fim asemenea chipului Său. Tatăl Lui este Tatăl nostru; Dumnezeul Lui este Dumnezeul nostru. Noi stăm în aceeaşi dragoste, har şi favoare ca El, căci noi am fost făcuţi „plăcuţi în El” [Efeseni 1.6]. „Aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4.17). Fie ca noi să călcăm pe urmele acelui apostol şi ucenic, care putea spune foarte sincer: „Dar cele care îmi erau câştig le-am socotit pierdere, datorită lui Hristos. Dar în adevăr, şi socotesc că toate sunt o pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu, pentru care am pierdut toate şi le socotesc ca fiind gunoi, ca să-L câştig pe Hristos; şi să fiu găsit în El nu având ca dreptate a mea pe cea din lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea de la Dumnezeu, prin credinţă, ca să-L cunosc pe El” (Filipeni 3.7-10a). Şi de asemenea: „Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni 6.14). Persoana lui Hristos şi crucea lui Hristos erau totul pentru el: fie ca ele să fie totul şi pentru noi!

 

Crucea câştigă inima noastră
Psalmul 22.1

Charles Henry Mackintosh

© CSV, Online începând de la: 05.04.2019, Actualizat: 05.04.2019

Verset călăuzitor: Psalmul 22.1

Psalmul 22.1: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?

Cine poate descrie suferinţele Fiului lui Dumnezeu, pe care El le-a suportat atunci când Şi-a vărsat sufletul în moarte, când din inima Lui a ieşit acest strigăt chinuitor: „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”

Ca Om El putea spune întotdeauna Domnului Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeul Meu.” El era identic Dumnezeu. El, singurul Fiu născut, era întotdeauna una cu Tatăl. Şi cu toate acestea a luat chip de rob, şi ca Slujitor desăvârşit Şi-a găsit mâncarea în a face voia Aceluia care L-a trimis, şi să împlinească lucrarea Lui (Ioan 4.34). În viaţa Lui a rămas în mod absolut în părtăşie cu Tatăl, aşa că El putea spune: „Tată … ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11.42). Însă aflat în suferinţele crucii El a strigat: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?”

Fiul a fost întotdeauna la sânul Tatălui, deja înainte de a fi lumea. Când a venit împlinirea vremii, El a fost trimis pe pământ, născut dintr-o femeie. Din pricina suferinţelor morţii El „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii …, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot” (Evrei 2.9).

Moartea Domnului pe cruce este în chip desăvârşit unică. Ea niciodată nu poate fi repetată, şi nici nu trebuie repetată, deoarece ea rămâne veşnic eficace şi valabilă. Nici o creatură nu poate descrie suferinţele Domnului, pe care El le-a îndurat pe Golgota, atunci când El a purtat păcatele multora (Isaia 53.12). În orele acelea îngrozitoare sufletul Lui era sătul de suferinţe (Psalmul 88.3), puterea Lui era uscată ca un ciob de lut. Limba I se lipea de cerul gurii. Oasele I s-au desfăcut şi inima Lui a devenit ca ceara, era topită înlăuntrul Lui (Psalmul 22.14,15).

Ce suferinţă mare, ce chin de nedescris era când Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Său în asemănarea cu carnea păcatului şi pentru păcat, „a condamnat păcatul în carne” (Romani 8.3), aşa că Martirul suferind a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Dumnezeul Meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; şi noaptea, şi nu am odihnă” (Psalmul 22.1,2). Când ocara I-a frânt inima şi Cel sfânt a fost bătut şi biciuit, mâinile şi picioarele Lui au fost străpunse; când nici un înger nu s-a mai coborât, ca să-L întărească, nici un prieten nu mai era, ca să-L mângâie; când soarele nu a mai avut voie să-şi arunce lumina pe scenă şi Domnului Dumnezeu I-a plăcut să-L zdrobească (Isaia 53.10); când El a fost părăsit de Dumnezeu – tocmai atunci El L-a îndreptăţit cu cuvintele: „Totuşi Tu eşti Cel sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.3).

Numai El, care în Sine Însuşi este nesfârşit, a putut goli paharul judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului. Numai Sfântul lui Dumnezeu a putut fi făcut pentru noi păcat şi blestem. Nimeni altcineva decât Păstorul Cel bun a putut să-Şi dea viaţa pentru oile Sale. Nimeni altcineva, decât Isus, Fiul lui Dumnezeu, a putut şi a vrut să ne mântuiască. Şi ce jertfă a adus El! Ce binecuvântare nespus de mare, veşnică trebuie să curgă din lucrarea terminată a Fiului lui Dumnezeu, „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru” (Galateni 1.4).

Ce minunat, că Fiul, prin care au fost făcute lumile, a trebuit să poarte păcatele noastre în trupul Său pe lemn pe cruce; că Iniţiatorul vieţii a fost omorât, că Cel drept a trebuit să fie pus în rândul celor nedrepţi; că Fiul Celui Preaînalt a trebuit să meargă în părţile cele mai de jos ale pământului; că singurul Fiu, care este la sânul Tatălui, a fost pironit pe cruce prin mâna celor păcătoşi şi a trebuit să moară; că Domnul gloriei a trebuit să aibă parte pe pământ de moartea pe cruce; că Robul drept al Domnului, Alesul Său, în care sufletul Său şi-a găsit plăcerea, a trebuit să fie părăsit, să se renunţe la El, aşa că în chinurile extrem de mari ale sufletului Său a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?” (compară cu Isaia 53.12Luca 1.32Efeseni 4.9Ioan 1.18Faptele apostolilor 2.23). Ce desăvârşiri nespus de mari se întâlnesc aici laolaltă! Ce învăţături de nepătruns despre har, sfinţenie, dreptate, adevăr şi pace ne sunt date aici!

Moartea lui Hristos pe cruce este absolut unică nu numai în eficacitatea ei veşnică, ci ea este incomparabilă şi în faptul că în ea se întâlnesc necazul şi dragostea. Nici un mângâietor nu a stat alături ca să ajute, nici o mână nu s-a întins, ca să aline necazul Său, nici o inimă nu era gata şi nu era capabilă să simtă cu El. Totul era aşa cum El a spus: „Nu este nimeni să ajute” (Psalmul 22.11). Nici un strop de îndurare nu s-a amestecat în paharul judecăţii drepte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Minunată dragoste, însă durere de nespus de mare!

Şi pentru ce toate aceste suferinţe? Pentru că Isus era Purtătorul păcatelor. Sfinţenia lui Dumnezeu cerea ca păcatele noastre să fie judecate. Da, Dumnezeu trebuie să judece păcatul, şi astfel El a pus asupra Lui „toate nelegiuirile noastre”. „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi” (Isaia 53.5). Acesta este motivul pentru care Mântuitorul desăvârşit, iubitor, a fost părăsit de Dumnezeu, şi acesta este motivul pentru care El a murit. Nu încălzeşte inimile noastre contemplarea acestor suferinţe de neimaginat? Şi dacă ne gândim la dragostea, la necazul, la chinul, la ocara, la părăsirea de către Dumnezeu, nu devine trează în noi dorinţa să-I închinăm inima noastră, viaţa noastră, tot ce suntem?

Când s-a rupt perdeaua …
Matei 27.51,52

Walter Thomas Turpin

Versete călăuzitoare: Matei 27.51,52.

Matei 27.51,52: Şi iată, perdeaua Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis; şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat.

Aceste versete ne relatează ce s-a petrecut atunci când Domnul Isus Şi-a dat duhul. Domnul Isus a murit, El Însuşi Şi-a dat viaţa, şi nimeni nu avea dreptul şi puterea să-I ia viaţa: „Nimeni nu mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi” (Ioan 10.18). Acestea sunt cuvintele Lui. În momentul când a avut loc aceasta, au avut loc evenimente care prin nimic altceva nu ar fi putut fi provocate. Nici viaţa Lui desăvârşită, El era Dumnezeu în carne, nu a putut da naştere la aşa ceva. Dar atunci când El Şi-a dat viaţa, când sufletul Lui S-a dat ca jertfă pentru vină, atunci când El a purtat judecata dreaptă a lui Dumnezeu pentru păcat – atunci perdeaua Templului s-a rupt în două bucăţi, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat şi mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au fost înviate, şi ei au ieşit din morminte după învierea Sa. Cerul, pământul şi hadesul au simţit o putere, pe care n-au cunoscut-o înainte (Matei 27.51,52).

„Locul preasfânt” era despărţit de „Locul sfânt” printr-o perdea, care era făcută din purpură albastră şi roşie, din stacojiu şi in subţire răsucit. Această despărţire prin perdea indica depărtarea omului ca păcătos de Dumnezeu şi exprima, că din partea lui Dumnezeu era imposibil să aibă relaţii cu omul care era încă în păcatele lui. Epistola către Evrei ne învaţă că drumul spre Locul Preasfânt nu era încă deschis: Dumnezeu nu putea ieşi şi omul nu putea intra. Însă acum prin moartea lui Hristos s-a schimbat totul: perdeaua a fost ruptă, acea perdea din purpură albastră şi roşie, din stacojiu şi in subţire răsucit, care reprezenta natura umană fără pată a Domnului Isus. Perdeaua trebuia ruptă, pentru ca toată gloria morală a lui Dumnezeu să poată străluci şi noi să putem intra. Calea nouă şi vie a fost inaugurată „prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său” (Evrei 10.20). [Remarca redacţiei: Perdeaua din Evrei 10 este perdeaua din cort. Această perdea nu a fost ruptă.]

Şi felul cum a fost ruptă perdeaua are o însemnătate mare: „de sus până jos”. Din aceasta rezultă că nici o altă mână, decât numai mâna lui Dumnezeu a rupt-o. Prin aceasta Dumnezeu explică, că El nu a vrut să mai existe depărtarea care a fost până în momentul acela. Şi nu numai aceasta: Dumnezeu Însuşi a înlăturat această depărtare, şi anume într-un fel care a făcut cunoscut toată dreptatea, toată sfinţenia, tot adevărul şi toată dragostea naturii Sale. Viaţa lui Isus nu a putut niciodată să rupă perdeaua sau să deschidă morminte – oricât de frumoasă, de desăvârşită şi de binecuvântată era viaţa Lui, slujba Lui pentru oameni, ascultarea Lui faţă de Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat un Mântuitor, care să fi murit, care să-Şi dea trupul la moarte şi al cărui sânge să fie vărsat, Dumnezeu ar fi rămas ascuns înapoia acelei perdele. Omul – chiar şi omul cel mai bun – s-ar afla încă în depărtare, hadesul nu ar fi încă biruit, şi cel care are puterea morţii, nu ar fi încă supus. Însă, preamărit fie Dumnezeu, toate acestea au avut loc, deoarece Hristos a murit. Dumnezeu S-a arătat pe deplin, păcatul a fost judecat în rădăcina lui, drumul în Locul Preasfânt a fost deschis. Hristos, care a murit, a înviat şi a fost glorificat, şi pe faţa Lui luminează strălucirea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu [2 Corinteni 4.6].

Cu moartea Domnului Isus Hristos sunt legate două lucruri de importanţă capitală. Întâi: a fost revelat şi făcut cunoscut totul din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând: din partea omului a fost dat totul pe faţă şi judecat. Prin ruperea perdelei Dumnezeu nu numai a fost pus în situaţia să acţioneze în dragoste legitimă faţă de răzvrătiţii vinovaţi, cum suntem noi, ci sentimentele naturii Sale, ale inimii Sale, au fost dezvelite într-o aşa măsură minunată, că nouă nu ne mai rămâne nimic altceva decât să adorăm uimiţi în prezenţa unei astfel de favori. Este copleşitor să gândeşti că acum nu mai sunt nici un fel de taine în inima lui Dumnezeu; suferinţele Fiului preaiubit au revelat tot ce era în inima Tatălui. Isus, singurul Fiu, care tot timpul era la sânul Tatălui, a făcut cunoscut pe Tatăl, şi niciodată mai real ca atunci când Dumnezeu L-a părăsit, când inima Lui S-a frânt din cauza batjocuri, atunci când El aştepta compătimire, dar degeaba, când aştepta mângâietori şi nu era niciunul (Psalmul 69). Ce copleşitor este să vezi că din partea lui Dumnezeu, inima Sa şi locul nou, în care El voia să ne aducă în Hristos corespunzător inimii Sale, a fost descoperită în acelaşi moment când din partea noastră totul a fost dat pe faţă şi judecat. Ce mesaj ar fi ultimul fără primul? Cum ar putea cineva să-şi îndrepte faţa spre o astfel de scenă, dacă inima nu ar avea cunoştinţa despre un cămin în El, Cel care este „strălucirea slavei Sale” (compară cu Evrei 1.2,3).

Sunt sigur că noi ne putem da seama numai vag despre judecată, despre judecata divină, aşa cum s-a văzut ea în crucea lui Hristos. Noi putem să înţelegem foarte puţin frumuseţea acelui orizont divin, care acum este larg deschis pentru noi, frumuseţea acelui loc, a acelei regiuni de partea lui Dumnezeu, unde nu numai sunt descoperite toate tainele Sale, ci unde şi inima Lui Îşi găseşte satisfacţia în a ne arăta bogăţiile Sale. În momentul cel mai timpuriu, în care Dumnezeu a putut să facă aceasta, El a făcut-o, şi acesta a fost atunci când Fiul Său, care venise să facă voia Sa, a îndeplinit-o corespunzător desăvârşirii naturii lui Dumnezeu. În momentul acesta perdeaua Templului s-a rupt în două bucăţi, de sus până jos; liniştea, care a domnit timp îndelungat înapoia acestei perdele plină de taine, a fost întreruptă, şi acolo unde numai într-o singură zi din an avea voie să intre un singur om din tot poporul, marele preot, acolo sunt inimi sărmane, ca ale noastre, îndreptăţite să aibă în chip desăvârşit şi pentru totdeauna locuinţa lor.

O, ce cămin! Cine poate înţelege dragostea
Care locuieşte în acele locuri sfinte,
Unde El va duce pe toţi preaiubiţii Lui,
Şi unde pacea veşnică domneşte.

Apoi, în al doilea rând, în acelaşi timp, când totul din partea lui Dumnezeu a fost descoperit şi din partea omului totul a fost dat pe faţă şi judecat, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis, şi momentul acesta, a fost momentul când stricăciunea şi moartea au simţit puterea Aceluia despre care ele până acum au auzit numai un zvon. Dacă inimile noastre ar pătrunde puţin mai mult în aceste împrejurări minunate ale acestei judecăţi, niciodată nu vom mai vrea să ne întoarcem la ceva care a stat sub această judecată; eliberarea ar fi minunată pentru noi. Dacă am înţelege mai bine crucea, atunci cina Domnului ar fi starea permanentă a sufletului nostru, înduioşarea adevărată ne-ar lega cu El în moartea Sa, atunci când ne vom gândi la El, deoarece prin acea moarte ni s-a deschis orizontul, unde noi avem festivităţi cu El, şi pentru că moartea Sa a exprimat dragostea lui Isus şi a Tatălui. În afară de aceasta inimile noastre ar fi păzite de înşelăciune, căci cum am putea noi aştepta altceva aici pe pământ decât moartea, dacă inimile noastre ar trăi în permanentă amintire de moartea Sa pentru noi?

Părerea cititorilor la acest articol

Ruperea perdelei include, aşa cum am auzit odată, probabil şi un alt gând: începând de la captivitatea babiloniană nu a mai existat chivotul! Perdeaua ruptă a arătat tuturor adepţilor „iudaismului oficial”, că Sfânta sfintelor era goală. Dumnezeu nu mai locuia pe pământ, ci numai în Fiul Său. Aceasta era pentru iudeii, care voiau să vadă, o demonstrare vizibilă a faptului că sistemul lor vechi era „în retragere”.

Salutări cordiale, Frank.

Baraba sau Isus – pentru cine vă decideţi dumneavoastră?
Luca 23

Walter Thomas Prideaux Wolston

Biblia spune: „Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier; dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.18). S-ar putea ca dumneavoastră să întrebaţi: „Dar cum pot fi mântuit?” Prin aceea că credeţi în Fiul lui Dumnezeu. Sunteţi mântuit prin ceea ce El a făcut; nimic din ceea ce dumneavoastră aţi putea face vreodată nu vă poate mântui. Ce ar putea face omul? Ce a făcut omul?

Să citim ce spune Biblia în privinţa aceasta. Fără cruţare ea descopere starea omului şi relatează ce a devenit omul, atunci când a tratat pe Fiul lui Dumnezeu în felul în care L-a tratat: „Şi toată mulţimea lor, ridicându-se, L-au dus la Pilat” (Luca 23.1). Oamenii Îl acuză, ei Îl desconsideră, Îl batjocoresc, Îl îmbracă cu o haină strălucitoare, Îl calomniază, Îl răstignesc. Pilat nu poate găsi nici o vină în El, însă ei strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23.21), şi Îl duc la Golgota, unde Îl răstignesc (Luca 23.33). Pe cine? Pe Fiul lui Dumnezeu. Lumea gândea, că singurul tratament, pe care Isus l-ar fi meritat, era să fie răstignit într-un cimitir între doi făcători de rele! Aceasta ne arată ce este omul, în ce stare se află omul. Și ne arată de asemenea ce este Dumnezeu.

S-ar fi putut Isus elibera? Da, desigur. Se va elibera El? Nu. Ce face El? Acuză pe oameni? Nu! Din gura Lui nu se aude nici un reproş, nici un cuvânt de acuzare: „El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura; ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). Această cruce, care arată ura înverşunată şi vrăjmăşia omului faţă de Dumnezeu, este singurul mijloc prin care Dumnezeu poate salva pe oameni. Da, era nevoie de acest Miel sacrificat, de această jertfă fără cusur pe cruce, pentru ca Dumnezeu să poată salva pe oameni în dreptate.

Dar să revenim la textul nostru biblic şi să citim ce a făcut omul Aceluia care „n-a făcut nimic rău” (Luca 23.41). Doresc să spun foarte clar: începând din ziua aceea lumea stă înaintea lui Dumnezeu împovărată cu crima crudă făcută Fiului Său. În inima Fiului era dragoste, însă aceasta nu scuză pe om. Biblia descoperă clar ce este omul, căci ea ne face cunoscut gândurile lui, şi ea descoperă cum s-a comportat omul cu Fiul lui Dumnezeu. Nu se poate tăgădui, nu se poate ocoli, nu se poate scăpa de aceasta. Dacă omul ar putea, el ar arde Biblia, căci ea relatează ce a făcut el. Probabil spuneţi: ah, aceasta nu se referă la noinoi nu am trăit în timpul acela; noi nu am strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Vă ruşinaţi dumneavoastră de înaintaşii dumneavoastră? Nu, ruşinaţi-vă mai degrabă de dumneavoastră înşivă, dacă nu aparţineţi lui Hristos; căci cei care nu sunt pentru El sunt împotriva Lui [Matei 12.30]. Dacă nu aparţineţi lui Hristos, atunci staţi de partea acelora care strigă „Răstigneşte-L!” Ce pată ruşinoasă în istoria lumii, că oamenii au omorât pe Fiul lui Dumnezeu!

Care este părerea dumneavoastră despre starea morală şi spirituală a unei lumi care este capabilă să respingă mărturia întreită despre Isus, „Omul durerii” [Isaia 53.3]?

  1. Pilat spune: „Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta” [Luca 23.4,14,22].
  2. Unul din făcătorii de rele spune: „Acesta n-a făcut nimic rău” [Luca 23.41].
  3. Centurionul spune: „În adevăr, Omul acesta era drept” [Luca 23.47].

Cu toată această mărturie întreită despre nevinovăţia Lui, despre dreptatea Lui, oamenii L-au răstignit pe Isus!

Când citiţi ce au făcut oamenii cu Isus – ce produce aceasta în dumneavoastră? Nu sunteţi şi dumneavoastră convinşi că lumea a tratat în mod ruşinos pe Hristos? Vă întreb: Staţi de partea lumii, sau nu staţi? Sunteţi încă în lume şi din lume? Sau sunteţi între aceia care aparţin lui Isus? Sunt numai două grupe de oameni: aceia, care şi-au găsit scăparea la Isus, şi aceia, care nu au fugit la Isus. Sunteţi pentru Isus, sau sunteţi împotriva Lui? Staţi de partea Lui, sau staţi de partea acelora care strigă: „Răstigneşte-L!”? Aparţineţi lui Hristos? Recunoaşte lumea în dumneavoastră că Îi aparţineţi? L-aţi mărturisit înaintea lumii? Ştie colegul tău de clasă, ştie colegul de serviciu că tu, că dumneavoastră aparţineţi lui Hristos?

Dumneavoastră întrebaţi: Dar ce înseamnă să fi creştin? Un creştin este cineva care Îl cunoaşte şi Îl iubeşte pe Hristos, care Îl urmează şi Îl recunoaşte ca Domn. Dumneavoastră spuneţi: „Eu mărturisesc, că sunt creştin.” Însă aceasta nu este de ajuns. Nu este nimic mai sărăcăcios decât simpla mărturisire cu buzele. Dragă cititorule, veşnicia va aduce totul la lumină, şi dacă este ceva care garantează condamnarea veşnică, atunci este mărturisirea cu buzele fără conţinut, fără să posezi pe Hristos.

Vă întreb: V-aţi convertit? Prin „convertire” vreau să spun, să te întorci de la ceva şi te îndrepţi spre cineva: că v-aţi convertit la Hristos şi că v-aţi îndepărtat de lume. Cine s-a convertit, schimbă baza, schimbă poziţia: el nu mai stă pe fundamentul condamnării, nu mai este într-o stare de condamnare. Sunteţi creştin? Ziua Domnului va arăta cine stă de partea Domnului şi cine nu stă de partea Lui. Perdeaua va fi dată la o parte, şi mărturisitorii de formă vor fi daţi pe faţă. […] Mergeţi la Dumnezeu şi mărturisiţi-vă păcatele, lipsa de demnitate, slăbiciunea, şi El vă va salva în aceeaşi clipă.

Dumneavoastră sunteţi ori pentru Hristos, ori împotriva Lui. Sunteţi pentru El? Un lucru este sigur: dacă sunteţi pentru El, atunci trebuie să interveniţi pentru Salvatorul dispreţuit, lepădat, legat, pe care lumea Îl urăşte. Sunteţi pentru El sau staţi de partea lumii? Unde staţi dumneavoastră? Puteţi spune: Hristos este pentru mine? Puteţi spune: L-am văzut în toată frumuseţea Lui, în desăvârşirea Lui, în harul Lui smerit, în bunătatea şi dragostea Lui? Puteţi spune că Betleem, Golgota şi Betania sunt locuri sfinte pentru dumneavoastră? Betleem, locul unde El a fost născut; Golgota, unde El a suferit pentru mine şi în locul meu; Betania, de unde El S-a urcat în cer? Sunt locurile acestea plăcute şi preţioase pentru dumneavoastră, sau Hristos Însuşi vă este mai drag? Ce gândiţi despre Hristos? Îl iubiţi? Este El Salvatorul dumneavoastră? Doreşte inima dumneavoastră după El şi Îl iubiţi?

Oamenii L-au răstignit pe Hristos! Probabil plângeţi când auziţi despre suferinţele şi durerile Lui; dar ar trebui mai bine să plângeţi din cauza păcatelor, care au pricinuit suferinţele Lui. […] Când [marele evanghelist britanic] Whitefield voia să trezească sufletul unui om, de cele mai multe ori a pus întrebarea următoare: „Dacă Dumnezeu te-ar arunca pentru totdeauna în iad – ar fi El drept, dacă ar proceda astfel?” Dacă oamenii răspundeau cu Da, el era mulţumit, căci atunci aveau o înţelegere clară despre ce înseamnă păcatul, şi atunci au înţeles că Dumnezeu trebuie să judece păcatul.

Desăvârşirea lui Hristos s-a văzut în suferinţele Lui: aşa cum trestia de zahăr trebuie zdrobită, înainte să poată fi savurată dulceaţa ei, şi aşa cum o plantă mirositoare trebuie stoarsă, înainte să lase parfumul ei să curgă – aşa este cu Hristos: cu cât Îl vedem mai mult supus suferinţei, cu atât mai mult devine vizibilă desăvârşirea Lui. Cu cât a îndurat mai mult, cu atât mai mult s-a arătat valoarea Lui lăuntrică, valoarea Fiinţei Sale. El este legat, ochii îi sunt legaţi, este dispreţuit şi batjocorit. Când este întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?”, El răspunde: „Tu zici” (Luca 23.3). Pilat doreşte să-L lase liber; el a auzit tot ce a făcut Isus: cum El a vindecat bolnavii, a înviat morţii, a dat vederea orbilor, a făcut pe cei paralizaţi să meargă şi pe cei muţi să vorbească. Pilat nu doreşte să fie răspunzător de moartea Omului acesta. Deci el Îl trimite la Irod.

Cu strigătul „El este un Împărat” (Luca 23.2), Persoana aceasta deosebită este dusă la Irod. Irod se bucură să vadă pe Isus: „Şi Irod, când L-a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult, pentru că de mult dorea să-L vadă, fiindcă auzise despre El; şi spera să vadă vreun semn făcut de El” (Luca 23.8). El vrea să vadă pe Unul care putea să învieze morţii, să cureţe pe leproşi şi să facă pe orbi să vadă. Însă în sufletul lui Irod nu avea nici un sentiment că el însuşi ar avea vreo nevoie; el nu ştie că este mult mai bine să vadă pe Salvatorul Însuşi decât o minune, pe care Isus o face. Irod Îl vede pe Isus, Îl interoghează – dar să observăm demnitatea Domnului: El nu răspunde uzurpatorului, care ilegal şi-a însuşit puterea de stat. Lui Pilat dimpotrivă Isus i-a răspuns, deoarece El a văzut în el puterea delegată a lui Dumnezeu, chiar dacă Pilat a abuzat de această putere.

Să observăm ce se spune în versetul 11: „Şi Irod, împreună cu ostaşii lui, purtându-se cu El cu dispreţ şi batjocorindu-L, …” (Luca 23.11). Irod L-a dispreţuit. Ce atitudine aveţi dumneavoastră? Şi dumneavoastră L-aţi dispreţuit pe Isus? Dacă niciodată nu aţi venit la El şi niciodată nu aţi crezut în El, atunci staţi pe aceeaşi treaptă cu Irod; atunci dumneavoastră, ca şi Irod, „L-aţi dispreţuit” pe Hristos. „Cine crede în Fiul are viaţa eternă; şi cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” [Ioan 3.36]. A crezut Irod în Fiul lui Dumnezeu? Nu. Credeţi dumneavoastră în Fiul lui Dumnezeu? Dacă nu credeţi, staţi pe aceeaşi treaptă cu Irod.

În versetul 12 citim: „Şi, în aceeaşi zi, Pilat şi Irod au devenit prieteni” (Luca 23.12). Ei au devenit prieteni în ziua în care au hotărât să sacrifice pe Fiul lui Dumnezeu! Un gând îngrozitor! Pilat este bucuros să devină un prieten al împăratului; dar ce pact păcătos a fost acesta! Cei doi prieteni se vor regăsi unul lângă altul – într-o veşnicie fără sfârşit. Şi dumneavoastră? Dragă cititor, nu petreceţi veşnicia împreună cu aceia care au omorât pe Fiul lui Dumnezeu! Însă exact aceasta veţi face, dacă nu credeţi în Fiul lui Dumnezeu: dacă nu veniţi la El, atunci veţi petrece veşnicia la vrăjmaşii Lui. O veşnicie lungă, întunecată fără Domnul – este aceasta alegerea dumneavoastră?

„Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta” (Luca 23.4). De ce Pilat nu acţionează conform cuvintelor sale? El încearcă să-L elibereze pe Isus, însă mulţimea poporului strigă: Nu! Pilat vrea să-L lase liber, dar el nu vrea să piardă favoarea lumii? Vă este frică şi dumneavoastră să pierdeţi favoarea din partea lumii? Luaţi mai bine seama să nu vă pierdeţi sufletul. Pilat vrea să-L elibereze pe Isus, el le vorbeşte din nou, dar ei strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Baraba sau Isus? – aceasta este întrebarea. Însă ei strigă încă o dată: „Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba!” (Luca 23.18). Pilat este învins; ei aleg pe Baraba: „Dar ei stăruiau cu strigăte puternice, cerând ca El să fie răstignit.” Observă ce urmează acum: „Şi strigătele lor şi ale preoţilor de seamă [= marilor preoţi] au învins” (Luca 23.23).

Isus sau Baraba? Această întrebare i-a împărţit. Cu siguranţă a fost unul, care era pentru Isus!?

Nu, nici măcar unul nu a fost! Vă aud spunând: „Eu aş fi fost pentru Isus, dacă aş fi fost acolo”. Nu, dacă este aşa, arătaţi acum că sunteţi de partea Lui. Staţi de partea lui Isus, şi faceţi cunoscut lumii, că staţi de partea Lui.

Crucea, care a fost rânduită pentru Baraba, a fost folosită pentru Isus! Era lemn suficient, ca să facă o cruce pentru Isus; dar El, care nu a făcut nimic rău, a fost prins în cuie pe crucea prevăzută pentru Baraba, ucigaşul! Lemn suficient, ca să facă o cruce! Teama de cruce l-a determinat pe Petru cel slab să tăgăduiască pe Domnul său. Şi nu vă determină şi pe dumneavoastră frica de cruce, de batjocură şi dispreţ din partea lumii ca să tăgăduiţi pe Isus? Prietenii lui Baraba trebuie să fie de partea lui Baraba, şi prietenii lui Isus trebuie să fie de partea lui Isus; însă acolo nu era nici măcar unul pentru Isus, nici măcar unul nu era pentru Isus, Fiul lui Dumnezeu. Totodată ei strigau: Răstigneşte-L! Eliberează-ne pe Baraba!” Toţi erau pentru Baraba, ucigaşul; nici măcar unul nu era pentru Omul la care nu se găsea nici o vină.

Sunteţi de acord cu mine? Dacă nu, atunci începând de astăzi să nu mai mărturisiţi că sunteţi creştin şi că staţi de partea Domnului.

Lumea poate face ce vrea cu Isus; El a fost predat în voia lor (Luca 23.25). Oamenii fac ce vor cu Fiul lui Dumnezeu; Hristos le permite ca ei să facă cu El cele mai îngrozitoare lucruri: ei Îl biciuiesc şi Îl încununează cu o cunună de spini. Este ca şi cum Hristos ar spune: „Fă ce este extrem pentru tine, fă ce este cel mai grav cu Mine, Eu nu Mă voi plânge; şi dacă tu Mi-ai făcut ce este cel mai grav, atunci Eu voi face ce este cel mai bine pentru tine.” Când L-au prin în cuie pe cruce, El a murit pentru oameni. El a murit în locul lor; El a murit ca jertfă, ca să împlinească cerinţele unui Dumnezeu drept. El poartă judecata, care ar trebui să fie judecata dumneavoastrăEl bea paharul amar al mâniei, pentru ca dumneavoastră să nu trebuiască să-l beţi. El spune: „Tată, iartă-i.” Ce dragoste! Nici o dragoste nu este ca dragostea Sa. Îmi doresc să cunoaşteţi pe Isus. Încredinţaţi-vă Lui, aveţi încredere în El, iubiţi-L!

În versetele 27 până la 31 citim: „Şi Îl urma o mare mulţime de popor şi de femei care se băteau în piept şi Îl jeleau. Şi Isus, întorcându-Se spre ele, a spus: «Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri; pentru că, iată, vin zile în care vor zice: ‚Ferice de cele sterile şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat’. Atunci vor începe să spună munţilor: ‚Cădeţi peste noi!’, şi dealurilor: ‚Acoperiţi-ne!’ Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?»“ (Luca 23.27-31).

Plângeţi pentru El? Plângeţi pentru dumneavoastră înşivă. Ce vrea Isus să spună cu aceste cuvinte? El vrea să spună că va veni o zi în care va avea loc o întâlnire a lumii pentru rugăciune! „Atunci vor începe să spună munţilor: «Cădeţi peste noi!», şi dealurilor: «Acoperiţi-ne!»” (Luca 23.30). Oamenii sunt în mare necaz, dar ce vor ei? Ei vor un loc care le dă siguranţă, ei vor un loc de refugiu. „A venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6.15-17). Oamenilor le este frică şi îşi caută refugiul la rugăciune, dar este prea târziu. Dragă cititorule, dumneavoastră puteţi găsi un loc de refugiu dinaintea acestei mânii: la Isus, nu la munţi şi la dealuri, ci la Isus – la Isus, Cel care a murit pe Golgota. Ultimul lucru, pe care lumea l-a văzut despre Isus, era, că El a fost încununat cu o cunună de spini; data viitoare lumea Îl va vedea în gloria Sa cu multe cununi pe Capul Său.

Dar: „Dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?“ (Luca 23.31). Hristos era copacul verde; sufletul nemântuite este frunza lipsită de viaţă – mult mai puţin decât copacul neroditor, uscat. Nu demult am văzut un om, care a pus securea la rădăcina unui copac. Era iarnă, şi copacul arăta la fel ca ceilalţi copaci din jur: toţi nu aveau frunze. În exterior nu se vedea nici o diferenţă de ceilalţi copaci, şi trecătorii nu s-ar fi îndoit că primăvara şi în acest copac vor creşte frunze ca la toţi ceilalţi copaci. Dar dacă se ciocănea tulpina copacului se putea observa că înăuntru era găunos. Acum acest copac găunos, mort, nefolositor a fost tăiat şi ars! Sunteţi dumneavoastră acest copac?

Hristos în dependenţa Lui de Dumnezeu, în toată frumuseţea şi desăvârşirea Lui era Copacul verde. El era Copacul verde, care a mers în judecată, ca să fie tăiat când era la jumătatea frumuseţii şi puterii Lui. Ce se va petrece cu dumneavoastră, dacă sunteţi nemântuit şi un copac uscat? „Dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?“ Nu ştiţi ce se va petrece cu dumneavoastră? Dumneavoastră nu aveţi iertarea păcatelor, nu aţi fost graţiat; copacul uscat va fi aruncat în foc. Să ne gândim la omul bogat, despre care citim în Luca 16. El a fost tăiat: „Şi, în Locuinţa morţilor, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, i-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr la sânul lui. Şi, strigând, a spus: «Părinte Avraame, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta” (Luca 16.23,24). Un copac uscat, pregătit pentru ardere! Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Deoarece Copacul verde a suferit, mulţi copaci uscaţi vor scăpa de la ardere.

Dacă omul a făcut astfel de lucruri Fiului lui Dumnezeu, dacă Fiul lui Dumnezeu a suferit un astfel de tratament din mâinile omului – ce gândiţi dumneavoastră, ce tratament va primi omul din mâna lui Dumnezeu în ziua răsplătirii drepte? Dacă faceţi parte dintre cei condamnaţi, în ziua aceea vă veţi aminti că aţi auzit de un mijloc de refugiu, de un mijloc de salvare, dar nu aţi vrut să-l apucaţi. Dacă încă nu sunteţi salvat, veniţi atunci acum la Hristos!

Noi mergem la cruce şi vedem pe Isus părăsit şi în întuneric, însă întunericul durează numai de la ceasul al şaselea şi până la ceasul al nouălea [Luca 23.44]; el trece pentru El. Dar dacă dumneavoastră sunteţi nemântuit, dacă sunteţi pierdut, pentru dumneavoastră va fi un ceas nou; întunericul nu va trece pentru dumneavoastră, el va fi pentru totdeauna.

„La o parte cu El!” este rugămintea lumii. Rugăciunea Lui este: „Tată, iartă-i.” Ei Îl batjocoresc şi spun: „Coboară de pe cruce, dacă Tu eşti Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi.” El spune: „Nu, Eu nu Mă voi salva pe Mine Însumi, Eu voi muri pentru tine.” Ce dragoste este aceasta! El moare; dar El face mai mult: după ce El a înviat, El spune ucenicilor Săi, ca ei să înceapă în Ierusalim, în locul unde L-au omorât, la oamenii care au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” El porunceşte ucenicilor Lui să predice iertarea păcatelor prin El – Isus.

Şi eu scriu acum ca un mesager al Său, ca să vă ofer iertarea păcatelor dumneavoastră şi salvarea prin lucrarea pe care Isus a făcut-o la cruce. Vreţi să credeţi în El? Vreţi să primiţi salvarea?

Staţi de partea lumii sau de partea lui Hristos? Pe cine alegeţi: pe Baraba sau pe Isus?

A fost şters de pe pământul celor vii
Suferinţele Domnului

Benjamin Curtis Greenman

Printre diferitele suferinţe înfiorătoare ale Domnului nostru demn de adorare, aşa cum Psalmii le descriu, găsim un fel de suferinţe care – aşa cum este de temut – sunt foarte mult trecute cu vederea, dacă nu chiar sunt total neluate în seamă şi nu sunt crezute. Acestea sunt durerea de a fi „şters de pe pământul celor vii” (Isaia 53.8), că „viaţa I-a fost luată de pe pământ” (Faptele apostolilor 8.33), „luat la jumătatea zilelor Sale” (Psalmul 102.24).

Unii, care doresc să fie consideraţi ca unii care „gândesc cereşte”, vorbesc deseori aşa ca şi cum „scopul principal al vieţii” ar consta în a obosi alergând, să fugi de tot ce este pământesc şi să părăseşti această lume rea. Alţii au adevărat dor de casă, s-au săturat de zile şi doresc să fie la Domnul, să se odihnească, ceea ce fără îndoială face parte din caracterul nostru creştin. Cineva a spus pe drept: „Numai un om, care doreşte să fie la Stăpânul său este destoinic să rămână încă aici şi să-L prezinte aşa cum se cuvine.”

Însă cu cât aceasta este cel puţin parţial adevărat, rămâne însă numai o parte din ceea ce Scriptura învaţă aici cu privire la acest subiect.

În Psalmul 22, unde suferinţele Domnului sunt grupate prin Duhul lui Dumnezeu în cel puţin şapte faze, găsim aceste cuvinte: „Mi se usucă puterea ca lutul şi Mi se lipeşte limba de cerul gurii; şi M-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15). Aici devine clar, că Domnul nostru, care vorbeşte despre bucuria de a trăi aici ca Om, a simţit profund că puterea Lui L-a părăsit şi era „smerit pe drum”, da, că toată energia vieţii naturale era luată de la El şi a fost adânc smerit, până la moarte – blestemul lui Dumnezeu asupra omului ca şi creatură căzută. De ce să trebuiască El, Sfântul lui Dumnezeu, care era fără păcat, totuşi să moară, ca şi cum El ar fi un păcătos? Numai un singur răspuns pot da la această întrebare toţi creştinii adevăraţi: era o necesitate din pricina lui Dumnezeu şi din pricina noastră! Hristos era unicul asupra căruia moartea nu avea nici o pretenţie. Dar El a trebuit să moară, pentru ca noi să putem trăi.

În Psalmul următor, care aminteşte de suferinţele Domnului nostru, (Psalm 40), nu este vorba de moartea Sa, ci de sărăcia Sa. După ce toate celelalte, cum ar fi „groapa pieirii”, „noroiul mocirlei” al existenţei noastre umane, „relele fără număr, care Îl înconjurau”, şi aşa mai departe, au fost tratate, El exclamă: „Eu însă sunt întristat şi sărac”. El era în situaţia cea mai rea, care ne poate lovi pe noi, însă scăparea Lui era: „Domnul Se gândeşte la Mine.” După aceea urmează Psalmul 41: „Ferice de cel care-l înţelege pe sărac!”, şi aşa mai departe.

Psalmul 69 ne arată cât de adânci erau apele, pe care Domnul a trebuit să le străbată. Ele „au pătruns până la suflet. Mă afund în noroi adânc”, şi în final adaugă: „Ocara Mi-a frânt inima”. Printre „multe necazuri şi strâmtorări”, care au fost partea Lui, era şi faptul că El a coborât în moarte, în adâncimile pământului.

În Psalmul 102, unde în cele din urmă sunt enumerate „întristare după întristare”, El spune: „El Mi-a frânt puterea în drum, Mi-a scurtat zilele”; apoi El strigă cu glas tare: „Nu Mă lua la jumătatea zilelor Mele” (Psalm 102.23,24).

Observă acum răspunsul lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru îl redă în Evrei 1.10-12: „Anii Tăi sunt din generaţie în generaţie! Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; … le vei schimba …; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi” (Psalmul 102.24-27). În timp ce Domnul nostru pe drept S-a îngrozit de moarte ca judecată divină asupra omului, El S-a predat totuşi voii Tatălui, Şi-a dat viaţa şi a gustat moartea pentru fiecare om.

În Isaia 53 această „tăiere” este văzută într-un mod mult mai impresionant, şi anume: „Şi generaţia Lui, cine o va spune? Pentru că El a fost şters [sau: tăiat] de pe pământul celor vii.” Aşa cum a spus femeia înţeleaptă din Tecoa: „Şi astfel ei ar stinge tăciunele care mi-a rămas şi nu vor lăsa soţului meu nici nume, nici rămăşiţă pe faţa pământului” (2 Samuel 14.7). La fel şi la Domnul nostru: nici un urmaş, o apunere a soarelui Său la amiază – va dispare Numele Său de pe pământ? Ah, aceasta este minunea lui Dumnezeu, care a dispus: „O sămânţă Îi va sluji; ea va fi socotită Domnului ca o generaţie” (Psalmul 22.30). Tocmai în lupta morţii, pus în „ţărâna pământului”, aşa cum spune El, smerirea cea mai adâncă a omului; un tâlhar muribund lângă El va fi urmaşul Lui; şi după ce El a strigat cu glas tare, un altul Îl declară ca drept şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca rezultat final Dumnezeu a rânduit: „Va vedea rod din munca sufletului Său şi va fi satisfăcut” (compară Psalmul 22.31 cu Isaia 53.11).

Însă acestui rod minunat îi este pusă înainte munca sufletului Său şi moartea în floarea vieţii Sale; El este socotit ca un om sub judecata lui Dumnezeu. El este pus în rândul celor care încalcă Legea; El este un blestem, care atârnă pe lemn. Însă El „neluând în seamă ruşinea, … a suferit crucea şi S-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu.” Domn preamărit şi demn de adorare! Şi dacă va trebui să fim chemaţi să trecem prin moarte, putem fi siguri că El ne va spune: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine, nu privi fricos în jur”, şi cu toate că El nu gândeşte că noi gândim cu uşurătate la această realitate serioasă, totuşi El ne va lăsa să ştim că El „ne va da biruinţa”.

Trădarea şi luarea în captivitate a Domnului

Fritz von Kietzell

Versete călăuzitoare: Matei 26.47-56Marcu 14.43-52Luca 22.47-53

Matei 26.47-56: Şi, pe când vorbea El încă, iată, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, şi cu el o mare mulţime cu săbii şi cu ciomege, de la preoţii de seamă şi de la bătrânii poporului. Iar cel care L-a vândut le dăduse un semn, spunând: „Pe care-L voi săruta, Acela este; apucaţi-L!“ Şi îndată, apropiindu-se de Isus, a spus: „Salutare, Rabi!“; şi L-a sărutat mult. Dar Isus i-a spus: „Prietene, pentru ce ai venit?“ Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Isus şi L-au apucat. Şi, iată, unul dintre cei care erau cu Isus a întins mâna, şi-a scos sabia şi, lovind pe robul marelui preot, i-a tăiat urechea. Atunci Isus i-a spus: „Pune-ţi sabia la locul ei, pentru că toţi cei care iau sabia, de sabie vor pieri. Sau gândeşti că nu pot să rog acum pe Tatăl Meu, şi să-Mi pună la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Atunci cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să fie?“ În ceasul acela, Isus a spus mulţimilor: „Aţi ieşit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi? În fiecare zi şedeam cu voi învăţându-vă în templu şi nu M-aţi prins. Dar toate acestea au avut loc ca să se împlinească Scripturile profeţilor“. Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.

Marcu 14.51,52: Şi un tânăr Îl urma, cu o învelitoare de in aruncată pe trupul gol; şi ei·l-au apucat; dar el, lăsând învelitoarea de in în urmă, a fugit gol.

Luca 22.53: În fiecare zi când eram cu voi în templu, n-aţi întins mâinile împotriva Mea; dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului.

„Pe când vorbea El încă” – aşa încep în unanimitate primele trei evanghelii relatarea despre tema spre care acum vrem să ne îndreptăm atenţia. În timp ce Domnul în credincioşie neobosită a rămas preocupat cu ai Săi, în timpul ultimei Sale încercări de a pregăti pe ai Săi, „adormiţi de întristare”, pentru ceea ce urma să vină, în întunericul nopţii s-a apropiat trădătorul: „Iuda, unul din cei doisprezece.”

Mulţi dintre noi nu au trecut cu vederea faptul că Duhul Sfânt acordă în Scriptură faptei lui Iuda un loc deosebit şi bătător la ochi. Despre nici o perioadă din viaţa Domnului nostru El nu relatează aşa de mult, ca despre noaptea aceasta, dar când El vrea s-o descrie pe scurt, o numeşte „noaptea în care a fost vândut Domnul Isus” (1 Corinteni 11.23).

Şi niciodată numele lui Iuda nu este numit, fără să se amintească şi trădarea sa: „Iuda Iscarioteanul, care L-a şi dat prins” (Matei 10.4). Îngrozitoare faptă! „Negreşit, Fiul Omului Se duce după cum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care este dat prins Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (Matei 26.24)

Totdeauna mintea omenească s-a frământat cu una şi cu alta cu privire la persoana lui Iuda, la comportarea lui, la drumul lui şi la sfârşitul lui lipsit de speranţă, fără să ajungă la un rezultat satisfăcător. Pentru ochiul luminat, şi aici totul este simplu şi clar, chiar dacă este plin de însemnătate şi învăţătură mare. Iuda reprezintă punctul culminant al ticăloşiei umane. Dacă figura lui ar lipsi din Biblie, noi nu am şti unde poate ajunge omul.

În Numele lui Isus se poate „proroci”, se pot „scoate demoni”, da, „se pot face multe minuni” (Matei 7.22), (şi după câte ştim, şi Iuda lucra în felul acesta, ca unul dintre cei doisprezece), se poate avea o „candelă” (Matei 25.1-13), aceasta este o mărturisire exterioară, poţi să fi „mâncat şi băut înaintea Lui” (Luca 13,26) şi deseori să fi stat la picioarele Lui, şi cu toate acestea să stai afară, atunci când uşa se va încuia, şi să pleci dinaintea Lui ca unul pe care El „niciodată nu l-a cunoscut” (Matei 7.23). Se poate umbla împreună cu lumina, care a venit în lumea aceasta, şi totuşi să „nu vii la lumină”, deoarece „se iubeşte mai mult întunericul decât lumina”, deoarece „se face ce este rău” şi nu se vrea „ca faptele să-i fie arătate” (Ioan 2.19,20).

Tot aşa şi Iuda „nu era curat” (Ioan 13.10,11), niciodată nu s-a socotit cu inima lui robită de dragostea de bani, în cele din urmă a devenit „un hoţ” (Ioan 12.6), şi a alunecat tot mai jos pe pantă, până când satan „i-a pus în inimă” (Ioan 13.2) cea mai neagră trădare, pe care un om a întreprins-o vreodată, da, până când „satan a intrat în el” (Ioan 13.27) şi inima lui s-a împietrit pe deplin. Chiar dacă oamenii s-ar fi putut înşela despre adevărata stare a inimii lui (şi chiar dacă şi astăzi ei s-ar înşela!), Domnul a cunoscut „de la început” pe acest ucenic fals (Ioan 6.64,70,71). Sentinţa Lui asupra lui Iuda era: „El este un diavol”, „fiul pierzării” (Ioan 17.12). Înţelegem bine, că Domnul Isus la ultima întrunire cu ucenicii „S-a tulburat în duhul Său”, când a trebuit să le facă cunoscut: că „unul dintre voi Mă va da prins.” (Ioan 13.21).

Aşa stăteau deci lucrurile cu acela care era numărat în rândul apostolilor şi „a primit o parte în această slujbă”, care s-a adunat cu ei „în tot timpul în care a trăit Domnul Isus” între ei (Faptele apostolilor 1.16-21), care „a mâncat pâinea” cu El (Ioan 13.18), a cărui mână era cu El „la masă” (Luca 22.21). El a devenit „călăuza celor ce au prins pe Isus”. „O mulţime mare cu săbii şi cu ciomege” s-a apropiat, şi Iuda, „mergea în fruntea lor” (Luca 22.47), nici „felinarele şi făcliile” (Ioan 18.3) nu lipseau. El a gândit şi organizat totul, până în cele mai mici detalii!

Cât de bine ştia el să găsească „prilejul potrivit” (Marcu 14.10,11). Cât de potrivit a ales el şi locul, pe care îl cunoştea foarte bine, „pentru că Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui” (Ioan 18.2)! – Nu s-au trezit în el amintiri, nu a devenit el cel puţin acum conştient de fapta lui nenorocită? Inima era prea tare, împietrirea înaintase prea mult; astfel, dacă am voie să spun aşa, lui Dumnezeu nu I-a rămas altceva decât să-l folosească pentru împlinirea planurilor Sale.

„Ce faci, fă repede!” (Ioan 13.27), i-a zis Domnul, şi cu fermitate îngrozitoare a mers până la sfârşit pe drumul inspirat lui de satan. „Îndată” a ieşit afară în noapte, „îndată” a apărut cu mulţimea de popor, „îndată s-a apropiat de Isus şi I-a zis: ‚Te salut, Învăţătorule!’. Şi L-a sărutat” (Matei 26.49).

Noi vorbim deseori despre un sărut al lui Iuda; dar ne-am gândit noi vreodată la salutul lui Iuda? „Te salut, Învăţătorule!” – „Bucură-te!”, înseamnă textual expresia în limba greacă. Ce batjocură, ce grozăvie, ce ironie fără inimă! Căci aşa este, chiar dacă se reproşează că Iuda nu era conştient de sensul adevărat al acestui salut. El face cum au făcut soldaţii păgâni, care după aceea au batjocorit pe Domnul lui. (Matei 27.29).

„Vânzătorul le dăduse un semn, zicând: ‚Pe care-L voi săruta, Acela este; să-L apucaţi şi să-L duceţi sub pază’” (Marcu 14.44). Nu putea să dea un alt semn, decât sărutul? Prin aceasta voia să-L inducă în eroare pe Acela care niciodată nu putea fi înşelat. Se temea că autoritatea se va sfărâma înaintea Aceluia care poseda toată autoritatea. Nu a scăpat El întotdeauna de duşmanii Lui?

Dar să nu uităm, că Domnul a primit şi a simţit în chip desăvârşit atât binele cât şi răul care au venit asupra Lui. „Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-mi sărute picioarele” (Luca 7.38,45), aşa a spus El într-o altă ocazie. Atât indiferenţa rece a fariseului Simion cât şi sentimentul păcătoasei doritoare de vindecare au lăsat urme adânci în inima Sa divină. Cu cât mai mult aici, când în Iuda s-a arătat omul în toată stricăciunea Lui! Pentru a treia oară găsim în evanghelii expresia deosebit de cordială folosită în textul original pentru un sărut, şi anume acolo unde fiul pierdut întoarce spatele „ţării îndepărtate” şi pleacă la tatăl său. „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi a fost cuprins de milă faţă de el, a alergat şi a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat mult.” (Luca 15.20) – Acesta este omul, şi acesta este Dumnezeu! Nu vorbeşte inimilor noastre această antiteză?

Cât de des a încercat Domnul să mişte conştiinţa ucenicilor Său cu ascuţişul sabiei cu două tăişuri: „credincioşia dovedită” erau „rănile făcute de un prieten”, dar „înşelătoare” pentru El erau „sărutările unui vrăjmaş” (Proverbe 27.6). „Prietene, de ce ai venit?” (Matei 26.50) – „Iuda, cu o sărutare dai tu prins pe Fiul Omului?” (Luca 22.48). Sună ca o ultimă încercare, impresionantă, de a câştiga inima ucenicului; ea arată cât de adânc era rănit sufletul Său sfânt.

Ne vom ocupa acum cu relatarea lui Ioan, care ne prezintă evenimentele dintr-o cu totul altă perspectivă. Şi aici Iuda ia ceata[1] şi slujitorii marilor preoţi şi farisei, însă aici trădătorul nu merge înainte, ci era numai „cu ei”. Aici Domnul – corespunzător caracterului acestei evanghelii – îi iese în întâmpinare, prin aceea că El, „ştiind tot ce avea să vină asupra Lui” întâmpină pe urmăritorii Lui cu întrebarea: „Pe cine căutaţi?”, la care ei ştiau numai să răspundă: „Pe Isus Nazarineanul.” – „Isus le-a zis: ‚Eu sunt!’” (Ioan 18.1-11)

„El îi învăţa ca unul care avea autoritate.” (Matei 7.29) „El a alungat duhurile prin cuvânt” (Matei 8.16). Strigătul Lui autoritar a trezit pe mortul care de patru zile zăcea în mormânt (Ioan 11.38-44). „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta” (Ioan 7.46). Un cuvânt scurt din gura Lui divină era de ajuns să-i facă pe duşmanii Săi să dea înapoi şi să cadă la pământ! (Ioan 18.6) Şi acum El ar fi putut, ca atunci pe marginea muntelui din Nazaret, „să treacă prin mijlocul lor” (Luca 4.29,30). Însă El rămâne, Se aşează protejând pe preaiubiţii Lui şi Se predă Însuşi duşmanilor Săi.

„V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă” (Ioan 18.8). Adorând cunoaştem în aceste cuvinte puţine toată lucrarea de mântuire, precum şi adâncimea dragostei şi dăruirii Aceluia care a înfăptuit-o: „cel plătit … lasă oile şi fuge”, însă păstorul cel bun „îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10.11,12). El Se lasă prins, ca „să dea drumul celor apăsaţi” (Luca 4.18). Şi „suindu-Se la înălţime”, după aceea „a luat robia roabă” (Efeseni 4.8). Dacă în felul acesta Dumnezeu era glorificat, cum „să nu bea El paharul, pe care Tatăl I l-a dat”?

„Atunci oamenii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Isus şi L-au prins.” (Matei 26.50) Este prima dată când omul pune mâinile pe El, cu singura excepţie acolo în Nazaret, unde „L-au scos afară din cetate” (Luca 4.29,30). Până atunci se spune: „nimeni n-a pus mâna pe El” (Ioan 7.30), „nimeni nu L-a prins” (Ioan 8.20); „El a scăpat din mâna lor” (Ioan 10.39). Acum însă răul îşi făcea lucrarea cu permisiunea lui Dumnezeu, acum „venise ceasul Lui”.

Toată nebunia cărnii devine vizibilă, atunci când Simon Petru în clipa aceasta scoate sabia (Ioan 18.10). Desigur, a avut loc din dragoste mare pentru Domnul său, şi el nu era singurul, care avea gândul acesta. „Cei care erau în jurul Lui, văzând ce avea să se întâmple”, atunci era vorba de stăpânirea lor de sine. Ei au zis: „Doamne, să lovim cu sabia?” (Luca 22.49) „Doamne, vrei să spunem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?” (Luca 9.54.55) au spus unii dintre ei într-o altă ocazie şi prin aceasta au arătat că ei nu ştiau de ce duh sunt călăuziţi.

Era deja destul de ciudat, că doi dintre ei purtau sabie. (Luca 22.38) Însă în toate timpurile bisericii creştine – literalmente sau nu – adepţii Domnului „au scos sabia” şi prin aceasta au tăgăduit felul de gândire „al celor blânzi şi smeriţi cu inima”. Cât de blând mustră El aici din nou pe ucenicii Săi: „Lăsaţi! Până aici!” (Luca 22.51) – „Pune-ţi sabia la locul ei.” (Matei 26.52) Istoria şi de asemenea experienţa ne arată adevărul cuvintelor Sale, că „toţi cei ce scot sabia, de sabie pier”.

Nebunie era şi faptul, cu două săbii să vrei să faci ceva împotriva oştirii înarmate a „mai marelui peste o mie”. Total nesigură era apoi şi lovitura dată de Simon, dar în toată zăpăceala nopţii Domnul găseşte timp să repare urmările dăunătoare ale acţiunii grăbite a ucenicului Său. (Luca 22.51) Pentru ultima dată El Şi-a întins mâna, ca „să facă bine şi să vindece pe toţi” (Faptele apostolilor 10.38).[2]

Nebunie era fapta lui Petru şi de aceea, pentru că el a desconsiderat pe deplin gloria Domnului şi Învăţătorului său, care într-adevăr era ascunsă ochilor oamenilor, dar lui i-a fost descoperită. (Matei 16.16,17) Nu cei doisprezece apostoli, din care unul L-a vândut chiar, erau apărarea Lui. Un strigăt către Tatăl Său ar fi fost suficient, şi Lui I-ar fi stat la dispoziţie „mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri” (Matei 26.53), „mulţimea de oaste cerească” (Luca 2.13). Nu era El „Domnul oştirilor, puternicul lui Israel” (Isaia 1.24), care „va cere socoteală potrivnicilor Lui şi Se va răzbuna pe vrăjmaşii Lui”? (Isaia 1.24). Însă nu era încă timpul pentru aceasta. Domnul era prezent în har, ca să înfăptuiască lucrarea mare a mântuirii, şi de aceea „trebuia să fie aşa” (Matei 26.54). Când Domnul va veni a doua oară pe pământ, nu în har, ci pentru judecată, nu în smerenie, ci „în gloria Sa”, atunci vor veni „toţi îngerii cu El” (Matei 25.31).

Domnul stă în smerenie înaintea noastră, dar cu toate acestea suprem peste toate câte vin asupra Lui. El nu Se preocupă cu Sine Însuşi, ci cu Iuda, cu toţi ai Săi, cu Simon Petru  şi cu robul marelui preot. În final El Se adresează în linişte sfântă la toţi prigonitorii Lui, ca în lumina divină să le arate comportarea lor nebună. „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi” (Matei 26.55). Ce remarcabilă era această osteneală de putere pentru conştiinţa lor rea, căci El „era în toate zilele cu ei”, „învăţând pe oameni în templu”! (Marcu 14.49) Era cu adevărat aşa de greu să-L prindă? Însă şi acum le-a reuşit aceasta numai pentru ca „să se împlinească scripturile prorocilor” (Matei 26.56). Aşa cum era ceasul Lui, tot aşa era şi ceasul lor şi „puterea întunericului” (Luca 22.53) – omul şi satan în legământ împotriva lui Dumnezeu, şi aparent să obţină victoria – şi totuşi să capituleze.

„Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.” Ei toţi „au găsit o pricină de poticnire în El” (Matei 26.31Marcu 14.27), aşa cum El le-a spus mai dinainte, căci ei nu puteau înţelege ce făcea El şi drumul Lui. Astfel „prietenii şi însoţitorii s-au îndepărtat de El” (Psalm 88.18), „oile turmei s-au împrăştiat” şi Păstorul a fost lăsat singur, împotriva căruia „sabia s-a trezit” (Zaharia 13.7).

Şi totuşi, nu putea fi altfel! Chivotul – Hristos – trebuia să câştige o distanţă de „aproape două mii de coţi”. „Să nu vă apropiaţi de el. El vă va arăta drumul pe care trebuie să-l urmaţi.” Ce fel de drum? El trecea prin Iordan, care „se vărsa peste toate malurile lui” (Iosua 3.4,15), şi omul „nu a mers mai înainte pe drumul acesta”. Nu încearcă mii de oameni din jurul nostru, deoarece ei nu posedă nici o lumină cu privire la ei înşişi, să treacă fără chivot prin Iordan în ţara binecuvântată, aceasta înseamnă să treacă prin moarte ca să meargă în Canaanul ceresc fără un Mântuitor? Îngrozitoare rătăcire! Ei se vor îneca pentru veşnicie în apele învolburate „ale Iordanului”. Despărţire veşnică de Dumnezeu, „moartea a doua” (Apocalipsa 20.14) este partea lor, deoarece ei au crezut că vor putea apărea în păcatele lor înaintea feţei Sale sfinte.

„Tu nu poţi veni acum după Mine unde Mă duc Eu” (Ioan 13.36), a zis Domnul lui Petru. Numai cine a recunoscut stricăciunea totală a omului natural poate înţelege aceasta. Însă lui Petru şi celorlalţi ucenici le lipsea această înţelegere. „Un anume tânăr” (Marcu 14.51,52), care a încercat[3] totuşi să-L urmeze, a trebuit din cauza aceasta, aşa ca Petru mai târziu, să ajungă de ruşine. „Învelitoarea de in” – de la care desigur el aştepta o oarecare protecţie, pe care el se baza – a trebuit „s-o lase să cadă”, şi singurul lucru care i-a mai rămas a fost „goliciunea” lui tristă. Şi Domnul? „Ceata ostaşilor, căpitanul şi slujitorii iudeilor au prins deci pe Isus şi L-au legat” (Ioan 18.12). Mâinile, care au făcut aşa de mult bine, care tocmai au vindecat urechea lui Malhu, pe care El le-a ţinut protejând peste ai Săi, ele au primit din partea oamenilor nimic altceva decât cătuşă şi curând după aceea cuiele călăilor.

 

Adnotare

[1]Despre această „ceată” aflăm numai aici; aşadar Iuda avea la dispoziţie nu numai „slujitorii” marilor preoţi şi garda templului (levitică) (Luca 22.52), ci şi garnizoana romană din cetatea Antonia. Faptul că ea era condusă de un „chiliarc”, acesta este un „comandant peste o mie de bărbaţi”, lasă să se deducă că este vorba de o putere mare.

[2]Numai Luca aminteşte aceasta, aşa cum el ne relatează unele lucrări mici, care merg la inimă, din viaţa Domnului. Ioan numeşte numele robului: Malhu (Ioan 18.10), ceea ce lasă să se presupună că acest om a fost mântuit mai târziu şi era cunoscut primilor creştini ca unul care făcea parte din ei.

[3]Tradiţia spune că acest tânăr, al cărui nume nu este numit, bine îmbrăcat, care nu era unul din cei doisprezece, ar fi fost însuşi evanghelistul Marcu, şi că ultima Masă a Domnului împreună cu ai Săi ar fi avut loc în casa evident înstărită a părinţilor Săi. (Faptele apostolilor 12.12) De acolo, trezit din somn de zgomot şi plin de presimţiri sumbre, el a urmat coloana poteraşilor.

„Stima noastra si mandria, PSD-ul si hotia”, recita gunoaiele societatii romanesti

PSD

Cine susține cu sârg mafia PSD-istă? O parte a pensionarilor imbecili, mulți dintre ei provenind din structurile de forță ale dictaturii comuniste criminale: foști securiști, foști gardieni torționari din lagărele de exterminare bolșevice, foști turnători la Securitatea comunistă, cei care și-au vândut aproapele, fiind Iuda pentru cei apropiați, foști nomenclaturiști comuniști, care nu au muncit în viața lor, au dat doar din gură etc. Toți acești paraziți au pensii imense, în timp ce copiii României au școli care se dârâmă, nu au manuale de calitate etc. Toate aceste gunoaie au parazitat societatea românească și o distrug zilnic apărând mafioți care trebuie judecați și condamnați pentru distrugerea acestei țări. Nu poți avea o țară normală, prosperă și civilizată în condițiile în care asemenea specimene decid viitorul acestei țări, beneficiind și de apatia unor alte categorii sociale și de vârstă care nu participă la vot.

 

De regulă, pensionarii care apără mafia PSD-istă, înainte de a te împroșca fără milă cu flegme, dacă spui ceva de mafioții PSD-iști, vin cu textul că “ei au construit această țară”. Și de câte ori aud această afirmație îmi vine să râd în hohote. Ce ați construit voi, pupincuriști ai mafiei PSD-iste? Niște fabrici și uzine care azi nu mai sunt, fiind furate și distruse de cei pe care voi i-ați votat? Tot ce s-a construit în România a fost furat de aleșii voștri, mafioții PSD-iști, pensionari fără nimic sfânt. Sunteți un blestem pentru această țară! Ați votat de fiecare data un criminal la cea mai înaltă funcție în stat, pe KGB-istul Ilici Iliescu, nu v-a fost jenă, nu v-a tremurat mâna, nu ați avut niciun moment de remuscare la gândul că acest odios criminal a ucis copii nevinovați în decembrie 1989 și iunie 1990! Și voi vreți respectul meu, javre ordinare? Vreți aprecierea mea? Cum puteți merge, aduși ca oile de mafiotii PSD-iști, cu autocarele, în fața Palatului Cotroceni, iar acolo să urlați ca aurolacii tot felul de injurii la adresa Președintelui României? Voi nu realizați, nenorociților, că vă bateți joc în acest fel de votul a peste 6 milioane de români? Meritați deportați, jeguri ordinare, în Coreea de Nord, să vă bucurați acolo de binefacerile PSD-ismului multilateral înapoiat!

 

Cam atât mai valorează statul de drept și democrația în România, de exemplu, în ochii jegurilor care, cică, pregătesc generații de copii șu țineri pentru societatea de mâine: 200 lei în plus la salariu. Nimic nu contează pentru majoritatea cadavrelor didactice. Ați vazut vreun sindicat din învățământ să protesteze, în ultimii 27 de ani, împotriva fraudării la greu a examenelor de final de ciclu, Evaluare Națională și Bacalaureat, până la introducerea camerelor de supraveghere (și azi se fraudează, dar nu în cantitate industrială)? Ați văzut cadre didactice să protesteze împotriva intrării la liceu a tuturor analfabetilor, că așa a vrut și vrea PSD-ul? Ați văzut vreo mișcare a celor din școli împotriva plagiatului și a plagiatorilor? Nimic, originalitatea ucide. Ba mai mult, scula mafiotului Dragnea este linsă zilnic prin școlile din Românica, pe așa-zisii formatori de generații, de fapt niste deformatori care produc viitorii votanți de mafioți, nefiind deloc deranjați de faptele penale ale lui Dragnea și a celorlalți mafioți din PSD. Aceasta gașcă de penali, numită pompos Partid Social Democrat, are în școlile din România un sprijin constant, țoapele și țopârlanii care au dat șpăgi ca să ajungă la catedră, specimenele care au lipsă crasă de cultură, iar unele nici limba română nu o scriu și o vorbesc în mod corect, ei bine, toți aceștia formează gloata incultă și irațională care a adus România la stadiul de azi, la stadiul de colonie a mafioților PSD-iști. Rușine, rușine, rușine! Numai că nici rușine nu mai au lihniții de bugetari, cărora le arunci un os și-ți dau țara pe mână s-o violezi din toate pozițiile.

Mafia PSD-ista este sustinuta puternic de parohia bugetara din Romania

Mafia PSDCa in orice stat bananier, a fi bugetar înseamnă să-ţi atingi visul de mărire. Mafia PSD-istă te plăteşte regeşte chiar dacă esţi o nulitate absolută în domeniul tău de activitate. Mai mult, sistemul de pile şi relaţii, moştenit din comunism, pe care se bazează mafia PSD-istă, face din bugetarii României cei mai mari frânari ai progresului pe calea firescului unei societăţi normale, în care mita şi şpaga nu au ce căuta. Bugetarii, majoritatea dintre ei nişte curve nenorocite care i-o sug mafiotului Dragnea pe nişte arginţi, sunt cei mai mari duşmani ai democraţiei, statului de drept şi altor “prostioare” de acest fel. După mulţi ani petrecuţi între bugetarii României, am constat următoarele:

  • Peste 90% dintre ei au şi astăzi limba adânc înfiptă în curul lui Ceaşcă, acel dictator bolşevic ce a înfometat şi izolat România de lumea civilizată. Şi, cică, în şcolile din Românica se studiază istoria României, implicit se învaţă despre dictatura comunistă, lecţii predate, evident, de nostalgici ai comunismului (hăăă, hăăăă, hăăăăă), precum şi cultura civică, în care elevilor li se predau “prostioare” precum: stat de drept, separaţia puterilor în stat etc. De exemplu, ce credeţi că mă întreabă odată o doamnă educatoare, care deloc întâmplător predă şi obiectul Cultură civică la clasele a VII-a şi a VIII-a (prietenii ştiu de ce)? Intrebarea deloc retorică era: “Oare Ceauşescu nu are vreo rudă care să conducă România?” Ce contează că Ceauşescu a ordonat să fie ucişi nişte oameni, a participat, alături de trupele sovietice, la rusificarea României, a condus un regim al hoţiei şi minciunii, în care trăiai cu teroarea Securităţii în suflet etc. Ce contează că Ceaşcă a pus la punct un sistem de furt, fraudă, minciună, corupţie, ticăloşie etc. care şi astăzi ne ucide ţara! Pentru doamna respectivă, care cu siguranţă are puternice dureri în cot atunci când vine vorba despre genocidul bolşevic, nimic din toate acestea nu contează, aşa cum nu contează nici acţiunile criminale ale mafiei PSD-iste. “PSD-ul ne-a mărit salariile” şi, conform logicii majorităţii bugetarilor români, pot face orice: pot fura România bucată cu bucată, pot muta această ţară în Africa etc. Pentru un asemenea specimen, şcoala e doar locul unde eşti la fel de (ne)educat civic precum ultimul căruţaş beţivan şi analfabet, cu care deloc întâmplător te intersectezi, mai ceva ca mafiotul Dragnea cu amanta de 24 de ani.
  • Majoritatea bugetarilor din Românica sunt înscrişi în, ia să vedem, cine ghiceşte, PSD (URA! URA! URA!) Ce credeţi că se întreabă o doamnă profesoară, cu soţul primar PSD-ist, fost PNL-ist (traiască traseismul politic în interiorul USL = Uniunea Sovietico-Liberală), în urma cu câteva zile: “Ce caută Mircea Cărtărescu în Piaţa Victoriei?” Adică, în mintea doamnei profesoare, domnul Cărtărescu, cel mai mare scriitor român contemporan, nu are voie în Piaţa Victoriei, doar PSD-ul ne-a dat bani şi domnul Dragnea trebuie să aibă linişte, să fure nestingherit, să facă din România o ţară de hoţi şi corupţi. Şi tot respectiva, într-un dialog cu singurul nePSD-ist din şcoală: “Hai dom’le, că toţi au furat, toţi sunt la fel”. Nu am mai apucat să-i spun că nu sunt toţi la fel, nu toţi au adus minerii, precum fostul preşedinte PSD Ion Iliescu, nu toţi au vândut pe nimic Petrom, Sidex, nu toţi au dat miliarde companiei Bechtel etc. Şi este una şi aceeaşi persoană cu cea care, în urmă cu nişte ani, îmi spunea într-o şedinţă că religia este obiect obligatoriu în şcoală (hăăăă, hăăăăă, hăăăăă).
  • Bugetarului român îi place la nebunie să i-o tragă PSD-ul pe la spate, mai ales atunci când face praf viitorul acestei ţări. Majoritatea bugetarilor din Românica nu este interesată de “prostii” precum: numirea directorilor de şcoli pe criterii politice, crima mafiei PSD-iste de a opri toate investiţiile în România, condamnând în acest fel România la subdezvoltare etc. 90% dintre bugetarii României au înscris pe frunte următorul slogan: “Stima noastră şi mândria, PSD-ul şi hoţia”.

Cea mai dăunătoare insectă pentru sănătatea morală a României este bugetarul român. Trebuie privatizat tot în Românica. Poliţia, şcoala, unitatea sanitară să fie finanţate din bugetele locale, pentru a înţelege şi insecta bugetară că banii din cauza cărora bugetarii au devenit târfele PSD-ului nu vin din conturile burduşite cu bani furaţi ale mafiotului Dragnea, ci din munca celor din domeniul privat sau din împrumuturi externe.

Citeste si articolele:

Despre clanul Cosma din Ploieşti, pe care PSD = ciuma roşie = mafia l-a scăpat de braţul legii, prin modificarea legilor justiţiei

PSD = ciuma rosie = mafiaŞtiţi câte volume are dosarul clanului Cosma-PSD, întocmit de procurori? Are 26 de volume. Şi vine unul Ciordache, din gaşca puşcăriaşului Liviu Dragnea, şi modifică legile justiţiei, iar toată munca procurorilor, plătită de contribuabilul plătitor de taxe şi impozite, se duce pe apa sâmbetei. Să nu-i jupoi de vii pe mafioţii din PSD!?

Ei, dar până să ajungă familia de mafioţi PSD-işti Cosma, din Ploieşti (Prahova) la miliardele de euro din conturi, ce aduc cu sine vacanţe la Miami, clanul mafiot Cosma a început de undeva. E greu de spus că face parte din partea de început a hoţiilor clanului PSD-istului Mircea Cosma, dar materialul de mai jos, din 2004, ne oferă o privelişte interesantă despre modul în care PSD-iştii au jefuit România.

La Ploieşti nu e bine să fairplayeşti

Despre presa din capitala republicii PSD Prahova am mai scris în urmă cu câteva luni. Povesteam atunci că şansele ca dl. Mircea Cosma, preşedintele Consiliului Judeţean (în 2004 – n.m.), Georgică Diaconu, prefect (PSD – n.m.), sau Emil Calotă, primar, să se indispună citind în vreun ziar local despre propriile şmenuri sunt egale cu şansele de a fi tustrei loviţi simultan de acelaşi meteorit în timp ce se autodenunţă la PNA (precursorul DNA – n.m.).

Ei bine, atunci ne scăpase un alt mare protejat: echipa de fotbal Petrolul. Echipă pe coada căreia a călcat publicaţia Fair Play. Finanţată în proporţie de 70% de societăţi din sistemul Petrom – adică din imperiul baronului sindical Liviu Luca – publicaţia Fair Play de Prahova a călcat pe bec în luna octombrie (2003 – n.m.), scriind despre blatul Petrolului la Bistriţa. Blatul cu pricina a fost, de altfel, atât de nesimţit, încât a fost relatat în toate ziarele centrale.

Pentru această faptă, ziarul a fost pedepsit cu blocarea contractelor de publicitate, care erau vămuite de vicepreşedintele FSLI Petrom (imperiul sindical al lui Liviu Luca), Florin Bercea, printr-una dintre societăţile sale, prin care derulează nenumărate pseudocontracte de publicitate.

Se pare că aceeaşi cale a luat-o bocceluţa cu 300.000 de dolari expediată de omul de afaceri Boghici, finanţatorul Oţelului Galaţi, pentru cedarea locului Petrolului în Divizia A. Afacerea “divizie contra bocceluţă” descoperită de boicotata Fair Play în octombrie va fi detaliată săptămâna viitoare, odată cu reapariţia revistei. Pentru că, aşa cum aţi dedus, din cauza boicotului ordonat de Luca şi Bercea (cei mai îmbuibaţi sindicalişti din România), Fair Play a dispărut de pe tarabe.

Campania de hărţuire a nesimţiţilor ziarişti s-a extins şi asupra emisiunii Presing, produsă de Fair Play şi care se difuza din anul 2000 la Antena 1 Ploieşti. Asta până la eliminarea ei, care a coincis cu supărarea lui Luca pe Fair Play. Butonul lui Luca e montat pe scăfârlia directorului postului, Marius Visarion, şi are forma unui contract de publicitate (citeşte “de vasalitate”). Nu pe televiziune, cum v-aţi aştepta, ci pe ceas. Da, dl. Visarion are, în afară de televiziune, şi un ceas. Mai precis, ceasul din centrul oraşului, care i-a fost dat în folosinţă de Consiliul Local (citeşte preşedintele CL), pe nimica toată, din motive de an electoral. Ceasul cu pricina este folosit de dl. Visarion ca suport de publicitate. Pe ceas tronează acum (în 2004 – n.m.) o mare reclamă Petrom care indică pentru Visarion ora 10.000. De euro. La fix. (“Academia Caţavencu”, nr. 635/2004)

Citeste si articolele:

 

Cum au fost asasinati martorii Evenimentelor din 1989 de catre regimul KGB-istului Ion Iliescu

 

Ion Ilici IliescuS-au ocupat de aceste asasinate structuri ale fostei Securități, specializate în crime la comandă, precum: Secția K din Direcția VI Cercetări Penale a DSS (Departamentul Securității Statului), numărând, în 1989, 72 de cadre, dintre care 36 de ofițeri; UM 0195 de Contrainformații externe, cu 451 cadre, dintre care 386 ofițeri, comandată de gral. mr. Ioan Moț și comasată cu DIE/CIE (UM 0544). Aici avem ca reper dosarul K/103/0666 – 143/1987; grupul Z al DIE din Berlinul de Est, aflat sub comanda KGB (Spețbiuro).

Morți suspecte sau, dacă vreți, persoane incomode pentru regimul KGB-istului Ion Iliescu

Martori importanți ai Evenimentelor din 1989 au fost găsiți morți în zilele, săptămânile, lunile și anii următori așa-zisei Revoluții din 1989. Și sunt doar o parte dintre ei, cei cunoscuți și care au putut fi identificați. O altă parte necunoscută rămâne învăluită în mister. Așa s-a clădit regimul mafiot PSD-ist de azi, început de Ilici Iliescu și continuat de Adrian Năstase, Victor Ponta și Liviu Dragnea. Haideți să ne amintim de cei uciși pentru că puteau vorbi despre adevărații vinovați de masacrul din 1989.

  • Constantin Nuță
    Fost gral. mr. adjunct al Ministerului de Interne și șef al Inspectoratului General al Miliției (IGM), doborât la 23.12.1989 de tirurile unei baterii antiaeriene, lângă Alba Iulia, în timp ce se deplasa cu elicopterul. În acelasi elicopter se afla și fostul gral. mr. Velicu Mihaela, adjunct al șefului IGM, ucisă și ea în aceleași condiții.
  • Petre Moraru
    Colonel, locțiitor al șefului IGM, fost comandant al Direcției VI Cercetări penale din DSS, spânzurat în arest la Timișoara.
  • Marin Ceaușescu
    Șeful Agenției Comerciale Române din Viena, placa turnantă a tuturor afacerilor valutare ale dictatorului. L-au sinucis prin spânzurare la 28.XII. 1989 și hoitul a fost ciopârțit de dr. Bauer din Viena și apoi la IML, de medicul legist Valer Popa. În urma sa au rămas pe drumuri câteva miliarde de dolari, despre care se presupune că aua juns la fosti securiști, astăzi foarte bogați, precum Dan Voiculescu. Mai mult, din acești bani au fost finanțate toate campaniile electorale ale KGB-istului ce a pus mâna pe putere în 1989, Ion Iliescu.
  • Emil Macri
    Gral. mr., șef al Direcției II Contrainformații economice din DSS, decedat în condiții suspecte la 18.04.1991.
  • Gică Popa
    Gral. mr., fost președinte al completului de judecată al Ceaușeștilor, a fost sinucis într-o unitate militară, la un an și jumătate de la pronunțarea sentințelor. Au pățit la fel avocatului lui Ceausescu și medicul care i-a transportat pe Ceaușești de la Titu la Târgoviște, iar mai mulți militari din unitatea de la Târgoviște, unde au fost împușcați Ceaușeștii, au murit în condiții suspecte, după lăsarea la vatră.
  • Cerbu și Marin Bălteanu
    Ambii gral. mr. au făcut au fost ajutați să faca infarct și au decedat.
  • Ștefan Ispas
    Gral. mr., comandantul Academiei Militare Tehnice, a facut, în mod suspect, comoție cerebrală și a murit.
  • Petre Ioniță
    Colonel, comandantul Trupelor de jandarmi, mort în condiții suspecte.
  • Gheorghe Bărbieru
    Căpitan, cercetaș în Batalionul 404 DIA și care i-a asigurat garda generalului Gușă la revoluție, a murit în aprilie 1990, într-un bizar accident de circulație. Încă un cercetaș din Batalionul 404, care i-a asigurat generalului Gușă legătura la Timișoara, s-a înecat la malul Mării Negre, într-o apă de o jumătate de metru.
  • Au decedat în condiții suspecte, începând din 1990, peste 20 de revoluționari, dintre cei care au luptat în CC al PCR, între 22 – 26 (28) decembrie 1989.
  • Darian Ionescu
    Maior în Direcția V a DSS, anchetat pentru terorism într-o unitate de aviație. Eliberat din lipsă de probe este ucis prin înjunghiere la 12.02.1990.
  • Ștefan Gușă
    Gral. col., fost șef al MStM, fost comandant al Armatei a II-a Buzău, a decedat în mod suspect la 28.03.1994, în urma unui cancer osos.
  • Gheorghe Ardelean
    Colonel în CIE (DIE) și din 1986 șef la USLA, decedat în condiții suspecte la 15.06.1993, într-un spital din județul Bihor.
  • Nicolae Doicaru
    Gral. mr., fost director DIE, sinucidere suspectă în 1993.
  • Ion Lazăr
    Maior în Direcția V a DSS, a pilotat la 22.12.1989 unul din cele două elicoptere MI-17, care au asigurat fuga dictatorului. A decedat într-un accident de mașină la 13.06.1990.
  • Vasile Maluțan
    Col. (r) în Direcția V a DSS, pilotul care i-a transportat la 22.12.1989 pe Ceaușești la Boteni, via Snagov. S-a prăbușit cu elicopterul la 26.05.1995, la Fundulea.
  • Ștefan Andreescu
    Întreprinzător, probabil ofițer acoperit în fosta DSS, participant la revoluție, prieten al generalului Cernat, împușcat cu 9 gloanțe în fața locuinței din str. Precupeții Vechi, în primăvara anului 1992. Asasinatul n-a fost elucidat și nici revendicat.
  • Alexandru Stark
    Readctor TVR, implicat în revoluție și decedat de cancer la Paris, în 1993.
  • Virgil Tatomir
    Redactor TVR, implicat în revoluție, coautor la serialului “Revoluția română în direct”, decedat în 1992 de infarct miocardic.
  • Victor Pleșcan
    Secretar II al Ambasadei Federației Ruse la București, implicat, probabil, la revoluție, a fost înecat la Neptun, la 21.08.1992.
  • I. Șpan
    Locotenent, șeful Serviciului Circulație din Poliția județului Maramureș, s-a împușcat în 1990, fiind implicat într-o afacere cu pașapoarte în alb.
  • Ioan Târpea
    Colonel, fost șef al Serviciului Circulație din Poliția județului Maramureș, sinucis prin împușcare de la 20 de metri, la 23.04.1993.
  • Dragoș Trașcu
    Lt. col., adjunct al Direcției Pașapoarte și Poliție Frontieră din IGP, se împușcă în cap cu o armă de vânătoare, la 13.05.1995.
  • Mircea Juravle
    Șef al Secției Cercetări Penale din Inspectoratul județean al Poliției Botoșani, se spânzură la 15.05.1995.
  • Gheorghe Ungureanu
    Lt. col., ofițer în Secția Cercetări Penale din IJP Iași și fost șef al Poliției Municipiului Iași între 1991-1994, se spânzură la sfârșitul lunii mai 1995.
  • Toți cei 6 polițiști amintiți mai sus erau implicați în afacerile de frontieră ale partidului de guvernământ din acea vreme (PDSR, actualul PSD), asigurând bani negri pentru finanțarea partidului.
  • A mai decedat în condiții suspecte și Cornelia Pinta – avocata lui Ioan Stoica în procesul CARITAS.
  • Ion Radu
    Viceprim-ministru în 1989, sinucis cu armă de vânătoare la 10.05.1995.
  • Radu Bălan
    Membru supleant al CPEx (Comitetul Politic Executiv), răpus de cancer.
  • Ioan Totu
    Membru supleant al CPEx, fost ministru de externe, externat prin spânzurare.
  • Nicolae Giosan
    Fost președinte MAN (Marea Adunare Națională), atac de cord.
  • Gogu Rădulescu
    Membru CPEx, răpus pur și simplu.
  • Miu Dobrescu
    Membru CPEx, căzut din dragoste de țară.

Articol preluat din “Academia Catavencu”, nr. 187/1995, autor Cornel Ivanciuc.

Citeste si articolele:

La mineriada din 1991, SPP-ul KGB-istului Iliescu a folosit substante toxice de lupta interzise prin Conventia de la Geneva

Ion Iliescu, mineriadaCând planul de debarcare al lui Roman a fost hotărât în cele mai mici detalii, celula SRI din Valea Jiului s-a activat brusc, înfierbântând spiritele și exagerând un conflict de muncă, ce putea fi aplanat extrem de simplu. Numai că minerilor li s-a aruncat în șut un os de burghez și înnebuniți de furie au prins ultimul tren spre București pentru a ne salva din ghearele capitaliștilor. Referatul Direcției de Cercetări Penale a IGP, înaintat Procuraturii Generale, a răscolit nițel huila și i-a dovedit vinovați pe: Cosma Miron, Mitrache Iulian, Costică Viorel, Braiț Petru, Leonte Dumitru, Croitoru Nicolae, Nyulas Toma, Răscoleanu Ion și Bonțidean Vasile. Despre viermii de sub huilă au vorbit, pe larg, defectorul Dinu Dan, ba chiar și ex-ministrul MApN, Nicolae Spiroiu, după care în zilele acelea se țineau scai umbrele lui Măgureanu. Referatul a făcut, însă, de vreo câteva ori cale întoarsă la IGP, după care procesul intentat lotului Cosma a mucegăit definitiv în tribunale (se întâmpla în septembrie 1995, în plină domnie a KGB-istului Ilici Iliescu, cel care a pus la cale și mineriada din 1991; pentru această mineriadă, Cosma Miron va fi condamnat la închisoare abia în 1999, atunci când președintele României nu mai era KGB-istul Iliescu, ci Emil Constantinescu – n.m.).

Cronica unei crime cu repetiție

Despre victimele mineriadei din 1991 nu s-a vorbit, însă, suficient. Aurica Crăiniceanu a fost împușcată în torace, la 25.09.1991, orele 18:00, cu o rachetă de semnalizare, în timp ce se întorcea de la cumpărături. Este transportată de urgență la Spitalul Clinic Municipal unde, al 18:20, i se stabilește următorul diagnostic: “Plagă împușcată în treimea superioară a hemitoracelui drept, colaps circulator, comă gr. I/II.” După zece minute, intră în operație, care va dura patru ore. Fișa consemnează existența a două orificii cu diametrul de 2 cm la nivelul pericardului drept și o arsură la nivelul pleurei mediastinale. După extragerea cartușului din lobul pulmonar drept, a rămas o cavitate cu pereții carbonizați. Cartușul avea un diametru de 3 cm și o lungime de 5 cm. Din sinusul costo-diafragmic drept se evacuează sânge și țesuturi carbonizate sub formă de zgură și trei fragmente metalice neregulate de 3/1 cm. La nivelul peretelui toracic posterior, în dreptul spațiului V intercostal drept, a fost găsită o plagă de 4 cm diametru, ce cuprinde tot peretele, inclusiv coasta – dispărută fragmentar.

Cuvântul care îngrozește

Medicul chirurg M.M. declară: “Este pentru prima dată în viața mea, când văd așa ceva. Vă rog să mă credeți, că era poate de preferat să se tragă cu cartușe de război, decât să se recurgă la astfel de metode, de distrugere a individului. Pe timpul revoluției, am operat plăgi produse de gloanțe explozive. Dar nici măcar un glonț exploziv nu făcea asemenea ravagii!” La 30.09.1991, orele 10:00, dl. Mihai Nicolescu, directorul Spitalului Municipal, încă mai deținea cartușul extras din pieptul Auricăi Crăiniceanu, pe care l-a prezentat reporterului nostru. Peste o jumătate de oră, un echipaj al Procuraturii ridică corpul delict, inclusiv glonțul extras din bărbia minerului Mircea Petcu, din Lupeni. Cei din Procuratură erau de fapt, de la SPP. Aurica Crăiniceanu a supraviețuit 15 ore și a decedat prin stop cardiac. Avea 27 de ani și 2 copii minori.

Viitor de fosfor țara noastră are

Andrei Frumușanu este împușcat cu aceeași armă, un aruncător de grenade miniaturizat, montat sub țeava unui pistol mitralieră AKM, din dotarea SPP. Martora Gavrian Maria declară: “Mă aflam la 2 – 3 pași de Andrei, când a explodat petarda. I-a luat foc cămașa. La Spitalul de Urgență l-au primit datorită insistențelor mele, în jurul orelor 22:00. Când s-a deschis ușa, am observat cum sângele îi țâșnea pur și simplu din rană. În acel moment, doctorul i-a pus cearșaful pe cap”. Daniel Popescu, președintele LSR, a redactat un comunicat, referitor la asasinarea lui Frumușanu, pe care l-a remis redacției “Actualități” a TVR. Pentru că Direcțiunea Televiziunii a refuzat să dea comunicatul pe post, studenții au lipit, la 03.10.1991, afișe xerox, pe stradă, prin care chemau populația Bucureștiului la înmormântarea lui Frumușanu. Daniel Popescu, președintele Ligii Studenților, și Alexandru Andrei, vicepreședinte, au fost arestați de armată și ținuți în arestul Poliției Capitalei, până la 4 octombrie 1991, orele 3:30.

Din jurnalul de operațiuni al lui Dumitru Iliescu, șeful SPP

Tot în zilele acelea au mai fost rănite de SPP încă 30 de persoane, luate în evidența Spitalului Clinic București, până la 27.09.1991, ora 19:00: Ion Mănar, 65 ani, plagă prin împușcare, regiunea temporală stângă, membru inferior stâng; Zaharia Stoian, 58 ani, București, plagă împușcată; Ioana Dumitru, 29 ani, București, plăgi și arsuri multiple prin explozie petardă la ambele gambe; Valentin Rusan, 18 ani, București, corp străin în regiunea coapsei stângi; Petre Stănciulescu, 61 ani, București, multiple plăgi contuze la gamba stângă, plagă complexă la gamba stângă prin explozie; Mariana Dumitrașcu, 34 ani, București, plagă explozie petardă, regiunea occipitală și coapsa stângă; Nicolae Diaconescu, 62 ani, București, arsură prin explozie, gr. II, regiunea scapulară stângă; Cristian Rădulescu, 54 ani, București, plagă prin explozie, regiunea parietală dreaptă; Venturini Sandrino, 34 ani, București, plăgi prin explozie, regiunea frontală etc., etc.

De ce ne tragi clopotele, Mitică?

Majoritatea accidentelor a provenit prin arsuri cu gaze lacrimogene sau toxice, arsuri și plăgi provocate de explozia petardelor și plăgi prin împușcare. Dacă în SPP n-ar fi existat fricțiuni, maiorul criminal Dorel Gabor rămânea ascuns, pentru totdeauna, sub pulpana generalului Mitică Iliescu. Faptul că inculpatul Gabor compare în boxă, acuzat de omor deosebit de grav, alaturi de Marian Constantin, acuzat de favorizarea infractorului, fals și uz de fals, demonstrează că serviciile noastre de informații se calcă pe bătături de nu mai pot și, că doar din această învălmășeală, mai pot să iasă la iveală o mulțime de:

Adevăruri incomode

Cum ar fi, de exemplu: folosirea substanțelor toxice de luptă, de către SPP și trupele MApN, în timpul mineriadei din septembrie 1991, interzise prin Convenția de la Geneva. Astfel, UM 01642 (Comandamentul Trupelor Chimice) a echipat stolurile de luptă ale SPP, cât și pe cele ale Regimentului 1 Mecanizat, cu 5960 petarde cu cloropicrină (triclorinitrometan) o substanță de luptă asfixiantă, deosebit de toxică, ce provoacă panică și dezorientare. Deși cloropicrină figurează pe lista nr. 3, litera A, a substanțelor toxice de luptă interzise prin Convenția de la Geneva, a fost totuși folosită, după cum urmează; 16 – 20 decembrie 1989 – Timișoara; 21/22 decembrie 1989 – București; 13 – 15 iunie 1990 – zona Pieței Universității, a Casei Centrale a Armatei și a MI; 25 – 27 septembrie 1991 – Piața Victoriei, Piața Romană, tinda Palatului Cotroceni. În raportul nr. 53/11.01.1991, înregistrat la UM 01642, un colectiv de cercetători în chimie militară a atras atenția asupra riscurilor folosirii în continuare a cloropicrinei. Totuși, substanța a fost refolosită, pentru debracarea guvernului Roman, sub formă de nicloran. Responsabil pentru această stare de fapt este gral. mr. dr. Dogaru Ștefan, unul din numeroșii pioni prin care regimul KGB-istului Ion Iliescu a îngenuncheat România.

Articol preluat din “Academia Cațavencu”, nr. 202/1995

Citeste si articolele:

Ion Iliescu, cine-a tras in noi dupa 22?

 

Ion IliescuSusținătorii KGB-istului criminal Ion Iliescu se identifică, aproape la milimetru, cu votanții mafiei PSD-iste

De ce Ion Iliescu nu a fost judecat și condamnat până acum? Un posibil răspuns ar fi acela că s-a bucurat, și încă se bucură, de suștinerea unor gunoaie umane, precum: asistați sociali fără moralitate, fără credință, fără creier, fără lege, fără cultul muncii, țigani infractori, paraziți care trăiesc fără să muncească, din furturi și alte ilegalități, plus tot soiul de pomeni, pensionari idioți, care-și vând țara la tarabă, pentru 5 lei în plus la pensie, foști securiști criminali, foști torționari ai dictaturii comuniste, foști nomenclaturiști bolșevici, toți aceștia cu pensii imense, în timp ce un medic sau un profesor, din România acestor jeguri amintite mai sus, au salarii de mizerie (400 de euro, uneori și mai puțin), foști milițieni care au luat șpăgi toată viața și pentru care viața copiilor uciși în Decembrie 1989 nu valorează nimic, actuali polițiști, care stau mai mult prin birouri, în timp ce pe șoselele României este un adevărat carnagiu (doar n-or fi fraieri să se apuce să-i prindă pe infractorii șoselelor care ucid zilnic în România), unii actuali învățători și profesori, incapabili să facă altceva, pomanagii de profesie, pentru care viața studenților măcelăriți de minerii aduși de Ilici Iliescu nu înseamnă nimic, așa cum nu înseamnă nimic această țară, pe care au devastat-o în mod indirect, prin votul acordat mafioților vrem de 27 de ani, actuali funcționari ai primăriilor și altor organisme de stat, unde se “stă”, doar asta înseamnă lucrul la stat, funcționari tot mai numeroși, care să-și povestească unii altora aventurile erotice de ultimă oră ale celor apropiați, doar bârfa funcționarilor publici este trecută în fișa postului.

Sunt moderator al unui grup pe Facebook și mi-a rămas în memorie o postare de ieri, 23 decembrie 2016, pe care o redau mai jos. Este încă o dovadă, dintre miile cunoscute, a crimelor comise de KGB-istul criminal ce ne-a îngropat viitorul, Ion Iliescu.

23 decembrie 1989 – asasinarea Polixeniei

Era dimineata si in centrul Bucuresti-ului se tragea cu gloante adevarate. Dictatorul fugise, dar la televizor se aratau “teroristii care trasesera in populatie”. Polixenia era singura acasa. Sotul ei, scapat ca prin minune in ’42 din batalia de la cotul Donului plecase pe Calea Victoriei si la Universitate sa ajute Revolutia. Vazuse cu ochii lui cum in canalul de pe strada Franklin, apa era rosie de sange si stia ce inseamna asta. Nici eu nu eram acolo, ci la aeroport unde lucram si unde scapasem ca prin miracol cu 10 minute inainte ca o masina de tura care transporta 8 salariati la serviciu sa fie facuta zob de tirul gloantelor in masacrul de la Otopeni.

Inca de dimineata, am avut o presimtire sumbra, asa ca am sunat-o pe Polixenia la 8.30 sa plece de acasa la rude, in alta zona a Bucurestiului. N-a vrut, fiindca nu credea ca la adapostul casei i s-ar putea intampla ceva. Asa ca, in acea dimineata fatidica, isi urma programul zilnic care incepea cu o cafea buna, la ibric, pe care o savura o zi intreaga. A fost ultima data cand am mai vorbit cu ea. Telefonul a sunat ca intr-o casa pustie timp de vreo 3 ore, apoi am aflat…..

Casa fusese distrusa de gloante, mobila si geamurile erau sparte si nimic nu mai arata ca inainte. Polixenia era pe jos in bucatarie, cu lingurita cu care amestecase in cafea, inca in mana. Avea o bucata din craniu lipsa si creierii imprastiati peste tot. Mi-au trebuit multi ani ca sa pot vorbi despre asta. Si despre ingrozitorul drum catre morga, carata in patura de 4 prieteni. Si despre imaginea de cosmar de pe scarile de la morga Vitan, unde capetele unor soldati tineri se loveau cu zgomot de trepte, tarate de picioare de diversi indivizi. Nu ai cum sa uiti toate astea. Te rogi doar la Doamne Doamne sa nu iti pierzi mintile….

Anii au trecut. In ianuarie 1990, niste procurori militari au venit sa intocmeasca dosarul. Au constatat cum casa era facuta zob si numarul de gloante cu cap vidia, pe care le adunasem din ea – 980 (nouasuteoptzeci de gloante). Apoi au disparut. Odata cu dosarul si cu declaratiile tuturor martorilor si vecinilor aflati in casa. L-am gasit prin bunavointa lui Dan Voinea, la care m-am dus in 2007, dupa ce il cautasem in arhive timp de 17ani. Intre timp, criminalul care a dat ordinul de tragere (Ion Iliescu), a fost de 2 ori presedintele tarii si l-a inaintat la gradul de general pe cel ce a condus soldatii care au tras de la poarta Ateneului Roman.

Viata a mers inainte. Numai asasinarea Polixeniei a ramas necunoscuta. N-a meritat nici macar o diploma sau macar o pomenire pe placutele din jurul cartofului tras in teapa din Piata Revolutiei, ca nepotii ei sa stie ca bunica lor a murit cum a murit. Pe aleea din stanga bisericii Cimitirului Eroilor, Polixenia doarme de 27 de ani, fara ca asasinul ei sa pateasca ceva. Intre timp, revolutionarii de parada, au certificate si privilegii, fiindca pentru ei Revolutia a fost un soi de business.

Polixenia era o femeie verticala, care isi iubea familia si mai presus de orice, iubea viata. Ar fi putut trai si astazi, sa se bucure de nepotii ei. Pentru ea scriu si fac ceea ce fac…ca moartea ei sa nu fi fost inutila.

Fiindca Polixenia a fost mama mea….

Citeste si articolele:

Cum colcaia PSD-ul de agenti KGB in anii 1990…

 

PSDPrimul ministru al Apărării, în zilele lui decembrie 1989, a fost gen. Nicolae Militaru, agent KGB dovedit

Gen. Nicolae Militaru, pe numele său adevărat Militaru Lepădatu, a lucrat pentru GRU. Din surse confidențiale (nota 09/1952), rezultă că Militaru a fost infiltrat la început în mediile legionare. Ulterior atribuțiile sale vor fi preluate de generalul activ SRI, în primii patru ani după decembrie 1989, Victor Marcu, în cadrul UM 0103. Gen. Victor Marcu, cunoscut sub numele conspirativ de Niță Victor, a fost implicat în acțiunea de lichidare a lui Paul Goma. Cu toate acestea, Virgil Măgureanu l-a ținut la sân trei ani și jumătate după momentul decembrie 1989. Revenind la KGB-istul Militaru, acesta este criminalul care a dat ordin să fie uciși membrii echipajului USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), conduși de colonelul Gheorghe Trosca, chemat să apere, chipurile, MApN-ul de teroriști. Iar cel care l-a reactivat pe Militaru în decembrie 1989 este nimeni altul decât Ilici Iliescu, KGB-ist și el.

În Senatul României din anii 1990, PSD-ul (FDSN, PDSR pe atunci) a introdus un agent KGB

Este vorba de Stelian Dedu, senator de Mehedinți. Din surse strict confidențiale de pe lângă fosta Direcție IV (Contrainformații Militare) a DSS și ale UM 0110, rezultă că senatorul Dedu a fost recrutat de KGB în 1957, pe vremea când era student la Facultatea de Energetică din URSS. Recrutarea s-a produs extrem de facil, prin implementarea unei KGB-iste blonde în patul de student erect al carpatinului Dedu, după care urmează un clasic flagrant delict, “organizat” de un student bulgar, pe numele conspirativ Arkadi. Pentru a evita compromiterea și exmatricularea, ceea ce ar fi echivalat cu înmatricularea în gulagul românesc, Dedu cedează șantajului și acceptă să lucreze pentru KGB.

Cum a intrat Dedu la apă

Fiind originar din Mehedinți, Dedu este angajat la Șantierul Hidroenergetic Porțile de Fier 1, unde lucrau și specialiști sovietici. Este cazul să amintim că, pe lângă hidrocentrala propriu-zisă, în zonă au loc ample amenajări militar-defensive: fortificații, baraje, tunele strategice. Legătura directă a lui Dedu este realizată prin ofițerul de caz Alexandr Vorobiov din KGB, acoperit ca specialist în hidrotehnică, din partea Reprezentanței Economice a Ambasadei URSS la București.

Conexiuni KGB-iste

Înainte de a intra în problema de fond, vom aminti câteva lucruri elementare despre structura organizatorică a KGB-ului, care în linii mari a rămas aceeași până în ziua de astăzi, inclusiv uriașul aparat alcătuit din circa o jumătate de milion de lucrători. După transformarea KGB-ului în Ministerul Securității, au fost dați afară doar șase oameni!
Supravegherea studenților străini pe teritoriul URSS/CSI este efectuată de Direcția II principală KGB – Secția IX, în strânsă colaborare cu Direcția VII principală, care numără 5000 de ofițeri. După racolare, sudentul Dedu a fost plasat, ca și ceilalți agenți, Direcției I principală.
Linia X din Secția T a Direcției I, în care activează și Alexandr Vorobiov, se ocupă de spionajul științific și tehnic, adică procurarea furniturilor de informații speciale: tehnologie industrială generală, cibernetică, cercetare spațială etc. Activitatea de exploatare a informațiilor este coordonată de VPK – Comisia pentru Industrie Militară, condusă, între 1963 și 1985, de Leonid Smirnov, iar după 1985, de Iuri Masliukov. Ierarhic, VPK este urmat de VIMI – Institutul de Stat pentru Informare Interdomenii, ale cărui obiective, în afara construcțiilor mecanice medii, navale și mecanice generale sunt și cele aeronautice, ale industriei apărării etc.

Activarea lui Dedu

Pentru că ecluza hidrocentralei Porțile de Fier 1 este obiectiv strategic de maximă importanță și instalația de acționare importată din URSS nu dă rezultate scontate, se hotărăște achiziționarea unui dispozitiv cu parametri superiori de la firma austriacă MABERG. În contractul cu austriecii este stipulată și o clauză care impune protejarea secretului tehnologic al instalației.
Scos de la conservare după 12 ani, Dedu fotografiază planurile instalației și le predă în toamna anului 1969 lui Vorobiov. Este filat de lucrători ai UM 920/A, fotografiat și surprins prin mijloace TO. Dosarul este microfilmat și codificat DINU, însă din ordinul comandantului UM 920/A, col. Aurel Mircea, este închis. Dosarul de urmărire informativă al lui Vorobiov este codificat sub numele de ALEXANDRU 5. Ulterior, UM 920/A s-a transformat în ultrasecreta UM 0110, care se ocupa de românii racolați de KGB și GRU.

Un viitor pentru România

Pe la UM 0110 a trecut și Vasile Secăreș, rectorul (în 1993 – n.m.) Școlii de Înalte Studii Social-Politice și directorul general al EXIMBANK-ului, acoperit începând din 1971, împreună cu actualul (era în 1993 – n.m.) gen. mr. I Talpeș (șeful SIE), ca specialist la CSCITM – Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară. În 1982, Vasile Secăreș trece în rezervă cu gradul de căpitan, continuându-și activitatea de ofițer în UM 0110, sub noua acoperire de profesor la Ștefan Gheorghiu.

Paranteză

Aceste dezvăluiri (din 1993 – n.m.) relevă pericolul pe care-l poate prezenta pentru siguranța statului, “un ilegal, o conservă sau un adormit”, care o dată la 12 ani se trezesc pentru a trage un tun, după care se lasă din nou la fund, chiar și în fotoliul de senator în care zace Stelian Dedu. E cazul ca șantajații care au făcut jocul KGB-ului, adică IANCU, RODION, CORBU, DINU etc. să-și schimbe meseria.

Informații preluate din “Academia Cațavencu”, nr. 102/1993.

Citeste si articolele:

6 milioane de euro acordate nejustificat pentru ajutoare sociale

 

BaniClasa leneșilor (e vorba de lene fizică, intelectuală și morală) continuă să paraziteze societatea românească. Și să voteze infractori PSD-isți.

Din păcate pentru România, gasca de KGB-iști, ajunsă la putere în decembrie 1989, a încurajat lenea și delăsarea, prin acordarea de tot soiul de pomeni cu caracter electoral, de la celebrul “ajutor social” și până la gălețile în schimbul votului. Așa se face că milioane de euro sunt acordate unor indivizi care, deși au grave carențe intelectuale si nu numai, procreează în neștire, cerșind apoi bani publici, adica bani de la “fraierii” care muncesc. N-am să înțeleg niciodata de ce un țigan analfabet, fără să știe vreo meserie, fără sanse de a fi angajat undeva, “produce” ‘jde mii de copii, pe care apoi trebuie să-i întrețină amărâtul de buget de stat, loc din care banii ar trebui să ajungă pentru spitale dotate sau școli moderne. Plus că unii din acei copii vor ajunge infractori și vor frânge vieți și destine.

În schimbul unor spitale dotate și medici bine platiți, care ar prefera să rămână în România, în aceste condiții, avem milioane de țigani și ciobani care primesc ajutoare sociale, dar cotizează ZERO la bugetul de stat

Regula statului, de preferință minimal, este următoarea: se ia bani de la fiecare pentru ca fiecare să se bucure de anumite facilități: drumuri bune, spitale doatate, școli moderne. În Republica Infracțională România, lucrurile ne stau deloc asa. Dimpotrivă, ciobanul și țiganul din România folosește tot ce mai fură sau câștigă pentru consumul propriu, la bugetul de stat ajungând “fabuloasa” suma de 0, 000 lei. Cu alte cuvinte, acești paraziți nu ar trebui sa beneficieze de nici o facilitate în România. De ce? Nu contribuie cu nimic la bunăstarea acestei țări. Cu toate acestea, se iau bani de la cei care muncesc și se dau pentru a-i ajuta pe cei care, nu-i asa, fac din România țara pe care o vedem cu toții: devastată și guvernată de mafioți. Tot soiul de alcoolici și gură-cască trebuie finanțati pentru a avea România de cacat prezentă la știrile cu violuri, tăieri de penisuri, furturi de paduri, devastarea bunurilor publice etc.

Și mai mult: ajutoarele sociale se dau și celor care nu le merită. Ce contează că mori în spitale infecte, că ai drumuri mai rele ca-n Africa sau că nu se modernizează mai nimic în România

Ajutoare sociale de aproape 6 milioane de euro, acordate nejustificat – Curtea de Conturi

Curtea de Conturi a desocoperit că circa 26 de milioane de lei (circa 5.7 milioane de euro) au fost plătite în mod nejustificat, din vina autorităților sau a beneficiarilor.

Curtea de Conturi arată că cei mai mulți bani au fost acordați în mod nejustificat în cazul ajutoarelor sociale și alocațiilor pentru susținerea familiei.

Totodată, instituția de control a criticat Direcția de Inspecție Socială, cea care a realizat prea puține anchete pentru a vedea dacă anumite persoane primesc ajutoare sociale deși nu îndeplinesc cerințele legale din domeniu.

Citeste si articolele:

Profesor universitar: „Romania, o tara de imbecili cu studii (super)superioare”

 

Citat Octavian GogaMesajul unui profesor de excepţie: „Avem o țară plină de imbecili cu studii superioare, care nu știu că America e continent. Sunteți o generație aproape pierdută”

Un profesor de literatură engleză de la una dintre cele mai bune universități din România a hotărât ca, înainte de a ieși la pensie, să adreseze un mesaj destul de usturător studenților, încercând, pentru ultima dată, să “deschidă ochii digitali ai copiilor.”

„Avem o țară plină de imbecili cu studii superioare, care nici măcar nu știu că America e continent, nu țară. Nu mai avem nevoie de fantome zombate care vin aici ca să-și ia o diplomă. Diploma aia poți s-o folosești doar atunci când se termină o anumită hârtie în casă. Nu vă mințiți pe voi înșivă: mai mult de jumătate dintre voi vor ajunge să lucreze la o fabrică sau într-un restaurant, pentru că sunteți lenoși și aroganți!

Sunteți o generație aproape pierdută. Nu vă interesează nimic, în afară de telefoane și laptop-uri și stomacurile voastre. Aveți o minte putrezită. Poate vă credeți mai inteligenți decât alții, poate câțiva dintre voi și sunt dar restul, restul sunteți toți la fel de mediocri. Pentru asta ați și venit aici – să acumulați cunoștințe, nu să putreziți în bănci!

Nu vă irosiți unica șansă de a ajunge cineva. În epoca contemporană, unde informația digitală deține puterea, iar mintea umană este folosită din ce în ce mai rar, voi puteți să luați puterea în mâinile voastre, dar fără voință și cunoștință, o veți pierde foarte rapid.”

Citeste si articolele:

Romania, o republica PeSeDista si infractionala…

 

PSD = saracie, mafia, Evul mediuRomania: țara in care un partid format din mafioti, fosti securisti si comunisti, numit impropriu PSD, conduce în preferințele electoratului de 26 de ani

Votat în principal în Moldova roșie. În zona în care nu s-a investit nimic după 1989. În zona populată de idioți în procent de peste 50%. În zona unde mafioții din PSD știu cât costă un vot: o găleată de plastic și o bere. Și mai știu ce gogoși să le vândă. Doar acolo unde nu-i minte, PSD-ul are teren propice de furat. Doar cei din Moldova “muncesc, nu gândesc”. A gândi este deja o operație extrem de dificilă pentru votantul PSD-ist.

România: țara populată de cretini puri în procent de peste 35%, exact procentul votanților PSD-isti, cei care, în mintea lor puțină, chiar cred că votând corupți vor trăi bine

Nimic nu contează pentru nenorociții care votează PSD-ul de un sfert de secol. Nici măcar faptul că PSD-istii au furat și distrus această țară mai ceva ca hunii sau vandalii. Toate acesta nu impresionează “omul simplu”, fără școală, fără educație, fără viitor. Cel care a rămas să stingă lumina într-un teritoriu pustiit de PSD-iști, cei care au guvernat în mod direct sau indirect vreo 20 de ani din cei 26 (1989 – 2007, 8 ani, 2000 – 2004, 4 ani, 2007 – 2009, 3 ani indirect, sprijinind guvernul Tăriceanu, 2012 – 2016, 4 ani, înseamnă 19 ani de jaf PSD-ist).

România: tara în care mafioții ajutați de localnici alcoolici, țigani analfabeți și alte jivine au ras pădurile

S-a vorbit mult de firma austriacă Holzindustrie Schweighofer, cea care taie în neștire pădurile României. Dar, oare, știu votanții cretini ai PSD-ului (formulare pleonastică, fiind votant PSD e clar din start că ești ori cretin, ori mafiot) că țiganul KGB-ist Ilici Iliescu l-a decorat pe Gerald Schweighofer, manager general al companiei Holzindustrie Schweighofer GmbH cu Ordinul National pentru Merit in grad de Cavaler. Ordinul a fost conferit „in semn de deosebita apreciere pentru contributiile personale avute la dezvoltarea unor importante domenii de activitate, pentru promovarea relatiilor dintre Republica Austria si Romania”, se arata in decretul 1.036 din 2 decembrie 2004 privind conferirea unor ordine, semnat de Ion Iliescu, si publicat in Monitorul Oficial nr 1.191 din 14 decembrie 2004. Sau știu nenorociții care, votând PSD-ul, au transformat România într-o țară controlată de mafioti și tigani, că Ponta a lăudat firma Holzindustrie Schweighofer. Pe 11 iulie 2013, cu ocazia prezentarii „Programului national de investitii”, Ponta s-a laudat cu o investitie realizata de aceasta companie in Covasna. Firma austriaca a fost introdusa pe o lista la capitolul „Mari investitii-companii internationale”, alaturi de giganti industriali precum Dacia, Ford, Daimler, Oracle, Bosch, Pirelli, Michelin.

România: țara unde orice pensionar fără minte vinde viitorul copiilor și nepoților săi pentru 5 lei în plus la pensie, iar acei bani provin din împrumuturi externe

Ne e niciun secret că o parte substantială a electoratului PSD o reprezintă pensionarii foarte numeroși, în comparație cu populația activă, cei care au condamnat această țară de sărăcie și lipsă de perspective. Îndobitociți de Antena 3 și, mai nou, Romania TV, masa pensionarilor a făcut posibilă parazitarea societății românești de catre personajele malefice ale PSD-ului: Cătălin Voicu, Radu Mazăre sau Ion Iliescu.

România: țara unde spitalele, drumurile, școlile arată mai rau ca-n Africa, dar mafiotii au adevărate palate

Oare votantii PSD știu în ce palat lociuiește Liviu Dragnea. Sau Dan Voiculescu, când va ieși din pușcărie. Sau Adrian Năstase. De unde crede „inteligentul” electorat PSD că au avut aceștia atâția bani, nefiind artiști renumiți, oameni geniali de știință, moștenitori de parinți miliardari. Oare cretinii care votează PSD-ul nu realizează că toți acești bani au fost furați, că din acești bani se puteau construi spitale moderne, autostrăzi, se puteau crea locuri de muncă prin investiții realizate cu discernământ și dorinta de a face din România o țara prosperă.

România: tara în care olimpicii emigrează și analfabeții guvernează

Oare „săracul” ce votează PSD-ul realizează că Vanghelie este un tigan analfabet, dar care nu duce grija zilei de mâine ca un absolvent de facultate în România. Oare schizofrenicul care votează PSD-ul își dă seama vreo secundă că Ponta nu poate fi doctor în drept după cum vorbește în limba română, după limbajul plin de greșeli și incoerența în exprimare. Oare „necăjitul” care se lasă manipulat de mafioții din PSD nu-și dă seama că nepoții lui nu vor avea nimic în România, țara fiind acaparată în totalitate de mafia PSD-istă, fostă comunistă.

România: o țară de oameni răbdători, cică, adică o țară de rahat în care orice bișnițar, orice țigan analfabet, orice ospătăriță, odată ajunși în Parlament, se șterg la cur cu voturile românilor

Cam aici s-a ajuns. Infractori care fac legi pentru cei drepți. Pentru cei corecți. Pentru cei care țin în spate această țară. Și nimeni, sau foarte puțini, realizează absurdul acestei situații. Românul iese în stradă numai dacă îi este foame. Altfel, poți să-i furi țara bucată cu bucată, poți să-i regulezi soția, nu se va mișca din fața televizorului ce prezintă doar curve și țigani. Dacă americanul este gata să moară pentru o idee, fie ea și stupidă, românasul preferă pacea cu dușmanul, adică nu are idei pe care să le apere, nu are repere, adică nu are viitor.

Și aș mai putea continua. Dar, deja, mi-e o scârbă imensă de toți cei care, prin lasitatea lor, au făcut posibilă România de azi. O țară în care doar mafioții contează. Ceea ce face DNA-ul, deși nu-i rău, este insuficient. Fără confiscarea averilor furate și intedicția de părăsi pușcaria înainte de terminarea condamnării inițiale, totul este apa de ploaie. Dacă ar fi după mine, mafiotii ar merita un singur tratament: glonțul și confiscarea totală a averii. În acest fel, juniorii mafiotului Adrian Năstase n-ar mai „sparge” cu „fetițele” mii de euro pe zi. Asta în timp ce salariul unui profesor este de câteva sute de euro. Pe lună.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Justiţia sub papucul PSD = ciuma roşie: instrument pentru protejarea marilor corupţi + instrument pentru condamnarea celor nevinovaţi

Rămânem la anul tovarăşului doctor în hoţii de ordinul miliardelor de euro Adrian Năstase, anul 2004, pentru a ne aminti cum ărata justiţia sub papucul PSD = ciuma roşie = mafia: marii corupţi erau bine-mersi, încă nu le tremurau chiloţii de frica DNA-ului şi a Laurei Codruţei Kovesi, în schimb erau condamnaţi cei mici, unii chiar nevinovaţi. Evident, pe ăştia nu-i apăra nimeni la tembelizor, ci se îmbolnăveau şi mureau într-un jeg de stat condus de cea mai mare mafie ce a existat pe pământul românesc: MAFIA PSD.

Justiţia impresionistă are punct de lucru la Timişoara (mâine în toată ţara?)

Am mai scris în revista noastră despre cazul unui tânăr, Claudiu Cristian Popa, din Timişoara, arestat pentru trafic de droguri, deşi nu a fost prins în flagrant, iar probele din proces sunt îndoielnice. Judecat de trei ori, inculpatul a primit la primele două instanţe un an cu suspendare, la Curtea de Apel fiind condamnat la 11 ani, după ce au fost modificate, pe hârtie, cantităţile probelor luate în discuţie prima dată, 0,04 grame din procesul-verbal de percheziţie devenind 1,2 grame.

Dubios este şi faptul că mandatul de arestare a fost semnat la ora 10, în timp ce rezultatele de la laborator ajungeau la poliţie în aceeaşi zi, dar la ora 14. Seamănă cu o înscenare.

Dar, dacă citim răspunsul judecătoarei inspector Ana Prohorov, ne dăm seama că poate fi vorba doar de incompetenţă. În legătură cu descrierile diferite ale probelor, doamna judecător susţine că este vorba de “diferenţe nesemnificative ce nu pun în discuţie o eventuală substituire, ci o capacitate diferită a judecătorilor MI de a le reda”.

Cu alte cuvinte, poliţiştii sunt nişte incapabili şi încă un fragment din judecata doamnei Prohorov: “neconcordanţele strecurate în cuprinsul rechizitoriului şi al deciziei de recurs sunt erori de tehnoredactare”. Deci, orice eroare judiciară din lume poate trece drept eroare de tehnoredactare!

Şi un ultim citat care spune ceva despre capacitatea de judecată a respectivei doamne: “Recursul a fost soluţionat de un complet cu 3 judecători, incluzând în afară de doamna judecător Cosneanu Rodica, pe domnii judecători Godea Sandu Mircea şi Decean Mihai – acesta din urmă fiind la rândul său participant la revoluţia din decembrie 1989”. Ce are Revoluţia cu capacităţile diferite ale lucrătorilor MI şi cu erorile de tehnoredactare e greu de înţeles. Numai dacă nu cumva doamna Prohorov este chiar incompetentă. Şi, în caz că ne va acţiona în judecată, o rugăm să considere acest articol drept o eroare de tehnoredactare! (“Academia Caţavencu”, nr. 637/2004)

Citeste si articolele:

 

Daca nu ne pocaim, inclusiv de mineriada-decembriada, hohotiada…TOTI vinovatii o sa disparem in ghena vesnica/iliesciana/PeSeDiana- Fiul lui Virgil Măgureanu, răpus de COVID-19. Tragedie în familia primului director al SRI

Tragedie în familia lui Virgil Măgureanu, după ce fiul său, Marian, a decedat la vârsta de 50 de ani.

Virgil Măgureanu a fost primul director al Serviciului Român de Informații (SRI), funcție deținută în perioada 1990-1997.

Marian Măgureanu, singurul fiu al fostului director al Serviciului Român de Informaţii (SRI), a murit în spital, unde era internat după ce a fost diagnosticat cu COVID-19, potrivit gandul.ro.

Surse citate de publicaţia amintită spun că inima lui Marian Măgureanu a cedat, de curând el suferind și un atac de cord.

Marian Măgureanu avea aproape 50 de ani și era acționar la Romprest Service SA.

Virgil Măgureanu mai are o fiică, Anca Biriș, care este proprietara Ioanid și a grupului LOFT

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*