Isus a venit ca să fie jerfit pentru toți oameni. Mesajul a fost anuntat înca de la inceputul istoriei umane, în slăvirea Divinităti prin sacrificiul lui Avraam și sacrificiul Pastelor, cu și mai multe delalii predicată în varì profetii în Vechiul Testament. De ce a fost el (Isus) atât de important? Biblia declară că Legia este clară:

Fiincă plata păcatului este moartea:… (Romani 6 : 23)

“Moartea” este literal ‘separarea’. Când sufletul se desparte de trup, omul piere fizic. Întrun mod similar, omul este separat spiritual de Dumnezeu. Aceasta este adevarat pentru că Dumnezeu este Sfânt (fără păcat) în timp ce nou suntem corupți prin păcatul original.

Aceasta lucru poate fi văzut în această imagine, cu omul pe o stâncă în timp ce Dumnezeu este pe o altă stîncă, ca o genune între noi și Dumnezeu. Este ca o ramură uscată, care separată de copac, este moartă, tot așa și noi separați de Dumnezeu, suntem morți spiritual.

Această separare cauzeaza vinovăție și frică. Ceace în mod natural încercăm să facem, este să contruim poduri (de la moarte) la viață, prin Dumnezeu. Pentru noi sunt diferite modalități: unii se duc la biserică sau templu sau moscheie, fiind religioși, făcând lucruri bune, meditând, încercând să fie mai apți la alții, să fie mai rugative, etc. Unii oameni ajung mari prin lucruri bune și repetate. Să vedem o figură în acest sens:

Problema este că eforturile noastre, meritele, sacrificiile și asceza practicată etc., deși este buna, nu este suficientă ca să nu moară, căci ‘păcatul original’ rămâne. Cu toate că vrem să facem poduri, Dumnezeu rămâne separat căci genunea este prea mare. Ce este important e că deși religia sau morala sunt bune, dar rămâne rădăcina problemei. Este ca și cum am încercat să vindecăm cancerul (care ne omoară) mâncând numai vegetale. Da, vegetalele sunt bune dar insuficiente ca să vindece cancerul. Tatamentul adevărat este total diferit.

De aceia Legea înseamnă Știrile Rele – și de multe ori refuzăm să ne gândim, având atâtea de făcut și poate că Legea cumva dispare. Dar mai întâi trebuie să stim că este cancer, că diagnosticul este adevărat; tot așa și Biblia accentuiază că Legea păcatului este moartea și că tămăduirea este simplă dar puternică.

 Fiincă plata păcatului este moartea dar … (Romani 6 : 23)

Acest cuvânt simplu, ‘dar’, este direcția mesajului întoacerii înapoi, Știrile Bune prin evanghelie – tămăduirea.

 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru. (Romani 6 : 23)

Vestea bună este că evanghelia prin sacrificiul lui Isus este suficient ca să facă un podul de la om la Dumnezeu. Stim acum că după 3 zile , Isus a înviat din morți , fizic. Astăzi unii oameni nu cred că Isus a înviat cu adevărat, deși evidențele sunt multiple. Sacrificiul lui Isus a fost profețit precum și sacrificiul lui Avraam și prin inaugurarea sacrificiul Pastelor.

Isus a fost uman dar fără păcat. De aceea omul Isus a putut să facă prin genune, de la om la Dumnezeu. El este Podul spre Viață, ca în exemplul de mai jos

Observați cum prin sacrificiul lui Isus, ‘darul’ este oferit. Indiferent ce dar, ca să fie dar trebuie să nu muncești sau să meriți prin merit. Pînă la urmă, dacă meriți nu mai este dar! În același mod, este imposibil să meriți sacrificiul lui Isus. Este un dar. Simplu.

Și ce este un dar? Este ‘viață eternă’. Înseamnă că păcatul meu și altău care duce la moarte este anulat. Prin Isus ca sacrificiul, podul a fost trecut și Dumnezeu aferă viață veșnică. Isus a făcut acest dar prin învierea din morți, dovada că este Domn. Este atât de puternic.

Eu și cu tu putem să trecem peste Podul Vieții. Încă adată, ca dar, fără să plată. Dar ca să primești darul trebuie să ‘vrei’. Oricine face dar poate să primească (“Da, primesc”) sau nu (“Nu, mulțumesc”). Darul încă trebuie să fie acceptat. În următoarea figură vedem cum putem să ‘umlăm’ pe Podul spre Dumnezeu și oferit nouă.

Sacrificiul lui Isus este un Dar pentru oricine vrea să primească

Și cum primim darul acesta? Biblia spune:

 Fiincă “oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit” (Romani 10 : 13)

Observați că premiza este la ‘toata lumea’. Pentru că Isus a înviat din morți, este viu acum și este ‘Domn’. Dacă accept darul acesta, el răspunde și așteaptă să converezi cu el. Poate nu ai făcut niciodată asta. Uite un ghid cum să vorbești cu el, cum să te rogi.

Doamne incantare magică. Nu există cuvînte specifice care să devină puternice. Este doar încrederea ca precum Avraam va răspunde. Evanghelia este puternică și totuș simplă în același timp. Fiți deci liberi sau dacă vreți ca un ghid, vorbind sau tăcut în spirit ca să primești, prin Isus, darul acesta.

Doamne Isuse ,am înteles că prin faptul că am păcătuit în viața sunt separat de Dumnezeu. Deși am încercat mult ca să fiu bun, ori ce fac rămîn separat de punte. Dar am înțeles că prin moartea Ta sacrificiul a fost spălat – chiar și păcatul meu. Cred că prin învierea din morți tu ai făcut posibil să fie suficient sacrificiul Tau suprem . Te rog să mă speli de păcat și să mă aduci la Dumnezeu și viața veșnică. Nu vreau să rămîn sclav în păcat deci eliberează-mă. Îți mulțumesc Doamne Isuse că ai făcut aceasta pentru mine și te rog să mă ghidezi in continuare toată viața cat o mai am de trait .   Amin

 

 

Adevărata pocăinţă înseamnă TU şi Dumnezeu

În aparenţe toţi suntem pocăiţi şi ne arătăm o faţă smerită celor din jur. Defapt arătăm lumii ceea ce ei îşi doresc ei să vadă la noi. Dar mă întreb dacă Îi arătăm lui Dumnezeu prin viaţa noastră ceea ce ar dori El să vadă? Am stat mult şi m-am gândit ce înseamnă a fii pocăit cu adevărat? Şi mi-am dat seama că pocăinţa nu se consumă în biserică la programe religioase sau postând în societate o figură de smeriţi. Adevărata pocăinţă e atunci când eşti doar TU şi Dumnezeu. Singur într-o cameră, tu şi gîndurile tale, tu şi gesturile tale, tu şi pornirile tale. Doar tu într-un loc ascuns de ochii oamenilor. Doar tu cu tine. Aici îţi dai examenul de adevărată pocăinţă. Şi ce faci tu atunci când eşti singur? Poate fumezi o ţigare crezând că nimeni nu te vede. Poate te uiţi la un film murdar. Poate ai alte obiceiuri şi îndeletniciri de care nu ai vrea să afle nimeni niciodată. Aici e adevărata ta pocăinţă. Cum eşti şi cum te porţi atunci când nu te vede nimeni?

Ce faci şi ce gândeşti atunci când stai departe de ochii lumii? Aici te poţi verifica dacă trăieşti cu adevărat o pocăinţă reală, sau doar o pocăinţă de ochii lumii, de ochii păstorului să nu te excludă sau de ochii familiei.

E grea pocăinţa nu-i aşa? Ştiu că e grea, mai ales ca tânăr creştin eşti lovit de multe ispite, dar să nu uităm: SUNTEM MAI MULT DECÂT BIRUITORI PRIN ACEL CARE A BORUIT MOARTEA. Poate zici că e greu să fii cu adevărat pocăit într-o lumea atât de plină de păcat. Nu zic că e uşor să trăieşi o pocăinţă reală, dar e tot ce ne poate salva şi ne dă dreptul de a trăii veşnic cu Isus. Să nu uităm că Dumnezeu ne cunoaşte inima şi nimic nu poate fi ascuns de ochii Lui.

Haideţi să trăim cu toţii o pocăinţă adevărată, pentru că oricum va veni ziua când se vor da cărţile pe faţă şi tot Universul va afla ce fel de pocăinţă am trăit.

DUMNEZEU SĂ NE AJUTE SĂ FIM POCĂIŢI PÂNĂ LA MOARTE!!!

Editorial scris de Florina Patru…© www.crestintotal.ro

 

Cum aflu care este voia lui Dumnezeu

Table of Contents
1.	Introducere
2.	Gata să acceptăm răspunsul “lânii”
3.	Ruleta biblică
4.	Vise, viziuni sau halucinaţii?
5.	Ei bine … Acum de unde începem?
6.	Fiţi dispus şi predat
7.	Lăsaţi-vă călăuzit de Cuvântul Său
8.	Luaţi în considerare sfaturile creştine
9.	Ascultaţi de Providenţă
10.	Rugaţi-vă (şi postiţi)
11.	Slăviţi-L pe Dumnezeu şi nu fiţi egoist
12.	Fiţi călăuzit de Duhul Sfânt
13.	Fiţi răbdător şi fiţi credincios acolo unde sunteţi
14.	Stabiliţi ce vă doreşte inima
15.	Socotiţi probele
16.	Aţi ajuns deja?
17.	Concluzie

By Doug Batchelor 

Introducere

“M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l învii în ziua de apoi. Voia Tatălui meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
– Ioan 6:38–40

În 1692, oraşul Port Royal din Jamaica literalmente a alunecat în mare, atunci când a fost lovit de un cutremur violent. Mulţi au prezis că acest oraş corupt de piraţi şi asasini va suferi într-o zi judecata lui Dumnezeu. Prin urmare, dezastrul nu a surprins pe nimeni, şi cel mai puţin pe grupul de oameni religioşi care au pierit împreună cu cei răi. Un astfel de om a fost Galdy Lewis, care s-a născut în Franţa, dar a plecat în Lumea Nouă în căutarea libertăţii religioase. Când a venit primul şoc violent, Galdy a fost îngropat adânc sub pământ. Uimitor, el a rămas conştient şi şi-a dat seama ce s-a întâmplat. El s-a lăsat în voia lui Dumnezeu. Dar, la fel ca Iona în burta monstrului marin, câteva clipe mai târziu, pământul s-a zguduit a doua oară şi a explodat, aruncându-l pe Galdy în zbor prin aer şi peste marea în clocot. El a aterizat nevătămat în apă şi a înotat până ce l-a ridicat o barcă. Galdy a trăit timp de 47 de ani după salvarea lui miraculoasă. A murit în 1739 şi astăzi piatra funerară de pe mormântul său încă spune povestea experienţei sale uimitoare.

Cel mai sigur loc din lume este în mijlocul voii lui Dumnezeu. Nu contează dacă sunteţi înconjurat de război, taifunuri, tornade, vulcani sau cutremure, dacă sunteţi în mijlocul voii lui Dumnezeu, nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi. Biblia spune: “Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). Dacă urmaţi voia lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.

David Livingstone declara: “Aş prefera să fiu mai degrabă în inima Africii, după voia lui Dumnezeu, decât pe tronul Angliei în afara voiei Lui.” Dacă a fi după voia lui Dumnezeu, înseamnă să lucraţi într-un câmp de misiune izolat, îndepărtat, infestat de ţânţari, sunteţi încă în cel mai bun loc cu putinţă în care aţi putea fi.

Ca pastor, am auzit de multe ori întrebările: “Cum ştiu că fac ceea ce Dumnezeu vrea să fac? Cum pot să aflu voia lui Dumnezeu cu viaţa mea?” Acestea sunt întrebări foarte bune. De fapt, sunt cele mai importante întrebări pe care le puteţi pune în calitate de creştin. De ce? Deoarece Isus ne-a învăţat să spunem “Facă-se voia Ta.”

Desigur, toţi trebuie să ne bazăm pe principiile generale privind voia lui Dumnezeu, care sunt universale. Este voia lui Dumnezeu ca fiecare să fie sfânt, iubitor şi loial. Dar, în acelaşi timp, Domnul are planuri individuale cu fiecare persoană, care sunt tot aşa de variate şi de unice ca şi fulgii de zăpadă.

Această scurtă carte se va concentra pe principiile biblice care vă vor ajuta să găsiţi voia lui Dumnezeu pentru viaţa dvs. Nicio şansă?

Înainte de a intra într-o listă de moduri în care putem aplica principiile biblice pentru a afla voia lui Dumnezeu, haideţi să ne referim întâi la unele metode dubioase pe care le utilizează oamenii adesea.

În primul rând, creştinii ar trebui să evite recurgerea la metode care duc la a da cu banul. Eu nu spun că Dumnezeu nu poate vorbi printr-o monedă, dar aruncarea monedei este ceva ce se face la jocurile de fotbal. Ar putea să meargă la NFL (Liga Naţională de Fotbal), dar dacă iau o decizie pentru o viaţă, vreau o îndrumare mai bună decât cap sau pajură.

Desigur, în Biblie, unele probleme s-au decis prin tragere la sorţi. În mod normal, un grup de oameni lua un vas de lut cu o gură îngustă şi punea în el un număr de pietre de o culoare şi o piatră de o culoare diferită. Gura era îndeajuns de mare pentru a scoate afară doar o piatră la un moment dat. Vasul mergea de jur împrejur de la un om la altul, fiecare scuturând vasul şi lăsând să cadă o piatră. Dacă sorţul de culoare diferită cădea pe dvs., asta însemna că eraţi ales lider. (S-a tras la sorţi şi pentru hainele Domnului Isus şi pentru călătoria “de pescuit” făcută de Iona)

Aţi putea da cu banul atunci când familia încearcă să se hotărască dacă să mănânce hrană mexicană sau chinezească la cină. Însă, atunci când se iau decizii importante pentru viaţa dvs., tragerea la sorţi nu este recomandabilă. Dumnezeu vrea ca dvs. să vă folosiţi mintea. El chiar spune: “Veniţi, totuşi, să ne judecăm” (Isaia 1:18). Nu ar trebui niciodată să spuneţi: “Cu cine să mă căsătoresc? Ei bine, voi trage la sorţi”. Acest sistem nu le va impresiona pe posibilele rude prin alianţă. Mai degrabă, trebuie să utilizaţi un număr de criterii biblice, pe care le vom discuta un pic mai târziu.

Când preoţii alegeau cei doi ţapi în Ziua Ispăşirii, selectau două exemplare perfecte. Unul urma să fie ales ca ţapul pentru Domnul, şi unul urma să fie ţapul ispăşitor. Ei trăgeau la sorţi pentru ţapul ispăşitor. Ideea este că ei alegeau între doi ţapi, care erau identici, ca natură. (Ar putea însemna că Dumnezeu nu dorea ca oamenii să fie mândri că au decis rezultatul final). În acest sens, tragerea la sorţi este în regulă. Dar, atunci când se iau decizii importante, fiţi atenţi să nu le lăsaţi la voia întâmplării.

Şi, uneori, atunci când se dă cu banul şi nu se obţine faţa care se doreşte, se spune: “Să facem două din trei.” Şi continuă să se dea cu banul până când se obţine rezultatul dorit. Cunosc şi pe cineva care se ruga cu privire la o decizie importantă, şi nu era sigur dacă să dea cu banul sau nu ca să aleagă între opţiunile disponibile. A dat cu banul, iar moneda s-a rostogolit în faţa zidului şi s-a ridicat drept în sus! Este ca şi cum Dumnezeu spunea: “Nu face asta! Îmi dai doar două opţiuni. Aş putea avea o mie de opţiuni despre care tu nu ştii nimic.” Nu-L puneţi la colţ pe Domnul, utilizând astfel de metode. Dvs. încercaţi să limitaţi felul cum vă va răspunde Dumnezeu. Deci, folosiţi-vă mintea şi rugaţi-vă mai degrabă pentru înţelepciune divină.

 

Gata să acceptăm răspunsul “lânii”

Când Ghedeon încerca să obţină asigurarea că putea să meargă la luptă împotriva Amaleciţilor şi Madianiţilor, a pus pe câmp un val de lână: o piele de oaie pentru un fel de sac de dormit. El a spus aşa: “Dacă mă trezesc dimineaţa şi este rouă pe lână, dar nu şi pe câmp, acesta va fi un semn.” Ei bine, aşa s-a întâmplat. Apoi s-a gândit: “Poate că e un fenomen natural. Doamne, să încercăm încă o dată. Mâine lâna să fie uscată şi roua să cadă pe câmp”. Aşa s-a şi întâmplat, şi în cele din urmă Ghedeon se simţi liniştit. Unii au tot felul de “lână,” pe care o scot pentru Domnul, şi, uneori, nu e rău să se spună: “Bine, Doamne. Am de gând să caut dovezi de la Tine”. Dar putem intra în procedeul de a întinde lâna pentru a testa voia lui Dumnezeu, nedorind niciodată să acceptăm răspunsul de la lâna din noaptea dinainte. Nimic nu vă va oferi asigurarea voii lui Dumnezeu ca lista de mai jos. S-ar putea să fie un timp pentru ea, dar evitaţi să căpătaţi obiceiul de a întinde lâna.

 

Ruleta biblică

Fiica unui evanghelist celebru odată mi-a povestit cum mama ei se ruga dacă să se căsătorească sau nu cu un evanghelist tânăr şi chipeş. Ea spunea: “Doamne, trebuie să ştiu că asta este voia Ta.” Ea se ruga şi se chinuia, având nevoie de asigurarea că acesta era bărbatul potrivit. Aşa că şi-a luat Biblia şi a deschis-o la întâmplare. Se ruga cu ochii închişi pe patul ei şi şi-a pus degetul în jos pe un verset – când şi-a deschis ochii, era la Geneza 24:58, care spune: “Au chemat dar pe Rebeca, şi i-au zis: ‘Vrei să te duci cu omul acesta?’ ‘Da, vreau’, a răspuns ea.” Când vă rugaţi cu privire la cu cine să vă căsătoriţi şi vă deschideţi Biblia la întâmplare şi acesta este locul unde vi se opreşte degetul – atunci acesta este un semn destul de convingător.

Aţi întâlnit, probabil, pe cineva care ia decizii deschizând repede la întâmplare Biblia şi, orişiunde i se opreşte degetul, spune: “Acesta trebuie să fie mesajul lui Dumnezeu pentru mine.” Încă o dată, fiţi foarte atenţi cu privire la utilizarea Bibliei ca pe o placă Ouija (conţine litere, cifre, simboluri; folosită în spiritism pentru comunicarea cu spiritele – n.t.). Nu spun că Dumnezeu nu poate conduce în acest fel; uneori, Domnul închide ochii la neştiinţa noastră (Faptele Apostolilor 17:30). Dar nu cred că este recomandabil, dacă vă lipseşte o relaţie puternică cu Dumnezeu. Aţi putea deschide Biblia dvs. la întâmplare şi brusc să vă cadă degetul unde se spune că Isaia a umblat gol şi desculţ trei ani (Isaia 20:3). Evident, nu e voia Lui pentru viaţa dvs., aşa că fiţi atenţi.

 

Vise, viziuni sau halucinaţii?

Poate Dumnezeu să ne călăuzească prin intermediul unui vis? Poate, dar majoritatea viselor dvs. e doar o învălmăşeală, care apare atunci când creierul pune cap la cap lucrurile pe care le-aţi trăit în timpul zilei, dând drumul la tot felul de lucruri ciudate prin mintea dvs. (Eclesiastul 5:3). Unii oameni au vise stranii, astfel încât se duc la un psihanalist care îi ajută să încerce să înţeleagă dacă există vreun sens ascuns în ele. Dar, uneori, e doar prea multă pizza înainte de culcare. Nu puneţi prea multaccent pe a lua o decizie de viaţă bazată pe visele dvs. trăznite.

Şi, în sfârşit, în ceea ce priveşte viziunile, poate aţi auzit despre fermierul care prăşea la câmp într-o zi extrem de toridă. Era un fermier tânăr care se întreba dacă trebuia să-şi petreacă viaţa făcând acest lucru. Aşa cum medita, se uită în sus pe cer şi văzu că vântul muta norii de jur împrejur. Dintr-o dată, văzu clar literele “P” şi “C” pe cer. S-a gândit că era un mesaj de la Dumnezeu, să-L “predice pe Cristos”, aşa că şi-a aruncat echipamentul de fermă, s-a spălat, şi-a pus costumul de duminică, şi a început să meargă prin împrejurimi predicând. Uimiţi, oamenii îl întrebau: “Zeb, ce-ai păţit?” El le spunea: “Dumnezeu mi-a arătat într-o viziune că trebuie să fiu predicator.” Aşa că şi-a petrecut mai multe luni predicând, dar cu rezultate sumbre. Familia sa flămânzea, aşa că aproximativ cu opt luni mai târziu, Zeb se afla din nou pe câmp prăşind porumbul. Cineva l-a întrebat: “Zeb, ce faci? Am crezut că Dumnezeu ţi-a dat o viziune că trebuie să-L predici pe Hristos”. El i-a răspuns: “Ei bine, am ajuns la concluzia că ‘PC’ înseamnă în realitate ‘Plantează porumb’ (“Plant Corn”, în engleză – n.t.)”.

Fiţi atenţi şi nu lăsaţi ca visele şi viziunile să fie criteriul principal. Dacă aveţi de gând să vă bazaţi deciziile pe vise şi viziuni, asiguraţi-vă că există dovezi puternice. O mulţime dintre aceste metode extraordinare pe care oamenii le folosesc pentru a decide voia lui Dumnezeu sunt rezervate pentru atunci când El le vorbeşte profeţilor aleşi. Dacă acesta nu este, încă, tocmai cazul dvs., luaţi-vă un moment acum ca să descoperiţi unele modalităţi biblice şi de bun simţ pentru a discerne voia Creatorului nostru.

 

Ei bine … Acum de unde începem?

Ne confruntăm cu o mulţime de decizii importante în timpul vieţii. Atunci când tinerii termină liceul, se întreabă: “Ce facultate să urmez? Ce să studiez? Chiar să mă duc la facultate?” Apoi, trebuie să se decidă cu privire la un loc de muncă şi un partener. “Ce loc de muncă să-mi iau? Cu cine să mă căsătoreasc? Să-i spun ‘da’ primului care mă cere? Să mă căsătoresc la urma urmelor?”

Înainte de a intra în a afla ceea ce ar vrea Dumnezeu să faceţi, în orice împrejurare dată, să ne ocupăm de unele elemente de bază. În primul rând şi mai presus de orice, este voia lui Dumnezeu ca dvs. să fiţi mântuit. Domnul “doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). Ce faceţi în viaţă ca profesie ar trebui să treacă pe plan secund, dacă nu aveţi încă o relaţie mântuitoare cu Domnul Isus Hristos.

În al doilea rând, atunci când unele dezastre naturale lovesc şi distrug case, de multe ori auzim societăţile de asigurare că se referă la ele ca la “o acţiune a lui Dumnezeu”. Aceasta nu este întotdeauna adevărat. Nu tot ce se întâmplă este după voia lui Dumnezeu. Aşa cum am citit, Dumnezeu vrea ca nici unul să nu piară, dar unii tot au să piară. Evident, dvs. şi cu mine am făcut, de asemenea, unele lucruri în viaţa noastră, care nu erau după voia lui Dumnezeu.

Astfel că nu putem spune întotdeauna că este “o acţiune a lui Dumnezeu”, atunci când vine un taifun şi mor cu miile. Amintiţi-vă că diavolul a fost cel care a adus nenorocire în viaţa lui Iov. Cred că vom fi surprinşi atunci când vom ajunge în cer şi Dumnezeu va trage vălul deoparte; vom fi martori la lupta cosmică dintre bine şi rău şi vom vedea că lucrurile nu au mers întotdeauna aşa cum Şi le-a dorit Dumnezeu.

De altfel, de ce ne-ar spune El să ne rugăm să se facă voia Lui, dacă oricum s-ar face întotdeauna? De aceea ar trebui să urmărim voia lui Dumnezeu în viaţa noastră. Dacă voia lui Dumnezeu se întâmplă întotdeauna, noi nu ar trebui să mai facem nimic să ne-o închipuim. Dar nu se face întotdeauna, aşa că trebuie să facem tot ce putem mai bine ca s-o căutăm – şi să ne aflăm în ea – în voia lui Dumnezeu, din consideraţie pentru Împărăţia Sa.

În continuare am să vă dau o scurtă listă, care vă va ajuta să decideţi voia lui Dumnezeu în viaţa dvs.Această listă vine de la aceia pe care eu îi respect cel mai mult: Duhul Sfânt care vorbeşte prin intermediul Bibliei, marii erudiţi şi comentatori ai Bibliei, prieteni şi colegii pastori. Cred că această listă se întemeiază, atât pe Cuvântul lui Dumnezeu cât şi pe bunul simţ de zi cu zi.

 

Fiţi dispus şi predat

Cineva odată a stabilit faptul că în Statele Unite, un om are peste 23.000 de moduri de a-şi câştiga existenţa. Şansele nu sunt în favoarea dvs. ca să ghiciţi pur şi simplu ce puteţi face ca profesie. În schimb, aveţi nevoie de călăuzire divină în viaţa dvs. Vreţi ca Dumnezeu să vă dea înţelepciune în legătură cu modul de a discerne planul Său cu dvs.

Primul pas este şi cel mai important şi adesea cel mai greu: Fiţi pe deplin predat şi dispus. Ioan 7:17 declară: “Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine”. Dumnezeu vă va face cunoscută voia Sa – dacă veţi fi cu adevărat dispus să o împliniţi odată ce aţi înţeles care este ea.

Rugaţi-L pe Dumnezeu să vă dea o inimă supusă şi dispusă atunci când încercaţi să-I discerneţi voia. În plus, predaţi-vă pe dvs. înşivă lui Isus înainte de a-L aştepta să vă conducă într-un loc în care să lucraţi în numele Său. Dacă inima dvs. se află într-o stare de răzvrătire şi nu sunteţi predat, de ce v-ar arăta Dumnezeu voia Sa? Tot ce va face El va fi să vă mărească simţământul vinovăţiei.

“El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.” (Psalmii 25:9). Odată am auzit despre un om simplu din Congo, care s-a rugat astfel: “Doamne, fii Tu acul, eu voi fi aţa. Du-te Tu primul, şi eu Te voi urma oriunde vei conduce”. Acesta este felul de atitudine umilă de care avem nevoie ca să discernem voia lui Dumnezeu. S-ar putea să nu vă placă ceea ce este gata să vă arate, dar hotărâţi-vă ca prin puterea Lui să o împliniţi chiar înainte să ştiţi care este.

 

Lăsaţi-vă călăuzit de Cuvântul Său

“Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmii 119:105). Când căutaţi voia lui Dumnezeu, trebuie să deschideţi Biblia chiar mai mult decât aţi face-o normal. Rugaţi-L pe Dumnezeu să vă ajute să găsiţi în Cuvântul Său o anume călăuzire pentru viaţa dvs.

Uneori, este posibil chiar să aflaţi ce spune Biblia în legătură cu opţiunile exacte pe care le luaţi în considerare. Într-adevăr, Cuvântul are o mulţime de lucruri practice de zis cu privire la voia lui Dumnezeu. Pentru începători, Legea lui Dumnezeu vă poate ajuta să discerneţi dacă El doreşte ca dvs. să faceţi un lucru sau altul. Asta poate însemna un da sau nu categoric găsit chiar în porunci.

Ca pastor, sunt încă un pic surprins de faptul că o mulţime de creştini căsătoriţi se întreabă: “Să-mi las soţia şi să plec cu altă femeie?” Ei ar putea spune chiar: “Pare atât de drept. Vedem binecuvântarea lui Dumnezeu. Avem atât de multă pace. Vedem asta ca fiind voia lui Dumnezeu cu noi.” Dar asta nu este ceva cu privire la care ar trebui să vă rugaţi. Răspunsul este chiar acolo, în Cele Zece Porunci. Dumnezeu a declarat clar că poporul Său nu trebuie să facă niciodată aşa ceva.

Bine, vrei ceva mai provocator? Dar dacă cineva spune: “Ca să capăt o ocazie incredibilă de promovare în carieră, trebuie să lucrez doar două Sabate timp de o lună, până când devin titular”? Ei bine, nici pentru asta nu trebuie să vă rugaţi. Dacă Dumnezeu declară să nu-ţi faci lucrul tău obişnuit în timpul Sabatului, aveţi deja clar declarată voia Lui pentru viaţa dvs. cu privire la acest loc de muncă. Este o certitudine. “Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmii 40:8).

 

Luaţi în considerare sfaturile creştine

“Când nu este chibzuinţă, poporul cade, dar biruinţa vine prin marele număr de sfetnici.” (Proverbele 11:14). Când vreţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, căutaţi oameni care să aibă discernământ şi să fie sinceri cu dvs.

Ce fel de consilieri? “Nu vă înşelaţi: ‘Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.’ “(1 Corinteni 15:33). Cu alte cuvinte, nu primiţi sfaturi de la oameni ale căror vieţi sunt un dezastru; ei nu sunt, probabil, în cea mai bună poziţie de a vă oferi sfaturi. Taverna locală, de asemenea, nu este nici ea cel mai bun loc pentru a obţine sfaturi în legătură cu voia lui Dumnezeu.

În schimb, găsiţi oameni care împlinesc ei înşişi voia lui Dumnezeu. Dau ei o mărturie spirituală consecventă? În cazul în care sunt binecuvântaţi ca Iosif în Egipt şi puteţi vedea că mâna lui Dumnezeu este asupra lor, ei reprezintă, probabil, alegeri bune ca sfetnici. În plus, asiguraţi-vă că primiţi câteva opinii diferite – versetul spune “sfetnici”. În cazul în care un medic vă spune că aveţi o boală ce vă pune în pericol viaţa, dar dvs. vă simţiţi bine, aţi putea lua în considerare şi o a doua părere. Poate puteţi găsi chiar şi o a treia părere în cazul în care acest lucru este ceva cu adevărat important.

Prietenii evlavioşi vă pot ajuta să vă faceţi un inventar onest al dvs. înşivă şi să vă descoperiţi darurile şi talentele. Ei v-ar putea îndrepta într-o direcţie pe care nici măcar nu o aveaţi în vedere. După ce m-am maturizat, nimeni nu credea că voi fi pastor. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte atunci când am venit la credinţă. Dar când am început să fac studii biblice cu prietenii, din ce în ce mai multe persoane pe care le respectam, mi-au spus: “Doug, te-ai gândit să te faci pastor?” Ei îmi spuneau: “Ar trebui să te rogi cu privire la asta. Credem că ai daruri în acest domeniu”. Deci, prin sfatul comun al oamenilor evlavioşi, am înaintat în această direcţie. Dumnezeu va face acelaşi lucru pentru dvs, prin sfaturi bune, dacă I le veţi cere.

 

Ascultaţi de Providenţă

“Când am ajuns … pentru Evanghelia lui Hristos, … mi se deschisese acolo o uşă în Domnul” (2 Corinteni 2:12). Dumnezeu vă va arăta de multe ori ceea ce doreşte ca să faceţi, prin evenimente providenţiale care se întâmplă în jurul dvs. Deci, atunci când căutaţi voia Lui, ţineţi-vă ochii deschişi.

Ca şi în cazul de mai sus al apostolului Pavel, căutaţi uşi care se deschid şi se închid. Dumnezeu de multe ori ne călăuzeşte în voia Lui închizând uşile la unele oportunităţi şi deschizând uşile la altele.

Dacă Dumnezeu vă închide o uşă, nu încercaţi s-o deschideţi violent cu piciorul doar pentru că e ceea ce vroiaţi cu adevărat. Unii dintre noi nu vor să admită că uşile pot fi închise. Ca şi Balaam, ne batem măgarul ca să meargă undeva, şi nu ştim că un înger ne stă în cale. Aţi putea pierde chiar uşa larg deschisă plină de binecuvântări care e atât de aproape. Nu o veţi vedea din cauza vederii dvs. încăpăţânate cu ochelari de cal.

De fapt, Dumnezeu vă va permite de multe ori să faceţi ceva ce nu este după voia Lui pentru că insistaţi. Este ca şi un om supraponderal de la birou ar zice: “Am de gând să ţin dietă; renunţ la gogoşi!” Dar a doua zi, îşi face apariţia cu o cutie mare de gogoşi. Colegii de serviciu îl întreabă: “Stai! Credeam că ai jurat că renunţi la gogoşi!”. El le răspunde: “Ei bine, a fost voia lui Dumnezeu ca să iau aceste gogoşi. Vedeţi, înainte să plec la lucru, mergeam cu maşina în apropierea unei cofetării cu gogoşi. Acolo, permanent e aglomerat, şi e greu să găseşti un loc de parcare. Aşa că am spus: “Doamne, dacă există vreun loc de parcare chiar în faţa uşii, atunci voi şti că este voia Ta ca să iau nişte gogoşi.” Şi ştiţi, a trebuit să mă învârt de 10 de ori în jurul blocului ca să apară un loc de parcare. Aşa că mi-am dat seama că era voia lui Dumnezeu!”

Fiţi atenţi. Totul poate merge prost atunci când mergem împotriva voinţei lui Dumnezeu ca să facem voia noastră. Reţineţi, Balaam şi-a pierdut viaţa pentru această tragică greşeală. Verificaţi că urmaţi voia lui Dumnezeu trecând doar prin uşile deschise, în armonie cu Cuvântul Său. Şi El va deschide uşi – pentru slujire, pentru ocazii de promovare, pentru profesii, pentru relaţii – trebuie doar să cereţi.

 

Rugaţi-vă (şi postiţi)

“Îndrăzneala, pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Şi dacă ştim că ne ascultă, orice i-am cere, ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” (1 Ioan 5:14, 15). Când doriţi să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu, trebuie să vă rugaţi ca El să vă călăuzească. Dar, trebuie să vă şi armonizaţi cererile cu voia Lui.

În Ioan 15:15, Domnul Isus declară: “Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”.

Dacă doriţi să cunoaşteţi voia lui Dumnezeu, fiţi prieten cu Dumnezeu. Cum deveniţi prietenul Lui? Discutaţi cu El – tot timpul. Când îngerii erau pe cale să distrugă Sodoma, s-au oprit să-l viziteze pe Avraam. Dumnezeu Se întreba: “Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?” (Geneza 18:17). Prietenii discută împreună despre planurile lor, aşa că luaţi-vă timp să vă rugaţi şi să staţi de vorbă cu Domnul. Dumnezeu Îşi descoperă voia prietenilor şi slujitorilor Săi.

În plus faţă de rugăciune, discernerea voii lui Dumnezeu ar putea include postul, care reprezintă un nivel mai profund de a căuta claritate în ce priveşte voia lui Dumnezeu. În 2 Cronici 20, când Israel era înconjurat de duşmanii săi, Iosafat a poruncit poporului să postească şi să se roage. Ca răspuns la ascultarea lor, Dumnezeu a dat naţiunii îndrumare şi eliberare.

Şi în Faptele Apostolilor 13, atunci când ucenicii se întrebau unde urmau să se îndrepte în misiune, Biblia declară: “Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: ‘Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.’ Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece.” (Faptele apostolilor 13:2, 3). Sunt sigur că au aplicat şi alte criterii, dar observaţi că ştiau direcţia în care dorea Dumnezeu ca ei să meargă după ce au postit şi au ascultat.

Ades postul ne limpezeşte mintea şi ne ajută să despărţim dorinţele trupeşti de priorităţile spirituale. Mai simplu spus, recepţia radio se îmbunătăţeşte. Să aveţi credinţă, dar nu vă încumetaţi

“Încrede-te în DOMNUL din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale şi El îţi va netezi cărările.” (Proverbele 3:5, 6). Ca să aflaţi voia lui Dumnezeu, aveţi nevoie de credinţă. Dacă vă veţi ruga şi veţi posti ca să-I cunoaşteţi voia, atunci să credeţi că El vă va arăta voia Sa. Biblia spune că neprihănitul va trăi prin credinţă, deci să credeţi că Dumnezeu are un plan cu dvs. pe care vi-l va arăta la timpul Lui.

Un erudit al Bibliei scria: “După ce aţi căutat să cunoaşteţi voia Lui, partea dvs. în cooperarea cu Dumnezeu este să credeţi că veţi fi condus şi călăuzit şi binecuvântat în împlinirea voii Sale.” Gândiţi-vă la asta pentru o clipă. Dacă sunteţi dispus să faceţi voia Lui, atunci Dumnezeu Îşi asumă răspunderea de a vă descoperi voia Sa cu privire la dvs. Dar trebuie să credeţi.

Cu toate acestea, în timp ce să ai credinţă este crucial, nu ar trebui să ne încumetăm. Uneori, drumul pe care trebuie să-l urmăm este cel sigur. Când reflectaţi la toate opţiunile din viaţa dvs., în cazul în care una dintre ele este riscantă atunci când vine vorba de a trăi o viaţă de creştin, nu-l aţâţaţi pe diavol ca să vedeţi cât de aproape de marginea păcatului puteţi ajunge. Aceasta este ultima mişcare pe care ar trebui să o faceţi. Depărtaţi-vă cât puteţi de mult de acea margine. Uneori, când pregătesc o ilustraţie pentru o predică, mă gândesc: “Măi băiete, această ilustraţie este un pic cam forţată. Doamne, s-o spun?” O şoaptă îmi zice: “Doug, fă lucrul sigur – nu o spune. Îţi voi da altceva ca să clarifici acest punct.”

Fiţi credincios şi prudent atunci când căutaţi voia Lui. Nu vă asumaţi riscuri inutile cu sufletul dvs.

 

Slăviţi-L pe Dumnezeu şi nu fiţi egoist

“Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Când căutaţi voia lui Dumnezeu, asiguraţi-vă că opţiunea pe care o alegeţi Îi va da slavă.

Dacă una din opţiunile dumneavoastră va face rău împărăţiei Lui, atunci este opţiunea greşită. Nu uitaţi niciodată să “căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33).

La fiecare decizie, întrebaţi-vă: “Doamne, va influenţa ea mai mulţi oameni pentru Tine? Ce va avea cel mai mare impact pentru împărăţia Ta? Cum aş putea să fiu eu cea mai bună reclamă pentru slava Ta?” Acesta este un factor fundamental în procesul de decizie. E o parte din a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul, şi toată puterea.

Şi, mai mult decât să încercăm să luăm în considerare slava lui Dumnezeu în deciziile noastre, trebuie să ne amintim de efectul pe care îl vor avea asupra semenilor noştri, fie că e soţul, părinţii, copiii, sau oricine. “În adevăr, niciunul din noi nu trăieşte pentru sine, şi niciunul din noi nu moare pentru sine” (Romani 14:7).

Sunt mereu întristat când ajut oameni care încearcă să ia o decizie cu privire la viaţa lor, şi tot ceea ce gândesc ei este: “Ce va însemna acest lucru pentru mine? Cât de bine voi fi eu plătit? Îmi va face mie bine clima?”. Mai degrabă, ar trebui să se gândească la familiile lor şi la modul în care decizia lor îi va afecta pe cei din jurul lor.

Galateni 5:14 spune: “Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.'” Creştinii ar trebui să fie conduşi de iubire, nu doar pentru Dumnezeu, ci şi pentru alţii. Uneori sunt uimit de credinţa simplă a celor cu care colaborez în lucrare. Ei primesc oferte de locuri de muncă cu un salariu mai mare şi un program mai uşor, dar îşi dau seama că acolo unde se află deja, influenţează atât de multe vieţi. Ei îşi dau seama că voia lui Dumnezeu pentru ei este să rămână în lucrarea Sa în care se află deja. Creştinul matur nu trebuie să se gândească ce capătă acolo şi el. Este un semn de convertire autentică atunci când cineva nu spune mereu: “Ce-mi iese de aici?”

 

Fiţi călăuzit de Duhul Sfânt

“Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: ‘Iată drumul, mergeţi pe el!’ când veţi voi să vă mai abateţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:21). În căutarea voii lui Dumnezeu, trebuie să ascultaţi acea voce liniştită, slabă.

Desigur că uneori este un lucru foarte greu de auzit. Dar este unul foarte important de căutat. Cum altfel a ştiut Avraam când trebuia să-şi ducă fiul la altar? Dumnezeu vă va vorbi, şi Îşi va trimite Duhul Sfânt ca să vă călăuzescă. Întrebaţi-vă: “Cum mă simt condus de către Duhul lui Dumnezeu?”

Cu ani în urmă, arabii obişnuiau adesea să traverseze vaste deşerturi. De multe ori, cineva din caravană avea un porumbel. În cazul în care venea o furtună de nisip şi caravana îşi pierdea direcţia, cineva dădea drumul porumbelului după furtună. Datorită instinctului de orientare pe care îl are porumbelul, începea să zboare direct spre casă şi caravana îl urma.

Uneori, Duhul Sfânt este comparat în Biblie cu un porumbel. De multe ori, apostolul Pavel spune: “Duhul a spus: ‘Mergi aici’, alteori a spus: ‘Nu merge’ ” (Faptele Apostolilor 16:7). El era într-adevăr în legătură cu Duhul lui Dumnezeu. Şi dvs. puteţi practic testa dacă este Duhul lui Dumnezeu, deoarece Duhul Sfânt nu vă va conduce niciodată împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

Trebuie să aveţi călăuzirea Duhului Sfânt care să vă conducă. Biblia spune că Duhul Sfânt ne va arăta calea pe care trebuie să mergem. Creştinii maturi vor avea o anumită pace atunci când Duhul lui Dumnezeu le va spune ce să facă.

 

Fiţi răbdător şi fiţi credincios acolo unde sunteţi

“Iată, noi numim fericiţi pe cei ce au răbdat. Aţi auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, şi aţi văzut ce sfârşit i-a dat Domnul, şi cum Domnul este plin de milă şi de îndurare.”(Iacov 5:11). Când hotărâţi care e voia lui Dumnezeu, trebuie să vă decideţi să aveţi răbdare.

Uneori devenim neliniştiţi şi dorim să facem aproape orice, în afară de a continua să ne gândim la ce ar trebui să facem. Dorim să acţionăm mai devreme decât mai târziu, dar, uneori, Dumnezeu vrea ca să aşteptaţi.

Poate că spuneţi: “Dar aştept deja de atât de mult!” Fiţi mulţumit. Mai bine staţi deoparte, aşteptând voia lui Dumnezeu, cu locul de muncă potrivit, soţul potrivit, sau şcoala potrivită decât grăbindu-vă înaintea Domnului, cu locul de muncă nepotrivit, soţul nepotrivit sau şcoala nepotrivită. Veţi fi nefericit dacă nu aveţi răbdare. “Prin răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre.” (Luca 21:19).

Moise dorea să-i elibereze pe Israeliţi procedând în felul său şi când voia el. Totul s-a sfârşit prin crimă şi a aşteptat 40 de ani înainte să mai primească vreo altă ocazie. Şi-a învăţat lecţia. În Exodul 14:13, el spune: “Nu vă temeţi de nimic; staţi pe loc…” Deseori, copiii lui Dumnezeu nu au ştiut ce să facă sau unde să meargă, dar Dumnezeu le-a spus doar să stea pe loc. “Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul” (2 Cronici 20:17).

Uneori, voia lui Dumnezeu pentru dvs. este pur şi simplu să aveţi răbdare (vezi Psalmii 90:4). Întârzierile aparente ar putea însemna că, mai degrabă decât să alegeţi dvs. o opţiune, voia lui Dumnezeu vine la dvs. cu un curier special. Nu trebuie decât să staţi acolo unde vă aflaţi şi să priviţi ce se întâmplă. Dumnezeu v-ar putea spune: “Stai acolo. Am să schimb totul, fără ca tu să faci ceva”.

“Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23). Dar, în timp ce aşteptaţi cu răbdare noi direcţii, continuaţi să faceţi cu toată inima lucrul care vă e la îndemână. Mulţi nu reuşesc să îndeplinească voia actuală a lui Dumnezeu cu viaţa lor, pentru că tânjesc după ceva diferit.

Am auzit că odată, regele Bavariei s-a săturat de toate responsabilităţile de monarh şi şi-a dorit o viaţă de călugăr. A mers la o mănăstire şi i-a spus stareţului: “M-am decis să vin la mănăstire”. Călugărul i-a răspuns: “Sunteţi sigur?”. Regele i-a spus: “Da”. Călugărul l-a întrebat: “Sunteţi gata să vă supuneţi disciplinei vieţii monahale? E foarte dură”. Regele i-a răspuns: “Da, sunt. Tânjesc după această pace”. Călugărul l-a avertizat: “Trebuie să vă supuneţi în mod absolut”. Regele a fost de acord. Călugărul i-a spus apoi: “Primul ordin este să mergeţi înapoi la palat şi să fiţi rege”. Din acel moment, regele a ştiut că vocaţia lui era să fie rege.

 

Stabiliţi ce vă doreşte inima

“Să-ţi dea ce-ţi doreşte inima, şi să-ţi împlinească toate planurile tale!” (Psalmii 20:4). Atunci când examinaţi voia lui Dumnezeu cu viaţa dvs.,nu uitaţi să luaţi în considerare ceea ce doriţi dvs. Să nu vă fie ruşine să includeţi acest lucru în lista de criterii.

Uneori, Dumnezeu vă va pune lucruri pe inimă, deoarece vrea ca dvs. să faceţi acel lucru – şi pentru că acel lucru este în inima dvs., şi dvs. vreţi să-l faceţi.

Cei mai mulţi presupun că trebuie să urmeze un drum tradiţional în viaţă – să se căsătorească şi să obţină un loc de muncă. Sunt atât de siguri că este lucrul cel bun de făcut încât se vor căsători cu cineva care nu le place şi se vor face stomatologi chiar dacă dinţii le dau fiori. Însă e un mit să crezi că voia lui Dumnezeu înseamnă, automat, a face ceva ce noi nu vrem cu adevărat să facem. Dacă sunteţi cu adevărat convertit, El poate sădi şi adesea va sădi în inima dvs. o dorinţă arzătoare de a face chiar lucrul pe care El vrea ca dvs. să-l faceţi. Prin natura dvs. convertită, dorinţele dvs. vor începe să se alinieze cu cele ale Domnului.

De multe ori, vă veţi ruga pentru ceva ce doriţi, şi răspunsul lui Dumnezeu va fi: “Ştii că te iubesc. Vreau să-ţi dau ceea ce-ţi doreşti”. Dar cheia pentru aceasta se găseşte în Psalmii 37:4, care spune: “DOMNUL să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima”. Dacă desfătarea dvs. este Dumnezeu şi voia Sa, veţi descoperi că El vă va da tot ce vă doreşte inima. E emoţionant când te gândeşti la asta. El vă va surprinde!

 

Socotiţi probele

“Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori” (2 Corinteni 13:1). Aţi folosit vreodată la maşină un dispozitiv GPS? Când porniţi prima dată unul, nu poate să vă spună imediat locaţia dvs. sau pe ce drum trebuie să mergeţi. Trebuie să aşteptaţi un moment pentru ca aparatul să recepţioneze sateliţii. Dar veţi observa că vă va spune adesea “Aştept mai mulţi sateliţi” sau “Aştept precizie mai bună”, chiar dacă v-a dat deja o direcţie de mers. Pe măsură ce selectează un alt satelit, vă va da direcţii mai precise datorită capacităţii sale de a triangula poziţia dvs.

Ar trebui să funcţioneze la fel şi atunci când încercaţi să descoperiţi voia lui Dumnezeu. Ne-am uitat la o serie de criterii din Biblie şi de bun simţ despre cum puteţi afla voia lui Dumnezeu în orice aspect al vieţii dvs. Uneori, veţi avea nevoie ca un număr dintre aceste criterii să se suprapună, să “trianguleze” înainte de a putea vedea cu adevărat unde vă îndreaptă Dumnezeu. Trebuie să faceţi un pic de matematică – adunaţi lucrurile – şi luaţi decizia.

Faceţi o listă. Întrebaţi-vă: “Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.” Dacă răspunsul nu este tot aşa de evident precum credeți că trebuie să fie, întrebați: “Ce spun sfetnicii mei?” şi “Care dintre alegerile mele Îl slăveşte cu adevărat pe Dumnezeu?” Continuaţi calcularea rezultatelor până când veți avea o decizie la care să puteţi rămâne cu fermitate.

Când îi făceam curte soției mele, fiecare dintre noi am făcut o listă a argumentelor pro și contra cu privire la căsătorie. (Sper că încă își mai amintește toate argumentele pro). Am reuşit să punem toate aceste întrebări, și fiecare dintre noi a luat în cele din urmă o decizie pe baza preponderenței probelor. Poate credeţi că să faci o listă nu este foarte romantic atunci când îţi alegi un soț? Credeţi că alungă pasiunea? Evaluarea plină de rugăciune a compatibilității face atât de mult pentru a asigura mulți ani de dragoste fericită.

 

Aţi ajuns deja?

Poate că vă întrebaţi: “Toate astea sună ca nişte sfaturi extraordinare. Dar îmi imaginez că sunt unde sunt. Cred că sunt în mijlocul voii lui Dumnezeu chiar acum”. Este într-adevăr un loc minunat unde să te afli, dar sunt șanse ca la un anume moment din viața dvs. să aveţi nevoie de o schimbare de direcţie.

Forajul petrolului oceanic consta doar din platforme ce se ancorau adânc în fundul mării. Forajul de pe aceste şlepuri plutitoare nu funcționa eficient, deoarece liniile de foraj și țevile se fisurau la mișcarea și ondulația continuă a curenților oceanici. Dar acum se forează cu nave sofisticate care fac corecții permanente ale mișcării. Au nişte elice controlate de computer peste tot în jurul lor și nu mai sunt ancorate într-un singur loc. Navele îşi pot modifica permanent poziția prin schimbări în timp de microsecunde de la calculator, astfel încât să-şi menţină forajul exact pe centru.

Aşa ar trebui să fie şi cu creștinul. Trebuie să măsurăm consecvent ca să fim în mijlocul voii lui Dumnezeu, pe baza criteriilor menționate în această carte. Odată ce am oprit calibrarea, ne este foarte ușor să începem deriva. (Desigur, trebuie ca întotdeauna să fim legați de Isus Hristos, dar trebuie ca întotdeauna să fiţi sigur că şi sunteţi!). S-ar putea să fiţi chiar lângă voia lui Dumnezeu, dar încă aţi putea să nu fiţi în mijlocul voii lui Dumnezeu. Continuaţi să revedeţi lista până când veți găsi exact unde vă poate folosi Dumnezeu cel mai eficient.

 

Concluzie

Romani 12:2 declară: “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre,”- de ce? – “ca să puteţi deosebi [testa – n.a.] bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Mulţi creştini, de altfel credincioşi, se găsesc singuri îndeplinind voia nedesăvârşită a lui Dumnezeu. Sunt neliniștiți și nefericiți. Uneori, aceasta înseamnă că ei nu sunt mărturia consecventă aşa cum Dumnezeu știe că ar putea fi.

Fiecare dintre noi trebuie să lupte pentru această voie bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu. Chiar dacă omul s-a despărţit de Dumnezeu din cauza păcatului, El ne-a dat o cale de a-I descoperi voia – și El ne-a dat puterea de a o îndeplini. Fiţi lutul maleabil în mâinile Olarului și mulaţi-vă. Nu numai că veţi avea bucurie în cer; o veţi avea chiar aici pe pământ.

E viața dvs. sărită de pe şină? Vă luptaţi să luaţi decizia corectă? Vă e frică unde ar putea să vă conducă Dumnezeu – afară din zona dvs. de confort și pe un pământ străin? Amintiți-vă întotdeauna că Dumnezeu nu vrea ce e mai rău pentru dvs; El vrea ce e mai bine pentru dvs. Trebuie să vă încredeţi în El, că în cele din urmă veți fi mereu mai fericit în mijlocul voii Sale. “Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” (Matei 6:10). În cele din urmă, toți cei din ceruri vor face voia desăvârşită a lui Dumnezeu. Dacă dorim să fim acolo, trebuie să începem să o exersăm chiar de acum!

Contrafacerile uimitoare ale lui Satana

Table of Contents
1.	Contrafacerile uimitoare ale lui Satana
2.	Cele două strategii ale lui Satana
3.	Capcana harului ieftin
4.	Păcatul şi creştinul
5.	Judecaţi după faptele noastre

By Joe Crews 

Contrafacerile uimitoare ale lui Satana

Să presupunem că ar trebui să rezumaţi întreaga Biblie doar în două cuvinte. Ce cuvinte aţi alege? M-am gândit şi cred că păcat şi mântuire ar putea fi cel mai exact răspuns. La urma urmelor, Satana a intrat în tablou destul de devreme pentru a-l face pe om să păcătuiască şi să-i fure mântuirea. Întâmplător, acesta a marcat şi punctul de întoarcere pentru familia omenească. Vedeţi, Dumnezeu întemeiase totul pe ascultare. El oferise toate darurile minunate – viaţă, un caracter drept, stăpânire asupra pământului şi un cămin frumos în Grădina Edenului. Apoi, le făgădui că aceste binecuvântări vor continua la infinit cu o singură condiţie: ‘Ascultă şi vei trăi, nu asculta şi vei muri’.

Desigur ştim ce a urmat acelui ultimatum. Adam şi Eva au cedat ispititorului şi păcatul a intrat în această frumoasă planetă pentru prima dată. Şi din acel moment, marea controversă a devenit o realitate în luptă, între Hristos şi Satana, adevăr şi minciună, ascultare şi neascultare. Fiecare carte şi capitol din Biblie este întreţesut cu măreţul plan făcut de Dumnezeu de a-l readuce pe om la starea lui de la început, de ascultare, de acolo de unde a căzut. “… şi-I vei pune numele ISUS, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21). Desigur, păcatul reprezintă neascultare de legea lui Dumnezeu.

Uneori, oamenii se întreabă, “De ce să ne batem capul cu faptele legii? Nu-L interesează pe Dumnezeu mai mult inima decât purtarea exterioară?” Adevărat, aceste lucruri nu se pot despărţi. Chiar de la început, Dumnezeu a făcut din ascultare marele test al iubirii şi credincioşiei. Nimeni nu poate spune că pe Dumnezeu nu L-a interesat purtarea primilor noştri părinţi. Faptele lor exterioare au oglindit o inimă împărţită. Iată de ce a spus Isus, “Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15).

Interesul planului ceresc este să-i ferească pe oameni de a nu călca legea lui Dumnezeu, insuflând o dragoste agape în inima adevăraţilor credincioşi. Chiar ultima carte a Bibliei prezintă picătură cu picătură aceeaşi întrebare de bază a ascultării. Fiecare suflet va primi sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei. Iarăşi testul se va da cu privire la ascultarea faţă de lege. Caracteristica majoră a celor răscumpăraţi, conform cărţii Apocalipsa, este că ei ţin poruncile lui Dumnezeu. Condiţia fixată de Dumnezeu ca omul să rămână în Eden devine condiţia ca omul să se întoarcă în paradis. “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). “Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17). “Ferice de cei ce împlinesc poruncile Lui, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14 – versiunea King James).

Conchidem de aici că Dumnezeu trebuie să aibă un popor căruia să-i încredinţeze viaţa veşnică. V-aţi gândit vreodată că cei care vor fi luaţi la cer la revenirea lui Isus îşi vor mai păstra puterea de alegere? Biblia ne asigură că nenorocirea nu se va mai ridica a doua oară. Nu se va mai repeta acest tragic carnagiu de 6000 de ani. Nu pentru că nu va mai fi alegere, ci pentru că Dumnezeu nu va lua pe nimeni la cer care să nu prefere să moară mai degrabă decât să păcătuiască. Îngerii vor şti că cerul este un loc sigur din pricina experienţei sfinţilor din această lume înainte ca să li se fi dat nemurirea. Nu va mai fi riscul reapariţiei coşmarului păcatului. Testul pe care l-a făcut planeta Pământ este îndeajuns.

Întreaga strategie a lui Satana se bazează pe a-i face pe oameni să păcătuiască. El ştie bine că nimic care întinează nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu, iar păcatul este singurul lucru care întinează în ochii lui Dumnezeu. Sunt convins că Satana a înţeles un anume principiu cu mult înainte ca să-l noteze apostolul Pavel în Romani 6:16. “Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” Vă rog să reţineţi că sunteţi robul aceluia de care ascultaţi. Dacă ascultaţi de Dumnezeu, sunteţi robul lui Dumnezeu; iar dacă nu mai ascultaţi de Dumnezeu, nu mai sunteţi robul lui Dumnezeu. Planul vrăjmaşului este să vă facă să ascultaţi de el şi să ajungeţi robul lui.

Nu pot să accentuez destul că celui rău nu-i pasă de ce nu ascultaţi de Dumnezeu, atâta timp cât nu ascultaţi. O puteţi face în numele religiei şi unii din cei mai religioşi oameni n-au ascultat de Dumnezeu de-a lungul istoriei. De fapt, ei pot inventa motivele cele mai religioase pentru a nu asculta. Domnul Isus a vorbit în repetate rânduri despre acei care vor fi vinovaţi de această purtare paradoxală. El a spus, “Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?’ Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Matei 7:22, 23).

Isus i-a identificat pe aceşti reclamanţi lăudăroşi ca fiind persoane foarte religioase. Totul se făcuse în numele lui Isus şi totuşi ei au fost respinşi la sfârşit ca nevrednici de a intra în ceruri. De ce? Care era problema lor? În versetul anterior Învăţătorul a descris clar că deşi ei vorbeau mult despre El, nu împlineau “voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Mărturisirea era puternică, dar lipsea împlinirea voiei lui Dumnezeu.

Domnul Isus a fost mai detaliat în Matei 15:9 când a rostit următoarele cuvinte fariseilor: “Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.” Cât de şocaţi poate că au fost acei oameni când au înţeles pentru prima dată că mulţi care I s-au închinat Lui vor fi pierduţi. Cum s-ar putea să fie greşit să te închini lui Dumnezeu şi de ce să fie socotit degeaba şi inutil? Isus a explicat că nu putea accepta această închinare deoarece ei puseseră deoparte poruncile Lui în favoarea poruncilor oamenilor. Ce interesant! S-ar părea că Domnul Hristos recunoaştea ascultarea ca cea mai înaltă formă de închinare şi cea mai acceptabilă.

A reuşit oare cineva vreodată să găsească o scuză acceptabilă pentru a nu asculta de Dumnezeu? Desigur, oamenii din trecut şi-au fabricat unele care să le sune bine în propriile urechi. Mă gândesc la Saul pe care Dumnezeu îl aprobase drept primul rege din Israel. Era un om mare şi minunat în multe privinţe. Dar vă mai amintiţi ce s-a întâmplat când Dumnezeu l-a trimis să lupte împotriva amaleciţilor? Aceşti oameni ajunseseră atât de stricaţi că Dumnezeu îi poruncise lui Saul să-i distrugă cu desăvârşire. Nimic nu trebuia luat ca amintire sau pradă din această campanie. Porunca lui Dumnezeu era clară şi detaliată.

Atunci de ce s-a decis Saul să cruţe unele din cele mai bune vite? El i-a dat explicaţia lui Samuel după ce a fost întâmpinat de prooroc pe drumul spre casă de la luptă. Samuel a întrebat: “Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, şi mugetul acesta de boi pe care-l aud?” Saul a răspuns: “Le-au adus de la Amaleciţi, pentru că poporul a cruţat oile cele mai bune şi boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelalte, le-am nimicit cu desăvârşire” (1 Samuel 15:14, 15).

Indiferent de cât de logice ar suna aceste cuvinte, ele sunt pline de un scop nesincer şi de făţărnicie. Mai întâi, Saul a dat vina pe “popor” că a cruţat animalele, încercând să mute răspunderea pentru actul neascultării. Dar Saul era de acuzat, iar el primise porunca de la Dumnezeu. Apoi, încercă să lase impresia că era un lucru de nimic, deoarece “restul” cuvântului lui Dumnezeu fusese împlinit. Se făcuse doar o mică deviere, aşa că de ce să se facă atâta zgomot pentru ea, şi în plus, animalele acestea nu erau pentru ei, ci urmau să-I fie închinate lui Dumnezeu!

Nu pierdeţi semnificaţia acestei explicaţii. Saul nu asculta de Dumnezeu ca să I se închine Lui! Oare Dumnezeu acceptă un astfel de argument? Samuel răspunse, “Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” (versetul 22). Iarăşi vedem că Dumnezeu considera ascultarea drept cea mai înaltă formă de închinare. Deşi probabil că Saul avea motivul religios cel mai convingător pentru a nu asculta, Dumnezeu i l-a respins cu tărie şi în acelaşi timp l-a respins şi pe Saul pentru a nu mai fi rege peste Israel.

Nu se face acelaşi lucru şi astăzi? Priviţi în jur cum orele sfinte ale sabatului sunt dăruite săptămână de săptămână unei lumi care are nevoie de odihnă. În inima legii morale scrise de mâna Lui, Dumnezeu a înscris cea mai lungă şi mai detaliată din toate cele Zece Porunci. Cu toate acestea, a fost exprimată atât de simplu că nu a existat nicio posibilitate de confuzie. “Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea” (Exodul 20:10). Chiar şi un copil poate să înţeleagă aceste cuvinte. Totuşi, când începe ziua a şaptea în fiecare săptămână, milioane mai sunt la cumpărături, continuându-şi afacerile ca de obicei şi călcând porunca clară, detaliată a lui Dumnezeu.

Cine sunt aceste milioane de oameni care îndrăznesc să sfideze poruncile scrise fără greş de Creatorul lor? Mulţi din ei sunt persoane religioase care vor fi la biserică chiar a doua zi şi vor cânta imnuri, se vor ruga, vor face daruri şi vor îngenunchea să se închine Dumnezeului a cărui lege o calcă în fiecare săptămână. Unii poate că nu-şi dau seama că ei cinstesc o tradiţie păgână mai presus de porunca lui Dumnezeu, dar un mare număr sunt perfect conştienţi că nu ascultă de legea veşnică a lui Dumnezeu. Despre unii ca ei, Isus a vorbit cu o gingăşie uimitoare: “Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.”

Ani de zile ca evanghelist am ascultat motivele care le aduceau cei religioşi pentru a călca sabatul. Mulţi din ei au aerul pios şi sincer şi mărturisesc o mare iubire pentru Dumnezeu. Dar oare chiar Îl iubesc? Problema este că astăzi iubirea este definită atât de superficial şi sentimental. Toţi am văzut afişe pe maşini care ne cer cu îndrăzneală, “Zâmbeşte dacă Îl iubeşti pe Isus,” sau “Claxonează dacă Îl iubeşti pe Isus,” sau “Fă cu mâna dacă Îl iubeşti pe Isus.” Dar nu asta a zis Isus! El a zis, “Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele!” Ei bine, asta a zis. Spuma superficială a multor religii moderne reflectă orice altceva în afară de iubire.

 

Cele două strategii ale lui Satana

Cum îşi orchestrează planul Satana ca să-i facă să păcătuiască şi pe cei mai religioşi? Înainte ca să trecem la cele două strategii cele mai de efect, trebuie să înţelegem că ne ocupăm de cel mai mare înşelător care a existat vreodată. Ca arhiamăgitor, ades se foloseşte de un amestec de bine şi rău ca să-şi împlinească scopurile. Se pretează chiar să folosească Scripturile dacă aceasta îi poate servi să-şi împlinească scopul final.

Satana nu a scris el Biblia, dar a privit peste umerii celor care au scris-o, memorizând fiecare bucăţică din ea. Şi ades a citat texte, aşa cum I-a citat Domnului Isus în pustie când L-a ispitit. În acea situaţie, practic a citat corect textul din Psalmi când a spus că îngerii Îl vor ocroti ca nu cumva să-şi lovească piciorul de vreo piatră. Dar reţineţi că el a aplicat greşit textul îndemnându-L pe Isus să Se încumete şi să sară de pe vârful templului, iar apoi să Se încreadă că îngerii Îl vor salva.

Acest truc şiret de a distorsiona Scriptura stă la temelia celor două şmecherii speciale pe care le foloseşte Satana ca să-i facă pe creştini să nu asculte de legea lui Dumnezeu. Primul argument suna cam aşa: Întrucât Biblia spune “Ferice de cei care împlinesc poruncile Lui ca să aibă drept la pomul vieţii,” lucrul cel mai important ca să fii mântuit este să asculţi de lege (Apocalipsa 22:14). Dacă vom reuşi să facem asta destul de bine, în orice privinţă, ne vom califica pentru viaţa veşnică.

Vă sună familiar? Există oare vreun adevăr într-un astfel de argument? Evident că este foarte important să ascultăm de porunci, dar s-a strecurat oare şi vreun element puternic de eroare în această credinţă? Adevărul este că nimeni nu se poate face singur destul de bun ca să merite mântuirea. O astfel de învăţătură este pur legalism, chiar contrariul modalităţii fixate de Dumnezeu pentru a fi salvat. Ea este temelia oricărei religii necreştine şi a înşelat milioane de pretinşi urmaşi ai lui Hristos printr-o minciună fatală.

Dar poate că vă întrebaţi cum de o astfel de învăţătură poate duce la o mai mare călcare a legii lui Dumnezeu. Oare nu i-ar motiva mai mult pe oameni să ţină poruncile mai atent ca să fie mântuiţi? În cazul acesta, răspunsul este nu. Vedeţi, Satana ştie foarte bine că lucrurile s-au schimbat din Grădina Edenului.

Îi era de o mie de ori mai uşor lui Adam să asculte decât ne este nouă. El avea o natură curată, necăzută care nu avea nicio înclinaţie faţă de păcat şi toate ispitele lui îşi aveau originea în afara lui. Cu firea noastră căzută moştenită, ispitele noastre cele mai mari izvorăsc dinăuntru. Dar Satana a convins milioane de oameni că ei pot evita păcatul, aşa ca şi Adam şi Eva, străduindu-se mai mult să asculte de Dumnezeu. Aşa că ei se luptă bărbăteşte să exercite mai mult control asupra tendinţelor lor păcătoase şi nu reuşesc în strădaniile lor trupeşti. În final, decid că este cu neputinţă să aibă biruinţă asupra păcatelor şi că Dumnezeu nu va cere ceva ce nu se poate. Rezultatul este că oamenii calcă din ce în ce mai mult legea lui Dumnezeu.

Gândiţi-vă o clipă: Să presupunem că aţi putea păstra toate poruncile lui Dumnezeu din acest minut tot restul vieţii dvs. Cu alte cuvinte, nu aţi mai face nicio greşeală şi nu aţi comite niciun păcat tot restul vieţii. V-ar mântui aceasta? Desigur că nu, deoarece aţi comis deja păcate înainte de a începe acest program viitor de ascultare perfectă. Prin urmare, aţi ajuns sub sentinţa de moarte prin acele greşeli trecute. Nicio purtare bună nu poate schimba raportul păcatelor trecute.

Adevărul este că doar un singur Om a venit vreodată în lumea aceasta şi a trăit o viaţă absolut perfectă fără să comită un singur păcat. Domnul Isus a trăit o viaţă impecabilă de facere de bine. Viaţa noastră este pătată şi mânjită de repetatele eşecuri de a ne măsura cu standardul lui Dumnezeu de ascultare totală. Niciunul dintre noi nu poate sta înaintea lui Dumnezeu pe temeiul vieţii noastre trecute. Ştim că Dumnezeu nu va accepta nimic altceva decât o neprihănire perfectă sau o împlinire a binelui şi nimeni dintre noi nu are o astfel de viaţă. Dacă nu putem întrucâtva să căpătăm favoare în temeiul acelei vieţi sfinte, nepătate a Domnului Isus, care practic să ni se atribuie nouă, nu există nici cea mai mică posibilitate ca să fim mântuiţi. Cât de recunoscători ar trebui să fim că un astfel de transfer a fost făcut posibil prin harul Domnului nostru Isus.

Unul din cele mai uimitoare texte din Biblie se găseşte în Romani 5:10, “Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său …” Să ne oprim şi să cercetăm acea primă jumătate a versetului, deoarece conţine cel mai crucial mesaj din toată Biblia. El ne spune că am ajuns vrăjmaşi ai lui Dumnezeu când am păcătuit. A fost nevoie de o împăcare dacă urma să avem vreo speranţă. Ca să îndepărtăm păcatul care ne-a despărţit de Dumnezeu, trebuia îndeplinită o ispăşire. Textul nostru ne spune că doar moartea lui Isus putea să realizeze o astfel de împăcare.

Cum a reuşit crucea să îndepărteze vrăjmăşia şi să refacă legătura dintre Dumnezeu şi om? Ce i-a adus Isus acelei cruci? În propriul Lui trup a purtat ca un ispăşitor vina pentru orice urmaş al lui Adam şi al Evei. De fapt, Isus S-a oferit să facă un schimb cu fiecare dintre noi. El urma să ia asupra Lui osânda şi sentinţa de moarte care ni se cuvenea nouă şi să şteargă vina păcatului din dreptul nostru. În acelaşi timp cât poartă vina noastră, acoperă amintirea urâtă a păcatelor noastre trecute. În realitate, a realizat aceasta atribuindu-ne credit prin faptul că El a dus o viaţă desăvârşită de ascultare. Aşa că la ce renunţăm şi ce primim de la El? Renunţăm la moarte în schimbul vieţii Lui; şi ca urmare, Dumnezeu ne tratează ca şi când n-am fi păcătuit niciodată, şi Îl tratează pe Isus pe cruce ca şi când ar fi fost El vinovat pentru toate păcatele noastre.

Acum haideţi să privim la restul textului din Romani 5:10. După ce a descris împăcarea ce are loc prin moartea lui Isus, ap.Pavel continuă, “cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” Remarcaţi vă rog că avem nevoie atât de viaţa cât şi de moartea lui Isus ca să realizăm mântuirea completă. Păcatele trecute sunt acoperite prin meritele atribute de moartea Sa ispăşitoare, iar biruinţele viitoare sunt asigurate de meritele împărtăşite ale vieţii Lui fără de păcat în trup.

Nu putem să ne schimbăm sau să ne îmbunătăţim faptele care au fost deja raportate împotriva noastră. Ele nu pot decât să fie anulate prin scrierea în dreptul nostru a raportului meritelor ascultării Lui desăvârşite. Oricare din faptele noastre viitoare se poate schimba dacă acceptăm împărtăşirea biruinţei Lui în propria noastră fire decăzută. Iar aceasta ne aduce la cea de-a doua strategie pe care o foloseşte Satana ca să-i facă pe oameni să păcătuiască.

 

Capcana harului ieftin

În acest asalt inteligent, marele amăgitor urmăreşte un argument diferit. Sună cam aşa: “Nimeni nu poate fi salvat păzind legea. Nu suntem îndreptăţiţi prin fapte, ci prin har prin credinţă. Nu este nevoie să ţinem poruncile atâta timp cât Îl iubim pe Isus.” Iarăşi vedem că există mult adevăr în ceea ce zice el, dar şi o fărâmă teribilă de greşeală. Deşi nu suntem îndreptăţiţi prin fapte, nu suntem scutiţi nici de ascultare.

Mulţimi nenumărate de oameni au căzut pradă acestei abordări viclene. Permanent o găsesc în evanghelizări. Creştini de toate culorile şi din toate bisericile vor fi cu totul de acord în primele seri ale unei campanii de evanghelizare, dar apoi introducem subiectul legii şi harului. Imediat, începe reacţia. “Frate Joe, nu ne mai vorbi despre vechea lege! Nu suntem salvaţi prin fapte. Suntem sub har şi să păzim acele porunci nu ne va mântui!” Vedeţi problema? Ca o reacţie extremă împotriva legalismului. aceste suflete sincere se abat mult spre partea harului ieftin şi aproape că ajung antinomialişti în vederile lor.

Cât de greu este să fii echilibrat în problema credinţei şi faptelor! Există două extreme, iar pe cel rău nu-l interesează spre care capăt o luăm. Este ca şi cum am vâsli o barcă cu două vâsle numite “credinţă” şi “fapte”. Dacă oricare din vâsle nu merge, barca pur şi simplu se învârte în cerc. Mulţi oameni se învârt în cerc, deoarece nu trag egal de aceste două aspecte esenţiale ale mântuirii. Adevărul este că vorbim despre două capete ale aceleiaşi bucăţi. Iată de ce nu poate fi niciun conflict în problemă. Credinţa adevărată produce întotdeauna fapte bune de ascultare. O îndreptăţire adevărată produce invariabil sfinţire. Biblia declară că într-adevăr “credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2:26).

Marele nostru vrăjmaş, diavolul, a contrafăcut cu şiretenie ambele capete ale frumoasei învăţături a neprihănirii prin credinţă. El a deformat “neprihănirea” în legalism şi “credinţa” într-un înlocuitor ieftin care nu produce nici măcar ascultare. Cineva s-a referit la ea ca la “o agape subţire,” deoarece denigrează şi iubirea într-un sentimentalism greşit definit.

În Scripturi găsesc trei feluri de credinţă. Una este o credinţă pe care o au chiar şi demonii, dar Iacov arată foarte clar că acest fel de credinţă nu lucrează deloc. Este doar un asentiment sau un acord cu mintea. Nu poate salva nicio persoană. Al doilea fel lucrează, dar dintr-un motiv greşit. Este foarte bine ilustrată de un şofer care vede un semn de stop la o intersecţie. El are credinţă în semn şi credinţa lui lucrează; îşi aduce maşina la un stop. Dar de ce a oprit? De teama de a nu fi lovit de un alt vehicul? Sau de teama ca poliţia să nu-l vadă şi să-i dea o amendă? Şi acest fel de credinţă este de neacceptat de către Dumnezeu deoarece se bazează pe teamă.

Din nefericire, mulţi creştini cu numele au acest fel de religie pentru a scăpa de foc. Ei ştiu că la sfârşitul drumului există un foc şi nu vor să ajungă în acel foc. Aşa că se străduiesc să facă toate lucrurile bune pe care cred ei că ar trebui să le facă cei buni. Aceasta este doar o altă formă de legalism despre care am vorbit mai devreme. Al treilea fel de credinţă şi singurul pe care îl acceptă Dumnezeu este descris în Galateni 5:6, “Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” Iată motivul adevărat pentru orice faptă de ascultare faţă de legea lui Dumnezeu.

 

Păcatul şi creştinul

Dar înainte de a arăta cum această motivaţie a iubirii reprezintă însăşi inima oricărei adevărate acceptări de către Dumnezeu, să ne îndreptăm spre unele din declaraţiile cele mai dogmatice amintite de scriitorii inspiraţi. Unii chiar ar clasifica limbajul lui Ioan ca netemperat pozitiv, dar judecaţi dvs. când vom citi cuvintele acestui mare ucenic al iubirii. Vă rog să reţineţi că Ioan era ucenicul care îşi sprijinea capul pe pieptul lui Isus. Era, fără nicio îndoială, cel mai cald şi cel mai gingaş din cei doisprezece ucenici. A scris despre iubire mai mult decât oricare alt scriitor din Noul Testament şi cu toate acestea a şi avut mai multe de spus despre poruncile lui Dumnezeu decât oricare alt scriitor.

Mai întâi, vom citi definiţia cea mai simplă şi cea mai succintă a păcatului care se găseşte în Sfânta Scriptură. Ioan declară: “Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Vă rog să vă fixaţi bine acest verset în gândirea dvs., deoarece restul capitolului se concentrează pe natura păcatului şi foloseşte în exclusivitate această definiţie pentru el. Textul este foarte clar, dar trebuie să înţelegem cuvântul “lege” din acest verset. La ce lege se referă? Pavel ne răspunde printr-o discuţie paralelă despre păcat în Romani 7:7. El întreabă: “Deci ce vom zice? Legea este ceva păcătos? Nicidecum! Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: “Să nu pofteşti!” Aici sensul este mai presus de orice îndoială. Ap.Pavel citează direct din Cele Zece Porunci şi declară fără echivoc că păcatul este călcarea acelei legi.

Aşa că, dacă citim mai departe în 1 Ioan 3, reţineţi bine că în versetul 4 s-a definit cuvântul “păcat” drept călcarea legii morale a decalogului. Versetul 5 continuă discuţia cu aceste cuvinte, “Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele.” Ce trebuia să ne ia Isus? Păcatele. Ce este păcat? Călcarea Celor Zece Porunci. Prin urmare, El a venit ca să ne salveze de călcarea acelor legi. El a venit să ne împiedice să păcătuim.

Apoi Ioan începe o serie de declaraţii radicale cu privire la adevăr, declaraţii care i-au uimit pe mulţi creştini moderni. El a spus, “Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut” (versetul 6). Puternic. Unii sunt cunoscuţi că predică cu îndrăzneală, dar niciodată nu am auzit aşa cuvinte puternice de la vreun profet în viaţă sau de la vreun predicator. Prea-iubitul Ioan declară: “Oricine care umblă în neascultare faţă de Cele Zece Porunci nu L-a întâlnit niciodată pe Isus şi nu ştie nimic despre mântuirea Lui.” Şocant, nu? Într-adevăr.

Dar staţi aşa. Mai este şi este chiar mai puternic. Versetul următor: “Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit. Cine păcătuieşte, este de la diavolul” (versetele 7, 8). Cu îndrăzneală, Ioan face demarcaţia dintre falşii mărturisitori ai adevărului şi cei adevăraţi.

Întâmplător, există mult înţeles în cuvintele: “Nimeni să nu vă înşele.” Acest verset ne atrage atenţia că ceea ce urmează imediat va fi subiectul unei mari înşelăciuni sau fraude. În Matei 24:3, ucenicii L-au întrebat pe Isus cu privire la semnele venirii Sale, iar în versetul 4 El le-a răspuns: “Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva.” Apoi, a continuat să descopere teribila confuzie care va marca învăţătura sfârşitului timpului cu privire la “răpire.” Aşa că ne putem aştepta ca o neînţelegere asemănătoare să însoţească învăţătura neprihănirii prin credinţă din ultimile zile. Problema păcatului va fi confuză. Doctrina ascultării şi legii vor fi distorsionate şi vor crea neînţelegeri.

Ioan ne îndeamnă să luăm seama la avertizarea că niciun neprihănit nu va umbla într-o neascultare voită faţă de Cele Zece Porunci. El merge atât de departe încât să spună că un astfel de om va fi de fapt de la diavolul, şi nicidecum un creştin! Apoi adaugă cuvintele care au fost dezbătute de generaţii de teologi ca şi de laici: “Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (versetul 9). Cine este sămânţa femeii în Biblie? Domnul Isus este adevărata sămânţă, iar adevăratul copil convertit al lui Dumnezeu Îl are pe Hristos în inima lui. Ca să păcătuiască, va trebui să-L scoată pe Isus din inimă. Hristos nu este slujitorul păcatului şi nu Se poate afla în inima cuiva care alege deliberat să nu asculte de poruncile lui Dumnezeu. Ioan nu spune că un credincios îşi pierde puterea de alegere, dar declară cu tărie că Hristos nu rămâne în inima unuia care calcă de bună voie Legea.

Haideţi să lămurim problema păcatului. O doctrină ciudată şi-a făcut drum în biserica creştină prin învăţăturile lui Augustin şi Ioan Calvin. Acest sistem fals de credinţă susţine ideea că putem umbla într-o neascultare pe faţă şi să mai avem încă asigurarea mântuirii. Pur şi simplu, aşa ceva nu este adevărat. Cu toate acestea, milioane au înghiţit acest concept distorsionat că îndreptăţirea ne schimbă condiţia înaintea lui Dumnezeu, dar nu ne schimbă starea.

Viziunea calvinistă este că acoperirea cu îndreptăţire ne face acceptabili în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă continuăm să păcătuim cu voia. Într-o analiză finală, ni se spune că ispăşirea ne salvează în viaţa aceasta de urmările păcatului, dar nu de păcat în sine. În esenţă, mesajul declară că ispăşirea nu schimbă atât de mult natura creştinului cât priveşte păcatul cât schimbă natura păcatului cât îl priveşte pe creştin. Dintr-un oarecare motiv, după ce L-am acceptat pe Isus, păcatul nu mai este acelaşi factor de moarte ca înainte. Dacă înainte de convertire, comitem un păcat, suntem sortiţi pieirii, dar dacă comitem aceleaşi păcate după ce am fost “mântuiţi,” nu se poate ca un creştin să se ducă în iad.

Vedeţi cum urmăreşte învăţătura aceasta să schimbe natura păcatului în loc să schimbe natura păcătosului? Oare nu înseamnă aceasta să te joci de-a religia? Îndreptăţirea nu acoperă niciodată păcatele pe care continuăm să le practicăm. Îndreptăţirea ne procură o inimă şi o viaţă cu totul nouă numită convertire prin care începem să manifestăm un nou fel de viaţă spirituală. Îndreptăţirea nu se poate păstra atâta timp cât se comit păcate cu voia. Ea nu este o manta care să acopere călcarea continuă a poruncilor; ea este o transformare spirituală care îndepărtează atât vina cât şi puterea păcatului.

Reţineţi bine: adevărata credinţă produce întotdeauna fapte bune de ascultare. Credinţa fără fapte este moartă. Isus a venit în lumea aceasta ca să-Şi salveze poporul din păcatele lui, nu în păcatele lui. Biblia vorbeşte mult despre păcat, dar niciodată ceva bun. De exemplu, nu veţi citi niciodată în Scripturi că ar trebui să micşorăm cantitatea de păcate pe care le comitem. Nicăieri nu suntem îndemnaţi să reducem sau să micşorăm neascultarea noastră. Păcatul este absolut ne-negociabil în ochii lui Dumnezeu. Trebuie să respingem total, să părăsim şi să lăsăm orice obicei cunoscut drept păcat. Isus a zis, “Du-te şi nu mai păcătui.” Nu a zis, “Du-te şi păcătuieşte mai puţin!” Ioan nu a scris, “Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să păcătuiţi din ce în ce mai puţin.” El a scris, “Vă scriu ca să nu păcătuiţi.”

Ucenicul iubit Ioan nu a încercat să-şi îndulcească epistola când a scris despre păcat. Niciun predicator modern nu a exprimat acest adevăr mai puternic decât el. El a declarat, “Cine păcătuieşte, este de la diavolul” (1 Ioan 3:8). Această nebuloasă despre Dumnezeu care ne-ar considera drepţi în timp ce de bună voie alegem să nu-L ascultăm nu îşi găseşte nicio bază în Biblie. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire şi această putere poate să ne salveze din toate păcatele tot atât de bine ca şi din vreun păcat. De ce am crede că un Dumnezeu atotputernic ne-ar ierta, iar apoi ne-ar lăsa sub puterea unui păcat continuu? Asta L-ar face pe Dumnezeu complice la păcatul nostru.

 

Judecaţi după faptele noastre

În final, să avem în vedere faptul că judecata va avea loc pe baza faptelor noastre. Ştiu că unora li s-ar părea legalistic, dar Biblia este extraordinar de clară în acest punct. Ioan a scris, “Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea … Fiecare a fost judecat după faptele lui” (Apocalipsa 20:12, 13).

Cum armonizăm aceste cuvinte cu ceea ce am descoperit despre iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu? Nu este oare contrar Bibliei ca îndreptăţirea prin fapte să se afle la baza judecăţii? Nicidecum, dacă luăm în considerare cum vor fi judecate faptele. Este imperativ ca să înţelegem exact cum va măsura şi cum va testa Dumnezeu faptele fiecărui om. Ce determină dacă vor fi primite sau respinse? Oare cantitatea depusă? Dacă vom avea destule fapte bune în cont, ni se va acorda intrarea? Şi vom rămâne oare afară dacă nu avem destule fapte?

În Predica de pe Munte, Isus a descris un grup mare care căuta să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ne-am mai referit la acest verset mai înainte. Isus a spus, “Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Matei 7:22, 23).

Cântăriţi cu atenţie cuvintele acestor oameni care vroiau să intre în ultimul minut. Isus nu a pus la îndoială şi nici nu a tăgăduit adevărul celor spuse de ei. Ei se lăudau că au făcut multe fapte. Nu cantitatea lipsea. Cantitatea era acceptabilă, dar evident faptele nu se judecau pe baza cantităţii … nu li s-a permis intrarea. Dar suntem mai uimiţi când citim despre felul de fapte pe care le făcuseră aceşti oameni. Erau “minuni” şi erau şi “multe”. S-ar părea că şi calitatea era bună. Poate că unul donase un milion de dolari ca să se zidească o nouă sinagogă; şi totuşi nu li s-a dat voie să intre. Misterul se adânceşte. Care alt factor ar putea sta la baza sentinţei aspre, “depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege”?

Răspunsul se găseşte în ultima carte din Biblie şi atunci când îl citim, întregul puzzle se rezolvă. În Apocalipsa 3:15 Dumnezeu declară, “Ştiu faptele tale.” Desigur că ştie, deoarece a păstrat o aducere aminte, care va fi ultima judecată. Dar să citim mai departe, “Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3:15, 16).

Iată secretul întregii probleme! Faptele noastre vor fi judecate la sfârşit, dar nu după greutate sau înălţime. Ele vor fi judecate după fierbinţeală! Cu alte cuvinte, toată ascultarea noastră trebuie să izvorască dintr-o inimă care arde de iubire şi consacrare pentru Dumnezeu. Motivul va fi descoperit şi examinat de ochiul atoatevăzător al lui Dumnezeu. Nicio mărime şi niciun fel de faptă făcută de om nu va purta vreun grad de greutate în acea zi, dacă nu au fost făcute dintr-o legătură de iubire fierbinte pentru Isus.

Am ajuns aici la paradoxul problemei credinţă – fapte. Faptele ori merită totul, ori nu merită nimic. Ele sunt un parfum plăcut de tămâie înaintea lui Dumnezeu sau sunt o urâciune. Totul depinde de motiv şi de cine procură tăria de a face faptele. Faptele cărnii reprezintă efortul omului de a se salva singur, dar faptele din iubire care izvorăsc din prezenţa permanentă a Duhului Sfânt sunt exact opusul. Ele ies în evidenţă ca dovezi autentice de credinţă adevărată şi de iubire.

Dumnezeu nu a schimbat acest test din Grădina Edenului. El încă cere exact acelaşi fel de ascultare. Singura diferenţă este că în Eden părinţii noştri sfinţi şi necăzuţi aveau, din fire, puterea de a asculta. Din nefericire, în calitate de copii ai lui Adam şi ai Evei, după cădere, noi am moştenit o natură firească ce nu este supusă legii lui Dumnezeu, doar dacă a trecut prin minunea convertirii şi Îl are pe “Hristos în voi”. Iată de ce Isus a declarat, “dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Iar tânărului bogat care L-a întrebat: “Ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” Isus i-a răspuns: “Păzeşte poruncile” (Matei 19:17).

Nu există nicio contradicţie între aceste două declaraţii ale Învăţătorului. Nimeni nu poate fi mântuit fără să cunoască naşterea din nou şi nimeni nu poate fi mântuit dacă umblă într-o neascultare făţişă faţă de porunci. Cele două operează ca ambe părţi ale aceleiaşi experienţe de mântuire.

Adevărul central în toate aceste afirmaţii este că nimeni nu poate asculta dacă nu s-a convertit şi nimeni nu va refuza de bună voie să asculte, dacă s-a convertit. Fie ca nimeni să nu vă convingă că faptele nu au importanţă sau nu este nevoie de ele sau că păzirea poruncilor înseamnă legalism. Dar cercetaţi-vă inima cu multă atenţie ca să decideţi rădăcina ascunsă a roadelor ce împodobesc stilul dvs. de viaţă creştin. Dacă ascultarea de legea lui Dumnezeu reprezintă revărsarea spontană a legăturii dvs. continue cu Domnul Hristos, atunci oricine v-ar acuza că sunteţi legalist vă va judeca şi se va osândi singur. Pe de altă parte, faptele dvs. de iubire vor fi văzute ca exact antiteza legalismului. “Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).

Compromisul Conformismul şi Curajul de a fi Altfel

Table of Contents
1.	Un adevăr uimitor
2.	Să iei o poziţie
3.	Compromisul bun şi compromisul rău
4.	Se potriveşte la orice mărime
5.	Nu faceţi compromis cu păcatul
6.	Doar puţin
7.	Compromis plin de îngăduinţă?
8.	Compromis sau luptă
9.	Teama de a nu supăra
10.	O cale dreaptă
11.	Compromisul L-a ucis pe Hristos
12.	Fii curajos!
13.	Nu urmări să fii ca toţi ceilalţi
14.	Stai tare!

By Doug Batchelor 

Un adevăr uimitor

Din pricina faptului că se dezvoltă nespus de mult, copacul tropical banyan este cunoscut drept “curmalul care ştrangulează.” De obicei, aceşti copaci mari îşi încep viaţa când sâmânţa lor este aşezată de vreo pasăre sus în frunzişul vreunui alt copac. Rădăcinile copacului banyan coboară pe trunchiul copacului gazdă în căutarea solului de jos. Odată ce au prins rădăcini, rădăcinile “curmalului care ştrangulează” se îngroaşă şi se lungesc cu rapiditate. Acolo unde rădăcinile curmalului se intersectează, se unesc, creind astfel un grilaj în jurul trunchiului copacului gazdă. Treptat, ele omoară prin înfometare copacul gazdă şi îl împiedică să crească privându-l de lumină, apă şi substanţe nutritive. În final, copacul banyan îşi sufocă gazda până ce moare şi putrezeşte, lăsând în locul lui pe curmalul care ştrangulează. Asemănător, pe când seminţele compromisului se furişează în biserica rămăşiţei lui Dumnezeu, şi sunt tolerate, tot astfel se macină viaţa spirituală şi roadele ei.

 

Să iei o poziţie

Anticul fabulist grec Esop ne oferă o povestire interesantă în care explică cum au ajuns să locuiască în întuneric liliecii. A fost un război între fiarele câmpului şi păsări, iar când câştigau păsările războiul, liliacul zbura în jur şi spunea: “Sunt pasăre. Uitaţi-vă la mine cum zbor! Sunt pasăre!” Dar mai târziu, fiarele au început să câştige, aşa că liliacul s-a lăsat la pământ şi a zis: “Sunt animal. Uitaţi-vă cum mă târăsc! Sunt animal!” Curând, atât păsărilor cât şi fiarelor le-a fost silă de liliacul care încerca să fie de fiecare parte a beligeranţilor. Împreună au izgonit acest fel de vieţuitoare să locuiască în peşteri şi să iasă doar la întuneric. În dorinţa de a-i face pe toţi fericiţi, în cele din urmă nu a reuşit să facă pe nimeni fericit.

Toată lumea, asemenea acestui liliac, tânjeşte să fie acceptată. Dar creştinului consacrat îi este cu neputinţă să fie acceptat atât de lume cât şi de Tatăl nostru din ceruri. Domnul Isus a declarat: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Luca 16:13). Iar Iacob a declarat: “Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu” (Iacov 4:4). Astfel, conform Cuvântului lui Dumnezeu, niciun credincios nu se poate bucura de acceptarea lumii şi de toate plăcerile ei păcătoase în timp ce simultan se bucură de pace şi asigurarea care vin dintr-o legătură mântuitoare cu Domnul Isus. “Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiţi?” (Amos 3:3).

Dar tristul adevăr este că milioane de oameni din toată lumea care mărturisesc a fi creştini caută o cale de compromis confortabil între convingerile lor şi lumea rea în care trăim. Mă simt teribil în această problemă deoarece şi eu mă lupt cu influenţa perfidă şi totuşi treptată a compromisului şi conformismului în propria mea umblare cu Domnul. Ne aflăm într-o presiune neabătută de a ne conforma lumii. Cel rău se oferă permanent să ne negocieze valorile şi principiile. Rareori se foloseşte de vreun asalt frontal şi deschis, ci preferă să uzeze eroziunea internă în care, puţin câte puţin, suntem sub presiunea de a ne compromite credinţa în părţi mici.

Să faci compromisuri cu cel rău aduce moarte spiritului şi întotdeauna nu aduce vreo satisfacţie de durată. Domnul nostru ne-a spus că nu ne putem afla la mijloc. “Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea” (Matei 12:30). Şi aşa cum spun chinezii: “Nu poţi traversa râul cu câte un picior într-o altă barcă.” În realitate, este imposibil să faci compromis cu cel rău, deoarece orice încercare de a face compromis cu Satana va duce în cele din urmă la o capitulare totală. Doar printr-o dependenţă permanentă de Dumnezeu şi printr-o vigilenţă personală putem evita tentaculele acestui monstru.

 

Compromisul bun şi compromisul rău

Ei bine, compromisul nu este un cuvânt murdar. De multe ori, reprezintă un principiu minunat care ajută la păstrarea păcii şi unirii în cadrul relaţiilor. Compromisul într-o căsnicie încurajează liniştea căminului. În zilele reci de iarnă, mie îmi place să fixez termostatul la 23 de grade, dar soţia mea Karen preferă să facă economie şi îl fixează la 20 de grade. Aşa că facem un compromis şi îl fixăm la 22 de grade ca să ne înţelegem. Acest fel de compromis în probleme “neesenţiale” arată un spirit blând şi umilit. Dar atunci când credincioşii încep să compromită elemente din adevăr, sacrificând principiile morale din Biblie, de dragul realizării păcii, aceasta devine fatal cu consecinţe veşnice. În cuvintele lui Martin Luther: “Pacea, dacă este cu putinţă, adevărul, cu orice preţ.” Scopul primordial al lui Satana cu privire la credincioşi este să reducă, încetul cu încetul, decizia ta şi să te facă să renunţi, puţin aici, puţin acolo, până ce înainte ca să-ţi dai seama ce se întâmplă, convingerile tale să fie deja înlocuite cu etica lui şi să-şi atingă astfel ţinta.

Chiar şi într-o scurtă carte ca aceasta, este ispititor să lansezi un “Blitzkrieg” (război fulger) moral în care să ţinteşti multiplele domenii în care biserica face compromisuri. Aş putea cita o listă de standarde creştine care au fost sacrificate pe altarul compromisului pentru a câştiga acceptare din partea lumii. Aş putea scrie despre căile periculoase ale muzicii lumeşti şi despre stilurile “contemporane” de închinare, despre materialismul necenzurat şi datoria ce urmează din el despre alimentaţia şi obiceiurile de sănătate din “Babilon”, despre podoabe şi îmbrăcămintea ostentativă, potopul de distracţii populare care ameţesc mintea celor ce se numesc credincioşi. Aş putea chiar aminti cea mai periculoasă din toate ideile de conformism: ideea spălăcită în esenţă prin care creştinii nu mai sunt chemaţi deloc să-şi ia crucea şi să se jertfească. Fiecare dintre aceste compromisuri a neutralizat pacea din inima credincioşilor, a diluat puterea evangheliei şi a redus creşterea bisericii.

Dar vai, spaţiul limitat nu-mi permite să desfăşor fiecare dintre aceste probleme în detaliu. Aşa că, vă voi atrage atenţia spre principiile mai largi care duc la compromis şi conformism şi cum ne putem împotrivi ispitei de a nu cădea la pact cu cel rău.

 

Se potriveşte la orice mărime

Recent am cumpărat o şapcă de baseball din magazinul unui aeroport. Nu este locul cel mai ieftin să-ţi faci cumpărăturile, dar am uitat să mi-o iau pe a mea. (O şapcă de baseball este o necesitate pentru capul meu chel în avion!) Pe toate şepcile de baseball de pe raft scria: “Se potriveşte la orice mărime.” M-am îndoit că acest sistem de mărime universală se va potrivi capului meu extrem de mare, dar spre uimirea mea, s-a potrivit! Erau proiectate să se potrivească pentru orice cap!

Am descoperit că cei mai mulţi credincioşi îşi doresc un sistem religios care să se potrivească destul de confortabil cu păcatele lor. Dar o viaţă păcătoasă a unui om decăzut nu este o legătură “ce se potriveşte la orice mărime” cu Dumnezeu. Oare Dumnezeu Îşi va conforma voia să se potrivească cu dorinţele noastre sau oare evanghelia ne va transforma viaţa ca să se potrivească voiei lui Dumnezeu? Ap.Pavel ne dă răspunsul: “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2). Nu trebuie să ne potrivim ci să ne transformăm sau “prefacem”.

 

Nu faceţi compromis cu păcatul

Istoria lui Iosif ne oferă un exemplu grăitor despre cum putem evita cu succes să ne compromitem convingerile. În timp ce căpitanul egiptean Potifar era plecat cu treburi, nevasta lui a încercat să-l seducă pe Iosif, slujitorul lui cel mai de încredere. Probabil că Iosif a fost ispitit să se gândească la beneficiile acelei legături interzise: poate că ar fi câştigat un salariu mai mare cu mai puţină muncă şi s-ar fi bucurat de mai mult prestigiu în casă, având de partea lui o amantă pe care să o manipuleze. Şi în final, s-ar părea că n-ar mai fi stat la închisoare pentru că i-a refuzat avansurile.

Astfel probabil că a fost o ispită puternică pentru un tânăr sănătos şi necăsătorit să-şi compromită principiile pentru putere şi plăcere. Şi totuşi cu toate şoaptele celui rău, Iosif ştia că era greşit ceea ce i se propunea şi a refuzat chiar să se gândească la fapta rea. “Măcar că ea vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să asculte şi să se culce şi să se împreune cu ea” (Geneza 39:10, trad. NKJV). Dacă nu aţi observat, Iosif nu numai că a refuzat să comită adulter, dar s-a ţinut şi departe de ispită.

Când un avion supersonic îşi porneşte motoarele la turaţie maximă, echipajul de la sol ştie că trebuie să stea cât mai departe de zgomotul acelor turbine puternice. Câţiva muncitori curioşi, dar neglijenţi au tot întârziat lângă gura uneia din aceste motoare mari şi practic au fost aspiraţi şi aruncaţi pe asfalt. Este adevărat şi că dacă faci compromis lângă limite interzise, vârtejul de moarte al păcatului te va aspira înăuntru asemenea unui uragan de gradul cinci.

Când eşti ispitit de cineva sau de ceva să-ţi compromiţi convingerile, pleacă cât poţi de departe de marginea răului. Nu îngădui păcatului să lucreze asupra ta, slăbindu-ţi decizia. Eva s-a plimbat mult prea aproape de pomul interzis şi apoi a stat să asculte argumentele Satanei. De îndată ce a văzut acel copac şi l-a auzit pe şarpe punând la îndoială adevărul lui Dumnezeu, ar fi trebuit să alerge la adăpost. Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să fugim de ispită (1 Timotei 6:11).

 

Doar puţin

Nu este prea popular astăzi să vorbeşti împotriva păcatului, mai ales împotriva acelor păcate care sunt general acceptate de biserică. Cei care se ridică să vorbească se pot trezi că sunt etichetaţi drept oameni care nu fac compromisuri sau sunt legalişti. Ştiu asta, deoarece mi s-a întâmplat de multe ori. Dau doar un mic exemplu. Cu o ocazie, am luat parte la masa unei nunţi creştine unde cineva a turnat şampanie în paharul de la locul meu deşi eu nu cerusem. Puţin surprins, am protestat politicos zicând: “Nu, mulţumesc. Eu nu beau.”

Gazda m-a asigurat: “Şampania aceasta are doar 8% alcool. Nu o să te îmbeţi din ea!”

“Dar eu nu beau alcool deloc!” am afirmat. Evident supărată, gazda mi-a răspuns: “Nu facem decât să sărbătorim o tradiţie de nuntă! Nu vrei să le faci cele mai bune urări miresei şi mirelui?” Mi-a sugerat măcar să-mi pun paharul la buze şi să mă prefac că beau. Era de parcă diavolul însuşi mi-ar fi zis: “La urma urmelor, toată lumea bea!”

“Nu ţii la ei?” “Fă-o doar de data asta!” “Nu fi fanatic!” Aceste sugestii familiare ades preced un compromis. Dar trebuie să zicem NU. “…şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele” (Romani 13:14). Dorind să evit chiar aparenţa răului, am refuzat chiar să ţin un pahar de alcool în mână (1 Tesaloniceni 5:22).

Un alt cuvânt familiar al acelora care susţin compromisul cu lumea este “moderaţie.” Nu pot să număr de câte ori am fost abordat şi mi s-a spus că trebuie să fiu “mai moderat.” Dar când judecăm cu atenţie, definiţia pe care o dau ei moderaţiei de obicei este să ne conformăm standardele creştine valorilor lumeşti. Sună cam aşa: “Este OK să-ţi duci familia la un fotbal în Sabat din când în când. Trebuie să avem moderaţie!” Cu alte cuvinte, ei ne recomandă să ne moderăm sfinţenia cu puţin păcat. S-ar părea că pentru ei, să fii asemenea lui Hristos înseamnă să fii nemoderat.

 

Compromis plin de îngăduinţă?

Un alt argument cunoscut folosit pentru a compromite standardele creştine este aparent de a face mai atrăgător creştinismul lumii. Astfel au gândit unii conducători ai bisericii în zilele lui Constantin. Romanii şi grecii dintre păgâni îşi iubeau idolii. Cea de-a doua poruncă cu privire la idolatrie reprezenta o adevărată piatră de poticnire care îi împiedica pe nenumăraţi păgâni să nu îmbrăţişeze creştinismul. Gândul de a-şi strica sau distruge preţioşii idoli reprezenta o luptă extraordinară pentru aceşti păgâni credincioşi, dar totuşi superstiţioşi!

Aşa că în interesul evanghelizării, unii conducători ai bisericii au sugerat: “De ce să nu-i lăsăm să dea nume creştine eroilor şi sfinţilor lor? Iar apoi după ce vor intra în biserică, treptat îi vom educa să-şi părăsească idolii!” Dar ştiţi bine restul povestirii … În loc ca biserica să-i convertească pe păgâni, păgânii au convertit biserica! Cam aşa merg lucrurile tipic. Ori de câte ori, biserica încearcă să compromită un standard creştin sub pretenţia de a face mai puţin dureroasă convertirea, lumea converteşte biserica făcând ca păcatul să fie mult mai plăcut.

 

Compromis sau luptă

Pe vremea lui Ezra şi a lui Neemia, evreii au început să rezidească templul care fusese distrus de Nebucadneţar. În Ezra 4, Biblia raportează următoarele: “Vrăjmaşii lui Iuda şi Beniamin au auzit că fiii robiei zidesc un Templu Domnului, Dumnezeului lui Israel … şi le-au zis: ‘Să zidim şi noi Dumnezeul vostru, şi-I aducem jertfe.” Dar evreii ştiau că aceste naţiuni vecine contopiseră închinarea la adevăratul Dumnezeu cu zeii păgâni asirieni.

Cum le-au răspuns israeliţii? Ei “le-au răspuns: ‘Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi Casa Dumnezeului nostru; ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel.” Ei au făcut alegerea cea bună, refuzând să îngăduie vreo influenţă păgână neconvertită să definească în ce mod să-şi zidească ei templul cel sfânt al Domnului. Dar urmăriţi asta: “Atunci oamenii ţării,” adică exact aceia care se oferiseră să-i ajute, “au muiat inima poporului … ca să-i zădărnicească lucrarea.” Subit, vecinii lor ce le ofereau pacea şi-au dat arama pe faţă şi au devenit duşmanii care îi hărţuiau.

Să nu pierdeţi acest adevăr important! Dacă staţi de partea dreptăţii şi nu vă implicaţi în alianţe decăzute, veţi fi persecutaţi pentru asta. Mai întâi, cel rău vă va aborda cu cuvinte ca: “Hai să colaborăm. Să ne iubim unul pe altul. Mai lasă şi tu puţin din convingerile tale; mai lăsăm puţin şi noi dintr-ale noastre şi apoi ne unim. La urma urmelor, unirea este atât de importantă!” Dacă nu veţi cădea în această capcană şi veţi rămâne tari la adevăr, ei vor ajunge cei mai mari vrăjmaşi ai dvs., ceea ce ne spune ce se afla în inima lor de la început!

Aceasta este o lecţie vital de importantă cum ne îndreptăm spre ultimile zile, deoarece în final toate religiile lumii vor face concesii ca să formeze o coalţie religioasă care în cele din urmă să împună închinarea la fiară. Dacă de acum ne formăm un model de a ne jertfi convingerile pentru iluzia păcii, pregătim practic calea pentru închinarea la fiară. “Acei care au cedat pas cu pas la cerinţele lumeşti şi s-au conformat obiceiurilor lumeşti, atunci vor ceda puterilor viitoare, mai degrabă decât să se supună batjocurii, insultelor, ameninţării cu închisoarea şi morţii” (Profeţi şi Regi, p. 188).

 

Teama de a nu supăra

Aţi auzit vorbindu-se de pastorul care nu vroia să-şi supere membrii cu bună stare din biserica lui? El le-a spus cam aşa: “Dragi fraţi, dacă nu vă gândiţi să vă pocăiţi, într-o oarecare măsură, şi să vă schimbaţi puţin, aşa cât se poate, probabil că, şi regret să o spun, veţi fi întrucâtva osândiţi.” În realitate, un mare procent de compromis şi conformism îşi face locul în viaţa noastră pentru că nimeni nu vrea să supere pe nimeni. Suntem instruiţi din primii ani să fim politicoşi şi atenţi–să răspundem cererilor oamenilor şi să nu facem nimic care să supere pe cineva. Dar Domnul Isus ne-a învăţat că nu este cu putinţă să predicăm evanghelia fără să nu supărăm pe cineva(Galateni 5:11).

Să presupunem că vă apare o pată mică de cancer de piele malign, dar dermatologul nu doreşte să vă supere, aşa că v-a spus că este ceva banal. Se poate numi el prietenul dvs.? Prin însăşi natura ei, esenţa convingătoare a evangheliei ne aduce o lumină orbitoare în inimă care să alunge nivelul de ipocrizie şi să ne expună motivele egoiste şi gândurile necurate. Într-o zi, se spune că John Wesley mergea călare pe un drum când i-a venit ideea că în ultimile trei zile, nu suferise nici cea mai mică persecuţie. Nici măcar o cărămidă sau vreun ou sau vreo insultă verbală nu-i fusese adresată de trei zile întregi. Alarmat, şi-a oprit calul şi a exclamat: “Oare am păcătuit sau am călcat vreo poruncă?”

Dându-se jos de pe cal, Wesley se aşeză pe genunchi şi începu să-L roage pe Dumnezeu să-i arate unde greşise, dacă greşise undeva. Chiar în acel moment, un tip dur de cealaltă parte a unui gard viu i-a auzit rugăciunea, s-a uitat înspre el şi l-a recunoscut pe pastorul neobişnuit. “Îl liniştesc eu pe pastorul ăsta!” zise el, apucând o cărămidă şi aruncând-o de cealaltă parte a gardului. Deşi cărămida şi-a greşit ţinta şi a căzut neputincioasă lângă Wesley, emoţionat, predicatorul a sărit în picioare bucuros, exclamând: “Slavă Domnului, totul e bine. Încă mai am prezenţa Lui!”

Apostolii au fost toţi ucişi sau întemniţaţi pentru credinţa lor deoarece solia lor supăra pe cineva. “De altfel, toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). Sunt de părere că un motiv pentru care nu vedem mai multe persecuţii ale creştinilor în America de Nord astăzi este pentru că am făcut compromisuri atât de mari cu lumea că ocara evangheliei s-a diluat nespus.

 

O cale dreaptă

Fluviul Cache se află printre apele cele mai şerpuite din lume. Nu este bun pentru navigaţie deoarece acoperă o distanţă doar de 56 km, practic pierzând 225 km în cotituri şi şerpuiri. Motivul pentru care fluviul devine şerpuitor este pentru că urmează calea cu cea mai mică împotrivire, acelaşi motiv pentru care creştinii ajung strâmbi. Dar calea unui creştin ar trebui să fie mai ales ca o funie strânsă decât ca o urmă şerpuitoare. Chiar înainte de moartea sa, Moise le-a spus copiilor lui Israel: “Luaţi seama dar, să faceţi aşa cum v-a poruncit DOMNUL, Dumnezeul vostru; să nu vă abateţi de la cele ce a poruncit El nici la dreapta, nici la stânga. Să urmaţi în totul calea pe care v-a poruncit DOMNUL Dumnezeul vostru, să umblaţi, ca să trăiţi şi să fiţi fericiţi” (Deuteronomul 5:32, 33).

Luca 4 raportează încercarea puternică a celui rău de a-L compromite pe Hristos. “Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: “Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; … Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta” (versetele 5-7). Diavolul dorea să facă un târg. Vroia ca Hristos să Se gândească la varianta de a negocia un tratat pentru a pune capăt marii controverse dintre bine şi rău. Satana vroia să lase să se înţeleagă că Isus putea să evite crucea şi să conducă lumea dacă vroia doar să Se închine lui Satana. Şi toată lumea putea să trăiască fericită până la adânci bătrâneţi.

Dar cum i-a răspuns Isus? “Înapoia Mea, Satano! Este scris: Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti” (v.8). Isus nici măcar nu S-a gândit la aşa ceva. A fost practic acelaşi răspuns pe care Hristos i l-a dat lui Petru când ucenicul I-a sugerat lui Isus să nu ajungă la cruce. Uneori, cel rău lucrează prin cei mai apropiaţi nouă, dar atunci când suntem ispitiţi să ne compromitem principiile şi convingerile creştine, trebuie să învăţăm să spunem: “Înapoia Mea, Satano! Nu voi face asta.”

 

Compromisul L-a ucis pe Hristos

În evenimentele din jurul condamnării lui Hristos, putem vedea cum compromisul L-a răstignit în cele din urmă pe Domnul. În Ioan 18, în timp ce era întrebat de Pilat din Pont, Isus declară: “Eu pentru aceasta M-am născut … ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (v.37). Răspunsul lui Pilat: “Ce este adevărul?” indică cu claritate atitudinea sa cinică şi oscilantă cu privire la adevărul absolut. În Imperiul Roman, toată lumea punea la îndoială orice. (Nu-i aşa că nici în America nu stau lucrurile altfel astăzi?) Un filosof din Roma îi încuraja pe toţi să cerceteze ambele faţete ale fiecărei probleme, sperând ca astfel să lărgească mintea cetăţenilor. Dar în cele din urmă, Augustus l-a alungat deoarece lumea sfârşea prin a considera adevărul drept ceva relativ şi slab–nimeni nu lua partea vreunui adevăr clar definit. Nimeni nu susţinea vreun punct, deoarece orice poziţie avea vreun argument raţional împotriva ei.

În cazul nostru, adevărul era foarte clar şi Pilat a recunoscut pe faţă că Isus era nevinovat. “După ce a spus aceste vorbe, a ieşit iarăşi afară la Iudei, şi le-a zis: ‘Eu nu găsesc nici o vină în El’ ” (v. 38). Cu toate acestea, în loc de a ţine partea adevărului şi de a-L elibera pe Isus ca nevinovat, Pilat a căutat să-şi compromită convingerea pe care o avea cu privire la adevăr ca să câştige aprobarea, o purtare care ades le face rău politicienilor.

Din dorinţa de a linişti mulţimea, Pilat le spune că va porunci să-L bată pe Hristos şi apoi Îl va elibera. Dar dacă Isus este nevinovat, de ce să pună să-L bată? Răspunsul este că odată ce începi să cobori pe calea compromisului, oriunde te-ai opri, cel rău te va aştepta şi va termina drumul cu tine. Deja i-ai semnalat slăbiciunea, manifestând o bunăvoinţă de a negocia cu răul dacă preţul este corect. De acolo înainte, este ca şi cum ai încerca să te urci pe un steag din gheaţă. Odată ce începi să-ţi sacrifici convingerile, este foarte uşor să aluneci spre distrugere.

Sesizând slăbiciunea lui Pilat, Satana s-a folosit de mulţime ca să-l împingă pe conducătorul nedecis să poruncească răstignirea. Pilat a început să coboare pe drumul negocierii cu cel rău şi aici îşi dorea cel rău ca să ajungă el. Iată de ce atunci când Pilat a încercat să fie mai deştept decât cel rău, s-a înşelat amarnic. El li l-a oferit pe Baraba ca un compromis în locul lui Isus. Pilat l-a prezentat cu pompă pe ucigaşul cu sânge rece în faţa mulţimii ca un exemplu de adevărat om rău în contrast cu exemplul unui Hristos fără de păcat. Probabil că s-a gândit în sinea lui, “Ăştia vor neapărat să vadă o răstignire, aşa că am să le ofer un compromis şi evident că Îl vor alege pe Isus.” N-a visat niciodată că îi vor cere să-l elibereze pe Baraba, dar exact asta i-au cerut.

În cele din urmă, micuţa concesie de compromis făcută de Pilat a ajuns la locul unde nu i-a mai stat deloc în putere. În zadar, “Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului, şi a zis: “Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” (Matei 27:24). Dar chiar era curat? El declarase că Mântuitorul este neprihănit, dar dăduse o sentinţă sub presiunea mulţimii.

Asemănător, când vom începe să facem compromisuri cu adevărul şi faptele noastre o vor lua razna, iar urmările vor ajunge dureroase, nici noi nu vom fi în stare să pretindem că suntem nevinovaţi. Aşa că odată ce începeţi să vă gândiţi să coborâţi pe calea compromisului, aduceţi-vă aminte de Pilat. Reţineţi că Isus a murit deoarece cineva a crezut că poate face compromis cu adevărul.

 

Fii curajos!

Când am urmat academia militară din New York, studenţii obişnuiau să recite rugăciunea cadetului în capelă: “Ajută-ne să alegem partea dreaptă chiar dacă e grea decât partea greşită chiar dacă e mai uşoară şi să nu ne mulţumim niciodată cu jumătate de adevăr, când se poate rosti întreg adevărul. Înzestrează-ne cu curajul care se naşte din lealitatea faţă de tot ceea ce este nobil şi demn, care dispreţuieşte compromisul cu viciul şi nedreptatea şi nu cunoaşte nicio teamă când adevărul şi dreptatea sunt în pericol.” Abia dacă se mai aude acest gen de decizie nobilă. Mulţi cred că este virtuos să compromiţi adevărul în numele unirii, dar nu conform Bibliei.

Să refuzi să te supui presiunii compromisului necesită un curaj divin. Domnul i-a spus lui Iosua: “Întăreşte-te numai, şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată legea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face” (Iosua 1:7). Nu trebuie să ne facem griji că Dumnezeu nu ne va ierta dacă ne pocăim sincer de compromisul făcut şi ne îndreptăm. Dar atunci când păcătuim, când ne poticnim şi greşim, ne învăţăm să coborâm iarăşi pe acea cale. Dumnezeu vă poate da o inimă nouă, dar să nu credeţi că puteţi continua să faceţi compromisuri şi nu veţi culege roadele. Un compromis continuu vă poate şterge conştiinţa până ce ajunge să se conformeze lumii.

 

Nu urmări să fii ca toţi ceilalţi

Când vine vorba să compromiteţi Cuvântul lui Dumnezeu, să nu aveţi o minte deschisă. Veţi fi numit un extremist conservator pentru că nu acceptaţi standardele lumii. Dar nu vă lăsaţi intimidat când veţi fi acuzat că aveţi “mintea încuiată”. Este bine să fie încuiată când este vorba de poruncile lui Dumnezeu. Am o soţie cu care am făcut un legământ: Nu am mintea deschisă la nimic altceva care ar putea să distrugă această promisiune. Cel rău lucrează în biserică în ultimile zile, predicând o solie de unire prin compromis. Încetul cu încetul, ne aduce la calm deciziile, încurajându-ne să facem mici concesii şi compromisuri astfel ca atunci când va veni încercarea cea mare, să ne aibă acolo unde îşi doreşte el.

Citiţi Daniel 3 şi urmăriţi cum l-aş parafraza eu. Nebucadneţar le-a zis lui Şadrac, Meşac şi Abednego: “Deci, voi nu v-aţi închinat? Ştiţi ce vreau să vă spun? Nu vreau să vă pierd, că faceţi treabă bună! Vă mai dau o şansă şi am să pun orchestra să mai cânte o dată. Poate că aţi vrut alt cântec? Dar când veţi auzi sunetul, trebuie să vă închinaţi!” Dar cei trei tineri evrei i-au zis împăratul cu hotărâre că nu trebuie să-şi piardă timpul cu ei. “Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3:16-18). Ei nu s-au tocmit, chiar când cel rău a încercat să-i atragă.

Cel rău ar prefera să mori după ce n-ai ascultat decât să mori ca un martir şi să fii un exemplu de biruinţă. Dar dacă vei muri în lumea aceasta înălţând Cuvântul, vei avea viaţa viitoare. Aşa că astăzi, trebuie să fim credincioşi în cele mai mici lucruri. S-ar putea să nu credem că cele mai mici încercări pe care le trăim acum reprezintă o problemă de viaţă şi de moarte, dar dacă nu putem învăţa aritmetica cu bănuţii, nu o vom înţelege nici cu bancnotele. Dacă acum facem compromisuri şi ne conformăm în lucrurile mici fără nicio ameninţare de moarte care să atârne deasupra capului nostru, ce vom face oare când vom fi ameninţaţi cu închisoarea sau moartea?

 

Stai tare!

Când copiii lui Israel au ajuns la malul Mării Roşii şi stăpânii lor egipteni alergau iute după ei ca să-i prindă şi să-i înrobească din nou, situaţia părea întunecată. Dar Moise a spus poporului: “Nu vă temeţi de nimic, staţi pe loc, şi veţi vedea izbăvirea, pe carev-o va da DOMNUL în ziua aceasta” (Exodul 14:13). Odată ce ştim că ceva este drept şi după Cuvântul lui Dumnezeu, avem răspunderea să stăm de partea dreptăţii. Dumnezeu va face lucruri mari pentru aceia care vor sta de partea Lui. El caută oameni care să aibă încredere în El.

“Căci DOMNUL Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui” (2 Cronici 16:9). Când vei sta ferm de partea adevărului, viaţa ta va fi o mărturie de salvare pentru familia ta, pentru prietenii tăi, pentru vecinii tăi şi chiar pentru îngeri. Dumnezeu Se va uita în jos din ceruri şi va zice: “Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău.” (Vezi Iov 1:8.)

Dar Domnul Hristos nu ne-a lăsat să stăm singuri. El ne oferă propria Lui armură ca să ne protejeze. “Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. … De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul” (Efeseni 6:11, 13). Reţineţi că poziţia corectă a acelora care poartă armura lui Dumnezeu este să stea în picioare, să stea tari!

William Jennings Bryan a declarat: “Să nu vă fie niciodată teamă să staţi de partea unei minorităţi care are dreptate, pentru că minoritatea care are dreptate va fi într-o bună zi majoritate. Să vă fie teamă întotdeauna să staţi alături de majoritatea care nu are dreptate, deoarece majoritatea care nu are dreptate va fi într-o bună zi minoritate.” Ellen White, unul din autorii creştini preferaţi ai mei, a remarcat următoarele: “Cea mai mare nevoie a lumii este nevoia de oameni–oameni care să nu se lase cumpăraţi sau vânduţi, oameni care în adâncul sufletului sunt sinceri şi cinstiţi, oameni cărora să nu le fie teamă să spună păcatului pe nume, oameni a căror conştiinţă să fie îndreptată spre datorie ca acul busolei, oameni care să stea de partea dreptăţii, chiar dacă ar cădea cerul” (Educaţie, p. 57).

La Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă, inclusiv să duci o viaţă fără compromisuri şi conformism faţă de lume. Decide-te acum prin puterea Lui să stai tare de parte Stâncii şi să te împotriveşti valului de compromis care îi duc pe copiii lui Dumnezeu departe de ţărmurile mântuirii. Şi să reţineţi întotdeauna că atunci când staţi tare de partea dreptăţii, nu staţi singuri. Domnul Isus Se află alături de dvs.

Cine va cânta Cântarea? Cei 144.000 din Apocalipsa 14

Table of Contents
1.	Un fapt uimitor
2.	Forţele Speciale ale lui Dumnezeu
3.	De unde să începem?
4.	Samaritenii şi zece seminţii pierdute
5.	Cine este israelit adevărat?
6.	Câte seminţii?
7.	Ce înseamnă numele?
8.	Mai exact, câţi?
9.	Numărul 12
10.	Un fapt uimitor
11.	Pietre preţioase
12.	Numai 144.000 mântuiţi?
13.	Pecetea lui Dumnezeu şi Numele Tatălui
14.	Este vorba despre timp
15.	Deci, cine sunt ei?
16.	Concluzie

By Doug Batchelor 

Un fapt uimitor

În timpul Războiului din Golf o mică echipă de comando a Marinei Americane, numită SEALS (SIGILII), a creat o diversiune atât de convingătoare încât a derutat complet armata irakiană. Circa o duzină de militari SEALS au luat cu asalt plajele din Kuweit şi au creat un aşa haos încât generalii irakieni au crezut că atacul condus de S.U.A. venea de pe mare. Irakul şi-a trimis cea mai mare parte din armată pentru a respinge acest fals atac, doar pentru a afla că fuseseră păcăliţi, pe când principalele forţe ale S.U.A. veneau prin deşertul Arabiei Saudite! În câteva ore războiul era terminat, şi totul a început cu mai puţin de 20 de soldaţi!

Fiecare departament al forţelor armate ale S.U.A. are una sau mai multe echipe de elită din trupele de comando, care luptă folosind tactici de război de gherilă, sub acoperire, în timpul situaţiilor speciale de luptă. Pentru a servi într-una din aceste unităţi selecte, un soldat trebuie să fie extrem de disciplinat şi să treacă printr-un antrenament fizic şi mental incredibil de dificil. Se califică numai cei care demonstrează un neclintit control de sine şi o ascultare perfectă. Acestor Forţe Speciale de comando li se dau misiuni periculoase şi complexe; ele atacă rapid trupele inamice şi fac incursiuni în spatele liniilor inamice pentru a deschide calea pentru principala forţă de atac. Chiar şi o mică echipă din aceste trupe de comando, datorită antrenamentului lor intens, poate realiza mari victorii, învingând în scurt timp coloane întregi din trupele inamice.

 

Forţele Speciale ale lui Dumnezeu

Cei 12 apostoli au fost un tip de “Forţe Speciale” pe vremea primei veniri a Domnului Isus. După trei ani şi jumătate de formare personală intensivă cu Domnul Isus, Domnul a fost capabil să-i folosească pentru a obţine mari biruinţe. Ei au pătruns în teritoriul stăpânit de Satana pentru a lansa o măreaţă renaştere şi extindere a credinţei creştine.

Dar cartea Apocalipsei ne spune despre o altă unitate a “Forţelor Speciale” – o imensă “armată” de 144.000. Ei au o relaţie specială cu Mielul şi sunt sigilaţi cu un nume special. Ei cântă, de asemenea, o cântare specială. De ce sunt atât de importanţi cei 144.000? Deoarece acestora li se dau cele mai măreţe misiuni în ultimele zile: de a pregăti lumea pentru revenirea Domnului Isus. Totuşi, mulţi sunt dezorientaţi de astfel de întrebări: cine este, mai exact, această armată sfântă şi cine îi va umple rândurile înainte de sfârşit?

Deşi nu poate fi critic pentru mântuirea cuiva a înţelege toate detaliile specifice ale acestui subiect profetic, studiul Cuvântului lui Dumnezeu este întotdeauna însoţit de mari binecuvântări. Ar trebui să adaug că, atunci când studiem aceste teme, ne aventurăm într-un “loc sfânt”. Deşi împărtăşesc acest subiect cu mare încredere, de asemenea îmi dau seama şi respect faptul că alţii pot avea o înţelegere diferită. Deci, aş dori să vă încurajez să luaţi o pauză acum şi să vă rugaţi pentru înţelegere, în timp ce vom începe această aventură de a săpa după adevăr.

 

De unde să începem?

Pentru a înţelege cu adevărat identitatea celor 144.000, trebuie mai întâi să-i analizăm în cei doi piloni principali de adevăr din Scriptură, care descriu această mare adunare. Primul pasaj se găseşte în Apocalipsa 7:1-4: “După aceea, am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului cel viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: “Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel.”

Scriptura explică apoi faptul că această mulţime sigilată distinctiv este formată exact din câte 12.000 de oameni de la fiecare dintre cele 12 seminţii ale lui Israel, care sunt: Iuda, Ruben, Gad, Aşer, Neftali, Manase, Simeon, Levi, Isahar, Zabulon, Iosif şi Beniamin. Ar trebui să fie remarcat cu atenţie aici, că această listă de seminţii este unică, pentru că este singura dată în Scriptură când catalogul seminţiilor apare în această ordine specială (dar, mai mult despre aceasta, mai târziu).

Al doilea pasaj principal provine din Apocalipsa 14:1-5: “Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit, era ca al celor ce cântă cu alăuta, şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

 

Samaritenii şi zece seminţii pierdute

Poate că prima noastră preocupare ar trebui să fie pentru a stabili dacă aceşti 144.000 sunt sau nu, în realitate, formaţi din câte 12.000 de israeliţi literali, din cele 12 seminţii respective. Chiar dacă această credinţă este obişnuită în multe cercuri creştine, după o privire mai atentă devine evident că acest lucru este pur şi simplu imposibil. Chiar şi o privire ocazională în Vechiul Testament dezvăluie acest indiciu important. Deoarece cele 10 seminţii din Nord s-au dedat complet la idolatrie, Dumnezeu a permis asirienilor să-i deporteze, în anul 722 î.Hr. “În al nouălea an al lui Osea, împăratul Asiriei a luat Samaria, şi a dus pe Israel în robie în Asiria, l-a dus să locuiască la Halah şi la Habor, lângă râul Gozan, şi în cetăţile Mezilor.”(2 Regi 17:6).

Când seminţiile lui Iuda şi Beniamin au fost ulterior deportate în Babilon, după ce au petrecut 70 de ani în captivitate, mii dintre ei s-au întors. Dar cu cele 10 seminţii, istoria nu înregistrează nici un exod în masă din Asiria înapoi în Israel. În schimb, împăratul Asiriei a strămutat în ţara lui Israel, în regiunea Samaria, un amestec de populaţii provenind din naţiunile păgâne.

“Împăratul Asiriei a adus oameni din Babilon, din Cuta, din Avat, din Hamat şi din Sefarvaim, şi i-a aşezat în cetăţile Samariei în locul copiilor lui Israel. Au pus stăpânire pe Samaria, şi au locuit în cetăţile ei.” (2 Regi 17:24).

Împăratul Asiriei a trimis un preot evreu înapoi, din Asiria, pentru a-i învăţa pe aceşti păgâni strămutaţi despre Dumnezeul lui Israel, dar nu şi israeliţi din cele 10 seminţii (2 Regi 17:27). Păgânii strămutaţi în Israel, în cele din urmă au devenit cunoscuţi ca infamii samariteni. După cum este evident, chiar şi în Noul Testament, evreii detestau acest grup. De ce? Ei nu mai erau israeliţi adevăraţi, după sânge sau religie. Istoria înregistrează, de asemenea, că, cu mult înainte de timpul Domnului Isus, cele 10 seminţii exilate s-au amestecat prin căsătorii cu asirienii, pierzându-şi, prin urmare, identitatea distinctă. Astăzi, un genealog s-ar chinui mult să găsească chiar şi un singur descendent de puritate neclară din seminţia lui Gad, Aşer, Neftali, Manase, sau Simeon – cu mult mai puţin decât 12.000! De fapt, pentru că aceste seminţii au fost atât de bine împrăştiate în jurul lumii şi asimilate de către ţările gazdă, este foarte posibil chiar să aveţi “urme de Avraam” în arborele dvs. genealogic!

“Atunci vor şti că Eu sunt Domnul, când îi voi împrăştia printre neamuri, şi îi voi risipi în felurite ţări.” (Ezechiel 12:15).

 

Cine este israelit adevărat?

Aparent, încă ar putea fi destul de uşor pentru cineva să creadă că cei 144.000 sunt din cele 12 triburi enumerate în Apocalipsa 7. Dar o lectură mai atentă arată imediat că, începând din timpul Domnului Isus, cele mai multe profeţii care vorbesc de Israel se concentrează asupra copiilor credinţei – sau Israelul spiritual, indiferent dacă erau evrei sau dintre Neamuri de sânge. Aici este un mic eşantion din multele texte care stabilesc acest adevăr. “Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu.” (Romani 2:28,29). “Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” (Galateni 3:29). Domnul le-a spus israeliţilor din vechime: “Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.” (Exodul 19:6). Observaţi, în Noul Testament Petru, aplică acest titlu Israelului spiritual sau bisericii: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui…” (1 Petru 2:9). Iacov oferă una dintre cele cele mai convingătoare Scripturi care demonstrează că apostolii vedeau seminţiile într-un sens spiritual. “Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: sănătate!” (Iacov 1:1). Conţinutul epistolei lui Iacov este în mod clar adresat creştinilor, şi totuşi el se referă la ei, în mod evident, ca la evrei spirituali din cele 12 seminţii spirituale.

 

Câte seminţii?

Nu vreau să fie plicticos, dar pentru a înţelege cu adevărat acest subiect, o scurtă lecţie cu privire la seminţiile din Vechiului Testament ar putea fi necesară pentru claritate. În realitate, să ştiţi că au fost de fapt 13 seminţii! Vedeţi, cele 12 seminţii originare proveneau toate din cei 12 fii ai lui Iacov, căruia Domnul i-a schimbat numele, mai târziu, în “Israel”. Atunci când fraţii mai mari ai lui Iosif l-au vândut ca rob, a fost începutul unei lungi şi dureroase despărţiri de familia sa. După reunirea cu tatăl său, Iacov a promis, în compensaţie pentru anii de despărţire de Iosif, să-i adopte pe cei doi fii ai săi, Manase şi Efraim, incluzându-i între propriii săi fii, în locul lui Iosif. “Acum, cei doi fii, care ţi s-au născut în ţara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim şi Manase vor fi ai mei, ca şi Ruben şi Simeon.” (Geneza 48:5).

Să socotim. Când cei doi fii ai lui Iosif au fost consideraţi ca seminţii, în locul tatălui lor, erau, tehnic vorbind, 13 seminţii. Un motiv pentru care continuaţi să tot auziţi doar de 12 seminţii în Biblie este pentru că, după ce Leviţii au fost aleşi pentru a fi preoţi pentru tot Israelul, au fost excluşi de la primirea vreunui teritoriu anume ca moştenire. În schimb, urmau să fie răspândiţi printre toate seminţiile ca învăţători şi preoţi. “Să nu faci numărătoarea seminţiei lui Levi, şi să nu-i numeri capetele în mijlocul celorlalţi copii ai lui Israel.” (Numeri 1:49).

În legătură cu problema care ne interesează, ne putem întreba, de asemenea, câţi erau aşezaţi la Cina cea de Taină. Răspunsul este 13: 12 apostoli şi Domnul Isus aşezat între ei ca Marele lor preot. În timpul Paştelui s-au prezentat 13 seminţii: cele 12 seminţii “obişnuite” şi apoi leviţii care slujeau ca preoţi.

De asemenea, dacă era important pentru Domnul să utilizeze doar cele 12 seminţii literale, cu participare egală la grupul celor 144.000, nu ne-am aştepta ca Domnul Isus să-Şi fi ales apostolii într-un mod similar? Dar nu pare să fi avut importanţă la Domnul Isus ca apostolii Săi să fie, fiecare, dintr-una din cele 12 seminţii ale lui Israel, pentru că cei mai mulţi dintre ei erau din seminţia lui Iuda. Excepţiile sunt Matei-Levi, care era, probabil, din tribul lui Levi, şi Pavel, care era din tribul lui Beniamin (Romani 11:1).

În plus, cele 12 seminţii din Vechiul Testament erau foarte inegale ca populaţie. Iuda era foarte mare, în timp ce Beniamin era foarte mică. Într-adevăr, Dumnezeu a împărţit Ţara Făgăduită între seminţii potrivit cu nevoile populaţiilor lor. Totuşi, în cei 144.000 sunt exact câte 12.000 din fiecare seminţie. Acesta este un alt indiciu convingător că nu se vorbeşte de seminţiile literale ale lui Israel.

 

Ce înseamnă numele?

Deci, de ce S-a străduit Dumnezeu să le spună pe nume celor 12 seminţii atunci când a făcut lista celor 144.000? Acesta este unul dintre primele şi cele mai convingătoare indicii că trebuie să existe un sens spiritual ascuns în numele seminţiilor enumerate în Apocalipsa 7. Amintiţi-vă, aceasta este singura dată când fiii lui Iacov sunt aranjaţi în această ordine, şi, chiar mai mult, în special modul în care sunt ordonaţi spune, de asemenea, ceva. În primul rând, sunt incluşi Iosif şi Levi, în timp ce Efraim şi Dan sunt omişi. De ce? Ei bine, poate pentru că numele sunt simbolice în semnificaţie iar profeţiile declară: “Dan va fi un şarpe pe drum, o năpârcă pe cărare…” (Geneza 49:17). Poate fi şi pentru că numele Dan înseamnă “judecător”, iar cei 144.000 sunt un grup special care sunt sigilaţi şi apăraţi în acest moment. În ceea ce priveşte pe Efraim, Biblia declară: “Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace!” (Osea 4:17). Şi, curios, Ruben, întâiul născut, este listat ca al doilea, în timp ce Iuda, al patrulea urmaş, este listat ca primul!

Deci ordinea din aceste nume nu are niciun sens, afară de cazul când vom permite ca numele să vorbească de la sine; apoi, probabil, vom vedea că Dumnezeu încearcă să ne comunice un mesaj special prin aceste nume.

Când evreii dădeau nume copiilor, numele acestea aveau aproape întotdeauna o semnificaţie precisă, care descria o caracteristică a copilului sau evenimentului legat de naşterea lui. Observaţi modul în care soţiile lui Iacov, Rahela, şi Lea au făcut un anunţ solemn, lămurind sensul numele fiilor lor atunci când s-au născut. În Geneza 29:32-35, citim: “Lea a rămas însărcinată, şi a născut un fiu, căruia i-a pus numele Ruben (Vedeţi fiu); “căci”, a zis ea, “Domnul a văzut mâhnirea mea, şi acum bărbatul meu are să mă iubească negreşit. A rămas iarăşi însărcinată, şi a născut un fiu şi a zis: “Domnul a auzit că nu eram iubită şi mi-a dat şi pe acesta.” De aceea, i-a pus numele Simeon (Ascultare). Iar a rămas însărcinată, şi a născut un fiu; şi a zis: “De data aceasta, bărbatul meu se va alipi de mine, căci i-am născut trei fii.” De aceea i-a pus numele Levi (Alipire). A rămas iarăşi însărcinată, şi a născut un fiu şi a zis: “De data aceasta, voi lăuda pe Domnul.” De aceea i-a pus numele Iuda (Lăudat fie Domnul).” Pe măsură ce continuaţi să citiţi povestea naşterii fiecăruia dintre fiii lui Iacov, Rahela şi Lea au făcut declaraţii profetice similare pentru toţi cei doisprezece fii, cu privire la semnificaţiile numelor lor.

Iată numele seminţiilor enumerate pentru cei 144.000, în ordinea în care le enumeră Apocalipsa 7, şi semnificaţia lor ebraică corespunzătoare, aşa cum se găseşte în Scriptură:

1.	Iuda înseamnă	“Voi lăuda pe Domnul”
2.	Ruben înseamnă	“El s-a uitat la mine”
3.	Gad înseamnă	“Mi-a adus noroc”
4.	Aşer înseamnă	“Fericit sunt eu”
5.	Neftali înseamnă	“Lupta mea”
6.	Manase înseamnă	“Mă face să uit”
7.	Simeon înseamnă	“Dumnezeu mă aude”
8.	Levi înseamnă	“Unit cu mine”
9.	Isahar înseamnă	“Mi-a cumpărat”
10.	Zabulon înseamnă	“Locuinţă”
11.	Iosif înseamnă	“Se va adăuga la mine”
12.	Beniamin înseamnă	“Fiul de la dreapta Sa”

Acum, aici este partea uimitoare. Observaţi ce se întâmplă atunci când alăturaţi aceste semnificaţii ale numelor, potrivit cu modul în care apar enumerate în Apocalipsa. Se formează o afirmaţie foarte remarcabilă, ce declară cum salvează Dumnezeu Biserica, ca mireasă a Lui!

“Voi lăuda pe Domnul pentru că El s-a uitat la mine şi mi-a adus noroc. Fericit sunt eu, pentru că în lupta mea, Dumnezeu mă face să uit. Dumnezeu mă aude şi este unit cu mine. El mi-a cumpărat o locuinţă şi se va adăuga la mine Fiul de la dreapta Sa”. (Ca şi în Scriptură, cuvintele cu caractere italice sunt furnizate pentru cursivitatea ideii – n.a.)

Aceste nume, prezentate în această ordine, descriu o scurtă istorisire ce sintetizează lupta Bisericii, răscumpărarea, biruinţa şi, în final, nunta Mielului. Pare evident că acesta este un mesaj special de încurajare pentru cei care sunt în Biserică, credincioşii în Hristos, şi nu neapărat evrei.

 

Mai exact, câţi?

Acum putem aborda următoarea întrebare majoră: Este cifra 144.000 un număr literal?

Poate că ar trebui să răspund la această întrebare cu o altă întrebare: Sunt celelalte numere din Apocalipsa literale sau doar spirituale?

De exemplu, vor exista 12 porţi şi 12 temelii? Există într-adevăr 12 tipuri diferite de fructe în pomul vieţii? Da, desigur! Există în Apocalipsa mai multe perioade de timp profetice, dar numerele nu sunt doar simboluri numerice nebuloase, sunt măsuri precise de timp. Numerele vor fi inutile pentru calcule dacă sunt doar simbolice. Toate înţelegerile noastre cu privire la dimensiunile Noului Ierusalim se bazează pe presupunerea că aceste cifre au valoare reală, literală.

Cu toate acestea, vă rugăm să reţineţi că, deşi numărul celor 144.000 ar putea fi exact, majoritatea oamenilor din lume nu ar putea să ştie cine sunt ei sau să le facă recensământul. Când Domnul Isus a fost pe pământ, în Israel, nu era nicio problemă să se numere 12 apostoli literali ce urmau pe Mesia în Ţara Sfântă. Dar cei 144.000 din ultimele zile sunt evrei în sens spiritual, împrăştiaţi pe toate meridianele pământului, care duc la o redeşteptare grandioasă. Dar nu va purta fiecare câte un număr, ca la maraton.

Acum, v-aţi putea gândi: “Cum puteţi spune că numele sunt simbolice, iar numărul este literal?” Simplu, Domnul Isus a făcut-o. Nu pare să fi contat la Domnul din ce seminţie se trăgeau cei 12 Apostoli, dar a contat că au fost 12 din ele. De asemenea, reţineţi că, deşi cele mai multe dintre numerele din Apocalipsa descriu o valoare reală, toate numele proprii din Apocalipsa sunt simboluri (de exemplu, Mielul, Balaurul, Leul, Balaam, Izabela, etc).

 

Numărul 12

De fapt, cheia secretă pentru dezvăluirea misterului din spatele celor 144.000 ar putea fi în numărul în sine. Dvs., matematicienii, veţi adora această secţiune! Doisprezece este un număr perfect pentru construcţie, deoarece este unul dintre cele mai versatile numere. Poate fi divizibil cu 1, 2, 3, 4, 6, şi, desigur, cu 12.

 

Un fapt uimitor

Motivul pentru care lungimea standard a “piciorului” (“foot”; unitate de măsură de aprox. 30,5 cm – n.t.) este de 12 ţoli (1 ţol = 2,54 cm; n.t.) este că “piciorul” obişnuia să se bazeze pe lungimea piciorului fizic al regelui englez, iar această dimensiune se schimba în mod constant de la rege la rege. Este şi motivul pentru care rigla de măsură de 12 ţoli a fost numită “conducător”.

Numărul 12 în Biblie aproape întotdeauna reprezintă conducerea Bisericii. Au fost 12 patriarhi de la Sem la Iacov. În plus, 12 iscoade au deschis calea spre Ţara Făgăduită, şi sunt 12 judecători de la Iosua la Samuel. În Scriptură, numărul 12 este, de asemenea, adesea asociat cu Biserica lui Dumnezeu, care este de obicei simbolizată de o femeie.

Există, de asemenea, în Evanghelii, o poveste interesantă cu privire la numărul 12. Doar într-o oră, Domnul Isus a vindecat două femei prin minuni asociate cu numărul 12. În primul rând, El a vindecat o femeie care sângera de 12 de ani. După această întâmplare, El s-a dus imediat să învie o fată de 12 ani. Prima femeie reprezenta Biserica din Vechiul Testament, cu o “scurgere” continuă a sângelui de la jertfe. Fata cea tânără simboliza Biserica Noului Testament, care a venit la viaţă după o înviere. Ambele au atins pe Domnul Isus în acea zi şi au fost întregite (Marcu 5:25-42).

În Apocalipsa 12:1, citim: “În cer s-a arătat un semn mare, o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap”. Biserica lui Dumnezeu ilustrată aici are 12 stele deasupra capului; aceste stele sunt un simbol al conducerii inspirate a Bisericii (1 Corinteni 11:10).

Un alt indiciu interesant legat de cei 144.000 se găseşte în 1 Cronici 27:1-15. Aici citim că armata lui David era compusă din 12 cete de câte 24.000, în total 288.000, cât două grupuri de 144.000.

1 Cronici 25 relatează despre un grup literal de “24 x 12″ Leviţi care urmau să cânte muzica de laudă de la templu, ceea ce înseamnă de două ori 144, adică 288. Şi, desigur, aveţi de două ori câte 12, adică 24 de bătrâni pe scaune de domnie în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu, în Apocalipsa 4:4. Aceştia reprezintă pe cei 12 patriarhi din Vechiul Testament şi pe cei 12 apostoli din Noul Testament!

În Matei 19:28, Domnul Isus le spune Apostolilor: “…voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”. El face apoi o făgăduinţă celor care vor apărea în ultima epocă a Bisericii, cunoscută sub numele de Laodicea, care înseamnă “judecata poporului”. “Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apocalipsa 3:21). Acest lucru se datorează faptului că cei 144.000 trăiesc în ultima epocă a Bisericii şi împărtăşesc experienţele apostolilor.

În cer se pare că, din când în când, va fi un careu extins în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu. În primul rând, Domnul Însuşi stă pe scaunul Lui de domnie. În jurul scaunul Lui de domnie stau cele patru făpturi vii, apoi cei 24 de bătrâni într-un careu în jurul lor (şase pe fiecare latură), şi apoi, în cele din urmă, cei 144.000 într-un careu perfect (36.000 pe fiecare latură). Marea gloată a mîntuiţilor e ultimul grup, care înconjoară pe cei 144.000. Matematica perfectă şi simetrică a acestui ansamblu depăşeşte cu mult pescarul care a scris Apocalipsa.

Ca un punct final de interes pentru specialiştii noştri în matematică, ştiaţi şi că, în afară de calculul lui 144.000 ca de 12 ori câte 12.000, acesta mai poate fi obţinut şi asfel: 12 x 12 x 103 (sau 10 la cub)? În acest fel, aveţi numărul împărăţiei lui Dumnezeu (12), numărul desăvârşirii sau plenitudinii lui Dumnezeu (10, ca în Porunci), şi numărul lui Dumnezeu (3 ca în Dumnezeire). Cred că acest lucru ar putea fi un alt exemplu fascinant al planului perfect al lui Dumnezeu.

 

Pietre preţioase

Un alt motiv pentru numărul 12 se găseşte în pieptarului purtat de marele preot, care avea 12 pietre preţioase diferite. Acest lucru ne aminteşte că Biserica lui Dumnezeu este alcătuită din personalităţi diferite, toate fiind aproape de inima Marelui nostru Preot. Biblia dezvăluie temperamente diverse care îi caracterizează pe cei 12 patriarhi şi apostoli. Dumnezeu alege conducători de orice tip de caracter, pe care să-i folosească ca să câştige de partea Sa toate categoriile.

Exodul 39:14 afirmă: “Pietrele acestea erau legate în ferecăturile lor de aur. Erau douăsprezece, după numele fiilor lui Israel; erau săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii”. Aceste pietre, de asemenea, apar în mod identic la pietrele de temelie ale Noului Ierusalim, aşa cum este descris în Apocalipsa 21:12,14: “Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi, şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel… Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului”.

Din aceste motive şi din altele, cred că numărul 144.000 este o cifră exactă. Aşa cum au existat 12 seminţii literale în Vechiul Testament şi exact 12 apostoli în Noul Testament, cum pereţii sunt cu adevărat de 144 de coţi grosime, şi cum vor fi exact 144 de tipuri diferite de fructe în pomul vieţii în fiecare an (12 fructe diferite în fiecare lună), tot aşa vor fi de 12 ori 12.000 apostoli în ultimele zile.

Deci, haideţi să îmbinăm indiciile pe care le-am descoperit. În Scriptură, numerele 12 şi 144.000 sunt asociate cu judecători, armata lui David, preoţi muzicanţi şi pietre preţioase. În acelaşi mod, cei 144.000 sunt o armată de judecători şi preoţi pe care Domnul Isus îi preţuieşte ca pe pietrele preţioase.

 

Numai 144.000 mântuiţi?

Dar apoi se naşte în mod firesc întrebarea: “Dacă acest număr nu este doar un simbol, vor fi cei 144.000 singurii mântuiţi în ultimele zile, şi, în cazul în care numai 144.000 vor fi mântuiţi, care sunt şansele mele?” Haideţi să facem câteva calcule simple. În cazul în care există 6 miliarde de oameni în lume atunci când vine Domnul Isus (aproximativ populaţia globală de azi),aceasta ar însemna că 1 din 41.666 ar putea fi mântuit. Este încă mult mai bine decât cotele oferite de cele mai multe loterii de stat, dar oferă în continuare o speranţă de mântuire destul de “subţire”!

Dar, slavă lui Dumnezeu! Deşi cei 144.000 ar putea fi un număr exact, Biblia nu învaţă că ei urmează să fie singurii mântuiţi în ultimele zile. Dacă citim în Apocalipsa 7:9, imediat după cei 144.000 şi enumerarea seminţiilor, profetul vede “o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini.”

Apoi, în versetul 13, unul dintre cei 24 de bătrâni îl întreabă pe Ioan: “Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe cine sunt oare? Şi de unde au venit?” În versetul 14, el răspunde la propria întrebare: “Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.”

Acum, Biblia vorbeşte de două necazuri mari în profeţie. Unul a fost în timpul persecuţiei papale din Evul Mediu, când milioane de creştini au fost ucişi. Dar principalul “necaz mare” trebuie să se refere la timpul chiar dinaintea celei de-a doua veniri a Domnului Hristos, menţionat în Daniel 12:1, 2. “…căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.”

Evident, această mulţime mare care vine din necazul cel mare, este convertită prin predicarea şi influenţa celor 144.000. La scurt timp după Cincizecime, cei 12 apostoli au câştigat de partea Domnului Hristos o mare mulţime, apoi a urmat o mare persecuţie (Fapte 8:1). La scurt timp după ce Duhul Sfânt va fi turnat peste cei 144.000, o mare mulţime va fi convertită şi apoi va veni necazul cel mare.

 

Pecetea lui Dumnezeu şi Numele Tatălui

Una dintre caracteristicile cele mai importante şi remarcabile ale celor 144.000 este sigiliul special şi Numele pe care îl poartă pe frunţile lor (Apocalipsa 7: 1-4; 14:1). La scurt timp după ce este obţinut acest sigiliu special, necazul cel mare şi ultimele şapte plăgi izbucnesc peste o lume nepocăită. De obicei, în Apocalipsa, când ne gândim la cineva că e marcat sau sigilat, se transmite o conotaţie negativă. În realitate, toţi cei mântuiţi şi cei pierduţi din Apocalipsa poartă o formă de marcă sau de sigiliu, pe frunte sau pe mână.

Ezechiel 9 arată o viziune în care numai cei mântuiţi sunt însemnaţi. Criteriul care le permite să primească acest semn salvator este că aceştia sunt întristaţi de păcat şi tânjesc după curăţie. “Şi Domnul a zis: ‘Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor, care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor, care se săvârşesc acolo.'” (Ezechiel 9:4). Apoi, numai cei care au acest semn misterios sunt feriţi de plaga îngrozitoare a măcelului care urmează.

Deci, ce este acest sigiliu aflat pe fruntea celor 144.000? În esenţă, trebuie să fie Duhul Sfânt: “Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi-aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit ” (Efeseni 1:13). “Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” (Efeseni 4:30). Evident, oricine are semnul “bun”, are Duhul lui Dumnezeu. Dar dincolo de Duhul Sfânt, este ceva mult mai distinctiv cu privire la acest sigiliu unic. Vedem, de asemenea, că sigiliul lui Dumnezeu implică legea lui Dumnezeu. După cum arată Isaia 8:16 (KJV): “Înveleşte această mărturie, pecetluieşte legea printre ucenicii Mei”. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, deoarece de trei ori în Apocalipsa mântuiţii sunt identificaţi ca un popor care păzeşte poruncile lui Dumnezeu (Apocalipsa 12:17; 14:12; 22:14).

Şi de aceea, în trei ocazii diferite, Moise a îndemnat poporul lui Dumnezeu să aibă legea lui Dumnezeu pe mâinile şi pe frunţile lor: “Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere aminte pe frunte între ochii tăi, pentru ca legea Domnului să fie totdeauna în gura ta.” (Exodul 13:9; Deuteronom 6:8; 11:18).

Dar acest sigiliu sau semn cu Numele Tatălui are o semnificaţie chiar mai profundă.

 

Este vorba despre timp

Toate sigiliile de stat conţin trei elemente comune: numele, titlul, şi teritoriul conducătorului. De exemplu, Daniel 1:1 spune: “Nebucadneţar, împăratul Babilonului”. Aveţi numele, titlul oficial şi zona sa de suveranitate. În cadrul Celor Zece Porunci, doar una are toate caracteristicile unui sigiliu – cea de-a patra. Acolo citim: “Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele…” (Exodul 20:11). Aici, în porunca Sabatului, avem Numele lui Dumnezeu (Domnul sau Iehova), titlul Său sau funcţia (de Creator) şi teritoriul Său (cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele). Porunca Sabatului este singura care este în mod repetat menţionată ca fiind un sigiliu sau semn al puterii creatoare, răscumpărătoare, a lui Dumnezeu.

De exemplu, Exodul 31:16,17 afirmă: “Copiii lui Israel să păzească Sabatul, prăznuindu-l, ei şi urmaşii lor, ca un legământ necurmat. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veşnic, căci în şase zile a făcut Domnul cerurile şi pământul, iar în ziua a şaptea s-a odihnit şi a răsuflat”.

Mai mult: “Le-am dat şi Sabatele Mele, să fie ca un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul, care-i sfinţesc.” (Ezechiel 20:12). “Sfinţiţi Sabatele Mele, căci ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru!” (Ezechiel 20:20). Reţineţi, niciodată Biblia nu îl numeşte Sabatul evreilor. Ea numeşte Sabatul “ziua Mea cea sfântă” (Isaia 58:13) şi “ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău” (Exodul 20:10). Ştim cu toţii că fiecare relaţie de dragoste adevărată are nevoie de o investiţie regulată de timp de calitate. De-a lungul istoriei, diavolul a încercat să erodeze relaţia poporului lui Dumnezeu cu Creatorul lor, împingându-i să neglijeze sau să ignore Sabatul Său cel sfânt. În fiecare zi de Sabat, cei 144.000 demonstrează că Dumnezeu Îşi are sigiliul şi Numele în mintea lor, deoarece ei recunosc că tot timpul lor aparţine lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Păzirea Sabatului demonstrează că ei se odihnesc de lucrările lor şi se încred în Domnul Isus.

 

Deci, cine sunt ei?

Pe vremea primei veniri a Domnului Isus, El a ales 12 oameni pentru a câştiga de partea Sa pe Israel. “Aceştia sunt cei doisprezece, pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: ‘Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.'” (Matei 10:5, 6). Odată cu revărsarea ploii timpurii, cei 12 apostoli au câştigat de partea Sa mii de suflete în timpul redeşteptării de la Cincizecime. La început toţi au fost evrei. “Şi se aflau atunci în Ierusalim Iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer” (Fapte 2:5).

Iar la vremea celei de-a doua veniri a Domnului Isus, la revărsarea ploii târzii (cu Duhul Sfânt), de 12 de ori 12.000 vor câştiga de parte Lui o mare mulţime de suflete, de jur împrejurul lumii. Marea mulţime va fi convertită sub influenţa şi predicarea celor 144.000!

În Ioel 2:28, 29, citim: “După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea.”

Vă rugăm să reţineţi că cei 144.000 nu sunt singurii pe care Domnul Isus îi foloseşte pentru a predica în ultimele zile, exact aşa cum cei 12 apostoli nu au fost decât o parte din cei 120 din camera de sus care au condus redeşteptarea de la Cincizecime (Fapte 1:15). Nu numai că Domnul Isus i-a trimis pe cei 12 să predice în Israel, dar, altădată, El a trimis o echipă de 70 de ucenici pentru a predica (Luca 10:1). Cei 144.000 sunt conducătorii spirituali în această redeşteptare şi nu sunt singurii care predică.

Pentru clarificări suplimentare, haideţi să ne uităm la unele dintre multele paralele dintre cei 12 Apostoli şi cei 144.000:

12 Apostoli
Evrei literali
Timpul primei veniri
Numărul este complet şi sunt sigilaţi cu Duhul Sfânt (Fapte 1-2)
Lucrează sub prima ploaie a Duhului Sfânt (Fapte 2:17)
Cel dintâi rod al primei veniri a Domnului Isus (Iacov 1:18)
Mii de evrei convertiţi (Fapte 2:5)
Au Numele Domnului Isus (Fapte 3:16)
Fără vicleşug (Ioan 1:47)
Îl urmează pe Domnul Isus (Ioan 1:37)
Călăuzesc mii de oameni să-L proclame cu glas tare, cu ramuri de palmier, pe Domnul Isus ca Împărat (Mat 21:1-9)
Lucrează înainte de o mare persecuţie în Ierusalim (Fapte 8:1)
Cei 12 cântă o cântare cu Domnul Isus (Mat 26:30)
S-au odihnit în ziua de Sabat (Luca 23:56; Fapte 17:2)
Nu s-au pângărit cu aluatul fariseilor (Marcu 7:1-15)
Vor sta pe douăsprezece scaune de domnie şi vor judeca (Mat 19:28)

144.000 de apostoli
Israel spiritual (Gal 3:29)
Timpul celei de-a doua veniri (Apoc 7)
Numărul este completat apoi sunt sigilaţi (Apoc 7; Efes 4:30)
Lucrează sub ploaia târzie a Duhului Sfânt (Ioel 2:28)
Cel dintâi rod al celei de-a doua veniri (Apoc 14:4)
O mare mulţime covertită (Apoc 7:9)
Au Numele Tatălui (Apoc 14:1)
Fără vicleşug (Apoc 14:5)
Urmează pe Miel (Apoc 14:4)
Călăuzesc o mare mulțime să-L proclame cu glas tare, cu ramuri de palmier, pe Domnului Isus ca Împărat (Apoc 7:9,10)
Lucrează înainte de o mare persecuție în lume (Dan 12:1)
Cei 144.000 cântă o cântare cu Mielul (Apoc 14:3)
Au Sabatul ca sigiliu al lui Dumnezeu şi Numele Tatălui (Apoc 7:1; 14:1)
Nu sunt pângăriţi cu doctrinele Babilonului (Apoc 14:4)
Vor sta cu Domnul Isus pe 144.000 de scaune de domnie, judecând (Apoc 20:4)

Factorul cel mai important este accentul Bibliei pe sfinţenia acestui grup. Este o aducere aminte pentru toți aceia pe care Domnul Isus îi cheamă, ca fiecare dintre noi să fie sfânt. “Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El.” (Apocalipsa 14:4).

Dacă Îl vom urma pe Miel oriunde merge El în cer, trebuie mai întâi să-L urmăm în toate aici, acum. Și atunci putem cânta împreună cântarea lui Moise și a Mielului.

 

Concluzie

Chiar înainte ca Domnul să reverse Duhul Sfânt, în Faptele Apostolilor 2, se întâmplă ceva interesant în Fapte 1. Ucenicii strânşi laolaltă Îl privesc pe Domnul Isus înălţându-Se și ascultă cum îngerii promit revenirea Sa (versetul 11). Apoi, în camera de sus, ei se roagă și lasă deoparte diferendele (versetul 13). Unul dintre cei 12 apostoli, Iuda, era mort și trebuia să fie înlocuit pentru a restabili numărul 12 (versetul 26). Apoi, de îndată ce numărul este complet, Duhul Sfânt este revărsat.

Domnul Isus a binecuvântat, a instruit și a umplut cu Duhul 12 persoane, pentru a-i călăuzi pe ucenicii Săi să câştige de partea Sa casa lui Israel, la prima Sa venire. El va binecuvânta și va alege de 12 ori 12.000 pentru a călăuzi Biserica Sa să câştige lumea de partea Sa, pentru a doua Sa venire. Atunci va fi o mare mulțime convertită ca urmare a predicării lor.

 

 

Cine se va închina fiarei?de By Gary Gibbs

Table of Contents
1.	Cine se va închina fiarei?
2.	Conflictul final
3.	Bătălia asupra închinării
4.	Umanismul secular
5.	Umanismul religios
6.	Micul corn umanist
7.	Adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu
8.	Sigiliul lui Dumnezeu
9.	Oare unii din cei ce ţin Sabatul Îl vor părăsi pe Dumnezeu?

By Gary Gibbs 

Cine se va închina fiarei?

În ultimii câţiva ani, am fost martorii împlinirii remarcabile a câtorva profeţii apocaliptice. A fost extraordinar să dai mărturie, palpitant şi ne-a întărit credinţa. Dar este şi solemn că profeţiile împlinite ne dovedesc că profeţiile din ultimile zile urmează să se împlinească în curând.

Din nefericire, unii credincioşi nu doresc să accepte că profeţia din Apocalipsa capitolul 13 se va împlini în curând. “Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. . . Şi tot pământul se mira după fiară. . . şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.” (Apocalipsa 13:1-3,15-17). Este într-adevăr o profeţie înspăimântătoare, care prezice că va exista o coaliţie între puterile religioase şi politice sub conducerea fiarei Antihristului ce va arunca lumea într-un conflict puternic şi dureros. Va exista un timp de mare necaz cum nu s-a mai văzut în lume (Daniel 12:1). Unii cercetători ai profeţiei biblice au sugerat chiar că această încercare va fi mai rea decât ne putem închipui.

Cu un viitor atât de sumbru, putem aprecia uşor de ce unii au ales să nu ştie nimic despre evenimentele ultimelor zile. Multora dintre cei care au căutat să afle despre ele le este atât de teamă să trăiască în timpul domniei de teroare a fiarei că au ajuns o pradă uşoară a doctrinelor false. Învăţătura falsă cea mai cunoscută care promite o răpire înainte de strâmtorare pare atrăgătoare pe fundalul Armaghedonului şi al semnului fiarei. Dar neştiinţa şi învăţătura falsă îşi vor lăsa victimele sărăcite şi pierdute când aceste veşminte din frunze de smochin se vor veşteji şi vor cădea în vâltoarea puternică a încercării finale.

Este uşor de înţeles de ce unii îşi doresc să trăiască în pace şi siguranţă. Puţini dintre noi, în clipele noastre de introspecţie, ne simţim în stare să luăm partea lui Dumnezeu şi a adevărului Său, atunci când demonii vor conduce pământul. Dar în ciuda acestor temeri şi aversiuni fireşti, nu trebuie să alergăm după făgăduinţe de pace şi siguranţă care nu se întemeiază pe Cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu. În timp ce ar trebui să ne concentrăm asupra iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoşi şi asupra adevăratei siguranţe care vine din a-L face Domn şi Mântuitor al vieţii noastre, ar trebui şi să dăm atenţie avertizărilor Duhului Sfânt cu privire la ultimile zile.

Îndemnul Scripturii de care trebuie să ascultăm cel mai mult este acela care ne avertizează să nu ne închinăm fiarei. Urmăriţi aceste adevăruri solemne. Toţi cei care se închină fiarei vor pierde experienţa unei vieţi veşnice alături de Isus într-o nouă lume proslăvită (Apocalipsa 13:8). Vor fi pedepsiţi cu ultimile şapte plăgi, care sunt extrem de dureroase şi de temut (Apocalipsa 16:2). Şi în cele din urmă, vor suferi o nimicire deplină în focul iadului (Apocalipsa 14:9-11). Fără nicio îndoială, noi nu dorim să fim găsiţi închinându-ne la fiară în zilele viitoare.

Dar ce ne asigură că nu ne vom afla în acel grup? Reţineţi că nu este un grup mic. Apocalipsa 13:3 declară că “tot pământul se mira după fiară.”

Deşi ne ajută, doar cunoaşterea identităţii fiarei nu ne garantează scăparea. Iuda Îl cunoştea pe Isus ca fiind Mesia, totuşi L-a trădat. Asemănător, mulţi dintre cei care înţeleg profeţiile ultimelor zile se găsesc de partea fiarei. Cu siguranţă că doar cunoaşterea nu ajunge. Deci cum putem fi de partea câştigătorilor, când se vor linişti lucrurile? Cine se va închina fiarei? Şi ce putem face acum ca să ne ferim să nu facem parte din acel grup?

 

Conflictul final

Mai întâi, trebuie să înţelegem că va avea loc un conflict final cu privire la închinare. Toţi locuitorii pământului se vor împărţi într-una din cele două grupe înaintea sfârşitului – cei care se vor închina fiarei şi cei care se vor închina Creatorului. Închinarea la creatură sau închinarea la Creator va reprezenta controversa care va diviza lumea. Toţi vor trebui să facă o alegere cu privire la cine se vor închina. Cum se va întâmpla ca întreaga lume să ajungă să facă această alegere între creatură şi Creator? Biblia prezice un timp când fiara va câştiga o influenţă politică uriaşă. Din această poziţie de autoritate, ea îi va sili pe oameni să i se închine. Cei care vor refuza vor fi boicotaţi economic şi în cele din urmă vor fi trimişi la moarte. “I s-a dat putere . . . să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi . . . să primească un semn . . . şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13:15-17).

Deşi fiara caută să-şi impună închinarea prin forţă, Dumnezeu, plin de îndurare, îi avertizează pe oameni împotriva fiarei şi îi îndeamnă să I se închine Lui în calitate de Creator. “Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi ori cărui norod. El zicea cu glas tare: “Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” . . . Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: “Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, 10 va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului” (Apocalipsa 14:6-10).

Scenariul este clar. În ultimile zile, întreaga lume se va împărţi între două forţe cosmice. Nu va exista niciun teren neutru, nicio zonă demilitarizată. Toţi vor trebui să ia o decizie cu privire la pe cine vor servi şi cui i se vor închina.

 

Bătălia asupra închinării

Acest ultim conflict cu privire la închinare reprezintă marea finală a unei drame îndelungate care îşi are începutul în ceruri înainte ca să se fi creat omul. Autorul răzvrătirii a pornit acest război “al creaturii împotriva Creatorului” când a poftit poziţia scaunului de domnie a lui Dumnezeu. Lucifer, un înger creat, a considerat că frumuseţea şi inteligenţa lui superioară îl fac demn să conducă universul mai bine decât Creatorul său. “Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, . . . Tu ziceai în inima ta ‘Mă voi sui în cer îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.’ (Isaia 14:12-14). Lucrând cu o abilitate şireată, el şi-a început campania pentru a atrage simpatia îngerilor şi a reuşit să ademenească o treime din ei (Apocalipsa 12:4-9). Cerând adorarea care I se cuvenea doar Creatorului, aceşti îngeri creaţi au încercat să-şi croiască drum spre tronul lui Dumnezeu. Lucrul acesta L-a silit pe Dumnezeu să ia măsuri drastice. Apocalipsa 12:7 ne aminteşte, “Şi în cer s-a făcut un război.” Ca să ferească universul, Dumnezeu i-a îndepărtat cu forţa pe Satana şi pe îngerii lui din ceruri.

Dar acesta a fost doar începutul campaniei de închinare create de Satana, care urma să dureze mii de ani şi să coste milioane de vieţi. Aruncat pe pământ, Satana a cerut închinarea şi slujirea lui Adam şi a Evei. Şi doar dacă înţelegem testul prin care au trecut primii noştri părinţi, test privitor la închinare, putem învăţa cum să ne ferim de a nu ne închina fiarei în ultimile zile.

De ce a mâncat Eva din rodul pomului interzis? Doar pentru că i-a lipsit încrederea în Dumnezeu. Ea a avut mai multă încredere în cuvântul şarpelui decât în al Creatorului. Şi Adam nu a avut încredere în Dumnezeu, dar spre deosebire de Eva, el nu a fost înşelat (1 Timotei 2:14). Decizia lui Adam de a mânca din fructul oprit a fost o alegere conştientă, deliberată. Nu-şi putea închipui să trăiască fără Eva. Şi mai rău de atât, nu avea încredere că Dumnezeu putea să vină cu o soluţie acceptabilă cu privire la neascultarea Evei, soluţie care l-ar fi lăsat fericit pentru tot restul veşniciei.

Neîncrederea pe care au avut-o primii noştri părinţi i-a dus la neascultare. Iar neascultarea lor a ajuns practic un act de închinare la şarpe. Vedeţi, închinarea şi ascultarea sunt sinonime. “Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi…?” (Romani 6:16). Când a fost ispitit de Satana să i Se închine, Domnul Isus ne-a descoperit că actul închinării se leagă strâns de slujire şi ascultare. “Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. “Căci este scris: ,Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” (Matei 4:10).

Când Adam şi Eva au avut mai multă încredere în minciunile şarpelui decât în porunca lui Dumnezeu, ei au ajuns să se închine creaturii. De fapt, s-au închinat fiarei. Ultimul conflict din lume practic determină întreaga omenire să dea din nou primul test pe care l-au dat Adam şi Eva. Ce vom alege: vom asculta de fiară şi ne vom închina la ea sau vom asculta de Creator şi ne vom închina Lui? Atât primul cât şi ultimul test din istoria acestei lumi conţin aceleaşi elemente: şarpele şi minciunile lui, închinarea, ascultarea sau neascultarea şi pedeapsa izgonirii din împărăţia lui Dumnezeu. Drumul omenirii înapoi la pomul vieţii reface în cele din urmă paşii primilor noştri părinţi şi trece prin coridorul aceluiaşi test: vom avea atâta încredere în Dumnezeu încât să ascultăm de El? Doar cei care vor asculta cu încredere în Dumnezeu vor intra pe porţile de mărgăritar. “Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apocalipsa 22:14).

Închinarea pe care i-au adus-o Adam şi Eva fiarei a pus temelia oricărei închinări false. Examinaţi orice religie falsă şi veţi descoperi că se întemeiază pe neîncrederea şi nescultarea de Dumnezeu. Ap.Pavel remarcă acest lucru în Romani 1:21-25: “… fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci . . . au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci!” Ori de câte ori aflăm un adevăr biblic şi refuzăm să ascultăm de el cu o inimă recunoscătoare, ne închinăm de fapt făpturii în locul Creatorului. Ne aşezăm practic propria opinie şi propriile sentimente deasupra voinţei descoperite a Dumnezeului nostru Creator.

 

Umanismul secular

Veacul în care trăim a făcut o normă din această religie falsă a închinării la sine. Cu mii de ani în urmă, Dumnezeu a prezis această mişcare umanistă. Ea este simbolizată în profeţie atât prin împăratul de la miazăzi (Daniel 11:40) cât şi prin fiara din adânc (Apocalipsa 11:7-10). Când a împlinit această profeţie, Revoluţia franceză a zeificat raţiunea omului şi a stabilit temelia pentru religia falsă a umanismului secular. Credinţa că ajunge raţiunea omului ca să răspundă nevoilor şi întrebărilor celor mai profunde ale vieţii şi că nu există niciun Dumnezeu şi niciun absolut moral, determină temelia umanismului. Acest sistem de credinţă a stăpânit în mare măsură problemele oamenilor încă din anii 1790 până în prezent. După textul din Apocalipsa 11:8, el are două caracteristici cheie: lipsa credinţei în adevăratul Dumnezeu, preluată din Egiptul antic, împreună cu imoralitatea Sodomei.

Ateismul secular şi imoralitatea umanismului au câştigat o poziţie puternică în Statele Unite. Umanismul conduce şi majoritatea programelor de guvernare ale Americii, instituţiile de învăţământ superior, instruirea elevilor în şcolile publice, mişcarea homosexuală, etc. Ca urmare, America acum seceră aceeaşi furtună de degradare pe care a secerat-o Franţa în ajunul Revoluţiei ei. Din lipsă de fibră morală, Statele Unite desfac acum iţele.

Epidemia prezentă de homosexualitate, adulter, crimă şi alte fapte degradante nu ar trebui să ne surprindă. Biblia declară acest lucru ca urmare inevitabilă a înălţării raţiunii omului deasupra adevărului lui Dumnezeu. “Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate, . . . fără dragoste firească, . . . Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuşi, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac” (Romani 1:28-32).

 

Umanismul religios

Şi nici Biserica creştină nu a scăpat de influenţa pătrunzătoare a umanismului. Biserica Evanghelică Luterană din America, într-un document intitulat Sexualitatea umană şi credinţa creştină, (decembrie, 1991), îşi îndeamnă membrii să-şi evalueze prejudecăţile pe care le au împotriva homosexualilor, insistând că “ceea ce personal considerăm ofensator nu este neapărat şi păcatos.” Mai mult, ea declară, “Trebuie să facem distincţia între judecăţi morale întâmplate între persoane de acelaşi sex în timpurile biblice şi în timpul nostru.”

Grupul ales special să se ocupe de acest document a declarat în numărul din 1993 intitulat Biserica şi sexualitatea umană: O perspectivă luterană (octombrie, 1993), că “ea recunoaşte că mulţi luterani iau literal condamnările biblice ale homosexualităţii . . . Dar grupul respectiv îi îndeamnă pe luterani să sfideze astfel de atitudini. El argumentează că ‘interperetarea biblică cu răspundere’ se află puternic în sprijinul acceptării şi chiar a binecuvântării unirilor dintre acelaşi sex şi accentuează că există o poruncă biblică obligatorie şi anume aceea de – ‘a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi.’ ” 1

Biserica Unită Metodistă a avut şi ea discuţii cu privire la problema dacă homosexualitatea este păcat. Deşi propunerile de a slăbi stricteţea bisericii cu privire la homosexualitate au fost respinse, grupul de decizie din 1991 a fost de acord că referinţele biblice la practicile sexuale nu trebuie considerate drept obligatorii “doar pentru că se află în Biblie.” 2

Probabil că Biserica ce s-a depărtat cel mai mult de Cuvântul lui Dumnezeu pe această temă este Biserica Unită a lui Hristos. Ea îngăduie ca homosexualii să primească binecuvântarea ca slujbaşi. 3

Această problemă este doar una din multele asupra cărora bisericile îşi aşază propria judecată deasupra poruncilor lui Dumnezeu. Deşi au mulţi membri sinceri şi consacraţi, aceste organizaţii bisericeşti sunt tot atât de vinovate de umanism pe cât sunt seculariştii. Ele pur şi simplu urmează “umanismul religios” în locul “umanismului secular.” Din nefericire, cei care continuă să sprijinească umanismul sub masca creştinismului vor face parte din acel grup care Îi vor spune Domnului Isus la judecată, “Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Cu tristeţe, Domnul Isus le va spune, “Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Ei vor afla prea târziu că umanismul religios nu ajunge ca să slaveze un suflet. “Nu orişicine-Mi zice: “Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21).

Un alt domeniu în care Biserica a urmat principiile umaniste fără ruşine este în alegerea duminicii ca zi de închinare. Biblia declară clar că sabatul zilei a şaptea, sâmbăta, este ziua în care trebuie să se adune poporul lui Dumnezeu ca să se închine şi să se odihnească de munca lor săptămânală. Interesant, Biserica Catolică declară că sâmbăta este adevăratul sabat biblic şi că închinarea la dumincă nu se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe tradiţiile oamenilor. În cartea sa, O discuţie sinceră despre Protestantismul de astăzi, Monseniorul Segur recunoaşte că păzirea duminicii “nu numai că nu are nicio temelie în Biblie, dar se află şi într-o contradicţie flagrantă cu litera ei, care porunceşte odihna în sabat, care este sâmbăta.” 4 Şi alţi scriitori catolici sunt de acord. “Cuvântul, ‘sabat’ înseamnă odihnă, şi este sâmbăta, ziua şaptea a săptămânii. Atunci, de ce păzesc creştinii duminica în locul zilei amintite de Biblie? . . . Biserica primară a schimbat ziua care trebuie sfinţită din sâmbăta în duminica . . . îi revine autorităţii Bisericii Catolice şi nu vreunui text anume din Bible.” 5 “Păstrăm duminica în locul sâmbetei deoarece Biserica Catolică a transferat solemnitatea din sâmbătă în dumincă.” 6

Desigur, ne-catolicii îşi au propriile motive de a păzi duminica. Dar adevărul istoric şi Scriptura reprezintă nişte motive temeinice. Ele mărturisesc fără niciun dubiu exactitatea afirmaţiilor acestor autori catolici. Biserica Catolică chiar a schimbat ziua de închinare, iar Biblia nu autorizează acest lucru. Cu tot respectul datorat bisericilor şi pastorilor ce păzesc duminica, cei care ţes argumente care să sune frumos faţă de ce nu trebuie ascultată porunca a patra, urmează un raţionament greşit şi tot atât de slab ca pânza de păianjen. Toate motivele pentru neascultare pe care le poate strânge omul nu au decât un singur lucru în comun. Ele se bazează pe umanism. Ele aşază raţionamentul oamenilor deasupra poruncilor clare date de Dumnezeu.

 

Micul corn umanist

Dumnezeu doreşte ca noi să ne debarasăm de umanism. În repetate rânduri, ne-a avertizat despre influenţa lui de moarte şi ne-a arătat cum se va infiltra el în biserică. Folosindu-Se de simbolul cornului celui mic din Daniel capitolul 7, Dumnezeu a prezis că Antihristul va fi umanist. “M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor . . . Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură…, care vorbea cu trufie” (Daniel 7:8). Remarcaţi că pe acest mic corn nu se află ochii Duhului, ci “ochii de om.” Aici vedem că Antihristului îi lipseşte adevăratul discernământ spiritual şi că vede viaţa doar prin ochii omului.

Criteriul său pentru adevăr este “Ce cred eu?” în loc de “Ce porunceşte Dumnezeu?” Atitudinea aceasta este anti-creştină. Domnul Isus ne-a învăţat că voinţa noastră trebuie adusă în supunere faţă de voia lui Dumnezeu. El S-a rugat Tatălui, “Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” (Matei 26:39).

Creştinii caută să privească lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu (2 Corinteni 4:18). Ei nu-şi bazează deciziile doar pe consideraţii pământeşti, ci mai degrabă pe temelia adevărului veşnic al lui Dumnezeu şi pe voinţa Lui suverană. Creştinii îşi pun doar două întrebări: “Care este adevărul lui Dumnezeu?” şi “Care sunt făgăduinţele Lui?” Apoi, ei ascultă adevărul, în timp ce pretind împlinirea făgăduinţelor.

Întrucât Antihristul priveşte la lucruri prin ochi umanişti, ajunge să îndeplinească nişte fapte grozav de îndrăzneţe. El face declaraţii care sunt contra adevărului lui Dumnezeu. “El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, . . . şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea” (Daniel 7:25). Expresia finală a umanismului său va fi să-i facă să creadă pe oameni că a fost schimbată legea lui Dumnezeu.

El a atacat mai ales această lege care Îl înalţă pe Dumnezeu ca Creator – lege din care fac parte porunca a doua şi a patra. Porunca a doua interzice facerea de chipuri cioplite şi închinarea la ele. Războiul vechi de veacuri purtat de cel rău împotriva Creatorului a folosit cornul cel mic ca să ţintească această poruncă. În timpul Evului Mediu, biserica papală a compromis porunca a doua şi a introdus în creştinism chipurile cioplite. Astăzi, catehismele catolice omit porunca a doua din Biblie, îndepărtându-i astfel pe oameni de Creatorul lor.

O altă lege care a fost “schimbată” de cornul cel mic este porunca a patra, care şi ea Îl înalţă pe Dumnezeu drept Creator. Ea stabileşte un semn săptămânal de aducere aminte a Creatorului poruncind închinarea şi odihna de activităţile lumeşti în sabatul zilei a şaptea, sâmbăta. După cum am văzut, papalitatea a recunoscut imediat că ea a iniţiat această acţiune îndrăzneaţă. Uimitor, papalitatea a avut un mare succes în realizarea obiectivului de a-i face pe oameni să creadă că s-au schimbat vremurile şi legea. O mare parte din lumea creştină a acceptat schimbarea sabatului zilei a şaptea în prima zi a săptămânii, duminica.

Şi apostolul Pavel a înţeles temelia umanistă pe care se bazează Antihristul – “Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni [a doua venire] înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (sau: omul păcatului); fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:3, 4).

Omul fărădelegii, Antihristul, ia locul lui Dumnezeu în biserică. El se declară Dumnezeu şi că are puterea de a institui învăţături, chiar dacă sunt contrare Bibliei. Din nou, aceasta este umanism – oameni care se aşază pe ei înşişi mai presus de autoritatea lui Dumnezeu..

 

Adevăraţii credincioşi ai lui Dumnezeu

Din fericire, Dumnezeu încă mai are oameni în toate bisericile care îşi încredinţează viaţa cu totul Lui într-o ascultare deplină. De fapt, El are o solie perfectă prin care să-i avertizeze pe toţi despre aceste comptomisuri de adevăr şi atacuri împotriva calităţii Lui de Creator. Această avertizare, cunoscută drept întreita solie îngerească, se află în Apocalipsa 14:6-12.

Solia primului înger le porunceşte oamenilor să I se închine lui Dumnezeu în calitate de Creator al “cerului şi pământului, al mării şi izvoarelor apelor!” (versetul 7). Dumnezeu doreşte ca oamenii să înlăture compromisurile Evului Mediu. El doreşte ca noi să ascultăm de toate poruncile Lui — mai ales de acelea, care Îl cinstesc drept Creator. Dar ascultarea nu poate veni din propria noastră tărie. Ea trebuie înrădăcinată în credinţa în Isus.

Să ne gândim: sâmbăta este una din zilele cele mai ocupate. Ca urmare, e nevoie de o credinţă deosebită ca să asculţi de Dumnezeu şi să-I sfinţeşti ziua. Întrucât adevărata ascultare nu se poate realiza decât prin credinţa în Isus, întreita solie îngerească se numeşte “Evanghelia veşnică” (versetul 6).

Acest întreit mesaj îi cheamă pe toţi să fie neprihăniţi prin credinţă. Neprihănirea înseamnă practic “să faci ceea ce este drept” – să faci ceea ce a poruncit Dumnezeu. Această neprihănire trebuie să vină de la Hristos prin credinţă, iar credinţa este un ingredient activ. Credinţa lucrează. “Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică? Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.” (Iacov 2:20-22).

Credinţa lucrează din iubire. “Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6). Ceea ce Dumnezeu Îşi doreşte să aibă cu adevărat ca răspuns la evanghelia cea veşnică a celor trei îngeri din Apocalipsa 14 sunt nişte oameni neprihăniţi care au învăţat să-L iubească şi să-L asculte. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să le modeleze viaţa şi să ajungă influenţa care să le stăpânească toate deciziile. Ei vor ajunge să asculte de Dumnezeu deoarece ei ştiu că El îi iubeşte şi este vrednic de închinarea şi ascultarea lor.

Această experienţă a neprihănirii prin credinţă o cere Dumnezeu în acest ceas al istoriei pământului – ceas al judecăţii. Solia primului înger vesteşte: “El zicea cu glas tare: “Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!” Apocalipsa 14:7. Trăim în acest ceas al judecăţii care a fost profetizat să aibă loc chiar înainte de revenirea lui Isus.

Remarcaţi că Dumnezeu doreşte ca noi să ne închinăm Lui ca şi Creator în timpul ceasului judecăţii. Dar oare ce înseamnă aceasta practic, în limbajul de zi cu zi? Ap. Petru ne oferă un răspuns evident. “Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu . . . Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine” (1 Petru 4:17-19).

Experienţa pe care o doreşte Dumnezeu ca poporul Său să o aibă la ceasul judecăţii este de a se încrede cu adevărat în El ca Creator şi de a se preda Lui, urmându-I voia. El doreşte ca ei să fie convinşi de credincioşia Lui şi să asculte de El întemeiaţi pe această convingere. Pe astfel de oameni Dumnezeu îi numeşte “sfinţi” în Apocalipsa 14:12: “Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Sfinţii lui Dumnezeu au învăţat din experienţă că El Îşi ţine făgăduinţele. Au învăţat că El îi iubeşte necondiţionat. El îi primeşte aşa cum sunt şi le dă puterea Lui ca să biruiască şi să asculte. Sfinţii lui Dumnezeu cred profund adevărul că Dumnezeu este un Creator credincios.

Cum am putea demonstra o astfel de credinţă şi încredere? În viaţa de fiecare zi, suntem toţi confruntaţi cu alegeri prin care înţelegem voia lui Dumnezeu, dar suntem ispitiţi să facem invers. Haideţi să ilustrez practic cum cineva poate să descopere o lipsă de credinţă şi încredere. Să zicem că cuiva i se oferă o slujbă în care trebuie să facă ceva care nu este în armonie cu standardele creştine. Sub influenţa ispitei, el îşi argumentează: “Am nevoie de serviciu şi acesta este liber. Să-l iau? Dacă nu-l voi lua, nu voi avea cu ce să-mi plătesc facturile. S-ar putea să-mi pierd casa. Căsnicia mea va fi foarte încordată, dacă n-am serviciu. Nu o să reuşesc fără serviciul ăsta!”

Acest fel de gândire nu Îl ia în calcul deloc pe Dumnezeul Atotputernic, ci se fixează asupra problemei în loc să se fixeze asupra lui Dumnezeu. Asemenea slujitorului lui Elisei, vede doar vrăjmaşul şi nu oştirea îngerilor lui Dumnezeu care îl înconjoară, gata să-l ajute şi să-l scape (2 Regi 6:8-17).

Din nefericire, mulţi dintre noi suntem ispitiţi să facem aceeaşi greşeală. Deşi ne închinăm lui Dumnezeu la sfârşitul săptămânii, trăim după cum ne dictează mintea în timpul săptămânii.

Iată un punct de care ades ne lovim în acest veac umanist — niciodată nu este acceptabil să compromitem adevărul. De ce? Deoarece compromisul înseamnă că nu credem că Dumnezeu este în stare să aibă grijă de noi. Înseamnă că noi credem că El nu este demn de încredere. Mai mărturisim practic ceva despre ceea ce credem despre Dumnezeu atunci când Îi compromitem adevărul?!

Dumnezeu cere o altă ordine a lucrurilor. Trebuie să reţinem că El ne va oferi o cale de ascultare dacă noi vom aştepta cu răbdare ca El să lucreze. Având credinţă, chiar când suntem aspru încercaţi, vom reuşi să spunem: “Aştept ca Domnul să deschidă o cale prin care să ascult de El. Între timp, nu voi compromite adevărul.”

Poate Creatorul nostru să găsească servicii pentru şomeri care să nu le ceară să compromită adevărul? Poate El să aducă un soţ sau o soţie în credinţă pentru cel necăsătorit? Poate El să vindece căsniciile şi relaţiile distruse? Da! Creatorul nostru nu are limite. El este nesfârşit în putere şi resurse. Dar trist, mult prea adesea noi Îl limităm. Suntem nerăbdători. Nu aştepăm ca Domnul să ne ofere soluţia Lui la timpul decis de El. În unele situaţii, s-ar putea ca soluţia Lui să nu fie realizabilă decât la venirea lui Isus. Dar cel care are o credinţă reală în bunătatea infinită a lui Dumnezeu se poate mulţumi chiar şi cu aceasta.

 

Sigiliul lui Dumnezeu

Aceasta ne aduce la un punct crucial care este absolut vital ca să-l înţeleagă toţi cei care doresc să nu i se închine fiarei. Problema celor care se vor închina fiarei nu este doar o problemă de viitor. În fiecare zi luăm decizii bazate pe dacă să ne încredem sau nu, sau să ascultăm sau nu de Dumnezeu în calitate de Creator al nostru. Suma acestor decizii alcătuieşte caracterul nostru. Iar conflictul final dintre fiară şi Dumnezeu va descoperi ce caracter ne-am dezvoltat.

Aţi prins acest punct foarte important? Este atât de practic şi vital încât îmi doresc ca dvs. să vi-l fixaţi temeinic în minte. În fiecare zi, luăm decizii bazate pe dorinţa noastră de a ne încrede sau nu în Dumnezeu şi de a asculta sau nu de Dumnezeu în calitate de Creator. Suma acestor decizii ne alcătuieşte caracterul. Iar conflictul final dintre fiară şi Dumnezeu va descoperi ce caracter ne-am dezvoltat. Iată cu ce se ocupă sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei.

Semnul pe care îl primim în ultimile zile, fie că va fi sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei, va fi dovada exterioară a felului de caracter interior pe care l-am ales să-l dezvoltăm. Cel care va primi sigiliul lui Dumnezeu “adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul” şi că El este demn de încredere (Ioan 3:33). El a învăţat să aibă încredere în Dumnezeu ca fiind Creatorul şi Conducătorul său în lucrurile mici din viaţa de fiecare zi. Prin urmare, el este gata să înfrunte încercările mai mari din viaţă. Pe de altă parte, cei care primesc semnul fiarei au dus o viaţă de mulţumire de sine şi de neascultare. Zi de zi, ei au stins acea voce slabă şi tăcută a Duhului lui Dumnezeu care îi convingea de păcat şi au tratat-o ca fiind fără însemnătate. Puţin şi-au dat ei seama că îşi formau soarta veşnică alegând să nu asculte de ceea ce considerau atunci ca fiind “lucrurile mici.” Deoarece au urmat principiile fiarei de mulţumire de sine, le va fi uşor să primească semnul fiarei.

Să nu cumva să greşiţi. Acum trăim timpul când deciziile pe care le luăm în fiecare zi nu sunt un lucru lipsit de importanţă. Toţi ne vom întâlni odată cu consecinţele alegerilor noastre, care ne-au marcat caracterul. Acum, trebuie ca toţi să ne propunem ca obiectiv să ne fixăm cu conştiinciozitate şi decizie în adevărul că Dumnezeu este iubire şi putem asculta de El. Dacă vom neglija să căpătăm această experienţă, ne vom trezi închinându-ne la fiară împreună cu majoritatea lumii.

Expresia finală a pecetluirii noastre cu sigiliul lui Dumnezeu sau cu caracterul fiarei se va manifesta prin păstrarea sau nu a Sabatului zilei a şaptea creat de Dumnezeu. Cel rău a contestat mult Sabatul lui Dumnezeu deoarece el proclamă dreptul şi autoritatea lui Dumnezeu de Creator. Aşadar, Sabatul va deveni linia vizibilă de demarcare dintre cei care Îl iau pe Dumnezeu pe cuvânt şi cei care urmează umanismul şi gândesc că trebuie să uite cererile lui Dumnezeu în viaţa lor.

 

Oare unii din cei ce ţin Sabatul Îl vor părăsi pe Dumnezeu?

Din nefericire, chiar printre cei care ţin de obicei poruncile lui Dumnezeu se vor afla unii care Îl vor părăsi pe Dumnezeul adevăratului Sabat pe care acum îl păstrează. Cum se poate aşa ceva? Se va întâmpla aşa deoarece ei nu au făcut din Dumnezeu Conducătorul întregii lor vieţi. Da, de obicei ei ţin Sabatul. Dar e nevoie de mai mult ca să-L onorezi pe Dumnezeu în calitate de Creator decât doar să te duci la biserică în ziua în care trebuie. Cei care trăiesc pentru satisfacerea eului, fie că merg la biserică în Sabat sau nu, în cele din urmă se vor regăsi în împotrivitori ai Sabatului când conjuncturile din lume vor ajunge la un punct fierbinte şi îi vor aduce la chiar ultimile clipe ale timpului.

Marea majoritate care va părăsi rămăşiţa celor ce vor ţine poruncile lui Dumnezeu în ultimile zile, nu va ajunge la acest punct peste noapte. Ei îşi vor fi urmat propria voie pe această cale de un oarecare timp. Oare unii se lasă amăgiţi chiar acum să creadă că întrucât ei cunosc adevărul evangheliei, Sabatul, sanctuarul şi starea omului în moarte, etc., aceasta le va fi de ajuns ca să-i mântuiască? Desigur că nu va fi aşa dacă în acelaşi timp ei nutresc mânie, pizmă, invidie sau nu ascultă de Dumnezeu în vreo privinţă în care El le-a descoperit. Ceea ce este cu adevărat umilitor este că toţi putem face această greşeală fatală. Cât de important este ca toţi să căutăm la Domnul cu toată inima îndurarea şi harul Lui ca să ne dea o iubire supremă pentru El şi o credinţă care evident să asculte!

Chiar acum, trăim într-un timp în care ne este uşor să-L urmăm pe Dumnezeu în toate lucrurile. Încă avem o pace relativă şi există siguranţă. Apocalipsa 7:1-4 declară că acest timp de pace este pentru sigilarea poporului lui Dumnezeu. Aşa cum am văzut deja, sigiliul se referă la dacă ne încredem şi ascultăm de Dumnezeu prin credinţă. Acum avem ocazia de a ne fixa în adevărul că Dumnezeu este demn de încredere. Putem să ascultăm de El, iar El va avea grijă de noi. În fiecare zi, Dumnezeu ne dă ocazii să ne dezvoltăm un caracter sfânt, dar în cele din urmă, se va stârni furtuna. Va sosi timpul strâmtorării, un timp cum nu a mai văzut nimeni vreodată. Atunci ne vom descoperi caracterul, nu ni-l vom mai dezvolta. Să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru încercările şi examenele zilnice care ne pun la încercare răbdarea şi credinţa în Dumnezeu. Acestea sunt cele mai mari binecuvântări pe care ni le poate trimite atunci când ne gândim pentru ce ne pregăteşte El ca să fim confruntaţi. Să nu vă supăraţi niciodată pe ceea ce îngăduie Dumnezeu. Căutaţi-L din toată inima şi umblaţi într-o ascultare credincioasă, indiferent de cât de grele ar fi împrejurările.

Reţineţi că pentru drumul de la a-L urma pe Dumnezeu la a urma fiara este nevoie de mai mult decât de un pas. Încet şi aproape imperceptibil se călătoreşte pe acest drum. Aproape tuturor nu le vine să creadă sugestia că într-o bună zi, s-ar putea ca el sau ea să se închine fiarei. Dar în final, mulţi vor reacţiona aproape automat la închinarea la fiară. Va fi inevitabilul rod al sumei alegerilor lor zilnice. De care parte ne vom afla la sfârşit? Ne vom închina fiarei sau Creatorului? Răspunsul depinde de deciziile zilnice pe care le luăm cu privire la locul pe care Îl ocupă Dumnezeu în viaţa noastră. Astăzi este ziua în care să ne consacrăm 100 la sută lui Isus şi să câştigăm, prin ascultare, experienţa de a ne încrede în El ca un Creator al iubirii. Ne vom închina fiarei sau Creatorului? Depinde de ce alegeţi. Astăzi.

 

 

Cine este arhanghelul Mihail?de By Doug Batchelor

Table of Contents
1.	Introducere
2.	Cheia este în Nume
3.	Îngerul Domnului
4.	Agar
5.	Avraam
6.	Iacov
7.	Moise
8.	Israel
9.	Balaam
10.	Judecătorii
11.	Ghedeon
12.	Manoah
13.	Nimeni nu a văzut pe Tatăl
14.	Îngerul legământului
15.	Mustrând pe pârâş
16.	Prinţul Mihail
17.	Oare Mihail este doar unul dintre numeroasele nume?
18.	Glasul lui Mihail
19.	Închinându-se Comandantului
20.	Cine este ca Dumnezeu!
21.	Concluzie

 

Introducere

Atunci când regele Humbert al Italiei a moştenit tronul, Napoli înclina spre insurecţia împotriva monarhiei. Politicienii cereau măsuri violente pentru a forţa oamenii să se supună, dar regele nu a permis acest lucru. Apoi, în oraş a izbucnit brusc holera, şi groaznica boală bântuia cu furie. Tânărul rege, ignorând avertismentele consilierilor săi, a părăsit palatul şi a mers de unul singur prin spitalele aglomerate din Napoli. Însufleţit de devotament şi dragoste chiar şi pentru supuşii săi neloiali, el îi îngrijea cu propriile lui mâini. Mulţi suferinzi şopteau rugăciuni de mulţumire pentru acest tânăr slujitor medical, neştiind că era chiar regele pe care îl dispreţuiau. Atunci când, în cele din urmă, ciuma a fost oprită, mulţi au aflat adevărata identitate a nobilului infirmier care avusese grijă de ei. Napoli a devenit apoi un oraş cucerit, nu prin forţă, ci prin dragostea şi mila monarhului pe care îl refuzase odată. De atunci, oamenii din Napoli au devenit supuşii cei mai loiali ai lui Humbert. Enigma Mihail

În cercurile creştine apar frecvent întrebări despre adevărata identitate a misteriosului personaj biblic, cunoscut ca Mihail, numit uneori “arhanghelul Mihail” şi “marele voievod Mihail”. Unii susţin că Mihail este cel mai mare dintre îngerii cereşti, unul dintre heruvimii ocrotitori, ori un trimis special, precum Gabriel. Şi, de aceea, el este o fiinţă creată. Alţii, cum ar fi Matthew Henry, comentatorul Bibliei, afirmă că Mihail este pur şi simplu unul dintre multele Nume ale Domnului Isus Însuşi. Putem cunoaşte identitatea reală a acestei fiinţe misterioase? Evident, cheia pentru descifrarea acestei întrebări dificile se găseşte în Scripturi. “Căci dă învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin acolo.” (Isaia 28:10).

O privire rapidă în concordanţa biblică ne dezvăluie că în Scriptură sunt 15 referiri la numele Mihail. Zece dintre acestea sunt pur şi simplu oameni cu numele de Mihail. De fapt, dicţionarul (grecesc şi / sau ebraic) explică la “Mihail”: “Numele unui arhanghel şi al nouă israeliţi.” În acest studiu important căutăm identitatea lui Mihail, arhanghelul şi Prinţul (“Voievodul”, în traducerile româneşti D.Cornilescu şi Sinodală – n.t.) menţionat în ultimele cinci referinţe.

Primele trei dintre aceste referiri la Mihail, sunt în cartea profetului Daniel din Vechiul Testament. Ultimele două sunt menţionate în cărţile Iuda şi Apocalipsa din Noul Testament. Printr-un studiu onest şi prin comparaţia acestor versete şi a altora, apar repede indicii care ne conduc la o concluzie inevitabilă asupra adevăratei identităţi a lui Mihail, că El nu este nimeni altul decât Domnul Isus – nu este un înger creat sau heruvim, dar acest Nume este unul dintre multele titluri de nobleţe ale Fiului Cel veşnic al lui Dumnezeu!

La prima vedere, Vechiul Testament pare să-L prezinte pe Mihail ca prinţ, iar Noul Testament Îl descrie ca arhanghel. Dar, uitându-ne la alte texte înrudite din Scriptură, unde sunt folosite un limbaj şi o formulare similare, vom vedea că iese la iveală un tipar interesant. Avertisment

Înainte de a continua mai departe, vă rugăm să citiţi cu atenţie şi să meditaţi la următoarea idee. Deoarece cuvântul “înger” înseamnă mesager (sol, trimis – n.t.) este folosit foarte liber şi deseori în Scriptură. Uneori, în Biblie, oamenii sunt numiţi îngeri (1 Samuel 29:9, Galateni 4:14). Şi, uneori, îngerii sunt numiţi oameni (Geneza 32:24). Şi în alte locuri, cum va fi în curând arătat, Dumnezeu Însuşi este identificat ca un înger! Desigur, chiar şi îngerii sunt numiţi îngeri .

De obicei, atunci când o persoană se gândeşte la un înger, zugrăveşte unul din multe nivele de duhuri slujitoare, cu aripi, cunoscut sub numele de îngeri, serafimi, sau heruvimi. Spre deosebire de Domnul Isus, aceste fiinţe cereşti sunt create. Există unele culte care învaţă că Domnul Isus, înainte de întrupare, a fost de fapt doar un înger puternic, care a avut un conflict cu capriciosul Lui coleg înger, Lucifer. În schimb, acest lucru ar înseamna că Domnul Isus este o fiinţă creată, care a fost avansat de către Tatăl şi, prin urmare, nu Dumnezeu veşnic, aşa cum admit creştinii. Acest studiu respinge categoric acest punct de vedere. Domnul Isus este, şi întotdeauna a fost, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu şi, cu adevărat, Însuşi Dumnezeu. Orice comparaţie a Domnului Isus cu un înger, făcută în acest studiu, este pur şi simplu în sensul clasic, ca cel mai mare sol al mântuirii şi nu intenţionează în niciun fel să diminueze divinitatea Sa veşnică.

 

Cheia este în Nume

În primul rând, haideţi să analizăm sensul unor cuvinte şi nume. În Noul Testament grecesc, cuvântul “înger” înseamnă “mesager” şi “archi” înseamnă “şef, principal, cel mai mare sau cel mai înalt.” Deci, “arhanghel” înseamnă pur şi simplu “cel mai mare sau cel mai înalt mesager.” Numele ebraic “Mihail”, descoperit în Vechiul Testament, înseamnă “Cine este ca Dumnezeu”, sau, uneori, acesta constituie o întrebare: “Cine este ca Dumnezeu?” Astfel, titlul “arhanghelul Mihail” poate fi tradus ca “Cel mai mare mesager, care este Dumnezeu.” Dacă acest nume este o întrebare, o afirmaţie sau o provocare va fi clar din continuarea acestui studiu. Un înger a pretins să fie ca Dumnezeu. Acest heruvim ocrotitor căzut din curţile cereşti este Lucifer, care a devenit diavolul sau Satana, prin pretenţia sa de a fi “ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:14). În Apocalipsa 12:7, Satana se luptă cu “Mihail şi îngerii lui” şi este apoi aruncat afară din cer.

 

Îngerul Domnului

Sintagma “Îngerul Domnului” se găseşte de 68 de ori în Scriptură. Uneori, aceasta se aplică la Gabriel, care i s-a arătat lui Daniel, lui Zaharia, şi Mariei. Dar Gabriel este numit “un” înger al Domnului (Luca 1:11). El nu este menţionat ca “Îngerul” Domnului şi nici nu este numit vreodată arhanghel. (Şi, pentru că tot veni vorba, popularul înger Rafael nu apare nicăieri în Scriptură [Cărţile canonice – n.t.]). Gabriel este, probabil, unul dintre cei doi heruvimi ocrotitori aşezaţi pe ambele laturi ale scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că el i-a spus Zaharia: “Eu sunt Gavril, care stau înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1:19). Lucifer a avut odată cealaltă poziţie, înainte de cădere (Ezechiel 28:14). Dacă cel mai mare grad deţinut de un înger este accela de heruvim ocrotitor în apropierea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, atunci cine şi ce este un arhanghel? Şi cine este acest ins puternic, identificat ca “Îngerul Domnului”, care îndeplineşte roluri atât de importante în răscumpărarea omului?

Dumnezeu Tatăl a creat toate lucrurile prin Domnul Isus (Evrei 1:2; Efeseni 3:9). Nu este neverosimil să presupunem că, dacă Domnul Hristos a venit pe pământ şi a devenit om, în lupta Sa împotriva lui Satana de salvare a fiinţelor omeneşti, atunci El ar putea fi de asemenea identificat, într-un fel, cu îngerii, pentru a le proteja de influenţa malefică a lui Satana. De fapt, există mai multe referinţe în Scriptură la o fiinţă misterioasă identificată ca “Îngerul Domnului”, înainte de întruparea Domnului Hristos. Pe deasupra, de fiecare dată când este menţionat El, există indicii privind identitatea Sa. Să le trecem în revistă pe scurt, în ordinea în care apar.

 

Agar

După ce Agar, roaba lui Avraam, a rămas însărcinată cu Ismael, ea şi Sara, care nu putea avea copii, nu au mai putut trăi în pace. Sara o trata acum cu severitate pe aroganta slujnică, până ce Agar a fugit în deşert. “Îngerul Domnului a găsit-o lângă un izvor de apă în pustie…” (Geneza 16:7). Îngerul i-a spus lui Agar să se întoarcă şi să se supună Sarei şi i-a promis că fiul ei, Ismael, va fi tatăl unui neam mare. Când “Îngerul” a dispărut, Agar “a numit Numele Domnului care-i vorbise: ‘Tu eşti Dumnezeu care mă vede!'” (versetul 13). Se pare că Agar a recunoscut că “Îngerul Domnului” care îi vorbise era cu adevărat Dumnezeu. Dar, continuaţi lectura şi lucrul acesta va deveni mai clar!

 

Avraam

Dumnezeu i-a spus lui Avraam să-l jertfească pe fiul său Isaac pe muntele Moria. Tocmai când era aproape să înfigă pumnalul în fiul său făgăduit, Îngerul Domnului l-a oprit. “Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri, şi a zis: ‘Avraame! Avraame!’ ‘Iată-mă!’ a răspuns el. Îngerul a zis: ‘Să nu pui mâna pe băiat, şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.'” (Geneza 22:11,12).

Este clar că Avraam îşi jertfea fiul lui Dumnezeu şi nu unui simplu înger. “Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam şi a zis: “Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult… pentru că ai ascultat de porunca Mea!” (Geneza 22:15-18). Povestind în Faptele Apostolilor 3:25 această experienţă a lui Avraam, Petru identifică şi el acest “Înger al Domnului”, care a făcut un legământ cu patriarhul, ca fiind Dumnezeu.

 

Iacov

În timp ce fugea de fratele său furios, Esau, Iacov a avut un vis în care Dumnezeu i-a confirmat legământul lui Avraam. După ce a primit garanţia că Dumnezeu va fi cu el şi-l va aduce în siguranţă înapoi la el acasă, în Canaan, Iacov a promis să-I înapoieze lui Dumnezeu a zecea parte din tot ce-i va da. El a ridicat piatra pe care o folosise ca pernă şi a uns-o cu ulei pentru a da solemnitate jurământului. Apoi, el a numit locul Betel, sau casa lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu i se arătase acolo.

Douăzeci de ani mai târziu, Iacov era în drum spre casă, nu un fugar nevoiaş, ci un om bogat. Dumnezeu a hotărât să-i reamintească lui Iacov cine îi adusese de fapt succesul. Iată cum a relatat Iacov istorisirea: “Şi Îngerul lui Dumnezeu mi-a zis în vis: ‘Iacove!’ ‘Iată-mă’, am răspuns eu.” (Geneza 31:11). În versetul 13, acest “Înger al lui Dumnezeu” se identifică pe Sine: “Eu sunt Dumnezeul din Betel, unde ai uns un stâlp de aducere aminte, unde Mi-ai făcut o juruinţă.”

Apoi, când Iacov s-a luptat cu o fiinţă cerească (Geneza 32:22-32), aceasta i-a dat un nume nou şi l-a binecuvântat. Iacov a numit acel loc Peniel (Faţa lui Dumnezeu – n.t.), ” ‘căci’, a zis el, ‘am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă.'” (versetul 30). În Noul Testament, Domnul Isus este Cel care binecuvântează poporul Său şi le dă un nume nou (Matei 5,3-12; Apocalipsa 2:17). După cum puteţi vedea, devine din ce în ce mai clar că Îngerul Domnului este Domnul Isus Însuşi.

Când Iacov era pe patul de moarte binecuvântând pe cei doi fii ai lui Iosif, Efraim şi Manase, el a folosit alternativ termenii “înger” şi “Dumnezeu”: “Dumnezeul, înaintea căruia au umblat părinţii mei, Avraam şi Isaac, Dumnezeul, care m-a călăuzit de când m-am născut, până în ziua aceasta, Îngerul, care m-a izbăvit de orice rău, să binecuvinteze pe copiii aceştia!” (Geneza 48:15,16).

Scripturile sunt foarte clare nu există niciun mântuitor sau salvator în afară de Dumnezeu: ” Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor!… Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul vostru…” (Isaia 43:11,14). Încă o dată vedem că Îngerul care a răscumpărat pe Iacov este un alt nume pentru Răscumpărătorul nostru, Domnul Isus!

 

Moise

Moise a văzut un tufiş în flăcări, care nu se mistuia. “Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieşea din mijlocul unui rug.” (Exodul 3:2). Versetul 4 identifică acest înger: “Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului.” Şi, în versetul 6, El Se identifică din nou: “Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Îngerul Domnului se identifică pe Sine ca fiind Dumnezeu!

În ultima sa predică, înainte de a fi omorât cu pietre, Ştefan este de acord cu această relatare din Exodul. “Peste patruzeci de ani, i s-a arătat un înger în pustia muntelui Sinai, în para focului unui rug. Moise, când l-a văzut, s-a mirat de arătarea aceasta; şi pe când se apropia să vadă ce este, a auzit glasul Domnului, care i-a zis: “Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov.” (Fapte 7:30-32).

 

Israel

Într-un alt exemplu, copiii lui Israel erau conduşi prin pustie de către Dumnezeu. “Domnul mergea înaintea lor ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă şi ziua şi noaptea.” (Exodul 13:21). Moise descrie mai târziu această fiinţă care i-a condus, în acest fel: “Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel, şi-a schimbat locul, şi a mers înapoia lor, şi stâlpul de nor care mergea înaintea lor, şi-a schimbat locul, şi a stat înapoia lor.” (Exodul 14:19). Din nou, “Îngerul lui Dumnezeu” este identificat ca Dumnezeu.

 

Balaam

Îngerul Domnului apare din nou în mod remarcabil în povestea lui Balaam şi a măgăriţei sale vorbitoare. Este acel înger care salvează măgăriţa de nemilosul ei stăpân şi e cât pe-aci să-l omoare pe profetul lacom de avere care era pe cale să blesteme poporul lui Dumnezeu (Numeri 22:21-35). După ce Balaam a frizat moartea, “Îngerul Domnului a zis lui Balaam: ‘Du-te cu oamenii aceştia; dar să spui numai cuvintele pe care ţi le voi spune Eu.’ ” (versetul 35). Capitolul următor dezvăluie cine a pus cuvintele în gura profetului: “Dumnezeu a venit înaintea lui Balaam… Domnul a pus cuvinte în gura lui Balaam, şi a zis: ‘Întoarce-te la Balac, şi aşa să-i vorbeşti.’ ” (Numeri 23:4,5). Aici, din nou, “Îngerul Domnului” se dovedeşte a fi Dumnezeu Însuşi.

 

Judecătorii

Haideţi acum să trecem la cartea Judecători, unde citim: “Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim, şi a zis: ‘Eu v-am scos din Egipt, şi v-am adus în ţara pe care am jurat părinţilor voştri că v-o voi da’. Am zis: ‘Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi…’ ” (2:1). Până acum ar trebui să recunoatem un tipar. Mai exact, cine i-a scos afară din Egipt pe israeliţi şi a făcut un legământ cu Israel, pe care El nu-l va rupe niciodată – Îngerul Domnului sau Însuşi Fiul lui Dumnezeu dinainte de întrupare? Da! Răspunsul este “amândoi”, adică unul şi acelaşi.

 

Ghedeon

În cartea Judecători, Ghedeon întâlneşte pe Îngerul Domnului. Îngerul îi spune lui Ghedeon că Domnul este cu el, dar Ghedeon arată spre asuprirea lui Israel de către madianiţi ca o dovadă a contrariului. “Domnul S-a uitat la el, şi a zis: ‘Du-te cu puterea aceasta pe care o ai, şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu? ‘” (Judecători 6:14). Peste tot în restul naraţiunii, persoana ce vorbeşte lui Ghedeon este identificată alternativ ca fiind Domnul, Îngerul Domnului, şi Îngerul lui Dumnezeu.

 

Manoah

Mama lui Samson, soţia lui Manoah, nu putea naşte copii. “Îngerul Domnului S-a arătat femeii…” (Judecători 13:3). Acest Înger i-a spus că va naşte un fiu, care îi va elibera pe israeliţii apostaziaţi de asupritorii lor păgâni. Ea l-a chemat repede pe Manoah, care s-a rugat pentru o altă vizită din partea “omului lui Dumnezeu.” Când Îngerul a venit a doua oară, Manoah I-a cerut Numele. Versiunea King James a Bibliei spune că Îngerul i-a spus lui Manoah că Numele Lui era “Secret”, cu o notă pe margine care îl traduce cu “Minunat.” Acest lucru ne face imediat să ne gândim la cunoscuta profeţie a lui Isaia, că Domnul Isus va fi numit “Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9:6). Numele “Minunat” pentru Îngerul Domnului care s-a arătat lui Manoah, leagă acest “înger” de venirea lui Mesia, care urma să fie numit “Minunat”.

Încă o dată, după ce a văzut acest “mesager Minunat”, Manoah a declarat că a văzut pe Dumnezeu. Şi i-a zis nevestei sale: “Vom muri, căci am văzut pe Dumnezeu.” (Judecători 13:22).

 

Nimeni nu a văzut pe Tatăl

Dintr-o dată avem mai multe piste decât putem urma! Putem vedea clar că “Îngerul Domnului” este frecvent identificat cu Dumnezeu Însuşi. Dar Biblia afirmă: “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1:18). Ioan 6:46, de asemenea, ne spune: “Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl.” Evident, din moment ce nimeni nu a văzut pe Dumnezeu Tatăl, toate aceste apariţii ale lui Dumnezeu din Vechiul Testament ca “Înger al Domnului” trebuie să fi fost Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, învăluindu-Şi slava astfel încât aceştia să-I poată suporta prezenţa, fără să fie mistuiţi.

 

Îngerul legământului

Una dintre cele mai celebre profeţii mesianice se găseşte în Maleahi 3:1: “Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor”.

Solul legământului de care se vorbeşte aici în Maleahi, este în mod clar o referinţă la venirea Domnului Isus Hristos. Cuvântul tradus ca Sol (mal’ak) este exact acelaşi cuvânt folosit în pasajele anterioare din Vechiul Testament, tradus ca “Îngerul Domnului”. Deci, şi aceasta ar fi o traducere corectă: “Iată, voi trimite pe Îngerul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Îngerul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor”. Ce ar putea fi mai clar?

 

Mustrând pe pârâş

Există o referinţă mai importantă în care apare Îngerul Domnului, în Vechiul Testament. Profetului Zaharia i-a fost dată o vedenie cu “marele preot Iosua stând în picioare înaintea Îngerului Domnului” şi cu “Satana stând la dreapta lui, ca să-l pârască”. Aici vedem doi adversari discutând în contradictoriu despre o fiinţă umană păcătoasă. Haină mânjită a lui Iosua simbolizează păcatul său. (Zaharia 3:3).

În această naraţiune, numele se schimbă iute de la “Îngerul Domnului” (versetul 1) la “Domnul” (versetul 2), indicând din nou aceeaşi Persoană. Apoi Domnul face o declaraţie interesantă: “Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre…” (Zaharia 3:2). Mai există doar un singur loc în Scriptură, Iuda 9, în care se găseşte această sentinţă – şi aici vorbeşte arhanghelul Mihail!

În scurta epistolă a lui Iuda, asistăm la o dispută similară cu “Iosua şi Îngerul” din Zaharia: “Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: ‘Domnul să te mustre! ‘” (Iuda 1:9). Situaţiile sunt uimitor de asemănătoare: Hristos şi Satana discută în contradictoriu despre soarta a doi dintre marii conducători ai lui Dumnezeu (unul aflat în viaţă, în cazul lui Iosua, şi unul mort, în cazul lui Moise). Dezbaterea se încheie brusc atunci când Domnul Isus spune: “Domnul să te mustre.”

Acest pasaj ridică o altă întrebare valabilă. Unii oameni sunt încurcaţi de o parte a acestui verset din Iuda 1:9, în care Mihail îl mustră pe diavol. Ei se întreabă: Dacă Mihail este într-adevăr un alt Nume pentru Domnul Isus, atunci de ce invocă Numele Domnului atunci când mustră pe Satana? De ce nu o face El Însuşi, aşa cum a făcut-o când era ispitit în pustie: ” ‘Pleacă, Satano’, i-a răspuns Isus.” (Matei 4:10).

În studiul Scripturilor şi al limbajului Domnului Isus, vedem repede că era o practică foarte obişnuită pentru Domnul Isus să vorbească despre Sine la persoana a treia, la fel ca în Luca 18:8: “Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?” Şi dacă mai persistă încă vreo întrebare, avem un alt text clar din Scriptură, în Zaharia 3:2, în care Domnul face acelaşi lucru pe care îl face Mihail în Iuda. El invocă propriul Său Nume atunci când îl mustră pe diavol: “Domnul a zis Satanei: “Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre… “. Dar poate că aceste texte din Scriptură sunt exemple în care Dumnezeu Fiul, apelând la Numele Tatălui Său, îl mustră pe Satana.

 

Prinţul Mihail

Mihail este menţionat în cartea Daniel mai mult decât în orice altă carte din Scriptură. (A se vedea Daniel 10:13; 10:21; 12:1) În toate cele trei referinţe, El este numit prinţ – “prinţul vostru” şi “marele prinţ”. Profeţia lui Isaia despre Mesia (Isaia 9:6) dezvăluie unuldintre numele cheie despre care el spune că s-ar aplica la Mesia – “Prinţ al păcii.” (aici şi în continuare, referinţele sunt din Versiunea King James a Bibliei – n.t.)

Există un alt verset, Daniel 8:25, unde este menţionat “Prinţul prinţilor”. Din nou, conflictul cosmic este între Hristos, pe de o parte, şi diavolul pe de altă parte, omenirea servind drept câmp de luptă. “Prinţul prinţilor” este de fapt acelaşi termen care este tradus cu “prinţul oştirilor”, în versetul 11. Acesta este similar cu “Domnul domnilor” (Psalm 136:3), “Dumnezeul dumnezeilor” (Deuteronom 10:17) şi “Împăratul împăraţilor” (Apocalipsa 19:16). Toate acestea sunt titluri ale divinităţii. El este menţionat chiar ca “Mesia, Prinţul” (Daniel 9:25).

Cine este această fiinţă pe care îngerii o numesc “marele prinţ”? Să lăsăm Biblia să ne-o spună.

• Isaia 9:6: “Şi numele lui va fi numit … Prinţ al păcii.”

• Fapte 3:14, 15: “Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit… Aţi omorât pe Prinţul vieţii.”

• Fapte 5:30, 31: “Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus, pe care voi L-aţi omorât,

• atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Prinţ şi Mântuitor.”

• Apocalipsa 1:5: “Şi din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi născut din morţi, Prinţul împăraţilor pământului!.”

Aceste versete se armonizează în mod clar cu cele trei versete din Daniel, în care Mihail este numit “Prinţ”.

 

Oare Mihail este doar unul dintre numeroasele nume?

Daniel 10:13 este probabil cel mai dificil verset cu privire la Mihail: “Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotriva douăzeci şi una de zile; însă iată că Mihail, unul din prinţii cei mai de seamă, mi-a venit în ajutor.” Se pare, la prima vedere, că Mihail este doar “unul din” prinţii cei mai de seamă. Aceasta este o traducere nefericită în King James. Cuvântul “unul” vine de la cuvântul ebraic “echad”, care este, de asemenea, adesea tradus cu “primul”, ca şi atunci când soţia preşedintelui este numită “prima doamnă” (vezi Geneza 1:5; 8:13). Aceasta schimbă în întregime sensul versetului, Mihail fiind primul, cel mai mare sau cel mai înalt “din prinţii cei mai de seamă” – din nou o trimitere la Domnul Isus. Prinţul împărăţiei Persiei care “a stat împotriva” îngerului, a fost, fără îndoială, diavolul, care apare frecvent lucrând în umbra monarhilor pământeşti, cum ar fi regele Babilonului, regele Tirului şi puterea romană (Isaia 14:4; Ezechiel 28:2; Apocalipsa 12:4). Şi, amintiţi-vă că Domnul Isus îl numeşte pe Satana “prinţul acestei lumi” (Ioan 12:31).

Daniel 10:21 spune: “Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de prinţul vostru Mihail.” Observaţi aici că îngerul se referă la Mihai ca “prinţul vostru”. Cine a fost Prinţul lui Daniel? Vedem răspunsul în capitolul precedent. În Daniel 9:25, Mesia lui Daniel este numit Prinţ, care este un alt indiciu clar al identităţii lui Mihail! Astfel, Gabriel spune că arhanghelul Mihail este Domnul Isus, care ştie tot adevărul Scripturii. Mihail se ridică

Referinţa finală la Mihail în cartea lui Daniel, este în capitolul 12: “În vremea aceea se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău.” Observaţi aici că Mihail nu este numit un mare prinţ, ci “marele prinţ.” Există vreun prinţ mai mare decât Domnul Isus? El este, de asemenea, identificat ca “ocrotitorul copiilor poporului tău.” Aceasta înseamnă că El mijloceşte, apără şi chiar suferă ca înlocuitor. Cine altul ar putea fi, decât Domnul Isus?

Comentând acest verset, Matthew Henry afirmă: “Mihail înseamnă ‘Cine este ca Dumnezeu’, şi numele lui, cu titlul de “marele prinţ”, arată spre Divinul Mântuitor. Hristos a suferit pentru copiii poporul nostru, în locul lor, ca jertfă, a purtat blestemul pentru ei, ca să-l îndepărteze de la ei. El stă ca apărător al lor, la tronul harului.” Domnul Isus este în mod clar Cel care stă mereu în locul nostru şi pentru apărarea noastră.

Ridicarea lui Mihail este, de asemenea, o trimitere la Domnul care se pregăteşte să vină. Observaţi că Mihail este atât de înălţat şi puternic, încât ridicarea Sa declanşează marea strâmtorare. Aceasta, la rândul ei, este urmată de a doua venire a Domnului Isus şi de înviere (Daniel 12:2).

 

Glasul lui Mihail

Dacă izolăm şi examinăm cuvântul “arhanghel”, vom vedea o altă potrivire interesantă. Singurul pasaj din Biblie care foloseşte cuvântul “arhanghel” este 1 Tesaloniceni 4:16. Şi reţineţi contextul: “Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos”. Glasul arhanghelului este acela care îi învie pe cei morţi în Hristos, şi Domnul Însuşi este Acela care strigă. Acest lucru indică faptul că sunt una şi aceeaşi Persoană. Domnul Isus este Acela care strigă cu glas de arhanghel, sau “cel mai mare mesager”, pentru a-i învia pe cei morţi!

Evident, îngerii nu au puterea de a-i învia pe cei morţi. Numai Dumnezeu, care dă viaţă, are puterea de a-i reconstitui. “Căci, după cum Tatăl are viaţa în sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în sine…. Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele.” (Ioan 5:26, 28, 29).

În Iuda, Îl vedem pe arhanghel certându-Se cu diavolul pentru trupul lui Moise, care, de altfel, a şi fost înviat şi luat la cer, de unde a apărut pe Muntele schimbării la Faţă pentru a-L încuraja pe Domnul Hristos (Marcu 9). În 1 Tesaloniceni, apostolul Pavel descrie cum învierea are loc ca răspuns la glasul arhanghelului. Din nou, vedem paralela dintre aceste două versete: ambele Îl descriu pe arhanghel în cadrul actului învierii.

 

Închinându-se Comandantului

În Apocalipsa, Mihail este prezentat ca fiind Comandantul oştirilor, sau armatelor cereşti, în războiul care a avut loc împotriva răzvrătitului Lucifer. “Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei…” (Apocalipsa 12:7). Aici termenul de “balaur” este un nume simbolic pentru Satana, liderul răului (versetul 9), aşa că este foarte sigur să se presupună că Mihail este un alt nume emblematic pentru Domnul Isus, întruchiparea şi liderul binelui. Dar există şi mai multe dovezi.

Tocmai în timp ce Israel se pregătea pentru prima lui luptă după trecerea în Ţara Făgăduită, Iosua a avut o întâlnire cu un războinic neobişnuit. “Pe când Iosua era lângă Ierihon, a ridicat ochii, şi s-a uitat. Şi iată că un om stătea în picioare înaintea lui cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s-a dus spre el, şi i-a zis: “Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?” El a răspuns: “Nu, ci Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului, şi acum am venit.” Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a închinat, şi i-a zis: “Ce spune Domnul meu robului Său?” Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: “Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.” Şi Iosua a făcut aşa.” (Iosua 5:13-15). Nu numai că Iosua s-a închinat acestei fiinţe, dar căpitanul ceresc a şi primit închinarea lui. Dacă ar fi fost un simplu înger, el l-ar fi mustrat pe Iosua, la fel cum l-a mustrat îngerul pe Ioan pentru că a încercat să i se închine (vezi Apocalipsa 19:10; 22:8, 9).

În fiecare caz în care Îngerul Domnului acceptă închinare, El este în mod clar Fiul lui Dumnezeu. Dar atunci când îngerii obişnuiţi, creaţi, sunt veneraţi, ei refuză! Chiar Domnul Isus i-a amintit lui Satana în pustie: “Este scris: ‘Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti.'” (Luca 4:8).

De fapt, tuturor îngerilor creaţi li s-a poruncit să se închine Domnului Isus, aşa cum au şi făcut în timpul primei Lui veniri. “Şi, când duce iarăşi în lume pe Cel întâi născut, zice: ‘Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!'” (Evrei 1:6). Diavolul este înfuriat pentru că ştie că, într-o zi, chiar el va fi silit să-L recunoască pe Domnul Isus ca Împărat şi să I se închine, “pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2:10, 11).

Observaţi legătura frapantă pe care chiar şi Pavel o face între Îngerul lui Dumnezeu şi Domnul Isus: “…m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Hristos Isus” (Galateni 4:14). Sintagma “Domnul oştirilor” apare de 245 de ori în Biblie şi se referă la “Comandantul armatei îngereşti a lui Dumnezeu.” Deci, “Căpetenia oştirii Domnului” pe care a văzut-o Iosua nu a fost un înger, ci Domnul Isus Însuşi. Aceasta explică de ce El a cerut ca Iosua să-şi scoată încălţămintea. Locul era sfânt pentru că acolo era Domnul Isus, întocmai cum prezenţa Domnului Isus în rugul arzând a făcut ca acel loc să fie sfânt pentru Moise. Deci, Mihail, Căpetenia oştirii, sau armatei Domnului, este un alt titlu pentru Domnul Isus.

 

Cine este ca Dumnezeu!

Atunci când Filip I-a cerut Domnului Isus să-L arate ucenicilor pe Tatăl, Domnul Hristos a răspuns: “De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: “Arată-ne pe Tatăl?” (Ioan 14:9). Unii cred că Fiul lui Dumnezeu a aşteptat 4.000 de ani să intervină personal în treburile omului. Nu este aşa! Deşi este adevărat că întruparea a avut loc la 4.000 de ani după căderea omului, Dumnezeu Fiul a fost implicat personal în istoria şi treburile poporului Său. Acesta este şi motivul pentru care Domnul Isus a spus: “Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8:56). Domnul Isus i s-a arătat personal lui Avraam atunci când patriarhul a mijlocit pentru Lot (Geneza 18:26).

Ce adevăr minunat că Domnul Isus, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu, S-a ocupat întotdeauna în mod activ de îngrijirea, vegherea şi protecţia copiilor Săi! El a vorbit faţă în faţă cu Avraam şi Moise şi S-a luptat cu Iacov. El i-a condus pe copiii lui Israel prin pustie, le-a dat hrană şi apă, şi biruinţă împotriva duşmanilor.

Amintiţi-vă că titlul “arhanghelul Mihail” înseamnă “cel mai mare mesager, care este ca Dumnezeu.” A fost Domnul Isus, “chipul Dumnezeului cel nevăzut” (Coloseni 1:15), care a adus cel mai important mesaj de speranţă, Evanghelia, în lumea noastră ce piere!

 

Concluzie

În concluzie, vedem această fiinţă maiestuoasă şi misterioasă, uneori numită Mihail, uneori, Îngerul Domnului, uneori, comandantul armatei Domnului, învăluindu-Şi divinitatea şi apărând sub forma unui înger umil. Totuşi, aceeaşi fiinţă enigmatică are puterea, autoritatea şi atributele care aparţin numai lui Dumnezeu. El îl alungă pe diavol din cer, El învie morţii, El mijloceşte pentru sfinţi, El judecă şi apoi Se ridică, declanşând marea strâmtorare. El îi răscumpără pe sfinţi şi primeşte închinarea din partea lor. El ne oferă un nume nou.

Acum, poate că ştiţi cine este Mihail, dar diavolul ştie şi el, şi acesta nu-l va salva. Marea întrebare este: Îl cunoaşteţi dvs. ca fiind Isus, Domnul şi Mântuitorul dumneavoastră personal?

Puteţi acum, dacă Îl rugaţi.
DOUG BATCHELOR

 

Chiar Exista Focul Vesnic si Iadul?

Table of Contents
1.	Chiar exista focul vesnic si iadul?
2.	Pedeapsa dupa Judecata
3.	Nu va exista o a doua moarte înaintea învierii
4.	Unde se afla iadul
5.	Focul din iad are un sfârsit
6.	Focul de nestins
7.	Trupul si sufletul vor fi nimicite
8.	Dreptatea lui Dumnezeu va fi îndreptatita
9.	Nu va mai fi durere sau moarte
10.	Iadul nu a fost facut pentru noi

By Joe Crews 

Chiar exista focul vesnic si iadul?

Unul din subiectele cele mai confuze din punct de vedere teologic din Biblie este acela al iadului. Clerul a cam orbecait cât priveste acest subiect, iar laicii i-au distrus sensul pâna ce cuvântul a ajuns cel mai bine cunoscut drept ceva vulgar, obisnuit si de prisos. Pretutindeni, oamenii îsi pun aceleasi întrebari: Ce este iadul si unde se afla? Care este soarta celor rai? Oare un Dumnezeu al iubirii îi va chinui pe oameni de-a lungul întregii vesnicii? Oare focul iadului va reusi sa arda vreodata rautatea din sufletul pacatosilor?

Sunt întrebari care merita raspunsuri sanatoase din Biblie, iar controversa iscata în jurul subiectului n-ar trebui sa ne descurajeze într-atât încât sa nu expunem tot adevarul asa cum este el în Hristos. Mai întâi de toate, trebuie sa întelegem ca exista un cer de câstigat si un iad de evitat. Domnul Isus ne-a învatat ca fiecare suflet fie se va pierde, fie va fi câstigat. Nu exista un loc neutru si nici nu exista un premiu doi. “Fiul omului va trimite pe îngerii Sai si ei vor smulge din Împaratia Lui toate lucrurile, care sunt pricina de pacatuire si pe cei ce savârsesc faradelegea si-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul si scrâsnirea dintilor. Atunci cei neprihaniti vor straluci ca soarele în Împaratia Tatalui lor.” Matei 13:41-43.

Având în vedere aceste doua sfârsituri definitive pentru toti aceia care s-au nascut vreodata, cât de sinceri ar trebui sa fim în a cauta sa gasim calea cea dreapta. Domnul Hristos a zis: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.” Unica siguranta absoluta pentru fiecare este sa creada exact ceea ce a declarat Isus despre iad. Învatatura Lui este singura pe care ne putem baza întru totul si este cea adevarata. El a declarat ca unii vor fi aruncati în foc, iar altii vor straluci în împaratie.

Oricât s-ar parea de ciudat, multi conducatori religiosi Îî atribuie Domnului Isus o învatatura gresita cu privire la acest subiect. Ei Îl acuza practic ca El învata ca sufletul nemuritor se desprinde de trup la moarte si se duce fie în iad, fie la cer. Dar nu aceasta a învatat Domnul Hristos. Nu a lasat niciodata sa se înteleaga nici un pic ca sufletul fara trup s-ar desparti de trup la moarte. Si cu siguranta El nu a lasat niciodata impresia ca cei rai se vor chinui o vesnicie dupa ce vor muri.

Acum, haideti sa vedem ce a învatat de fapt Isus în legatura cu subiectul iadului. “Daca mâna ta te face sa cazi în pacat, taie-o; este mai bine pentru tine sa intri ciung în viata, decât sa ai doua mâini si sa mergi în gheena …” Marcu 9:43. Aceste cuvinte ale Învatatorului dovedesc dincolo de orice umbra de îndoiala ca trupul, el însusi, se duce în foc si nu vreo parte vaporoasa a sufletului. În Matei 5:30 El a mentionat ca “tot trupul” va fi aruncat în iad sau gheena. Asta înseamna mâini, picioare, ochi si toate celelalte membre ale trupului fizic.

În contrast cu ceea ce a învatat Domnul Hristos, amvoanele moderne rasuna de zugraviri dramatice închipuite ale sufletelor care parasesc trupul la moarte — suflete care nu au nici forma, nici continut. Aceasta conceptie, oricât de populara ar fi ea, este total contrara învataturii predicate de catre Isus. Retineti bine, deoarece Marele Învatator a descoperit-o în repetate rânduri în evanghelii–cei care vor fi aruncati în focul iadului se vor duce acolo cu mâinile, picioarele, ochii si toate trasaturile fizice ale corpului lor. Ei nu se vor duce în vreo stare vaporoasa a vreunui duh sau suflet fara chip.

Acum suntem pregatiti sa cercetam patru mari adevaruri din Biblie, care vor lumina majoritatea întrebarilor puse cu privire la soarta celor rai.

 

Pedeapsa dupa Judecata

Primul adevar important despre iad este acesta: Cei nemântuiti nu se duc în nici un loc de pedeapsa la moarte, ci ramân în morminte pâna la ziua judecatii când vor fi pedepsiti. Domnul Hristos a învatat acest adevar clar în bine-cunoscuta pilda a grâului si a neghinei. Dupa ce stapânul a semanat grâul în tarina, robul lui a venit sa-i spuna ca a iesit si neghina printre grâu. El a întrebat daca poate sa rupa buruienile când erau destul de mici. Raspunsul stapânului a fost: “Nu, ca nu cumva smulgând neghina, sa smulgeti si grâul împreuna cu ea. Lasati-le sa creasca amândoua împreuna pâna la seceris; si la vremea secerisului, voi spune seceratorilor: ‘Smulgeti întâi neghina si legati-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul strângeti-l în grânarul meu.'” Matei 13:29, 30.

Acum sa urmarim cuvintele Domnului Hristos care explica întelesul pildei: “Cel ce seamana samânta buna este Fiul omului. Tarina este lumea; samânta buna sunt fiii împaratiei; neghina sunt fiii Celui rau. Vrajmasul, care a semanat-o, este Diavolul; secerisul, este sfârsitul veacului; seceratorii, sunt îngerii. Deci, cum se smulge neghina si se arde în foc, asa va fi si la sfârsitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Sai si ei vor smulge din Împaratia Lui toate lucrurile, care sunt pricina de pacatuire si pe cei ce savârsesc faradelegea si-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul si scrâsnirea dintilor.” Matei 13:37-42.

Nimeni nu poate simplifica pilda exagerând cuvintele rostite de Domnul Isus. Este atât de limpede ca si un copil poate s-o înteleaga. El a spus ca neghina îi reprezinta pe cei rai si ca ei vor fi aruncati în foc “la sfârsitul veacului”. La seceris va avea loc despartirea, iar El a declarat limpede ca “Secerisul este sfârsitul veacului (lumii)”. Cum ar putea cineva sa înteleaga gresit aceste cuvinte ale Domnului Hristos? Însasi ideea ca cei rai sa se duca în iad la moarte contrazice învatatura anume data de Domnul nostru ca cei rai vor fi aruncati în foc la sfârsitul lumii.

Întrucât si judecata are loc dupa ce va veni Hristos, putem vedea cât de ilogic ar fi ca cineva sa fie pedepsit înainte de acel timp. Dreptatea cere ca cineva sa fie mai întâi judecat si apoi pedepsit. Petru declara: “Domnul stie sa izbaveasca din încercare pe oamenii cucernici si sa pastreze pe cei nelegiuiti, ca sa fie pedepsiti în ziua judecatii.” 2 Petru 2:9. Acuma nu-i asa ca este logic? Sa presupunem ca un om ar fi adus în fata judecatorului pentru ca a furat, iar judecatorul i-ar zice: “Închideti-l zece ani, iar pe urma îi vom judeca si cazul.” Ei bine, credem ca nici macar un judecator de pe pamânt nu s-ar purta atât de nedrept! Ar fi pus sub acuzatie pentru o astfel de fapta. Desigur ca Dumnezeu nu S-ar face vinovat de asa ceva!

Daca vom lasa Biblia sa spuna ce are de spus, nu va mai încapea nici o îndoiala cu privire la acest subiect. Cei rai sunt “pusi deoparte” pâna când? Pâna la “ziua judecatii”. Cu ce scop? “Ca sa fie pedepsiti”! Asta înseamna ca nu pot fi pedepsiti înaintea acelei zile a judecatii. Spune oare Biblia unde anume sunt ei pusi deoparte pâna când? Domnul Hristos Însusi a zis: “Nu va mirati de lucrul acesta, pentru ca vine ceasul când toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi afara din ele. Cei ce au facut binele, vor învia pentru viata, iar cei ce au facut raul, vor învia pentru judecata.” Ioan 5:28, 29.

Cât de simplu! Domnul Isus a declarat ca atât cei buni cât si cei rai vor iesi afara din mormintele lor ca sa primeasca fie viata vesnica, fie osânda. Asta dovedeste ca de la moartea lor pâna ce vor învia, nu vor primi nici o rasplata si nici o pedeapsa. Totul va avea loc dupa ce vor învia. Ei sunt pusi deoparte pâna în acea zi, asa cum a aratat Petru, dar Domnul Hristos ne-a descoperit unde stau ei pusi deoparte — “în mormânt”. Daca este nevoie de cuvinte mai simple de atât, ascultati-L pe Domnul Isus cum ne vorbeste în Luca 14:14 “Dar ti se va rasplati la învierea celor neprihaniti.” Sau ascultati-L iarasi mai bine în Matei 16:27, “Caci Fiul omului are sa vina în slava Tatalui Sau, cu îngerii Sai si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele Lui.” Când va fi “atunci”? Când are sa vina cu îngerii Sai. Nici o rasplata nu se va da pâna la învierea celor drepti, când va veni Domnul Isus cu toti îngerii. Aceste versete nu pot fi contestate. Luate în context, ele nu contin nici o ambiguitate si nici un înteles ascuns.

Domnul Hristos este citat din nou chiar în ultimul capitol din Biblie: “Iata, Eu vin curând si rasplata Mea este cu Mine ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui.” Apocalipsa 22:12. Aici, ni se aminteste ca “fiecare” îsi va primi dreapta rasplata când va reveni Domnul Isus pe acest pamânt. Iov declara ca: “cei rai sunt pastrati pentru ziua nimicirii. Ei vor fi scosi afara (înviati) la ziua mâniei.” Iov 21:30 (Versiunea King James). Daniel a scris ca cei care “dorm în tarâna pamântului se vor scula: unii pentru viata vesnica si altii pentru ocara si rusine vesnica.” Daniel 12:2. Mai încape oare vreo îndoiala unde se afla cei rai înainte de a fi înviati, judecati si pedepsiti? Avem marturia lui Petru, Daniel, Iov si a Însusi Învatatorului. Nu mai este loc de subterfugii. Ei sunt pusi deoparte în mormânt.

Acum ajungem la cel de-al doilea mare adevar despre iad: Nimeni dintre cei nemântuiti nu va fi aruncat în focul iadului înainte de cea de a doua venire a Domnului Isus de la sfârsitul lumii. Desi am vazut deja dovezi substantiale cu privire la acest punct, sa mai privim una. Descriind pedeapsa celor rai, Ioan scria: “Dar cât despre fricosi, necredinciosi, scârbosi, ucigasi, desfrânati, vrajitori, închinatori la idoli si toti mincinosii, partea lor este în iazul, care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua.” Apocalipsa 21:8.

 

Nu va exista o a doua moarte înaintea învierii

Vedem aici ca cei rai sunt descrisi ca suferind în focul iadului pedeapsa pentru pacatele lor. Dar care va fi pedeapsa aceea? “Moartea a doua” ne spune Ioan. Va dati seama ce dovedeste aceasta despre cei rai? Dovedeste ca nu vor fi aruncati în iazul cu foc decât dupa ce va avea loc învierea. Acesti oameni vor muri de moartea a doua în foc, dar nu pot sa sufere o a doua moarte pâna ce nu vor capata o a doua viata. Ei si-au trait prima viata în lumea aceasta si au murit de prima moarte, ajungând în mormânt. Înainte ca sa poata muri de a doua moarte, trebuie sa fie înviati — trebuie sa li se dea o a doua viata. Desigur ca aceasta va avea loc la sfârsitul lumii. Domnul Isus a declarat: “toti cei din morminte … vor iesi afara din ele.”

Acum, dupa ce vor primi o a doua viata la înviere, cei rai vor fi pedepsiti pentru pacatele lor în focul din iad, “care este moartea a doua”. Apropo, aceasta a doua moarte este moartea vesnica, definitiva din care nu va mai exista nici o înviere. Dar ceea ce trebuie sa amintim este timpul când va avea loc aceasta pedeapsa în focul din iad- adica dupa învierea de la sfârsitul lumii. Ea nu are loc la prima moarte asa cum au ajuns multi sa creada.

Oare ne spune Biblia cum vor fi aruncati cei rai în iazul cu foc? Da, ne spune. Ioan descrie evenimentele spectaculare care vor avea loc la încheierea celor o mie de ani. “Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi deslegat si va iesi din temnita lui, ca sa însele neamurile, care sunt în cele patru colturi ale pamântului, pe Gog si pe Magog, ca sa-i adune pentru razboi. Numarul lor va fi ca nisipul marii. Si ei s-au suit pe fata pamântului si au înconjurat tabara sfintilor si cetatea prea iubita. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.” Apocalipsa 20:7-9.

Acum la sfârsitul celor o mie de ani, toti oamenii rai care au trait vreodata pe pamânt, vor învia la a doua înviere. Dupa ce a descris cum vor învia cei drepti si cum vor domni împreuna cu Hristos în timpul celor o mie de ani, Ioan a declarat: “Ceilalti morti n-au înviat pâna nu s-au sfârsit cei o mie de ani.” Apocalipsa 20:5.

Ceilalti morti desigur ca sunt cei rai, iar învierea lor îi va oferi ocazia lui Satana sa-si reia lupta continua împotriva lui Dumnezeu si a sfintilor. El porneste sa strânga ostile celor pierduti care au fost înviati din morti. Are din nou oameni pe care sa-i însele si îi convinge ca împreuna vor fi în stare sa cucereasca Noul Ierusalim, care a coborât de la Dumnezeu din cer (Apocalipsa 21:2). Pe când ei înconjoara în mars cetatea, cei rai sunt distrusi deodata de focul care cade din cer asemenea unui torent peste ei. Acesta este focul iadului care reprezinta pedeapsa finala pentru pacat.

 

Unde se afla iadul

Biblia afirma clar ca focul îi distruge pe cei rai chiar aici pe “întinderea pamântului”. Fiecare scriitor al Bibliei, care vorbeste despre subiectul iadului, mai adauga înca o viziune asupra celei de a doua morti a celor rai. Petru declara: “Dar cerurile si pamântul de acum sunt pazite si pastrate, prin acelasi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecata si de pieire a oamenilor nelegiuiti.” 2 Petru 3:7. Apoi, continua prin a descrie ziua Domnului care va topi trupurile ceresti cu o mare caldura.

Limbajul folosit de Petru este foarte usor de înteles cu privire la locul de pedeapsa pentru cei nelegiuiti. El declara ca pamântul este pastrat pentru acel foc care va aduce judecata si pieirea celor rai. Pedeapsa lor va avea loc pe acest pamânt. Isaia declara: “Caci este o zi de razbunare a Domnului, un an de rasplatire si razbunare pentru Sion. Pârâiele Edomului se vor preface în smoala si pulberea lui în pucioasa; da, tara lui va fi ca smoala care arde.” Isaia 34:8, 9.

Profetul zugraveste întreaga planeta învaluita într-un foc nimicitor. Chiar pâraiele si praful se vor transforma în smoala si pucioasa care vor exploda. Isaia declara ca aceasta reprezinta razbunarea lui Dumnezeu si “rasplatirea” de la sfârsitul marei controverse.

David adauga aceste cuvinte la marturia de mai sus: “Peste cei rai ploua carbuni, foc si pucioasa; un vânt dogorâtor, iata paharul, de care au ei parte.” Psalmul 11:6. Observati ca foloseste aproape aceleasi cuvinte ca si Ioan si Petru când descriu soarta celor rai. Toti sunt de acord cu privire la locul pedepsei (pamântul) si la elementul care îi va pedepsi (focul).

Ajungem astfel la cel de-al treilea mare adevar cu privire la subiectul iadului. Iadul ca loc de pedepsire va fi de fapt acest pamânt transformat într-un iaz cu foc la Ziua Judecatii. Dar aceasta ridica si alte întrebari foarte interesante cu privire la soarta celor pierduti. Una dintre întrebarile cele mai controversate si uimitoare are de a face cu lungimea pedepsei. Cât timp vor continua sa traiasca si sa sufere cei rai în acel foc?

Nimeni nu poate sa raspunda cu precizie la aceasta întrebare deoarece Biblia zice ca ei vor fi pedepsiti dupa faptele lor. Asta înseamna ca vor fi grade de pedeapsa. Unii vor suferi mai mult decât altii. Dar putem declara un lucru cu siguranta si anume ca cei rai nu vor trai în acel foc de-a lungul vesniciei.

 

Focul din iad are un sfârsit

Exista câteva motive pentru care suntem atât de siguri în ceea ce priveste acest punct. Mai întâi de toate, se spune despre acest pamânt ca va constitui caminul, patria finala a celor neprihaniti. “Ferice de cei blânzi, caci ei vor mosteni pamântul!” Matei 5:5. Dupa ce a descris acest pamânt, care va trece cu troznet si va arde cu o mare caldura, Petru a vazut un pamânt nou, plin de neprihanire. “Dar noi, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamânt nou, în care va locui neprihanirea.” 2 Petru 3:13.

Nu se poate ca cei rai sa continue sa traiasca pe aceasta planeta deoarece ea i-a fost fagaduita, în întregime, semintei spirituale a lui Avraam (Romani 4:13). Dupa ce va fi curatit de tot blestemul pacatului, pamântul le va fi redat celor care l-au stapânit de la început si planul originar facut de Dumnezeu va fi restabilit. În sfârsit, el va fi ceea ce a vrut Dumnezeu ca el sa fie–un camin desavârsit pentru un popor desavârsit.

În al doilea rând, nu se poate ca cei rai sa continue sa traiasca pe acest pamânt, deoarece ei nu si-au pus niciodata încrederea în Domnul Hristos pentru viata vesnica. Doar dreptii vor primi darul vietii vesnice. “Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Ioan 3:16. Dar ce se va întâmpla cu cei care nu cred în El? Cu siguranta ca vor pieri. Biblia spune: “Plata pacatului este moartea.” Romani 6:23. Va rog sa nu pierdeti simplitatea extrema a acestor versete. Celor rai nu li s-a promis niciodata viata. În schimb li s-a promis moartea–moartea vesnica. Doar dreptilor, neprihanitilor li s-a promis viata–viata vesnica.

Dar exista doar un singur mod de a capata viata fara de sfârsit si acesta este prin credinta în Isus. Ioan o descrie astfel: “Si marturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viata vesnica si aceasta viata este în Fiul Sau. Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata.” 1 Ioan 5:11, 12. Dati-mi voie sa va pun o întrebare: Oare cei rai din iazul cu foc Îl au pe Fiul lui Dumnezeu? Desigur ca nu. Atunci cum ar putea avea viata? Ioan declara: “Stiti ca nici un ucigas n-are viata vesnica ramânând în el.” 1 Ioan 3:15. Oare acei ucigasi din focul iadului vor avea viata pe vecie? Niciodata.

Ar fi erezia cea mai teribila sa crezi ca poti obtine viata vesnica de la alt izvor decât de la Domnul Isus. De unde ar putea sa capete viata vesnica cei rai? Ap.Pavel declara ca Domnul Isus “a adus viata si nemurirea la lumina prin evanghelie.” 2 Timotei 1:10. (Versiunea King James). Inspiratia nu ne descopera nici o alta sursa de viata vesnica în afara evangheliei lui Hristos. Unde se afla vreun text în Biblie care sa descrie acordarea vietii vesnice celor rai? Putem adesea citi ca cei drepti o primesc, dar niciodata nu citim ca cei necredinciosi ar primi-o.

Pavel declara: “Iata, va spun o taina: nu vom adormi toti, dar toti vom fi schimbati, într-o clipa, într-o clipeala din ochi, la cea din urma trâmbita. Trâmbita va suna, mortii vor învia nesupusi putrezirii si noi vom fi schimbati. Caci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, sa se îmbrace în neputrezire si trupul acesta muritor sa se îmbrace în nemurire.” 1 Corinteni 15:51-53.

Acest text ne vorbeste despre un anume punct în timp când cei drepti vor fi schimbati într-o clipa în fiinte nemuritoare. Acel timp n-a venit înca. Va fi când va reveni Domnul Isus, când va avea loc învierea. Nicaieri în Biblie nu citim ca cei rai vor fi schimbati în acest mod. Si aceasta se întâmpla pentru ca ei n-au vrut sa primeasca niciodata darul vietii vesnice, asa ca nu pot sa aiba viata în iazul cu foc.
Este de neconceput si irational sa vrei sa creezi un astfel de eveniment. Este contrar Bibliei si respingator bunului simt. Ezechiel declara: “Sufletul care pacatuieste, acela va muri.” Ezechiel 18:4. Indiferent de ceea ce întelegem noi prin suflet, sa acceptam adevarul biblic simplu ca sufletul poate sa moara si va muri ca urmare a pacatului.

Daca cei rai traiesc o vesnicie în foc, atunci înseamna ca ei se bucura de acelasi lucru ca si dreptii numai ca într-un alt loc. Cine ar putea sa le dea lor viata vesnica în afara de Domnul Hristos? Ioan 3:16 reglementeaza problema aceasta atât de clar si de simplu. Cei care nu cred în singurul Fiu vor pieri. Vor muri. Vor muri de moartea a doua–o moarte vesnica din care nu vor mai fi înviati niciodata. Moartea aceasta nu va avea sfârsit. Reprezinta o pedeapsa fara sfârsit, vesnica, deoarece este o moarte fara sfârsit si vesnica.

 

Focul de nestins

Cineva ar putea sa puna urmatoarea întrebare: Dar ce putem spune despre focul de nestins care îi va arde pe cei rai? Nu înseamna oare ca nu se va stinge niciodata? Desigur. A stinge înseamna a pune capat, a opri. Nimeni nu va fi în stare sa stinga focul iadului. El este focul ciudat al lui Dumnezeu. Nimeni nu va reusi sa scape de el, stingându-l. Isaia declara despre acel foc: “Iata-i, au ajuns ca miristea, pe care o arde focul si nu-si vor scapa viata din flacari: caci nu va fi ca un carbune, la care se încalzeste cineva, nici un foc la care sta.” Isaia 47:14. Dupa ce îsi va fi împlinit lucrarea de nimicire, acel foc se va stinge. Nimeni nu va putea sa scape din flacarile lui stingându-l, dar în cele din urma nu va mai ramâne nici macar un carbune. Asa declara Scripturile.

Ieremia a profetizat ca Ierusalimul va arde cu un foc care nu se va putea stinge (Ieremia 17:27), dar el a ars pâna în temelii (2 Cronici 36:19-21). Cititi aceste versete si urmariti cum foloseste Biblia cuvântul “stinge”. Nu înseamna foc care nu se va stinge niciodata. Înseamna doar ceea ce spune “de nestins”. Nu se poate stinge.

Ce-am putea spune despre expresiile “vesnic” “în veci” folosite pentru a descrie focul iadului? Nu apare nici o contradictie si nici o confuzie ori de câte ori lasam Biblia sa-si ofere propria definitie a cuvintelor. Multi fac greseala de a aplica definitiile moderne acelor cuvinte biblice fara sa faca vreo referire la întelesul lor din contextul din vechime. Acest lucru violeaza una din regulile fundamentale de interpretare biblica.

Adevarul este ca focul vesnic nu înseamna un foc care nu se va stinge niciodata. Aceeasi expresie se foloseste în Iuda 7 cu privire la nimicirea Sodomei si Gomorei. “Tot asa Sodoma si Gomora si cetatile dimprejurul lor, care se dadusera ca si ele la desfrâu si au poftit dupa trupul altuia, ne stau înainte ca o pilda, suferind pedeapsa unui foc vesnic.”

Este evident ca Sodoma nu mai arde astazi. Valurile Marii Moarte trec peste locul unde au stat cândva acele cetati antice. Cu toate acestea, au ars de un “foc vesnic” si ni se spune ca ne stau ca pilda despre ceva. Ca pilda despre ce? “Daca a osândit El la pieire si a prefacut în cenusa cetatile Sodoma si Gomora, ca sa slujeasca de pilda celor ce vor trai în nelegiuire.” 2 Petru 2:6.

Asta este! Acel foc vesnic care a transformat Sodoma în cenusa reprezinta o pilda cu privire la ceea ce li se va întâmpla în cele din urma celor rai. Daca acest text este adevarat, atunci acelasi gen de foc care a nimicit Sodoma si Gomora îi va arde si pe cei rai în iazul cu foc. Va trebui sa fie un foc vesnic. Vrea oare sa însemne ca si cei rai se vor transforma în cenusa? Biblia confirma acest adevar: “Caci iata, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toti cei trufasi si toti cei rai vor fi ca miristea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul ostirilor si nu le va lasa nici radacina nici ramura … Si veti calca în picioare pe cei rai, caci ei vor fi ca cenusa sub talpa picioarelor voastre, în ziua pe care o pregatesc Eu, zice Domnul ostirilor.” Maleahi 4:1, 3.

Nici un cuvânt din nici o limba n-ar fi redat mai clar sau mai puternic. Acest foc vesnic arde pâna la capat vesnic. Chiar Satana, radacina, în cele din urma este ars. Cât de lesne de înteles ne apare întreg tabloul daca îi dam voie Bibliei sa-si explice proprii termeni. De ce manipulare vicleana a cuvintelor ar fi nevoie ca sa ocolesti întelesul evident al acestor cuvinte. Cu toate acestea, cei care au înteles o viata întreaga prin prejudecatile impuse lor de traditie cuvintele “îi va arde … vor fi ca cenusa” vor insista sa creada ca cei rai sunt înca vii si sufera. Evident ca exista câteva versete ambigue cu privire la acest subiect, dar credem ca ele se armonizeaza toate când luam în considerare contextul si trebuie sa-i dam voie Bibliei sa fie propriul ei comentariu.

Chiar cuvintele Domnul Hristos din Matei 25:46 nu sunt atât de derutante, întelesul lor fiind evident. “Si acestia vor merge în pedeapsa vesnica, iar cei neprihaniti vor merge în viata vesnica.” Multi se poticnesc de expresia “pedeapsa vesnca”, dar observati ca nu zice “pedepsire vesnica.” Oricare ar fi pedepsa, va dura vesnic. Oare ne spune Biblia din ce consta pedeapsa? Desigur. “Plata pacatului este moartea.” Romani 6:23. Asa ca Domnul Isus vroia sa spuna ca moartea va fi vesnica. Nu se va termina niciodata. Nu va fi întrerupta niciodata de vreo înviere.

Ap.Pavel simplifica si mai mult explicatia prin aceste cuvinte: “într-o flacara de foc, ca sa pedepseasca pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu si pe cei ce nu asculta de evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsa …” Urmariti acum, ap.Pavel urmeaza sa ne spuna care este pedeapsa. “Ei vor avea ca pedeapsa o pierzare vesnica, de la fata Domnului si de la slava puterii Lui.” 2 Tesaloniceni 1:8, 9. Asa ca pedeapsa reprezinta pierzarea vesnica – o nimicire care va fi vesnica. Din ea, nu va mai exista nici o înviere si nici o nadejde de viata.

Dar ce-am putea spune despre viermele lor care nu moare? Multi au citit cuvintele Domnului Isus despre iad “unde viermele lor nu moare si focul nu se stinge.” Marcu 9:46. Unii au interpretat ca viermele ar fi sufletul. Oare asta a vrut sa spuna Domnul Isus? Nicaieri în Biblie nu exista vreo aluzie ca sufletul ar fi un vierme.

În acest loc Domnul Isus a folosit cuvântul “Gheena” pentru “iad”. Din întâmplare, Gheena era chiar un loc real de ardere chiar în afara zidurilor Ierusalimului. Fara îndoiala ca ascultatorii Domnului Hristos chiar si vedeau cum se ridica fumul din Valea Gheenei, acolo unde permanent se ardeau cadavrele si gunoiul. Daca ceva cadea dincolo de flacarile nimicitoare, era imediat mâncat de viermi. Având în fata ochilor scenele vii ale nimicirii totale, Domnul Isus S-a folosit de focul Gheenei ca de un exemplu al nimicirii totale prin focul iadului. Focul nu se stingea niciodata, iar viermii permanent mâncau trupurile – un tablou al nimicirii totale.

Probabil ca cel mai derutant text despre iad este cel în care Ioan face aluzie la fumul care se urca “din veci în veci”. Pentru cei care sunt nefamiliarizati cu aceasta expresie folosita în Biblie, într-adevar pare foarte derutant. Dar o comparatie a versetelor atât din Vechiul cât si din Noul Testament descopera ca aceste cuvinte “în veci” se folosesc de 57 de ori în Biblie cu referire la ceva care a ajuns deja la sfârsit. Cu alte cuvinte, “în veci” nu înseamna întotdeauna “fara sfârsit”.

Ar putea fi citate multe exemple cunoscute, dar doua sau trei chiar merita sa fie amintite. În Exodul 21, se stabilesc conditiile cu privire la legea robiei. Daca un rob alegea sa continue sa-l slujeasca pe stapânul pe care-l iubea decât sa se elibereze la termenul fixat, atunci urma ca urechea sa-i fie strapunsa cu o sula, iar Scriptura declara: “robul sa ramâna pentru totdeauna în slujba lui.” Versetul 6. Dar cât timp urma sa-si slujeasca stapânul acel rob? Doar atât cât traia, desigur. Asa ca “pentru totdeauna” nu însemna la nesfârsit. Ana si-a dus fiul, pe Samuel, la templul Domnului, unde urma “sa ramâna acolo pentru totdeauna.” 1 Samuel 1:22. Cu toate acestea, în versetul 28 ni se spune clar “toata viata lui sa fie dat Domnului.” Întelesul original al cuvintelor “pentru totdeauna” indica o perioada de timp nedefinita. De obicei, defineste perioada de timp în care ceva continua sa existe cât o impun conditiile. Chiar perioada de timp cât a stat Iona în pântecul chitului este descrisa de el ca “pe vecie”. Iona 2:6.

Cineva ar putea obiecta ca aceasta ar putea limita chiar viata dreptilor în ceruri, deoarece ei sunt descrisi ca proslavindu-L pe Dumnezeu pe vecie. Termenii sunt aceeasi atât pentru cei mântuiti cât si pentru cei pierduti. Dar exista o deosebire foarte mare între situatiile implicate. Sfintii primesc darul nemuririi. Viata lor se masoara acum cu viata lui Dumnezeu. Nemurire înseamna “nesupus mortii”. Cuvintele “pe vecie” folosite cu referire la ei ar putea însemna “fara sfârsit”, deoarece ei sunt deja fiinte nemuritoare. Dar când “pe vecie” se foloseste ca sa-i descrie pe cei rai, vorbim despre fiinte muritoare care pot sa moara si trebuie sa moara. “Pe vecie” pentru ei înseamna atât cât poate supravietui natura lor muritoare în focul care îi pedepseste dupa faptele lor.

 

Trupul si sufletul vor fi nimicite

Ajungem astfel la ultimul adevar cu privire la soarta celor rai. Dupa ce cei nemântuiti vor fi pedepsiti dupa pacatele lor, le vor fi sterse din existenta, atât trupul cât si sufletul. Domnul Isus declara lucrul acesta foarte simplu: “Nu va temeti de cei ce ucid trupul … ci temeti-va mai degraba de Cel ce poate sa piarda si sufletul si trupul în gheena.” Matei 10:28.

În lumina acestei declaratii, cum ar putea cineva sa mai pretinda ca cei rai au nemurirea? Domnul Isus, Singurul care poate acorda darul vietii, respinge posibilitatea ca cei din iad sa continue sa traiasca în oricare forma. Viata va fi curmata pe vecie, iar trupul va arde în foc.

Psalmistul scria: “Dar cei rai pier si vrajmasii Domnului sunt ca cele mai frumoase pasune: pier, pier ca fumul. Psalmul 37:20. “Înca putina vreme si cel rau nu va mai fi; te vei uita la locul unde era si nu va mai fi.” Versetul 10.

Se folosesc cele mai puternice cuvinte, cele mai hotarâtoare din limbajul omenesc pentru a descrie nimicirea din iad, dar unii mai insista ca autorii Bibliei nu vor sa se înteleaga chiar ceea ce exprima cuvintele lor. “Nimici,” “arde,” “nimici cu desavârsire,” “moarte” – oare aceste cuvinte au vreun înteles tainic, opus întelesului Bibliei decât îl au în alte carti? N-avem nici un motiv sa gândim altfel. Adevarul este ca teologii au facut un capcaun din bunul nostru Dumnezeu al iubirii. A fost zugravit ca fiind mai crud decât Hitler. Chiar daca Hitler i-a chinuit pe oameni si a facut experiente pe ei, în cele din urma i-a lasat sa moara, dar dupa pretentiile unor teologi, Dumnezeu va pastra aceste suflete nemuritoare cu scopul de a le vedea chinuindu-se si scâsnind de durere de-a lungul vesniciei.

 

Dreptatea lui Dumnezeu va fi îndreptatita

Un astfel de tablou nu numai ca-L reprezinta gresit pe Dumnezeul iubirii, dar Îi si deformeaza dreptatea. Gânditi-va putin la implicatiile unei doctrine care ar trimite fiecare suflet pierdut într-un iad imediat, fara de sfârsit chiar de la moarte. Sa presupunem ca un om ar muri cu 5000 de ani în urma având un singur pacat îndragit. Sufletul sau s-ar duce imediat în iad ca sa fie chinuit o vesnicie. Apoi, gânditi-va la o alta moarte, cea a lui Adolf Hitler, care a ordonat moartea a milioane de oameni. Dupa aceasta învatatura atât de cunoscuta, si sufletul lui s-ar duce imediat în iad ca sa sufere vesnic, dar omul care a pierit din pricina unui singur pacat, va arde cu 5000 de ani mai mult decât Hitler. Cum ar putea asta sa fie drept? Oare Dumnezeu S-ar purta astfel? S-ar contrazice declaratia Bibliei cum ca fiecare trebuie pedepsit dupa faptele lui.

Exista doua puncte de vedere extreme care circula în prezent cu privire la pedeapsa celor rai. Unul este universalismul, care sustine ca Dumnezeu este prea bun ca sa îngaduie ca cineva sa piara. Al doilea este învatatura teribila a chinului vesnic care va continua toata vesnicia într-un abis întunecat de suferinta si durere. Amândoua sunt gresite. Adevarul se afla undeva la mijloc. Dumnezeu îi va pedepsi pe cei rai dupa faptele lor, dar nu va perpetua raul pedepsindu-l pe vecie.

Sincer cred ca multe suflete sincere au fost întoarse de la Dumnezeu din pricina repulsiei lor fata de reprezentarea gresita a caracterului Sau. Ele nu pot sa iubeasca pe Cineva care îi va tine pe cei rai într-un chin vesnic fara sa existe nici un scop în sine. Nu exista nici o reabilitare. O astfel de masura punitiva n-ar face decât sa slujeasca unui spirit de razbunare si de îndreptatire. Oare asa arata Dumnezeu? Dupa ce a auzit adevarul biblic despre iad, un director de banca m-a luat în brate si mi-a zis: “Joe, cred din nou în Dumnezeu. Anii de zile am fost necredincios deoarece fusesem învatat ca Dumnezeu îi va chinui pe cei rai o vesnicie.”

 

Nu va mai fi durere sau moarte

Curând, într-o buna zi, Dumnezeu va avea un univers curat. Toate urmarile pacatului se vor sterge pentru totdeauna. Nu va mai exista pacat, nu vor mai fi pacatosi si nici un diavol care sa ispiteasca. Va fi exact asa cum planuise Dumnezeu universul de la început.

Ioan a descris acel camin din viitor prin aceste cuvinte: “El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintâi au trecut.” Apocalipsa 21:4.

I-ati putea gasi suferintei vreun loc în acele cuvinte pretioase în dreptul cuiva în întreg unversul recreat? Dumnezeu a spus ca plânsul si durerea nu vor mai fi. Îl credeti pe Dumnezeu pe cuvânt sau alegeti sa credeti ceea ce presupune omul? La doar patru versete înainte ca sa scrie aceasta fagaduinta, Ioan a descris cum vor fi aruncati cei rai în iazul cu foc. “Oricine n-a fost gasit în cartea vietii, a fost aruncat în iazul de foc. Apoi am vazut un cer nou si un pamânt nou, pentru ca cerul dintâi si pamântul dintâi pierisera.” Apocalipsa 20:15; 21:1.

Acel iaz de foc se afla chiar aici pe planeta pamânt dupa textul din Apocalipsa 20:9. Dar observati ca acest loc unde vor arde cei rai, va trece, iar Dumnezeu va recrea un nou pamânt în locul lui. Noul Ierusalim va coborî înainte ca sa-i nimiceasca acel foc pe cei rai, iar dupa aceea, conform versetului 4, nu va mai fi tânguire, tipat, durere sau moarte. Ca sa nu mai existe nici o durere, nu trebuie sa mai existe nici un iad vesnic. Cele doua lucruri se exclud reciproc. Ar trebui sa-I multumim lui Dumnezeu în fiecare zi ca planul Sau în cele din urma va aduce un sfârsit suferintei. Satana nu va mai fi aici ca sa provoace durere, iar Dumnezeu ne fagaduieste ca în împaratia Sa nu va mai exista nici o umbra de durere.

 

Iadul nu a fost facut pentru noi

În cele din urma, ar trebui sa ne bucuram ca iadul nu a fost facut nici pentru dvs. si nici pentru mine. Domnul Isus a declarat ca el “a fost pregatit diavolului si îngerilor lui.” Matei 25:41. Daca ne vom împiedica si vom ajunge în acel foc, va fi cea mai colosala gafa pe care am putea s-o facem vreodata. N-ati putea sa ajungeti acolo decât trecând peste trupul strapuns al Domnului Isus Hristos si în ciuda iubirii Tatalui, a rugamintilor staruitoare ale Duhului Sfânt si a influentei ceresti a milioane de îngeri. Întrebarea din tot universul acesta la care nu se poate gasi vreun raspuns este: “Cum vom scapa noi, daca stam nepasatori fata de o mântuire asa de mare?” Evrei 2:3. Nu exista nici un raspuns deoarece nu exista nici o scapare decât prin Domnul Hristos si prin crucea Lui. Nimeni nu se va pierde pentru ca a pacatuit, deoarece toti pacatuim. Nimeni nu va fi omis din cer deoarece a mintit, a furat sau a comis adulter. Singurul motiv pentru care cineva va fi pierdut va fi deoarece refuza sa se întoarca de la pacatul sau si sa vina în bratele unui Mântuitor iubitor care este gata sa ierte si sa curateasca de orice nelegiuire. “Fiindca atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Ioan 3:16.

 

Chiar E Nevoie De Botez?

Table of Contents
1.	Introducere
2.	Două cerinţe pentru a fi în cer
3.	Câte feluri de botez?
4.	Cine este îndreptăţit să se boteze?
5.	Oare are vreo importanţă la Dumnezeu modul cum te botezi?
6.	Oare se cade vreodată să te rebotezi?

By Joe Crews 

Introducere

Să presupunem că ai avea ocazia să-i întrebi pe cei ce locuiesc în sutele de case cel mai aproape de tine cu privire la subiectul botezului creştin. Ce răspuns crezi că ai primi la această întrebare: “Cum ar trebui să se boteze cineva ca să respecte îndrumările date de Biblie pentru a fi mântuit?”

Probabil că ai căpăta zeci de răspunsuri diferite, poate chiar sute. Unii s-ar putea să răspundă că ei nu cred de loc că e nevoie să te botezi ca să fii mântuit. Alţii vor răspunde că adevăratul botez înseamnă să te bagi de trei ori complet sub apă. Alţii vor susţine că doar câteva picături de apă stropită pe cap constituie un botez corect, în timp ce alţii vor insista că trebuie turnată apă peste candidatul de la botez. Puţini vor susţine cu tărie că un botez corect constă dintr-o scufundare pe spate în apă. Oarecum, subiectul botezului a generat o multitudine de idei despre cum să fie realizat şi cui să fie administrat. Cu toate acestea, toţi cred că metoda lor se bazează pe o singură carte de autoritate–Biblia. Cum este oare posibil ca să iasă atâta confuzie din aceeaşi carte?

O persoană din Hollywood, California, a insistat ca să fie scufundată într-un bazin uriaş plin cu petale de trandafiri. Şi dacă vi se pare bizar, gândiţi-vă doar la cele mai recente întâmplări care au implicat oameni ai sutanei. Un predicator şi-a strâns noii convertiţi pe o stradă din Baltimore şi a pus furtunul de apă pe ei, declarându-i botezaţi. Un alt pastor s-a întâlnit într-o alimentară cu o doamnă, care vroia să fie botezată, iar el a stropit-o chiar acolo pe loc –cu ce credeţi–cu o sticlă de Coca-Cola.

În ciuda pretenţiilor lor că nu este aşa, este cât se poate de evident că toţi aceşti oameni au studiat foarte superficial Cuvântul lui Dumnezeu în legătură cu acest subiect. Felul lor de a căuta mântuirea s-a întemeiat în mare măsură pe tradiţii păgâne sau ignorarea totală a Scripturilor. Totuşi, cât ne priveşte pe noi, nu ne interesează de loc astfel de invenţii omeneşti. Doar în mărturia Bibliei găsim adevărul adevărat cu privire la însemnătatea şi metoda corectă de botez.

 

Două cerinţe pentru a fi în cer

Mai întâi, ne vom întoarce la învăţătura dată de Însuşi Învăţătorul, aşa cum a definit El condiţiile de intrare în împărăţia Lui. “Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în împărăţia lui Dumnezeu.” Ioan 3:5. Probabil că această declaraţie este cea mai hotărâtoare şi mai definitorie pe care a făcut-o vreodată Domnul Hristos în legătură cu acest subiect. Cuvintele Lui sunt mult prea clare ca să fie înţelese greşit–anume că există două cerinţe absolute ca să intri în cer. Fiecare dintre noi trebuie să treacă prin cele două experienţe ca să fie mântuit.

Dar ce a vrut Domnul Isus să zică prin acea declaraţie făcută lui Nicodim? Ce vrea să zică să te naşti din Duh? Şi ce înseamnă să te naşti din apă? Contextul discuţiei cu bogatul fariseu nu lasă nici o îndoială cu privire la ceea ce a vrut să spună Învăţătorul prin acele cuvinte. În versetul 3, El a descris naşterea spirituală cât se poate de simplu: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Aşa că “să te naşti din Duhul” se referă clar la convertire. Apoi Domnul Isus a continuat să descrie în versetele 7 şi 8 lucrarea tăcută a Duhului în misiunea Lui de transformare.

Acum vom încerca să arătăm că să te naşti din apă se referă la botez. Aceste două lucruri ades se leagă strâns în Scripturi. Convertirea înseamnă o schimbare profundă interioară, iar botezul reprezintă semnul exterior, fizic, precum că a avut loc o schimbare. Urmăriţi cum Domnul Hristos a repetat cele două condiţii pentru a fi mântuit cu o altă ocazie, “Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.” Marcu 16:16.

Această credinţă în vederea mântuirii reprezintă echivalentul naşterii din Duhul şi se uneşte cu botezul în acelaşi fel în care l-a unit Domnul Isus în timp ce vorbea cu Nicodim. Credinţa în meritele salvatoare ale crucii produce schimbarea miraculoasă pe care o simbolizează botezul cu apă. La acest punct, s-ar putea ca cineva să-şi amintească de tâlharul de pe cruce şi să susţină că nu se poate ca botezul să fie una din cerinţele stricte ale mântuirii trasate de Domnul nostru. Oare Domnul Isus nu i-a făgăduit acelui tâlhar un loc în împărăţia Sa? Şi doar tâlharul nu s-a botezat!

Este adevărat că nu se raportează nicăieri că tâlharul s-ar fi botezat, deoarece cu siguranţă că n-a mai avut ocazia să se boteze, după ce L-a primit pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor al său. Nu putea să se dea jos de pe cruce acolo unde era executat de autorităţile romane. Dacă ar fi putut să se dea jos de pe cruce, cu siguranţă că ar fi făcut multe lucruri. S-ar fi întors de la viaţa lui pătată, ar fi reparat tot ceea ce furase şi s-ar fi conformat pe deplin adevărului pe care acum îl înţelegea. Dar întrucât fizic îi era cu neputinţă să facă vreunul din aceste lucruri, i-a fost atribuită viaţa de deplină ascultare dusă de Domnul Isus. Iată de ce Dumnezeu a putut să-l accepte, iar Isus a putut să-i ofere o asigurare glorioasă de mântuire. Botezul Domnului Isus a fost pus în dreptul meritelor lui–o faptă care i s-ar fi cerut tâlharului, dacă el ar fi fost în stare s-o împlinească.

Apropo, acelaşi transfer ar avea loc astăzi dacă situaţia s-ar asemăna. Să presupunem că cineva m-ar aborda chiar astăzi, cerându-mi să-l botez. Dorinţa lui este atât de urgentă şi stăruitoare încât mă imploră să-l botez imediat. Ne urcăm în maşina mea ca să mergem la un lac din apropiere unde este un loc potrivit să împlineşti un astfel de serviciu divin. Dar pe drumul spre lac, are loc un accident teribil. Pasagerul meu este ucis în acel accident. Oare va fi pierdut pentru că n-a ajuns să se scufunde în apă împreună cu Domnul său? Desigur că nu. El luase hotârârea şi se afla în drum ca să asculte de Domnul său când a murit. Dumnezeu nu cere niciodată imposibilul de la nimeni. Cu toate acestea, bazându-ne pe ceea ce am aflat de pe buzele Domnului Isus, putem trage cu încredere concluzia că dacă cineva are ocazia să se boteze şi refuză s-o facă, acea persoană nu poate intra în împărăţia cerurilor.

 

Câte feluri de botez?

Oare există multe feluri acceptabile de a te boteza? Nu este chiar aşa după ap.Pavel. El scria: “Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.” Efeseni 4:5. Deşi există nenumărate credinţe false, dumnezei falşi şi botezuri false, există unul singur care este adevărat. Dar cum putem să-l discernem pe cel adevărat printre toate pretenţiile religiilor moderne?

Răspunsul se află în Cuvântul lui Dumnezeu şi în simbolul real al actului botezului. Cu alte cuvinte, modul cum se face botezul este dictat de înţelesul botezului. Să urmărim cu atenţie descrierea pe care o face ap.Pavel frumoasei ceremonii şi ceea ce reprezintă ea de fapt: “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă… Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Romani 6:4-6.

Înţelegeţi sensul cuvintelor lui Pavel? A existat o moarte a vieţii celei vechi a păcatului, care se identifică cu “omul cel vechi”. Acum, acel trup al răului trebuie îngropat cum se cuvine, iar Pavel ne spune că botezul reprezintă ocazia de a “îngropa” acea fire răstignită. Prin intrarea în apă spre a conduce o înmormântare spirituală şi pentru a sărbători viaţa cea nouă pe care a căpătat-o candidatul prin Duhul Sfânt, Pavel spune că sărbătorim amintirea morţii, îngropării şi învierii a Însuşi Domnului Isus. Ce faptă încărcată de semnificaţie pentru noii convertiţi! Ei dau mărturie în public faţă de transformarea lăuntrică ce a avut loc în viaţa lor şi simbolic intră în bucuria unei noi vieţi de ascultare şi biruinţă.

Daţi-mi voie să vă întreb ceva. Cum am putea ideal să simbolizăm această întreagă experienţă a morţii faţă de păcat, îngroparea cu Isus şi învierea la o nouă viaţă? Nu există nici o cale mai desăvârşită de a reprezenta toţi aceşti paşi decât să închizi ochii, să-ţi ţii răsuflarea, mâinile să le ai împreunate şi să fii încet scufundat sub apă. Oare aceasta nu explică motivul pentru care avem un raport atât de detaliat despre botezul Domnului Isus? Deşi fusese umplut de Duhul din pântecele mamei Sale, Domnul Isus l-a îndemnat pe Ioan să-L boteze. El a spus: “Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Matei 3:15.

Urmăriţi cum a fost dusă la îndeplinire ceremonia în râul Iordan. “În vremea aceea, a venit Isus din Nazaretul Galileii, şi a fost botezat de Ioan în Iordan. Şi îndată, când ieşea Isus din apă, el a văzut cerurile deschise, şi Duhul Sfânt pogorându-Se peste El ca un porumbel.” Marcu 1:9, 10. Contrar zugrăvirilor distorsionate din versiunea cinematografică de la Hollywood, scena s-a desfăşurat în râul Iordan şi nu lângă râu, pe mal. Cuvintele anume rostite sunt deosebit de importante aici. Marcu descrie că ei “ieşeau din apă” după botez. Isus a fost total scufundat în apă ca “să împlinească tot ce trebuie împlinit” şi să le dea un exemplu desăvârşit urmaşilor Săi din totdeauna.

Oare ucenicii Domnului Isus au continuat să-şi boteze candidaţii în acest fel rânduit de cer, după ce Domnul Isus S-a întors la ceruri? În Fapte 8, citim cum a procedat credinciosul Filip cu famenul etiopian în deşert. Un înger i-a poruncit lui Filip să o ia spre sud spre deşertul Gaza, unde într-o caleaşcă se afla eminentul conducător guvernamental. Acolo, Duhul i-a spus lui Filip să se apropie de vistiernicul etiopian, care citea din cartea lui Isaia. Când a mărturisit că nu înţelege ce citeşte, Filip a început să-i predice despre Isus, care împlinise profeţia mesianică a Mielului supus.

Apoi, avem drept mărturie şi această conversaţie interesantă, raportată de către Luca pentru binele nostru. “Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: ‘Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?’ Filip a zis: ‘Dacă crezi din toată inima, se poate.’ Famenul a răspuns: ‘Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.’ A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă şi Filip a botezat pe famen. Când au ieşit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip şi famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul îşi vedea de drum, plin e bucurie…” Fapte 8:36-39.

S-ar părea că Duhul lui Dumnezeu ştia mai dinainte că unii vor avea îndoieli cu privire la felul cum trebuie să se boteze cineva şi de aceea l-a îndemnat pe Luca să repete cuvintele: “s-au pogorât amândoi în apă — amândoi Filip şi famenul.” Aici avem dovezi clare cum că prima biserică folosea scufundarea totală, aşa cum Ioan procedase cu Domnul Isus. De fapt, în toate rapoartele inspirate despre activităţile bisericii cât privea evanghelizarea apostolică, nu avem nici o indicaţie că această practică s-ar fi schimbat de la modelul stabilit de către cei doi veri (Domnul Isus şi Ioan) la râul Iordan.

Uneori îi venea greu lui Ioan Botezătorul să-şi împlinească slujba lui deosebită din pricina lipsei de apă din acel ţinut secetos. Ni se spune că “Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim pentru că acolo erau multe ape şi oamenii veneau ca să fie botezaţi.” Ioan 3:23. Din nou Biblia include această informaţie inspirată ca să ne arate că există un singur mod corect de a spăla păcatul prin botez şi de a se alătura trupului Domnului Hristos. Ioan nu putea să ia o cană de apă şi să-şi împlinească lucrarea stropind-o sau vărsând-o pe candidat. Era obligat să rămână în oraşele de-a lungul râului Iordan, unde se afla destulă apă ca să scufunde total candidaţii în ea. Oamenii trebuiau să vină la el pentru a-şi “îngropa” viaţa veche de păcate în apa botezului.

Acum, haideţi să privim dovada cea mai puternică cu putinţă a poziţiei Domnului Hristos asupra acestui subiect. Ori de câte ori S-a referit la botez, Domnul Isus a folosit cuvântul grecesc “baptizo” de unde derivă cuvântul englezesc “baptism” şi românesc “botez”. Erudiţii şi experţii lingvişti au trasat istoria acestui cuvânt de-a lungul a două mii de ani de folosire. Au descoperit că a fost folosit de orice domeniu de învăţătură sau comunicare cu putinţă şi nici măcar o dată nu a deviat de la sensul lui primar de îngropare sau acoperire totală.

Dr. Conant rezumă concluzia cercetătorilor care au realizat studiul exhaustiv. Cu privire la cuvântul “baptizo,” el a declarat: “În mare, cuvântul şi-a păstrat sensul de bază fără să se schimbe. Din timpurile cele mai vechi ale literaturii greceşti până la încheierea acelei epoci, o perioadă de aproape 2000 de ani, nu s-a găsit nici un exemplu în care cuvântul să aibă alt sens. Nu există nici un loc în care să însemne aplicarea parţială de apă prin stropire sau udare, sau curăţare, purificare, alt sens de actul literal de scufundare ca mijloc de curăţire sau purificare.”

Este deosebit de însemnat faptul că Domnul nostru a ales să folosească acel cuvânt “baptizo” pentru botez. Mai existau şi alte cuvinte greceşti care ar fi putut fi folosite care înseamnă fie stropire, fie scufundare, dar Domnul Hristos nu a folosit niciodată astfel de termeni ca să descrie botezul. El S-a folosit întotdeauna de singurul cuvânt care reflectă pe deplin simbolul acestei ceremonii solemne–moartea, îngroparea şi învierea.

 

Cine este îndreptăţit să se boteze?

În lumina acestor informaţii, am putea oare hotârî acum cine ar putea fi un candidat bun pentru a se boteza? Biblia oferă trei condiţii pe care trebuie să le împlinească cel care se pregăteşte pentru acest pas. Domnul Isus a zis: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.” Matei 28:19, 20.

Întrucât botezul reprezintă mărturia exterioară a convertirii, este imediat clar de ce a poruncit Domnul Isus ca toţi să fie învăţaţi înainte de a fi îndreptăţiţi să aibă parte de acest obicei sfânt. Fără să înţeleagă planul de mântuire, nimeni nu poate să aibă parte de binecuvântările îmbelşugate care decurg din el. Domnul Hristos a lăsat ca orice candidat să fie instruit prin învăţăturile Sale înainte de a intra în apa botezului. Este nevoie ca ei să înţeleagă pe deplin însemnătatea a ceea ce fac.

El a mai accentuat urgenţa acestei lucrări de pregătire când a declarat: “Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit.” Marcu 16:16. Nici un păcat nu se poate ierta şi nici o convertire nu poate avea loc fără ca să existe credinţă din partea candidatului. Altfel actul fizic al botezului ar fi un ritual gol, mecanic. Inspirat, Petru, în ziua Cincizecimii, a sprijinit cuvintele Domnului Isus adăugând o a treia premisă pentru botez. El a spus: “Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos spre iertarea păcatelor voastre.” Fapte 2:38.

Acum tabloul devine din ce în ce mai clar. Înainte ca cineva să se pregătească spiritual pentru botez, trebuie să existe toate elementele necesare–să-L primească pe Isus şi să se nască din nou. Instruirea, credinţa, pocăinţa şi adevărata convertire vor trebui să preceadă întotdeauna renunţarea în public la vechea viaţă de înrobire păcătoasă.

Imediat ne vom da seama că pruncii nu se pot încadra în această ceremonie unică. Este cu neputinţă ca un copilaş să împlinească condiţiile stabilite de aceste texte. Un copilaş nu poate fi învăţat şi este mult prea mic ca să fie conştient de păcat şi să se pocăiască. Aşadar, trebuie să conchidem că toate ritualurile de stropire cu apă a bebeluşilor care gânguresc la ceremoniile de botez nu au nimic de a face cu botezul biblic. Îi putem consacra pe bebeluşii nou-născuţi lui Dumnezeu, ne putem ruga pentru ei şi pentru părinţii lor, dar asta nu va înlocui niciodată botezul după Biblie.

Majoritatea oamenilor nu cunosc că biserica catolică însăşi a botezat prin scufundare până în secolul al zecelea sau al unsprezecelea. Am văzut catedralele vechi din Orient cu baptisterii mari în care să poată încăpea mai mulţi oameni deodată. Acele bazine de botez treptat n-au mai fost folosite pe când s-a trecut la primirea în biserică a oricărui membru. Întrucât bebeluşii nu puteau fi băgaţi sub apă fără să fie în pericol, la început au fost udaţi bine, apoi s-a turnat apă multă pe ei şi în cele din urmă s-a ajuns la o atingere a mâinii ude a preotului între ochii micuţului. Asemenea multor altor orânduieli, şi aceasta a suferit şi a murit încet la presiunile neobosite ale compromisului cultural şi al convenienţelor. Obiceiul păgân de a stropi nu numai că a pătruns în tradiţia catolică şi ortodoxă, dar a trecut în cele din urmă şi în diferitele credinţe protestante.

Acum câţiva ani pe când locuiam în Bangalore, India, am fost trezit din pat dis-de-dimineaţă de o bătaie tare şi insistentă la uşa mea. Cel care venise să mă viziteze îmi era total necunoscut, dar apelul lui urgent mi-a atras atenţia şi m-a făcut să mă îmbrac repede. Avea mare nevoie de un pastor şi eu eram singurul disponibil. Era un creştin indian ai cărui vecini îşi pierduseră un copilaş în timpul nopţii. “Ei bine”, mi-a zis el, pe când mergeam grăbiţi spre casa lui, “pastorul bisericii din care face parte vecinul meu nu va avea nimic împotrivă ca familia să aranjeze înmormântarea, deoarece dintr-un oarecare motiv nu-şi botezaseră copilul prin stropire când era mic. Aş dori ca dvs. să le faceţi o vizită şi să le oferiţi încurajare şi alinare.”

Am găsit familia aproape devastată de durere. Tatăl încerca să construiască un sicriaş pentru copil din nişte scânduri aspre. Mama plângea de durere pe când îşi ţinea strâns copilul mort în braţe. În timp ce l-am ajutat pe tată să termine sicriaşul făcut de mână, mi-a explicat în amănunţime ce îi spusese despre copil propriul lui pastor. Deoarece neglijaseră să-i facă un botez oficial copilului, acum credeau că urma să ardă în iadul de foc, iar pastorul nu vroia nici să oficieze înmormântarea şi nici să le dea un loc de înmormântare la cimitir.

După ce am aşezat corpul cel mic în cutie, am strâns familia în cerc şi am condus cel mai neobişnuit serviciu divin de înmormântare din viaţa mea. După ce am rostit cuvinte de alinare, i-am asigurat că faptul că nu şi-au botezat copilul cu câteva picături de apă stropite pe el, aşa cum era obiceiul, nu urma să aibă de loc de a face cu mântuirea lui. În zelul meu, i-am asigurat că bebeluşul este mult mai sigur de mântuirea lui decât preotul care refuzase să fie prezent în acea zi. După aceea, am luat cutia şi familia în camioneta mea şi i-am dus spre un loc de “teren neconsacrat” unde l-am aşezat la odihnă pe micuţ. Ce concept păgân că omul poate să sfinţească chiar terenul pe care Dumnezeu l-a blestemat la început din pricina păcatului! Cam la astfel de extreme îi vor duce pe oameni tradiţiile deşarte.

 

Oare are vreo importanţă la Dumnezeu modul cum te botezi?

Există mulţi oameni în lume astăzi care sincer sunt de părere că este o problemă contestată dacă la botez unii sunt stropiţi, alţii scufundaţi în apă sau se varsă apă pe ei. “Care ar fi deosebirea? Doar este un simplu simbol,” susţin ei. “Dumnezeu nu ţine seama atât de mult de modul cum ne botezăm.” Dar ar trebui să avem în vedere cu multă atenţie întrebarea despre cât de interesat este Dumnezeu de acest lucru. Există multe întâmplări deosebite în Biblie, care dovedesc că Dumnezeu este foarte minuţios în ceea ce priveşte poruncile Lui. Gândiţi-vă, de pildă, câţi din cei 600 000 de evrei care au plecat din Egipt au intrat de fapt în Ţara Făgăduită? Sau mai degrabă ar trebui să menţionăm câţi n-au ajuns la destinaţie? Biblia ne descoperă că 599 998 au murit înainte ca să treacă râul spre Ţara Făgăduită. Caleb şi Iosua au fost singurii supravieţuitori ai drumului prin pustie, care şi-au încheiat călătoria din Egipt în Canaan, iar Scripturile menţionează că lucrul acesta s-a întâmplat deoarece “ei L-au urmat pe Domnul întru totul.”

Dar să ne gândim pentru o clipă dacă natura simbolică a obiceiului face ca modalitatea de botez să n-aibă importanţă. Nu putem tăgădui că există un înţeles profund spiritual legat de fiecare etapă a evenimentului fizic de a fi lăsat uşor în jos sub apă. Dar oare nu există o prefigurare de adevăr spiritual în împătăşirea cu pâine şi cu vin? De fapt, acel serviciu arată spre aceleaşi evenimente din viaţa Domnului Isus pe care le comemorează botezul. Şi cu toate acestea cât de mulţi dintre noi n-am ierta blasfemia realizată de vreo biserică contemporană de tineri care ar înlocui Coca-Cola şi hamburgeri cu simbolurile pe care Domnul Isus li le-a oferit ucenicilor în acea joi noapte? N-are importanţă că tot reprezentau ceva în final; suntem de părere că este vital de important să folosim chiar aceleaşi simboluri pe care le-a folosit Domnul nostru când a instituit serviciul. Atunci oare de ce nu simţim îndemnul sfânt de a păstra aceeaşi formă simbolică pe care a folosit-o Domnul Isus când a introdus obiceiul botezului în râul Iordan, cu mult, mult timp în urmă?

Mai există un text în Biblie care sprijineşte puternic lanţul de dovezi deja prezentat. Pavel scria, “fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi.” Coloseni 2:12. Repetarea acelui cuvânt “îngropat” este un numitor comun izbitor printre expresiile descriptive cu privire la botez din Noul Testament. Pentru a reprezenta feluritele aspecte a ceea ce a făcut Isus pentru noi, botezul trebuie să includă un simbol al morţii, îngopării şi învierii. Acestea sunt evenimentele majore legate de ispăşire şi nici un alt fel de botez cu excepţia celui prin scufundare nu se apropie măcar de elementele simbolice necesare.

De ce oare ar respinge cineva singura formă de botez care întruneşte fiecare trăsătură a planului de mântuire, atunci când Însuşi Domnul Isus ne-a dat o demonstraţie practică în calitate de Pildă desăvârşită pentru noi? Trebuie să accentuăm din nou că nu există nici o schimbare magică sau miraculoasă în viaţa unui om în momentul botezului. Moartea acelui om vechi al păcatului trebuie să preceadă serviciul de înmormântare şi îngropare. Chiar folosirea formei corecte a orânduirii nu garantează nici cea mai mică schimbare în viaţa candidatului. Acea schimbare trebuie să aibă loc înainte ca să poată fi exprimată într-adevăr mărturisirea ei. Păcătosul cel mai rău ar putea fi silit să intre în bazinul de botez şi să se scufunde de 50 de ori fără absolut nici un efect. El ar intra în apă ca un păcătos uscat şi ar ieşi ca un păcătos ud. Din nefericire, conducătorii religioşi şi pastorii au îngropat nenumăraţi oameni de vii înainte ca să răspundă cerinţelor de a fi morţi faţă de păcat.

Uneori, oamenii se întreabă dacă după ce se vor boteza prin scufundare, vor fi scutiţi de atacurile satanice şi dacă viaţa lor de zi cu zi va deveni mai plăcută şi mai uşoară. Tare aş dori să pot să-i asigur că botezul va îndepărta obstacolele şi le va rezolva toate problemele, dar Biblia nu zugrăveşte lucrurile aşa. Imediat după botezul Său Domnul Isus a fost dus în pustie unde a trecut prin experienţa teribilă a întâlnirii cu Satana. S-ar putea ca fiecare credincios nou-botezat să fie nevoit să treacă prin lupte asemănătoare cu puterile întunericului. Cel rău este înfuriat de predarea totală a acelora care aleg să se boteze.

Vă speriaţi oare să aflaţi că aceste atacuri supărătoare s-ar putea să fie mai puternice asupra acelora care Îl urmează întru totul pe Domnul Isus? Într-adevăr, n-ar trebui să ne sperie, deoarece fiecăruia care se botează prin legământ i se acordă puteri spirituale deosebite. Fiecare candidat iese din apă în puterea unei noi legături care îi garantează ocrotire împotriva tuturor atacurilor vrăjmaşului. Puterea care exista doar în făgăduinţă începe să apară în experienţa vieţii de zi cu zi a acestor tineri creştini. Pavel scria: “Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10:13.

Ce asigurare uimitoare avem în acea făgăduinţă! Nici un copil al lui Dumnezeu nu va fi lăsat să lupte singur. S-ar putea ca toate confederaţiile Satanei să se stârnească împotriva noastră, dar ele nu pot ticlui o strategie care să ne despartă de cetele îngereşti a căror misiune este să ne apere. Dumnezeu Şi-a asumat răspunderea de a crea un drum de salvare prin care să putem scăpa de şiretlicurile cele mai inteligente pe care le poate iventa Satana.

 

Oare se cade vreodată să te rebotezi?

Mai există şi un alt aspect al acestui subiect, care ar trebui explorat şi este în legătură cu rebotezarea. Este oare o tăgăduire a angajamentului de la început dacă cineva alege să intre în apa botezului o a doua oară sau poate de mai multe ori? Din ce motiv, dacă ar fi vorba de vreun motiv, ar fi important sau chiar necesar ca cineva să se boteze din nou? Oare Biblia ne oferă vreun răspuns la aceste întrebări? Desigur că oferă. S-ar părea că aceleaşi întrebări s-au ridicat şi în prima biserică apostolică, iar Fapte 19:1-5 ne explică cum a rezolvat ap.Pavel situaţia din Efes. “Pe când era Apolo în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit pe câţiva ucenici şi le-a zis: ‘Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?’ Ei i-au răspuns: ‘Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt.’ ‘Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?’ le-a zis el. Şi ei au răspuns: ‘Cu botezul lui Ioan.’ Atunci Pavel a zis: ‘Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea norodului să creadă în Cel ce venea după el, adică în Isus.’ Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus.”

Urmăriţi cu atenţie că Ioan deja îi botezase pe aceşti creştini de la Efes. Nu fusese doar un botez corect, ci ei Îl şi primiseră pe Domnul Hristos ca Mesia din învăţăturile stricte ale lui Ioan. Dar la întrebările lui Pavel, ei au mărturisit că nu auziseră de Duhul Sfânt. Solia pe care Pavel le-a împărtăşit-o despre acel subiect a fost de o aşa natură că ei au considerat necesar să se reboteze. Având acest exemplu din Biblie înaintea noastră, să luăm acum în considerare posibile motive ca ucenicii moderni să aleagă să se boteze din nou. Evident că dacă cineva descoperă că primul său botez n-a fost în armonie cu pilda dată de Domnul Isus, ar trebui să se supună modului corect de botez ca să împlinească “tot ce trebuie împlinit”. Stropitul, de exemplu, deşi vrea să poarte numele de botez, n-ar putea niciodată să răspundă simbolului cerut de moarte şi înmormântare. Asta înseamnă că, bebeluşii, indiferent de sinceritatea părinţilor şi naşilor lor, trebuie consideraţi nebotezaţi până vor face acest pas la o vârstă responsabilă după ce se vor trezi spiritual. Uneori le vine greu adulţilor care s-au botezat prin stropire să înţeleagă că de fapt n-au fost niciodată botezaţi cum trebuie şi ar trebui să ia măsuri ca să se boteze prin scufundare cât mai repede cu putinţă.

Cu o ocazie, l-am întrebat pe un om dacă se botezase vreodată. Mi-a răspuns: “Nu ştiu, dar am s-o întreb pe mama mea şi am să vă spun.” Nu încape nici o îndoială că acest om trebuia să se boteze din nou, indiferent de ceea ce urma să-i zică mama lui. Uneori, oamenii îmi povestesc că au fost botezaţi în primii ani înainte ca să trăiască într-adevăr experienţa naşterii din nou. Astfel, nu fusese decât un ritual formal făcut spre a-i face plăcere vreunui prieten sau vreunui membru al familiei. Astfel de persoane, după ce s-au convertit cu adevărat, ar trebui să urmeze un botez plin de înţeles care să comemoreze moartea păcatului din viaţa lor. Dar ce-am putea spune despre credinciosul care cade de la credinţă şi se întoarce la vechea viaţă de păcat? Nu încape îndoială că trebuie să se renunţe în mod public la căderea de la credinţă, marcată de o neascultare făţişă de legea lui Dumnezeu, printr-un nou botez. Mărturia personală a trecerii de la o viaţă păcătoasă la una lipsită de păcat reprezintă un alt aspect important pentru care este nevoie de rebotezare.

Un alt motiv pentru care unii simt nevoia rebotezului se leagă de experienţa credincioşilor din Efes. S-ar părea că ei credeau că lumina mai mare a adevărului împărtăşită lor de către Pavel era de aşa natură încât simţeau că trebuie să se boteze din nou. Mulţi s-ar putea să simtă la fel astăzi atunci când află învăţături biblice noi care revoluţionează modul lor de a crede sau de a-I se închina lui Dumnezeu. Unii pot descoperi că umblarea lor creştină dinainte, deşi era sinceră, de fapt călca nişte principii foarte importante din Scriptură. Nimeni nu trebuie să simtă că tăgăduieşte prima experienţă, dacă alege să-şi cureţe trecutul printr-o reînoire a experienţei botezului.

Cu o aşa panoplie imbatabilă de motive pentru a te hotârî să te botezi şi să devii membru, de ce se reţin atât de mulţi oameni şi amână să facă acest pas? Timp de mulţi ani, am auzit scuzele prezentate pentru a nu merge până la capăt cu Isus şi mai ales pentru a nu îşi preda viaţa prin botez. Una din expresiile cele mai obişnuite pe care le-am auzit este asta: “Nu cred că am să rezist până la capăt şi nu vreau să fiu făţarnic.” Desigur, că acesta nu poate fi un argument sănătos pentru nimeni care a răspuns premiselor credinţei, pocăinţei şi convertirii. O astfel de persoană este perfect conştientă de slăbiciunea firii şi de imposibilitatea de a te măsura cu standardul lui Dumnezeu în tăria omului. Totul depinde de rugăciune şi de o legătură permanentă, strânsă cu Domnul Isus.

Oare o astfel de rugăciune sau o viaţă de credinţă poate să slăbească şi să ne ducă la înfrângere? Desigur, putem alege să neglijăm acele exerciţii spirituale în orice moment din viaţa noastră. Oare această posibilitate să ne descurajeze într-atât încât să nu ne consacrăm viaţa prin botez? Nicidecum. Doar dacă ne facem planuri să trăim pentru satisfacerea eului, ar trebui să ne fie teamă de a ne preda viaţa prin botez pentru o credincioşie veşnică. Dar cei cu adevărat pocăiţi păşesc prin credinţă spre acest angajament public, cu încredere deplină că Dumnezeu îi va susţine prin puterea Lui. Ei vor recunoaşte posibilitatea căderii, dar se vor întări zi de zi şi vor fi conştienţi că Domnul Isus este prezent ca să-i ridice, să-i ierte şi să-i înconjure cu încurajare, dacă greşesc. Cei cărora le este prea teamă sau nu au destulă credinţă ca să înceapă călătoria creştină îşi afirmă practic lipsa lor de pregătire spirituală pentru experienţa botezului. Lăsaţi-i să aştepte până ce credinţa lor va fi mai strânsă de Isus decât de sine.

Atunci cum pot fi singuri oamenii că sunt pregătiţi pentru botez? Oare ar trebui să aştepte până ce se vor simţi absolut siguri că nu vor mai face niciodată nici o greşeală? Hotărât că nu. De fapt, sentimentele nu au nimic de a face cu senzaţia lor de a fi gata. Dar în adâncul sufletului lor trebuie să fie perfect convinşi că Domnul Hristos a realizat în viaţa lor minunea naşterii din nou. Trebuie să fie în stare să-şi treacă numele cu o dorinţă sinceră în dreptul frumoasei făgăduinţe mesianice din Isaia 53. Fiecare candidat la botez ar trebui să citească versetul 5 astfel: Dar El era străpuns pentru păcatele mele, zdrobit pentru fărădelegile mele. Pedeapsa, care îmi dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui sunt tămăduit.

S-ar putea ca dintre cei care citesc aceste rânduri chiar acum să se afle şi persoane care de mult au tot amânat hotărârea de a-L urma pe Isus în apa botezului. V-a fost cumva teamă că-L veţi dezamăgi pe Mântuitorul prin vreun pas greşit sau vreo cădere? Alungaţi chiar în acest moment astfel de temeri neîntemeiate. Umblarea dvs. cu Isus nu depinde de capacitatea dvs. de a birui ispita sau de slăbiciunea omenească. Dacă vă gândiţi la ceea ce puteţi face singur, veţi rămâne întotdeauna în zona crepusculară a nehotărâţilor. Trebuie să vă concentraţi fiecare gând la puterea şi tăria Aceluia care vă invită să fiţi prietenul Lui o veşnicie. Făgăduinţele Lui nu dau greş niciodată şi ele ar trebui să vă inspire o încredere desăvârşită în a trăi viaţa creştină.

Chiar temnicerul din Filipi a fost atât de înduioşat de convingerea de păcat şi de credinţa în Dumnezeu încât a insistat ca să fie botezat la miezul nopţii cu toată familia lui. Pavel, deşi şi el însuşi era prizonier, a îndeplinit botezul pentru noii convertiţi dornici de a-L urma pe Isus. Anania a exprimat acelaşi îndemn urgent în apelul său făcut noului său convertit Saul. El i-a spus: “Şi acum, de ce zăboveşti? Scoală-te, primeşte botezul şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului.” Fapte 22:16.

Nu cumva Duhul Sfânt te îndeamnă exact acelaşi lucru chiar în această clipă? Îl iubeşti pe Domnul şi recunoşti că El a murit pentru păcatele tale. Prin credinţă, I-ai primit moartea ispăşitoare în favoarea ta. Harul transformator al Domnului Isus ţi-a adus pace şi asigurare în viaţă pentru prima dată. Dacă toate acestea sunt adevărate, trebuie să iei cea mai importantă decizie din viaţa ta. Duhul te întreabă: “De ce zăboveşti? Scoală-te şi primeşte botezul.”

Ce este oare mai uşor să fii salvat sau pierdut?

Table of Contents
1.	Introducere
2.	Satana n-are nici o putere asupra copiilor lui Dumnezeu
3.	Calea păcătosului este grea Nu tot aşa este cu cel ascultător
4.	Vor fi mântuiţi toţi cei care nu se împotrivesc
5.	Creştinilor nu trebuie să le fie frică de nimic
6.	Restricţiile se pot transforma în plăceri
7.	Oare calea cea strâmtă chiar este grea şi neplăcută?
8.	Cum să ceri biruinţa asupra păcatului

By Joe Crews 

Introducere

S-ar părea că o transliterare a cuvântului DINAMITĂ este cuvântul grecesc DUNAMIS, care înseamnă putere. Cuvântul nu le este necunoscut celor care studiază Scripturile. Este unul din adjectivele frumoase şi vii folosite în Scriptură pentru a descrie evanghelia Domnului Isus Hristos. Pavel scria: “Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea (DUNAMIS) lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului.” Romani 1:16.

Cât de puţini credincioşi au o înţelegere adevărată a puterii extraordinare pe care o are evanghelia pe care ei o mărturisesc atât de puţin! Dacă sunt adevărate cuvintele apostolului Pavel, atunci toţi cei care au evanghelia ar trebui să fie plini şi cu această putere teribilă. Dar oare aşa stau lucrurile? Din nefericire, viaţa a nenumăraţi membri din biserică este flască, ştearsă şi plină de compromisuri grozave. În locul unei puteri care să vibreze, s-ar părea că există descurajare şi înfrângere. Dar unde este vina? Oare oamenii aceştia chiar cred în evanghelie sau nu cred? Şi de ce le lipseşte atât de vădit dinamita din viaţa lor?

Probabil că răspunsul este că mulţi nu cred cu adevărat ceea ce mărturisesc sau au fost învăţaţi o evanghelie falsă. Unele din cele mai mari probleme spirituale de astăzi îşi află rădăcinile într-o înţelegere greşită a evangheliei. Adevărul trist este că milioane de oameni nu au o înţelegere adevărată a ceea ce se poate întreprinde prin evanghelie şi ceea ce poate face ea pentru ei. Inconştienţi de aceasta, ei se tot poticnesc, cerându-I lui Dumnezeu doar ceea ce poate cere slaba lor credinţă. În loc de a se ospăta la masa îmbelşugată a Domnului, aceşti oameni strâng firimiturile de sub masă, care de-abia dacă le oferă destulă putere ca să supravieţuiască.

Ei se aseamănă foarte mult cu acei “moştenitori lipsă” despre care am auzit vorbindu-se atât de mult. În toată America, milioane de dolari sunt strânşi în bănci şi aşteaptă ca adevăraţii proprietari să intre în posesia lor. În majoritatea cazurilor, moştenitorii nu sunt conştienţi de averea care pe drept le aparţine şi care doar aşteaptă să fie cerută şi primită de ei. Dar aceste milioane sunt nimic în comparaţie cu bogăţiile spirituale care stau neatinse de acei creştini ce nu îşi recunosc propria lor bogăţie nelimitată. Fără să aibă vreun motiv întemeiat, ci doar propria lor lipsă de a pretinde adevărata avere, majoritatea creştinilor cu numele trăiesc într-o sărăcie grozavă şi în slăbiciune.

 

Satana n-are nici o putere asupra copiilor lui Dumnezeu

Ştiţi de ce trăiesc aceşti milionari ca nişte cerşetori? Pentru că i-au îngăduit celui rău să-i intimideze. El i-a minţit cu privire la unul din privilegiile lor cele mai elementare. Trebuie să-l demascăm pe cel rău şi să facem cunoscute pretenţiile false pe care le are cu privire la autoritatea lui. Satana ar dori ca noi să credem că el stăpâneşte fără limită lumea aceasta şi pe oamenii ei. Dar lucrul acesta nu este adevărat. El nu este stăpânul copiilor lui Dumnezeu şi nu are nici o putere asupra celor sfinţi. Acolo unde Domnul Hristos locuieşte şi domneşte, Satana tremură şi fuge ca să-şi scape viaţa. DUMNEZEU ESTE MAI PUTERNIC DECÂT SATANA. Acest adevăr glorios trebuie să ne umple mintea cu o asigurare permanentă.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Satana are putere. Toţi am fost şi suntem martori la influenţa incredibilă şi înrobitoare pe care o exercită el în viaţa unui păcătos. Dar când Domnul Hristos îl goneşte pe Satana din acel păcătos şi îi stăpâneşte viaţa, puterea spre bine este cu mult mai mare decât spre rău. Dacă există mai multă putere în Domnul Hristos decât există în Satana, atunci înseamnă că există mai multă putere în har decât în păcat. Isus nu-Şi foloseşte toată puterea ca Satana, altfel bătălia dintre ei s-ar putea încheia printr-o retragere a unuia dintre ei. Dar, slavă Domnului, Domnul Hristos a câştigat deja bătălia, iar Satana este deja un vrăjmaş înfrânt.

Astfel ajungem la fericita concluzie că pe cel credincios îl ajută cineva mai puternic decât el ca să-L urmeze pe Domnul Isus în comparaţie cu cine îl ajută pe păcătos să-l urmeze pe Satana. Acest adevăr extraordinar ar trebui să-i aducă o alinare deosebită fiecărui copil al lui Dumnezeu. Se mai ridică de altfel şi o întrebare foarte interesantă. Dacă avem un apărător atât de puternic de partea noastră, care doreşte să ne salveze, este oare corect să tragem concluzia că este mai uşor să fii salvat decât să fii pierdut? Înainte ca să dăm vreun răspuns de formă la această întrebare, trebuie să avem în vedere cele două aspecte majore ale mântuirii. Este deosebit de important să înţelegem dacă întrebarea are legătură cu A TE FACE creştin sau cu A RĂMÂNE creştin.

Ne-ar plăcea să credem că întrucât Domnul Hristos este mai puternic decât Satana, El va uşura întreg procesul de mântuire pentru copiii Săi. Cu toate acestea, am trăit din experienţă proprie dureroasa luptă cu eul în a lua decizia de a-L urma pe Isus. S-a dus o luptă titanică între firea noastră şi Duhul, iar Satana a exploatat fiecare slăbiciune omenească în a căuta să ne reţină în sclavia păcatului. Nu încape îndoială că măcar vreun suflet ar fi de acord că este mai uşor să I te predai pe deplin Domnului Hristos decât să continui să trăieşti după îndemnurile firii. S-ar părea că Satana are sute de ispite ademenitoare care au ca scop să-ţi vină greu să te rupi de căile lumii.

Mai mult, cel rău are un avantaj asupra lui Dumnezeu prin aceea că poate să mintă şi să facă lucrurile să apară exact pe dos de cum sunt ele în realitate. El poate să facă să apară păcatul frumos, fără să ai vreo obiecţie la el. Firea decăzută a omului cu înclinaţia ei puternică spre păcat, are un îndemn din fire către lucrurile care sunt rele. Şi chiar după convertire, Satana poate face apel la acea fire josnică prin înşelăciunile şi amăgirile lui. Asta înseamnă că cel credincios trebuie să fie permanent în gardă faţă de atacurile şirete sau indirecte de la un vrăjmaş foarte inteligent.

 

Calea păcătosului este grea Nu tot aşa este cu cel ascultător

Oare vrea aceasta să spună că este descurajator să urmezi un fel de viaţă creştin? Oare toate hărţuielile ispitei fac să ne fie groaznic să trăim pentru Hristos? Din contră, ne putem odihni pe asigurarea constantă că ne aflăm de partea învingătorului din marea controversă. Cel care este cu noi este mai mare decât cel care este împotriva noastră. Oare asta nu este o veste teribil de palpitantă? Experienţa convertirii transformă mintea şi voinţa într-o adevărată fortăreaţă a spiritului. De la acel centru de control, Duhul Sfânt exercită o influenţă care supune firea păcătoasă, josnică. Atâta timp cât facultăţile Ii vor fi supuse lui Dumnezeu, creştinul va găsi uşurare de povara şi vina păcatului.

Oare nu a vrut să spună tocmai asta Învăţătorul când a rostit aceste cuvinte: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, … şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.”? Matei 11:28-30. Desigur că Domnul Isus nu vroia să spună că din viaţa urmaşilor Săi vor dispărea greutăţile şi conflictele. Mai degrabă El descria bucuria şi pacea sufletească ce urma să însoţească drumul celui ascultător. Când Isus l-a întâlnit pe Saul pe drumul spre Damasc, i-a spus: “Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.” Înţelesul acestor cuvinte este evident. El îi spunea lui Saul că este greu să I te împotriveşti Duhului Sfânt. Nenorocirea şi lupta se află permanent pe cărarea neascultării. Calea păcătosului, celui ce călcă legea este grea; nu tot aşa este cu cel care ascultă.

Trebuie să nu-i mai îngăduim lui Satana să ne introducă în minte pretenţiile lui exagerate că ar avea autoritate. Este adevărat că sub domnia păcatului este mai uşor să faci răul decât să faci binele, dar este tot atât de adevărat că sub domnia harului, este mai uşor să faci binele decât să faci răul. De ce să nu ne asumăm prerogativele, care chiar sunt ale noastre în calitate de copii ai lui Dumnezeu? Scriitorii Bibliei nu au ezitat să atace autoritatea limitată a lui Satana şi la fel ar trebui să facem şi noi. Pavel scria: “Ba încă şi legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” Romani 5:20, 21.

Urmăriţi expresia “după cum păcatul a stăpânit.” Cum a stăpânit păcatul? Ca o putere care stăpâneşte! Îndepărtând orice îndemn spiritual firea trupească a dominat toate eforturile harului de a intra în minte. Dar observaţi că harul “s-a înmulţit şi mai mult” decât păcatul, iar “după cum păcatul a stăpânit… harul să stăpânească”! Evident că harul se va transforma şi el într-o putere stăpânitoare care poate să depăşească toate strădaniile păcatului de a intra în viaţă. Oare nu este o asigurare fantastică? Satana nu are nici o dinamită care să se poată compara cu dinamita zguduitoare a evangheliei dintr-o viaţă predată lui Isus.

Aşa că iarăşi ne punem întrebarea: Ce este mai greu să-I slujeşti Domnului Isus sau Satanei? Este de netăgăduit că avem accesul la mai multă putere bună decât rea. “Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?” Unii ar răspunde, “Satana.” Iar eu le voi spune: “Şi ce dacă? El fuge doar când aude rostit numele Domnului Isus.” Desigur că el vrea ca dvs. să vă pierdeţi, dar Dumnezeu vrea ca dvs. să fiţi mântuit. Puteţi câştiga de fiecare dată dacă vă aşezaţi de partea celui mai puternic. Domnul Isus S-a referit la puterea care o are El asupra demonilor prin următoarele cuvinte: “Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el, … atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea şi împarte prăzile luate de la el.” Luca 11:21, 22.

Desigur că omul cel tare la care se face referire aici este Satana. El este mai tare decât cel mai înţelept om care a trăit vreodată (Solomon), decât cel mai puternic om care a trăit vreodată (Samson) şi decât omul perfect care a trăit vreodată (Adam). Dar el nu este mai tare decât Isus. Domnul Hristos este Acel mai tare care “îl biruieşte” şi îi eliberează pe robi din mâinile lui. Ce adevăr minunat!

 

Vor fi mântuiţi toţi cei care nu se împotrivesc

Dumnezeu nu numai că are puterea de a ne salva, dar are şi dorinţa de a o face. Este voia Lui ca toţi să vină la pocăinţă şi să fie salvaţi. Dar ce anume produce pocăinţa în viaţă? Ap.Pavel ne asigură că “bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă.” Romani 2:4. Pe câţi îi îndeamnă El la pocăinţă? Pe toţi, desigur, întrucât este voia Lui ca să-i salveze pe toţi. Domnul Hristos a declarat, “Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.” Ioan 12:32. Iubirea Lui nu se adresează numai câtorva puţini aleşi, ci TUTUROR oamenilor. Bunătatea Lui ÎNDEAMNĂ fiecare suflet la pocăinţă, iar iubirea Lui îi ATRAGE pe toţi oamenii la cruce. Dacă lucrul acesta este adevărat, de ce nu sunt salvaţi toţi oamenii? Deoarece se împotrivesc influenţei plăcute a Duhului Sfânt care îi atrage. Nu încape nici o îndoială că Dumnezeu caută cu toată puterea mântuirea fiecărui suflet de pe planeta pământ şi va continua să-i mustre pe aceia care nu şi-au împietrit inimile prin necredinţă.

Ce gând solemn! Lucrul teribil care nu trebuie să-l faci este să nu te lupţi împotriva mântuirii. Dacă nu ne vom împotrivi, Dumnezeu va continua să ne atragă la Sine. “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat.” Tit 2:11. Pentru câţi oameni? Pentru TOŢI oamenii. Evrei 2:9 declară că Domnul Isus a gustat moartea “pentru toţi”. Şi iarăşi, “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine.” 2 Corinteni 5:19. Singurul motiv pentru care nu toată lumea va fi salvată este pur şi simplu deoarece marea majoritate se împotriveşte lucrării lui Dumnezeu, care acţionează prin puterea Sa de salvare şi sfinţire.

Aşa că lucrul cu adevărat greu cu privire la calea nelegiuitului este înlănţuirea teribilă cu care păcatul i-a înfăşurat mintea şi trupul. Iată de ce le vine mai uşor neconvertiţilor să-şi continue umblarea decât să se întoarcă de la moarte la viaţă. Ei nu au nimic în ei înşişi în stare să se împotrivească voinţei firii pământeşti. Dar vrem să afirmăm cu încredere că cel credincios născut din nou va ajunge repede să urască păcatul şi i se va părea o faptă absolut grozavă să-şi compromită conştiinţa printr-o neascultare voită.

Aşa că, ce putem spune, care este răspunsul la întrebarea “Ce este mai uşor să fii salvat sau să fii pierdut?” Trebuie cu toată sinceritatea să declarăm că este greu să realizezi întoarcerea de început de la viaţa dedicată eului, dar după ce inima s-a predat calea creştinului, în orice privinţă, este mai fericită şi mai uşor de menţinut. Haideţi să vedem ce stă în spatele acestui adevăr glorios din punct de vedere religios.

Biblia vorbeşte de “sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” Romani 3:24-26.

Vă rog să observaţi că doar cei care “cred în Isus” vor fi îndreptăţiţi personal, deşi crucea le oferă tuturor salvare. Textul mai spune că trebuie să existe “credinţă în sângele Său”. Firmele de lumină şi gaze îmi oferă destulă lumină şi gaze în căminul meu, dar nu voi primi nici un pic de lumină sau gaze dacă nu apăs pe butoanele respective. Toată puterea salvatoare, curăţitoare dată de Dumnezeu, putere care îndreptăţeşte nu-mi va fi de nici un folos dacă nu o accept personal.

Textul nostru mai vorbeşte despre “iertarea păcatelor care sunt trecute” ca făcând parte din experienţa îndreptăţirii. Oare ce are loc de fapt prin această iertare a păcatelor? Mulţi cred că aceasta este ceva care are loc în afara vieţii credinciosului. Ei consideră că iertarea schimbă atitudinea lui Dumnezeu faţă de păcătos din pricina vreunei socoteli cereşti duse la îndeplinire la distanţe de miliarde de ani lumină. Oare este adevărat că Dumnezeu mă iartă atât de deplin încât nu mai are nimic împotriva mea? Nu încape nici o îndoială. Iertarea nu-L schimbă pe Dumnezeu faţă de noi, ci ne schimbă pe noi faţă de El. Dumnezeu n-are de ce să Se schimbe. El n-a greşit niciodată. Omul este păcătosul care trebuie să se schimbe. El a stat condamnat înaintea unei legi călcate care nu putea să ofere nici un har şi nici o iertare. Nu era nici o neprihănire ce putea fi scoasă din păzirea legii. Ea nu putea să procure nici o putere de a face binele. Păcătosul era neputincios, condamnat şi neajutorat, sub blestemul acelei legi.

Pavel, în terminologia lui, foloseşte condamnarea ca fiind opusul îndreptăţirii. În Romani 8:1-4, el descrie ceea ce realizează îndreptăţirea subiectiv în dreptul fiecărui om. “Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus… Căci – lucru cu neputinţă legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Imediat, putem vedea că problema se afla în firea păcătoasă, care era prea slabă să asculte de lege. Trebuia făcut ceva în om spre a-l aduce înapoi la armonia cu Dumnezeu. Cuvântul grecesc pentru NEPRIHANIRE din acest verset este DIKAIMA, care înseamnă cerinţă dreaptă. Cum se putea remedia problema firii slabe astfel ca omul să poată împlini cerinţele legii?

Dumnezeu a oferit soluţia deplină când L-a trimis pe Domnul Isus în fire omenească spre a asculta cu desăvârşire de lege. Doar din pricina faptului că Domnul Hristos a trăit o viaţă de ascultare desăvârşită, poate El să ne atribuie fiecăruia dintre noi îndreptăţirea. Dacă acest plan de a-L trimite pe Isus nu s-ar fi îngrijit de slăbiciunea mea din firea păcătoasă, atunci planul n-ar fi reuşit. Cînd Hristos intră în viaţa cuiva, îndepărtează osândirea, păcatele sunt iertate şi ni se dă puterea de a împlini cerinţele legii prin Hristos din noi. Iată schimbarea pe care o aduce iertarea în viaţa cuiva.

Iertarea nu-L schimbă pe Dumnezeu, ci pe noi. El îi îndreptăţeşte pe cei fireşti, îndepărtându-le trăsăturile fireşti. El îl îndreptăţeşte pe păcătosul răzvrătit, îndepărtându-i răzvrătirea. Atunci când ne declară îndreptăţiţi, cuvântul Său, care se împlineşte de la sine, ne face neprihăniţi. El nu declară ceva care nu este adevărat. Acela care l-a biruit pe Satana acum intră în inima omului pentru a aduce biruinţă asupra puterii păcatului. Minunea vieţii celei noi este descrisă în Biblie prin expresii total fantastice. Putem avea mintea (gândul) lui Hristos (Filipeni 2:5), putem fi părtaşi de natură divină (2 Petru 1:4), putem fi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3:19), şi putem deveni fără de păcat (Romani 6:18). Toate acestea sunt cu putinţă când puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu începe să domnească în viaţă şi prin această putere, Satana nu are nici cea mai mică şansă.

 

Creştinilor nu trebuie să le fie frică de nimic

Toţi cei care nu se împotrivesc bunătăţii lui Dumnezeu vor fi călăuziţi spre pocăinţă şi mântuire şi n-ar trebui să se lase intimidaţi de pretinsa autoritate a duşmanului înfrânt. Trebuie să ne recunoaştem poziţia de fii ai lui Dumnezeu. De asemenea, ar trebui să nu ne fie teamă să recunoaştem puterea şi autoritatea noastră în Hristos asupra lui Satana. A venit timpul ca cei ce sunt copiii lui Dumnezeu să nu mai tremure în faţa ameninţărilor unui duşman înfrânt. Prea ades, la evanghelizări, privim plini de teamă cum cel rău îşi aranjează ispitele lui atrăgătoare pentru a-i îndepărta pe oameni de la Cuvântul lui Dumnezeu. Spunem, “Vai, ce-o să facem? În timpul campaniei noastre de evanghelizare, tocmai este finala la fotbal.” Adevărul este că Satana ar trebui să fie îngrijorat în locul nostru. El ar trebui să tremure şi să zică: “Ce-o să mă fac? Vor avea loc întâlniri de evanghelizare în oraş!”

Copiii lui Dumnezeu, care sunt plini de Duhul Sfânt ar trebui să înveţe să fie mai încrezători, mai îndrăzneţi şi chiar mai agresivi în afirmarea adevărului în numele Dumnezeului Creator Atotputernic şi Învingător. Noi nu lucrăm în puterea firii pământeşti, ci în puterea Duhului Sfânt. Cel care este cu noi este mai mare decât cel care este împotriva noastră. Lăudat fie Dumnezeu pentru o astfel de asigurare!

Acum să ne punem întrebarea: DE CE NU ESTE GREU SĂ-L SLUJEŞTI PE HRISTOS CÂND EŞTI CREŞTIN? Vă rog să nu înţelegeţi greşit întrebarea. Vorbim despre un creştin născut din nou care Îl urmează pe Isus. Nu încape nici o îndoială că oricui i-ar fi uşor să ducă o viaţă de creştin. De fapt, probabil că nu există vreo povară mai grea în lume decât să încerci să trăieşti pentru Hristos în puterea firii tale. Este cu putinţă ca multe din bolile degenerative şi din slăbiciunile corpului să fi fost produse de generaţii de lupte de a-I face pe plac lui Dumnezeu prin strădanii omeneşti. Oamenii obosesc şi sunt epuizaţi după astfel de încercări inutile.

Nu vreau să spun că nu este nevoie de nici un efort sau de nici o luptă, dar pentru creştinul predat calea ascultării este o bucurie şi o încântare IAR BIRUINŢA ÎI ESTE ASIGURATĂ! “Căci dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele.” 1 Ioan 5:3. Marele ucenic al iubirii declară că nu este greu să asculţi de legea lui Dumnezeu atunci când ascultarea este rodul unei legături de iubire. Psalmistul scria: “Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.” Psalm 40:8. Există două motive puternice pentru care nu-i este greu unui adevărat creştin să-L slujească pe Dumnezeu. Mai întâi, el are încredere absolută că Dumnezeu îl iubeşte şi va face doar ceea ce este bine pentru el. În al doilea rând, el Îl iubeşte pe Hristos mai presus de orice şi alege să nu care cumva să facă vreun lucru care să nu-I placă.

 

Restricţiile se pot transforma în plăceri

Cineva ar putea ridica problema cerinţelor din Biblie şi pedepselor acordate pentru fărădelege. Nimeni nu poate să tăgăduiască existenţa lor în Biblie. Oare aceste cerinţe şi ameninţări cu pedeapsa fac din ascultare ceva greu? Îngăduiţi-mi să răspund la întrebare prin două întrevederi imaginare. Să presupunem că tocmai am fost examinat complet de medic şi el îmi spune ce a găsit. Ceva de genul: “Joe, am o veste foarte, foarte proastă pentru tine. Analizele tale arată că ai să mori dacă nu ai să-mi urmezi indicaţiile cu stricteţe. Ca să-ţi salvezi viaţa, trebuie să asculţi ceea ce am să-ţi spun şi trebuie să-mi urmezi indicaţiile în fiecare zi tot restul vieţii tale. Am aflat că ţi se va cere să mănânci de două sau de trei ori pe zi ca să-ţi salvezi viaţa. Şi trebuie să te străduieşti să faci aşa zi de zi cât vei trăi.”

Gândeşte-te o clipă. Sunt reguli stricte, pe care dacă nu le ţii, eşti aspru pedepsit. Pot să-mi pierd viaţa, dacă voi încerca să calc legea prescrisă de medic. Dar nu-mi va fi greu să urmez aceste indicaţii? Desigur că nu! De ce? Pur şi simplu, pentru că există o lege mai înaltă care mă face oricum să mănânc în fiecare zi. Legile fizice din fiinţa mea cer ca să mănânc regulat şi îmi face plăcere. Este spre binele meu să mănânc şi nu trebuie să mă străduiesc să ascult de cerinţele rigide ale medicului.

În acelaşi fel, o lege a iubirii lucrează în viaţa fiecărui creştin, care este prelungirea firească a unei legături personale cu Domnul Isus. Poruncile şi pedepsele din Biblie nu reprezintă nicidecum o ameninţare, deoarece creştinul recunoaşte o lege mai înaltă care îl îndeamnă să facă exact aceste lucruri care sunt spre binele lui. El n-ascultă de teama de a nu fi pedepsit, ci pentru că este cât se poate de fericit atunci când ascultă de Cel pe care-L iubeşte.

Să ne mai închipuim o altă conversaţie care de fapt nu va avea loc niciodată. Mă pregătesc să plec de acasă pentru o lună de evanghelizare. Soţia îmi spune la revedere, iar apoi solemn îmi întinde o hârtie în faţă. “Joe”, îmi spune ea, “pleci pentru o lună, iar cecul tău va ajunge prin poştă înainte ca să te întorci. Aş dori ca să citeşti foarte atent acest act. Reprezintă o copie din statutul statului Maryland nr. 392 şi spune că vei fi trimis la închisoare, dacă nu-mi trimiţi bani să mă descurc acasă. Nu e prea plăcut în închisoare, aşa că aştept ca tu să-mi trimiţi acei bani de îndată ce ai să primeşti cecul.”

Ce îmi spune ea este adevărat, dar oare e nevoie să mă ameninţe cu legea ca să mă facă să-mi întreţin familia? Nu, deoarece există o lege mai înaltă, a iubirii, care mă face să doresc să am grijă de cei dragi. Iubirea transformă datoria într-un privilegiu împlinit cu bucurie. Mi-amintesc cum am mers 16 km pe jos pe o ploaie torenţială ca s-o întâlnesc pe fata pe care o iubeam. N-am regretat nimic. Iubirea pentru ea a trecut cu uşurinţă peste greutate. Putem face din orice lucru o povară prin atitudinea pe care o avem faţă de el şi de felul cum ne raportăm la el. Este o povară să-L slujeşti pe Domnul Isus numai dacă legătura cu El scârţâie.

 

Oare calea cea strâmtă chiar este grea şi neplăcută?

I-am auzit deseori pe oameni zicând: “Dar ca să-L urmezi pe Hristos, trebuie să te abţii de la atâtea lucruri!” Adevărat. Dar în căsătorie trebuie să te abţii de la chiar mai multe lucruri decât în religie. Ce-o face atât de nenorocită? Oare mirii şi miresele se plâng de promisiunile atât de restrictive pe care şi le fac unul altuia? Am oficiat binecuvântarea la multe ceremonii de căsătorie şi n-am văzut niciodată ca mirii să fie nefericiţi din pricina promisiunilor pe care şi le făceau. Ei radiază întotdeauna, deşi şi-au predat toată viaţa unul celuilalt.

Închipuiţi-vă că cineva se apropie de mireasă cu aceste cuvinte descurajatoare: “Vai de tine! Te afli într-o situaţie chiar rea. Gândeşte-te puţin, va trebui să găteşti pentru băiatul acesta tot restul vieţii tale. Va trebui să faci curat în casă, să-i speli lucrurile şi să-i suporţi toate obiceiurile rele. Căsătoria asta e un lucru rău!” Ştiţi cum va reacţiona tânăra mireasă? Va zice: “Minunat! Îmi place să fac asta!”

Să presupunem că cineva ar încerca să descurajeze un credincios botezat de curând, care tocmai “s-a căsătorit” cu Domnul Isus, prin următoarele cuvinte: “Nici nu ştii în ce te-ai băgat. Gândeşte-te puţin, nu mai poţi să te duci la baruri şi la petreceri. Nu mai poţi să te duci la jocurile sportive în sabat şi nu mai poţi să mănânci porc sau melci.” Fără îndoială că acel credincios născut din nou va răspunde: “Minunat! Mă bucur să fac aşa!”

Explicaţia pentru această reacţie se află în 2 Corinteni 5:14, “Căci dragostea lui Dumnezeu ne constrânge.” (Versiunea engleză King James). Dragostea îi îndeamnă pe oameni şi îi sileşte să facă orice şi totul pentru a-I fi pe plac Aceluia care a murit pentru ei. Nici un jug, nici o povară, nu-i leagă pe astfel de ucenici de cărarea slujirii şi ascultării. “Ferice de cei care împlinesc poruncile, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!” Apocalipsa 22:14 (Versiunea engleză King James). Acel cuvânt “ferice” înseamnă de fapt “fericit”. S-ar putea ca poruncile să pară restrictive, dar este o bucurie să fii înconjurat de iubire.

Pentru cei neconvertiţi, aceste gânduri sunt străine şi contradictorii. Cei care nu iubesc nu pot aprecia dăruirea neegoistă a acelora care au un cămin fericit. Unele cupluri căsătorite şi-au distrus iubirea unul pentru celalt şi consideră căsătoria ca pe o robie teribilă. Vina nu este de partea căsătoriei, ci din pricina atitudinii. Atunci când credincioşii se îndepărtează şi îşi pierd legătura cu Isus, încep să se şi plângă de cât de grea este religia. Dar nu este vina religiei ci vina se află în inima lor lipsită de iubire.

Oare toate aceste afirmaţii se află în opoziţie cu învăţătura Domnului Hristos despre tăgăduire de sine? Domnul Isus a afirmat: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.” Luca 9:23. Vroia El să spună că va fi grea şi nefericită calea ascultării? Nicidecum. Pur şi simplu zugrăvea realitatea atracţiilor care se luptă pentru supremaţie în viaţa unui creştin. Întotdeauna vor exista pofte ale cărnii şi ale lumii, care vor face apel la eul meu şi care vor încerca să mă atragă departe de Hristos. Fără influenţa constrângătoare a unei afecţiuni mai mari, apelul acelor lucruri s-ar putea să fie mai puternic. Aici se descoperă limitele autorităţii iubirii. Iubirea puternică a Domnului Hristos mă constrânge să mă agăţ de El şi să-i spun “nu” invitaţiei neobosite a firii, a celui rău şi a lumii. Aceste îndemnuri prosteşti vor fi întotdeauna prezente în legătura mea cu Hristos, dar voi reuşi întotdeauna să rămân cu El din două motive: Îl iubesc mai mult decât orice sau pe oricine altcineva din lume şi ştiu că El va face numai ce este cel mai bine pentru mine.

Satana se va folosi de sentimente ca de cele mai de efect arme ale lui împotriva sfinţilor, dar un adevărat creştin va recunoaşte că nu se poate încrede în firea şi în sentimentele lui. Trebuie să-I slujim lui Dumnezeu din pricina dreptăţii şi adevărului, nu pentru că aşa ne spun sentimentele. Sentimentele şi stările sufleteşti i-au făcut pe milioane de oameni să se lepede de Domnul şi să trăiască pentru firea pământească. Mulţi dintre cei care îl slujesc pe Satana astăzi, o fac deoarece au fost înşelaţi şi orbiţi de sentimente. Este o uimire permanentă să-i urmăreşti pe oameni cum merg pe calea superficială a păcatului în goana după fericire. Evident, nu simt nici o fericire adevărată din fumat, băut sau vreun alt comportament care îi distruge. Totuşi, asemenea roboţilor, urmează mişcările dictate de dorinţele lor trupeşti.

Walter Winchell rezuma aceste idei astfel atunci când scria în ziarul său: “Cei mai trişti oameni din lume sunt cei care stau în cârciumă, lăsând impresia că se simt bine. Bulevardul Broadway este plin de locuri de distracţie, care încearcă să-i facă fericiţi pe oameni, totuşi ei sunt deosebit de nefericiţi.”

Problema este că acele milioane de oameni nu posedă nici o putere a vreunei legi mai înalte a iubirii spirituale, care să lucreze în viaţa lor. Fără să aibă vreo forţă care să i se împotrivească, firea exercită o influenţă stăpânitoare asupra minţii şi corpului. Eul răspunde apelurilor sufleteşti ale stimulilor externi şi n-are nici o alegere decât să fie înrobit de către fire. Mi-aduc aminte de o întâmplare pe care am auzit-o despre un lagăr de concentrare. Un om se tot uita prin sârma ghimpată a unui lagăr al morţii, suprapopulat. Înăuntru, prizonierii stăteau în picioare cu trupurile slăbite, obrajii înfundaţi şi ochii afundaţi în orbite. Pe când omul de afară se uita la priveliştea acelor prizonieri ce mureau de foame, unul din deţinuţi l-a strigat şi i-a zis: “Ha, ha! Nu-i aşa că nu poţi să vii înăuntru?” Imediat, firea din celalt a reacţionat. “Cine zice că nu pot? Ţi-arăt eu ţie!” Iar omul s-a târât pe sub sârma ghimpată ca să ajungă la ceilalţi prizonieri cu feţele triste.

Probabil că mai aproape de atât nu putem ajunge spre a explica nebunescul carnaval al morţii, care îi face pe milioane de oameni în fiecare an să calce cu încumetare legile fiinţei lor. Oricât de incredibil s-ar părea, eul este în stare să se arate nenorocit numai ca să facă ce vrea el, iar cei care sunt ai firii nu au nici o putere să i se împotrivească poruncilor lui. Le vine mult mai uşor să facă rău decât să facă bine. Dar să repetăm şi să reafirmăm adevărul glorios că celor ce sunt profund îndrăgostiţi de Domnul Hristos, le vine mai uşor să facă ceea ce este drept decât să facă ceea ce este rău.

Din aceasta constă vestea cea bună a evangheliei Domnului Isus Hristos şi eu i-o înmânez fiecărui cititor al acestor cuvinte chiar acum. Domnul Isus a venit ca să procure puterea asemenea dinamitei prin care să putem fi atât îndreptăţiţi cât şi sfinţiţi. Putem fi izbăviţi de vina păcatului, dar şi din puterea păcatului. Acceptând măsurile simple şi gratuite ale evangheliei, se asigură mântuirea la toate cele trei timpuri verbale ale experienţei noastre creştine – trecut, prezent şi viitor. Facă Bunul Dumnezeu să nu fim mulţumiţi cu o înţelegere parţială sau cu o aplicare parţială a puterii Lui de sfinţire. Haideţi să ne însuşim bogăţiile incredibile şi puterea (DUNAMIS) care ne-au fost date în calitate de fii şi fiice ale lui Dumnezeu.

 

Cum să ceri biruinţa asupra păcatului

Aţi auzit vorbindu-se despre modul revoluţionar de a căpăta biruinţă asupra obiceiurilor rele şi asupra păcatelor? Uneori se cheamă metoda DE ÎNCERCARE, dar de obicei nu merge. Desigur, merge în parte, deoarece vârsta matură reuşeşte să biruiască unele ispite şi păcate, iar timpul face restul, când vine moartea. Dar ştiţi de ce ÎNCERCAREA nu merge atunci când trebuie să-l birui pe cel rău?

De ce nu reuşim să ne luptăm cu Satana câteva luni, iar apoi să-l gonim de tot? Pentru că Satana este mai puternic decât noi. Am putea să ne luptăm cu el un an, dar el tot ar fi mai puternic decât noi la sfârşitul acelui an. Încercarea nu va reuşi să distrugă puterea păcatului într-o singură repriză deoarece ne confruntăm cu un vrăjmaş, care va fi întotdeauna mai tare decât noi. Atunci, care este răspunsul la slăbiciunile şi înfrângerea noastră? Întrebarea ne duce la secretul cel mai dulce şi mai sublim din Cuvântul lui Dumnezeu.

Mai întâi de toate, trebuie să înţelegem că toate darurile cerului ne pot fi date prin făgăduinţele Bibliei, pe care le primim prin credinţă. Ap.Petru descrie “făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe” şi ne asigură că “prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti.” 2 Petru 1:4. Multă putere se află în însăşi făgăduinţa, atât de multă încât să se împlinească singură pentru toţi cei care o cer prin credinţă. Atât de puţini vor să creadă că binecuvântarea promisă devine a lor chiar în clipa în care ei o cred. Oare de ce este atât de greu să crezi orbeşte că Dumnezeu va face ceea ce făgăduieşte?

Acum, haideţi să ajungem chiar la esenţa biruinţei şi să tratăm cei patru paşi simpli din scriptură pe care orice credincios îi poate face atunci când cere putere de la Dumnezeu. Patru texte ne vor lumina uimitoarea descoperire. MAI ÎNTÂI: “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos.” 1 Corinteni 15:57. Îngăduie-i minţii tale să guste solia fantastică din aceste cuvinte. BIRUINŢA ESTE UN DAR! Nu o câştigăm prin eforturile noastre şi nici n-o merităm din pricina vreunei presupuse bunătăţi. Singurul lucru pe trebuie să-l facem este să o cerem, iar biruinţa ne va fi dată gratuit prin Hristos. El este Singurul care a câştigat vreodată biruinţa asupra Satanei şi dacă vom poseda vreodată biruinţa, atunci ea va veni ca un dar de la El.

Daţi-mi voie să vă întreb ceva. Aveţi cumva nevoie de biruinţă în viaţa dvs. asupra vreunui obicei nenorocit, care vă înlănţuie în păcat? Unii sunt robi poftei, alţii alcoolului sau tutunului. Alţii se luptă neputincioşi cu necurăţia, mânia sau spiritul lumesc. Biblia declară că poţi să ai biruinţa ca un dar prin Isus Hristos. Credeţi că El vă va da acea putere dacă I-o veţi cere? Cât de sigur puteţi fi că Dumnezeu va răspunde imediat la rugăciunea dvs. după biruinţă? Iată cât de siguri puteţi fi – atât de siguri cât de adevărate sunt cuvintele Domnului Hristos!

Al DOILEA text este Matei 7:11, “Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer.” Este oare un lucru bun atunci când cereţi biruinţă asupra tutunului sau oricare alt rău moral sau trupesc? Desigur. Şi nu este nevoie nici măcar să întrebaţi dacă este după voia lui Dumnezeu. El ne-a spus deja în Biblie că este voia Lui să nimicească lucrările păcatului şi ale diavolului. Dacă ne vom ruga pentru mai mulţi bani sau pentru un serviciu mai bun, trebuie să ne rugăm întotdeauna dacă este voia Lui, dar biruinţa asupra păcatului îi este făgăduită oricui care o cere prin credinţă.

Oare ne va da Dumnezeu biruinţa când i-o vom cere? Domnul Isus a declarat că El este mai dornic să ne dea acest lucru bun decât dorim noi să le dăm hrană copiilor noştri atunci când le este foame. El de-abia aşteaptă să vă onoreze credinţa şi “să Se îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos.” Filipeni 4:19. Aceste făgăduinţe sunt atât de nelimitate încât mintea noastră este uimită de ele. Oare de ce ne este atât de greu să cerem să se împlinească ele? Oare de ce este atât de greu să crezi că ceea ce Dumnezeu zice, va şi împlini?

Iată următoarea întrebare. Cum ştim că avem biruinţa după ce I-o cerem? Pur şi simplu, pentru că El a declarat că noi o vom avea. Trebuie să credem făgăduinţa Lui. Chiar în momentul în care cerem, trebuie să acceptăm adevărul că s-a şi împlinit, să-I mulţumim pentru dar, să ne ridicăm de pe genunchi şi să acţionăm ca şi când s-a şi realizat. Nu trebuie să cerem şi nu trebuie să ne aşteptăm la nici un semn şi la nici un sentiment care să dovedească primirea biruinţei. Puterea din făgăduinţă are tărie să se împlinească singură şi este eliberată doar ca răspuns la credinţa noastră.

Asta ne aduce la cel de-al TREILEA text ce se găseşte în Romani 6:11, “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” Cuvântul SOCOTIŢI-VĂ înseamnă credeţi sau consideraţi ca şi făcut. Orice aplicare practică a credinţei ar trebui concentrată asupra acelei unice cereri după biruinţă, iar apoi, trebuie socotită ca şi împlinită. V-amintiţi cum a mers Petru pe apă? L-a întrebat pe Domnul Isus dacă poate să iasă din barcă pe marea furtunoasă, iar Isus i-a spus lui Petru să vină. Dar cât timp a făcut Petru imposibilul de a umbla pe apă? Biblia ne spune: “Dar când a văzut că vântul era tare, s-a temut şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: ‘Doamne, scapă-mă!'” Matei 14:30.

De ce i-a fost teamă lui Petru? I-a fost teamă să nu se scufunde şi să nu se înece. În ciuda asigurării Domnului Hristos că el poate să meargă pe ape, Petru a început să pună la îndoială cuvântul Învăţătorului. Atunci a început să se scufunde. Atâta timp cât a crezut făgăduinţa lui Isus şi a acţionat prin credinţă, a fost în siguranţă. Când s-a îndoit, s-a scufundat.

Acum, care este lucrul imposibil cât vă priveşte pe dvs.? Nu e vorba să mergeţi pe ape, ci să biruiţi obiceiul fumatului sau vreun alt păcat deranjant. Domnul Hristos vă spune: “Vino la Mine. Îţi voi da biruinţa.” Atâta timp cât crezi că ai fost eliberat, vei avea biruinţa. Este atât de simplu. Chiar în clipa în care o cereţi, biruinţa va lua loc în viaţa dvs. ca un rezervor de putere. N-o veţi simţi, dar ea va fi acolo şi va rămâne acolo atât timp cât o acceptaţi prin credinţă.

Pentru unii oameni izbăvirea de vreun păcat este atât de spectaculară încât ei chiar pierd pofta pentru acel păcat. Fumătorii înrăiţi uneori au fost scăpaţi chiar şi de dorinţa de a fuma. DAR NU ÎNTOTDEAUNA DUMNEZEU LUCREAZĂ ASTFEL. De obicei, dorinţa rămâne, dar în momentul ispitei, puterea de a trece peste ispită ţâşneşte dinăuntru. Credinţa acceptă adevărul izbăvirii şi pretinde permanent biruinţa care se află în posesia sigură a credinciosului.

Ultimul pas către biruinţă este descris de cel de-al PATRULEA text, Romani 13:14, “Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” Atât de puternică este încrederea în acea putere însuşită de la Dumnezeu încât nu se mai ţine seama că s-ar putea să cazi din nou sub puterea acelui păcat. În vechiul plan de ÎNCERCARE, se contura o nereuşită în cele mai multe cazuri. Ţigările se aşezau pe un raft, iar fumătorul îşi spunea: “Voi încerca să nu mai fumez niciodată, dar dacă nu reuşesc, ştiu bine unde se află ele.” Dar în planul de ÎNCREDERE, n-avem nici un motiv să ne temem de nereuşită din pricina slăbiciunii omeneşti. Biruinţa nu depinde de puterea noastră, ci de tăria lui Dumnezeu. S-ar putea ca noi să greşim, dar El nu greşeşte niciodată. Ţigările sunt aruncate. Se renunţă la toate planurile care implică vreun grad de compromis.

Micuţul Jimmy a dat de necaz deoarece s-a dus să înoate împotriva poruncii explicite a mamei. Când a fost întrebat de ce n-a ascultat-o, Jimmy a răspuns: “Am fost ispitit.” Atunci mama i-a spus: “Am observat că ţi-ai luat şi costumul de baie cu tine dimineaţă. De ce ai făcut-o?” Jimmy i-a răspuns: “Pentru că mă aşteptam să fiu ispitit.” Cât de familiar le este acest răspuns celor care nu se încred pe deplin în propria lor tărie de a căştiga biruinţa. Ei fac totul ca să cadă.

S-ar putea ca cineva să ridice obiecţia cum că acest proces este prea descurajator. Dar ce se întâmplă dacă persoana nu reuşeşte să biruiască? Chiar şi Petru a început să se scufunde. Oare nu i se zdruncină încrederea în Dumnezeu dacă biruinţa nu continuă? Nu. Faptul că Petru a început să se scufunde n-a avut nici o legătură cu lipsa de putere divină. Nu a schimbat nicidecum dorinţa Domnului Hristos ca el să meargă pe ape. Nu a făcut altceva decât să arate nevoia lui Petru după o credinţă mai mare care să-l facă în stare să asculte de porunca Domnului Hristos. Se poate să ne slăbească credinţa. S-ar putea să avem nevoie să ni se amintească de faptul că depindem întru totul de tăria Lui. Dar asta nu minimalizează nicidecum frumosul plan făcut de Dumnezeu de a împărtăşi putere şi biruinţă prin “făgăduinţele nespus de mari şi preţioase” din Biblie. Dacă primitorul nu are credinţă, nu-şi poate însuşi nici măcar făgăduinţele lui Dumnezeu. Limitele sunt clar definite în cuvintele Domnului Isus “Facă-vi-se după credinţa voastră!” Matei 9:29.

Prietene, iat-o în toată simplitatea ei. ŞI CHIAR MERGE! Dacă doreşti cu adevărat să fii eliberat, merge. Nimic nu-l va ajuta pe cel care nu vrea să renunţe la păcat, dar dacă vrei cu adevărat, te aşteaptă –BIRUINŢA, PUTEREA, ELIBERAREA –întinde doar mâna în credinţă şi le vei avea. Crede făgăduinţa şi cere-o să se împlinească chiar în acest moment. Dumnezeu doreşte ca să fii liber.

Cei trei paşi spre cer de By Joe Crews

Table of Contents
1.	Diagnosticul
2.	Condiţiile iertării
3.	Ce este pocăinţa?
4.	De ce trebuie să ne mărturisim păcatele?
5.	Repararea
6.	Nevoia unei naşteri din nou
7.	Implorarea biruinţei – Sfinţirea
8.	Să ai credinţă nu înseamnă neapărat că n-ai să cazi

 

Diagnosticul

Dacă ar putea exista vreo autostradă până la lună, ar fi nevoie de 20 de luni de şofat continuu pe o distanţă de 640 de kilometri pe zi ca să ajungi la lună. Dacă ar putea exista o cale ferată care să se întindă până la soare, i-ar trebui unui tren 116 ani ca să ajungă la acel ţinut plin de soare, dacă ar merge zi de zi şi an de an fără oprire cu o viteză de 145 de km pe oră. Unui avion ce ar zbura cu 800 km. pe oră i-ar trebui 500 de ani să meargă continuu ca să ajungă la cea mai apropiată stea fixă.

Cu toate acestea, la o mare distanţă de cerul înstelat, se află porţile de mărgăritar ale măreţei cetăţi cereşti a lui Dumnezeu. Nimeni nu ştie cât de departe se află în kilometri şi nimeni nu va reuşi niciodată să construiască vreun vehicul spaţial cu care să se poată ajunge acolo, dar fiecare dintre noi poate să ajungă acolo dacă urmează trei paşi simpli despre care vom vorbi în această cărticică.

În cartea Apocalipsei, Ioan declară că “nimic întinat” nu va trece prin porţile care duc la Cetatea lui Dumnezeu. Singurul lucru ce întinează în ochii lui Dumnezeu este păcatul. Isaia scria “nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru” (Isaia 59:2). Ca să ajungă să trăiască din nou în prezenţa lui Dumnezeu, fiecare om trebuie să fie eliberat de sub osânda adusă de păcat. Apostolul Ioan a confirmat acest adevăr prin descrierea pe care a făcut-o acelei mari mulţimi de oameni pe care a văzut-o în viziune stând în picioare înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Ei aveau frunze de palmier în mână şi erau îmbrăcaţi în haine albe, ce reprezintă lipsa lor de păcate (Apocalipsa 7:9).

Aşa că reţineţi că primul pas uriaş pe drumul de la pământ la cer este că trebuie să avem păcatele iertate. Probabil că acesta este adevărul cel mai bine cunoscut din întregul proces al mântuirii. Cu toate acestea, întrebările cele mai greu de explicat se pun în legătură cu modul cum să facem acest pas. Adevărul este că milioane de oameni n-au nici cea mai vagă idee cum să capete pace şi uşurare de vina de a fi făcut ceva rău. Cum poate cineva să capete iertare şi să-şi refacă o legătură de mântuire cu Dumnezeu?

După părerea mea, nenumăraţi oameni doresc sincer să devină creştini, dar nimeni nu a reuşit să-i lămurească sau să apeleze într-atât la ei încât să le câştige decizia. În următoarele pagini veţi putea citi cea mai simplă explicaţie, pe înţelesul tuturor a planului de mântuire. Chiar şi copiii ar trebui să fie în stare să înţeleagă ce înseamnă să fii mântuit. Sunt de părere că nu ajunge doar să le spui oamenilor că sunt pierduţi şi trebuie găsiţi, ci trebuie să le arătăm pas cu pas cum să treacă de la moarte la viaţă. Medicul nu le spune pacienţilor că sunt bolnavi şi trebuie să se facă sănătoşi fără să le dea o reţetă de vindecare. În mod asemănător, şi noi trebuie să fim pregătiţi să le oferim un anumit tratament acelora diagnosticaţi cu boala păcatului.

 

Condiţiile iertării…

Acum haideţi să ne uităm mai atent la acest prim pas numit Păcatele iertate. Cum se poate obţine iertarea necesară pentru acele păcate care au ajuns să fie obişnuite fiecărui om? Trebuie să înţelegem chiar de la început că există trei condiţii ca să ni se poată ierta păcatele—pocăinţa, mărturisirea şi repararea. Nu le îngăduiţi acestor trei termeni religioşi să vă nedumerească. Vom încerca să-i transpunem într-un limbaj atât de simplu încât toţi să înţeleagă ce înseamnă ei şi cum să împlinească cerinţele lor.

Ce am putea spune despre prima condiţie? Ce reprezintă pocăinţa şi de ce anume trebuie să ne pocăim? Biblia declară, “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Înţelesul acestor cuvinte inspirate este foarte clar. Indiferent de bogăţia noastră, sexul nostru sau poziţia noastră socială, toţi am ales să călcăm legea lui Dumnezeu. Biblia numeşte acest lucru păcat. Nici un efort hotărât din partea omului nu este în stare să biruiască tendinţele moştenite de a face aşa cum vrem noi. Urmările păcatului originar făcut de Adam şi Eva au fost transmise de-a lungul tuturor generaţiilor care s-au succedat, incluzând-o şi pe a noastră. Nereuşita de a corespunde standardului lui Dumnezeu face parte din firea noastră, care l-a marcat pe fiecare membru al familiei omeneşti de la căderea primilor noştri părinţi.

Putem înţelege mai bine cum “toţi au păcătuit” atunci când ne uităm la inocentul copilaş care face o criză atunci când se trece peste voinţa lui. Nu există nici o vârstă în care firea căzută să aibă putere singură să-şi stăpânească viaţa şi să-şi modifice comportamentul. Biblia declară, “Firea pământească … nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună” (Romani 8:7). Ieremia a făcut următoarea observaţie interesantă: “Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23).

Cu alte cuvinte, nici unul dintre noi nu are capacitatea de a-şi schimba această stare de moarte în care am fost azvârliţi. Nu putem să ne ridicăm singuri din mocirlă. Nici măcar cultura, educaţia sau satisfacţiile plăcute ale societăţii nu pot schimba în vreun fel urmările moştenirii noastre păcătoase.

După ce am recunoscut adevărul că noi cedăm îndemnurilor firii noastre cu care ne-am născut şi aceasta ne condamnă pe toţi, suntem mai departe confruntaţi cu urmarea fărădelegilor noastre. Ap.Pavel descrie foarte succint această stare prin următoarele cuvinte: “Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Prin acest verset şocant, ni se arată înaintea ochilor toată starea noastră groaznică în urâciunea ei. Nu numai că suntem toţi vinovaţi, dar am şi fost cu toţii condamnaţi să murim pentru păcatele noastre. Fiecare membru al familiei omeneşti va trebui să moară şi aceasta ca urmare a neascultării noastre voite.

Oare nu este alarmant să te ştii confruntat cu propria sentinţă de moarte şi să-ţi dai seama că nu există nici un tribunal în tot universul care să nu te declare “nevinovat”? Adevărul este, desigur, că suntem tot atât de vinovaţi ca şi păcatul. Mai mult, pedeapsa este absolut ireversibilă, iar Însuşi Dumnezeu nu poate s-o anuleze fără să-Şi contrazică propriul caracter şi lege.

Oare să existe vreo soluţie la dilema noastră? Cineva s-ar putea să sugereze că soluţia ar fi să mergem înainte şi să plătim pentru vina păcatelor celor comise. Murind pentru păcatele noastre, putem îndreptăţi dreptatea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp putem satisface cererile unei legi călcate. Poate că am putea face şi aşa, dar unde am ajunge? Întrucât nu avem nici o putere să înviem singuri din morţi, am fi despărţiţi de viaţă pentru totdeauna, fără vreo speranţă de înviere. Cu siguranţă că acest demers s-ar părea că nu este răspunsul cel mai satisfăcător la problema noastră.

În cele din urmă, va trebui să fim confruntaţi cu adevărul tulburător că datorăm ceva ce nu putem plăti. Suntem datori cu însăşi viaţa noastră din pricina păcatelor noastre şi nu există nici o cale de a le plăti fără să ni se ia chiar existenţa noastră veşnică. Este ca şi cum cineva şi-a făcut cumpărăturile pe o lună doar cu un credit şi nu a avut cum să plătească cei 200 de dolari datoraţi la sfârşitul lunii. Plin de jenă şi ruşine, omul a evitat magazinul căruia îi datora bani. Dar s-a întâmplat că cel mai bun prieten al său a auzit despre problema financiară a bietului om. Imediat, el s-a dus la magazin şi a dat suma întreagă de 200 de dolari ca să-i plătească datoria. Oare n-a făcut el un gest de prietenie şi de iubire minunată? Acum omul nostru nu mai are nici un motiv să-i fie ruşine sau să se simtă vinovat. Datoria i-a fost plătită. Raportul lui este curat. Ce aţi crede despre acest om iertat dacă el ar fi refuzat acest gest deosebit făcut de prietenul său? Oare n-ar însemna o insultă grosolană la adresa aceluia care a făcut un gest atât de generos?

Acum, haideţi să aplicăm acestă povestioară la propriul nostru caz. Şi noi datorăm ceva pe care nu-l putem plăti–chiar viaţa noastră. Dar un Prieten, în persoana Domnului Isus, ne spune: – Îmi asum Eu datoria ta, voi suferi Eu moartea în locul tău şi toate le voi trece în favoarea ta, în contul tău personal. Acestă ofertă se află în spatele tuturor celor trei paşi pe care îi analizăm în experienţa mântuirii. Ea constituie temeiul pe care primim iertarea pentru păcatele noastre. Dar cum se transferă vina, osânda şi sentinţa de moarte de la dvs. şi de la mine şi cum se aşază asupra Domnului Isus, Înlocuitorul nostru divin? Răspunsul la această întrebare ne aduce înapoi la cele trei condiţii prin care facem primul mare pas de a căpăta iertarea. Prima condiţie este Pocăinţa.

 

Ce este pocăinţa?

Am promis că voi simplifica acest cuvânt lung, teologic. Literal, vrea să însemne să simţim un regret cucernic pentru relele pe care le-am comis. Un astfel de regret adevărat nu este posibil decât atunci când ajungem să recunoaştem pe deplin că singura noastră nădejde se află în moartea Domnului Isus pe cruce în locul nostru. Neajutoraţi, trebuie să ne despărţim de eu şi “să privim la Mielul lui Dumnezeu,” care a purtat păcatele lumii. Ce se va întâmpla când Îl vom privi cum a suferit şi a murit pe cruce? Vom înţelege că El a fost sfânt şi nevinovat. Noi am fost cei vinovaţi. Noi ar trebui să stăm atârnaţi pe cruce în locul Său. Ne simţim copleşiţi când ne dăm seama că El S-ar fi supus torturii şi morţii doar pentru un singur suflet, fie că ar fi fost vorba de dvs. sau de mine. Deodată, ni se umplu ochii de lacrimi când ne dăm seama că păcatele noastre I-au provocat moartea pe cruce. Inima I-a fost zdrobită de greutatea apăsătoare a păcatelor care au fost luate de la noi. El suferea de bună voie pedeapsa pe care o meritam noi. Suntem umpluţi de că am comis vreodată chiar acele păcate care acum Îi iau viaţa Fiului lui Dumnezeu. Această durere este pocăinţa.

Trebuie să facem o deosebire clară între durerea lumească şi durerea adevărată, după voia lui Dumnezeu. Uneori copiii spun, “Îmi pare rău” când sunt confruntaţi cu pedeapsa pentru o purtare rea, dar ades ei regretă doar că au fost prinşi. Aceasta nu este pocăinţa adevărată. Când eram la liceu, unul din profesorii mei era şi antrenorul de sport. Era un tip destul de drăguţ, dar nu prea comunica cu noi. Aşa că a fost extraordinar când în mijlocul anului şcolar i-a luat locul o tânără. Noi, toţi băieţii am fost deosebit de încântaţi deoarece această nouă profesoară era foarte drăguţă şi aproape asemănătoare vârstei noastre.

La început, ne băteam pentru a-i câştiga atenţia pe căi care erau destul de distractive pentru toţi. Într-o zi, am rămas după şcoală cu doi prieteni ca să jucăm baschet. Mai târziu, după ce au plecat toţi ceilalţi elevi, ne-am dus în cameră să ne luăm cărţile. Înainte ca să deschidem uşa, am aruncat o privire prin geamul uşii şi am văzut-o pe frumoasa noastră profesoară plângând la catedră. Nimeni nu trebuia să ne spună de ce plângea, deoarece ne-am adus aminte imediat unele din lucrurile pe care le făcusem în timpul orelor. Nici unul dintre noi nu dorise să o supere pe acea profesoară. Ne plăcea foarte mult de ea şi nu ne dădeam seama că îi provocasem atâta durere. Ne-a fost ruşine şi silă de noi în acea zi şi toţi trei am regretat nespus ceea ce făcuserăm. Toţi trei am făcut un legământ în acea zi că nu vom mai face niciodată ceva care s-o supere pe frumoasa noastră profesoară. Într-adevăr, am simţit pocăinţa. Acelaşi principiu li se aplică şi acelora care simt regret pentru durerea care L-a făcut să sufere pe Domnul Isus şi prin harul lui Dumnezeu, se hotărăsc să se întoarcă de la orice I-ar displăcea Lui.

 

De ce trebuie să ne mărturisim păcatele?

A doua condiţie a iertării se cheamă Mărturisire. Ioan scria, “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Sună destul de simplu, dar cu toate acestea, chiar la acest punct, cei mai mulţi oameni se poticnesc şi se rătăcesc. Întrebarea cel mai frecvent pusă este, “Cum ştiu eu că am fost iertat?” Există un singur răspuns corect la această întrebare. Ştim că suntem iertaţi deoarece Dumnezeu a declarat că vom fi iertaţi. Aici intră în funcţie minunatul element al credinţei. Avem toate motivele să ştim că niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu a greşit şi că orice declară el se va şi împlini. În orice făgăduinţă din Biblie există o putere de a se împlini singură, de a te zidi în ea.

A fost în stare ologul din naştere să stea în picioare? Nu, îi era cu neputinţă aşa ceva. El era purtat în fiecare zi ca să cerşească în afara templului din Ierusalim, dar Petru i-a poruncit, “În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!” (Fapte 3:6). Să presupunem că omul ar fi rămas pe rogojina lui şi i-ar fi spus lui Petru, “Dar nici nu pot să mă ridic pe picioare, darămite să mai merg sau să alerg. Am fost olog toată viaţa şi n-am nici o putere în picioare ca să-mi duc acest pat.” Credeţi că ar mai fi fost vindecat? Nu, el a trebuit să accepte ca adevărat faptul că Isus din Nazaret reuşise să întărească acele încheieturi pentru ca el să fie în stare să se scoale şi să umble. Când a făcut efortul ca şi când picioarele i-ar fi fost normale, ele i-au fost refăcute la normal. “Facă-se după credinţa ta!”

S-ar putea să nu te simţiiertat atunci când ceri iertare, dar făgăduinţa spune clar că eşti iertat. Aşa că nu le mai daţi însemnătate sentimentelor. Credeţi că iertarea are loc deoarece Dumnezeu a declarat aşa. Mulţumiţi-I pentru iertare iar apoi acţionaţi ca şi când aţi primit-o, deoarece aşa şi este. Credinţa dvs. transformă iertarea într-o realitate. Cineva s-ar putea să spună, “Ei bine, eu credeam că unii creştini erau fericiţi ca urmare a faptului că L-au primit pe Isus.” Daţi-mi voie să vă asigur că acest sentiment va apărea ca urmare a credinţei şi iertării voastre, dar reţineţi că întotdeauna credinţa trebuie să vină înaintea sentimentului. Pavel a spus corect când a scris, “Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5:1). Închipuiţi-vă pentru o clipă că sentimentul ar veni înaintea credinţei cu privire la iertare. În acest caz, aţi putea fi un necredincios plin de pace sufletească şi plin de veselie şi nu există un astfel de om.

Apropo, care este adevăratul secret din spatele procesului mărturisirii păcatului? De ce este nevoie să-I spunem lui Dumnezeu greşelile şi păcatele noastre? Oare nu le cunoaşte deja fără ca eu să I le reamintesc? Desigur, este adevărat că noi nu-L informăm pe Dumnezeu despre nimic ce nu l-ar fi ştiut deja. Şi nici mărturisirea noastră nu-L schimbă. Dar ea ne schimbă pe noi. Întrebaţi pe oricine a fost destul de curajos ca să ceară iertare. Poate că vă aduceţi aminte de ceva ce a trebuit să îndreptaţi cu privire la cineva în trecut. Poate că aţi repetat vreun zvon exagerat despre acea persoană şi ea a aflat că dvs. sunteţi acela care aţi transmis zvonul. Deşi v-a venit greu, v-aţi luat tot curajul şi aţi bolborosit o scuză. Ce s-a întâmplat imediat? V-aţi simţit ca şi când o mare greutate vi s-a luat de pe umeri. O uşurare extraordinară v-a inundat sufletul. Si cu toate acestea, nu i-aţi spus nimic persoanei pe care ea să nu-l fi cunoscut mai dinainte. Ea era deja perfect conştientă că propriile dvs. cuvinte îi aduseseră atât de multă durere. Dvs. aveaţi nevoie mai mare de acea mărturisire decât persoana care suferise din cauza lor.

 

Repararea

Cea de a treia condiţie ca să ni se ierte păcatele este Repararea. Acest cuvânt lung nu înseamnă altceva decât că trebuie să ne străduim să corectăm lucrurile pe care le-am greşit. Desigur că recunoaştem că nu întotdeauna este cu putinţă să ajungi în trecut şi să repari orice rău, orice minciună şi orice faptă necinstită. Mai întâi de toate, nici măcar nu ne putem aduce aminte de toate ocaziile în care am fost vinovaţi de acele lucruri. Probabil că cineva ar putea ajunge la nebunie dacă ar simţi răspunderea pentru o cerere atât de imposibilă. Cu toate acestea, Duhul ne îndeamnă conştiinţa şi ne aduce aminte de lucrurile care se pot îndrepta.

Dacă s-a furat ceva, cu siguranţă că ar trebui restituit. Dacă s-au spus minciuni care i-au dăunat reputaţiei cuiva, ne putem cere iertare şi putem spune adevărul ca să înlăturăm orice stigmat de pe caracterul acelei persoane. Uneori s-ar putea ca închisoarea să fie urmarea dacă s-au comis delicte de furt sau jaf, dar este deosebit de important să ne ocupăm de restituire ori de câte ori există posibilitatea. În cazurile în care nu se poate restitui, cel care doreşte să repare fapta rea se poate încredinţa cu siguranţă meritelor sângelui curăţitor al Domnului Hristos care oferă iertare şi refacere.

Oare ne vine greu să ne aflăm faţă în faţă cu păcatele noastre şi să le corectăm? Evident, probabil că este partea cea mai teribilă din procesul răscumpărării. Asta ar putea explica de ce atât de mulţi au ajuns să dorească să creadă că repararea nu este o cerinţă biblică. Dar oare exact lucrul acesta nu s-ar putea să ne ofere o explicaţie parţială cu privire la faptul că reînoirea spirituală este atât de ştearsă în biserica modernă? Mulţi sunt de părere că ar avea loc o reînviorare extraordinară în bisericile creştine dacă fiecare membru ar repara cu adevărat orice rău cu care a neîndreptăţit pe cineva.

Îndeplinirea celor trei condiţii ale pocăinţei, mărturisirii păcatelor şi restituirii ne aduce asigurarea că a avut loc cel mai lung pas în a deveni un adevărat creştin. Acum păcatele sunt iertate şi nu mai pot împovăra conştiinţa cu vina lor. Aici întâlnim adevăratul răspuns la întrebarea cu privire la transmiterea păcatului asupra Înlocuitorului divin. Când umblăm prin credinţă, crezând că într-adevăr El a stat atârnat pe cruce în locul nostru, are loc un schimb mai mult decât minunat. Pedeapsa de moarte care se afla asupra noastră este îndepărtată chiar în acel moment de la noi şi este aşezată asupra Domnului Isus. Este ca şi când am fi fost cu El pe cruce şi am fi suferit sentinţa cerută şi cu toate acestea, am fost acolo doar prin credinţă. El este Cel care a trăit durerea şi pedeapsa pentru noi, dar deoarece mărturisim că El este Mântuitorul nostru, Se poartă cu noi ca şi când noi înşine am fi murit şi am fi plătit pedeapsa pentru propriile noastre fapte vinovate.

Dar Dumnezeu nu face doar să accepte jertfa ispăşitoare a Fiului Său ca o satisfacere totală a sentinţei de moarte dată fiecărui membru al neamului omenesc, ci El îi atribuie fiecăruia care alege s-o accepte meritul de a trăi o viaţă tot atât de sfântă cum a trăit-o Isus. Cu alte cuvinte, ei nu sunt doar declaraţi “nevinovaţi” ei sunt declaraţi tot atât de drepţi sau de neprihăniţi ca şi Mântuitorul fără de păcat care a trăit aici în trup timp de 33 de ani fără să comită vreun singur păcat. Într-acest fel minunat şi uimitor, se anulează orice grad de fărădelege şi “oricine doreşte” poate să stea în picioare fără să fie condamnat în faţa lui Dumnezeu. Doar credinţa lui a deschis o uşă spre o nouă “poziţie” în relaţia cu Dumnezeu. Această stare se numeşte îndreptăţire şi ea ne oferă iertare pentru orice faptă rea din trecut de care ne-am pocăit, pe care am mărturisit-o şi pe care am părăsit-o. Şi deşi se poate spune că, într-un oarecare sens, moartea Domnului Isus i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu, doar printr-o acceptare personală a jertfei poate cineva să trăiască experienţa “îndreptăţirii prin credinţă.”

Oare mântuirea în totalitate să constea doar dintr-o “socoteală” făcută de Dumnezeu? Oare partea noastră este doar să credem că Dumnezeu face totul pentru noi şi apoi să ne aşteptăm să ne ducă pe nori trandafirii în împărăţia cerurilor? Evident că nu. Până acum, am descris acea parte de neprihănire prin credinţă care iese din afara noastră. Ea se numeşte îndreptăţire şi se bazează în totul pe ceea ce a făcut Dumnezeu în favoarea noastră. Este adevărat că noi nu putem face nimic pentru aceste merite atribuite de a fi neprihăniţi. Nu putem face altceva decât să acceptăm meritele sângelui ispăşitor al Domnului Isus, care dă mărturie că altcineva a plătit pedeapsa pentru păcatele noastre. Având credinţă în acest Înlocuitor divin, care a murit în locul nostru, dobândim o oarecare “stare” de neprihănire înaintea lui Dumnezeu.

Dar este foarte necesar ca să înţelegem că Dumnezeu nu ne acordă vreo stare ireală numindu-ne neprihăniţi când de fapt nu suntem. Neprihănirea prin credinţă reprezintă mai mult decât o “stare” sau “socotire.” Dumnezeu nu doar ne atribuie neprihănirea prin îndreptăţire ca să se ocupe de păcatele noastre trecute, dar El ne şi împărtăşeşte neprihănirea prin sfinţire ca să ne ferească de păcate viitoare. Cu alte cuvinte, există o “stare” de neprihănire înaintea lui Dumnezeu ca şi o “poziţie” de a fi neprihănit. Vom spune mai multe despre aceste două aspecte ale neprihănirii prin credinţă când vom ajunge la următorul capitol. Totuşi, reţineţi, că fie că este atribuită ori împărtăşită, orice neprihănire adevărată îşi are originea la Dumnezeu şi rămâne în noi atâta timp cât Hristos rămâne în noi prin credinţă.

 

Nevoia unei naşteri din nou…

Acum suntem pregătiţi să discutăm cel de-al doilea mare pas în această călătorie palpitantă de la pământ la cer şi ea este foarte strâns legată de schimbul de credinţă pe care l-am tratat. Acea clipă de acceptare nu face doar să aducă o schimbare obiectivă de stare înaintea lui Dumnezeu, ci şi produce o transformare extraordinară în inima şi mintea credinciosului. Domnul Isus S-a referit la această experienţă spectaculară ca la “naşterea din Duh.” Necesitatea ei s-a descoperit în cuvintele Mântuitorului care îi aduc un îndemn urgent lui Nicodem, “Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).

Nu există nici o cale cu putinţă pe care să analizăm sau să diagnosticăm această schimbare minunată, şi deseori instantanee, care însoţeşte acest act de credinţă. S-ar părea că apostolul Ioan o exprimă cât se poate de simplu, “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). Dar chiar dacă nu putem să înţelegem această taină, îi putem vedea urmările destul de clar. Pavel o descrie prin aceste cuvinte, “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17).

Asemenea unei adieri uşoare a vântului, pe care nu-l vedem, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pătrunde în viaţă ca să înlocuiască lucrurile fireşti cu exact opusul lor. Deşi firea omenească decăzută nu este îndepărtată de naşterea din nou, mintea firească este înlocuită cu o minte duhovnicească ce are puterea de a supune toate dorinţele şi patimile care ar putea să se nască din acea fire decăzută. Această lucrare progresivă de cucerire a eului şi de supunere permanentă a voinţei lui Hristos ne conduce la cel de-al treilea pas uriaş în pelerinajul nostru către ceruri. Îl numim sfinţire.

Iarăşi când reducem acest cuvânt lung cu rezonanţă teologică la sensul lui elementar, dispare orice confuzie. Înseamnă pur şi simplu o ascultare plină de iubire faţă de toată voia descoperită de Dumnezeu. Cuvântul “plină de iubire” face deosebire între acele fapte de ascultare, de conformare legalistă a acelora care s-ar putea să încerce să-şi câştige mântuirea printr-o simplă ţinere a legii. Unii teologi cu vederi liberale pun semnul egal între ascultare şi legalism. Ei ignoră deosebirea dintre o slujire din inimă şi o slujire din raţiune. Una este demonstrarea cea mai fină a adevăratei religii, iar cealaltă apare ca cea mai periculoasă imitaţie. Cineva a sugerat că milioane vor pierde cerul doar pentru 45 de cm-distanţa de la cap la inimă. Să păstrezi legea lui Dumnezeu ca să împlineşti o cerinţă legală pentru mântuire reprezintă abordarea cu capul, mentală, dar adevărata ascultare din inimă este o revărsare spontană a unei legături personale, de iubire faţă de Domnul Hristos. Când vorbim aici despre sfinţire, ne referim doar la abordarea din inimă.

Au existat multe discuţii cu privire la modul în care se leagă îndreptăţirea de sfinţire, aşa că haideţi să o lămurim prin câteva observaţii simple. Avem nevoie de amândouă experienţele ca să fim gata pentru cer. Îndreptăţirea ne atribuie biruinţa desăvârşită a Domnului Isus ca să ne acopere păcatele trecute, iar sfinţirea ne împărtăşeşte puterea biruitoare a lui Isus spre a ne feri de a nu mai comite alte păcate. Nu o putem avea pe una fără să o avem pe cealaltă. Oricine exercită adevărata credinţă este îndreptăţit. Toţi cei care sunt cu adevărat îndreptăţiţi, s-au convertit sau au fost transformaţi într-o făptură nouă, iar toţi cei care au trăit naşterea din nou vor umbla în ascultare din iubire. Nu există îndreptăţire fără sfinţire şi nu există sfinţire fără îndreptăţire. Este foarte important să reţinem că îndreptăţirea, ca primă abordare a lui Dumnezeu, se acordă gratuit şi nu se oferă avându-se în vedere faptele noastre bune. Acest principiu biblic îi cere celui credincios să primească darul îndreptăţirii înainte ca să fie posibilă ascultarea sfinţită. Atunci, conformarea faţă de lege este recunoscută ca fiind urmarea legăturii cu Mântuitorul după naşterea din nou.

După cum v-aţi dat seama probabil până acum, există mulţi creştini cu numele care consideră că pasul trei este opţional în experienţa mântuirii, dar ne este cu neputinţă să ajungem la o astfel de concluzie, numai dacă voit ignorăm multe declaraţii clare din Scriptură. Biblia ne spune, “Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice” (Evrei 5:9). Într-adevăr, ascultarea este una dintre cerinţele spirituale pentru a intra în împărăţie. Ioan declara că, “nimic întinat nu va intra în ea” (Apocalipsa 21:27).

Desigur că păcatul este singurul lucru care întinează în ochii lui Dumnezeu şi exclude cu precădere posibilitatea de a intra pe porţile paradisului. În Biblie, păcatul se defineşte ca fiind călcarea legii. Asta înseamnă că în cer nu vor fi hoţi, criminali, desfrânaţi, etc. Oare ne speriem când auzim că trebuie să îndepărtăm cu orice chip păcatul voit ca să fim mântuiţi? Ei bine, nu declarăm aici că faptele bune de ascultare reprezintă motivul acceptării noastre de către Domnul Isus, dar ele trebuie să însoţească neapărat darul acordat fără plată tuturor acelora care cred.

Nimeni din cei care au primit acest dar nu se va descuraja de cerinţa de a nu mai încălca deliberat voia descoperită a lui Dumnezeu. Inimile convertite de-abia aşteaptă să-I facă pe plac Aceluia pe care Îl iubesc cel mai mult. Se bucură să umble în ascultare deoarece legea lui Dumnezeu a fost scrisă în inima şi în mintea lor.

De ce le vine mai uşor celor mai mulţi creştini să facă primii doi paşi din cei trei de care ne-am ocupat până acum? Oare pentru că iertarea şi convertirea se împlinesc în mare măsură în favoarea noastră şi în noi de către puterea lui Dumnezeu ca răspuns doar la credinţa noastră, în timp ce sfinţirea cere un efort puternic pe lângă credinţa noastră? S-ar putea să fie acesta răspunsul. Din acest motiv, aş dori să vă prezint, în următoarele paragrafe, cel mai mare secret pe care l-am aflat vreodată în legătură cu trăirea vieţii de creştin. Cum poate cineva să reuşească să se rupă de păcatele care sunt adânc înrădăcinate într-o patimă puternică fizică sau psihică? Ce am putea spune despre fumat, alcoolism sau droguri?

 

Implorarea biruinţei – Sfinţirea

Biruinţa deplină asupra păcatului ni se promite de-a lungul a zeci de texte din Biblie, dar patru din ele vor fi de ajuns ca să îi aducă izbăvire fiecăruia dintre cei care le vor cere prin credinţă. Îmi daţi voie să vă vorbesc personal cu privire la problema care vă macină, păcatul pe care n-aţi reuşit să-l biruiţi? Paşii simpli şi practici pe care tocmai îi veţi afla s-ar putea să vă aducă eliberarea în viitor. Fie ca nimic să nu vă distragă de la această formulă biblică, cu care garantat veţi rupe orice lanţ sau obicei din viaţa dvs. de care doriţi să scăpaţi.

Primul text conţine un principiu deosebit de important cu privire la biruinţa asupra păcatului. “Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15:57). Facă Domnul ca acest adevăr glorios să pună stăpânire pe mintea dvs. Biruinţa este un dar! Nu o putem câştiga sau merita. Şi nici nu se acordă ca răsplată pentru strădanii deosebite. Ea li se acordă gratuit acelora care o cer aşa cum trebuie. Dar, s-ar putea să întrebaţi, cum trebuie să-I cerem lui Dumnezeu acest dar? Răspunsul se află într-un singur cuvânt–credinţă. Domnul Isus a spus: “Facă-ţi-se după credinţa ta!” Tot ceea ce promite Biblia este al nostru dacă cerem, dar trebuie să credem ca să primim.

Acum, haideţi să ilustrăm acest principiu trecând la cel de-al doilea text. “Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Matei 7:11). Remarcaţi că acest verset mai vorbeşte şi despre cererea darurilor, iar textul anterior ne-a spus că darul este “biruinţa” asupra păcatului. Din aceste cuvinte ale Domnului Isus, aflăm că Tatăl Său este mai dornic să ne dea “lucrurile bune” pe care I le cerem decât suntem noi în a ne hrăni copiii atunci când le este foame!

Următoarea întrebare: “Oare biruinţa este un lucru bun de cerut?” Desigur, iar biruinţa este şi ea un “dar” aşa cum ni s-a spus în 1 Corinteni 15:57. Şi bazându-ne pe autoritatea propriilor cuvinte ale Domnului Isus, dacă vom cere acest dar bun, Dumnezeu ni-l va da mai generos decât şi-ar hrăni copiii nişte părinţi iubitori. Apropo, nici nu este nevoie să mai rostim cuvintele “dacă este voia Ta” în această rugăciune, deoarece Biblia ne-a asigurat deja că este voia Lui să ne elibereze din orice păcat. Dacă am cere vreun dar material, cum ar fi vindecare sau un serviciu mai bun, fără îndoială că ar trebui să includem şi această expresie în rugăciunea noastră.

Acum suntem pregătiţi să facem o remarcă. Indiferent pe care dar de biruinţă îl cereţi, el vă va fi acordat imediat. Dacă nu credeţi aceasta din toată inima, atunci nu mergeţi mai departe cu acest plan. Dacă cu putere credeţi că biruinţa este a dvs. în clipa în care o cereţi, atunci aşezaţi-vă pe genunchi şi cereţi-I-o chiar acum, amintind păcatul pe nume. Când vă veţi ridica de pe genunchi, nu veţi simţi că s-a schimbat ceva, dar sentimentele dvs. nu joacă nici un rol aici. Un lucru minunat a avut loc. În clipa în care v-aţi rugat, Dumnezeu a aşezat în viaţa dvs. o rezervă mare de putere. Această putere reprezintă biruinţa asupra păcatului dvs.! Acum o aveţi!

S-ar putea ca unii să întrebe “Cum ştiu eu că mi s-a dat biruinţa?” Pur şi simplu pentru că Dumnezeu a promis că o dă atunci când I-o ceri. În unele cazuri Dumnezeu chiar îndepărtează gustul sau dorinţa după păcat, dar nu întotdeauna procedează astfel. S-ar putea ca pofta să rămână puternică la majoritatea acelora care caută izbăvire, dar ei încă mai au puterea de la Dumnezeu de a nu mai ceda niciodată acelei dorinţe puternice. Secretul este să accepţi fără să pui la îndoială că ceea ce Dumnezeu a promis chiar a avut loc.

Vă mai amintiţi cum a umblat Petru pe apă? Domnul Isus l-a asigurat că poate să umble, aşa că marele pescar a ieşit din barcă şi a început să realizeze imposibilul. Nimeni nu poate să umble pe apă, dar Petru a umblat–pentru un timp. Cât a umblat? Biblia ne spune că vântul şi valurile s-au înteţit şi lui i s-a făcut frică. De ce anume i-a fost frică? Desigur, să nu se scufunde şi să nu se înece. Dar oare asta nu pune la îndoială cuvântul Domnului Isus? Învăţătorul îi spusese lui Petru că poate să vină la El.

Pavel scria: “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat” (Romani 6:11). Acestea sunt cele mai importante cuvinte pentru cei care urmează planul credinţei pentru a birui. Cuvântul “socotiţi-vă” înseamnă să consideraţi că este deja împlinit. Nu trebuie să existe nici o rezervă în a considera păcatul drept “mort” pe temeiul făgăduinţei lui Dumnezeu. La acest punct, ispita noastră cea mai mare este de a ne gândi la multele ocazii în care am încercat şi n-am reuşit să scoatem acel păcat din viaţa noastră. Satana ne va ataca credinţa, sugerându-ne că nu vom putea trăi fără să facem acel anume păcat şi că suntem mult prea slabi ca să renunţăm. Încercarea noastră cea mai mare va fi să înăbuşim acele voci ale firii noastre şi să privim cu toată voinţa şi să ne agăţăm de acest plan făcut de Dumnezeu de a ne oferi biruinţa totală în dar.

 

Să ai credinţă nu înseamnă neapărat că n-ai să cazi

Ultimul text care pretinde eliberarea se află în Romani 13:14 “Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi să nu purtaţi grijă de firea pământească, pentru ca să-i treziţi poftele.” Acest text aşază piatra de temelie în planul desăvârşit al lui Dumnezeu de a dărui biruinţa. Cum ar putea un mort să mai facă planuri să păcătuiască? Dacă aţi ştii că mâine dimineaţă aţi muri, v-aţi mai face planuri pentru mâine după-amiază? Dacă vă “socotiţi mort” faţă de orice păcat prin puterea Cuvântului, ar însemna o contrazicere a firii ca să acţionezi ca şi când păcatul ar mai domni. Ar mai însemna şi o tăgăduire a făgăduinţei lui Dumnezeu. Dacă El declară că ai biruinţa, să crezi că o şi ai!

Acum avem în faţa noastră schema simplă a mântuirii aşa cum este descrisă în Biblie. Cei trei mari paşi sunt Păcatele iertate, Naşterea din nou, şi Ascultarea. Orice copil, tânăr sau adult poate să facă aceşti paşi chiar acum şi să treacă din moarte la viaţă. Nu este nimic tainic în a veni la Isus ca să fii mântuit. Păcatele sunt iertate dacă se împlinesc cele trei condiţii oferite de Biblie–pocăinţa, mărturisirea păcatelor şi repararea. Am redus aceste cuvinte lungi la o ecuaţie pe care s-o poată înţelege şi cei mai simpli dintre oameni.

Am arătat că cel de-al doilea mare pas spre Hristos este experienţa naşterii din nou. Această schimbare profundă are loc atunci când cineva Îl primeşte pe Domnul Isus ca Înlocuitor personal şi Mântuitor. Deseori se întâmplă împreună cu îndreptăţirea atribuită care se acordă atunci când păcatele sunt mărturisite. Legătura care urmează de aici este o legătură de iubire, însoţită de ascultare, care împlineşte ultimul pas în procesul de a deveni creştin.

Dacă n-ai intrat încă în această relaţie de bucurie cu Domnul Isus Hristos, nu ezita să faci chiar acum cei trei paşi. Şi dacă mai ai vreo nelămurire despre cum sau ce să faci, uită tot protocolul sau procedurile complicate şi spune-I Domnului exact ceea ce doreşti şi ceea ce simţi. El este lângă tine gata să te conducă în cea mai satisfăcătoare experienţă din câte ţi-ai închipuit vreodată.