Publicat la:
Aprilie 14, 2021
(Mijlocitorii globalizarii apocaliptice din Romania au pus la cale un plan de exterminare diabolic, pentru a distruge pe toti cei care nu au miros de boschetari trandafirii, catalogati drept teroristi care atenteaza la securitatea statului (ne)paralel… Ca si Patriot Act a lui G Bush pentru intreprinzatorii …teroristi, din SUA si la noi au barbierit mii de mii de firme opozante, ca sa faca loc feseglobalistilor) Statul Paralel în acțiune: Planul de distrugere a firmelor românești de către SRI împreună cu ANAF, MAI, DNA și celelalte parchete pentru a face loc “investitorilor străini”, în baza unui protocol ilegal semnat în 2012…
Militaru, măcelar şi la Otopeni! În ultimii 28 de ani, România a fost jefuită de 3,3 ori mai mult decât ne-au jefuit 3 imperii în 530 de ani de istorie…Cel mai mare furt comis vreodata de un roman tocmai s-a musamalizat. Tara a pierdut peste 1 miliard de dolari…Un criminalist dezvăluie sistemul mafiot din Poliţia Română…Demascat la Tribunal că a verificat personal incinerarea morților în 20 Decembrie 1989, procurorul Dan Voinea are pensie de 18.500 de lei…Statul Paralel în acțiune: Planul de distrugere a firmelor românești de către SRI împreună cu ANAF, MAI, DNA și celelalte parchete pentru a face loc “investitorilor străini”, în baza unui protocol ilegal semnat în 2012
Noua Creaţie – Ordinea şi disciplina noii creaţii… Legea Noii Creaţii – Odihna sau Sabatul Noii Creaţii… Judecata Noii Creaţii…Botezul Noii Creaţii…Paştile Noii Creaţii… Căsătoria Noii Creații-Noua Creaţie – Privilegiile şi obligaţiile Noii Creaţii cu privire la căsătorie, precum şi la alte lucruri…STUDIUL XII- Diferite obligaţii ale Noii Creaturi — „Toţi sunteţi una în Hristos Isus” — Asocierea fără discriminare nu este implicată aici — Bărbatul şi femeia în ordinea divină — Poziţia de cap a bărbatului nu înseamnă tiranie —Cum birui ispita? Biruinta asupra forțelor răului- Gândul central: Prin Hristos, noi suntem biruitori asupra tuturor fortelor care vor sa ne asupreasca… Iacov – Epistola lui Iacov- Capitolul 4, de Hamilton Smith…
Iacov – Epistola lui Iacov- Capitolul 4, de Hamilton Smith…
Versetele 1-3 – Apostolul tocmai a vorbit de dezordine şi de ceartă printre cei care poartă numele de poporul lui Dumnezeu. El întreabă acum: „De unde sunt certuri şi de unde lupte între voi?”
El arată originea conflictelor din poporul lui Dumnezeu în poftele inimii care îşi găsesc exprimare în mădularele trupului. Pentru a-şi satisface dorinţele, carnea este gata să ucidă şi să se bată. În sens literal, aceasta este adevărat despre lume şi războaiele ei. În sens moral, dacă suntem hotărâţi să facem propria noastră voie, trista fire omenească va înjosi şi va zdrobi tot ce se va pune în calea împlinirii dorinţelor noastre.
Dacă dorinţele noastre sunt legitime, nu este nevoie să ne luptăm între noi pentru a le obţine; Îi putem cere lui Dumnezeu să ni le acorde. Prea adesea, vai! nu primim răspuns la rugăciunile noastre pentru că poate cerem cu un motiv rău pentru a satisface vreo plăcere.
Plăcerea lumii – Iacov 4:4
Aceste consideraţii despre pofta cărnii îl conduc pe apostol la a ne pune în gardă împotriva prieteniei lumii, care oferă toate ocaziile de a-i satisface dorinţele. Lumea este caracterizată de pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii. Ea şi-a arătat vrăjmăşia faţă de Dumnezeu respingându-L şi răstignindu-L pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru cineva care mărturiseşte că are credinţă în Domnul Isus, a intra în prietenie cu lumea care L-a răstignit pe Fiul Lui Dumnezeu, echivalează cu a comite adulter din punct de vedere spiritual. „Prietenia lumii este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu”. Atitudinea noastră faţă de lume declară atitudinea noastră faţă de Dumnezeu. „Cea care trăieşte în desfătare, deşi vie, este moartă”, zice apostolul Pavel (1. Timotei 5:6 ). Cultivarea bunăvoinţei lumeşti produce o ruptură între suflet şi Dumnezeu. „Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el”, zice apostolul Ioan (1. Ioan 2:15 ). „Oricine va vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu”, declară apostolul Iacov.
Mândria cărnii – Iacov 4:5-10
Versetele 5,6 – Apostolul arată acum că în spatele prieteniei lumii se ascunde mândria firii noastre vechi. Dorind să fie altceva, carnea se întoarce în mod firesc spre lume pentru a încerca să găsească în bogăţiile ei, în poziţia ei socială şi în onorurile ei ceea ce va satisface nevoia ei imperioasă de a se distinge. Cu toate acestea, nu în zadar Scriptura ne pune în gardă împotriva lumii; şi Duhul care locuieşte în creştini nu ne va face să poftim lucrurile lumii. Dimpotrivă, El le va da harul necesar pentru a se împotrivi lumii şi cărnii, urmând această promisiune: „Dumnezeu Se împotriveşte celor mândri, dar dă har celor smeriţi”. Dacă ne mulţumim să fim mici şi chiar să nu fim nimic în această lume, puterea şi harul pentru a ne împotrivi cărnii şi lumii ne vor fi date.
Versetul 7 – Şapte îndemnuri sunt date acum pentru a răspunde mândriei cărnii. Ele sunt toate atât de opuse mândriei cărnii din inimile noastre încât nimic, în afară de harul administrat de Duhul, nu ne va permite să le răspundem într-o anumită măsură.
Mai întâi, apostolul zice: „Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu”. Numai harul ne va conduce la supunere. Sentimentul harului şi bunătăţii lui Dumnezeu va da o asemenea încredere în Dumnezeu, încât sufletul renunţă cu bucurie la propria lui voie şi se supune lui Dumnezeu. În loc de a căuta să fie cineva şi ceva în lume, creştinul acceptă cu bucurie împrejurările hotărâte de Dumnezeu. Domnul Isus este exemplul desăvârşit al Celui pe care încrederea Sa în Dumnezeu L-a făcut să se supună Lui în mod desăvârşit. În împrejurările cele mai dureroase, când de exemplu, a fost respins de cetăţile în care făcuse minunile Sale de dragoste, El zice: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta” (Matei 11:26 ).
În al doilea rând, Iacov ne zice: „Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi”. A ne supune lui Dumnezeu şi a fi mulţumiţi cu ce avem ne va permite să ne împotrivim lui Satan care ne ispiteşte şi ne provoacă prin lucrurile acestei lumi. Ca în timpul ispitirii Domnului nostru, diavolul va încerca să ne amăgească pentru a satisface nevoile vieţii curente, aspiraţiile noastre religioase, sau tot ce ar putea pofti privirile noastre. Dar dacă ispitele pe care le prezintă se lovesc de sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, vicleşugurile sale vor fi descoperite şi nu va putea să stea împotriva harului Duhului care locuieşte în noi. Domnul l-a învins pe Satan şi, în harul Său, ne-a dat mijlocul de a ne împotrivi diavolului care trebuie atunci să fugă.
Versetul 8 – În al treilea rând, ni se spune: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El se va apropia de voi”. Dacă ne împotrivim diavolului, el este obligat să fugă, lăsând sufletul liber să se apropie de Dumnezeu şi să descopere că El este chiar lângă noi. Dacă, precum Domnul în umblarea Lui desăvârşită, ne gândim întotdeauna la Domnul care este înaintea noastră, vom experimenta, cum a făcut-o El, că Domnul este la dreapta noastră şi că, din cauză că El este aproape de noi, nu ne vom clătina (Psalm 16:8). A te apropia de Dumnezeu este expresia încrederii active în El şi a dependenţei de El, provenind dintr-o inimă făcută prin har să descopere că tronul Său este un tron de har.
În al patrulea rând, Iacov zice: „Spălaţi-vă mâinile”. Pentru a ne apropia de Dumnezeu, trebuie să judecăm orice act care nu se potriveşte sfintei Sale prezenţe, nepunând mâinile pe orice riscă să ne murdărească.
În al cincilea rând: „Curăţaţi-vă inimile, suflete împărţite!” Nu ajunge să ne spălăm mâinile; trebuie de asemenea să judecăm răul din inima noastră. Fariseii puteau să facă mare paradă de curăţirea exterioară spălându-şi mâinile, dar Domnul trebuie să zică: „Inima lor este departe de Mine” (Marcu 7:3,6 ). Cel care se suie pe muntele Domnului şi care stă în locul sfinţeniei Sale trebuie să aibă „mâinile nevinovate şi inima curată” (Psalm 24:3,4). Inima este sediul sentimentelor creştineşti. Acestea trebuie să fie curăţite de orice lucru incompatibil cu voia lui Dumnezeu.
Versetul 9 – În al şaselea rând, „Jeliţi şi plângeţi”. Dacă suntem conduşi de harul Duhului lui Dumnezeu, nu vom putea fi indiferenţi la starea îngâmfată a celor care pretind că sunt poporul lui Dumnezeu, şi nu vom găsi nici un motiv de a ne bucura în starea sa tristă. Creştinul are bucurii pe care nimeni nu i le poate răpi, şi se poate bucura în harul lui Dumnezeu care lucrează în mijlocul răului în zilele din urmă. Dar, râsul deşert al lumii religioase mărturisitoare şi falsele bucurii prin care nu face decât să se înşele pe sine însăşi crezând că îşi uşurează nenorocirile, vor face ca inima atinsă de harul lui Dumnezeu să se jelească şi să plângă.
Versetul 10 – În al şaptelea rând, apostolul zice: „Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa”. Avem într-adevăr de ce să ne simţim încurcaţi gândindu-ne la starea în care se găsesc cei care se pretind poporul lui Dumnezeu, dar mai presus de toate trebuie să ne smerim din cauza a ceea ce descoperim în propria noastră inimă. Smerirea trebuie să aibă loc în prezenţa Domnului. Este o lucrare interioară prin care sufletul este făcut conştient de propria lui neînsemnătate faţă de măreţia lui Dumnezeu. Tendinţa noastră naturală este să ne ridicăm unii faţă de ceilalţi; numai harul ne va face să ne smerim înaintea Domnului. Dacă o facem, El ne va înălţa în momentul pe care îl va alege. Dimpotrivă dacă noi căutăm să ne înălţăm, vom fi coborâţi şi smeriţi. Vom face observaţia că aceste şapte îndemnuri implică faptul că ne aflăm în mijlocul unei vaste mărturisiri creştine caracterizată de relele împotriva cărora suntem puşi în gardă. Departe de a se supune lui Dumnezeu şi de a se împotrivi diavolului, creştinătatea se răzvrăteşte tot mai mult împotriva lui Dumnezeu şi se supune întotdeauna mai mult diavolului. Nepăsarea şi autosatisfacţia o caracterizează. Ea îşi urmează cu veselie calea în loc de a jeli şi a plânge; şi este mândră de succesele ei, în loc de a fi umilită de starea ei. În orice caz, nu este posibil să răspundem acestor îndemnuri decât în puterea şi harul Duhului care locuieşte în noi (v.5). Înţelegând starea în care se găseşte creştinătatea mărturisitoare, cei care sunt conduşi de Duhul vor fi păziţi să se îngâmfe de mândrie. Ei vor fi făcuţi să se smerească înaintea lui Dumnezeu, pentru a găsi har în mijlocul întregii nenorociri, şi glorie în veacul care vine, când cei care se smeresc acum vor fi înălţaţi, pentru că „mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi” (Marcu 10:31 ).
Vorbirea de rău – Iacov 4:11,12
Versetele 11,12 – Apostolul ne-a pus în gardă împotriva mândriei cărnii care încearcă să se înalţe. Acum, ne avertizează împotriva tendinţei de a-i înjosi pe alţii vorbindu-i de rău. A vorbi de rău pe alţii este o încercare indirectă de a se ridica pe sine. De aceea vorbirea de rău nu este decât trista consecinţă a importanţei pe care ne-o atribuim nouă înşine. Dragostea nu ar vrea, nici nu ar putea vorbi de rău. Din plinătatea inimii vorbeşte gura. A vorbi de rău indică deci negreşit că mândria şi răutatea, mai degrabă decât dragostea, şi-au găsit loc în inimă. Pe de altă parte, cel care îl vorbeşte de rău pe fratele lui a uitat legea împărătească, îndemnându-ne să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Şi legea din Sinai spune la fel de clar: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” . Deja după lege, fratele nostru nu trebuie să fie depreciat, ci trebuie să fie un obiect de dragoste, şi reputaţia lui trebuie să fie păzită prin gura fraţilor săi. Când nu aşa stau lucrurile, aceasta înseamnă că nu trăim nici măcar la nivelul legii. Este deci evident că a vorbi împotriva fratelui nostru, înseamnă a vorbi împotriva legii; în loc de a împlini legea, lucrăm ca şi cum am fi mai presus de ea. Mai degrabă judecăm legea decât să lăsăm legea să ne judece. Mai mult, a încălca legea înseamnă a-L dispreţui pe Legiuitor şi a-I uzurpa locul. Dacă fratele nostru a acţionat rău, Legiuitorul îl poate ierta sau condamna după înţelepciunea Lui desăvârşită. Cine suntem noi pentru a ne judeca unii pe alţii?
Trebuie atunci să fim indiferenţi la răul pe care îl putem constata la alţii? Departe de aşa ceva! Alte pasaje ne învaţă cu privire la felul de a trata aceasta, când se prezintă trista necesitate. Dar acest verset ne pune în gradă împotriva faptului de a vorbi unul împotriva celuilalt. Cel care îl vorbeşte de rău pe fratele lui nu se ocupă de rău şi nu are intenţia să o facă. El vorbeşte pur şi simplu împotriva fratelui său pentru a-l deprecia. De ne-am putea aminti, când suntem tentaţi să ne satisfacem puţin reaua voinţă care caută să se răzbune vorbind de rău pe fratele nostru, că nu numai ne coborâm sub nivelul creştin, ci că nu împlinim nici măcar dreptatea legii.
Voia proprie şi încrederea în sine – Iacov 4:13-17
În cele din urmă, apostolul ne avertizează cu privire la două forme ale răului care merg adeseori împreună – voia proprie care Îl lasă pe Dumnezeu în afara împrejurărilor noastre (v.13,14) şi încrederea în sine care ne face să ne lăudăm cu activităţile noastre (v.15-17).
Versetele 13,14 – Fără a se nelinişti de Dumnezeu sau de fraţii noştri, carnea poate anunţa: „vom merge în cutare cetate şi vom petrece acolo un an şi vom face comerţ şi vom câştiga”. Voia proprie decide unde să mergem, cât timp să rămânem şi ce va fi făcut. Aceste proiecte nu sunt neapărat rele. Ceea ce este rău, este faptul că Dumnezeu nu are nici un loc în gândurile noastre. Viaţa voii proprii este o viaţă fără Dumnezeu. Dispunem de ea ca şi cum zilele noastre ne-ar aparţine. Uităm mai întâi că nu cunoaştem ce va fi mâine, apoi că viaţa noastră este doar un abur.
Versetele 15,17 – Dat fiind nesiguranţa împrejurărilor noastre şi caracterul trecător al vieţii, înţelepciunea noastră constă în a umbla într-o dependenţă smerită de Domnul şi în a subordona toate proiectele pe care le facem condiţiei: „Dacă Domnul va vrea”. Vai! carnea nu numai că se laudă că îşi face propria voie, ci se glorifică în îngâmfările ei. De aceea suntem preveniţi că dacă ştim să facem bine şi totuşi refuzăm să îl facem prin voia proprie, păcătuim. Apostolul nu zice nici măcar că a face rău înseamnă a păcătui, ci că a nu face bine, când ştim ce este drept, înseamnă a păcătui. https://comori.org/noul-testament/iacov/epistola-lui-iacov/capitolul-4-4/
Cum birui ispita?
Sunt asaltat de foarte multe ispite. Nu ştiu ce să mai fac. Nu ştiu cum să mai opun rezistenţă la tot felul de gânduri rele. Ce sfat puteţi să-mi daţi? Ce spune Biblia despre ispite? De unde vin ele? Pot să le biruiesc?
Fiecare dintre noi suntem asaltaţi permanent de ispite. Unele sunt mai uşor de biruit, altele ne dau de lucru din greu. Depinde de maniera în care tratăm ispitele.
Să vedem ce spune Biblia despre ispite:
1. Satana se află la originea tuturor ispitelor. Ispitele nu vin de la Dumnezeu:
Matei 4:1-3 Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El, şi i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.”
1 Tesaloniceni 3:4-5 Şi cînd eram la voi, v-am spus mai dinainte că vom avea să suferim necazuri, ceea ce s-a şi întîmplat, cum bine ştiţi. Astfel, în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba.
Ioan 8:44 Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş, şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Oridecîteori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
Iacov 1:13-14 Nimeni, cînd este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, cînd este atras de pofta lui însuşi şi momit.
2. Dumnezeu nu va îngădui niciodată să fii ispitit mai mult decât poţi răbda cu ajutorul Său:
1 Cor. 10:13 Nu v-a ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.
3. Isus a fost confruntat cu fiecare dintre ispitele cu care ne-am putea confrunta noi astăzi, dar într-un grad mult mai mare, şi a fost biruitor:
Evr. 4:14-16 Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămînem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.
4. Prin puterea lui Isus, victoria asupra ispitei ne aparţine:
1 Ioan 5:3 Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele, pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră.
Romani 8:25-27 Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare. Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite. Şi Cel ce cercetează inimile, ştie care este năzuinţa Duhului; pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu.
Filipeni 4:13 Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.
5. Ca să menţinem biruinţa asupra ispitei este nevoie să evităm acele locuri, plăceri, obiceiuri sau lucruri care reprezintă o sursă de ispitire:
Psalmii 1:1 Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi, şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori!
Tit 2:11-13 Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.
6. Puterea pentru a rezista şi a birui se află în rugăciune, în consacrare şi în studiul Bibliei:
Psalmii 119:9 Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău.
Psalmii 119:11 Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!
Filipeni 4:6-7 Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gîndurile în Hristos Isus.
2 Timotei 3:15-17 din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mîntuire, prin credinţa în Hristos Isus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.
Iacov 4:7-8 Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mîinile, păcătoşilor, curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!
Biruinta asupra forțelor răului-
Gândul central: Prin Hristos, noi suntem biruitori asupra tuturor fortelor care vor sa ne asupreasca.
Text de memorat: „Totusi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8:37)
În unele zone ale lumii, religia este considerata în principal o sursa de putere si o cale de a face fata problemelor vietii cotidiene. Ideea crestina de mântuire din pacat, de exemplu, este straina multor religii traditionale. În aceste locuri, crestinismul nu este decât un mijloc prin care pot fi rezolvate problemele vietii de zi cu zi.
Este adevarat ca stilul de viata crestin prezinta multe avantaje practice, totusi nu trebuie sa uitam ca religia crestina arata spre lumea de dincolo.Crestinismul vede o alta dimensiune a realitatii, dincolo de lumea materiala. Ambele tarâmuri sunt importante si ambele gazduiesc forte rivale una alteia. Cât de recunoscatori ar trebui sa fim pentru fagaduinta biruintei pe care o putem avea atât în problemele vietii de zi cu zi, cât si în plan spiritual.
Subliniem si aici ca tema cuprinzatoare a marii lupte dintre Hristos si Satana trebuie sa constituie cadrul general al conceptiei noastre despre lume si despre locul nostru în ea, în calitate de crestini. În aceasta lupta, crestinismul nu îi lasa pe adeptii lui sa se lupte singuri cu fortele raului. Dimpotriva, prin Hristos, noi am primit fagaduinta ca le vom birui.
Cadrul pregatit pentru biruinta
Crestinul nu ar avea nicio speranta sa obtina biruinta asupra fortelor raului daca nu ar fi fost pregatit deja cadrul pentru biruinta lui. În studiul din saptamâna trecuta, s-a subliniat faptul ca Hristos a obtinut biruinta asupra tuturor tipurilor de puteri rele si ostile binelui. Într-un sens foarte real, faptul ca au fost demascate si dezarmate le-a impus niste limite. Su-
punând aceste puteri, Hristos a pregatit cadrul pentru biruinta crestinului.
1. Pavel se roaga pentru iluminarea ochilor crestinilor din Efes. Cum întelegem cuvintele lui în contextul marii lupte. Ce a realizat Domnul Hristos pentru noi. Ce fagaduinte ne sunt date aici. Cum putem aplica aceste fagaduinte la experienta noastra. Efeseni 1:18-22
Pavel se roaga pentru credinciosi ca ochii lor sa fie iluminati, astfel încât viata lor sa fie plina de speranta crestina, sa-si cunoasca privilegiul de mostenitori ai lui Dumnezeu si sa cunoasca din proprie experienta puterea Sa, o putere la fel de mare ca puterea care L-a înviat pe Isus din morti.
2. Reciteste Efeseni 1:20-22. Ce anume din aceste fagaduinte putem cere sa se împlineasca în dreptul nostru, în lupta cu niste forte mai puternice decât noi.
Ca urmare a rastignirii si învierii lui Hristos, toate lucrurile, inclusiv domniile si stapânirile, îi sunt supuse Lui. Cadrul este într-adevar pregatit pentru ca biruinta noastra, a fiecaruia personal, asupra tuturor fortelor care ne oprima din punct de vedere spiritual, sa fie posibila.
Reciteste textele indicate în sectiunea de astazi. Ce idei îti pot fi de folos în luptele pe care le porti în acest moment. Gândeste-te la afirmatiile care se fac în ele si la fagaduintele pe care le avem prin Hristos. Cum putem transpune în practica aceste învataturi.
Nadejdea biruintei
Cadrul este pregatit pentru ca noi sa putem obtine biruinta asupra fortelor raului si, mai mult decât atât, Biblia ne ofera în mod clar speranta ca biruinta este deja a noastra.
3. Ce idee vrea sa transmita Pavel în Romani 8:26-39. Ce motive avem sa privim viitorul cu încredere. Noteaza toate fagaduintele si cuvintele de încurajare din acest pasaj. Cum le putem transforma în realitate si cum putem trai potrivit acestor învataturi din Cuvântul lui Dumnezeu.
Pasajul din Romani 8:29,30 este de multa vreme terenul dezbaterilor pe tema predestinarii. Totusi el apare în cadrul unei mari fagaduinte.Pavel prezinta cel putin doua motive pentru care crestinul poate avea încredere în Domnul. În primul rând, Duhul ne ajuta în încercari si „suspina” pentru noi. În al doilea rând, potrivit planului vesnic al lui Dumnezeu, toate lucrurile, inclusiv încercarile, contribuie la binele final al crestinului (chiar daca lucrul acesta nu este foarte vizibil în momentul de fata). Manifestarea încrederii în Dumnezeu în vremurile grele este un aspect esential al trairii prin credinta, si nu prin vedere. În versetele 29 si 30, Pavel justifica încrederea exprimata în versetul 28. El arata aici ca planul lui Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc este amplu, incluzând toate procesele mântuirii.
4. Argumentul adus de Pavel în sprijinul încrederii crestinului atinge punctul culminant în versetele 31-34. Ce ne spune el aici. Ce învataturi practice putem desprinde de aici.
5. Care sunt lucrurile asupra carora putem câstiga biruinta si care nu ne pot desparti de dragostea lui Dumnezeu. Romani 8:35-39
Observa ca în aceasta lista apar si stapânirile si puterile. Faptul ca lista lui Pavel este atât de lunga ne lasa sa întelegem ca în universul acesta nu exista nimic asupra caruia crestinul sa nu poata fi biruitor prin Hristos.
Crestinii în lupta cu Diavolul
6. Ce fagaduinta le este oferita în Iacov 4:7 celor care se împotrivesc Diavolului. Cum ne putem împotrivi unei forte cu mult mai puternice decât noi. Vezi si Deuteronomul 4:4.
Crestinul nu este o victima neajutorata, lasata în voia Diavolului (observa si în acest context cât de important este sa întelegem ca Satana si îngerii rai sunt fiinte reale!). Totusi crestinul nu este chemat în primul rând sa se ridice împotriva Diavolului, cât sa îi opuna rezistenta. Cuvântul grecesc tradus cu „a se împotrivi” este anthistemi si înseamna „a opune re-
zistenta fata de ceva”. Este vorba de o anumita atitudine care îl determina pe Diavol sa plece. Este atitudinea de supunere completa a crestinului fata de Isus, singurul care are puterea de a-l alunga pe Satana de la noi.
7. Ce fagaduinte îi sunt date crestinului în fata unui dusman care este asemanat cu „un leu care racneste si cauta pe cine sa înghita”. Cum ne ajuta aceste versete sa explicam ideea exprimata de Iacov. 1 Petru 5:6-10. Vezi si Efeseni 4:27; 6:11.
Petru a scris aceste cuvinte pentru a-i încuraja pe crestinii persecutati. El stia clar ca în spatele persecutiei se afla arhivrajmasul, Satana. La fel ca Iacov, apostolul i-a îndemnat pe crestini sa i se împotriveasca, apelând la acelasi cuvânt grecesc anthistemi, dar adaugând un cuvânt care arata modul în care sa ne împotrivim: stereoi („tare”, „ferm”). Astfel, el su gereaza ca Diavolul va fugi de la aceia care ramân tari si neclintiti ca stânca în fata atacurilor lui. Atitudinea de lasitate nu va avea succes. Petru stie însa ca, în ciuda unei pozitii ferme, suferinta poate dura o vreme, dar ca Dumnezeu îl va desavârsi pe crestin, îl va întari, îi va da putere si îl va face neclintit (1 Petru 5:10).
Avem foarte multe fagaduinte pentru umblarea crestina, dar niciuna nu ne spune ca vom fi scutiti de suferinta. Exista vreun crestin care sa nu fi cunoscut personal realitatea suferintei. Pe acest pamânt, omul pare a fi destinat suferintei. Totusi cum ne ajuta credinta sa trecem cu bine prin dureri si necazuri.
Exemple de biruitori (1)
Pâna acum, Biblia ne-a vorbit despre speranta si fagaduintele biruintei pe care crestinul o poate avea. Pe lânga acestea, ea ne ofera si câteva exemple reale de oameni care au câstigat biruinta asupra fortelor raului. Sa începem cu exemplul lucrarii primilor ucenici ai Domnului Isus.
8. Ce misiune le-a fost încredintata ucenicilor. Cum putem întelege aceasta misiune în legatura cu marea lupta. Ce ne spune noua, celor care suntem chemati astazi sa le vorbim oamenilor despre Isus. Matei 10:1-8; Marcu 6:7,12,13; Luca 9:1,2; 10:1-20.
Este destul de interesant faptul ca, atunci când i-a trimis pe ucenici sa proclame Evanghelia venirii Împaratiei lui Dumnezeu, Domnul Isus a considerat ca era important sa le dea putere peste demoni si peste duhurile necurate. Lucrul acesta nu este surprinzator, întrucât predicarea corespunzatoare a Evangheliei atrage dupa sine demascarea acestor puteri.
Din moment ce era de asteptat ca aceste puteri sa se manifeste în timpul proclamarii Evangheliei, era necesar ca ucenicii sa aiba putere peste ele. Asa cum s-a anticipat, fortele raului au început sa se manifeste în timp ce ucenicii mergeau din loc în loc si predicau; multi demoni si multe forte ale raului au fost scoase din cei pe care îi posedau.
Se pare ca Domnul Isus nu le-a încredintat celor saptezeci de ucenici sarcina expresa de a scoate demoni (Luca 10:9). Totusi acesta este aspectul misiunii care i-a entuziasmat cel mai mult (Luca 10:17). Cei saptezeci i-au dat bucurosi lui Isus vestea ca, în timp ce mergeau din loc în loc si predicau Evanghelia Împaratiei, demonii le erau supusi. Ei si-au dat seama în mod sigur ca lucrul acesta a fost posibil prin puterea lui Isus, care lucra prin ei.
Se pot spune multe lucruri despre aceste texte si despre modul în care ar trebui întelese astazi, dar ideea principala este aceea ca noi, crestinii, am fost chemati sa ducem Evanghelia în lume si ca avem, prin Hristos, puterea de a o proclama.
Ce aplicatie personala ar trebui sa desprindem din cuvintele lui Isus consemnate în Luca 10:20. Ce este cu adevarat important în viata. Ce putem face pentru a ne asigura ca ne mentinem atentia îndreptata spre lucrurile care sunt într-adevar importante.
Exemple de biruitori (2)
Exemplele de biruinta asupra fortelor demonice pe care le-am studiat ieri sunt preluate din timpul vietii Domnului pe pamânt. Dar în cartea Faptele apostolilor descoperim noi biruinte ale urmasilor lui Isus asupra fortelor demonice.
Bineînteles ca lucrul acesta nu ne surprinde, deoarece cunoastem fagaduintele pe care li le-a facut Domnul Isus ucenicilor în legatura cu prezenta Duhului Sfânt care avea sa-i însoteasca dupa Înaltarea Sa (vezi Ioan 14:16).
De asemenea, stim prea bine ca marea lupta dintre Hristos si Satana va continua pâna la sfârsitul timpului, cu toate ca deznodamântul ei a fost hotarât deja la cruce. În aceasta situatie, urmasii lui Hristos aveau sa fie angajati în acest conflict chiar si dupa Înaltarea Sa, în mod deosebit în timp ce aduceau la îndeplinire misiunea Evangheliei.
9. Ce lectii putem desprinde din urmatoarele exemple de biruinta asupra fortelor raului. Cum le putem aplica la situatiile cu care ne confruntam astazi în lucrarea de evanghelizare si de marturisire.
Faptele 5:12-16
Faptele 3:1-11
Faptele 16:16-18
În Faptele 16:16-18, este prezentat un caz neobisnuit. Cuvintele sclavei exprimau un mare adevar. Totusi Pavel nu a mai suportat sa o auda,pentru ca si-a dat seama ce se petrecea. Puterile supranaturale pe care ea dovedea ca le are si care le aduceau bani stapânilor ei nu veneau de la Domnul si Pavel a înteles lucrul acesta. Când spunea ca „oamenii acestia sunt robii Dumnezeului celui Preaînalt”, ea nu se referea la Dumnezeul adevarat, ci, foarte probabil, la un zeu canaanit care era cunoscut sub nu-
mele de Elyon (Cel Preaînalt). Observa cât de usor putea o asemenea confuzie sa compromita adevarul, chiar si prin simpla utilizare a unor cuvinte obisnuite.
Reciteste Faptele 5:12-16 si gândeste-te la faptul ca oamenii sperau ca „macar umbra” lui Petru sa treaca peste ei. Ce avertizare trebuie sa gaseasca aici crestinul care lucreaza pentru Domnul, mai ales în cazul în care se considera ca lucrarea lui este „de succes”.
Studiu suplimentar
Citeste Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, cap. 7, Credinta si faptele, cap. „Însusirea neprihanirii lui Hristos”.
„Isus a câstigat biruinta prin supunere si credinta în Dumnezeu, iar prin apostolul ne spune: «Supuneti-va dar lui Dumnezeu, împotriviti-va Diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-va de Dumnezeu si El Se va apropia de voi» (Iacov 4:7,8). Noi nu ne putem salva singuri din puterea ispititorului. El a biruit omenirea si, atunci când încercam sa-i stam împotriva prin puterile noastre, ajungem cu siguranta o prada a vicleniei lui; dar «Numele Domnului este un turn; cel neprihanit fuge în el si sta la adapost» (Proverbele 18:10). Satana tremura si fuge din fata celei mai slabe fiinte care gaseste adapost în Numele acesta puternic.” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, pag. 130, 131)
„Puterea nemarginita a Duhului Sfânt este apararea oricarui suflet zdrobit. Hristos nu va îngadui ca vreunul dintre cei care, prin pocainta si credinta, au cerut protectia Sa, sa treaca sub puterea vrajmasului. Mântuitorul este alaturi de cei ispititi si încercati. La El nu poate fi insucces, pierdere, imposibilitate sau înfrângere; noi putem totul prin Acela care ne întareste. Când vin ispitele si încercarile, nu astepta sa rezolvi toate dificultatile, ci priveste la Isus, ajutorul tau. Exista crestini care gândesc si vorbesc prea mult despre puterea lui Satana. Ei se gândesc la vrajmasul lor, se roaga în privinta lui, vorbesc despre el si, în închipuirea lor, el creste fara încetare. Este adevarat ca Satana este o fiinta puternica, dar, multumim lui Dumnezeu, avem un Mântuitor puternic, care l-a izgonit pe cel rau din cer. Satana simte placere când îi preamarim puterea. De ce sa nu vorbim de Isus. De ce sa nu preamarim puterea si iubirea Lui.” (Ibidem, pag. 490, 493)
Întrebari pentru discutie
1. Gândeste-te la exemplele de biruinta prezentate în studiu. Se mai întâmpla astazi asemenea lucruri.
2. Ce înseamna sa ne apropiem de Dumnezeu. Discutati în cadrul grupei ce înseamna aceste cuvinte, cum ne putem apropia de Dumnezeu în mod concret si care sunt efectele acestei apropieri.
3. Imagineaza-ti ca esti Petru si ca oamenii vor ca macar umbra ta sa treaca peste ei. Gândeste-te ce efect poate avea acest lucru asupra vietii tale spirituale. Care este singura masura de siguranta pe care o poti lua într-o astfel de situatie.
Căsătoria Noii Creații
Noua Creaţie – Privilegiile şi obligaţiile Noii Creaţii
cu privire la căsătorie, precum şi la alte lucruri
STUDIUL XII
Diferite obligaţii ale Noii Creaturi — „Toţi sunteţi una în Hristos Isus” — Asocierea fără discriminare nu este implicată aici — Bărbatul şi femeia în ordinea divină — Poziţia de cap a bărbatului nu înseamnă tiranie — Căsătoria Noii Creaţii — Sfaturi pentru Noile Creaturi în diferitele condiţii ale unirii prin căsătorie — În eventualitatea părăsirii — Conştiinţa, proba finală — Fameni, fecioare, celibat — „Numai în Domnul” — Responsabilităţi părinteşti
„Voi toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos.” Gal. 3:27, 28.
Noua Creatură constă la început numai din voinţa nou-concepută, care are promisiunea unui corp nou, perfect, spiritual la înviere, dacă se va dovedi loială obligaţiilor sale prin legământ faţă de Domnul. Legea Iubirii o obligă mai întâi de toate faţă de Dumnezeu şi înseamnă supunere foarte sinceră faţă de voinţa divină în toate lucrurile. A doua obligaţie a sa este faţă de fraţii săi din Noua Creaţie, să le facă bine. A treia obligaţie a sa este să facă bine tuturor oamenilor după cum are ocazia şi după cum permit primele două obligaţii. Deşi Noua Creatură, noua voinţă, n-are propriul său corp prin care să lucreze şi să se pregătească, ea nu este fără corp, deoarece, ca succesor al voinţei cărnii şi al minţii naturale, ea se bucură, ca parte a bunurilor ei, de privilegiile şi obligaţiile corpului natural în care trebuie să locuiască temporar şi care este singurul mijloc prin care se poate manifesta.
Chiar dacă trupul uman ar fi perfect în toate amănuntele, noua voinţă ar avea dificultăţi în legătură cu folosirea lui, fiindcă este din pământ, pământesc. El este adaptat la ((486)) condiţiile pământeşti, iar ambiţiile şi dorinţele lui sunt pământeşti, oricât de curate şi nobile ar fi ele, în timp ce ambiţiile şi dorinţele voinţei noi sunt de inspiraţie cerească prin făgăduinţele nespus de mari şi scumpe ale mesajului divin. Exact acesta a fost cazul cu Domnul nostru Isus, al cărui corp a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi”. El, cu toate acestea, conform legământului Său şi conform condiţiilor în care natura nouă a crescut şi a fost pregătită pentru corpul cel nou la înviere, a fost obligat să-Şi răstignească carnea — să i se opună, s-o devoteze, s-o facă ascultătoare şi supusă voinţei Sale noi. Chiar şi gusturile, preferinţele şi dorinţele Sale naturale cuvenite trebuiau să fie sacrificate ori de câte ori veneau în conflict cu voinţa Tatălui, cu aranjamentul Tatălui, cu îndrumările Lui providenţiale, iar acestea includeau sacrificarea cărnii, chiar până la moarte, ca fiind necesară adoptării depline a Noii Creaturi şi glorificării Sale pe plan divin.
Membrii subordonaţi ai Noii Creaţii, Preoţimea Împărătească, având corpuri imperfecte, ale căror sacrificii n-ar fi acceptabile pentru Dumnezeu fiindcă sunt cu defecte, păcătoase, imperfecte, trebuie mai întâi de toate să fie îndreptăţiţi prin sacrificiul Domnului lor Isus. Prin meritul ispăşirii Sale, păcatele şi imperfecţiunile corpurilor lor muritoare sunt acoperite şi nu le mai sunt imputate, şi astfel într-un sens socotit corpurile lor devin acceptabile ca sacrificii. Apostolul declară despre această îndreptăţire, zicând: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu (în acoperirea păcatelor voastre prin credinţă în Cristos), să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”. Rom. 12:1.
Când a avut loc această jertfire a cărnii noastre socotită îndreptăţită, am fost concepuţi individual de Spirit ca să fim fii ai lui Dumnezeu — fii pe planul spiritual, în loc de a fi pe plan uman. Atunci voinţa consacrată a fost acceptată şi şi-a început existenţa ca Nouă Creatură, care trebuie să prospere în măsura în care rămâne loială lui Dumnezeu şi legământului de a-şi sacrifica trupul muritor şi interesele lui. Trupul muritor astfel sacrificat şi socotit mort cu Cristos ((487)) trebuie să fie atât de „viu” sau însufleţit de noua voinţă (Noua Creatură), atât de controlat de ea, încât se spune că restul vieţii este în mod figurativ o viaţă a învierii. Despre Noua Creatură, noua voinţă, lucrând în şi prin aceste corpuri muritoare, se spune în mod figurativ că este înviată cu Cristos şi trăieşte pentru lucrurile de sus, le caută. Col. 3:1.
Apostolul se referă la această înnoire a vieţii sau înviere figurativă, în care voinţa nouă foloseşte corpul muritor în serviciul divin, zicând: „Şi dacă Duhul Celui care a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel care a înviat pe Hristos Isus dintre cei morţi va învia (însufleţi) şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi” (Rom. 8:11). Ca atare, în măsura în care voinţa nouă câştigă astfel controlul corpului nostru muritor şi-l foloseşte în viaţa prezentă ca pe cel mai bun înlocuitor al corpului spiritual şi singurul pe care-l are, acesta nefiind primit înainte de înviere — în aceeaşi măsură n-ar fi nepotrivit să considerăm corpul muritor al Noii Creaţii ca înlocuitor temporar al corpului spiritual aşteptat.
Dar toată această chestiune a socotirii este spirituală şi este înţeleasă şi apreciată numai de către cei concepuţi de Spirit, cărora li se permite astfel să vadă problema din punct de vedere divin. Din punctul de vedere al lumii toate acestea sunt neadevărate, ireale — o „nebunie”. Ei văd o diferenţă în scop, ambiţie şi conduită, dar nu ştiu cum s-o interpreteze. Ei sunt înclinaţi s-o considere o toană, sau o manie, sau o atitudine de „superioritate morală”, sau o ipocrizie. Nu putem nega că după toate aparenţele există aceste diferite contrafaceri ale Noii Creaturi — neghina, având o asemănare exterioară cu grâul, dar deosebindu-se în inimă. Noua Creatură nu trebuie să fie surprinsă sau dezamăgită că nu este înţeleasă de lume, ci să-şi amintească sfatul divin, că lumea nu ne cunoaşte întocmai cum nu L-a cunoscut nici pe Domnul nostru. Este o probă a fidelităţii noastre faţă de Dumnezeu faptul că mersul în urmele lui Isus va trebui să aducă dezapreciere din partea celor pe care-i iubim şi a căror apreciere este raţional s-o dorim. Faptul că prietenia şi aprecierea lumii înseamnă vrăjmăşie cu Dumnezeu şi ((488)) neloialitate faţă de legământul de consacrare, trebuie să rezolve problema pentru Noile Creaturi.
„Trebuie să fiu sincer faţă de Domnul meu
Care m-a cumpărat cu sângele Său.”
Investigaţia noastră prezentă este în legătură cu modul cuvenit de conduită al acestor Noi Creaturi, al acestor voinţe noi care lucrează în şi prin aceste corpuri consacrate, care după trup au anumite relaţii cu alte fiinţe umane şi de aceea anumite responsabilităţi faţă de ele. Voinţa lui Dumnezeu este ca Noua Creatură să respecte aceste obligaţii ale cărnii sale muritoare în toate chestiunile de dreptate — în onestie, în datorie, în responsabilităţile care în mod cuvenit îi revin cărnii sale muritoare. Prin urmare, în condiţiile prezente Noua Creatură nu poate face în toate lucrurile cum ar prefera, ci în anumite afaceri trebuie să fie guvernată de obligaţiile cărnii, deoarece porunca divină este: „Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor” şi: „Dacă cineva nu poartă de grijă de ai săi . . . a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios”. Rom. 12:17; 1 Tim. 5:8.
În vederea acestor fapte, se va vedea imediat că voinţa nouă are o sarcină grea în faţa ei: (1) Să fie plăcută lui Dumnezeu în îndeplinirea sacrificării cărnii; (2) să discearnă clar care pofte şi cerinţe ale relaţiilor după carne să fie luate în considerare şi să fie îngăduite; (3) în ce măsură aceste cerinţe şi concesii pot fi acceptate în mod cuvenit fără a încălca şi anula legământul — care este spre viaţă sau spre moarte — „Căci dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară (omorâţi) faptele trupului, veţi trăi” — în cele din urmă veţi ajunge la perfecţiune la înviere. Aici se iscă altă dificultate. Carnea nu moare de bună voie: ea trebuie omorâtă de către voinţă, minte, Noua Creatură; şi astfel, aflând că trebuie făcute anumite îngăduinţe, potrivit voinţei lui Dumnezeu, carnea este foarte dispusă să profite de aceste îngăduinţe şi să pretindă nu doar îngăduinţă mai mare în privinţa „lucrurilor necesare”, ci şi libertăţi şi drepturi în privinţa celor care nu ((489)) sunt obligatorii şi care ar sta în calea sacrificiului la care s-a angajat prin legământ.
Aceste străduinţe ale corpurilor noastre muritoare, uneori de a scuza păcatul alteori de a evita sacrificiul, cauzează Noii Creaturi nedumeriri frecvente şi nu arareori poticneli temporare, până când treptat află tot mai mult despre caracterul înşelător al cărnii sale şi despre slăbiciunile ei, şi creşte treptat în har şi în înţelepciunea care vine de sus, câştigând tot mai multă autoritate în ţinerea corpului „în stăpânire” — în supunere faţă de mintea cea nouă (1 Cor. 9:27). Astfel, adesea prin experienţă amară, Noua Creatură învaţă să aprecieze declaraţia din Cuvântul Domnului, că inima naturală, voinţa cărnii, deşi este omorâtă şi nu mai are controlul în nici un sens, este „nespus de înşelătoare” şi uneori „deznădăjduit de rea”, precum şi deznădăjduit de sârguincioasă în străduinţa ei de a înlătura conducerea voinţei noi şi astfel de a distruge Creatura Nouă — cu scopul ca vechea creatură să fie reînsufleţită şi să umble conform cărnii şi nu conform Spiritului.
Asocierea nepotrivită nu este implicată aici
Domnul ne învaţă clar prin apostol că preferinţele şi favorurile Sale sunt la fel pentru toate Creaturile Noi — conform zelului lor, conform iubirii lor faţă de El şi faţă de principiile reprezentate în El; iar condiţiile de sex, rasă, culoare etc. ale corpului muritor n-au nici o importanţă pentru El în judecarea poporului Său, în aprecierea lor şi în distribuirea răsplăţilor finale. Cunoscând felul cum priveşte Tatăl această problemă, întreaga Creaţie Nouă trebuie s-o privească similar, trebuie să aprecieze pe toate Creaturile Noi în Cristos Isus ca „fraţi”, trebuie să aibă o afecţiune blândă faţă de toţi, trebuie să caute să servească pe toţi, nu trebuie să cunoască nici o părtinire printre fraţi, decât aceea pe care Însuşi Domnul a arătat-o — prin aceea că a favorizat şi onorat pe cei care au arătat cea mai mare măsură de zel pentru cauza Sa. Dar toată această imparţialitate, această ((490)) ignorare a sexului, culorii, rasei etc. este pentru noi ca şi Creaturi Noi, şi numai parţial afectează corpurile noastre muritoare şi relaţia lor unele cu altele şi cu lumea. Ca atare, decenţa conduitei şi a relaţiilor între sexe trebuie să fie menţinută de către Noua Creaţie.
Aceştia trebuie să aibă într-adevăr o măsură mai mare de înţelepciune şi prudenţă decât lumea, fiindcă sunt concepuţi pentru spiritul unei minţi sănătoase. În consecinţă, ar trebui să-şi dea seama că în calitate de Nouă Creaţie, care caută să umble nu potrivit cărnii ci potrivit Spiritului, ar fi cuvenit ca ei să fie încă şi mai atenţi decât cei lumeşti, oamenii naturali, în privinţa slăbiciunii cărnii lor şi în privinţa cuviinţei anumitor limite de conduită potrivită, modestie, rezervă etc. între sexe. În măsura în care Noile Creaturi caută viaţa spirituală şi în măsura în care îşi dau seama că apetitul sexual se războieşte cu interesele Noii Creaţii, în aceeaşi măsură ar trebui să se străduiască, chiar mai mult decât lumea în general, să facă pentru picioarele lor cărări drepte şi să ridice bariere cât se poate de multe şi de mari între ei şi ispite.
Acelaşi argument se aplică şi la deosebirile rasiale. Există o legătură a Spiritului şi o unitate a Spiritului care este complet diferită de legătura şi unitatea în trup. Noi credem că interesele Noii Creaţii vor fi în general conservate prin menţinerea unei măsuri de separare în trup, din cauză că idealurile, gusturile, poftele, dispoziţiile etc. unei rase sunt din necesitate mai mult sau mai puţin în conflict cu idealurile etc. alteia; ca atare, cele câteva rase ale omenirii vor găsi că interesele spirituale ale Noilor Creaturi sunt cel mai bine păstrate printr-o măsură de separare. În această privinţă nu va exista nici o dificultate dacă se va vedea clar distincţia între Noile Creaturi şi trupurile de carne. După cum cuvintele apostolului, de la începutul acestui capitol, n-ar scuza convieţuirea fără discernământ a bărbaţilor cu femeile, pe motivul că ei sunt „toţi una”, o frăţie în Cristos Isus, tot aşa ele n-ar trebui înţelese nici că implică amestec nepotrivit între diferitele rase. Ni se prezintă însă standardul aprecierii ((491)) şi legăturii spirituale, precum şi al obligaţiei faţă de toţi în chestiuni atât spirituale cât şi materiale.
Bărbatul şi femeia în ordinea divină
Apostolul declară că „Hristos este Capul oricărui bărbat, că bărbatul este capul femeii şi că Dumnezeu este Capul lui Hristos” (1 Cor. 11:3). Aceasta este învăţătura constantă a Scripturilor. După cum arată apostolul, intenţia divină a fost ca bărbatul să aibă calitatea de cap, ceea ce este indicat prin crearea întâi a bărbatului şi apoi a femeii, ca parte separată din el. Apostolul discută tocmai acest subiect şi cuvintele sale sunt: „Bărbatul . . . fiind imaginea şi slava lui Dumnezeu; dar femeia este slava bărbatului. Căci nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost creat pentru femeie (să-i fie ajutor), ci femeia pentru bărbat (să-i fie ajutor). De aceea . . . femeia trebuie să aibă pe cap un semn al autorităţii asupra ei”. 1 Cor. 11:7-12.
Se va observa că acesta nu este un argument cu privire la relaţia existentă prin contract între soţi şi soţii, ci unul mai larg, bazat pe relaţia între sexe potrivit cu ordinea creaţiei şi intenţiei divine. Nimic din ceea ce spune apostolul aici, sau din ceea ce poruncesc Scripturile în altă parte, nu dă nici o sugestie că bărbatul este stăpânul iar femeia este sclava lui, idee greşită care pare a fi susţinută uneori, dar, credem noi, niciodată de către cei care au „gândul lui Hristos”. În prezent, în aranjamentul divin familia este unitatea, şi fiecare bărbat când ajunge la majorat are privilegiul să-şi întemeieze o familie, trebuind ca el se fie cap răspunzător şi reprezentant înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Poziţia de cap a bărbatului nu înseamnă tiranie
Faptul că această poziţie de cap nu implică tiranie este evident din cuvintele apostolului, că Cristos este Capul Bisericii, Capul bărbatului, şi din cuvintele lui în continuare, că Dumnezeu, Tatăl, este Capul lui Cristos. Noi nu găsim nici o tiranie nici în relaţia Fiului cu Biserica, nici în relaţia ((492)) Tatălui cu Fiul. Poziţia de cap însă implică o responsabilitate, o sarcină, o grijă, o prevedere. Astfel Tatăl ceresc a făcut pregătiri pentru Fiul, şi glorioase pregătiri au fost acestea. Este adevărat, ducerea la îndeplinire a planului divin a implicat suferinţă şi sacrificiu din partea Fiului, dar iubitorul Tată n-a făcut planul mai greu, mai sever decât a fost necesar pentru executarea scopului Său mare şi minunat, la care Fiul, acum înălţat mai presus de stăpâniri, de puteri şi de orice nume care este numit, este părtaş atât de onorabil. Fiul S-a bucurat în privilegiul pe care l-a avut de a Se jertfi şi a asculta de planul Tatălui, şi El Se bucură şi în gloriile în care a intrat şi în cele care vor veni. Astfel este şi calitatea de cap a Domnului Isus peste Biserică. Poziţia Sa de cap, departe de a însemna pentru noi tiranie, este sinonimă cu iubirea, grija şi ajutorarea faţă de toţi membrii Noii Creaţii. Tot aşa, poziţia de cap a soţului peste soţie şi copii înseamnă responsabilitate, grijă specială, ca unul care pregăteşte, prevede, aranjează, protejează, îndrumă, dă exemplu. O, dacă toţi taţii şi-ar vedea în mod cuvenit datoriile lor, responsabilităţile lor, privilegiile lor prin natură, prin aranjament divin; şi văzându-le să le folosească şi să nu abuzeze de ele!
Când citim în Geneza, ca parte din blestemul sau condamnarea asupra mamei Eva şi indirect asupra tuturor fiicelor ei, cuvintele: „Dorinţa ta se va ţine după soţul tău şi el va stăpâni (Cornilescu — n. e.) peste tine”, şi apoi vedem cum a fost exercitată această stăpânire pretutindeni în lume, găsim că în multe cazuri aceasta a fost o stăpânire tiranică, iar puterea minţii şi naturii bărbatului decăzut a fost adesea exercitată spre dauna soţiei şi copiilor în loc să fie spre mângâierea şi avantajul lor. Toţi bărbaţii şi toate femeile bune şi nobile trebuie să dezaprobe o astfel de stare de lucruri; şi nu putem presupune decât că un astfel de abuz de putere este respingător şi josnic în ochii Creatorului.
Abuzul de putere fizică şi mintală din partea unor soţi şi taţi a avut ca răspuns propria lor nefericire şi degradarea generală a omenirii; pentru că, deşi femeia este prin natură ((493)) înclinată să privească spre un cap şi să caute şi să asculte de ceea ce ea recunoaşte a fi o autoritate dreaptă („dorinţa după soţul ei”), totuşi abuzurile de conducere şi exemplele rele date unul altuia au deviat în măsură considerabilă ceea ce a fost şi încă mai este substratul dispoziţiei naturale a femeii. Obligată de necesitate să se apere împotriva cerinţelor iraţionale ale tiraniei şi egoismului, rezultatul general a fost demoralizator pentru toată omenirea, aşa încât deşi ordinea naturală şi scripturală este foarte general recunoscută, nici bărbaţii nici femeile în general nu ştiu cum să se adapteze la starea prezentă dezordonată şi dezorganizată a afacerilor sociale.
Ca urmare, găsim adesea bărbaţi decăzuţi zbătându-se după stăpânire şi poziţie de cap pentru care sunt cu totul incompetenţi, cu scopul de a o folosi abuziv în interese egoiste, în acelaşi timp nerecunoscând şi neapreciind autoritatea şi responsabilitatea lor cuvenită ca protectori ai familiei. Vedem femei, de asemenea degradate şi egoiste, înclinate nu numai să se revolte împotriva unei conduceri iraţionale şi necuvenite, ci chiar să conteste orice propunere, să se tocmească şi să se certe în privinţa ei; şi deşi nu pretind că întreţin familia, totuşi încearcă, direct sau indirect, să uzurpe autoritatea capului căminului, să preia şi să deţină controlul pungii şi familiei. Oriunde predomină aceste condiţii, fiind contrare intenţiei şi aranjamentului divin, ele produc mai curând sau mai târziu roade mai mult sau mai puţin amare — oricât de înţelepte sau necesare ar părea ele la vremea respectivă. Roadele paşnice ale dreptăţii pot fi aşteptate numai prin urmarea ordinii divine naturale. S-ar putea argumenta că în starea de lucruri actuală necazul de genul acesta este inevitabil; că bărbatul egoist va trece peste limitele ordinii şi intenţiei divine, iar femeia egoistă va face la fel; că, prin urmare, pacea, ordinea şi binecuvântarea intenţionate pentru omul perfect nu pot fi realizate niciodată de către copiii lui decăzuţi şi că singurul remediu care se întrevede pentru necazul actual al familiei umane, venit ((494)) prin căderea lui Adam şi prin nesocotirea planului divin, este restabilirea. Cu aceasta noi suntem de acord şi ne alăturăm din inimă la rugăciunea Domnului: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.
Acum nu analizăm posibilitatea de a face ordine în dezordinea din omenire, ci aranjamentul cuvenit şi calea în viaţă pentru Noua Creaţie în legătură cu casa, familia etc. — precum şi datoriile unuia faţă de altul ca soţi şi soţii, părinţi şi copii. Am putea, destul de cuvenit, să considerăm acest subiect sub titlul datoriile şi obligaţiile bărbaţilor şi femeilor creştine, dacă termenul creştin nu şi-ar fi pierdut mult din sensul lui iniţial, încât acum se înţelege că se referă la orice persoană care nu este nici evreu nici păgân. Strict vorbind, cuvântul creştin, care desemnează pe unul care crede în Isus din Nazaret şi-L urmează, este aplicabil numai la Noua Creaţie. Din cauză că abaterea este atât de obişnuită, atât de generală, noi ţinem atât de mult să-i distingem pe credincioşii cu adevărat consacraţi ca fiind Noua Creaţie.
Apostolul arată clar că legătura de căsătorie printre oameni este intenţionată sub aranjamentul divin să fie o imagine sau o ilustraţie a legăturii între Cristos şi Biserică, Mireasa Sa — corpul Său. Limbajul este foarte explicit:
„Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, ca Domnului, căci soţul este capul soţiei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi soţiile să fie supuse soţilor lor în toate. Soţilor, iubiţi-vă soţiile, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Sa această Biserică slăvită, fără pată, fără încreţitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără defect. Tot aşa sunt datori şi bărbaţii să-şi iubească soţiile, ca pe trupurile lor. Cine-şi iubeşte soţia se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci-l hrăneşte şi-l îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare; dar vorbesc ((495)) despre Hristos şi despre Biserică. Încolo, fiecare din voi să-şi iubească soţia ca pe sine şi soţia să se teamă de soţ”. Efes. 5:22-33.
Faptul că unirile tipice sunt în general atât de imperfecte şi nesatisfăcătoare nu anulează ideea că s-a intenţionat ca mariajul să fie un tip, întocmai cum şi multe din sacrificiile israeliţilor au fost imperfecte şi nesatisfăcătoare, dar cu toate acestea constituie tipuri ale sacrificiului adevărat. Noua Creaţie trebuie să aprecieze cu mult mai mult căsătoria tipică, pământească şi datoriile şi responsabilităţile ei cuvenite, datorită aprecierii ei faţă de unirea antitipică între Cristos şi Biserica Sa. Considerat astfel, fiecare bărbat creştin găseşte cea mai mare exemplificare posibilă a datoriilor şi responsabilităţilor sale faţă de soţia sa în grija Domnului faţă de Biserică şi faţă de fiecare interes al ei, pământesc, spiritual, prezent şi viitor, până la sacrificarea vieţii Sale pentru ea. La fel soţia, apreciind datoriile şi responsabilităţile Bisericii faţă de Domnul, discerne un ideal mai înalt al datoriei şi relaţiei soţiei cu soţul ei, ca ajutor al lui. Dar nu trebuie să aşteptăm ca aceste relaţii deosebite şi aplicarea lor cuvenită să poată fi discernute clar decât de către cei care au mintea lui Cristos. Ca atare, deşi îndemnăm pe toţi care contractează legătura căsătoriei să realizeze cât pot de mult idealul divin, notăm totuşi că nimeni nu poate înţelege, aprecia şi aplica toate principiile şi idealurile legate de acest tip, decât cei care au fost concepuţi de Spirit — Creaţia Nouă — fiindcă numai aceştia au mintea lui Cristos.
Se poate spune că indivizii din rasa umană nefiind decăzuţi toţi în acelaşi grad, adeseori se întâmplă ca soţia să posede calităţi ale minţii şi inimii superioare celor ale soţului ei. Atunci se ridică întrebarea, n-ar trebui ca în asemenea împrejurări o astfel de soţie, înzestrată cu talente, judecată şi capacităţi superioare, să fie privită ca şi cap al familiei, iar soţul ca şi ajutor? Noi răspundem, nu. Ordinea divină ar fi desconsiderată în astfel de căsătorie, deoarece nici o femeie n-ar trebui să ia în căsătorie un bărbat mai ((496)) prejos decât ea în caracter şi talente — unul spre care ea n-ar putea privi în mod cuvenit ca spre „capul” ei. Şi nici un bărbat n-ar trebui să ia în căsătorie pe o femeie superioară lui. N-ar trebui nici ca unul care a devenit Nouă Creatură în Cristos Isus să se înjuge la un jug nepotrivit cu unul care este încă din pământ, pământesc — nu contează cât de nobilă şi onorabilă ar putea fi persoana. Că Noua Creatură trebuie să se căsătorească „numai în Domnul” este un sfat care n-ar trebui ignorat, şi nesocotirea lui a adus dificultăţi grave multora din poporul Domnului.
Căsătoria Noilor Creaturi
Totuşi, odată ce legătura de căsătorie s-a încheiat, este prea târziu pentru regrete, şi pentru copilul lui Dumnezeu nu rămâne decât să-şi ducă la îndeplinire legământul de căsătorie fără rezerve, în literă şi spirit, în măsura capacităţii lui sau a ei. Dacă amândoi sunt Creaturi Noi şi căsătoria este potrivită, n-ar trebui să fie nici o dificultate pentru nici una din părţi în a decide asupra aranjamentelor şi reglementărilor cuvenite ale casei: totuşi, trebuie să fie luată cu grijă în considerare şi compatibilitatea dispoziţiei naturale şi a gusturilor. Adevăratul soţ creştin, având mintea lui Cristos, îşi va iubi soţia, îşi va aminti că s-a angajat prin legământ s-o iubească, să aibă grijă de ea, s-o aprovizioneze nu numai în privinţa necesităţilor fizice, ci şi a hrănirii inimii şi a sentimentelor. Un astfel de soţ nu va simţi că s-a achitat de datorie prin asigurarea ei doar cu necesităţile şi confortul de hrană, îmbrăcăminte şi adăpost, ci îşi va da seama că are obligaţia faţă de soţie să ia în considerare şi interesele ei mintale, morale şi spirituale. El nu va fi satisfăcut ca timpul ei să fie absorbit cu totul de datoriile şi grijile familiei, ci, în măsura capacităţii, va căuta şi cultivarea minţii ei, a inimii ei — folosindu-şi calitatea de cap al familiei ca să-i aranjeze în aşa fel afacerile încât ea să aibă timp rezonabil pentru părtăşie spirituală şi studiere a Adevărului. Astfel de soţ nu va uita că în carnea sa ((497)) muritoare, ca şi în a restului familiei umane, egoismul este mai mult sau mai puţin înrădăcinat şi ca Nouă Creatură el va fi atent ca această dispoziţie să nu le producă greutăţi sau daune altora — în special soţiei şi copiilor săi, care sunt carne din carnea sa şi os din oasele sale.
Poziţia de cap în familie, astfel exercitată în promovarea binelui celor care sunt în grija sa pentru îndrumare, sfătuire etc., precum şi pentru asigurarea cu lucrurile necesare, va fi departe de a fi tiranie. Spiritul iubirii într-un astfel de soţ nu va ignora nici ceea ce-i place şi ceea ce nu-i place soţiei sale şi nici sfatul dat de ea în modul cuvenit. El va recunoaşte că în timp ce Adam cel perfect a posedat toate însuşirile bărbăţiei, separarea Evei a implicat şi separarea unora din aceste însuşiri: el va recunoaşte de asemenea că deşi puterea minţii şi corpului rămâne prin aranjament divin la bărbat şi-l face cap al familiei, cu toate acestea, există însuşiri posedate în mod special de femeie. Smerenia, care aparţine spiritului iubirii, îl va împiedica să fie orb faţă de însuşirile vrednice de stimă pe care Creatorul le-a destinat femeii şi va recunoaşte că însuşirile inimii şi minţii sale trebuie să fie suplimentate de celelate însuşiri care prin natură există îndeosebi la femeie. Ca atare, în măsura în care are „spiritul chibzuinţei”, va dori ajutorul soţiei sale, cooperarea ei, opiniile ei, compătimirea ei, iubirea ei, şi le va aprecia mult.
Aceasta însă nu înseamnă că a căuta sfatul soţiei înseamnă ascultare de opiniile ei în toate cazurile: rămâne pentru soţ să cântărească, să analizeze, să cumpănească, să hotărască — dând sentimentelor soţiei sale o interpretare cuvenită, raţională, binevoitoare. Responsabilitatea de cap este asupra soţului şi el nu trebuie s-o evite. Ea este, prin obligaţie divină, parte din administrarea lui, pentru care va fi chemat în cele din urmă să dea socoteală.
La fel soţia, care este Creatură Nouă şi care s-a căsătorit „în Domnul”, şi care, după ce a exercitat puterea de judecată cuvenită, a făcut o căsătorie bună, n-ar prea trebui să aibă dificultate în a recunoaşte datoriile, responsabilităţile şi ((498)) privilegiile poziţiei ei după trup. „Soţia să se teamă de soţ”, spune apostolul. Ea nu trebuie să aştepte de la alţii din afară să-i atragă atenţia că este deficitară în privinţa respectului ei ca soţie faţă de soţ, nici să aştepte ca soţul să-i indice faptul că el crede că nu-l tratează cu respectul cuvenit lui conform legământului de căsătorie şi conform descrierii scripturale a datoriilor unei soţii. Dimpotrivă, privind în jurul ei să vadă care-i sunt responsabilităţile şi datoriile de soţie, să caute să-şi respecte soţul şi să-şi dea seama că sensul angajamentului său de căsătorie conform Scripturilor înseamnă tocmai acest lucru — indiferent ce ar putea însemna acesta conform lumii şi diferitelor concepţii omeneşti. Respectul faţă de soţ înseamnă mult şi intră de fapt în toate afacerile vieţii, atingând şi influenţând fiecare faptă, cuvânt şi gând în privinţa casei şi intereselor ei.
Apostolul Petru atrage atenţia asupra acestei probleme într-un limbaj cumva similar, zicând: „Soţiilor, fiţi supuse şi voi soţilor voştri . . . în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Căci aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu, fiind supuse soţilor lor, ca Sara, care asculta pe Avraam şi-l numea domnul ei” (1 Pet. 3:1-6). După cum bărbatul care-şi cinsteşte soţia se cinsteşte pe el însuşi, tot aşa femeia care-şi respectă soţul se onorează pe ea însăşi. Dar acest respect faţă de soţ, ca domn, stăpân sau cap al casei, nu înseamnă robie, deoarece Biserica nu ocupă o poziţie slugarnică faţă de Domnul, nici n-are o frică slugarnică, ci un respect din iubire, din devotament — şi acesta este exemplul.
Acest respect faţă de soţ nu înseamnă că soţia nu trebuie să-şi folosească judecata şi nu poate aduce la cunoştinţa soţului încercări sau greutăţi sau poveri prea grele pentru ea etc., dar prezentarea opiniilor, speranţelor şi dorinţelor ei nu trebuie să fie sub formă poruncitoare, ci în mod respectuos, care să-i recunoască poziţia de cap a soţului şi să caute să fie fericită şi mulţumită cu deciziile lui după ce i-a prezentat gândurile asupra unor subiecte de interes ((499)) reciproc. Ea trebuie să caute să fie atât de plină de consideraţie, atât de înţeleaptă în administrarea afacerilor casei pe care i le-ar încredinţa soţul, încât să-i câştige tot mai mult încrederea şi să fie tot mai capabilă să îndeplinească datoriile importante ale unui ajutor în casă, fie că ele sunt mici, fie că sunt mari. Gândul că este un ajutor pentru soţ şi dorinţa de aprobare din partea lui se va vedea că este în armonie strictă cu sugestia apostolului în privinţa atitudinii cuvenite a Bisericii faţă de Domnul, în credincioşie şi în dorinţa de a-I avea aprobarea. Dar după cum pentru Biserică ar fi o nelegiuire să ignore Capul, pe Domnul, în oricare măsură în legătură cu lucrarea şi cu interesele ei, tot aşa soţia ar trebui să simtă că ar fi o nelegiuire şi o încălcare a legământului ei dacă ar încerca să reglementeze casa pământească şi în vreo măsură să-l ignore pe acela pe care s-a angajat să-l respecte ca şi cap al familiei.
În cazul Noilor Creaturi care nu formează o pereche potrivită — unde soţia este în mod evident superioară — există pericolul dificultăţii în aranjarea afacerilor. Dacă soţia are judecată mai bună în privinţa conducerii casei, în privinţa cheltuirii banilor, în privinţa educării copiilor etc., ea nu are ca atare libertatea să-şi asume poziţia de cap al familiei, să-i poruncească soţului şi să-l îndrume ca şi cum el ar fi unul dintre copiii ei sau un servitor. Astfel de încălcare a aranjamentului divin va produce desigur dezavantaj spiritual, dacă nu financiar şi material, nu numai pentru bărbat, ci şi pentru femeie.
În asemenea condiţii bărbatul şi-ar pierde treptat puţina bărbăţie pe care o posedă, ar ceda treptat totul în mâna soţiei şi ar deveni numai unealta ei, robul ei, care să se îngrijească de trai şi să-i împlinească poruncile. Astfel de stare n-ar fi avantajoasă pentru soţ ca Nouă Creatură; astfel de degradare a cărnii lui ar reacţiona desigur nefavorabil asupra lui, l-ar despiritualiza şi i-ar împiedica creşterea în har, în cunoştinţă şi în serviciul Adevărului. Şi asupra soţiei efectul s-ar dovedi dăunător în măsura în care s-ar urma ((500)) calea greşită — mult sau puţin. Dacă ar fi un caz extrem — când soţul ar lăsa responsabilităţile lui să cadă asupra ei, sau când ea le-ar prelua treptat din mâinile lui — soţia ar simţi greutatea acestora pe lângă datoriile ei de mamă; şi în încercarea ei de a fi atât soţ cât şi soţie, atât tată cât şi mamă, în mod sigur ea ar deveni mai mult sau mai puţin „femeie de afaceri”, ar fi mai mult sau mai puţin încrezută şi conştientă de sine. Prietenii ei ar putea să-i admire tăria de caracter pe care o manifestă şi ar putea să considere că direcţia în care merge este inevitabilă — ar putea chiar s-o încurajeze şi s-o susţină ca pe un exemplu lăudabil de femeie hotărâtă, dar nici unul din ei n-ar iubi-o cum ar fi iubit-o dacă s-ar fi dezvoltat pe linia adevăratei femei şi adevăratei soţii. Mai mult, însuşirile cărnii cultivate printr-un astfel de curs ar reacţiona nefavorabil asupra ei ca Nouă Creatură în Cristos, şi, fără să-şi dea seama, ar deveni mai puţin spirituală şi mai conştientă de sine în lucruri care aparţin de Biserică.
Calea cuvenită de urmat în asemenea caz de căsătorie nepotrivită între Creaturile Noi este ca soţul să-şi spună: Mi-am luat o soţie contra aranjamentului divin. Mi-am expus astfel fericirea casei unui mare risc. Singura mea cale este acum să mă străduiesc după cele mai bune capacităţi pe care le am să mă ridic la idealul meu cel mai înalt de soţ adevărat — să mă modelez cât pot de mult după exemplul Domnului. Voi avea nevoie să fiu cu atât mai atent, cu fiecare cuvânt şi faptă a mea — să caut cu atât mai serios înţelepciunea care vine de sus, ca să pot îndeplini mai bine datoriile de cap al acestei case, pentru care îmi dau seama că nu sunt calificat din punct de vedere natural.
Soţia în astfel de caz trebuie să-şi spună: Am neglijat reglementarea divină şi m-am căsătorit nepotrivit, încât nu pot să-mi respect soţul, ci instinctiv îmi dau seama că-i sunt superioară în înzestrarea naturală. Trebuie s-o scot la capăt cum pot mai bine. Trebuie să-mi fac partea cu credincioşie; şi în măsura în care-l găsesc pe soţul meu deficitar, voi căuta să folosesc tact şi să mă rog pentru înţelepciune de sus ca să ştiu cum să-l ajut, să-l ridic, să fac din el un om nobil şi să-i ((501)) măresc pe cât posibil capacitatea, pentru a-mi creşte astfel iubirea şi respectul faţă de el. Chiar aceasta este datoria mea sub legământul de căsătorie — ea va fi făcută cu credincioşie ca pentru Domnul. În privinţa slăbiciunilor şi judecăţii lui slabe, nu numai că le voi ascunde de cei din afară, dar pe cât posibil le voi ascunde şi de mine; şi menţionându-le în faţa soţului meu voi căuta să evit a face vreo referire la capacităţile mele superioare sau a le etala. Voi aştepta ca la timpul cuvenit eşecurile lui să-i recomande judecata mea mai bună, pe care însă eu n-o voi forţa asupra lui şi nu voi insista asupra ei, ci doar o voi spune într-o manieră blândă, potrivită pentru un ajutor. Aşteptarea mea este că nu mult va trece până ce el îmi va căuta sfatul şi-i va da tot mai multă greutate în toate afacerile vieţii lui, şi astfel vom putea creşte împreună zi de zi şi an de an în armonie cu modelul divin al relaţiei dintre Cristos şi Biserică. Eu voi fi binecuvântată ca soţie în cultivarea smereniei şi supunerii la aranjamentul divin: soţul meu va fi binecuvântat prin influenţele înălţătoare pe care eu voi putea să i le aduc, şi astfel căsătoria nepotrivită care la început părea atât de dezavantajoasă va putea avea ca rezultat, prin harul Domnului — urmând instrucţiunile Domnului — aducerea amândurora mai aproape de standardul divin aşa cum este prezentat de apostol.
Un caz diferit de cel arătat mai sus poate fi sugerat ca posibil, şi anume, că două Creaturi Noi, bine potrivite după trup, ar putea să devină nepotrivite după ani de părtăşie şi ajutorare. Astfel de concluzie la astfel de început favorabil ar implica faptul că unul sau celălalt şi-a pierdut spiritul sfânt al iubirii — dacă nu cu totul cel puţin în măsură foarte mare; că unul sau celălalt a neglijat porunca apostolică şi toată reglementarea divină a datoriilor soţilor faţă de soţii şi a soţiilor faţă de soţi. Dacă greşeala este a soţului şi acesta ar înceta să se îngrijească de soţie, ar înceta s-o aprecieze, şi, dimpotrivă, ar părăsi-o în inimă sau în afecţiune, sau în realitate, ar implica faptul că el s-a depărtat grav de Domnul, de conducerea Spiritului Său şi de „înţelepciunea care vine ((502)) de sus”, care este „mai întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune”. În asemenea împrejurări n-am putea considera că un atare este aprobat de Domnul ca „biruitor” până după reformare.
Sau dificultatea ar putea fi cu soţia. Ea ar putea deveni încrezută, mândră, îndărătnică şi treptat şi-ar pierde respectul faţă de soţ — ar putea chiar să-l prezinte într-o lumină falsă şi să-l părăsească spunând tot felul de lucruri rele despre el pe nedrept. O astfel de stare de lucruri ar indica o stare a inimii foarte greşită, foarte departe de cea învăţată de Cuvânt şi desigur ar implica degenerare spirituală, nu contează în ce grad ar putea fi menţinută o formă de evlavie pe dinafară. Una ca aceasta ar fi desigur într-o stare slabă ca să apară înaintea Mirelui Ceresc cu vreo speranţă de a-I avea aprobarea; căci un astfel de curs faţă de mirele pământesc ar semnifica desigur o apreciere slabă a datoriilor Bisericii faţă de Domnul ei. Dacă ar fi necredincioasă faţă de soţul pământesc pe care îl vede, aceasta ar dovedi şi ar implica necredincioşie faţă de Mirele Ceresc nevăzut.
Legătura pământească de soţ sau soţie între o Creatură Nouă şi unul care nu-i Creatură Nouă, este pentru unii o problemă de mare nedumerire, şi mulţi sunt în această stare. Chiar dacă cei doi se potrivesc bine după trup problema este destul de dificilă; dar când nu se potrivesc nici fizic nici spiritual, dificultăţile se înmulţesc. Dacă soţul este din Noua Creaţie iar soţia are spiritul lumii, religia lui adevărată şi „spiritul chibzuinţei” pe care aceasta i-l dă treptat în toate subiectele, precum şi moderaţia pe care i-o insuflă în toate afacerile, ar trebui să-l ridice tot mai mult în stima soţiei sale lumeşti, dacă ea are prin natura sa un caracter nobil şi o dispoziţie prietenoasă. Tratamentul lui plin de consideraţie, libertatea deplină de conştiinţă pe care el ar fi dispus să i-o acorde, precum şi propria sa devotare faţă de principiu, toate vor tinde să facă o astfel de căsătorie fericită, în afară de faptul că soţul n-ar avea în soţia sa acea părtăşie spirituală pe care el ca Nouă ((503)) Creatură trebuie s-o aprecieze mai mult decât oricare alte părtăşii. Dar rugăciunile sale pentru o femeie atât de nobilă, exemplul său şi prezentarea atentă a Adevărului, după toate probabilităţile vor câştiga pe o astfel de femeie pentru Domnul şi vor face din ea un ajutor atât spiritual cât şi natural. Astfel, răbdarea şi credincioşia lui faţă de obligaţiile conjugale i-ar putea aduce o mare recompensă, în timp ce credincioşia ei faţă de principiu i-ar aduce şi aceasta binecuvântare şi fericire în viaţă.
Dacă soţia ar fi un membru al Noii Creaţii iar soţul ar avea spiritul lumii şi ei s-ar potrivi, problema ar fi tot aşa, relativ uşor de rezolvat. Soţul cu o minte nobilă, chiar dacă ar fi lumesc, va recunoaşte conştiinţa soţiei sale în exercitarea moderată a ei; iar dorinţa lui de a se îngriji de oportunităţile ei mintale, morale şi spirituale, care ar fi datoria lui de soţ, i-ar da tot ce şi-ar putea dori ca soţie, cu excepţia dorinţei de a avea părtăşia spirituală a soţului ei. În privinţa unui astfel de bărbat nobil cum discutăm aici, credincioşia soţiei lui faţă de Domnul şi faţă de el în toate datoriile vieţii ar putea fi binecuvântată în cele din urmă, determinând consacrarea soţului faţă de Domnul. Soţia ar putea să aibă dorinţe şi ambiţii bune în privinţa problemelor pământeşti sau chiar religioase pe care soţul să nu le poată aprecia, oricât de nobil ar fi el ca om natural. În astfel de caz, ea ar trebui să se gândească la sfatul Domnului pentru poporul Său, să fie moderaţi în toate lucrurile; ea ar trebui să se gândească la liberalismul soţului ei, şi în timp ce n-ar compromite nici o chestiune de conştiinţă sau de principiu, ea n-ar trebui să uite că printre datoriile ei de soţie, recunoscute de Domnul, este una care-i cere să acorde soţului o măsură de tovărăşie. Aceasta ar putea, în mod cuvenit, s-o împiedice de a freceventa unele dintre adunările Bisericii; dar ea să fie atentă ca nu cumva în dorinţa de a-i fi plăcută soţului să-şi calce conştiinţa şi să-şi neglijeze responsabilităţile şi supunerea faţă de Domnul, Mirele ei Ceresc. Ea trebuie să-şi amintească porunca Lui, de a nu uita strângerea noastră laolaltă. Tot ceea ce îndemnăm noi aici este ca ea să practice moderaţia, ((504)) consideraţia faţă de soţul ei etc., aşa încât să-şi poată împărţi timpul cu el într-o anumită măsură, acordându-i o parte rezonabilă a tovărăşiei ei.
Acolo unde sunt doi înjugaţi inegal — unul necredincios iar celălalt Creatură Nouă — şi unde, pe lângă aceasta, ei sunt nepotriviţi după trup, aşa încât soţia este cea superioară iar soţul cel inferior din punct de vedere intelectual etc. — cazul este mult mai complicat şi cere mai multă înţelepciune şi har din partea celui credincios. Apostolul îi sfătuieşte în mod special pe aceştia care sunt în astfel de situaţie, zicând: „Dacă o femeie are un soţ necredincios şi el voieşte să trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de soţul ei . . . Dacă cel necredincios se desparte să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi; Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace. Căci ce ştii tu, soţie, dacă îţi vei mântui soţul? Sau ce ştii tu, soţule, dacă îţi vei mântui soţia?” 1 Cor. 7:13-16.
Punctul clarificat în privinţa datoriei celui credincios este că el îşi va face datoria şi va căuta pe orice cale onorabilă, cuvenită, să păstreze pacea casei şi binele ei general, creând atât de puţine puncte de dispută cât îi permit devotamentul său cuvenit faţă de principiu şi conştiinţa sa. Dacă există pricină reală de despărţire, credinciosul trebuie să fie atent ca pricina să nu fie el. Spiritul lui Cristos din el trebuie să-l facă mai blând, mai smerit, mai împăciuitor, mai prudent, mai înţelept, mai îndelung răbdător, mai răbdător, mai iubitor şi mai amabil cu fiecare zi. Toate acestea însă nu vor satisface în fiecare caz cerinţele situaţiei. Uneori cel necredincios este stăpânit de o dispoziţie naturală atât de josnică şi o manifestă într-o astfel de măsură încât devine cu totul irascibil; şi după cum purtarea îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de faraon n-a făcut decât să tindă a-i împietri inima, tot aşa Spiritul lui Dumnezeu în copiii Săi, strălucind după cea mai bună capacitate a lor în toate darurile şi roadele Spiritului, poate fi uneori întâmpinat numai cu acea ură pe care o are întunericul faţă de lumină, şi la care Domnul nostru S-a referit zicând: „Întunericul urăşte lumina pentru că este mustrat de ea” ((505)) (Ioan 3:19, 20). În astfel de cazuri poate urma despărţirea, după cum arată apostolul, însoţită sau nu de un act de divorţ din partea curţilor de justiţie pământeşti. În orice caz, Noua Creatură nu este liberă să se recăsătorească decât dacă se pronunţă divorţul, iar acesta pe singurul motiv menţionat de Domnul nostru — necredincioşie adulteră a celuilalt. Mat. 19:9.
În textul citat mai sus, apostolul declară: „Dacă cel necredincios se desparte, să se despartă”; dar acestea nu trebuie înţelese a însemna că părăsirea unuia dintre soţi i-ar da soţului sau soţiei libertatea de a se recăsători cu altul: ea arată doar că o astfel de părăsire trebuie privită de către cel credincios ca una din împrejurările vieţii permise de providenţa divină, pe care Dumnezeu o poate conduce din abundenţă pentru binele lui — şi acceptând-o astfel, să se aştepte la ocazii corespunzătoare de folosire a lui în serviciul Domnului. Deşi apostolul arată în mod foarte deosebit că nu cel credincios trebuie să fie acela care părăseşte, noi credem că tribunalele umane au înţeles şi au interpretat înţelept în privinţa deciziei că există un astfel de lucru ca „părăsire constructivă” — adică, unul dintre soţi îşi poate părăsi partenerul de viaţă în toate, fără a se despărţi în mod absolut. Soţia necredincioasă ar putea exercita, şi în unele cazuri a exercitat, atât de multe acte mărunte de tiranie în casă încât să-i distrugă toate însuşirile de casă, s-o facă un adevărat purgatoriu, distrugând literatura religioasă a soţului şi străduindu-se să-l împiedice să citească, să studieze sau să gândească, prin agitaţia stârnită intenţionat printre copii, influenţaţi de ea să nesocotească cuvântul şi sfatul tatălui lor şi să-l trateze înjositor.
O astfel de femeie nu şi-ar părăsi soţul în realitate, dar cu un spirit josnic ar prefera să-l utilizeze ca sclavul ei — ca prin energia lui ea să se poată bucura de comodităţile vieţii. Legile umane au interpretat că un astfel de procedeu este părăsire — părăsire a legământului, a obligaţiilor de căsătorie şi a datoriilor potrivite şi raţionale ale vieţii. O astfel de persoană împiedică şi dăunează în loc să fie ajutor. În asemenea caz, noi credem că un soţ este cu totul ((506)) îndreptăţit să se considere părăsit, şi să se mute într-o casă separată unde să ia pe aceia dintre copii care n-au fost cu totul otrăviţi de calea greşită a mamei. Obligaţiile sale faţă de o astfel de soţie au fost deja încheiate prin calea ei: ea este cea care a părăsit şi a rupt contractul de căsătorie, şi în retragerea sprijinului său, el doar consimte la ceea ce calea ei cere. Însă dacă ea se căieşte cândva, el trebuie să fie generos peste măsură, iertând-o şi restabilind pe bază cuvenită aranjamentul familiei. Nimic din acest sfat să nu fie înţeles că ar cultiva nerăbdarea sau dispoziţia de a se simţi ofensat şi lezat. Iubirea cere să se suporte orice tratament suportabil; şi dacă s-a răspuns cu rău la rău, în cuvânt sau faptă, greşeala să fie considerată ca fiind compensată şi trecută cu vederea.
În alte cazuri părăsirea poate fi din partea soţului necredincios. Josnicia depravării lui l-ar putea face un tiran brutal, indiferent faţă de sănătatea şi fericirea soţiei lui şi în special ostil faţă de vederile ei religioase. După cum am arătat deja, cel credincios trebuie să caute şi să ajungă la harul spiritului iubirii care i-ar face posibil să îndure practic „totul” şi să aibă folos din aceasta — să crească în har în astfel de condiţii, cultivând Spiritul Domnului şi diferitele lui haruri. Dar în toate există o limită şi peste acea limită n-ar fi cuvenit să se treacă. Peste acea limită influenţa asupra tovarăşului nedrept ar fi dăunătoare în loc să fie folositoare. Fiecare trebuie să decidă pentru sine care este limita cuvenită a supunerii în astfel de lucruri. Propria lui conştiinţă trebuie să decidă, după ce acea conştiinţă a fost educată atât prin litera cât prin spiritul Cuvântului divin. Pe măsură ce se ajunge la creştere în har, încercările pot deveni cu atât mai severe, dar cu atât mai mare trebuie să fie şi capacitatea de îndurare cu smerenie şi cu atât mai mare măsura de „spirit al chibzuinţei” prin care să se decidă când s-a ajuns la punctul severităţii şi daunei insuportabile. Harul de sus este necesar, este făgăduit şi ar trebui căutat cu sârguinţă în asemenea condiţii. Iac. 1:5.
((507))
Există soţi josnici, brutali, care n-au o idee corectă nici despre datoriile soţului, nici despre libertăţile cuvenite ale soţiei — singura lor concepţie despre o soţie fiind aceea că este sclavă de corvoadă, mai bună decât una pe care ar plăti-o, sau că este o înlocuitoare ieftină a unei prostituate. Astfel de tratament ar fi părăsire din partea soţului, şi legea lui Dumnezeu corect interpretată, aşa cum este expusă aici de către apostol, noi credem că este în acord deplin cu legile umane care spun că pentru un astfel de bărbat este nepotrivit numele de soţ — că, dacă el cu adevărat şi cu bună ştiinţă a făcut vreodată un contract de căsătorie cu soţia sa, în mod categoric şi hotărât el l-a rupt şi prin astfel de tratament a dovedit foarte convingător acest lucru. O soţie în astfel de circumstanţe este liberă să se considere părăsită şi să-şi creeze condiţii cât poate ea de bune, dar, datorită acestui fapt, ei nu-i este permis nici prin legile umane nici prin legile divine să se recăsătorească. În astfel de caz, ea trebuie să caute spre Domnul, fie să-i îmblânzească situaţia, fie, poate, să-i deschidă o cale de scăpare din ea. Ea ar trebui să ia în considerare vârsta copiilor şi ce prevedere s-ar putea face pentru ei şi pentru ea, şi cu rugăciune şi grijă ar trebui să cântărească circumstanţele înainte de a face pasul. Dar dacă situaţia este suportabilă, să rămână, cum zice apostolul, şi să spere că arătând spiritul smereniei, blândeţii, răbdării, iubirii, ea va putea recâştiga inima soţului ei şi poate îl va câştiga şi pentru Domnul.
Ne-am ocupat pe larg de acest subiect, dându-ne seama dintr-o bogată corespondenţă particulară că foarte mulţi dintre cei mai credincioşi copii ai Domnului trăiesc într-un cuptor de suferinţe. Sub condiţiile chemării Noii Creaţii nimeni să nu se aştepte ca viaţa prezentă să fie un vis lin şi plăcut de fericire pământească, deoarece Domnul nostru în mod special a spus despre aceştia: „Omul va avea ca vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui” (Mat. 10:36). Ei nu trebuie să fie surprinşi că sunt chemaţi să suporte mult pentru Adevăr şi astfel să-I dovedească Domnului credincioşia faţă de El şi faţă de Cuvântul Lui, dispoziţia lor de a suporta toate ((508)) încercările înfocate pe care El vede potrivit ca ei să le aibă pentru dezvoltarea harurilor Spiritului. Ei să-şi dea seama de asemenea că nu trebuie să-şi aleagă felul încercărilor arzătoare care-i vor dezvolta, îi vor pregăti şi-i vor face potriviţi pentru Împărăţie, ci trebuie să lase totul în mâinile Domnului. Este însă datoria noastră să arătăm tuturor acestora care suferă că, după încercare şi dezvoltare rezonabilă, trebuie să fie atenţi la eliberarea divină şi la deschiderea căii de scăpare din lucrurile prea greu de suportat. Aceasta este în armonie cu îndemnul şi exemplul Domnului nostru: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta”. Mat. 10:23; 2:13; 4:12; 12:15.
Conştiinţa, proba finală
În legătură cu aceste lucruri ne-am referit la conştiinţă şi ar fi potrivit să atragem aici atenţia asupra a ceea ce înţelegem noi prin acest termen. Înţelegem convingerea în legătură cu ceea ce este corect, ceea ce este datorie. La omul perfect, conştiinţa ar fi un îndrumător absolut şi el ar cunoaşte din instinct ce este corect şi datorie; dar cei şase mii de ani de decădere au adus rasa noastră într-o stare în care conştiinţa desigur nu este în ordine — este stricată prin vederi greşite. Baza conştiinţei creştine este credinţa în Dumnezeu şi acceptarea că voinţa Lui este absolut corectă, precum şi recunoaşterea obligaţiei noastre cuvenite de a fi în toate amănuntele şi cu sinceritate supuşi voinţei divine. Prin urmare, conştiinţa are nevoie doar de educaţia pe care i-o oferă Cuvântul lui Dumnezeu, şi pentru acest motiv Noua Creatură dezvoltată trebuie să aibă „spiritul chibzuinţei” — convingerea lui cu privire la ceea ce este corect şi ceea ce este greşit lărgindu-se şi clarificându-se pe măsura creşterii în har, în cunoştinţă şi în spiritul iubirii. A asculta de conştiinţă înseamnă a face ceea ce crede că vrea Domnul de la el; şi nu trebuie să sară la o concluzie în această chestiune, ci să cântărească atent mărturia Cuvântului divin şi să decidă în consecinţă. Sunt oameni care permit fricii şi servilismului să le domine conştiinţa şi să-i vicieze însuşirea de monitor adevărat. O cale cuvenită pentru poporul ((509)) Domnului este să-şi îndrume conştiinţa — adică, să-şi îndrume convingerile cu privire la ceea ce este corect şi ceea ce este greşit după Regula de Aur şi după toată informaţia colaterală pe care i-o oferă Scripturile.
Fameni, fecioare, celibat
Printre problemele care fără îndoială dau considerabilă nedumerire Noii Creaţii sunt şi cele de sexologie, şi de aceea nu ar trebui să fie ignorate aici. Cei concepuţi de Spirit la bucurii şi binecuvântări spirituale, la părtăşie şi comuniune, îşi dau seama instinctiv că relaţia trupească sau carnală nu este înălţătoare spiritual, ci tendinţa ei este mai degrabă în direcţie opusă. Este bine ca toţi aceia necăsătoriţi dintre consacraţii Domnului să cântărească bine acest subiect înainte de a intra sub legătura căsătoriei şi a-i prelua responsabilităţile. Se pare că Domnul S-a referit aprobator la starea de celibat când a spus: „Sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni care singuri s-au făcut (figurativ) fameni pentru Împărăţia cerurilor” (Mat. 19:12). Adică, unii prin exercitarea voinţei, după ce s-au consacrat Domnului, s-au hotărât să nu se căsătorească, ci să-şi păstreze fecioria trăind o viaţă de celibat. Însuşi Domnul a fost unul dintre aceştia şi El este desigur cel mai nobil exemplu al nostru, noi trebuind să urmăm în toţi paşii Lui cât se poate de aproape. Apostolul supune această chestiune atenţiei noastre zicând:
„Cât despre fecioare (atât bărbaţi cât şi femei) nu am o poruncă din partea Domnului, dar îmi dau o părere, ca unul care am primit de la Domnul harul să fiu vrednic de crezare. Iată deci ce gândesc eu că este bine, având în vedere strâmtorarea de acum (adică, în condiţiile prezente — propriile noastre imperfecţiuni şi imperfecţiunile altora pe de-o parte, şi datoriile, privilegiile şi oportunităţile speciale ale celor care au făcut o deplină consacrare Domnului pe de altă parte), este bine pentru bărbat să rămână aşa cum este (în starea în care l-a găsit Adevărul, căsătorit sau singur). Eşti legat de o soţie? Nu căuta să fii dezlegat. Nu eşti legat ((510)) de o soţie? Nu căuta soţie. Însă dacă te însori, nu păcătuieşti. Dacă fecioara se mărită, nu păcătuieşte.
Dar fiinţele acestea (care sunt căsătorite) vor avea necazuri pământeşti şi eu aş vrea să vi le cruţ. Iată ce spun, fraţilor: timpul s-a scurtat; de aceea cei care au soţii să fie ca şi cum n-ar avea (să ignore relaţia pământească pe cât posibil şi să-şi îndrepte sentimentele spre cele cereşti); cei care plâng (care au necazuri pământeşti), ca şi cum n-ar plânge (străduindu-se să uite încercările, dezamăgirile şi dificultăţile stării pământeşti în bucuria şi veselia făgăduinţelor mai bune care sunt ale noastre pentru viitor); cei care se bucură (de prosperitate pământească), ca şi cum nu s-ar bucura (bucuria lor în cele spirituale punând în umbră toate sursele de bucurie pământească); cei care cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni (nefixându-şi sentimentele pe lucrurile pământeşti); cei care se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea (permiţând moderaţiei şi intereselor Naturii Noi să exercite o influenţă stăpânitoare în toate afacerile vieţii); căci chipul lumii acesteia trece (trebuie, ca Noi Creaturi, să trăim în armonie cu speranţele noastre noi şi să nu facem continuu pregătiri pentru carne, ci mai degrabă să căutăm cu orice preţ să ne întărim chemarea şi alegerea şi astfel să fim moştenitori împreună cu Domnul nostru în dispensaţia glorioasă a lumii viitoare).
Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji (de felul celor lumeşti; şi, ca atare, pe lângă îndemnurile anterioare, de schimbare a sentimentelor şi de transformare a minţii, vă atrag acum atenţia asupra unor fapte neîndoielnice). Cine (cel deplin consacrat) nu este căsătorit se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum să placă Domnului. Dar cine este căsătorit se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţiei. (Acesta se va găsi în continuu pericol de împărţire a sentimentelor sale şi în continuă nevoie de a fi atent ca nu cumva sentimentele pământeşti să-i absoarbă tot timpul, iubirea şi interesul, şi aceasta spre încălcarea legământului său cu ((511)) Domnul; şi interesele Adevărului trebuie să fie cele mai importante dacă vrea să fie ucenic învingător şi comoştenitor în Împărăţie). Şi (tot aşa) între o soţie şi o fecioară (între starea lor) este o deosebire: cea nemăritată (deplin consacrată) se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă soţului ei.
Vă spun lucrul acesta pentru binele vostru (nu ca să caut a vă aduce în robie sau să vă măresc poverile în vreun fel, ci pentru ca voi care sunteţi necăsătoriţi să cântăriţi cu grijă problema şi să vă gândiţi la interesele voastre spirituale şi la privilegiile pe care le veţi pierde căsătorindu-vă), nu ca să pun o cursă înaintea voastră (să vă opresc de la exercitarea libertăţilor voastre), ci pentru ceea ce este frumos (cel mai favorabil pentru voi ca Noi Creaturi) şi ca să puteţi sluji Domnului fără piedică. Dacă cineva gândeşte că virginitatea (că rămânând necăsătorit) este nepotrivită (faţă de o prietenă căreia îi dăduse motive să aştepte că se va căsători cu ea), că a trecut de floarea vârstei (aşa încât a pierdut alte ocazii de căsătorie prin logodna cu el) şi nevoia cere aşa (dacă ea are nevoie de un protector sau de un sprijinitor), să facă ce vrea (să se căsătorească sau nu); nu păcătuieşte, să se căsătorească (dacă astfel par să dicteze necesităţile cazului). Dar cine a luat o hotărâre tare şi nu este forţat de nevoi, ci este liber să lucreze cum vrea (să exercite stăpânire de sine şi să trăiască o viaţă de celibat, ca să se dedice mai deplin Domnului şi serviciului Său) şi a hotărât în inima lui să-şi păstreze virginitatea (sa proprie), bine face. Astfel, cine se căsătoreşte (dându-şi virginitatea) bine face; şi cine nu se căsătoreşte, mai bine face.
O soţie este legată de lege atâta timp cât îi trăieşte soţul; dar dacă-i moare soţul, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul. Dar, după părerea mea, va fi mai fericită dacă rămâne aşa cum este. Şi gândesc că şi eu am Duhul lui Dumnezeu (gândul Domnului în acest subiect, pe care deja l-am spus. Nu vorbesc după poruncă sau sub inspiraţie ((512)) directă, ci conform convingerii sau judecăţii mele despre voinţa divină.)” 1 Cor. 7:25-40.
După căsătorie este prea târziu ca cineva să decidă dacă preferă să trăiască o viaţă de celibat sau nu. Apostolul arată foarte clar acest lucru, declarând că nici soţul nu are singur stăpânire asupra trupului său, nici soţia nu are singură stăpânire asupra trupului său, ci în căsătorie fiecare s-a predat celuilalt în astfel de grad încât orice refuzare a drepturilor conjugale moderate, rezonabile, ar însemna o nedreptate şi o încălcare a contractului de căsătorie. Apostolul vorbeşte despre un astfel de curs spunând: „să nu vă lipsiţi unul pe celălalt” (1 Cor. 7:5). Timpul considerării unei astfel de chestiuni este înainte de căsătorie. N-ar fi cuvenit nici ca unul să încerce să-l oblige pe celălalt, nici ca amândoi să se angajeze la o viaţă de celibat în lanţurile căsătoriei. În aceasta, ca şi în oricare altă chestiune pământească, legea trebuie să fie moderaţia, frâna prin care Natura Nouă va căuta să-şi menţină controlul asupra cărnii* — aducând până şi gândurile inimii în supunere faţă de Domnul. Reţinerea absolută, oricât ar fi de dorit, după cum arată apostolul, nu trebuie să fie impusă unul altuia, ca să nu devină o cursă şi o ispită spre încălcarea obligaţiilor conjugale. El spune:
„Soţul să dea soţiei ce-i datoreşte (ceea ce ea ar cere în mod raţional, natural şi drept), şi tot aşa şi soţia faţă de soţul ei. Soţia nu este stăpână (n-are stăpânire) pe trupul ei, ci soţul; tot astfel, nici soţul nu este stăpân (n-are stăpânire) pe trupul lui, ci soţia. Să nu vă lipsiţi unul pe celălalt decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă dedicaţi rugăciunii; apoi să fiţi iarăşi împreună, ca să nu vă ispitească Satan, din cauza lipsei voastre de stăpânire. Lucrul acesta îl spun ca o îngăduinţă, nu ca o poruncă. Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine (reţinut şi liber, practic un famen). . . . Celor necăsătoriţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine. Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă” — să fie mistuiţi de o pasiune nestăpânită care le-ar împiedica părtăşia cu Domnul şi s-ar putea dovedi pentru ei o capcană. 1 Cor. 7:3-9.
*Restricţii evreieşti din Leviticul 20:18; 15:25.
((513))
„Numai în Domnul”
Ce raţionale, ce înţelepte sunt poruncile Domnului! — ce folositoare sunt pentru cei care au ureche să le audă şi care se supun sfatului lor! Ca poporul Domnului să se căsătorească „numai în Domnul”, la început ar putea să pară o limitare, o constrângere, o robie: dar nu este aşa — este numai un sfat. Oricine urmează sfatul va afla în cele din urmă că a fost binecuvântat prin aceasta, şi oricine nesocoteşte sfatul va afla în general mai târziu nechibzuinţa căii sale prin experienţe aspre.
Nici un alt contract sau aranjament aparţinător lucrurilor vieţii prezente nu este atât de important ca şi contractul de căsătorie: totuşi, oameni cu o minte destul de echilibrată par să-l trateze într-o manieră uşoară şi lipsită de seriozitate. Unii părinţi par să analizeze mai atent şi cu o judecată mai sănătoasă problema cumpărării unei ferme, a creşterii vitelor, oilor, cailor, câinilor şi porcilor, decât îşi analizează partea lor în propagarea speciei umane. Astfel de nechibzuinţă este greu de explicat, afară doar de presupunerea că ei privesc căsătoria ca un fel de loterie, condusă de întâmplare în loc să fie condusă de raţiune; sau că ei consideră pe Dumnezeu ca şi Creatorul fiecărui membru individual al neamului omenesc — nediscernând că lucrarea perfectă a lui Dumnezeu în privinţa neamului nostru omenesc a fost îndeplinită în prima pereche, căreia El i-a dat puteri de reproducere care au trecut şi la urmaşii lor. Vederea corectă asupra naturii umane este aceea că ea e cel mai înalt tip al creaţiei animale, şi, asemenea restului creaţiei animale, ea a fost înzestrată de Creator cu putere de a se reproduce fiecare după specia ei proprie. Din acest punct de vedere, devine imediat evident că Dumnezeu nu este Creatorul direct al nici unuia din familia umană acum în viaţă şi că diferitele slăbiciuni, imperfecţiuni şi debilităţi mintale sub care suferă rasa nu pot fi puse pe seama imperfecţiunii lucrării Sale, ci pe seama căderii rasei noastre în păcat şi a acţiunilor naturale ale păcatului — care înclină tot mai mult în jos spre imperfecţiune, degradare, moarte.
((514))
Chiar bărbatul natural şi femeia naturală, deci, trebuie să se gândească atent la problema căsătoriei, aşa încât să-şi facă pe cât este posibil partea în compensarea influenţelor degradante care afectează rasa. Ei ar trebui să-şi dea seama, de exemplu, de necesitatea legilor consanguinităţii — că mariajul celor cu legături de sânge apropiate ar trebui evitat. Astfel de reglementări n-au fost necesare la început, când fiii şi fiicele lui Adam s-au căsătorit între ei liber şi fără pericol, pentru că omenirea fiind încă aproape perfectă, aceasta nu le cauza copiilor anumite slăbiciuni; dar acum, fiindcă omenirea a devenit foarte coruptă şi deoarece nu numai bolile, ci şi caracteristicile mintale, trăsăturile şi sensibilităţile se transmit prin ereditate în familii, face parte din înţelepciune — da, mai mult chiar, parte din datorie, din dreptate faţă de copiii pe care ei ar vrea să-i aducă în existenţă — că ar trebui nu numai să evite legăturile de sânge apropiate, care ar putea intensifica particularităţile şi sensibilităţile mintale şi fizice, ci, în plus, ar trebui pe cât posibil să recunoscă faptul că este potrivit să-şi aleagă o pereche cu temperament diferit de al său. Natura pare să ajute într-o anumită măsură în această chestiune, aşa încât cei pur blonzi sau cei pur bruneţi în mod natural preferă de obicei o pereche cu o înfăţişare contrară.
Dar, deşi aceste reguli care aparţin omului natural s-ar aplica la Noua Creatură, dacă ar hotărî că în toate modurile ar fi mai înţelept să se căsătorească, mai există încă o prevenire a apostolului, ca să îndrume potrivirea Noii Creaţii după trup — el ar trebui să aleagă „în Domnul”. Atunci ar fi potrivit atât în cele spirituale cât şi în cele naturale. Unii ar putea spune că dacă legătura apropiată după trup ar putea produce extreme la copii, atunci şi legătura apropiată după spirit s-ar putea dovedi dăunătoare — să fie socotită că produce copii excentrici în privinţa chestiunilor morale şi religioase. Răspunsul nostru este, nu: căci în măsura în care se primeşte mintea cea nouă, influenţa ei este contrară excentricităţilor trupului. Apostolul declară: „Noi avem gândul lui Hristos”, „un duh … de chibzuinţă” — noi vedem aceste lucruri din punctul de vedere al lui Cristos. Noua ((515)) Creaţie este concepută de spiritul Său, chiar dacă este încă imperfectă după trup; şi este îndrumată de Spirit prin Cuvânt în înţelegerea gândului divin în toate lucrurile.
Este adevărat, această minte nouă trebuie să lucreze în corpul muritor şi cu aparatul lui de gândire imperfect; totuşi, deşi imperfecţiunile cărnii ar putea într-o măsură colora mintea nouă şi i-ar putea deforma marea şi frumoasa simetrie, voinţa este superioară, iar carnea este mai mult sau mai puţin influenţată, formată, îndrumată şi transformată treptat de ea, aşa încât, în măsura în care unul va primi mintea lui Cristos, în aceeaşi măsură va deveni, în mod sigur, tot mai chibzuit în gândirea sa asupra tuturor problemelor şi intereselor vieţii. Aceasta nu înseamnă că el va fi apreciat de lume ca fiind mai înţelept decât înainte, ci înseamnă că va fi într-adevăr mai înţelept, şi neputinţa lumii de a discerne înţelepciunea sa crescândă va fi din cauză că lumea este oarbă, este neînţeleaptă, n-are mintea lui Cristos şi în general vede lucrurile dintr-un punct de vedere deformat, al depravării şi egoismului. Înţelepciunea pe care o dorim noi este aceea care vine de sus, care, după explicaţia apostolului, ne va face mai curaţi, mai paşnici, mai îndurători, mai blânzi faţă de fraţi, faţă de familie, faţă de omenire în general — da, şi faţă de creaţia animală. Înţelepciunea acestei lumi, după cum explică apostolul, este pământească, senzuală, drăcească. Nu înseamnă că toţi bărbaţii şi toate femeile lumeşti sunt senzuali şi drăceşti, ci tendinţa generală a înţelepciunii lumeşti este în această direcţie; iar omenirea, oricât de orbită ar fi, se străduieşte împotriva legilor egoismului cu care este legată, deşi oamenii caută continuu să ascundă de ei şi de alţii lanţurile robiei lor.
„În Domnul” ar trebui înţeles că înseamnă cu mult mai mult decât doar o credinţă nominală în Domnul, cu mult mai mult decât doar a fi un membru în biserica nominală. Oamenii din lume ar trebui să se căsătorească cu oameni din lume; oamenii din biserica nominală ar trebui să se căsătorească cu oameni din biserica nominală; cei care doar cred, care se încred în sângele merituos al lui Cristos, ar trebui să ia în căsătorie tovarăşi asemănători. Dar cei care au făcut pasul deplinei consacrări şi au devenit membri ai ((516)) corpului lui Cristos, ai Noii Creaţii, concepuţi din nou, ar trebui să se căsătorească numai cu cei de felul lor — numai cu Creaturi Noi — numai cu cei care sunt „în Domnul” ca membri acceptaţi ai corpului lui Cristos, părtaşi ai spiritului Său de sfinţenie; şi, pe lângă aceasta, după cum s-a arătat deja, fiecare trebuie să caute să menţină relaţia cuvenită privitoare la sexe. Femeia trebuie să caute să se căsătorească „în Domnul” numai cu un astfel de bărbat pe care-l poate privi ca şi cap al familiei, moral, intelectual, spiritual — unul pe care ea îl poate „respecta”. Bărbatul trebuie să caute să se căsătorească „în Domnul” cu una care să fie, după cât poate el judeca, un adevărat ajutor, cu minte curată, iubitoare, blândă, de ajutor — nu una superioară lui, spre care în mod natural ar fi obligat să privească şi s-o aprecieze ca şi capul cuvenit al familiei. Toate aceste reguli de căsătorie ar trebui respectate de către Creaţia Nouă, care posedă spiritul unei minţi sănătoase, oricât de mult ar fi ele nesocotite de oamenii din lume, care nu sunt conduşi de mintea Domnului, ci sunt dispuşi să meargă pe propria lor cale, să fie conduşi de propriile lor capricii sau fantezii, sau de înşelarea unuia de către altul. Dacă se ridică îndoieli, să fie rezolvate pe partea sigură — să aştepte până se rezolvă.
S-ar putea obiecta că dacă mariajul ar fi privit dintr-un punct de vedere atât de deosebit, ar fi mai puţine căsătorii. Noi răspundem că se poate să fie aşa, dar că o mare proporţie a celor care sunt acum căsătoriţi, în special a celor care au ajuns prin harul Domnului la o înţelegere mai clară a relaţiei lor cu Domnul ca Noi Creaturi, şi la o cunoaştere a sfatului Său în interesul dezvoltării lor spirituale în chestiuni aparţinătoare cărnii, nu s-ar mai căsători aşa cum s-au căsătorit — ei sunt mai înţelepţi acum. Conform curţilor de justiţie şi uzanţelor, posibilitatea unui divorţ complet şi a unei noi căsătorii pare să-i facă pe mulţi din lume mai puţin pretenţioşi, mai puţin grijulii în privinţa găsirii unei perechi. Dar Noua Creatură ar trebui să nu uite că pentru ea contractul de căsătorie este asemănător cu cel dintre Domnul şi Biserică — continuu; că nu este anulat de nici o curte de justiţie pământească în aşa măsură încât să-i permită căsătoria cu altul, cu excepţia singurului caz specificat (Mat. 19:9). Pentru poporul Domnului ((517)) căsătoria „în Domnul” este de aceea un contract care atârnă greu şi ar trebui întreprins numai după analizare atentă, cu rugăciune şi cu examinarea fiecărui aspect legat de situaţie în măsura în care acestea pot fi discernute.
Noua Creaţie mai are încă o protecţie în această problemă. Conform legământului lor cu Domnul, ei şi-au predat propria voinţă şi au acceptat în locul ei voinţa Capului, a Domnului; şi dacă aceasta este atitudinea minţii lor — o dorinţă sinceră de a cunoaşte voinţa lui Cristos (1) cu privire la întrebarea dacă să se căsătorească sau nu, şi (2) cu privire la alegerea Domnului pentru ei, aceştia, după exercitarea celei mai bune judecăţi şi înţelepciuni a lor, vor încredinţa Domnului întreaga chestiune şi se vor ruga pentru conducerea lucrurilor conform înţelepciunii Sale, cu mulţumire bazându-şi inima pe conducerea ulterioară a providenţei divine oricare va fi ea — fie că va fi favorabilă fie că va fi contrară cu ceea ce aprobase judecata lor cea mai bună. În acest fel şi nu în alt fel poporul Domnului poate fi sigur că merge pe o cale corectă. Având în vedere cele precedente, ce important este ca Noua Creaţie să aibă clar în minte instrucţiunile Cuvântului Domnului asupra acestui subiect; să aibă însuşi spiritul Adevărului şi să ţină minte continuu faptul că sunt Creaturi Noi — că nu trăiesc aşa cum trăieşte lumea, doar să se bucure de viaţa prezentă, doar să crească familii după trup, ci scopul lor cel mai înalt, obiectivul, străduinţa lor, trebuie să fie umblarea după Spirit şi urmarea îndrumărilor Domnului în toate lucrurile, atât naturale cât şi spirituale. Ei ar trebui să aibă totdeauna în vedere că sunt consacraţi Domnului, morţi cu Cristos în ceea ce priveşte această lume, şi că scopul şi obiectivul lor major în continuare trebuie să fie folosirea vieţii prezente şi a vaselor pământeşti ca sacrificii, în modul cel mai înţelept posibil pentru interesul Noii Creaturi şi al lucrării ei generale de slujire şi slăvire a Domnului, precum şi de zidire a sa şi a altora de aceeaşi credinţă preţioasă în harurile spirituale! Ce important este pentru cei căsătoriţi şi pentru cei necăsătoriţi, precum şi pentru cei care se gândesc la căsătorie, să nu uite că tot ce au este pus pe altar şi că biruinţa lor şi obţinerea lucrurilor ((518)) glorioase promise pot veni numai prin consumarea sacrificiului; şi, ca atare, toate afacerile vieţii prezente ar trebui orânduite, cât sunt ei în stare, în astfel de manieră cum le-ar sluji mai bine pentru bunăstarea lor spirituală, pentru bunăstarea fraţilor şi pentru gloria Capului nostru!
El Ştie
El calea mea o ştie —
Şi-atunci, ce dacă-i neguroasă,
Ori aspră, ori încercuită —
Toiagul Lui mă mângâie.
Şi dragostea-I de Şi-ar reţine,
Vreun lucru ce atâta de-aproape, drag
şi dulce mie-mi pare,
Eu l-aş lua şi cu smerire
L-aş pune la ale Lui picioare.
Ce dulce-i gândul că El ştie
Şi-I pasă şi mâna mi-o ţine —
Şi sigur mă-ndrumă până ajung
În Patria Cerească în fine.
Noua Creaţie – Paştile Noii Creaţii
STUDIUL XI
Jugul din Egipt şi eliberarea din el, în tip şi antitip — „Biserica întâilor-născuţi” — „Noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine” — Comemorarea este încă potrivită — Cine poate celebra — Cine poate oficia — O ordine a serviciului — Paştile creştinilor (easter) — Paştile evreilor (passover) — Citate din Enciclopediile McClintock şi Strong
„Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului.” 1 Cor. 5:7, 8.
Printre experienţele Israelului tipic, Paştile erau însemnate. Sărbătoarea Paştilor, celebrată în fiecare an timp de şapte zile, începea cu ziua a cincisprezecea a primei luni. În mod general se sărbătorea eliberarea poporului Israel din robia Egiptului — dar în mod special trecerea peste, sau cruţarea vieţii întâilor-născuţi ai acestei naţiuni în timpul plăgii morţii care a venit peste egipteni şi care, fiind ultima plagă, i-a obligat în final să-i elibereze pe israeliţi din robia lor forţată. Trecerea peste întâii-născuţi ai lui Israel a prevestit eliberarea întregii naţiuni a lui Israel şi trecerea lor în siguranţă prin Marea Roşie la libertate de sub sclavia Egiptului. Putem observa cu uşurinţă că un eveniment atât de semnificativ va fi comemorat în mod cuvenit de către israeliţi, fiindcă este strâns identificat cu naşterea naţiunii lor; şi astfel este celebrat de către evrei până în ziua de astăzi. Pe membrii Noii Creaţii îi interesează aceste evenimente, deoarece pe ei îi interesează toate faptele şi aranjamentele Tatălui lor ceresc, atât în ceea ce priveşte poporul Său tipic, Israelul după trup, cât şi în ceea ce priveşte întreaga omenire. Dar pe Noua Creaţie o interesează şi mai adânc lucrurile care s-au întâmplat în Egipt pentru ((458)) faptul că Domnul le-a descoperit „taina” că lucrurile întâmplate cu Israelul natural erau menite să simbolizeze şi să preumbrească lucruri încă şi mai mari din planul divin cu privire la Israelul Spiritual antitipic — Noua Creaţie.
Cu privire la aceste lucruri spirituale apostolul spune că „omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte. Nouă (Creaţiei Noi) însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său” (1 Cor. 2:14, 10). Dumnezeu a folosit pe apostoli ca purtătorii Săi de cuvânt pentru a ne da anumite indicii prin care, sub îndrumarea Spiritului Său, să putem înţelege lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Unul dintre aceste indicii se află în textul de la începutul acestui capitol. Urmând indicaţia apostolului vedem clar că Israelul trupesc a simbolizat întregul popor al lui Dumnezeu — pe toţi cei care în final vor deveni poporul Său, până la sfârşitul Veacului Milenar; că egiptenii au reprezentat pe împotrivitorii poporului lui Dumnezeu, faraon, cârmuitorul lor, a reprezentat pe Satan, prinţul răului şi întunericului, iar servitorii şi călăreţii lui faraon au reprezentat pe îngerii decăzuţi şi pe oamenii care s-au asociat sau care se vor asocia cu Satan ca împotrivitori ai Domnului şi ai poporului Său — ai Noii Creaţii şi în general ai casei credinţei. După cum poporul Israel dorea eliberarea şi gemea sub supraveghetorii lor, dar erau slabi şi incapabili să se elibereze singuri şi nu s-ar fi putut elibera niciodată de sub jugul egiptean dacă n-ar fi intervenit Domnul pentru ei şi n-ar fi numit şi trimis pe Moise ca să fie eliberatorul lor, tot aşa vedem că omenirea în prezent şi de-a lungul istoriei geme şi suspină în dureri sub asuprirea „prinţului lumii acesteia” şi a servitorilor lui, Păcatul şi Moartea. Aceste sute de milioane din omenire tânjesc după eliberare din robia păcatelor şi slăbiciunilor lor, precum şi după eliberare de pedepsele acestora — durerea şi moartea. Dar fără ajutor divin omenirea este neputincioasă. Unii se luptă viguros şi reuşesc întrucâtva, dar nimeni nu se eliberează. Întreaga rasă a lui Adam este în robia păcatului ((459)) şi a morţii şi singura lor speranţă este în Dumnezeu şi în antitipicul Moise, în Cel care a promis că Îşi va elibera poporul la timpul Său hotărât — trecându-l peste Marea Roşie — care reprezintă Moartea a Doua, în care Satan şi toţi care se asociază sau simpatizează cu el şi cu purtarea lui rea vor fi nimiciţi pentru totdeauna, după cum este simbolizat prin înecarea lui faraon şi a oştirii sale în Marea Roşie literală. Dar poporul Domnului „nu va fi vătămat de a Doua Moarte”.
Cele anterioare sunt o imagine generală; dar în ea, şi ca o parte a ei, se află alta, o imagine specială care se referă nu la omenire în general şi la eliberarea ei din robia păcatului şi a morţii, ci numai la o clasă specială din omenire — întâii-născuţi. Corespunzători acestora, ca antitipul lor, ne este adusă în atenţie prin cuvântul inspirat „Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” — Noua Creaţie. În tip, întâii-născuţi ocupau un loc special — erau moştenitorii; un loc special şi prin aceea că au fost supuşi unei probe sau încercări speciale înaintea fraţilor lor. Ei au devenit pasibili de moarte înainte de exodul general, iar când a avut loc exodul aceşti întâi-născuţi au avut un loc special în el — au avut de făcut o lucrare specială în legătură cu eliberarea generală, pentru că ei au devenit o clasă separată, reprezentată prin seminţia lui Levi. Ei au fost separaţi de fraţii lor, renunţând total la moştenirea în ţară, pentru ca, în acord cu aranjamentul divin, să poată fi învăţătorii fraţilor lor.
Această seminţie sau casă a lui Levi reprezintă clar casa credinţei, care este reprezentată la rândul ei de Preoţimea Împărătească în pregătire, care renunţă la moştenirea lucrurilor pământeşti în favoarea fraţilor, şi în curând va constitui în realitate Preoţimea Împărătească, al cărei Mare Preot este Domnul şi care va binecuvânta, va conduce şi va instrui omenirea în timpul Veacului Milenar. După cum în Egipt întâii-născuţi ai lui Israel au fost supuşi morţii, dar s-a trecut peste ei, au scăpat, şi pierzându-şi moştenirea pământească au devenit o preoţime, tot aşa Biserica antitipică a întâilor-născuţi în timpul prezent este supusă Morţii a ((460)) Doua, fiind probată sau încercată pentru viaţă sau moarte veşnică înainte de restul omenirii şi trece din moarte la viaţă prin meritul sângelui Răscumpărătorului — moartea Lui.
Devenind participanţi la harul Domnului lor, ei renunţă sau jertfesc împreună cu El moştenirea pământească, partea pământească, viaţa pământească, ca să poată ajunge la cer şi la „viaţă din belşug”. Astfel, în timp ce Biserica întâilor-născuţi, Noua Creaţie, „toţi mor ca un om”, şi în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti s-ar părea că renunţă şi pierd mai mult decât alţii, chiar dacă omul natural nu înţelege aceasta, totuşi peste ei se trece sau sunt salvaţi din moarte şi ca Preoţime Împărătească vor fi făcuţi părtaşi gloriei, onoarei şi nemuririi împreună cu Marele lor Preot, Isus. Aceştia, a căror cruţare are loc în decursul nopţii acestui Veac Evanghelic — înaintea apariţiei dimineţii Milenare şi înaintea răsăritului Soarelui Dreptăţii — vor fi conducătorii oştirii Domnului, ca s-o scoată din robia Păcatului şi a Satanei. Remarcaţi cum se potriveşte aceasta cu cuvintele apostolului (Rom. 8:22, 19): „Toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii” — „aşteaptă . . . descoperirea fiilor lui Dumnezeu” — aşteaptă trecerea completă peste Biserica întâilor-născuţi prin Întâia Înviere la glorie, onoare şi nemurire.
Dar acum o altă trăsătură a tipului este importantă. În tip, pentru a se efectua trecerea peste întâii-născuţi şi eliberarea ulterioară a întregului popor al Domnului, a fost necesar ca mielul de Paşti să fie junghiat, sângele lui să fie stropit pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus al casei, iar carnea lui să fie mâncată în aceeaşi noapte împreună cu ierburi amare şi azimi. Astfel fiecare casă israelită a reprezentat casa credinţei şi fiecare miel a reprezentat pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, iar întâiul-născut al fiecărei familii a reprezentat Cristosul, Cap şi Corp, Noua Creaţie. Ierburile amare au reprezentat probele şi necazurile din timpul prezent, care servesc spre a creşte cu atât mai mult pofta casei credinţei pentru Miel şi azimi. Mai mult, ((461)) deoarece fiecare familie trebuia să mănânce cu toiagul în mână şi încinşi pentru drum, aceasta reprezintă faptul că întâii-născuţi antitipici şi casa credinţei, care astfel se împărtăşesc din Miel în decursul nopţii acestui Veac Evanghelic, vor fi străini şi călători în lume, îşi vor da seama de robia păcatului şi morţii, şi vor dori să fie conduşi de către Domnul afară din păcat şi corupţie, la libertate — la libertatea fiilor lui Dumnezeu.
Comemorarea Domnului nostru
În armonie cu acest tip al junghierii mielului de Paşti în a patrusprezecea zi a primei luni — ziua care precede cele şapte zile ale Sărbătorii Paştilor celebrată de evrei — Domnul nostru a murit ca Mielul de Paşti antitipic, „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”. La nici o altă dată nu era posibil ca Domnul nostru să sfârşească în moarte sacrificiul început la vârsta de 30 de ani prin botezul spre moarte. Astfel, deşi evreii au încercat de multe ori să-L prindă, nimeni n-a putut pune mâna pe El, pentru că „nu-I venise ceasul”. Ioan 7:8, 30.
Aşa cum evreilor li s-a poruncit să aleagă mielul de jertfă în ziua a zecea a primei luni şi să-l primească în casele lor la această dată, Domnul, în mod potrivit, li S-a oferit la acea dată, când cu cinci zile înainte de Paşti a intrat în cetate călare pe asin, iar mulţimea striga: „Osana! Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” „A venit la ai Săi şi ai Săi (ca naţiune) nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit (individual) . . . le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu”. Naţiunea, prin reprezentanţii ei, conducătorii, în loc să-L primească L-au respins şi astfel în momentul acela s-au identificat cu Adversarul. Totuşi, prin harul lui Dumnezeu, sângele Noului Legământ este eficient şi pentru casa lui Iacov şi pentru toţi cei care doresc armonie cu Dumnezeu; şi chiar dacă s-au împărtăşit din meritele Mielului — refuzând totuşi să mănânce din Mielul antitipic ((462)) — ei ca naţiune au pierdut ocazia de a deveni întâii-născuţi, Preoţimea Împărătească, naţiunea sfântă, poporul deosebit al lui Mesia — au pierdut ocazia de a trece dincolo şi a deveni membrii Noii Creaţii, cu viaţă mai abundentă în glorie, onoare şi nemurire; dar ne bucurăm că ni se spune în altă parte în Scripturi că ei, cu toate acestea, vor avea ocazia glorioasă de a-L accepta pe Mielul lui Dumnezeu, de a mânca, de a-şi însuşi carnea Lui, sacrificiul Lui, şi de a scăpa astfel din robia păcatului şi a morţii, sub conducerea Domnului şi a fraţilor Săi credincioşi, Israelul spiritual, Biserica antitipică a Întâilor-născuţi. Rom. 11:11-26.
La sfârşitul serviciului Domnului nostru, în a patrusprezecea zi a lunii întâi, ,,în noaptea în care a fost vândut”, şi ca atare în aceeaşi zi în care a murit ca Mielul antitipic, El a sărbătorit împreună cu ucenicii Săi Paştile tipice ale evreilor — mâncând împreună cu cei doisprezece apostoli mielul tipic care Îl reprezenta pe El Însuşi, jertfa Sa pentru păcatele lumii, „adevărata hrană”, singura prin a cărei putere se poate obţine viaţa, libertatea şi binecuvântarea fiilor lui Dumnezeu. Mâncarea acestei cine în noaptea dinaintea morţii Domnului nostru, şi totuşi în aceeaşi zi, a fost posibilă datorită obiceiului evreiesc după care ziua începe seara şi nu la miezul nopţii. Evident că Domnul a aranjat toate lucrurile Israelului în conformitate cu tipurile pe care ele urmau să le exprime.
Ca evrei „născuţi sub Lege”, Domnul nostru şi apostolii Săi erau obligaţi să sărbătorească acest tip şi să-l sărbătorească la timpul cuvenit; şi după ce au ţinut astfel Cina evreiască, mâncând mielul cu pâine nedospită şi cu ierburi amare, şi probabil de asemenea după obicei, cu „rodul viţei”, Domnul — luând o parte din pâinea nedospită şi din rodul viţei, rămase de la Cina evreiască, tipul — a instituit pentru ucenicii Săi şi pentru întreaga Sa Biserică pe care ei o reprezentau (Ioan 17:20) un lucru nou, care pentru ei, ca Israel spiritual, Biserica Întâilor-Născuţi, Noua Creaţie, trebuia să ia locul, să înlocuiască Cina de Paşti evreiască. ((463)) Domnul nostru n-a instituit un alt tip sau un tip mai înalt al Paştilor evreilor. Dimpotrivă, tipul era pe cale de a-şi începe împlinirea şi astfel nu mai era potrivit pentru cei care i-au acceptat împlinirea. Domnul nostru, ca Miel antitipic, era pe cale să fie jertfit, după cum spune apostolul în textul de la începutul acestui capitol: „Hristos, Paştele nostru (Mielul) a fost jertfit”.
Nimeni, acceptând pe Cristos ca Mielul de Paşti şi astfel acceptând faptul că antitipul a luat locul tipului, n-ar mai putea în mod potrivit să pregătească un miel tipic şi să-l mănânce în amintirea eliberării tipice. De atunci încolo lucrul potrivit pentru toţi cei care cred în Isus ca adevăratul Miel de Paşti este să-şi stropească stâlpii uşii inimii cu sângele Lui: „Cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea” (de condamnarea prezentă — dându-şi seama că păcatele lor sunt ispăşite prin sângele Lui şi că prin sângele Lui au acum iertarea păcatelor). Începând de atunci, aceştia trebuie să mănânce sau să-şi însuşească meritele Răscumpărătorului lor — meritele omului Isus Cristos, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi. Prin credinţă ei trebuie să se împărtăşească de aceste merite şi să înţeleagă că după cum păcatele lor au fost puse asupra Domnului şi El a murit pentru ei, tot aşa meritele şi dreptatea Lui le sunt atribuite lor. Ei mănâncă sau îşi însuşesc aceste lucruri prin credinţă.
Dacă Cina Domnului nostru a luat atunci locul Cinei de Paşti, dar nu ca un tip mai înalt — antitipul fiind început — ce a fost această Cină? Răspundem că a fost o Comemorare a antitipului — o amintire pentru urmaşii Lui a începutului împlinirii Paştelui antitipic.
A accepta astfel pe Mielul nostru şi a comemora astfel moartea Sa pentru noi, înseamnă a fi în aşteptare în privinţa eliberării promise poporului lui Dumnezeu şi de aceea înseamnă că aceia care preţuiesc şi comemorează în mod raţional, deşi sunt în lume, nu sunt din lume, ci sunt străini şi călători care caută condiţii mai bune, fără supărările, întristările şi robia prezentă a domniei Păcatului şi Morţii. ((464)) Aceştia se împărtăşesc din pâinea adevărată, antitipică, nedospită: ei caută s-o ia în curăţenia ei, fără a fi coruptă (dospită) de teoria, stricăciunea, ambiţiile, egoismul uman etc., ca să poată fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ei se împărtăşesc de asemenea din ierburile amare ale persecuţiei, în armonie cu cuvintele Învăţătorului, că servul nu este mai presus decât Domnul său şi că dacă însuşi Domnul a fost insultat, persecutat şi respins, şi ei trebuie să se aştepte să fie trataţi la fel, pentru că lumea nu-i cunoaşte după cum nu L-a cunoscut nici pe El. Mai mult, declaraţia Domnului este că nimeni nu va fi acceptabil pentru El dacă prin credincioşia lui nu-şi va atrage asupră-şi dizgraţia lumii. Cuvintele Sale sunt: „Toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi”. „Din cauza Mea . . . vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri.” Mat. 5:11, 12; 2 Tim. 3:12.
Când Domnul nostru a instituit Cina de Amintire, numită Cina Cea din Urmă, aceasta a fost, după cum am arătat mai sus, un simbol nou, bazat pe tipul Paştelui vechi şi în legătură cu el, deşi nu era o parte a acestuia, fiind o comemorare sau o amintire a antitipului. După cum citim: El „a luat pâine, şi după ce a mulţumit, a frânt-o şi a zis: «Acesta este trupul Meu, dat pentru voi (aceasta Mă reprezintă pe Mine, Mielul antitipic; ea reprezintă carnea Mea); să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea»”. Intenţia evidentă a Domnului era să fixeze în mintea urmaşilor Săi faptul că El este Mielul antitipic pentru întâii-născuţi antitipici şi pentru casa credinţei. Expresia „să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” sugerează că pentru urmaşii Săi această nouă instituire trebuia să ia locul celei dinainte, care trebuia să fie scoasă din uz datorită împlinirii. „Tot astfel, după cină, a luat paharul, zicând: «Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu»” — sângele legământului — sângele care sigilează Noul Legământ. „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea ori de câte ori veţi bea din el.” Noi nu înţelegem că aceasta sugerează să facem lucrul acesta fără a ((465)) ţine seama de timp şi de loc etc., ci înseamnă că atunci când acest pahar şi această pâine nedospită vor fi folosite de atunci încolo la serbarea Paştilor, de fiecare dată trebuie să se considere o celebrare a antitipului, nu a tipului. După cum n-ar fi fost conform legii, potrivit sau tipic a sărbători Paştile la o altă dată decât aceea hotărâtă de Domnul, tot aşa nu este potrivit să se celebreze nici antitipul la o altă dată decât la aniversarea lui. 1 Cor. 11:23-25.
Apostolul adaugă: „Pentru că, de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Cor. 11:26). Aceasta ne arată că ucenicii au înţeles clar că de atunci înainte pentru toţi urmaşii Domnului serbarea anuală a Paştilor trebuie să aibă o nouă însemnătate: pâinea frântă reprezintă trupul Domnului, paharul reprezintă sângele Său. Deşi această nouă instituire n-a fost impusă urmaşilor Săi ca o lege şi deşi nu s-a prevăzut nici o pedeapsă pentru respectarea ei în mod nepotrivit, totuşi Domnul a ştiut bine că toţi cei care se vor încrede în El şi Îl vor aprecia ca Mielul antitipic de Paşti vor fi bucuroşi să ţină Comemorarea pe care El le-a sugerat-o astfel. Şi încă tot aşa este. Credinţa în răscumpărare continuă să-şi găsească ilustraţia în această comemorare simplă, „până va veni El” — nu numai până la parousia sau prezenţa Domnului nostru în secerişul sau sfârşitul acestui veac, ci până când în timpul parousiei Sale unul câte unul credincioşii Săi vor fi fost adunaţi la El, dincolo de ,,Văl”, ca să participe acolo într-o măsură mai deplină, şi, după cum a declarat Domnul nostru, să se împărtăşească din el (pahar — n. e.) „nou în Împărăţie”.
„Noi care suntem mulţi, suntem o singură pâine”
„Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el o părtăşie a sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea o părtăşie a trupului lui Hristos? Pentru că noi, care suntem mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, căci toţi luăm parte la acea singură pâine.” 1 Cor. 10:16-17.
Călăuzit de Spiritul sfânt, apostolul ne prezintă aici încă un gând cu privire la această Comemorare instituită de ((466)) Domnul nostru. El nu neagă, ci susţine că în primul rând pâinea reprezintă trupul frânt al Domnului nostru, jertfit pentru noi, şi că paharul reprezintă sângele Său, care sigilează iertarea noastră. Dar acum, pe lângă aceasta, el arată că noi, ca membri ai Ecclesiei, membri ai corpului lui Cristos, viitorii Întâi-Născuţi, Noua Creaţie, devenim părtaşi cu Domnul nostru în moartea Sa, părtaşi în jertfa Sa; şi după cum a spus în alt loc, parte din legământul nostru este să „împlinim ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24). Gândul de aici este la fel cu cel arătat prin cuvintele: „am fost botezaţi în moartea Lui”. Astfel, în timp ce corpul Domnului a fost pâinea frântă pentru lume, credincioşii din acest Veac Evanghelic, cei loiali, cei aleşi, Noua Creaţie, sunt socotiţi ca părţi ale aceleiaşi pâini, „mădulare ale trupului lui Hristos”; şi de aceea, în frângerea pâinii, după ce am recunoscut că ea este jertfa Domnului nostru pentru noi, trebuie să recunoaştem mai departe că este şi frângerea sau jertfirea întregii Biserici, a tuturor celor consacraţi să fie morţi cu El, să fie frânţi cu El, să se împărtăşească de suferinţele Lui.
Aceasta este ideea corectă cuprinsă în cuvântul „părtăşie” — comuniune, participare comună. De aceea, la fiecare celebrare anuală a acestei Comemorări, noi nu numai recunoaştem că temelia tuturor speranţelor noastre se bazează pe jertfa iubitului Răscumpărător pentru păcatele noastre, ci şi ne reînviem şi ne reînnoim consacrarea să „murim împreună cu El, ca să şi trăim împreună cu El” — „să răbdăm, ca să şi împărăţim împreună cu El”. Cât de cuprinzător este sensul acestei celebrări instituite divin! Noi nu punem simbolurile în locul realităţii; desigur, nimic n-ar putea fi mai departe de intenţia Domnului nostru şi n-ar fi deloc potrivit nici pentru noi să facem acest lucru. Părtăşia inimii cu El, nutrirea inimii dintr-Însul, părtăşia inimii cu ceilalţi membri ai corpului şi înţelegerea din inimă a sensului legământului nostru de sacrificiu, este adevărata părtăşie pe care, dacă suntem credincioşi, o vom îndeplini zi de zi tot anul — fiind frânţi zilnic împreună cu Domnul nostru şi nutrindu-ne continuu din meritul Său, întărindu-ne în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Ce binecuvântare primim prin celebrarea ((467)) acestei Comemorări! Cum ne arde inima după mai multă apreciere şi creştere în har şi cunoştinţă, şi după mai multă participare la privilegiile serviciului pentru care suntem chemaţi, nu numai în ceea ce priveşte prezentul, ci şi în ceea ce priveşte viitorul!
Se va observa că apostolul include şi paharul pentru care lăudăm pe Dumnezeu. „Nu este el o părtăşie (comuniune, participare comună) a sângelui lui Hristos?”. O, ce gând — că adevăraţii consacraţi, credincioasa „turmă mică” a Noii Creaţii a fost Cristos în trup de-a lungul acestui Veac Evanghelic, şi că suferinţele, încercările, ruşinea şi moartea acestora, pe care Domnul i-a acceptat şi i-a recunoscut ca „mădulare ale trupului Său” în carne, sunt cu toţii socotiţi ca părţi ale jertfei Sale, pentru că sunt asociaţi cu El şi sunt sub El care este Capul nostru, Marele nostru Preot! Cei care înţeleg situaţia, cei care apreciază invitaţia lui Dumnezeu de a fi membri în această Ecclesie şi participarea consecutivă în sacrificiu până la moarte acum şi în glorioasa lucrare din viitor, nu se bucură oare să fie socotiţi vrednici a suferi batjocura pentru numele lui Cristos şi a-şi pune viaţa în serviciul Adevărului ca membri din carnea şi oasele Sale? Ce le pasă acestora dacă lumea nu-i cunoaşte, după cum nu L-a cunoscut nici pe Domnul? (1 Ioan 3:1). Ce le pasă acestora, chiar dacă trebuie să sufere pierderea celor mai alese binecuvântări şi avantaje pământeşti, dacă ei, ca şi corp al lui Cristos, vor putea fi socotiţi vrednici de o parte împreună cu Răscumpărătorul în gloriile Sale viitoare?
Pe măsură ce aceştia cresc în har, cunoştinţă şi zel, sunt în stare să cântărească şi să judece lucrurile din punctul de vedere al apostolului, când a spus cu privire la avantajele şi favorurile pământeşti: „Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere . . . şi le socotesc ca gunoaie”. „Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.” Filip. 3:8; Rom. 8:18.
Un alt gând este cu privire la iubirea reciprocă, simpatia şi interesul care trebuie să predomine printre toţi membrii ((468)) acestui „singur trup” al Domnului. Pe măsură ce Spiritul Domnului ajunge să stăpânească tot mai mult în inimile noastre, acesta ne va face să ne bucurăm de fiecare ocazie de a face bine oamenilor după cum avem posibilitate, dar în special casei credinţei. Pe măsură ce simpatia noastră creşte şi merge către toată omenirea, ea trebuie să crească în special faţă de Domnul, şi, prin urmare, de asemenea în special faţă de cei pe care El îi recunoaşte, care au Spiritul Său şi caută să umble pe urmele Sale. Apostolul arată că măsura iubirii noastre faţă de Domnul va fi dovedită prin iubirea faţă de fraţi, faţă de ceilalţi membri ai corpului Său. Dacă iubirea noastră trebuie să fie astfel încât să rabde şi să suporte totul în privinţa altora, cu cât mai mult va fi adevărat acest lucru în privinţa celorlalţi membri ai aceluiaşi corp, atât de strâns uniţi cu noi prin Capul nostru! Nu este de mirare că apostolul Ioan spune că una dintre dovezile proeminente că am trecut din moarte la viaţă este că iubim pe fraţi (1 Ioan 3:14). Într-adevăr, ne amintim că atunci când vorbeşte despre faptul că împlinim ce lipseşte necazurilor lui Cristos, apostolul Pavel adaugă: „pentru trupul Lui, care este Biserica”. Col. 1:24.
Acelaşi cuget este exprimat iarăşi în cuvintele: „Şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3:16). Ce frăţie implică aceasta! Unde mai putem spera să găsim o astfel de iubire de fraţi care să-şi dea viaţa pentru ei? Noi nu vorbim acum despre felul în care i-ar plăcea Domnului să folosească sacrificiul Bisericii, reprezentată prin „ţapul Domnului” ca o parte a sacrificiilor Zilei Ispăşirii*. Remarcăm doar împreună cu apostolul că în ceea ce ne priveşte pe noi, sacrificiul, punerea vieţii, trebuie să se facă în principal pentru fraţi — în serviciul lor; serviciul pentru lume aparţine în primul rând veacului viitor, Mileniul. În condiţiile prezente, timpul, talentele, influenţa şi mijloacele noastre sunt mai mult sau mai puţin ipotecate pentru alţii (soţie, copii sau părinţi bătrâni, sau alţii care depind de noi), şi suntem ((469)) obligaţi de asemenea să asigurăm pentru noi înşine „cele necesare”, „cuviincioase” şi „ce este bine înaintea tuturor oamenilor”. Astfel ne rămâne relativ puţin la dispoziţie pentru sacrificiu, relativ puţin de sacrificat pentru fraţi, iar lumea, carnea şi diavolul încearcă în mod continuu să ia acest puţin de la noi şi să-l abată de la jertfirea pentru care l-am consacrat.
*Umbrele Cortului Întâlnirii privind sacrificiile mai bune, pag. 59.
Alegerea Bisericii de către Domnul în acest timp când răul predomină este cu scopul ca împrejurările în care suntem să poată dovedi măsura iubirii şi loialităţii fiecăruia faţă de El şi faţă de ai Lui. Dacă iubirea noastră este rece, atunci pretenţiile lumii, ale cărnii şi ale Adversarului vor fi mai mult decât putem rezista şi ne vor absorbi timpul, influenţa, banii. Pe de altă parte, în măsura în care iubirea noastră pentru Domnul este puternică şi caldă, în aceeaşi măsură ne va face plăcere să jertfim pentru El aceste lucruri — nu numai să dăm surplusul nostru de energie, influenţă şi mijloace, jertfindu-le după cum găsim ocazie în serviciul fraţilor, ci în plus, acest spirit de devotare faţă de Domnul ne va determina să reducem la limite rezonabile şi economice cerinţele căminului şi familiei, şi în special ale noastre proprii, ca să avem mai mult de sacrificat pe altarul Domnului. După cum Domnul nostru Şi-a frânt trupul şi Şi-a vărsat sângele, viaţa, trei ani şi jumătate, sfârşind aceste jertfe doar la Calvar, tot aşa şi noi: jertfirea vieţilor noastre pentru fraţi se face în lucrurile mici, materiale sau spirituale, cele spirituale fiind mai înalte şi de aceea mai importante, totuşi cel ce şi-ar reţine compasiunea faţă de un frate care ar avea nevoi materiale ar da dovadă că Spiritul Domnului nu stăpâneşte în inima sa în gradul cuvenit.
Comemorarea este încă potrivită
Comemorarea iniţială a morţii iubitului nostru Răscumpărător (cu sensul mai larg ataşat acesteia de către Spiritul sfânt prin apostol, care include participarea sau părtăşia noastră cu El în sacrificiul Său) a fost, după cum am văzut, la o dată anume — a patrusprezecea zi a primei luni, ((470)) după calculul evreiesc*. Şi aceeaşi dată, aflată prin aceeaşi metodă de calcul, este încă potrivită şi va plăcea tuturor celor care caută „cărările vechi” şi doresc să umble pe ele. Această comemorare anuală a morţii Domnului etc., aşa cum a fost instituită de Domnul nostru şi cum a fost ţinută de Biserica timpurie, a fost reînviată în ultimul timp printre cei care vin în lumina Adevărului Prezent.
*Anul evreiesc începe primăvara la prima apariţie a Lunii noi după echinocţiul de primăvară. A 14-a zi este uşor de calculat, dar nu trebuie confundată cu săptămâna de Sărbătoare, care începea în a 15-a zi şi continua săptămâna următoare — sărbătoarea evreiască. Acea săptămână a azimilor, sărbătorită de evrei cu bucurie, corespunde cu întregul viitor al creştinului– reprezentând în special întregul an până la următoarea celebrare a Cinei Comemorative. La evrei sacrificarea mielului era un mijloc spre acel scop, un început al sărbătorii de şapte zile, căreia îi dădeau atenţie deosebită. Comemorarea noastră este legată de sacrificarea Mielului şi de aceea aparţine zilei de 14 Nisan (prima lună). Mai mult, să ne amintim că odată cu schimbarea calculării orelor din zi, noaptea de 14 Nisan ar corespunde cu ceea ce noi am numi acum seara de 13 Nisan.
Nu este surprinzător că, pierzându-se tot mai mult din vedere sensul adevărat al cinei simbolice a Domnului, caracteristicile legate de celebrarea anuală au fost de asemenea neglijate. Aceasta se va înţelege mai clar când vom ajunge să înţelegem istoria acestui subiect, după cum urmează:
După ce apostolii şi succesorii lor imediaţi au adormit — cam prin secolul al treilea — Romano-catolicismul a început să devină influent în Biserică. Una dintre doctrinele lui false susţinea că în timp ce moartea lui Cristos ar asigura anularea vinei din trecut, ea n-ar putea şterge încălcările personale după ce credinciosul ar veni în relaţie cu Cristos — adică după botez, ci ar fi necesar un nou sacrificiu pentru aceste păcate. Pe baza acestei erori s-a creat doctrina Liturghiei, care, după cum am explicat-o anterior mai detaliat, era socotită o nouă jertfire a lui Cristos pentru păcatele specifice ((471)) ale persoanei pentru care este oferită sau jertfită Liturghia — noua jertfire a lui Cristos fiind făcută să pară raţională prin pretenţia că preotul care oficiază are puterea să schimbe pâinea şi vinul în trupul şi sângele real al lui Cristos, şi apoi, frângând azima, să frângă sau să jertfească pe Domnul din nou pentru păcatele persoanei pentru care se face Liturghia. Am arătat deja că din punct de vedere divin această învăţătură şi practică a fost o scârbă în ochii Domnului — „urâciunea care pustieşte”. Dan. 11:31; 12:11*.
*Vol. II, cap. 9 şi Vol. III, cap. 4
Această doctrină falsă a pustiit şi în urma ei a venit mulţimea de erori ale Bisericii, marea cădere sau apostazie care a constituit sistemul roman — cel mai mare dintre toţi Anticriştii. Secolele au trecut unul după altul cu această vedere predominând, stăpânind pretutindeni în creştinătate, până când, în secolul al 16-lea, marea mişcare a Reformei a început să stârnească împotrivire şi proporţional a început să găsească adevărurile care fuseseră ascunse în timpul Veacurilor Întunecate sub doctrinele şi practicile false ale Anticristului. Reformatorii primind mai multă lumină în privinţa întregii mărturii a Cuvântului lui Dumnezeu, această lumină a inclus vederi mai clare despre jertfa lui Cristos şi ei au început să vadă că teoria şi practica papală a Liturghiei era într-adevăr „urâciunea pustiirii” şi au respins-o, cu diferite grade de fermitate. Biserica Angliei şi-a revizuit Cartea de Rugăciuni în anul 1552 şi a exclus cuvântul Liturghie.
Obiceiul Liturghiei a luat practic locul serbării anuale a Cinei de Amintire a Domnului, pentru că Liturghiile erau făcute frecvent, cu scopul de a curăţi pe oameni în mod repetat de păcate. Când reformatorii au văzut eroarea aceasta, au încercat să se întoarcă la simplitatea originară a primei instituiri şi au respins Liturghia romană ca fiind o celebrare nepotrivită a Cinei de Amintire a Domnului. Totuşi, nevăzând legătura strânsă dintre tipul Paştilor, antitipul morţii Domnului nostru şi Cina ca o amintire a antitipului, ei n-au ((472)) înţeles caracterul potrivit al ţinerii acesteia la data repetării ei anuale. Ca atare vedem că printre protestanţi unii serbează lunar, alţii la fiecare trei luni, iar alţii la patru luni — fiecare denominaţie folosindu-şi judecata proprie — „ucenicii” sărbătorind săptămânal, printr-o neînţelegere a Scripturilor cumva asemănătoare cu neînţelegerea referitoare la botez. Ei îşi bazează serbarea săptămânală a cinei pe declaraţia din Faptele Apostolilor care spune că Biserica timpurie se aduna în prima zi a săptămânii şi la aceste adunări „frângeau pâinea”. Fapt. 2:42, 46; 20:7.
Am observat deja* că aceste celebrări săptămânale nu erau comemorări ale morţii Domnului, ci, dimpotrivă, erau mese de dragoste care comemorau învierea Sa şi ocaziile de frângere a pâinii împreună cu El, de care s-au bucurat în câteva din zilele întâi ale săptămânii pe parcursul celor patruzeci de zile înainte de înălţarea Sa. Amintirea acestor ocazii de frângere a pâinii, în care ochii le-au fost deschişi şi L-au recunoscut, i-a făcut probabil să se întâlnească apoi în prima zi a fiecărei săptămâni, şi, nu nepotrivit, să aibă o masă comună, o frângere a pâinii. După cum am remarcat deja, paharul nu se aminteşte niciodată în legătură cu acestea, în timp ce în fiecare relatare despre Cina de Amintire a Domnului nostru paharul ocupă un loc la fel de important ca şi pâinea.
*Vezi capitolul precedent
Cine poate celebra?
Răspundem mai întâi de toate că nici unul care nu se încrede în sângele preţios al lui Cristos ca jertfă pentru păcate nu trebuie să se împărtăşească. Nici unul nu trebuie să se împărtăşească decât dacă prin credinţă are sângele stropirii pe stâlpii şi pe pragul de sus al cortului pământesc care ne vorbeşte pace, în loc de a striga după răzbunare, cum a strigat sângele lui Abel (Evr. 12:24). Nici unul nu trebuie să celebreze sărbătoarea simbolică dacă nu are în inima sa sărbătoarea adevărată şi nu L-a acceptat pe Cristos ca ((473)) Dătătorul lui de viaţă. Mai departe, nici unul nu trebuie să se împărtăşească dacă nu este membru al singurului corp, al singurei pâini, şi dacă nu şi-a socotit viaţa, sângele, jertfită împreună cu a Domnului în aceeaşi cupă sau pahar. Există aici o linie despărţitoare clară, nu numai între credincioşi şi necredincioşi, ci şi între consacraţi şi neconsacraţi. Totuşi, linia trebuie să fie trasă de fiecare persoană pentru sine însuşi — atâta timp cât declaraţiile sale sunt bune şi rezonabil dovedite de comportarea sa exterioară. Nu este treaba unui membru şi nici chiar a Bisericii să judece pe altul, decât dacă, după cum am arătat deja, chestiunea a ajuns în faţa ei într-o formă definită, conform regulilor prescrise. Altfel bătrânii, sau reprezentanţii Bisericii, trebuie să pună în faţa celor care se adună împreună termenii sau condiţiile acestea: (1) credinţă în sânge; şi (2) consacrare pentru Domnul şi serviciul Său, chiar până la moarte. Ei trebuie să invite apoi pe toţi cei care cred în felul acesta şi sunt astfel consacraţi, să participe la celebrarea morţii Domnului şi a propriei lor morţi. Aceasta, şi toate invitaţiile în legătură cu celebrarea, trebuie să fie atât de clar arătate încât să nu lase nici o idee de sectarism. Toţi trebuie să fie bineprimiţi să participe, indiferent de credinţa şi armonia lor în alte subiecte, dacă sunt în deplin acord cu privire la aceste adevăruri fundamentale — răscumpărarea prin sângele preţios şi o deplină consacrare până la moarte, care îi îndreptăţeşte.
Aici este potrivit să ne gândim la cuvintele apostolului:
„De aceea, oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat cu privire la trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului.” 1 Cor. 11:27-29.
Prevenirea pe care o face aici apostolul pare să fie împotriva unei celebrări neglijente a acestei Comemorări, care ar face din ea un ospăţ, şi împotriva invitării unor persoane la întâmplare. Aceasta nu este un astfel de ospăţ. Este o Comemorare solemnă, intenţionată numai pentru membrii ((474)) „corpului” Domnului; şi cine nu discerne aceasta, cine nu discerne că pâinea reprezintă trupul lui Isus şi că paharul reprezintă sângele Lui, participând la ea va intra sub judecată — nu sub „osândă”, cum spune în traducerea obişnuită, ci sub judecată în ochii Domnului şi de asemenea judecată în propria lui conştiinţă. Înainte de a se împărtăşi din aceste simboluri, prin urmare, fiecare persoană trebuie să decidă pentru sine dacă crede şi se încrede sau nu în trupul frânt şi sângele vărsat al Domnului nostru ca fiind preţul său de răscumpărare, şi în al doilea rând, dacă a făcut sau nu consacrarea deplină a tot ce are, ca să poată fi astfel inclus ca membru al „singurului trup”.
Remarcând cine este exclus şi cine are acces în mod cuvenit la masa Domnului, vedem că fiecare membru adevărat al Ecclesiei are dreptul să participe, dacă acest drept nu i-a fost interzis printr-o acţiune deschisă din partea întregii Biserici, conform regulii stabilite de Domnul (Mat. 18:15-17). Toţi aceştia pot celebra; toţi aceştia vor dori desigur să celebreze — vor dori desigur să se conformeze sfatului dat de Învăţătorul înainte de moartea Sa: „Mâncaţi . . . beţi toţi din el”. Ei îşi vor da seama că dacă nu mâncăm carnea Fiului Omului şi nu bem sângele Lui, nu avem viaţă în noi; şi că, dacă ei s-au împărtăşit în inimă şi în minte în mod real de meritele jertfei Domnului şi de viaţa Sa, este atât un privilegiu cât şi o plăcere să comemoreze aceasta şi s-o mărturisească unul înaintea altuia şi înaintea Domnului.
Cine poate oficia
Doctrina falsă a Liturghiei şi crearea în Biserică a unei clase numite cler, să administreze acest serviciu şi altele similare, a creat o impresie atât de adâncă în mintea publicului încât protestanţii chiar până astăzi cred în general că prezenţa unui „slujitor rânduit”, pentru a cere binecuvântarea şi a oficia într-un astfel de serviciu de comemorare, este absolut necesară şi că orice altă procedură ar fi un sacrilegiu. Cât de greşită este această teorie se va recunoaşte imediat ce ne vom aminti că toţi care au privilegiul de a participa la această Comemorare sunt ((475)) membri consacraţi ai „Preoţimii Împărăteşti” — fiecare este deplin împuternicit de Domnul să predice Cuvântul Său în conformitate cu talentele şi ocaziile sale, şi de asemenea pe deplin autorizat să îndeplinească orice fel de serviciu sau slujire de care este capabil, pentru El şi pentru membrii corpului Său, şi în numele Său pentru alţii. „Voi toţi sunteţi fraţi” este standardul Domnului, şi acesta nu trebuie uitat când suntem în comuniune cu El şi celebrăm Lucrarea Lui răscumpărătoare şi uniunea noastră comună cu El şi unul cu altul ca membri ai corpului Său.
Totuşi, în fiecare mic grup al poporului Domnului, în fiecare mică „Ecclesie” sau corp al lui Cristos, după cum am arătat deja, Scripturile arată că trebuie să fie ordine, iar parte a acestei ordini este că „în fiecare Biserică” trebuie să fie „bătrâni”. În timp ce fiecare membru al Ecclesiei, al Noii Creaţii, are autorizare suficientă de la Domnul ca să-i permită să ia oricare parte în legătură cu Cina de Amintire, totuşi, Biserica prin alegerea bătrânilor indică faptul că ei trebuie să fie reprezentanţii întregii Ecclesii cu privire la lucruri ca acestea. De aceea, datoria aranjării şi slujirii la această Comemorare ar cădea în sarcina lor ca un serviciu pentru care au fost deja aleşi de către Biserică.
Declaraţia Domnului nostru: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” — ne arată în mod hotărât că oriunde este posibil, această comemorare trebuie celebrată în compania celorlalţi membri ai corpului. Binecuvântarea care o însoţeşte a fost cu intenţia să-i atragă pe membri unul către altul, nu numai în această adunare anuală, ci oricând este posibil. Ori de câte ori se adună chiar doi sau trei pentru a face apel la această promisiune, fiind imposibil sau neconvenabil să se întâlnească cu un grup mai mare, ei au privilegiul să celebreze ca o Biserică, ca o Ecclesie completă; şi chiar dacă o persoană se află în astfel de circumstanţe încât nu se poate întâlni cu alţii, noi sugerăm ca credinţa lui să meargă cu suficientă putere către Domnul pentru a face apel la făgăduinţă — socotind că Domnul împreună cu el sunt doi. Sfătuim ca o ((476)) astfel de izolare inevitabilă să nu împiedice pe nimeni de la celebrarea anuală a marii jertfe pentru păcat şi a participării noastre la ea împreună cu Domnul nostru; ca persoana singură să-şi procure pâine — (dacă se poate pâine nedospită — cum ar fi biscuiţi săraţi) şi rodul viţei (suc de stafide, suc de struguri sau vin*) şi să celebreze în comuniune de spirit cu Domnul şi cu ceilalţi membri ai corpului, de care este despărţit prin forţa împrejurărilor.
*După câte putem noi înţelege, Domnul a folosit vin fermentat când a instituit această Comemorare. Totuşi, fiindcă El n-a specificat vinul, ci doar „rodul viţei”, şi de asemenea fiindcă în zilele noastre obişnuinţa cu alcoolul a căştigat o putere atât de mare şi de rea, noi credem că avem aprobarea Domnului în folosirea sucului de struguri nefermentat sau a sucului de stafide, la care, dacă se vrea, se pot adăuga câteva picături de vin fermentat, astfel încât să mulţumească conştiinţa celor care ar fi înclinaţi să considere că ascultarea de exemplul Domnului ar cere să se folosească vin fermentat. În acest mod nu va fi nici un pericol pentru nici unul dintre fraţii Domnului, nici chiar pentru cei mai slabi în trup.
O ordine a serviciului
Fiindcă Domnul n-a aşezat nici o regulă sau ordine de serviciu, nu este pentru noi să o aşezăm — totuşi, credem că ar fi potrivit să sugerăm ceea ce ni se recomandă de la sine ca o celebrare moderată, rezonabilă, ordonată, a acestei Comemorări. Nu facem aceasta cu intenţia de a fixa o regulă sau o lege, ci cu scopul de a ajuta pe unii care au fost obişnuiţi cu un serviciu complicat şi pe alţii care n-au fost obişnuiţi cu nimic de felul acesta, să ajungă la o opinie moderată asupra subiectului. Cele ce exprimăm să fie deci considerate numai în lumina sugestiei, supuse unor astfel de modificări etc., cum par recomandabile. Ele sunt următoarele:
(1) Deschiderea serviciului cu una sau mai multe cântări, potrivite ocaziei — cu caracter solemn şi îndreptând mintea în direcţia Comemorării.
(2) Rugăciune pentru binecuvântarea divină asupra adunării şi în special asupra celor care vor participa, amintind ((477)) de asemenea pe ceilalţi membri ai aceluiaşi corp, cunoscuţi şi necunoscuţi nouă, din toată lumea, şi în special pe cei care celebrează această Comemorare la aniversarea ei.
(3) Bătrânul care oficiază ar putea citi din Scripturi relatarea instituirii originare a Comemorării.
(4) Acelaşi bătrân sau alt bătrân ar putea prezenta apoi o relatare a acestui subiect, tip şi antitip, fie vorbind liber, fie, dacă vrea, la fel de bine, citind o explicaţie a întregului subiect, ca de exemplu cele arătate anterior.
(5) Atrăgând atenţia asupra faptului că Domnul nostru a binecuvântat pâinea înainte de a o frânge, conducătorul i-ar putea solicita unui frate competent să ceară binecuvântarea asupra pâinii, sau — dacă din cei prezenţi n-ar fi nici unul competent în afară de el — atunci să ceară el binecuvântarea divină asupra pâinii şi asupra celor care se vor împărtăşi din ea, ca ochii înţelegerii lor să poată fi deschişi larg ca să aprecieze sau să înţeleagă adâncimea sensului cuvenit legat de ea şi ca toţi participanţii să aibă o comuniune binecuvântată cu Domnul în folosirea acestui simbol al cărnii Sale şi să-şi reînnoiască consacrarea de a fi frânţi împreună cu El.
(6) Se poate frânge apoi o bucată de pâine nedospită folosind cuvintele Domnului: „Acesta este trupul Meu, dat pentru voi. Mâncaţi toţi din el”; şi un frate sau însuşi fratele care oficiază poate servi cu farfuria; sau, dacă adunarea este mare, se poate servi cu mai multe farfurii simultan de către doi, patru, şase fraţi consacraţi, sau de către oricâţi este necesar.
(7) Ar fi de dorit să se păstreze linişte în timpul distribuirii simbolurilor, cu excepţia unor scurte remarci direct la subiect, care n-ar fi nepotrivite, cu privire la semnificaţia pâinii şi cum ne hrănim noi din Domnul — deşi în general ar fi bine ca acest subiect să fie arătat de către conducător sau de către un alt vorbitor înainte de distribuire, când explică semnificaţia celebrării în general, astfel încât comuniunea participanţilor să nu fie deranjată.
(8) Apoi ar trebui să se ceară binecuvântarea asupra paharului, exact cum citim, că Domnul „a luat paharul şi, ((478)) după ce a mulţumit, l-a dat” ucenicilor Săi. Ar putea fi numit un frate pentru această rugăciune de mulţumire şi de cerere a binecuvântării Domnului asupra participanţilor, şi ar trebui de asemenea servit în linişte.
(9) Serviciul fiind astfel terminat, sfătuim să se urmeze exemplul Domnului şi al apostolilor până la sfârşit — să se cânte o cântare de încheiere şi apoi adunarea să fie liberă — fără nici o rugăciune de încheiere. Sfătuim ca la această ocazie saluturile obişnuite, întrebările despre sănătate etc., să fie evitate şi fiecare să mergă la casa lui evitând pe cât posibil orice le-ar putea conturba cugetele şi comuniunea, şi pe cât posibil fiecare să caute să continue comuniunea, nu numai în noaptea aceea, ci şi în ziua următoare, având în minte experienţele Domnului în Ghetsimani şi nevoia Lui de compătimire şi ajutor, precum şi faptul că fiecare membru al corpului Său poate avea ocazii ghetsimane şi nevoie de mângâierea şi ajutorul celorlalţi ucenici.
Despre Învăţătorul este scris: „Şi nici un om dintre popoare nu era cu Dânsul” — nimeni în stare să compătimească cu El în ceasul încercării. Cu noi este altfel. Noi îi avem pe ceilalţi membri ai corpului, botezaţi similar în moarte, angajaţi similar să fie „frânţi” ca membri ai unei singure pâini, acceptaţi şi unşi cu acelaşi Spirit sfânt. Amintindu-ne aceasta, să căutăm cu atât mai serios să-i ajutăm pe ceilalţi membri ai corpului, amintindu-ne că orice se face pentru cel mai mic membru al corpului, se face pentru Cap şi este apreciat de El. În acelaşi timp ne putem aminti în mod cuvenit exemplul lui Petru — impulsivitatea lui sârguincioasă, ca serv al Domnului, însă şi slăbiciunea lui într-un moment de încercare precum şi nevoia lui de ajutor şi de rugăciuni din partea Domnului. „M-am rugat pentru tine, ca să nu ţi se micşoreze credinţa.” A ne aminti de acest lucru poate fi un ajutor special pentru noi, după cum fără îndoială a fost şi pentru apostolul Petru după aceea. Aceasta ne va face în stare să căutăm la Domnul mai mult „har, ca să avem ajutor la momentul potrivit”.
Ar fi bine ca în acelaşi timp să ne amintim de Iuda şi că el a căzut din pricina egoismului — ambiţiei, lăcomiei; şi ((479)) amintindu-ne cum prin această uşă a egoismului Satan a pătruns tot mai mult în el, ne poate ajuta să ne păzim ca să nu cădem şi noi într-o capcană a Adversarului; ca nu cumva din vreun motiv să tăgăduim pe Domnul care ne-a cumpărat; ca nu cumva în vreun sens al cuvântului să trădăm vreodată pe Domnul sau pe fraţii Săi, sau Adevărul Său. Să avem în minte în ziua următoare experienţele iubitului nostru Răscumpărător; nu numai ca să ne putem astfel identifica mai bine cu El, dar, în plus, să nu considerăm ca un lucru ciudat încercările de foc ce ar putea fi permise să vină asupra noastră ca urmaşi ai Săi, ci să-L putem urma până la sfârşit şi să păstrăm totdeauna în minte ultimele Sale cuvinte, „S-a sfârşit”, şi să ne dăm seama că aceasta a însemnat o completare a jertfei Sale pentru păcat în folosul nostru, aşa încât prin rănile Lui să ne putem considera vindecaţi şi de asemenea să ne putem da seama că El trăieşte veşnic pentru a interveni în favoarea noastră şi a ne da ajutor în orice timp de nevoie.
Paştile creştinilor (easter) — Paştile evreilor (passover)
Cuvântul „Easter” (Paştile creştinilor nominali, în limba engleză — n.e.) se află o singură dată în Scripturi (Fapt. 12:4, Biblia King James — n.e.), şi acolo este tradus greşit; acesta trebuie să fie tradus „Passover” (Paştile evreilor, în limba engleză — n.e.). Numele „Easter” a fost adoptat de la păgâni. Este de origine saxonă şi denumeşte o zeiţă a saxonilor, sau mai degrabă a estului, Estera, a cărei sărbătoare era celebrată primăvara, aproximativ la timpul Paştilor evreilor. Adoptarea acestui nume şi aplicarea lui la perioada celebrării morţii, învierii şi înălţării Domnului nostru, până la venirea binecuvântării de la Cincizecime, a fost evident o încercare de a face ca instituţiile creştine să le înlocuiască mai uşor pe cele ale păgânilor. Ca şi majoritatea concesiilor, aceasta datează de prin secolul al treilea. Această origine păgână a numelui „Easter” nu trebuie să aibă vreo importanţă specială în mintea noastră, pentru că noi nu-l mai folosim pentru a celebra pe zeiţa orientului. Printre protestanţi numele a fost ((480)) în mod clar legat de o zi, în loc de o perioadă, cum era în trecut şi cum este folosit încă de catolici. Acea zi se numeşte Duminica de Paşti. Pentru poporul Său orice amintire a învierii Domnului nostru va fi întotdeauna preţioasă, dar pentru cei care apreciază corect această problemă, fiecare duminică este o Duminică de Paşti, deoarece fiecare duminică este o amintire comemorativă a învierii Domnului nostru dintre morţi.
Prezentând aici subiectul, gândul nostru este în mod special ca să atragem atenţia asupra sensului mai larg al termenului Paşti folosit de catolici, care înclude atât Vinerea Mare cât şi Duminica de Paşti, şi este folosit doar ca un sinonim pentru perioada Paştilor. Introducându-se Liturghia şi folosirea ei frecventă, s-ar fi putut aştepta ca celebrarea anuală a morţii Domnului nostru la aniversarea ei să fie desfiinţată; dar nu este aşa. Obiceiul iniţial al Bisericii timpurii, de a celebra marele fapt central şi însăşi temelia existenţei ei, a continuat, deşi celebrarea cinei la timpul ei cuvenit a încetat, fiind înlocuită cu numeroasele sacrificii ale Liturghiei — şi astfel această amintire specială şi-a pierdut sensul.
Secole la rând a fost obiceiul să se socotească data răstignirii Domnului nostru după calendarul evreiesc, după cum am explicat deja; dar mai târziu, dorindu-se pe cât posibil desprinderea de instituţiile evreieşti, s-a instituit o schimbare în metoda de calculare a datei morţii lui Cristos, Paştele nostru. „Conciliul Ecumenic” din Niceea a hotărât ca de atunci înainte Paştile să se celebreze în vinerea ce urmează după prima Lună plină începând de la echinocţiul de primăvară. Aceasta a fixat nu numai celebrarea generală a morţii Domnului într-o vineri, numită „Vinerea Mare”, ci a mai asigurat şi ca celebrarea să fie într-adevăr foarte rar în acord perfect cu celebrarea Paştilor de către evrei. Trebuie să amintim că diferenţa în metoda de calculare este aceea că atunci evreii aşteptau şi aşteaptă şi acum până la echinocţiul de primăvară şi încep luna cu prima Lună nouă după aceea, şi ţin Paştile când Luna este plină, sau în ziua a patrusprezecea. Această schimbare dă ocazional o diferenţă de aproape o lună între cele două metode de calculare.
((481))
Nu este treaba noastră să spunem care metodă este mai bună, dar noi preferăm să ne ţinem de cea pe care au practicat-o Domnul şi apostolii — nu cu un servilism care ne-ar face să simţim că am comite o crimă dacă am greşi în calculare şi am celebra la o dată greşită, ci cu o satisfacţie totuşi că ne-am străduit să urmăm cât se poate de aproape instituirea divină, modelul. Cineva ar putea sugera că ar fi şi mai bine să se fixeze data conform calendarului nostru modern — de exemplu la 15 aprilie sau la 1 aprilie, sau la o altă dată — şi în consecinţă nici un calcul etc., n-ar fi necesar. Noi răspundem că evident Domnul a avut un motiv să aranjeze calendarul evreiesc aşa cum l-a aranjat şi preferăm să continuăm a recunoaşte instituirea Sa în această problemă.
Într-un anumit sens vedem că după cum Soarele este simbolul Împărăţiei spirituale a lui Dumnezeu, Luna este simbolul Legământului Legii şi al poporului care a fost sub acel Legământ al Legii. Astfel, a existat o potrivire deosebită în faptul că Domnul nostru a fost răstignit de către ei tocmai când Luna era plină, şi aceasta prin predeterminarea lui Dumnezeu cu privire la timp, aşa încât ei nu L-au putut prinde înainte, deşi au vrut, pentru că „încă nu-I venise ceasul” (Ioan 7:30; 8:20). Răstignirea Lui când Luna era plină şi faptul că apoi Luna a început imediat să scadă arată o lecţie în sensul că Israelul ca naţiune şi-a atras asupră-şi respingerea divină, sau lepădarea pentru un timp, simbolizată prin micşorarea Lunii, ceea ce a reprezentat declinul lor naţional.
* * *
Adăugăm aici câteva citate potrivite, dintr-o autoritate recunoscută care susţine cele de mai sus după cum urmează:
Din enciclopediile lui McClintock şi Strong
„Easter, adică Paşti — Easter este un cuvânt de origine saxonă şi denumeşte o zeiţă a saxonilor, sau mai degrabă a estului, Estera, în onoarea căreia erau aduse sacrificii an de ((482)) an, cam pe la timpul Paştilor (primăvara), numele începând să fie legat prin asociere de idei de sărbătoarea creştină a învierii, care avea loc la timpul Paştilor: de aceea noi spunem ziua de Paşti (Easter), Duminica de Paşti (Easter), dar foarte nepotrivit, pentru că aceasta în nici un caz nu se referă la festivalul ţinut atunci pentru zeiţa vechilor saxoni. La fel se foloseşte în prezent cuvântul german Ostern pentru «Easter» şi se referă la aceeaşi zeiţă Estera sau Ostera. Apariţia acestui cuvânt în Biblia King James (Fapt. 12:4) — «Cu gând ca, după Paşti (în limba engleză Easter — n. e.), să-l scoată înaintea poporului» — se poate remarca îndeosebi ca exemplu al lipsei de consecvenţă a traducătorilor . . . La ultima revizuire s-a înlocuit cu «Paşti» (în limba engleză Passover — n. e.) în toate pasajele cu excepţia acestuia. . . .
Bisericile din Asia Mică au serbat moartea Domnului în ziua care corespunde cu ziua de 14 a lunii Nisan, zi în care, conform părerii întregii Biserici vechi, a avut loc răstignirea. Bisericile din Apus (Roma), pe de altă parte, au fost de părere ca răstignirea să fie comemorată anual chiar în ziua din săptămână în care a avut loc, adică vineri. . . . Bisericile din Apus priveau ziua morţii lui Cristos ca o zi de doliu şi nu sfârşeau postul până în ziua învierii. Bisericile din Asia Mică, pe de altă parte, priveau moartea lui Cristos întru totul ca moarte pentru răscumpărarea omenirii şi sfârşeau ziua de post în ceasul morţii lui Cristos, la ora trei după-amiază, şi imediat după aceea serbau agapele şi Cina Domnului. Amândouă părţile (Răsăritul ortodox şi Bisericile de Apus) au aderat la cuvântul Pascha (Paşti), prin care ei înţelegeau uneori zilele speciale de sărbătoare din această săptămână, iar alteori întreaga săptămână de comemorare a Paştilor.
Prima neînţelegere serioasă între părţile din interiorul Bisericii vechi a izbucnit aproximativ în anul 196 (d. Cr.), când episcopul Victor din Roma a trimis o circulară către episcopii de frunte ai Bisericii, cerându-le să ţină sinoade în diferitele lor provincii şi să introducă practica apuseană ((483)) (practica celebrării în ziua de vineri şi duminică, în loc de ziua exactă, 14 şi 16 Nisan). Unii s-au supus cerinţei, dar sinodul ţinut de episcopul Polycrate din Efes a refuzat cu îndârjire şi a aprobat scrisoarea lui Polycrate către Victor, care în apărarea practicii asiatice s-a referit la autoritatea apostolilor Filip şi Ioan, la a lui Polycarp şi la a altor şapte rudenii de-ale sale care fuseseră înainte episcopi ai Efesului. . . .
Până aici controversa dintre Bisericile asiatică şi apuseană (romană) era în legătură numai cu două puncte, şi anume: (1) dacă trebuia comemorată ziua din săptămână sau ziua din lună în care a avut loc moartea lui Cristos; (2) dacă postul trebuia să se sfârşească. Acum s-a ivit un al treilea punct de dispută, cu privire la timpul când a fost de fapt ziua de 14 Nisan. Mulţi dintre Părinţii Bisericii sunt de părere că în conformitate cu calculul originar al evreilor până la distrugerea Ierusalimului, data de 14 Nisan fusese întotdeauna după echinocţiul de primăvară şi numai din cauza calculării greşite de mai târziu a evreilor data de 14 Nisan a căzut uneori şi înainte de echinocţiu. De aceea ei au insistat ca data de 14 Nisan, care pentru ambele părţi din interiorul Bisericii stabilea data pentru Paşti (Easter), să fie întotdeauna după echinocţiu.
Deoarece anul evreiesc este an lunar şi data de 14 Nisan este întotdeauna o zi cu Lună plină, creştinii care au adoptat vederea astronomică de mai sus, ori de câte ori data de 14 Nisan cădea înainte de echinocţiu urmau să celebreze moartea lui Cristos cu o lună mai târziu decât Paştile evreieşti. Deoarece acum creştinii nu se mai puteau baza pe calendarul evreiesc, a trebuit ca ei să-şi calculeze singuri data de Paşti. Aceste calcule se deosebeau adeseori, în parte din motivele deja amintite şi în parte pentru că data echinocţiului a fost fixată de unii pe 18 martie, de alţii pe 19 martie, iar de alţii pe 21 martie. Conciliul din Arles, din anul 314, s-a străduit să stabilească o uniformitate, însă decretele lui se pare că n-au avut mare efect. De aceea subiectul a fost din nou discutat şi luat în considerare de Conciliul Ecumenic de la Niceea care ((484)) a hotărât ca «Paştile» să fie celebrate de întreaga Biserică după echinocţiu, în vinerea ce urma după 14 Nisan. S-a mai prevăzut ca Biserica din Alexandria, care se distingea în ştiinţele astronomice, să informeze anual Biserica din Roma în ce zi a Calendelor să fie celebrate Idele Paştilor (de la care Calende să se plece pentru a se stabili Idele Paştilor — n. e.), iar Biserica din Roma să informeze toate Bisericile din lume. Dar nici chiar aceste decrete ale Conciliului din Niceea n-au pus capăt tuturor diferenţelor şi a rămas ca prin calculele lui Dionisius Exiguus să se introducă treptat uniformitatea de practică în Biserica veche. Unele ţări, ca Marea Britanie, n-au părăsit vechea lor practică decât după o rezistenţă îndelungată. În timpul lui Carol cel Mare, uniformitatea (în ţinerea vinerii, fără a lua în seamă calcularea evreiască a zilei cu Lună plină) pare să fi fost stabilită, şi (după aceea) nu se mai găseşte nici o urmă (a celebrării) de quarto decimani (celebrarea după ziua reală — 14 Nisan, Luna plină după echinocţiul de primăvară). . . .
Revizuirea calendarului de către Papa Grigore al XIII-lea a păstrat în linii mari era dionisiană, dar a stabilit mai corect Luna plină de Paşti şi a prevăzut cu grijă evitarea oricărei abateri viitoare a calendarului de la timpul astronomic. Totuşi, prin aceste calcule amănunţite, uneori Paştile creştine, contrar hotărârilor Conciliului din Niceea, coincid cu Paştile evreieşti”.
Aceeaşi autoritate spune cu privire la cuvântul PaŞti: „Aceasta era sărbătoarea reprezentativă a anului şi în această poziţie unică avea o anumită legătură cu tăierea împrejur, ca al doilea sacrament al Bisericii evreieşti (Exodul 12:44). Putem vedea aceasta în ceea ce s-a întâmplat la Ghilgal, când Iosua luând în considerare legământul divin a celebrat Paştile imediat după ce poporul a fost tăiat împrejur. Dar natura relaţiei în care au fost aceste două ritualuri nu s-a manifestat pe deplin până la împlinirea antitipurilor şi până când Cina Domnului a luat locul Paştilor, ca sărbătoarea sfântă a poporului ales al lui Dumnezeu”.
Noua Creaţie – Botezul Noii Creaţii
STUDIUL X
Botezul în secolul al doilea — Naşi la botez — Ceremonii la botez în Biserica Romei — Botezul pruncilor, de ce a fost introdus — Mărturii scripturale asupra botezului — Vederea „ucenicilor” — Vederea „baptiştilor” — Vederea adevărată — Botezul în moartea lui Cristos — „Printr-un singur duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup” — Botezul cu foc — Botezul simbolic în apă — Este necesar botezul simbolic? — Simbolul cuvenit — Cine-l poate administra — Forma cuvintelor — Repetarea simbolului — „Botezul pentru morţi”
Creştinii sunt în unitate în privinţa înţelegerii că Noul Testament învaţă botezul, chiar dacă există o mare confuzie şi diversitate de gândire în privinţa modului şi semnificaţiei lui.
Marea cădere de la credinţă, la care apostolii fac aluzie în Noul Testament, obţinuse până în secolul al doilea un astfel de avans încât în biserica nominală câştigaseră control vederi foarte superstiţioase în privinţa botezului. Botezul în apă a fost socotit nu numai că aduce individul în relaţie cu Dumnezeu prin anularea păcatelor trecute, dar şi că-i aduce acestuia, ca membru al Bisericii lui Cristos, anumite daruri sau favoruri de la Dumnezeu, care altfel n-ar putea fi câştigate. Ca atare, pe vremea aceea timpurie, credincioşii căutau botezul nu numai pentru ei înşişi, ci şi pentru copiii lor; şi deoarece pruncii nu puteau nici crede nici intra ei înşişi în făgăduinţele legământului, a fost făcut un aranjament prin care alţii decât părinţii să poată deveni garanţi pentru astfel de copii — „părinţii spirituali”. Ei promiteau solemn că aceşti copii vor crede în Domnul şi vor umbla în căile Lui, precum şi se obligau să aibă grijă de pregătirea lor religioasă. Aceştia au fost numiţi naşi şi naşe.
În acea perioadă atât învăţătorii cât şi cei care învăţau au înaintat rapid spre formalism şi spre elaborarea ((422)) simbolurilor şi a semnificaţiilor lor. În secolul al treilea s-au construit bazine speciale pentru botez în afara bisericilor. Ele constau dintr-o cameră separată care avea legătură cu un pridvor exterior, acesta din urmă fiind deschis spre public în prezenţa căruia se făceau angajamentele de botez, după care candidatul era botezat separat în baptisteriu. Slujitorul care oficia, exorciza candidatul pentru a scoate afară dracii, suflându-i în faţă de trei ori, reprezentând pe Tatăl, pe Fiul şi Spiritul sfânt. Apa în care se făcea botezul era consacrată printr-o formulă elaborată, care o făcea apă sfinţită, parte din formulă fiind pentru exorcism sau pentru scoaterea spiritelor rele din apă. Candidatul era dezbrăcat de haine, ceea ce reprezenta dezbrăcarea de omul cel vechi, şi era botezat de trei ori, o dată în numele Tatălui, o dată în numele Fiului şi o dată în numele Spiritului sfânt. Toate acestea se făceau în afara Bisericii, pentru a sugera că acest candidat nu era încă membru al Bisericii şi nu putea fi până când era introdus prin această procedură. După serviciul de botez candidatul purta îmbrăcăminte albă până în duminica următoare. Mai târziu baptisteriul n-a mai fost separat de Biserică, ci bazinele au fost construite în biserici.
Romano şi greco-catolicii mai menţin încă în grad considerabil ceremonialul elaborat din secolul al treilea, cu uşoare modificări potrivite pentru zilele noastre. Cele ce urmează sunt ceremoniile de botez ale Bisericii Romei, totuşi nu toate cu aplicare universală:
„(1) Copilul este ţinut în afara Bisericii, pentru a însemna o excludere reală din cer, care este simbolizat prin Biserică.
(2) Preotul îi suflă copilului în faţă de trei ori, însemnând prin aceasta că diavolul poate fi scos numai prin Spiritul lui Dumnezeu.
(3) Pe fruntea şi pe pieptul copilului se face semnul crucii.
(4) Preotul, după ce a scos spiritele rele din sare, pune sarea în gura copilului, semnificând prin ea înţelepciunea care-l va feri de stricăciune.
((423))
(5) Se scot spiritele rele din copil.
(6) Preotul îi atinge gura şi urechile cu salivă, pronunţând cuvântul effatha.
(7) Copilul este dezbrăcat, semnificând lăsarea deoparte a omului cel vechi.
(8) Este prezentat de naşi, care reprezintă Biserica.
(9) Se face renunţarea la diavol şi la faptele lui.
(10) Este uns cu ulei.
(11) Se face declaraţia de credinţă.
(12) Este întrebat dacă se va lăsa să fie botezat.
(13) I se dă numele unui sfânt, care va fi exemplul şi protectorul lui.
(14) Este scufundat de trei ori, sau i se toarnă apă de trei ori pe cap.
(15) Primeşte sărutul păcii.
(16) Este uns pe cap, pentru a arăta că prin botez devine rege şi preot.
(17) Primeşte lumânarea aprinsă, pentru a marca faptul că a devenit copil al luminii.
(18) Este înfăşurat în stihar (o robă albă), pentru a arăta puritatea sa prin botez”. O schiţă a romano-catolicismului, de Elliot, Vol. 1, pag. 240. Vezi şi Catehismul Romano-Catolic, pag. 252.
Aceste denaturări ale botezului au fost ţinute timp de peste 1200 de ani, înainte de organizarea diferitelor denominaţii protestante actuale. Fără îndoială că au fost unii din poporul Domnului care au văzut problemele într-o lumină cumva mai clară, dar în mod raţional putem spune că aceştia au fost extrem de puţini şi că prin paginile istoriei n-a ajuns la noi practic nici o mărturie despre ei şi despre deosebirile lor de vederi. Nu este surprinzător că protestanţii din secolul al XV-lea şi al XVI-lea, moştenind aceste tradiţii şi participând la ele, au fost considerabil sub influenţa lor, şi în timp ce s-au lipsit de mare parte din acea pretenţioasă ceremonie, ei şi-au menţinut aceleaşi vederi şi obiceiuri ((424)) generale. Chiar şi astăzi, oameni de altfel inteligenţi au o teamă superstiţioasă în privinţa viitorului veşnic al copiilor lor care mor în pruncie fără să fi fost botezaţi — prin urmare, fără să fi primit iertarea păcatelor şi fără să fi fost introduşi ca membri în Biserică. În armonie cu aceste superstiţii, găsim că deşi se fac toate eforturile în toate denominaţiile de a păstra în întregime puterea, privilegiul şi autoritatea în mâinile clerului şi nu în mâinile laicilor, totuşi se admite în mod foarte general că în cazuri extreme, când nu se aşteaptă ca un prunc să trăiască şi când nu pot fi asigurate la timp serviciile unui cleric, orice persoană poate face un serviciu de botez — în ideea că nu trebuie să se asume nici un risc în privinţa binelui veşnic al copilului. Privilegiul laicilor în asemenea împrejurări este clar recunoscut chiar şi în bisericile romano şi greco-catolice; iar în rubrica Bisericii Angliei din timpul lui Eduard al VI-lea problema era poruncită astfel: „Pastorii şi preoţii vor preveni adesea pe oameni ca fără mare pricină şi necesitate să nu boteze copiii în casele lor; şi când marea nevoie îi va obliga să facă astfel, atunci să-l administreze”.
Cităm următoarea explicaţie despre Botez, din Catehismul Romano-Catolic autorizat (pag. 248):
„Primul şi cel mai necesar sacrament este botezul”; „fiindcă înainte de botez nu poate fi primit nici un alt sacrament” şi „fiindcă fără botez nimeni nu poate fi mântuit”. „Prin botez păcatul originar şi toate păcatele comise înainte de botez sunt iertate: pedeapsa temporară şi cea eternă sunt uitate prin botez.” „Prin botez noi suntem nu numai curăţiţi de orice păcat, ci suntem şi transformaţi, într-o manieră spirituală, făcuţi sfinţi, copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai cerului.”
Biserica Luterană menţine o declaraţie foarte asemănătoare asupra acestui subiect.
Biserica Angliei, deşi are o ceremonie uşor diferită, dă aceeaşi semnificaţie botezului copiilor. Extrasele care urmează, scoase din Cartea Comună de Rugăciuni, arată aceasta:
„Sfinţeşte această apă pentru spălarea mistică a păcatelor şi fă ca acest copil care va fi acum botezat în ea să poată primi plinătatea harului Tău şi să rămână veşnic în numărul copiilor credincioşi şi aleşi.” ((425)) „Primim acest copil în adunarea turmei lui Cristos; şi-l însemnăm cu semnul crucii.”
„Văzând acum, preaiubiţi fraţi, că acest copil este regenerat şi altoit în corpul Bisericii lui Cristos, să-I aducem mulţumiri Atotputernicului Dumnezeu pentru aceste beneficii.”
„Îţi aducem mulţumiri din inimă, Tată milostiv, că ai binevoit să-l regenerezi pe acest copil cu Spiritul Tău sfânt.”
Vederea presbiteriană nu este chiar atât de lipsită de moderaţie. Mărturisirea de credinţă de la Westminster, articolul 28, zice: „Botezul este un sacrament . . . un semn şi o pecete a legământului de har, a altoirii lui în Cristos, a regenerării, a iertării păcatelor” etc. Se declară că el se aplică pruncilor ai căror părinţi, unul sau ambii, sunt creştini, dar nu altor prunci. Se adaugă: „Deşi ar fi un mare păcat să se dispreţuiască sau să se neglijeze acest ritual, totuşi harul şi mântuirea nu sunt atât de inseparabil legate de el încât nici o persoană să nu poată fi regenerată sau mântuită fără el, sau încât toţi care sunt botezaţi să fie fără nici o îndoială regeneraţi”.
Dând mai mică importanţă botezului, regulile presbiteriene nu permit decât slujitorilor bisericii să facă acest serviciu, şi prin slujitorii ei punând accent pe importanţa botezului, şi relativ puţini cunoscând ultima clauză citată, rezultă că presbiterienii şi alţii se tem de consecinţele morţii copiilor lor nebotezaţi.
Metodiştii şi Biserica Protestantă Episcopală din Statele Unite, precum şi cele mai multe instituţii moderne, acceptă această vedere moderată despre importanţa botezului pruncilor, declarată la urmă.
Pentru a ilustra această chestiune, se spune o anecdotă despre un anume doctor care a fost chemat noaptea târziu să vadă un prunc pe moarte. A sosit tocmai cu câteva clipe înaintea clericului, care fusese chemat şi el. Fiind evident că nu putea face nimic pentru copil, medicul s-a dat imediat la o parte, în timp ce slujitorul bisericesc a luat în grabă un vas cu apă, a stropit câţiva stropi pe faţa copilului zicând: „Te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfânt”. După câteva clipe copilul a murit, şi în timp ce doctorul şi ((426)) clericul părăseau casa împreună, cel dintâi i-a zis celui din urmă: „ Ai sosit tocmai la limită; încă două minute şi ai fi ajuns prea târziu. Pot să te întreb ce fel de pantofi porţi? „Ghetre de congres”, a răspuns clericul. „O, ce noroc!” a zis doctorul. „Dacă ai fi purtat bocanci cu şireturi n-ai fi ajuns la timp şi gândeşte-te ce dezastru ar fi fost pentru acest copil!”
Este adevărat, mulţi dintre creştinii mai luminaţi ar nega asemenea idee falsă, superstiţioasă, cum că Dumnezeu ar preda un prunc nebotezat diavolilor ca să-l chinuie veşnic, sau ar face orice altceva în detrimentul lui. Cu toate acestea, mulţi dintre aceşti oameni ar manifesta mare îngrijorare dacă vreun copil de-al lor ar muri cumva fără această ceremonie; iar unii dintre cei mai needucaţi au desigur o credinţă foarte hotărâtă în necesitatea ritualului şi o chinuitoare frică de consecinţe dacă acesta este omis — atât de puternică este influenţa care vine până la noi din secolele de credinţe false — „Veacurile Întunecate”.
Dovezile că aceste vederi greşite despre natura, necesitatea şi eficienţa botezului s-au dezvoltat încă din secolul al doilea pot fi găsite în Istoria Doctrinelor, de Hagenbach, par. 72. Mai târziu, şi pe vremea lui Constantin, a apărut ideea, susţinută de Tertulian (De Bapt., cap. 18), că botezul, având asemenea putere magică de a curăţa de păcatele trecute dar nu de cele care urmează, ar trebui amânat până cât se poate de aproape de ceasul morţii. Mai târziu, „ungerea dinaintea morţii” a devenit consolarea muribunzilor şi s-a făcut efortul de a-i primi pe toţi cât se poate de devreme în Biserică. „Sf. Augustin” a fost cel care a promovat doctrina, „Nici o mântuire în afara Bisericii”, apoi, ca urmare, a venit învăţătura că pruncii ar fi „pierduţi” dacă n-ar fi făcuţi membri ai Bisericii, şi începând din vremea aceea şi de la acea teorie datează botezul general al pruncilor. Spiritul bisericismului, chiar de la început, a fost de a nu se da înapoi de la nimic ce i-ar creşte influenţa şi numărul. Caracterul şi guvernarea Creatorului nostru au fost întinate şi mărturia Cuvântului Său a fost golită de ((427)) sens, iar creştinismul adevărat, „grâul”, a fost lezat prin această semănare abundentă a „neghinei” de către Adversar.
Botezul pruncilor este respins de către unii
Printre cei care recunosc faptul că botezul credincioşilor este prescris şi că o persoană nu poate crede pentru alta, botezul pruncilor este respins ca nescriptural. Mai mult, aceiaşi oameni susţin în mod general că nimic altceva decât scufundarea în apă nu constituie botezul lăsat ca poruncă de către Domnul nostru şi de către apostoli. Aceştia atrag atenţia asupra faptului că cuvântul grecesc pentru botez, baptizo, înseamnă a scufunda sau a acoperi sau a afunda sau a uda complet, şi că atunci când se referă la a stropi sau a turna sau a ploua, în limba greacă sunt folosite cuvinte complet diferite. Aceştia care cred în ideea scufundării în apă practică în general o scufundare pe spate, în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfânt, deşi unii o practică cu faţa în jos de trei ori, o dată în numele Tatălui, o dată în numele Fiului şi o dată în numele Spiritului sfânt. Explicaţia acesteia din urmă este că Cristos Şi-a aplecat capul în faţă când a murit, şi că, de aceea, urmaşii Lui trebuie să fie scufundaţi în asemănarea morţii Lui, cu faţa înainte. Aceşti creştini par să nu înţeleagă că Cristos n-a fost îngropat cu faţa în jos şi că Tatăl şi Spiritul sfânt n-au murit şi nici n-au fost îngropaţi şi de aceea astfel de simboluri sunt cu totul necorespunzătoare, iar semnificaţia cuvenită a cuvintelor „în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfânt” ar fi — prin autoritatea Tatălui, a Fiului şi a Spiritului sfânt — că Tatăl, Fiul şi Spiritul sfânt concură în prescrierea botezului pentru credincioşi.
Dintre cei care practică o scufundare pe spate sunt două denominaţii mari, şi anume, „baptiştii” şi „ucenicii”, care însă fac serviciul cu sentimente foarte diferite în privinţa semnificaţiei şi rezultatelor lui. Vederile „ucenicilor”, altfel numindu-se „creştini” (şi adesea, fără consimţământul lor, fiind numiţi „campbelişti”), este că botezul (scufundarea în ((428)) apă) este pentru iertarea păcatelor şi că acei care n-au fost scufundaţi în apă sunt încă în păcatele lor, „copii ai mâniei”. Această vedere asupra subiectului exclude marea masă a omenirii cu excepţia copiilor (al căror păcat originar ei par a-l ignora), şi chiar creştinii declaraţi din aproape toate denominaţiile — congregaţionalii, metodiştii, presbiterienii, presbiterienii uniţi, luteranii, episcopalii, romano-catolicii, greco-catolicii etc. — ar fi astfel marcaţi ca păcătoşi, neîndreptăţiţi în faţa lui Dumnezeu şi ca atare expuşi mâniei lui Dumnezeu, oricare ar fi modul în care ar fi înţeleasă această expresie, şi aproape de către toţi, inclusiv de către „ucenici”, este înţeleasă a însemna o eternitate de tortură.
Aceasta este o poziţie greu de luat, nu numai în ceea ce priveşte lumea, dar şi în ceea ce priveşte masa de creştini declaraţi, şi nu ne mirăm că prietenii noştri „ucenici” evită în general să împingă subiectul până la o declaraţie atât de extremă, deşi logica acestei afirmaţii este evidentă pentru ei, ca şi pentru toţi cei care o vor lua în considerare. Nu putem accepta că aceasta este o vedere corectă asupra botezului — pentru noi nu este nici scripturală nici raţională. Nu putem crede că Domnul a făcut ca binele veşnic al rasei noastre să depindă de cunoştinţa şi supunerea la vreo astfel de practică. Totuşi, prietenii noştri „ucenici” se fortifică cu anumite texte de Scriptură care nu trebuie trecute cu vederea, şi anume, propovăduirea de către Ioan pentru evrei a pocăinţei şi iertării păcatelor; propovăduirea de către apostoli la Cincizecime pentru evrei, să creadă, să fie botezaţi pentru iertarea păcatelor şi să cheme numele Domnului, spălându-le păcatele (Mat. 3:6; Ioan 4:1, 2; Fapt. 2:38, 41). Vom analiza aceste scripturi la timpul cuvenit şi vom vedea cum şi de ce ele se aplică numai la evrei şi niciodată la neamuri, iar atunci când unii păgâni din Biserica din Efes au mărturisit că fuseseră botezaţi cu botezul lui Ioan — spre pocăinţă şi iertarea păcatelor — apostolul Pavel le-a cerut să se boteze iarăşi, în numele Domnului Isus. Fapt. 19:3-5.
((429))
Prietenii noştri baptişti, în timp ce sunt tot aşa de insistenţi în susţinerea scufundării în apă ca fiind singurul botez, ridică o pretenţie total diferită în privinţa eficienţei lui. Ei neagă că acesta este pentru iertarea păcatelor, care, pretind ei, se poate obţine numai prin credinţa în Domnul Isus Cristos, Răscumpărătorul. Ei susţin însă că botezul este uşa intrării în Biserică şi numai cei care se botează intră cu adevărat în Biserică, iar alţii nici să nu se aştepte, nici să nu li se acorde privilegiile şi binecuvântările aparţinătoare Bisericii, nici în viaţa prezentă nici în cea viitoare. În armonie cu această idee baptiştii în general refuză să primească la Masa Comuniunii pe oricine nu este scufundat în apă, spunând că Masa Comuniunii nu este pentru lume, ci numai pentru Biserică, şi că nimeni nu este în Biserică decât cei care au trecut prin uşa botezului în apă. Cele câteva biserici baptiste care în anii recenţi au slăbit această regulă au făcut-o împotriva teoriei lor. Pentru a ilustra acest subiect cităm dintr-un articol recent de J. T. Lloyd, din Religious Herald. El spune:
„Botezul creştin este scufundarea unui credincios în apă în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului sfânt — nimic altceva nu este (botezul). Bisericile baptiste sunt singurele Biserici creştine în existenţă. Pedo-baptiştii (cei care botează copiii) n-au nici un drept la Cina Domnului. Ori de câte ori se împărtăşesc din Cina Domnului, se împărtăşesc în chip nevrednic şi-şi mănâncă şi beau condamnarea”.
Dacă teoria baptistă ar fi cea corectă, înseamnă că toţi membrii altor denominaţii de creştini mărturisiţi care n-au fost scufundaţi în apă s-au înşelat gândind că în vreun sens al cuvântului aparţin Bisericii lui Cristos. Deoarece, spun prietenii noştri baptişti, scufundarea este uşa de intrare în Biserică; oricine n-a fost scufundat nu este în şi din Biserica lui Cristos, care este corpul lui Cristos. Nu ne mirăm că prietenii noştri baptişti, şi în special cei cu un standard mai înalt al inimii şi intelectului, ezită să impună publicului acestea, singurele concluzii logice ale credinţei lor. A face astfel ar însemna a atrage asupra lor indignarea şi insulta ((430)) multora, pe care ei sunt nevoiţi să-i respecte ca creştini, în ciuda teoriei lor contrare. Dar ce ar însemna dacă această teorie baptistă ar fi adevărată? Răspundem că după diferitele crezuri ale creştinătăţii ar însemna că numai persoanele scufundate în apă ar fi mântuite, iar restul, din toate denominaţiile şi din lumea din afara denominaţiilor, ar fi pierduţi — deoarece nu este oare teoria tuturor crezurilor că numai Biserica va fi mântuită şi că toţi ceilalţi se îndreaptă grabnic spre nimicire sau spre chin veşnic, sau spre un alt viitor îngrozitor — destin care este fixat la moarte?
Noi suntem obligaţi să dezaprobăm toate cele anterioare, ca fiind teorii umane imperfecte, ale căror inconsecvenţe sunt clar dovedite. Simpla lor expunere aduce oricărei minţi inteligente şi lipsite de prejudecăţi convingerea imediată cu privire la caracterul lor eronat. Noi nu putem admite că denominaţia ucenicilor sau a baptiştilor, sau ambele, constituie Biserica viului Dumnezeu, ale căror nume sunt scrise în cer, care include pe toţi membrii scufundaţi în apă şi exclude pe toţi cei nescufundaţi din toate denominaţiile. Noi nu putem admite că, atunci când Fiul Omului a semănat sămânţa bună a Evangheliei în câmp, tot „grâul” a fost adus sub îngrăditura baptistă, iar „neghina” a fost toată în afară. Nu putem admite nici chiar că tot „grâul” şi toată „neghina” se află printre cei scufundaţi în apă, aşa încât celelalte denominaţii ar fi excluse din pilda Domnului despre grâu şi neghină (Mat. 13). Pretindem că toate aceste teorii contradictorii sunt greşite — dezaprobate de Dumnezeu. Pretindem că toate sectele şi denominaţiile sunt contrare instituţiei divine — un Cap, un Corp, o Credinţă, un Botez. Nu pretindem că Biserica Domnului, Noua Creaţie, are mulţi membri, dar admitem că ea este în totul „o turmă mică”.
Trebuie să includem pe prietenii noştri baptişti şi pe prietenii noştri ucenici împreună cu prietenii noştri presbiterieni, metodişti, luterani, episcopali şi romano-catolici ca fiind parte din acea singură creştinătate, altfel numită în Scripturi „Babilon”. Fiul Omului şi urmaşii Săi credincioşi au semănat ((431)) sămânţă bună care a produs roade în toată creştinătatea, care poate fi considerată câmpul de grâu al veacului Evanghelic. Adversarul a semănat atât de abundent „neghină” încât „grâul” aproape se sufocă şi câmpul ar putea fi numit în unele privinţe mai potrivit câmp de neghină decât câmp de grâu. Dar acum, la urmă, conform promisiunii Domnului, „secerişul” acestui Veac Evanghelic fiind venit, El Îşi trimite secerătorii să adune „grâul” — fiecare grăunte — în grânarul Său; şi este evident că El găseşte aceste boabe de „grâu” adevărat, nu toate în denominaţiile baptiste şi ale ucenicilor, ci şi printre presbiterieni, metodişti, episcopali, luterani, congregaţionali, romano-catolici şi alţii. În armonie cu aceasta, peste tot în Babilon a mers la poporul Domnului mesajul: „A căzut Babilonul cel mare! (asupra sistemelor lui s-a dat sentinţa divină; ele sunt respinse de Domnul). . . . Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”. Apoc. 18:2, 4.
Acest lucru fiind adevărat, este foarte evident că baptiştii şi ucenicii, precum şi alţii, au făcut greşeli serioase în privinţa semnificaţiei botezului şi în privinţa binecuvântărilor pe care acesta le conferă. Am revăzut pe scurt toată situaţia până în prezent, cu scopul ca toţi să poată vedea că există ceva radical greşit în privinţa diferitelor teorii care predomină acum despre botez şi pentru ca noi toţi să putem fi, prin urmare, cu atât mai bine pregătiţi să ne întoarcem reverenţios şi în rugăciune de la toate tradiţiile şi teoriile umane la Cuvântul Domnului, prin apostolii Săi inspiraţi asupra acestui subiect, care, potrivit mărturiei generale, este important — o instituire divină. Numai după ce vom vedea clar confuzia implicată în diferitele teorii ale creştinătăţii vom fi bine pregătiţi să apreciem simplitatea mesajului divin asupra acestui subiect.
Mărturia scripturală despre botez
Ritualul evreiesc conţinea diferite formule în privinţa curăţirii vaselor, a spălării şi stropirii persoanelor necurate ((432)) etc., dar nimic despre botez (baptizo, scufundare) aşa cum a propovăduit Ioan Botezătorul la sfârşitul Veacului Iudeu. Botezul lui Ioan a fost numai pentru evrei, care erau deja recunoscuţi ca fiind curăţiţi tipic prin jertfele pentru păcat din Ziua Ispăşirii. Pentru aceştia botezul lui Ioan a însemnat căinţa de păcatele recunoscute, încălcările Legământului Legii, şi o curăţire tipică de ele — o întoarcere la starea de dreptate a inimii sau a dorinţei. Evreii, căindu-se astfel de păcat şi fiind astfel curăţiţi sau spălaţi simbolic, erau socotiţi ca restabiliţi la starea de armonie cu Dumnezeu, de care se bucuraseră înainte sub Legământul Legii lor. Motivul care stătea la baza propovăduirii şi botezului lui Ioan era pregătirea poporului pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru descoperirea lui Mesia, despre care propovăduirea lui Ioan spunea că este iminentă şi pentru care poporul trebuia să fie într-o stare de inimă pregătită dacă voia să primească o binecuvântare cuvenită. Fiecare evreu era socotit sub Legământul Legii ca membru al casei lui Moise. „Toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise” (1 Cor. 10:2). Casa lui Moise a fost o casă a servitorilor, după cum este scris: „Moise, într-adevăr, a fost credincios în toată casa lui, ca servitor” (Evr. 3:5). Sub aranjamentul divin, oricine era credincios, ca membru al Israelului tipic sau al casei servitorilor sub Moise, Mijlocitorul Legământului tipic sau al Legii, era într-o astfel de pregătire a inimii încât atunci când apărea antitipicul Moise, Mesia, Cristos, să fie gata să-L accepte ca Moise cel antitipic. Fiindcă ei au fost botezaţi în Moise, în mare şi în nor, acceptarea lui Cristos în locul lui Moise implica faptul că ei erau în Cristos ca membri ai corpului Său, sub El ca şi Cap al lor şi, prin asociere cu El, slujitori ai Noului Legământ, al cărui Mijlocitor va fi Cristosul complet, glorificat, Capul şi corpul.
Prin urmare, Ioan n-a botezat în Cristos pe credincioşii săi, ci doar spre pocăinţă, aducându-i înapoi la o stare de armonie cu Moise etc., stare în care, ca ramuri naturale în măslin (Rom. 11:16-21), nu trebuiau să fie altoiţi în Cristos, deoarece pentru ei Cristos lua locul lui Moise, care doar pentru timpul acela simboliza pe Cristos. Să nu se uite, de asemenea, că acest botez numit „botezul lui Ioan”, despre ((433)) care se spune că era spre pocăinţă şi iertarea păcatelor şi pentru „spălarea păcatelor”, nu s-a aplicat la nimeni în afară de evrei — deoarece neamurile, nefiind botezate în Moise şi nefiind vreodată din casa tipică a servitorilor, nu se puteau întoarce prin pocăinţă de păcat la o stare pe care niciodată n-au ocupat-o. De aceea, trebuia ca neamurile care credeau în Cristos să fie introduse în casa Lui, a fiilor, într-o manieră diferită. Ele, după cum explică apostolul, erau ramurile măslinului sălbatic, „din fire copii ai mâniei”, înstrăinaţi, străini de statul naţional al Israelului. Nici o pocăinţă şi reformare nu-i făcea pe aceşti străini şi înstrăinaţi membri ai casei tipice a servitorilor, singurii care au primit privilegiul trecerii prin credinţa în Cristos din casa servilor în casa antitipică a fiilor. Dacă alţii voiau să devină ramuri în măslin (Cristos), a cărui rădăcină a fost făgăduinţa avraamică (Gal. 3:16, 29), trebuiau să fie altoiţi în locurile rămase vacante prin tăierea „ramurilor naturale” ale măslinului original — casa servitorilor, ale căror inimi nu erau în starea potrivită de a-L accepta pe Mesia, şi care, de aceea, nu puteau fi acceptaţi ca membri ai casei Sale, a fiilor. „A venit la ai Săi (poporul Israel) şi ai Săi (ca popor) nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul (privilegiul) să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi, nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu” — şi care astfel au devenit membri ai Noii Creaţii — din punct de vedere spiritual. Ioan 1:12.
Israelul tipic a părăsit Egiptul (simbol al lumii) pentru a urma conducerea lui Moise; şi când au ajuns la marea probă sau încercare de la Marea Roşie, care ar fi însemnat nimicirea lor dacă nu era intervenţia lui Dumnezeu prin Moise, toţi au fost botezaţi tipic în Moise, în mare şi în nor — marea de ambele părţi, norul deasupra lor — şi au devenit casa sau familia lui, reprezentaţi de el ca şi cap al lor. Ei au ieşit din mare devotaţi lui Moise, angajaţi să-l urmeze şi să i se supună. Au fost angajaţi faţă de el şi ca Mijlocitor al Legământului Legii la Muntele Sinai şi toate speranţele lor au fost legate de cel care a declarat — „Domnul Dumnezeul ((434)) vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un Proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi” (Deut. 18:15, 18; Fapt. 3:22). Pentru toţi „israeliţii adevăraţi”, deja consacraţi astfel şi obligaţi faţă de Moise chiar până la moarte, şi având toate speranţele lor de viaţă ancorate în el, nu era decât un mic pas ca să-L accepte pe Cristos în locul lui Moise şi ca antitip al lui, precum şi ca să înţeleagă că angajamentele lor sub Legea lui Moise erau acum transferate prin aranjament divin în Cristos, garanţia Noului Legământ pe care ei s-au angajat să-l servească. 2 Cor. 3:6.
Pentru neamuri chestiunea a fost total diferită, şi acceptarea lui Cristos de către ei însemna în mod cuvenit să facă toate la câte se angajase evreul faţă de Moise prin legământ şi care fuseseră transferate ulterior în Cristos. Să nu ne surprindă ca atare, că găsim Scripturile învăţând un sens cu mult mai larg şi mai adânc al botezului, aşa cum se aplică la credincioşii care n-au fost evrei, n-au fost sub Lege, n-au fost în Moise, şi prin urmare n-au fost transferaţi din Moise în Cristos. Pentru aceştia botezul a însemnat toată schimbarea radicală ilustrată de apostolul Pavel (Rom. 11) prin altoirea ramurilor de măslin sălbatic în măslinul bun. A însemnat o transformare completă.
Botezul în moartea lui Cristos
„Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Hristos Isus am fost botezaţi în moartea Lui?
Noi, deci, prin botezul în moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.
În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Rom. 6:3-5 (Cornilescu — n. e.).
Noi, care prin natură suntem neamuri, nu putem face mai mult decât să acceptăm această explicaţie foarte completă despre botezul adevărat adresată de Sf. Pavel credincioşilor din Roma — mulţi dintre ei, dacă nu toţi, fiind neamuri, „copii ai mâniei”. În trei versete apostolul se ocupă aici foarte amănunţit de subiectul botezului aşa cum se ((435)) aplică la noi. Aceste versete sunt folosite foarte general pentru a dovedi diferitele doctrine despre botez, dar ele sunt citate în mod special de fraţii noştri care recunosc faptul că botezul înseamnă scufundare în apă. Să se observe clar totuşi, că apostolul nu face nici o referire la botezul în apă. Botezul în apă este numai un simbol sau o imagine a botezului real; iar apostolul în aceste versete explică din diferite puncte de vedere botezul adevărat, esenţial, fără de care nimeni nu poate fi considerat membru al corpului sau al Bisericii lui Cristos, în timp ce toţi câţi primesc acest botez, sub orice nume sau din orice loc, de orice culoare sau sex, trebuie să fie socotiţi ca membri ai Ecclesiei, membri ai Noii Creaţii.
Apostolul se adresează celor care sunt deja membrii lui Cristos. El spune: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Hristos Isus” — ne oprim aici pentru a observa că el nu zice, toţi câţi am fost stropiţi cu apă, sau toţi câţi am fost scufundaţi în apă, ci „toţi câţi am fost botezaţi (scufundaţi) în Hristos Isus”. Ce înseamnă a fi scufundat în Hristos Isus? Desigur că aici el continuă aceeaşi idee pe care o elaborează în 1 Cor. 12:27: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui”. Cum intrăm noi în corpul lui Cristos? Apostolul răspunde că am fost botezaţi în el şi ca atare suntem socotiţi acum ca membri ai Domnului nostru, membri sub El ca şi Cap, membri ai „Bisericii care este corpul Lui”.
Dar să ne informăm mai amănunţit despre procesul prin care am ajuns membri în Cristos Isus. Apostolul răspunde la întrebare în declaraţia următoare: „Toţi câţi am fost botezaţi în Hristos Isus am fost botezaţi în moartea Lui”. Nici un cuvânt despre faptul că suntem botezaţi în El fiind botezaţi în apă. Nu, nu! Cât este de evident că dacă am fi botezaţi de o mie de ori în apă n-am deveni membri în corpul lui Cristos! Dar, acceptând declaraţia apostolului, ne dăm seama că unirea noastră cu Cristos, starea noastră ca membri în Biserica sau Ecclesia Sa, ale căror nume sunt scrise în ceruri, datează de când am fost botezaţi în moartea Lui. Dar când şi unde am fost noi botezaţi în moartea Domnului? Răspundem că acest botez în moarte cu Domnul, ((436)) această completă acoperire sau îngropare a noastră, a cărnii noastre, care a dus la încorporarea noastră de către El ca membri ai corpului Său, ca Noi Creaţii, a avut loc în momentul când ne-am predat Lui voinţa pe deplin — consacrând tot ce avem, pentru a-L urma şi a ne supune Lui, chiar până la moarte.
Voinţa reprezintă persoana întreagă şi tot ce posedă ea. Voinţa controlează corpul, mâinile, picioarele, ochii, gura şi creierul. Ea controlează şi buzunarul, contul în bancă, proprietatea imobiliară. Controlează timpul nostru, talentul nostru, influenţa noastră. Nu există un lucru de valoare în posesia noastră care să nu vină sub controlul voinţei noastre, şi, ca atare, când ne predăm Domnului voinţa, sau, după cum o reprezintă uneori Scripturile, „inima”, noi Îi dăm Lui totul, iar această îngropare a voinţei noastre umane în voinţa lui Cristos este moartea noastră ca fiinţe umane. „Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3:3). Această moarte, această îngropare este botezul nostru în moartea Lui. De atunci încolo, din punct de vedere divin noi nu trebuie să ne mai socotim fiinţe umane, de natură umană, din pământ, pământeşti, având scopuri, obiective şi speranţe pământeşti, ci Creaturi Noi în Cristos Isus.
Momentul acestei îngropări sau scufundări a voinţei noastre în voinţa lui Cristos este urmat de conceperea noastră la înnoirea vieţii — la o natură nouă. După cum Domnul nostru Şi-a consacrat natura umană spre moarte, în împlinirea voinţei Tatălui, dar n-a rămas în moarte ci a fost înviat dintre morţi spre o înnoire a naturii, tot aşa şi noi, care în consacrare devenim „morţi cu El”, fiind părtaşi la consacrarea Lui, nu suntem lăsaţi în stare de moarte, ci înviem imediat prin credinţă, la o realizare a înrudirii noastre cu Domnul ca Noi Creaturi. Astfel apostolul spune: „Voi însă nu sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi” (Rom. 8:9). Pentru lume toate acestea sunt o „taină ascunsă”*. Ei nu ((437)) apreciază îndreptăţirea noastră în ochii Tatălui prin credinţă, ci ne privesc ca şi pe alţi oameni, care sunt încă în păcatele lor. La fel, ei nu văd nici un motiv să ne sacrificăm sau să ne consacrăm Domnului voinţa — să fim morţi ca fiinţe umane, ca să putem avea parte cu El ca Noi Creaturi. Nu văd nici consacrarea noastră şi nici acceptarea ei şi nu apreciază învierea figurativă spre înnoirea vieţii, înnoirea speranţelor, înnoirea ambiţiilor, înnoirea relaţiei cu Dumnezeu prin Cristos. Avem încredere însă că pot vedea unele roade în viaţa noastră, dar nu putem spera că vor fi astfel de roade care lor să le apară ca fiind bune sau înţelepte sau folositoare în condiţiile prezente. „Lumea nu ne cunoaşte (ca Noi Creaturi) pentru că nu L-a cunoscut nici pe El.” 1 Ioan 3:1.
*Vol. I, cap. 5
În toate acestea credincioşii nu fac decât să urmeze în urmele lui Isus — luându-şi crucea ca să-L urmeze. Fiind sfânt, nevinovat, nepătat şi despărţit de omenirea păcătoasă, El n-a avut nevoie să aştepte o jertfă pentru păcat, căci El „n-a cunoscut păcat” — ci imediat când a ajuns la vârsta bărbăţiei sub Lege (treizeci de ani) S-a grăbit să facă o consacrare deplină, o jertfire completă a tuturor intereselor, speranţelor, ambiţiilor şi dorinţelor Sale pământeşti — ca să poată face numai voinţa Tatălui. Cuvintele inimii Sale, când a venit la Ioan la Iordan, au fost prezise profetic: „Iată-mă, vin — în sulul cărţii este scris despre mine — desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Ps. 40:7, 8; Evr. 10:7). Domnul nostru, consacrându-Se astfel voinţei Tatălui, Şi-a dat seama că botezul Său vizibil simboliza predarea vieţii şi naturii Sale pământeşti, deja scufundată sau îngropată în voinţa Tatălui — chiar până la moarte. Scufundarea Sa în apă a fost numai o reprezentare simbolică a botezului sau îngropării voinţei Sale, care o precedase. Din acest punct de vedere botezul Său a fost plin de semnificaţie pentru El, chiar dacă n-a fost şi pentru Ioan, care s-a minunat mult că Acela care „n-a cunoscut păcat” trebuia să fie botezat, deoarece botezul lui Ioan era un botez numai pentru călcătorii Legământului Legii — pentru iertarea păcatelor.
((438))
Nimeni în afară de Domnul nostru Isus n-a înţeles pe deplin de ce „a fost potrivit” ca El să împlinească astfel dreptatea. Nimeni în afară de El nu şi-a dat seama că deşi o astfel de scufundare în apă (curăţire de păcat figurativă) nu era necesară pentru El, ca şi cum ar fi fost păcătos, totuşi a fost potrivit ca El, care era viitorul Cap al viitorului corp, să lase El Însuşi un exemplu potrivit ca lecţie plină de sens pentru toţi urmaşii Săi — nu numai pentru membrii „trupului” care erau din casa lui Israel după trup, ci şi pentru membrii care erau încă străini şi înstrăinaţi. A fost potrivit ca El să-Şi simbolizeze deplina consacrare a voinţei şi a tot ce avea, chiar până la moarte, pentru ca noi, care am venit după aceea, să putem urma în paşii Lui.
Faptul că Domnul nostru n-a primit de la Ioan scufundarea în apă ca fiind scufundarea reală, ci numai ca o figură sau ilustraţie a ei, se poate imediat demonstra. Ca dovadă să remarcăm cuvintele Sale la Cina cea din urmă: „Am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc să se îndeplinească!” (Luca 12:50) Aici Domnul nostru arată că nu botezul în apă, ci botezul morţii a fost botezul Său — botezul în moarte, în armonie cu aranjamentul divin — ca preţul de răscumpărare al omului sau jertfa pentru păcat.
El S-a consacrat pentru acest botez al morţii la momentul cel mai timpuriu posibil, când a ajuns la vârsta de treizeci de ani, şi a îndeplinit cu grijă în timpul celor trei ani şi jumătate prevederile acelei consacrări — „murind zilnic”, vărsându-Şi sufletul în moarte — epuizându-Şi viaţa, energia, puterea, în serviciul Tatălui, în serviciul urmaşilor Săi şi, în sens larg, în serviciul vrăjmaşilor Săi. În cele din urmă, dându-Şi seama că Se află aproape de încheierea acestui botez al morţii, când acesta să fie împlinit cu totul, şi simţind greutăţile, încercările, dificultăţile care deveneau tot mai mari cu fiecare moment, şi neavând pe nimeni care să compătimească — „Nici un om din popoare nu era cu El” — pe nimeni care să înţeleagă împrejurările şi condiţiile şi să-I poată împărtăşi tristeţea, oferindu-I compătimire, încurajare sau mângâiere — atunci, dorind sfârşitul încercării, El a exclamat: „Cât de mult doresc (cât sunt de strâmtorat, în dificultate până) să se împlinească ((439)) (botezul morţii Mele)! (Luca 12:50). Botezul Său a fost împlinit foarte curând după aceea, când a murit, strigând — „S-a sfârşit!”
Întreaga lume moare, nu numai Domnul şi Biserica, corpul Său; dar lumea nu participă în moartea lui Cristos cum participă Biserica, corpul Său. Este o mare deosebire. Întreaga lume este moartă cu tatăl Adam sub sentinţa sau blestemul lui, dar Domnul nostru Isus n-a fost din lume, n-a fost unul din cei care au murit în Adam. Am văzut deja că viaţa Lui a fost sfântă şi despărţită de a tuturor păcătoşilor, chiar dacă a avut o mamă pâmântească* — El n-a fost sub condamnare. De ce a murit El atunci? Scripturile răspund că El „a murit pentru păcatele noastre” — că moartea Lui a fost moarte de sacrificiu. Şi tot aşa este şi cu Biserica, corpul Său, botezată în El prin botez în moartea Lui — participanţi cu El în moartea Lui de sacrificiu. Prin natură copii ai lui Adam, „copii ai mâniei ca şi ceilalţi”, ei sunt întâi îndreptăţiţi din moartea adamică la viaţă, prin credinţă în Domnul nostru Isus şi prin lucrarea Sa răscumpărătoare; şi singurul scop al acestei îndreptăţiri la viaţă din condamnarea la moarte adamică este ca ei să poată avea privilegiul să fie botezaţi în Isus Cristos (făcuţi membri ai corpului Său, Ecclesia Sa) fiind botezaţi în moartea Sa — împărtăşindu-se de moarte ca sacrificatori împreună cu El. O! Ce mare deosebire este între a fi morţi în Adam şi a fi morţi în Cristos!
*Vol. V, cap. 4
Această taină a relaţiei noastre cu Cristos în sacrificiu, în botezul morţii acum, precum şi relaţia care rezultă şi unirea cu El în gloria care urmează, sunt de neînţeles pentru lume. Ea însă trebuie să fie apreciată de credincioşii Domnului şi este categoric susţinută în Scripturi în mod repetat. „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”; „dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El.” Noi suntem „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El (dacă facem botezul morţii cu El ca membre ale corpului Său), ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. 2 Tim. 2:12; Rom. 6:8; 8:17.
((440))
În versetul 4 al textului pe care-l examinăm apostolul repetă aceeaşi idee din alt punct de vedere, zicând — „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El”. Iarăşi nu se face nici o sugestie la botezul în apă, dar se face o declaraţie foarte clară a botezului morţii, a consacrării noastre spre moarte. Apostolul continuă şi duce mai departe ilustraţia, declarând de ce, sau motivul botezului nostru în moartea lui Cristos, şi zice: „Pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Apostolul se referă aici numai indirect la partea noastră în Întâia Înviere, când vom avea parte de gloria Domnului nostru în Împărăţia Lui: el se referă în primul rând la viaţa prezentă. Toţi care fac o consacrare deplină a vieţii lor Domnului, să fie morţi cu El, să fie sacrificatori împreună cu El în serviciul Adevărului, trebuie să se socotească separaţi şi deosebiţi de cei din jurul lor atâta vreme cât trăiesc în lume. Ei se angajează prin legământ să moară faţă de lucrurile pământeşti care-i absorb atât de mult pe alţii şi să le folosească, prin urmare, numai ca servi ai Creaţiei Noi. Creaturile Noi devin vii prin Răscumpărătorul faţă de lucrurile şi perspectivele cereşti, pe care lumea din jurul nostru nu le vede, nu le înţelege. În armonie cu aceasta, viaţa noastră în lume trebuie să fie nouă, distinctă, deosebită de a altora din jurul nostru, fiindcă noi suntem animaţi de spiritul nou, speranţele noi, scopurile noi, cereşti.
Ajungând la versetul 5, apostolul nu face încă nici cea mai vagă referire la botezul în apă, deşi unii la început ar putea gândi altfel despre aceste versete: „Dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui”. Dacă a ne face una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui s-ar înţelege că înseamnă botez în apă, ar însemna că se pune mai mare accent pe botezul în apă decât ar fi dispus să admită orice învăţător din lume. Care este cea mai vie speranţă a noastră ca creştini? Nu este oare să putem avea parte de învierea Domnului, Întâia Înviere? Apostolul a exprimat aceasta ca fiind marele lui ideal şi speranţă, zicând ((441)) — „Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui (ca membru al corpului Său, Biserica Sa) şi părtăşia suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui, şi astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea dintre cei morţi” (Filip. 3:10, 11). A înţelege că Romani 6:5 înseamnă că partea în învierea lui Cristos rezultă sigur din scufundarea în apă, ar face ca acest pasaj să le contrazică pe toate celelalte şi să forţeze raţiunea. De ce a fi făcut una cu apa sau a fi îngropat în apă ar duce la o parte în Întâia Înviere? Putem presupune liniştiţi că mii au fost făcuţi una cu apa, au fost îngropaţi sau scufundaţi în apă, care nu vor avea niciodată parte în Întâia Înviere — Învierea Cristosului.
Dar când înţelegem că acest verset, în armonie cu cele două care-l precedă, se referă la botezul în moarte, la a fi făcut una în moarte, în asemănarea morţii lui Cristos, atunci totul este clar, totul este raţional. După ce am fost chemaţi de Domnul să fim moştenitori împreună cu Fiul Său, să suferim cu El şi să fim morţi cu El, să trăim cu El şi să domnim cu El, ce siguri putem fi, dacă suntem credincioşi faţă de această chemare, dacă ne facem una sau ne îngropăm în moartea Sa, întocmai cum S-a îngropat El în moarte — ca soldaţi credincioşi ai lui Dumnezeu şi servi ai Adevărului — că vom primi în cele din urmă răsplata deplină promisă de Dumnezeu acestora, adică, o parte în Întâia Înviere — la glorie, onoare şi nemurire.
Botezul în moarte este botezul adevărat al Bisericii, după cum a fost şi botezul adevărat al Domnului nostru; botezul în apă este numai simbolul sau ilustraţia lui pentru noi, după cum a fost şi pentru El. Acest lucru este convingător arătat prin cuvintele Domnului nostru către doi dintre ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, care I-au cerut să le promită că în cele din urmă vor sta cu El în Împărăţie, unul la dreapta iar altul la stânga. Răspunsul Domnului nostru către ei a fost: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să . . . fiţi botezaţi cu botezul cu care sunt botezat (acum) Eu?” La declaraţia lor că erau dispuşi să se împărtăşească nu numai de înjosirea Lui, ci şi de botezul Lui în moarte, Domnul nostru le-a răspuns aprobator: „Paharul pe care îl beau Eu îl veţi bea şi cu botezul ((442)) cu care sunt botezat Eu veţi fi botezaţi” (Marcu 10:35-39). Tuturor celor chemaţi ai Săi, care sunt dispuşi din inimă pentru aceste experienţe, Domnul le va da privilegiul — precum şi ajutorul Său. Aceştia vor fi într-adevăr scufundaţi în moartea lui Cristos şi, ca o consecinţă, vor avea parte în Întâia Înviere şi în gloriile Împărăţiei aparţinătoare acesteia. Este evident faptul că Domnul nostru n-a făcut aici nici o referire la botezul în apă, căci aceşti doi ucenici fuseseră cu El de la începutul slujirii Sale şi ca reprezentanţi ai Săi botezaseră mulţi în apă cu botezul „pocăinţei spre iertarea păcatelor” — botezul lui Ioan (Ioan 3:22, 23; 4:1, 2; Marcu 1:4). Întrebarea Domnului nostru în privinţa dispoziţiei lor de a avea o parte în botezul Său n-a fost greşit înţeleasă de către apostoli. Ei nu s-au gândit că El dorea ca ei să se boteze iarăşi în apă; ei au înţeles bine că era vorba despre botezul voinţei lor în voinţa Lui şi a Tatălui, şi în consecinţă despre participarea lor cu El în sacrificiul Lui — murind zilnic, punându-şi viaţa pentru fraţi, până la sfârşit, până la moartea reală.
„Printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi
Într-un singur trup”
— 1 Cor. 12:12, 13 —
Nimeni să nu-l înţeleagă greşit pe apostol când se referă la botezul nostru în moarte cu Domnul nostru — „în moartea Sa” — că ar însemna botezul Spiritului sfânt. Moartea şi Spiritul sfânt sunt în mod clar distincte, iar cele două botezuri sunt separate şi distincte. Botezul în moarte este o problemă individuală, în care fiecare persoană care va deveni un membru al corpului lui Cristos trebuie să se consacre individual şi să-şi sacrifice voinţa. După aceea, sacrificiul fiindu-i acceptat, Domnul prin Spiritul Său ajută pe fiecare să-şi pună viaţa în serviciul Adevărului şi pentru fraţi — chiar până la moarte. Botezul Spiritului sfânt a fost un botez pentru întreaga Biserică. A avut loc în odaia de sus la Cincizecime şi n-a fost nevoie să fie repetat, fiindcă de atunci şi până acum n-a încetat să rămână cu Biserica. O repetare a unora dintre manifestările exterioare s-a făcut în cazul ((443)) lui Corneliu, dar numai ca dovadă pentru Petru şi pentru toţi credincioşii evrei, pentru Corneliu şi pentru toţi păgânii de atunci, că Dumnezeu nu face nici o deosebire sau discriminare între evrei şi neamuri. Scufundarea de la Cincizecime s-a făcut, ni se spune, prin umplerea odăii de sus cu Spiritul sfânt, aşa încât cei o sută douăzeci de fraţi prezenţi au fost toţi „umpluţi cu Duh sfânt”, apostolii primind pe lângă aceasta un simbol al favorii divine sub o formă asemănătoare unor limbi de foc despicate, aşezate pe fiecare dintre ei.
Această ungere cu Spirit sfânt corespunde cu ungerea cu uleiul sfânt al ungerii marilor preoţi şi a regilor lui Israel. Uleiul era turnat pe cap şi curgea în jos pe corp. Antitipul acestei turnări pe cap a fost împărtăşirea Domnului nostru cu Spirit sfânt la consacrarea Sa la vârsta de treizeci de ani, când Tatăl I-a dat spiritul „fără măsură” (Ioan 3:34). Când Cincizecimea a venit complet şi Capul nostru glorificat S-a înfăţişat înaintea Tatălui, făcând ispăşire pentru păcatele poporului Său, El a avut permisiunea „să-l toarne”, Spiritul sfânt de la Cincizecime scufundând Biserica Sa, semnalând astfel acceptarea lor de către El şi de către Tatăl, ca membri ai Ecclesiei Sale, corpului Său — membri ai Noii Creaţii. De atunci Biserica Sa, corpul Său, a continuat şi Spiritul sfânt a rămas în ea şi asupra ei; şi pe măsură ce încă un membru este adăugat la Biserică, la corpul Său, fiecare devine participant în acel unic botez al Spiritului care aparţine corpului şi umple corpul, Biserica.
Textul pe care-l avem în analiză leagă acest botez al Spiritului de la Cincizecime de botezul nostru individual în moarte şi ne arată relaţia dintre cele două. Ca oameni îndreptăţiţi suntem botezaţi în moarte; ca membri ai Noii Creaţii suntem unşi cu Spiritul sfânt şi făcuţi membri ai Ecclesiei, corpul lui Cristos. După cum am văzut deja, noi trebuie mai întâi să fim îndreptăţiţi din păcatul şi moartea adamică prin credinţă în Răscumpărătorul, pentru ca sacrificiul nostru să poată fi acceptat şi să fim socotiţi „morţi cu El” — cu Domnul nostru, Capul nostru. La fel, noi trebuie mai întâi să facem această consacrare sau jertfire a eului ((444)) nostru îndreptăţit şi să fim acceptaţi ca membri ai Noii Creaţii, pentru a începe procesul morţii care, prin harul Domnului, va duce la botezul nostru complet în moarte, în asemănarea botezului Domnului nostru în moarte, şi astfel ne va asigura o parte în „Întâia Înviere” a Sa. Aceasta este în armonie cu ceea ce deja am văzut, şi anume, că nu îndreptăţirea noastră ne face Noi Creaturi — membri ai corpului lui Cristos — ci botezul nostru în moarte cu El, după cum spune apostolul: „După cum trupul este unul şi are multe mădulare . . . tot aşa este şi Hristos. Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup . . . şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”. 1 Cor. 12:12, 13.
Acest veac al Evangheliei este „anul de îndurare al Domnului”, în care El binevoieşte să accepte sacrificiile credincioşilor, consacrarea lor deplină spre moarte. Fiecare sacrificator, răspunzând astfel la Chemarea veacului (Rom. 12:1), este imediat acceptat pentru un loc, ca membru în „Biserica Întâilor-născuţi ale căror nume sunt scrise în cer”. Dar această acceptare, după cum am văzut, nu încheie situaţia: se cere de la toţi cei care se consacră să „moară zilnic” — adică, atitudinea întregii lor consacrări să fie continuată zilnic până când şi ei pot declara în final: „S-a sfârşit”. Prin consacrare se cere ca această perseverenţă în sacrificiu şi facere de bine să fie continuată răbdător şi credincios, iar sfârşitul nostru, asemenea celui al Domnului şi Capului nostru, să fie moartea literală. După cum este scris: „Eu am zis: Sunteţi dumnezei (elohim — puternici), toţi sunteţi fii ai Celui-Prea-Înalt, dar veţi muri ca un om, veţi cădea ca unul dintre prinţi” (Biblia ebraico-engleză, J. P. Green — n. e.) — nu ca Prinţul Adam, condamnaţi, ci ca Prinţul Isus — participanţi în moartea Lui (Ps. 82:6, 7). Această credincioşie, acest proces de moarte zilnică este o cerinţă esenţială pentru întărirea chemării şi alegerii noastre; şi acestora care merg cu credincioşie în urmele Domnului El le promite gloria onoarea şi nemurirea rezervate biruitorilor credincioşi care vor constitui membrii Noii Creaţii, „chiar Cei Aleşi”. Cuvintele Domnului nostru sunt: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” ((445)) (Apoc. 2:10). Vedem că aşa cum a fost cu Domnul şi Capul ei, la fel este şi cu Biserica — consacrarea aduce primele roade ale Spiritului, credincioşia continuă binecuvântarea Spiritului, cu bucurii şi roade sporite, în timp ce terminarea cu credinţă a legământului în moartea reală este esenţială pentru primirea moştenirii depline — o parte în Întâia Înviere cu gloriile şi onorurile ei. Efes. 1:12-14; Rom. 8:16, 17.
Botezul cu foc
Am atras deja atenţia în mare măsură* asupra cuvintelor lui Ioan Botezătorul, spuse evreilor despre Isus: „El vă va boteza cu Duhul sfânt şi cu foc” (Mat. 3:11) — indicând astfel binecuvântările de la Cincizecime asupra israeliţilor şi focul mâniei lui Dumnezeu, „mânia Lui” completă (1 Tes. 2:16), care a venit asupra rămăşiţei acelei naţiuni. Botezul cu foc nu este o binecuvântare şi nici nu este înţelept că creştinii se roagă uneori pentru el. După cum un astfel de botez cu foc a fost la sfârşitul Veacului Iudeu asupra „plevei” din acea naţiune, tot aşa Domnul nostru arată că la sfârşitul acestui veac va fi un „foc” similar asupra clasei „neghină” din creştinătate — un botez al focului, strâmtorării, care va fi îngrozitor; „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Dan. 12:1.
*Vol. V, cap. 9
Botezul simbolic în apă
Am atras deja atenţia asupra diferitelor botezuri în apă la modă printre creştini şi aproape universal înţelese greşit de către ei a fi botezul adevărat; am arătat ce false şi necorespunzătoare sunt probele pe care se bazează aceste botezuri în apă, care nu pot afecta inima şi care cel mult sunt simboluri, dar nefiind văzute ca simboluri de către susţinătorii lor fiindcă ei nu discern clar botezul real în moarte cu Cristos. Ce simplă şi totuşi ce corectă devine această probă a botezului adevărat, în ceea ce priveşte Biserica lui Cristos — „corpul”, Ecclesia, ale căror nume sunt scrise în cer — nedepinzând de o înscriere pământească! ((446)) Acest botez adevărat este într-adevăr uşa de intrare în Biserica adevărată, căci nimeni nu poate fi admis sau înrolat ca membru al Bisericii, corpul lui Cristos, şi ca atare numele să-i fie scris în cer, decât dacă întâi a făcut acest botez al voinţei sale, al inimii sale, în moarte cu Cristos, şi astfel a fost introdus ca membru în Biserica Sa, care „împlineşte ce lipseşte necazurilor lui Hristos” (Col. 1:24). O, da! Asemenea credincioşi, făcând astfel de consacrare, astfel de botez în moarte cu Domnul, trebuie să fie toţi „grâu” adevărat — nici unul dintre ei să nu fie „neghină”. Uşa apei poate lăsa să intre atât „neghină” cât şi „grâu” în Biserica Baptistă; dar botezul în moarte ca uşă va admite numai clasa „grâu” în Biserica adevărată, fiindcă alţii nu vor vrea să vină sub condiţii, chiar dacă unii le vor imita într-o măsură, după cum „neghina” este o imitaţie a „grâului”.
Din acest punct de vedere se va observa că se pot afla membri ai Bisericii adevărate — botezaţi în Isus Cristos, fiind botezaţi în moartea Lui — printre presbiterieni, metodişti, luterani, eposcopali, congregaţionali, romano-catolici etc., ca şi printre ucenici şi baptişti. Pe de altă parte, indiscutabil că marea majoritate din toate denominaţiile (inclusiv ucenicii şi baptiştii scufundaţi în apă) n-au nici parte nici soartă în corpul lui Cristos, Ecclesia adevărată, fiindcă n-au intrat prin uşa adevărată în Biserica adevărată, prin botezul adevărat în „moartea Lui”. Această afirmaţie este indiscutabilă.
Punând astfel tot accentul pe botezul adevărat, cum face apostolul, ne întoarcem spre simbolul lui, botezul în apă, şi întrebăm, întâi, este simbolul potrivit sau necesar pentru cei care au făcut botezul adevărat? Apoi, dacă da, care este simbolul potrivit?
Este necesar botezul simbolic?
Mărturia Domnului şi a apostolilor arată clar caracterul potrivit al botezului în apă sau botezului simbolic, deoarece nu numai că ei înşişi au fost botezaţi în apă, dar au învăţat botezul în apă şi în privinţa altora — nu numai a evreilor, ci ((447)) şi a convertiţilor dintre neamuri. Am arătat deja că botezul Domnului nostru Isus a fost separat şi distinct de botezul lui Ioan pentru evrei în general — că n-a fost botezul pocăinţei pentru iertarea păcatelor — că Ioan n-a înţeles situaţia şi că Domnul nostru, instituind astfel simbolul morţii Sale, n-a încercat să explice un lucru pe care Ioan şi alţii din vremea aceea nu l-ar fi putut înţelege, fiindcă Spiritul sfânt nu fusese încă dat, deoarece Isus nu-Şi împlinise încă sacrificiul pentru păcatele noastre, nici nu fusese glorificat aşa încât să-Şi prezinte sacrificiul pentru noi. Remarcăm însărcinarea dată de Domnul nostru apostolilor, şi prin ei şi nouă, după cum este relatat în Matei 28:19, 20: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate popoarele, botezându-i în numele (prin autoritatea) Tatălui şi al Fiului şi al sfântului Duh”. Această însărcinare s-a aplicat la acest Veac Evanghelic întreg şi sub ea lucrează astăzi toţi slujitorii Adevărului. Domnul nu S-a referit aici la botezul cu Spirit de la Cincizecime, fiindcă nu stătea în puterea apostolilor să boteze pe cineva astfel. Domnul singur, şi numai El, a avut această autoritate şi a păstrat-o. Ea a fost însă acordată apostolilor şi tuturor învăţătorilor credincioşi ai Cuvântului Domnului, ca să instruiască pe oameni în privinţa harului lui Dumnezeu în Cristos — în privinţa îndreptăţirii lor, în privinţa sfinţirii lor, sau a consacrării sau botezului în moarte cu Cristos, dacă vreau să fie părtaşi ai naturii Sale noi şi ai gloriei viitoare. Iar botezul includea şi botezul simbolic sau botezul în apă, care trebuia să fie semnul exterior prin care consacrarea interioară, sau a inimii credinciosului, urma să se facă cunoscută tovarăşilor săi, întocmai cum Domnul nostru a făcut întâi consacrarea inimii faţă de Tatăl, iar apoi a simbolizat-o în apă.
Faptul că apostolii inspiraţi aşa au înţeles însărcinarea lor şi a noastră este evident din toate învăţăturile lor. Ei au învăţat întâi pe oameni în privinţa harului lui Dumnezeu în opera răscumpărării, încurajându-i să creadă pentru îndreptăţirea vieţii. Ei i-au îndemnat apoi spre o deplină consacrare a inimii, zicând: „Vă îndemn, dar, fraţilor (care ((448)) nu mai sunteţi păcătoşi, ci îndreptăţiţi de probă prin credinţă în Cristos şi de aceea numiţi membri ai „casei credinţei” sau „fraţi”), pentru îndurările lui Dumnezeu (din care aţi primit o parte în îndreptăţirea voastră), să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă (îndreptăţită), plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”. Aceasta era învitaţia de a se consacra, sau a se sacrifica, sau a se „boteza în moartea lui Hristos”. Toţi câţi au auzit cuvântul cu bucurie, în starea cuvenită a inimii, cu apreciere, au fost botezaţi — nu numai botezaţi cu adevărat în angajamentul lor de consacrare, ci şi botezaţi simbolic în apă, ca o mărturie exterioară a acestuia.
Să observăm următoarele mărturii, că botezul a fost obişnuit la toţi apostolii — nu numai la evrei dar şi la neamuri. Citim despre oamenii din Samaria: „Când au crezut pe Filip . . . au fost botezaţi atât bărbaţi cât şi femei (nu copii)” (Fapt. 8:12). Famenul etiopian convertit prin propovăduirea lui Filip a fost şi el botezat în apă (Fapt. 8:35-38). După ce Petru i-a propovăduit lui Corneliu şi casei lui, „Duhul sfânt s-a coborât peste toţi cei ce ascultau (apreciau) cuvântul (nu erau prin urmare copii). . . . Şi a poruncit să fie botezaţi” (Fapt. 10:44-48). Iarăşi citim: „Mulţi dintre corinteni care auziseră au crezut şi au fost botezaţi” (Fapt. 18:8). Mai citim iarăşi: „O femeie cu numele Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, care era temătoare de Dumnezeu, asculta. Domnul i-a deschis inima ca să ia aminte la cele vorbite de Pavel. . . . A fost botezată ea şi casa ei” (Fapt. 16:14, 15). Temnicerul din Filipi, când a crezut, a fost botezat de Pavel şi Sila în închisoare (Fapt. 16:33). Din nou citim: „Am mai botezat şi casa lui Ştefana”. 1 Cor. 1:16.
Este adevărat, apostolul în acest din urmă caz menţionează cât de puţini botezase el, dar aceasta, fără îndoială, a fost din cauza ţepuşului său în carne, vederea sa imperfectă; iar puţinii pe care-i botezase probabil că au primit acest serviciu din partea lui fiindcă n-a fost la îndemână nimeni altcineva potrivit pentru a-l face. El a mulţumit lui Dumnezeu că a botezat atât de puţini, dar aceasta nu implică faptul că şi-a schimbat gândul în ((449)) legătură cu caracterul potrivit atât al botezului real cât şi al simbolului acestuia; însă având în vedere faptul că se stârnise o dispută în Biserică — un spirit sectar sau de partidă care a făcut pe unii să spună: „Eu sunt al lui Pavel”, pe alţii: „Eu sunt al lui Apolo”, iar pe alţii: „Eu sunt al lui Chifa” etc. — apostolul era fericit că putea spune că el însuşi botezase foarte puţini, ca nu cumva unii dintre ei să poată pretinde că el făcea ucenici pentru sine, botezându-i în numele său, în loc de a face ucenici pentru Cristos, botezându-i în numele lui Cristos.
În lumina acestor declaraţii clare ale Scripturilor în privinţa învăţăturilor şi practicii Domnului şi ale apostolilor, într-adevăr îndrăzneţ om ar fi acela care ar declara că botezul în apă sau botezul simbolic nu este învăţat de Scripturi, sau că învăţătura dată despre el este aplicabilă numai la evrei, sau că a fost intenţionat numai ca o lucrare introductivă. Dimpotrivă, a fost atât învăţat cât şi practicat de la începutul veacului până în prezent, chiar dacă în forme şi cu ceremonii diferite şi cu concepţii mai mult sau mai puţin incorecte în privinţa sensului lui, confundând simbolul şi pierzând din vedere botezul real. Desigur că creştinii pe bune motive respectă botezul în apă ca fiind de instituire divină. Dacă mai sunt unii înclinaţi să contrazică acest lucru, noi nu ne certăm cu ei, dar credem că dacă un atare este onest şi a făcut în inima sa botezul real al voinţei sale în voinţa Domnului — dacă acesta a murit faţă de sine şi faţă de lume şi a înviat faţă de Dumnezeu, prin Isus Cristos Domnul nostru, Dumnezeu îi va descoperi chiar şi acest lucru la timpul cuvenit. Filip. 3:15.
Între timp noi ne vom bucura cu aceştia pentru că au găsit botezul real şi au devenit participanţi în el, felicitându-i pentru adevărul că este cu mult mai bine să vadă şi să se bucure de botezul real deşi sunt orbi faţă de simbol, decât să vadă simbolul şi să fie orbi faţă de realitate. În vederea acestui fapt, oricât de mult am favoriza botezul simbolic, nu putem baza părtăşia creştină pe el, ci numai pe botezul real în moarte cu Cristos. Ca atare, pe toţi cei care mărturisesc pe Domnul ca Răscumpărătorul lor şi o deplină ((450)) consacrare a inimii şi a vieţii faţă de El, noi îi acceptăm ca fraţi în Cristos Isus, membri ai Ecclesiei, ale căror nume sunt scrise în cer — Noi Creaturi în Cristos, fie că prin naştere sunt evrei sau neamuri, robi sau liberi, bărbaţi sau femei, botezaţi în apă sau nebotezaţi în apă.
Pe de altă parte, să nu se uite că fiecare parte a cunoştinţei aduce nu numai o creştere a privilegiului şi bucuriei, ci şi o creştere a responsabilităţii. Prin urmare, oricine ajunge să vadă frumuseţea şi autoritatea simbolului apei, ajunge în acelaşi timp la încă o probă în privinţa morţii voinţei sale — în privinţa botezului său real în moarte cu Domnul său. Nesupunerea în privinţa simbolului în aceste împrejurări, după cum grabnic se va vedea, ar însemna o retragere a jertfei şi astfel o nereuşită în a-şi întări chemarea şi alegerea.
Simbolul cuvenit al botezului
Nu vom încerca o discuţie despre mulţimea argumentelor pro şi contra stropirii, turnării şi scufundării — în privinţa modului iniţial apostolic în care se făcea botezul simbolic. Vom sugera însă că nici un prunc n-ar putea fi într-o stare de minte şi inimă care să-i permită să facă o consacrare sau un botez al voinţei sale în voinţa lui Cristos, aşa încât să moară împreună cu El faţă de sine şi faţă de lume. Vom mai insista asupra faptului că botezul simbolic n-ar putea fi făcut înainte de botezul real, ca acesta să aibă validitate, deoarece botezul simbolic este intenţionat a fi doar expresia exterioară sau mărturia a ceea ce deja a avut loc în secret între voinţa noastră, inima noastră şi Domnul.
Aceste lucruri fiind adevărate, înseamnă că marea majoritate a creştinilor n-au făcut niciodată un botez simbolic sau în apă, deoarece ei îl puteau primi numai după ce au făcut angajamentul de consacrare în mod conştient. Scufundarea în apă a adulţilor înainte de consacrare n-ar fi mai eficientă decât o baie obişnuită, n-ar fi un botez simbolic la fel cum nu este nici stropirea unui prunc neconsacrat. Prin urmare, se cade ca toţi să ne interesăm cu seriozitate care este botezul adevărat ((451)) în apă, simbolul adevărat, intenţionat de Domnul nostru, şi să ne supunem prompt. Şi fiecare inimă consacrată, „moartă” cu adevărat faţă de voinţa sa şi faţă de opiniile lumii, va fi vigilentă să cunoască şi să facă voinţa Domnului în această problemă ca şi în toate celelalte. Astfel de vigilenţă este implicată în expresia: „Vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus”. Rom. 6:11.
Chiar dacă am presupune că în subiectul despre modul botezului confuzia ar fi atât de completă, iar mărturia în privinţa procedurii Bisericii timpurii ar fi atât de încurcată, încât n-am avea nimic ce să ne îndrume să determinăm dacă modul botezului în apă al apostolilor a fost prin stropire, turnare sau scufundare, noi ne găsim acum la un punct unde, văzând clar ce anume constituie botezul real, este posibil să vedem clar ce constituie şi ce nu constituie simbolurile sau ilustraţiile lui. Examinând fiecare formă practicată, doar una singură pare să ilustreze moartea şi îngroparea cu Cristos. Nu putem vedea vreun simbol al morţii faţă de lume şi faţă de sine şi cu Cristos, în apa multă sau puţină stropită pe frunte, sau în găleata de apă turnată peste persoană. Dacă există vreo asemănare simbolică a morţii într-una din acestea, noi n-o putem discerne. Dar când ajungem să luăm în considerare scufundarea, vedem dintr-o privire o ilustraţie minunată, deosebită, remarcabilă, potrivită pentru tot ceea ce implică botezul real spre moarte. Nu numai că cuvântul grecesc baptizo înseamnă scufundare, acoperire, îngropare, copleşire, dar şi întreaga procedură legată de scufundarea cuiva pe spate în apă în numele lui Cristos este o ilustraţie remarcabilă a unei îngropări, potrivită în toate amănuntele. Cel care administrează botezul reprezintă în simbol pe Domnul nostru. Precum candidatul merge la el pentru botez, tot aşa mergem şi noi în inima noastră la Domnul. Mărturisind că prin noi înşine nu putem muri faţă de noi înşine şi faţă de lume, ne predăm în mâinile Domnului, cerându-I să ne accepte voinţa în locul faptei, şi voinţa fiindu-ne predată, cerând ca El să ne îngroape în moartea Sa — ca El să ne dea astfel de experienţe, disciplinări, ajutoare şi corecţii, care să ne permită cel mai bine să ne îndeplinim legământul de ((452)) consacrare. Când candidatul şi-a predat voinţa, cel care administrează botezul îl coboară pe acesta uşor în apă, şi în timp ce este încă pe spate în apă, neajutorat, el este o ilustraţie completă a neputinţei noastre de a ne ajuta în timp ce suntem în moarte; iar când cel care administrează botezul îl ridică iarăşi pe picioarele sale, vedem în ilustraţie exact ceea ce ne-a promis Domnul nostru — să ne învieze din morţi la timpul cuvenit prin puterea Sa. Nu încercăm să constrângem conştiinţa altora care se deosebesc de noi, dar din caracterul adecvat al simbolului ni se pare evident că autorul lui a fost Domnul. Cine altcineva ar fi putut aranja o ilustraţie sau un simbol atât de complet al acestuia?
Oricine a făcut deja botezul real — oricine s-a predat deja în mâinile lui Cristos, ca să moară cu El, îngropat în asemănarea morţii Lui, şi apoi vede frumuseţea acestei imagini simbolice, trebuie, credem noi, să aibă o dorinţă intensă să-l împlinească pentru sine. Cuvintele inimii sale trebuie desigur să fie: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu!”
Ce avantaje vor rezulta din supunerea la acest simbol? Răspundem că avantajul nostru nu rezultă din împlinirea doar a unei părţi din angajament, ci vom avea avantaj numai dacă vom căuta să împlinim toate cerinţele, de la început până la sfârşit — tot ce este inclus în predarea completă a voinţei noastre voinţei Domnului şi într-o străduinţă deplină de a umbla în urmele Sale. Dar, deşi avantajul deplin va rezulta la sfârşitul călătoriei, la Întâia Înviere cu gloria onoarea şi nemurirea ei, există o măsură de avantaj care se poate primi chiar şi acum. Satisfacţia minţii, pacea inimii, faptul că ne-am străduit asemenea Domnului nostru să „împlinim toată dreptatea” — acestea contribuie la acea pace a lui Dumnezeu care curge ca un râu, regulat, constant şi plin de forţă prin viaţa celor care sunt ai Lui — pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere, în inima noastră.
Avem mărturia apostolului, că „este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor” (Efes. 4:4-6). Rezultă că, după cum există numai un singur botez corect, tot aşa nu poate exista decât un singur simbol corect al lui; iar creştinii în general sunt ((453)) de acord că scufundarea în apă corespunde cel mai bine cu sensul cuvintelor scripturale. Ca o ilustraţie a acestui acord, să notăm comentariile ce urmează, venite de la persoane care, deşi probabil botezate cu adevărat în moartea lui Cristos, s-au încurcat aşa încât n-au ştiut cum să identifice simbolul în apă al botezului şi au ajuns la concluzia că este neimportant.
Unele mărturii despre acest subiect
John Calvin, presbiterian, spune: „Însuşi cuvântul «baptizo» înseamnă a scufunda. Este sigur că practica Bisericii primare a fost scufundarea”. Instituţii, Bk. IV, cap. 15, par. 19.
Dr. Macknight, presbiterian: „În botez persoana care se botează este îngropată sub apă”. „Cristos S-a supus să fie botezat; adică să fie îngropat sub apă”.
Dr. Philip Schaff, presbiterian: „Scufundarea şi nu stropirea a fost fără îndoială forma normală, originară. Acest lucru este arătat prin însuşi sensul cuvintelor greceşti, baptizo, baptisma, baptismas”. Istoria Bisericii Apostolice, pag. 568.
Într-o publicaţie mai târzie (1885) el scrie iarăşi despre aceste „comparaţii”, că „toate sunt în favoarea scufundării, mai degrabă decât a stropirii, după cum admit pe deplin cei mai buni exegeţi, catolici şi protestanţi, englezi şi germani”. Învăţătura Celor Doisprezece Apostoli, pag. 55, 56.
Martin Luther, luteran: „Botez este un cuvânt grecesc şi poate fi tradus «scufundare»”. „După mine toţi cei care urmează să se boteze trebuie scufundaţi cu totul în apă”. Lucrările lui Luther, Vol I, pag. 336.
John Wesley, metodist: „«Îngropat cu El prin botez» — făcând aluzie la vechea metodă de scufundare”.
Wall, episcopal: „După toate probabilităţile, scufundarea a fost modul în care binecuvântatul nostru Mântuitor a primit botezul şi desigur modul cel mai uzual şi mai comun prin care l-au primit şi vechii creştini”. Istoria botezului copiilor, Vol. I, pag. 571, Oxford, 1862.
Dean Stanley, episcopal: „În primele treisprezece secole practica aproape universală a botezului a fost cea despre care citim în Noul Testament şi care este însuşi sensul cuvântului «a boteza» — că aceia care erau botezaţi erau ((454)) scufundaţi, afundaţi, adânciţi în apă”. Instituţii creştine, pag. 17.
Brenner, romano-catolic: „O mie trei sute de ani botezul a fost în mod general şi cu regularitate o scufundare a persoanei în apă”, Expunere istorică a administrării botezului, pag. 306.
„Persoana era scufundată cu totul în apă.” Enciclopedia lui Kitto.
„Botez, adică, a afunda sau scufundare.” Enciclopedia americană.
„Botezul a fost iniţial administrat prin scufundare.” Enciclopedia lui Brande.
„Botez înseamnă scufundare.” Dicţionarul biblic de Smith.
„Baptizo, a afunda în sau sub apă.” Lexiconul grec de Liddel şi Scott.
„A scufunda, a afunda.” Lexiconul grec de Robinson.
„A scufunda, a afunda, a lăsa sub apă.” Lexiconul lui Greenfield.
Cine poate administra botezul
Deoarece toţi consacraţii, toţi cei botezaţi în moartea lui Cristos constituie „Preoţimea Împărătească”, şi membri ai corpului uns al Domnului, înseamnă că ei sunt însărcinaţi prin Matei 28:19 nu numai să înveţe pe oameni şi astfel să-i îndrume spre botez sau spre îngroparea voinţei lor în Domnul, dar ar fi la fel însărcinaţi şi să le facă simbolul acestei consacrări, botezul în apă. Şi, mai mult, dacă nu se poate găsi nici o astfel de persoană consacrată care să fie convenabilă pentru serviciul simbolului, nu putem concepe nici o obiecţie raţională care s-ar putea ridica împotriva administrării simbolului de către un credincios neconsacrat, sau chiar de către o persoană din lume, un necredincios, deoarece contractul real este între Domnul şi persoana care se consacră; şi după cum nu botezul în apă este cel real, ci este numai o ilustraţie, tot aşa, cel care îl administrează nu este Domnul, ci numai un om, şi fie că este un om bun fie că este unul rău, el va acţiona numai ca reprezentant în interesul şi serviciul celui scufundat. Totuşi, în aceasta ca şi în toate lucrurile legate de Ecclesie există un aranjament şi o ordine generală care este bine să fie respectate: ((455)) aceasta ar arăta că persoanele cele mai potrivite pentru astfel de serviciu ar fi bătrânii aleşi.
Forma cuvintelor
Scripturile nu ne dau o anumită formă a cuvintelor pentru acest serviciu şi se poate vedea imediat că acestea au importanţă secundară — că botezul ar fi tot aşa de valabil chiar dacă nu s-ar folosi deloc cuvinte, deoarece, aşa cum s-a spus mai sus, contractul real este între cel botezat şi Domnul, iar actul botezului în apă este mărturisirea deschisă a lui. Prin urmare, problema nu este ce crede sau nu crede, ce spune sau nu spune cel care îl administrează, ci care este gândul şi intenţia inimii celui care se botează simbolic. Cu toate acestea, bazându-ne judecata pe cuvintele Domnului nostru, din Matei 28:19, şi pe cuvintele apostolului, din Romani 6:3, noi recomandăm pentru această ocazie ca o formă simplă de cuvinte raţionale, următoarele:
„Frate, Ioan (sau alt nume creştin), în numele Tatălui, al Fiului şi al Spiritului sfânt, prin această autoritate, te botez în Cristos”.
Repetarea simbolului
Din cauză că sensul adevărat al botezului s-a pierdut de atâta timp din vedere, primim multe întrebări de la cei care au fost deja scufundaţi în apă, cu privire la validitatea botezului lor în apă şi dacă ar fi potrivit sau nu să repete simbolul. Răspunsul nostru este că simbolul nu trebuie să fie repetat; dar, deoarece n-ar avea sens şi valoare mai mare decât orice altă baie sau scufundare în apă dacă n-a urmat consacrării depline spre moarte, fiecare trebuie să decidă pentru sine dacă s-a supus sau nu acestei mărturii. Dar dacă botezul în apă a urmat consacrării sau botezului în moarte, n-ar fi necesar să se repete — chiar dacă cunoştinţa despre acest subiect a fost deficitară.
Botezul pentru morţi
„Altfel, ce vor face cei care se botează pentru cei morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum, de ce se mai botează pentru ei?” 1 Cor. 15:29.
O neînţelegere legată de ceea ce vrea să spună apostolul prin cuvintele de mai sus a dus în timpul „Veacurilor ((456)) Întunecate” la un botez înlocuitor: creştinii ai căror prieteni muriseră fără să fie botezaţi erau botezaţi în mod reprezentativ pentru ei. Vederile corecte despre ceea ce constituie botezul adevărat ne arată imediat inconsecvenţa unei asemenea proceduri. O persoană n-ar putea să se consacre pentru altă persoană, la fel cum n-ar putea nici să-şi transfere viaţa naturală sau spirituală altei persoane. Această neînţelegere a cuvintelor apostolului a condus însă la confuzie în mintea multora, care nu reuşesc să recunoască ce mare cădere a avut loc la scurtă vreme după moartea apostolilor şi ce fanteziste şi iraţionale au fost multe din teoriile şi obiceiurile introduse atunci.
Subiectul apostolului este învierea morţilor, şi aici el susţine şi elaborează această doctrină. În mod evident se făcuseră atacuri împotriva credinţei Bisericii din Corint în privinţa învierii morţilor. Ca parte din argumentarea lui, în versetul pe care-l avem în analiză el atrage atenţia Bisericii asupra faptului că ei toţi fuseseră botezaţi şi că botezul lor însemna sau simboliza moartea, după cum tocmai am văzut în cele anterioare. Apoi, arătându-le lipsa de consecvenţă a noii lor poziţii, el întreabă în ce consta înţelepciunea sau valoarea unei asemenea consacrări spre moarte cum sugera botezul lor, dacă noua teorie că morţii nu înviază ar fi adevărată. Ei se consacraseră pentru a fi membri, pentru a muri unul cu altul şi unul pentru altul în părtăşie cu Cristos, şi astfel a fi morţi cu El şi ca membri ai corpului Său, membri ai marelui sacrificiu de ispăşire pentru lumea moartă, fiindcă ei sperau în învierea promisă.
Argumentul apostolului este că întreaga poziţie creştină stă sau cade împreună. Dacă nu este nici o înviere a morţilor, atunci cei care au adormit în Cristos sunt pierduţi, ca şi restul lumii; şi dacă aşa stă cazul şi nu este nici o speranţă viitoare nici pentru Biserică nici pentru lume prin Biserică, de ce să ne consacrăm noi viaţa spre moarte? Noi suntem botezaţi în moarte cu Cristos, botezaţi pentru morţi, cu scopul ca în curând să putem fi asociaţi cu El ca Dătătorul de viaţă al lumii — Sămânţa lui Avraam.
Noua Creaţie – Judecata Noii Creaţii
STUDIUL IX
Iehova marele Judecător al universului — Toate binecuvântările, favorurile etc., sunt de la Iehova prin Fiul — Noua Creaţie va fi asociată şi moştenitoare împreună cu Cristos — „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” — Judecata Tatălui pentru condamnarea omenirii este deja exprimată — Judecata în timpul Mileniului este o judecată cu milă şi ajutor — Judecata executivă finală va fi dreptate fără milă — Judecata Noii Creaţii în timpul Veacului Evanghelic — Noua Creaţie este judecată după legea desăvârşită a iubirii — Supravegherea Corpului de către Capul glorios — „Cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” — Noi ar trebui să ne judecăm corect — „Cel care mă judecă este Domnul” — Biserica trebuie să judece anumite lucruri — „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta” — Iertaţi de şaptezeci de ori câte şapte — Insulte la adresa Bisericii — Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Cristos
Am văzut deja* că întreaga lume a fost judecată ca nevrednică de viaţă veşnică de către marele Judecător Suprem, Iehova, când Adam, părintele ei iniţial, a eşuat în încercare. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea (ca pedeapsă sau sentinţă), şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit” (Rom. 5:12). Eşecul lui Adam şi sentinţa cu moartea au sigilat cu aceeaşi sentinţă pe toţi copiii lui. Căderea lui, neajunsul lui, păcatul lui, s-au extins în mod natural cu forţă şi avânt crescut asupra tuturor urmaşilor săi. Am văzut deja că această sentinţă a fost în toate privinţele o sentinţă justă, şi ca atare irevocabilă — că marele Judecător al universului, hotărând în mod just nevrednicia de viaţă veşnică a omului, nu-şi putea retrage sentinţa, nu putea declara că ceea ce era greşit era corect şi ((396)) cei nevrednici erau vrednici de viaţă durabilă. Dar am văzut de asemenea că El a avut compasiune pentru noi şi că în planul Său îndurător, alcătuit înainte de întemeierea lumii, a analizat şi a făcut pregătiri pentru răscumpărarea întregii omeniri**, pentru acordarea unei noi încercări sau judecăţi tuturor membrilor ei — prevăzând de asemenea ca preaiubitul Său Fiu, a cărui operă răscumpărătoare a făcut posibilă împăcarea, să fie Mijlocitorul acestui aranjament nou pentru binecuvântarea şi ridicarea rasei noastre. Am văzut de asemenea că perioada acestei judecări şi ridicări a celor ascultători este Veacul Milenar, care este rezervat să fie Ziua de Judecată sau ziua de încercare a lumii, şi care va da fiecăruia o posibilitate, nu numai să ajungă la o cunoştinţă de Domnul şi în armonie cu El, dar, pe lângă aceasta, să-şi dovedească vrednicia de viaţă veşnică prin loialitate şi ascultare. În legătură cu aceasta avem cuvintele apostolului: „Dumnezeu . . . a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit”***. Fapt. 17:30, 31.
*Vol. I, cap. 7
**Vol. V
***Vol. I, cap. 8
Fără nici o îndoială, Iehova este Judecătorul Suprem, iar Legea lui este standardul suprem, conform căruia trebuie luate toate deciziile în privinţa vieţii veşnice. Astfel apostolul se referă la „Dumnezeu Judecătorul tuturor” şi arată că vorbeşte despre Tatăl, prin faptul că în aceeaşi propoziţie se referă la Isus ca Mijlocitorul (Evr. 12:23, 24). Apoi el iarăşi spune: „Domnul va judeca pe poporul Său” şi „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Evr. 10:30; Rom. 12:19). În aceste citate din Vechiul Testament (Ps. 50:4; Deut. 32:35, 36), Domnul la care se face referire este Iehova. Apostolul spune iarăşi: „Dumnezeu va judeca prin Isus Hristos secretele oamenilor (lumii)” (Rom. 2:16; 3:6). Iehova a fost Legiuitorul şi Judecătorul originar şi El Îşi va menţine veşnic această poziţie şi relaţie cu toate creaturile Sale. El nu-Şi va da onoarea altuia (Isa. 42:8). Tot aşa, în Scripturi ne arată că El este Păstorul poporului Său. „Domnul este ((397)) păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic” (Ps. 23:1). El iarăşi se denumeşte Răscumpărătorul poporului Său: „Orice făptură va şti că Eu sunt Domnul, Mântuitorul tău, Răscumpărătorul tău” ( Isa. 49:26). În cel mai înalt sens al cuvântului, Iehova Însuşi este centrul întregului plan de mântuire şi al fiecărui aspect al lui; şi orice altă vedere asupra acestei probleme este greşită.
Totuşi, după cum Tatăl a binevoit să creeze toate lucrurile prin Fiul (Ioan 1:1) — tot aşa, în toate lucrurile a binevoit să-L înalţe pe Domnul nostru Isus ca instrumentul Său onorat. Din acest punct de vedere observăm că toate binecuvântările, toată autoritatea, toate favorurile au pornit de la Tatăl şi prin Fiul, şi că Noua Creaţie, asociată cu Fiul, sunt făcuţi astfel slujitori şi împreună-moştenitori ai harului lui Dumnezeu.
În sens atât de complet Tatăl ceresc „Se odihneşte de lucrarea Sa” şi-L foloseşte pe Fiul ca agentul Său onorat, încât iubitul nostru Răscumpărător a putut spune: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22). Domnul nostru a rostit aceste cuvinte înainte de a fi terminat la Calvar lucrarea pe care Tatăl I-o dăduse de făcut, dar El a vorbit din punctul de vedere al lucrării complete; căci, aşa cum am văzut deja, încercarea Sa în privinţa calificării pentru lucrarea intenţionată de Tatăl urma să fie determinată prin credincioşia Sa chiar până la moarte. Astfel, El nu numai că Şi-a demonstrat vrednicia de a fi Mare Preot credincios şi milos, ci prin propriul sânge a garantat un Legământ Nou pentru lume şi a deschis o cale nouă a vieţii, şi a câştigat „cheile morţii şi ale locuinţei morţilor” — dreptul de a le spune morţilor din marea închisoare a morţii, „ieşiţi afară”, şi dreptul de a binecuvânta şi ridica pe toţi câţi vor asculta glasul Său cu supunere. Strict vorbind, din momentul învierii Domnului nostru, Tatăl I-a încredinţat Fiului toată judecata, şi atunci El a declarat: „Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Mat. 28:18), şi primul act de exercitare a autorităţii Sale a fost însărcinarea apostolilor ca reprezentanţi ai Săi, să înceapă ((398)) lucrarea de adunare a membrilor clasei Mireasă, Biserica, Ecclesia, membrii-tovarăşi ai Săi în Noua Creaţie.
Judecata Tatălui în privinţa omenirii fusese deja exprimată şi-i condamnase pe toţi; şi orice altă judecată din partea Lui, sub legile dreptăţii absolute, nu putea fi de nici un folos deosebit pentru cineva din rasa condamnată — căci toţi „au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu”. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar”; iar standardul divin nu acceptă nimic mai puţin decât dreptate absolută — perfecţiune. Prin urmare, aranjamentul divin a fost ca Domnul nostru Isus să fie Mijlocitorul, intermediarul, Acela care să satisfacă dreptatea şi să reprezinte rasa decăzută, precum şi Acela spre care dreptatea Tatălui să privească în calitate de reprezentant al omului şi care să răspundă pentru rasă. Isus va ocupa această funcţie mijlocitoare între Dumnezeu şi oameni până când va fi realizat pe deplin lucrarea intenţionată — până când va fi adus iarăşi în armonie deplină cu Dumnezeu fiecare creatură care, fiind adusă la o cunoştinţă de Creatorul său şi de legile Sale drepte, va dori să fie şi să lucreze în armonie deplină cu ele. Mai mult de atât, „toată judecata” Sa va include şi executarea constatărilor Sale, căci El nu numai că va răsplăti pe ascultători, ci şi va „nimici pe cei care strică pământul” — va nimici pe păcătoşii cu voia, va nimici dintre oameni pe toţi cei care nu vor vrea să-I asculte glasul, porunca, instrucţiunile, curmând tot păcatul şi nesupunerea, inclusiv ultimul vrăjmaş — moartea. 1 Cor. 15:25-28; Apoc. 11:18; 2 Tes. 2:8; Evr. 2:14.
Această judecare va fi făcută de către El în parte ca Mijlocitor în timpul Mileniului — luând în considerare imperfecţiunile omenirii şi pedepsind şi răsplătind corecţional — iar în parte ca locţiitor sau reprezentant al lui Iehova, la încheierea Mileniului — acordând răsplăţi eterne, de viaţă veşnică celor găsiţi vrednici şi de nimicire veşnică celor găsiţi nevrednici. Iar această ultimă judecată executivă va fi pe linia dreptăţii fără milă — folosul şi scopurile cuvenite ale milei fiind îndeplinite prin ((399)) domnia Sa Milenară, în care mila şi ajutorul vor fi acordate fiecărui membru al rasei de către Răscumpărătorul lor. Şi corpul lui Cristos, Biserica, va fi asociat cu El în diferitele aspecte ale binecuvântării, judecării, conducerii, corectării etc. din Veacul Milenar de compasiune şi ajutorare — şi, posibil, şi în pronunţarea şi impunerea răsplăţilor şi pedepselor finale.
Înainte de a merge mai departe ca să observăm în mod special judecata sau încercarea Noii Creaţii în timpul Veacului Evanghelic, înainte de Împărăţia Milenară, trebuie să ne imprimăm adânc în minte faptul că toate aceste proceduri, judecăţi etc. sunt de la Tatăl, deşi sunt prin Fiul şi prin Biserică; întocmai cum citim şi despre învierea din morţi, că Dumnezeu a înviat din morţi pe Domnul nostru Isus prin puterea Sa şi că El ne va învia şi pe noi; cuvinte despre care noi credem că sunt în deplină armonie cu declaraţia Domnului nostru că, „Eu îl voi învia în ziua de la urmă”. „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi.” „Eu sunt învierea şi viaţa.” 1 Cor. 6:14; Ioan 6:39; 14:3; 11:25.
Judecata sau încercarea Noii Creaţii trebuie să aibă loc în acest veac Evanghelic, înainte ca Mileniul să fie introdus complet, deoarece Noua Creaţie, Cap şi corp, este cea care va face lucrarea veacului Milenar. În armonie cu aceasta Domnul spune că noi „nu venim la judecată (crisis)” odată cu lumea (nu vom avea parte de judecata sau încercarea lumii din ziua Milenară), „ci am trecut (deja) din moarte la viaţă (înaintea lumii)”, îndreptăţiţi prin credinţă şi ascultare ca membri ai corpului Său (Ioan 5:24). Astfel deci, timpul prezent, viaţa prezentă, pentru fiecare consacrat este ziua sa de judecată, ziua sa de încercare, ziua sa de probare — pentru a se hotărî dacă va fi sau nu va fi socotit vrednic de viaţă sub condiţiile chemării şi consacrării sale. Cuvintele apostolului sunt în armonie cu aceasta: „Judecata (krima, decizia finală) începe de la casa lui Dumnezeu” (1 Pet. 4:17). După cum sugerează apostolul, Noua Creaţie capătă o idee înaltă despre cerinţele sau condiţiile divine pentru viaţă veşnică, atunci când ia în considerare faptul că acei care au ((400)) părăsit păcatul şi şi-au îndreptat inimile spre a cunoaşte şi a face voinţa divină trebuie să treacă printr-un timp de încercare ca să-i probeze şi să le facă desăvârşit caracterul — aşa cum poate aproba Domnul.
Cine este judecătorul noii creaţii Şi care este legea sau standardul după care este judecată ea
Răspundem că noi suntem judecaţi după Legea desăvârşită a Iubirii, a Tatălui nostru din cer — că noi am fost îndreptăţiţi de El („Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte”) şi angajamentele noastre de consacrare au fost făcute faţă de El, şi că toată Creaţia Nouă, atât Capul cât şi membrii subordonaţi, sunt responsabili faţă de Tatăl, „Dumnezeu, judecătorul tuturor”. Dar aceasta nu schimbă sau nu intervine în ceea ce am văzut deja în privinţa metodelor Tatălui de a lucra cu noi. Dacă El lucrează cu noi şi ne permite să ne apropiem de tronul harului Său ceresc, aceasta este fiindcă ne-a făcut acceptabili în Cel Preaiubit — în Domnul şi Capul nostru, numai sub haina Sa de dreptate putându-ne apropia de Tatăl sau putând avea favoarea Sa. Cu toate acestea, toată puterea, toată autoritatea, este dată Fiului ca agentul şi reprezentantul Tatălui, şi astfel vedem că deşi avem de-a face direct cu Tatăl, El ne acordă audienţă numai prin Avocatul nostru — întocmai cum la o curte pământească un avocat reprezintă pe clientul său. Lumea în timpul Veacului Milenar nu va avea acces sau nu va avea de-a face direct cu Tatăl prin Avocat, ci, dimpotrivă, va avea de-a face direct cu Cristosul până la încheierea veacului, când cei desăvârşiţi vor fi prezentaţi Tatălui.
Noua Creaţie este concepută de Tatăl — copiii Săi, nu copiii lui Cristos; şi Tatăl este Cel care pedepseşte pe orice fiu pe care-l primeşte. De asemenea suntem învăţaţi în mod special să ne rugăm la tronul de har al Tatălui — spre care Isus Răscumpărătorul nostru a deschis calea. Şi totuşi, cuvintele Răscumpărătorului nostru sunt adevărate în sensul cel mai absolut: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Relaţia Domnului Isus cu Biserica este aceea dintre ((401)) Cap şi corp, şi Capul ia cunoştinţă şi judecă sau hotărăşte în privinţa tuturor intereselor corpului, îndrumându-i calea, corectându-i dificultăţile, uşurând şi dând fiecărui membru ajutor general şi mângâiere, sprijin şi putere, folosind adesea pe ceilalţi membri ai corpului ca slujitori sau servi ai acestuia. Totuşi, deoarece fiecare trăsătură a acestei lucrări se face în numele şi prin îndrumarea Tatălui, în mod cuvenit este considerată ca fiind de la Tatăl şi prin Fiul. 1 Cor. 8:6.
În armonie cu aceasta citim de asemenea: „Dacă chemaţi ca Tată pe Cel care judecă fără părtinire” etc. Şi iarăşi: „Tatăl Meu este viticultorul. Pe orice mlădiţă care n-aduce roadă în Mine, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă” (1 Pet. 1:17; Ioan 15:1, 2). Totuşi, faptul că funcţia Lui de Cap al nostru este pe deplin recunoscută şi că aceste disciplinări, curăţiri etc. sunt realizate în noi şi faţă de noi prin El, ca agent al Tatălui, este evident din declaraţia aceluiaşi apostol: „Înfricoşător lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu”. Astfel el dă învăţătura că noi nu suntem direct în mâinile viului Dumnezeu, nici direct sub administrarea Legii Sale inflexibile. Noi suntem în Cristos Isus, acoperiţi de meritul Lui şi trataţi prin El, în calitate de Cap şi Învăţător al nostru, sub prevederile îndurătoare ale Legământului Avraamic, devenit eficient faţă de noi prin sângele Lui.
Supravegherea gloriosului Cap asupra Bisericii sale
Nu ne putem îndoi de iubirea şi grija Capului nostru glorificat faţă de Biserica Sa — „corpul”, „mireasa” — chiar dacă El nu ne-a dat nici o declaraţie explicită asupra acestui subiect. Totuşi, în ultimul mesaj către credincioşii Săi, El arată în mod foarte special că El este cel care stă ca topitorul şi curăţitorul leviţilor antitipici, inclusiv al Preoţimii Împărăteşti. Să ascultăm cuvintele Sale către cele şapte biserici din Asia Mică, reprezentative pentru cele şapte epoci ale experienţei unicei Biserici:
„Adu-ţi deci aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te . . . altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui.” „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” „Am câteva lucruri împotriva ta . . . Pocăieşte-te deci, altfel ((402)) voi veni la tine curând şi Mă voi război cu sabia gurii Mele.” „Celui care va birui îi voi da din mana ascunsă.” „Iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea . . . I-am dat timp să se pocăiască . . . o arunc . . . le trimit un mare necaz . . . Voi lovi cu moartea pe copiii ei; şi toate bisericile vor cunoaşte că Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inimile; şi voi răsplăti fiecăruia dintre voi după faptele voastre . . . Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri.” „N-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezului Meu. . . . Cel care va birui … Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii.” „Iată ce zice . . . Cel care are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu va deschide.” „Iată, îţi dau din cei care sunt în sinagoga Satanei . . . să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea.” „Pe cel care va birui îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu.” „Fiindcă eşti căldicel, nici rece nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea.” „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti . . . Eu mustru şi diciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de râvnă şi pocăieşte-te.” Apoc. 2 şi 3.
Ne amintim de asemenea pildele Domnului nostru despre Mine şi Talanţi, în ambele arătând că la întoarcerea Sa va da răsplăţi credincioşilor Săi; „va da viaţa veşnică celor care prin stăruinţa în bine caută slavă, cinste şi neputrezire” — altora, mânie în ziua mâniei. Pildele ilustrează clar distribuirea acestor răsplăţi servilor Săi, după gradul de credincioşie, de către „tânărul de viţă nobilă” după ce a fost învestit cu autoritate regală, iar apoi Se va ocupa de vrăjmaşii Săi. Totuşi, apostolul atribuie Tatălui atât răsplătirea cât şi pedepsirea. Cheia problemei se află în cuvintele Domnului nostru, „Eu şi Tatăl Meu suntem una” — noi lucrăm la unison în toate lucrurile.
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi”
— Matei 7:1, 2 —
Judecătorii competenţi ai Bisericii sunt Tatăl şi Fiul — Fiul fiind reprezentantul Tatălui, căruia El I-a încredinţat ((403)) toată judecata (Ioan 5:22, 27). Noile Creaturi nu sunt competente să se judece unii pe alţii din două motive: (1) Puţini dintre ei înţeleg pe deplin şi apreciază Legea divină a Iubirii care guvernează totul. (2) Evident, puţini îşi pot citi propriile inimi fără să greşească; mulţi se judecă fie prea aspru fie prea îngăduitor şi ca atare ar trebui să decline a sta să judece inima altuia, ale cărui motive ar putea fi departe de a fi apreciate. Din cauza incompetenţei noastre de a judeca, Domnul — în timp ce ne asigură că aceasta va fi una dintre funcţiile noastre viitoare în Împărăţie, după ce ne vom califica prin participare în Întâia Înviere — interzice acum orice judecată individuală printre urmaşii Săi, şi îi ameninţă că dacă persistă în a se judeca unul pe altul nu trebuie să se aştepte la mai multă milă şi îngăduinţă decât arată ei faţă de alţii (Mat. 7:2; Luca 6:38). Acelaşi gând este întărit şi în rugăciunea dată nouă ca exemplu: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”. Mat. 6:12.
Aceasta nu este o regulă arbitrară prin care Domnul ne va trata nedrept şi fără generozitate, dacă noi îi tratăm pe alţii în felul acesta: dimpotrivă, aici este implicat un principiu corect. Noi suntem prin natură „copii ai mâniei”, „vase . . . pregătite pentru pieire”; şi chiar dacă Domnul Îşi propune cu îndurare să ne binecuvânteze şi să ne elibereze de păcatele şi slăbiciunile noastre şi să ne desăvârşească prin Răscumpărătorul nostru, El va face acest lucru numai cu condiţia acceptării Legii Sale de Iubire şi a conformării inimii noastre cu ea. El nu-Şi propune să accepte pe cei neregeneraţi şi să aibă „copii ai mâniei” în familia Sa. Ca să fie potriviţi pentru un loc în casa Tatălui formată din multe locaşuri (planuri de existenţă) (Ioan 14:2), toţi trebuie să înceteze a fi copii ai mâniei şi să devină copii ai Iubirii — fiind schimbaţi din slavă în slavă de Spiritul Domnului nostru, spiritul Iubirii. De aceea, oricine refuză să dezvolte spiritul Iubirii şi insistă, contrar acestuia, să judece necaritabil pe ceilalţi ucenici, dovedeşte că nu creşte în cunoştinţă şi har, că nu este schimbat din slavă în slavă în asemănarea inimii cu Domnul, că nu este un adevărat urmaş ((404)) al Domnului, şi, prin urmare, nu trebuie să i se acorde mai multă milă decât acordă el însuşi în încercarea sa de a copia pe Domnul său. Gradul asemănării cu Domnul (în iubire) va fi demonstrat prin mila şi generozitatea sa faţă de semeni în gând, cuvânt şi faptă.
O, dacă toţi cei concepuţi de Spirit, „Noua Creaţie”, şi-ar putea da seama că acest spirit al judecării (condamnării), vai! atât de obişnuit (într-adevăr, aproape „păcatul care înfăşoară” poporul Domnului), măsoară lipsa lor de spirit al Iubirii — lipsa lor de Spirit al lui Cristos — care, fiind total absent, ne-ar dovedi că „nu suntem ai Lui” (Rom. 8:9). Suntem convinşi că, cu cât acest fapt va fi înţeles mai repede, cu atât va progresa mai repede marea transformare „din slavă în slavă”, atât de esenţială pentru acceptarea noastră finală ca membri ai Noii Creaţii.
Dar puţini din poporul Domnului îşi dau seama în ce măsură îi judecă pe alţii, şi aceasta cu o asprime care, dacă Domnul ar aplica-o faţă de ei, în mod sigur i-ar exclude de la Împărăţie. Sub făgăduinţa generoasă a Domnului nostru că vom fi judecaţi tot atât de îngăduitor cum îi judecăm noi pe alţii, ne-am fi putut teme că tendinţa ar fi spre prea mare bunăvoinţă, prea mare îndurare, şi că cuvintele „nu se gândeşte la rău” ar putea fi duse la extremă. Dar nu este aşa! Toate forţele naturii decăzute sunt ferm fixate în direcţie opusă. Au trecut mai bine de optsprezece secole de când Domnul nostru a făcut această propunere generoasă, să ne judece tot atât de îngăduitor cum îi judecăm noi pe alţii, şi totuşi ce puţini ar putea pretinde multă milă sub această promisiune! Ar fi folositor să ne examinăm aplecarea de a-i judeca pe alţii. Să facem acest lucru, cu rugăciune.
Mintea carnală sau decăzută este egoistă; şi în măsura în care ea este pentru sine, este împotriva altora — dispusă să se aprobe sau să se scuze pe sine şi să dezaprobe şi să condamne pe alţii. Acest lucru este atât de bine înrădăcinat, încât este un obicei inconştient, cum am clipi sau am respira. Acest obicei este mai pronunţat unde educaţia este mai avansată. Mintea recunoaşte idealurile şi standardele mai înalte şi imediat măsoară pe fiecare după ele, găsind desigur ((405)) ceva greşit la toţi. Ea îşi găseşte plăcerea în a repeta greşelile şi slăbiciunile altora, în timp ce pe ale sale de acelaşi fel sau de alt fel le ignoră — şi uneori cu ipocrizie chiar denunţă slăbiciunile altuia, tocmai cu scopul de a şi le ascunde pe ale sale sau de a lăsa impresia că are caracter superior în privinţa chestiunii în discuţie. Astfel este dispoziţia josnică, vrednică de dispreţ a vechii naturi decăzute. Mintea nouă, concepută de Spiritul Domnului, Spiritul sfânt al Iubirii, este de la început în conflict cu această minte veche egoistă, sub îndrumarea Cuvântului Domnului — sub Legea Iubirii şi sub Regula de Aur, şi ajunge tot mai mult în conflict pe măsură ce creştem în har şi cunoştinţă. La început toate Creaturile Noi sunt numai „prunci în Cristos” şi apreciază noua Lege numai vag; dar dacă nu ajung la creştere şi nu apreciază Legea Iubirii şi nu se ridică la înălţimea ei, marele premiu nu va fi câştigat.
Legea Iubirii spune: este ruşine ca slăbiciunile şi neajunsurile fraţilor sau ale altora să fie expuse în faţa lumii; este ruşine că mila şi simpatia nu iese în faţă să spună un cuvânt în apărarea lor, dacă este prea târziu să întindă mantia carităţii peste greşelile lor ca să le ascundă cu totul! După cum nobilul, iubitorul nostru Învăţător a spus într-o împrejurare, când I s-a cerut să condamne o păcătoasă: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra”. Persoana fără slăbiciuni proprii ar putea fi scuzabilă într-o măsură pentru asumarea poziţiei de executor al Dreptăţii, fără a fi poftită de Domnul — răzbunându-se pe cei care au greşit, expunându-i în faţa lumii etc., dar noi aflăm că Învăţătorul nostru, care n-a cunoscut deloc păcat, a avut atât de multă Iubire în inimă încât a fost dispus să scuze şi să ierte mai degrabă decât să pedepsească, să expună greşelile şi să mustre cu asprime. Şi fără îndoială tot aşa va fi cu toţi cei concepuţi de Spiritul Său: în măsura în care cresc în asemănarea Sa, ei vor fi ultimii care să se roage pentru răzbunare — ultimii care să execute pedepse prin intermediul limbii sau altfel, până când Marele Judecător va porunci astfel. Acum El, dimpotrivă, ne instruieşte: „Nu judecaţi nimic înainte de vreme”, şi spune: „Răzbunarea este a Mea”.
((406))
Bine a descris apostolul spiritul Iubirii, zicând: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate” — faţă de cel care greşeşte. „Dragostea nu este invidioasă” pentru succesul altora, nu caută să diminueze cinstea lor, nici să-i tragă de la ea. „Dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie”, şi, prin urmare, nu caută niciodată să micşoreze strălucirea altora ca să se facă pe sine să strălucească prin contrast. „Nu se poartă necuviincios”, fără moderaţie — nu are dorinţe extreme şi egoiste, şi evită metodele extreme. Dragostea „nu caută folosul său” — nu tânjeşte după onorurile, bogăţiile sau faima altora, ci se delectează văzându-i binecuvântaţi şi mai curând ar adăuga la binecuvântările lor decât să le micşoreze. Dragostea „nu se aprinde de mânie”, nici chiar ca să dea răsplăţi juste: aducându-şi aminte de necazul prezent al întregii omeniri, venit prin cădere, este compătimitoare mai degrabă decât mânioasă. Dragostea „nu se gândeşte la rău”; ea nu numai că nu va inventa şi nu-şi va imagina răul, dar va fi atât de dispusă să acorde beneficiul îndoielii, încât „bănuielile rele” îi vor fi străine. (Compară cu 1 Tim. 6:4.) Dragostea „nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr (dreptate)”; ca atare se va delecta în a descoperi şi a face cunoscute cuvinte şi fapte nobile, dar nu-i va face plăcere, ci va evita expunerea cuvintelor sau faptelor ruşinoase. Dragostea „acoperă toate” (vers. 7, subsol — n. e.) ca şi cu o mantie a simpatiei — deoarece nimic şi nimeni nu este perfect, aşa încât să reziste la o inspecţie amănunţită. Dragostea anticipează şi are totdeauna pregătită mantia bunăvoinţei. Dragostea „crede toate” — nu este dispusă să conteste pretenţiile de bune intenţii, ci mai degrabă să le accepte. Dragostea „nădăjduieşte toate”, contestând cât poate de mult ideea degradării totale. Dragostea „rabdă toate”; este imposibil să fixeze o limită la care să-l refuze pe cel ce are remuşcări cu adevărat. „Dragostea nu piere niciodată.” Alte haruri şi daruri şi-ar putea servi scopul şi apoi să treacă, dar Dragostea este atât de esenţială, încât, odată obţinută, va fi totdeauna a noastră — toată eternitatea. Dragostea este lucrul principal. 1 Cor. 13:4-13.
Dar, dacă a spune adevărul în mod supărător înseamnă a încălca Legea Iubirii şi Regula de Aur, ce vom zice despre obiceiul încă şi mai necuviincios, încă şi mai urât, încă şi mai ((407)) criminal, atât de obişnuit nu numai printre cei lumeşti şi printre creştinii nominali, ci şi printre creştinii adevăraţi — acela de a spune despre alţii lucruri necuviincioase, despre care nu se ştie sigur că sunt adevărate. O, ruşine! ruşine! ca cineva din poporul Domnului să treacă cu vederea în aşa măsură instrucţiunea Domnului, „nu vorbiţi rău de nimeni”, şi ca cineva, în afară de cei mai mici copii şi novici în Legea Iubirii, să-i înţeleagă atât de greşit mesajul — încât fără cele mai neîndoielnice dovezi din gura a doi sau trei martori, şi încă fără reţineri, până să şi creadă răul despre un frate sau un semen, dar mi-te să-l mai şi repete altora — să-l defăimeze pe bază de suspiciune sau zvon!
Noi trebuie să ne judecăm pe noi înşine
„Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi (pedepsiţi, corectaţi de Domnul).” 1 Cor. 11:31.
Regula de Aur va rezolva desigur această dispoziţie de „a pălăvrăgi” despre alţii şi despre afacerile lor. Care bârfitor vrea să fie bârfit? Care palavragiu vrea să i se discute problemele, necazurile şi slăbiciunile, fie în public fie confidenţial? „Lumea” nu prea are de vorbit altceva decât bârfe şi scandal, dar Noua Creaţie ar trebui să fie de preferinţă mută până când iubirea şi planul lui Dumnezeu îi va fi dat marea temă despre care au cântat îngerii — „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. Atunci „cuvintele gurii lor şi cugetarea inimii lor” vor fi plăcute Domnului şi o binecuvântare pentru cei cu care vin în legătură.
Apostolul, comentând despre limbă, arată că acest mădular mic al corpului nostru are mare influenţă. Ea ar putea răspândi cuvinte blânde care să nu moară niciodată, ci să continue mereu şi mereu, binecuvântând pe cei vii, iar prin ei pe cei încă nenăscuţi. Sau, „plină de otravă de moarte”, ea poate răspândi seminţele otrăvitoare ale gândului ca să amărască viaţa unora şi să strice şi să zdrobească viaţa altora. Apostolul spune — „Cu ea binecuvântăm (onorăm) pe Domnul şi pe Tatăl, şi tot cu ea blestemăm (rănim) pe oameni . . . Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! Oare din aceeaşi deschidere a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară?” Iac. 3:8-11.
((408))
„Din plinătatea inimii vorbeşte gura”; aşa că atunci când pălăvrăgim despre alţii, „ne amestecăm” în treburile lor, dovedeşte că un colţ mare din inima noastră, dacă nu mai mult, este gol în privinţa iubirii şi harului lui Dumnezeu. Acest gând ar trebui să ne ducă imediat la tronul harului şi la Cuvânt pentru umplerea cu Spirit aşa cum a promis Domnul celor care înfometează şi însetează după el. Dacă, mai rău decât pălăvrăgeala goală şi amestecul în treburile altora, ne place să auzim şi să vorbim de rău pe alţii, starea inimii este încă şi mai rea: se revarsă de amărăciune — invidie, răutate, ură, ceartă. Iar aceste caracteristici, după cum spune apostolul, sunt „fapte ale cărnii şi diavolului” (Gal. 5:19-21). De-am putea lua „Creaţia Nouă” prin surprindere şi de-am trezi-o complet asupra acestui subiect; căci dacă faceţi aceste lucruri veţi cădea negreşit, şi unora ca aceştia nu li se va da nici o intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.
Pregătirea pentru Împărăţie ne conduce tocmai în direcţia opusă, după cum spune apostolul: „Să uniţi cu credinţa voastră . . . răbdarea . . . dragostea de fraţi, iubirea . . . Căci dacă faceţi lucrul acesta nu veţi aluneca niciodată; căci . . . vi se va da din belşug intrare în Împărăţie” (2 Pet. 1:5-11). Apostolul Iacov este foarte clar asupra acestui subiect şi spune: „Dacă aveţi în inimile voastre gelozie amară şi ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus şi este pământească, sufletească, demonică” (Iac. 3:14, 15). Oricine are astfel de spirit defăimător şi amar, are tocmai contrariul Spiritului lui Cristos, Spiritului sfânt, spiritului Iubirii: acesta să nu se mintă nici pe sine nici pe alţii — să nu se laude cu ruşinea sa — să nu pună astfel întunericul în locul luminii, spiritul lui Satan în locul Spiritului Celui Uns.
Continuând, apostolul arată că secretul confuziei şi neliniştii care a tulburat poporul Domnului din toate timpurile este starea necurată, numai parţial sfinţită a inimii, zicând: „Căci acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine (nelinişte, tulburare) şi orice lucru rău” (Iac. 3:16). Dacă acestor buruieni ale naturii vechi decăzute li se permite să crească, ele nu numai că vor fi vătămătoare, dar treptat ((409)) ele se vor îngrămădi şi vor ucide toate florile şi darurile dulci şi frumoase ale Spiritului.
Judecarea de sine corectă
Apostolul Pavel se referă la creşterea noastră cuvenită ca Nouă Creaţie şi la judecarea sau criticarea corectă a noastră înşine, zicând: „Fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu” (2 Cor. 7:1). „Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi” — să-şi observe slăbiciunile şi murdăria naturii sale decăzute, carnale, şi să caute să se cureţe, „dezbrăcându-se” de faptele „omului cel vechi” şi fiind înnoit, schimbat din slavă în slavă, tot mai mult în chipul iubitului Fiu al lui Dumnezeu, care este atât Modelul cât şi Răscumpărătorul şi Domnul nostru. Dar apostolul ne îndeamnă să ne curăţim cât este posibil nu numai carnea, ci şi spiritul sau mintea — ca mintea nouă, hotărârea sau voinţa sfântă să capete deplin control şi ca fiecare gând să fie adus în robie faţă de voinţa lui Dumnezeu, aşa cum aceasta este exprimată şi ilustrată în Cristos.
Va fi zadarnic să ne străduim a ne curăţi carnea şi a ne înfrâna limba dacă neglijăm inima, mintea, spiritul, în care se nasc gândurile, care numai se manifestă în murdăria cărnii — prin cuvinte şi fapte. Numai prin rugăciune şi perseverenţă se poate realiza această curăţire care este necesară pentru a avea o parte în Împărăţie — „ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu”. Dar noi nu putem spera că vom putea efectua o curăţire absolută a cărnii. Domnul cere o curăţire absolută a voinţei, a inimii, a spiritului (implicând o curăţire cât se poate de completă a cărnii şi a limbii). Acolo unde El vede inima curată şi loială faţă de El, faţă de spiritul Său şi faţă de legea Iubirii, va da, la timpul cuvenit, corpul nou potrivit pentru ea. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Mat. 5:8.
Cât de potrivite sunt aici cuvintele apostolului (2 Tes. 3:5): „Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu” — dragoste care este blândă, umilă, răbdătoare, îndelung răbdătoare — care nu caută mai mult decât are, ((410)) care nu se îngâmfă, nu este invidioasă — care nu se gândeşte şi nu vorbeşte răul, ci se încrede, este blândă şi atentă conform Regulii de Aur. Noi avem nevoie să ne fie îndreptată inima spre această iubire, căci, fiind o Creaţie Nouă umblăm pe o cale nouă — nu după trup, ci după Spirit. Şi singur Domnul este îndrumătorul şi conducătorul nostru competent — deşi El poate folosi diferitele „membre” ale Sale ca purtătorii Săi de cuvânt. „Urechile tale vor auzi după tine (din trecut) glasul care va zice: «Iată drumul, mergeţi pe el».” Isa. 30:21.
„Nici eu însumi nu mă mai judec — Cel care mă judecă este Domnul”
Sunt unii din Noua Creaţie — remarcabil de puţini totuşi — care par dispuşi să se judece fără milă. În mod cuvenit ei critică orice greşeală şi slăbiciune a lor şi doresc să se elibereze de orice neajuns, dar în mod necuvenit ei uită că Domnul nu ne cunoaşte şi nu ne judecă după trup, ci după spirit — după intenţie, voinţă, dorinţă, efort. Ei dau prea mare atenţie cuvintelor fariseilor: „Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni”, şi prea puţină atenţie cuvintelor inspirate ale Domnului privind baza acceptării Lui şi virtutea sângelui preţios în curăţirea de tot păcatul. Cugetând despre această chestiune ei uită că dacă ar fi perfecţi sau ar putea face perfect n-ar mai avea nevoie de nici un Mântuitor, de nici un Avocat. Ei uită că „prin har suntem mântuiţi” şi nu prin faptele cărnii.
Aceştia trebuie să-şi aplice cuvintele apostolului: „Este ceva foarte neînsemnat să fiu judecat de voi sau de vreo judecată omenească. Ba încă nici eu însumi nu mă mai judec, căci nu sunt conştient de nimic (greşit ca administrator) împotriva mea; totuşi, nu pentru aceasta sunt îndreptăţit: Cel care mă judecă (pe mine şi pe toţi) este Domnul. De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va descoperi gândurile (intenţiile) inimilor”. 1 Cor. 4:3-5.
Încrederea noastră este în Domnul şi nu în carnea noastră slabă, decăzută. Noi am aflat despre harul şi îndurarea lui ((411)) Dumnezeu faţă de toţi care se încred în El şi caută să umble conform Spiritului iubirii, chiar dacă nu pot umbla pe deplin la înălţimea cerinţelor lui perfecte. Noi însă nu sperăm să fim perfecţi în trup, ci perfecţi în spirit, în intenţie; şi credinţa şi zelul nostru (prin meritul Răscumpărătorului) vor fi socotite ca fiind compensatoare pentru neajunsurile noastre reale, pe care noi le urâm şi ne străduim zilnic împotriva lor. Analizând problema, întrebăm: Ne iubeşte Dumnezeu pe noi care prin natură am fost copii ai mâniei ca şi alţii? Este El pentru noi, dornic să ne ajute şi să ne acorde încredere pentru orice dorinţă bună şi efort, chiar dacă ele duc la eşec parţial sau total? Da, Domnul răspunde: „Însuşi Tatăl vă iubeşte”. Apostolul adaugă: Dacă Dumnezeu aşa ne-a iubit, pe când noi eram încă păcătoşi, încât El a dat pe Singurul Său Fiu Conceput pentru răscumpărarea noastră, „cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate (cele necesare pentru alergarea noastră pentru premiul pe care ni-l pune în faţă în Evanghelie)?” Desigur, dacă El ne-a iubit pe când eram păcătoşi, acum ne iubeşte cu mai multă gingăşie — acum că ne-a adoptat în familia Sa — acum că vede în inimile noastre o dorinţă sinceră de a-I face voia. Să fim ca atare de bună credinţă şi să ne apropiem cu îndrăzneală de tronul harului ceresc, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să ne ajute la orice timp de lipsă. Evr. 4:16.
Un cuvânt de prevenire este însă necesar pentru celălalt aspect al acestei probleme. Cu toţii am cunoscut exemple în care smerenia şi lipsa de încredere, teama şi îndoiala în harul lui Dumnezeu au cedat locul unei stări opuse, de siguranţă de sine încrezută, de orbire totală în privinţa greşelilor şi de mulţumiri fariseice pentru că se simţeau mai buni decât alţi oameni. Vai! aceasta este o stare cât se poate de deplorabilă şi ne temem că este fără speranţă! Credinţa este necesară, dar trebuie să fie credinţă în Dumnezeu şi nu în sine. Cauza unei astfel de abateri se va găsi în general în neglijarea Legii Iubirii şi a Regulii de Aur. Denaturarea iubirii faţă de Domnul, a iubirii faţă de planul Său îndurător, a iubirii faţă de fraţii din Creaţia Nouă şi a iubirii compătimitoare faţă de lume este — iubirea de sine, încrederea în sine, cinstirea de sine, mărirea de sine. Să ne păzim de această cale lăturalnică ce duce departe ((412)) de Domnul, de Spiritul Său şi de Împărăţia Sa. Deşi conducătorii sunt în mod special expuşi la această capcană, totuşi şi alţii sunt expuşi la ea. Unii foarte deficitari în orice calitate de învăţător devin grozav de „umflaţi de o mândrie deşartă prin gândurile firii păcătoase” — mândri, neştiind nimic, dar „având boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte, din care se nasc: invidia, certurile, cuvintele jignitoare, bănuielile rele. . . . Fereşte-te de astfel de oameni. Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig”. 1 Tim. 6:4-6 (Cornilescu — n. e.); vezi şi 1 Ioan 3:9, 10.
Biserica trebuie să judece unele lucruri
Deşi individual noi nu trebuie să judecăm sau să condamnăm, ci să aşteptăm timpul Domnului pentru manifestarea publică a deciziei Sale în privinţa fiecărui membru al corpului Său, „Creaţia Nouă”, totuşi în unele cazuri Biserica (adunarea, Ecclesia) este obligată de datorie să judece. De exemplu, apostolul menţionează un caz de desfrânare recunoscut public de către vinovat şi cunoscut întregii Biserici; el spune că având părtăşie cu astfel de libertin mărturisit Biserica greşise şi de aceea el îşi exercita autoritatea apostolică excomunicându-l pe vinovat, separându-l de părtăşia credincioşilor, predându-l în mod figurativ Satanei pentru pedepse, pentru nimicirea carnalităţii, pentru ca spiritul, mintea cea nouă să poată fi astfel mântuită în ziua Domnului, la timpul socotelii de la încheierea acestui veac. 1 Cor. 5:5.
Numai Domnul Însuşi sau unul dintre apostolii Săi (cei doisprezece speciali, dintre care Pavel a fost ultimul, ales în locul lui Iuda) ar avea autoritatea, dreptul să procedeze în maniera declarată; întocmai cum numai un apostol ar fi putut proceda cum a procedat Petru cu Anania şi Safira (Fapt. 5:1-11). Apostolul Pavel explică mai departe poziţia lui zicând: „V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu cei desfrânaţi; însă n-am înţeles (interzicerea legăturilor) cu desfrânaţii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani, sau cu cei zgârciţi, sau cu cei care se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume”. El a vrut ca ei să vadă că un lucru este să ai legături de ((413)) afaceri cu cei nesfinţiţi, şi un lucru complet diferit este să-i recunoşti pe aceştia ca membri confraţi ai Noii Creaţii. Nici coborârea standardului moral n-ar fi o amabilitate faţă de încălcător; lui i-ar fi de mai mare ajutor dacă ar vedea că necurăţia lui l-a separat în întregime de poporul Domnului; şi dacă într-adevăr ar fi conceput de Spiritul lui Dumnezeu, el şi-ar da seama cu atât mai prompt şi mai acut de poziţia sa adevărată, ar învăţa lecţia şi s-ar căi. Biserica a exercitat o caritate greşită faţă de încălcător şi prin aceea a riscat o demoralizare generală printre membrii ei, şi de asemenea o contaminare printre toţi credincioşii din alte adunări care puteau afla despre stările care domneau în Corint.
Apostolul schiţează pe scurt datoria celor credincioşi în asemenea cazuri; şi noi parafrazăm cuvintele sale după cum urmează: Ceea ce v-am scris este că voi nu trebuie să aveţi părtăşie cu un om cunoscut ca „frate” dacă este desfrânat, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ — nu, nici măcar să nu mâncaţi cu acesta. De fapt, eu nu încerc să judec lumea, ci vă îndemn pe voi ca Biserică să-i judecaţi pe aceia pe care-i acceptaţi ca fraţi. Dumnezeu îi va judeca pe cei din afară: datoria voastră este să scoateţi din mijlocul vostru persoanele rele. 1 Cor. 5.
Apostolul urmează acest argument criticând faptul că în disputele dintre fraţi exista tendinţa de a apela la curţile de justiţie lumeşti în loc de a suporta cu răbdare răul dacă acesta era suportabil, sau, dacă era insuportabil, să-l ducă în ultimă instanţă în faţa Bisericii ca o curte. Apostolul îndeamnă ca, dacă Dumnezeu alege Biserica pentru a fi viitorul judecător al lumii, desigur membrii ei să nu fie mai puţin corecţi, onorabili şi drepţi în deciziile lor decât lumea, chiar şi acum. Şi cel mai puţin apreciat în Biserică trebuie să fie demn de încredere în asemenea probleme. Nu este nici unul printre voi în a cărui înţelepciune şi integritate toţi s-ar putea încrede fără rezerve, şi la a cărui decizie s-ar supune cei în cauză?
„De ce nu răbdaţi mai bine paguba?” De ce nu suportaţi nedreptatea, dacă gândiţi că decizia este incorectă? — de ce nu suportaţi pierderea, decât să continuaţi certurile sau să ((414)) recurgeţi la curţile de justiţie publice cu acuzaţii unul împotriva altuia? Nu, spune apostolul, îmi dau seama nu numai că nu sunteţi dispuşi să suferiţi nedreptatea de dragul păcii şi armoniei în corpul lui Cristos, dar mai rău, şi mai mult: sunt printre voi din aceia care-s dispuşi să nedreptăţească şi să înşele — şi încă pe fraţii lor. Ca Biserică a Domnului, nu căutaţi voi să ajungeţi în Împărăţie? Şi „nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi; nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici cei adulteri, nici cei afemeiaţi cu ei înşişi, nici homosexualii, nici hoţii, nici cei lacomi de bani, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru.” 1 Cor. 6:1-11.
Această listă de încălcări care ar exclude pe cineva de la Împărăţie trebuie să fie un ghid în privinţa încălcărilor care să-l excludă pe acesta de la părtăşie în Biserică. În privinţa tuturor acestor lucruri, deci, se aplică cuvintele „Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela”, oricine ar fi acela care este vinovat de vreuna din aceste încălcări.
„Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta”
Dar nu este oare aceasta în conflict cu porunca Domnului nostru, „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi?” Nu trebuie oare să-l judecăm pe răufăcător individual şi apoi să vorbim, sau să clevetim despre faptele sale rele, sau să-l „vorbim de rău”, aşa încât toată Biserica să-l cunoască şi să-l respingă pe răufăcător?
În nici un caz: aranjamentul divin este în armonie deplină cu el însuşi când este corect înţeles. Dacă A şi B au o neînţelegere, şi A crede că a fost păgubit de B, el nu trebuie să-l judece pe B în sensul de a-l condamna. El poate doar spune: „Este o neînţelegere între noi şi eu sunt sigur că am dreptate; deşi B s-ar putea simţi şi el sigur că are dreptate şi că eu n-am fost păgubit”. A nu poate exclude de la părtăşie pe B în baza aceasta, căci a face astfel ar însemna să-l judece ((415)) — să-l condamne. El ar putea să-şi spună: „Problema este totuşi măruntă, ca între fraţi, şi o voi lăsa să treacă, crezând că B, ca frate în Domnul, nu m-a nedreptăţit intenţionat şi poate că vederea mea, nu a lui este cea greşită”.
Dacă nu este în stare să privească astfel, totuşi nu trebuie să judece, nu trebuie să decidă că el are dreptate şi B nu are — ci trebuie să meargă la B şi să-i explice cum îi apare lui situaţia, şi dacă este posibil să ajungă la o înţelegere amabilă, frăţească, poate prin concesii reciproce. Dar dacă ei nu pot fi de acord, el le poate cere la doi sau trei fraţi dintre cei mai înţelepţi din Biserică, C şi D (fraţi în a căror sinceritate B şi el ar avea mare încredere), să meargă cu el la B în această problemă — nu să-l condamne pe B, căci nu trebuie să-l fi condamnat sau judecat nici A însuşi, ci să audieze cazul în prezenţa lui A şi B şi să-i sfătuiască pe amândoi. Aceasta ar trebui să dea rezultate satisfăcătoare pentru toţi — în special dacă toţi au spiritul iubirii unul faţă de altul şi dorinţa de a proceda corect unul faţă de altul ca membri ai corpului uns. Dar dacă pacea nu este încă stabilită, totuşi nu trebuie să se facă nici o judecare, nici o condamnare, deoarece nu pot „judeca” doi sau trei fraţi, ci numai Biserica poate judeca.
Dacă atunci când A a luat cu el pe C şi D, ei şi-au spus părerea împotriva lui A şi în favoarea lui B, aceasta ar trebui să pună capăt situaţiei. În asemenea condiţii, A nu poate duce cazul în faţa Bisericii. În mod evident el ar fi încrezut şi „obraznic” dacă ar duce cazul mai departe. Instrucţiunea Domnului nu-i mai dă alte privilegii (Mat. 18:15); dar dacă el ar fi tot nemulţumit, nu cunoaştem nici un principiu care să fie încălcat dacă ar lua pe alţi doi sau trei fraţi capabili şi fără prejudecăţi, E, F, G, şi ar merge la B pentru o nouă audiere a cazului şi a avea sfatul lor.
Dar dacă, atunci când A a luat pe C şi D şi au mers la B, toţi au fost în favoarea argumentelor lui A, că B îl nedreptăţise şi refuza să se oprească, şi dacă B după un timp rezonabil refuză sau neglijează să îndrepte greşeala, A ar fi privilegiat ca împreună cu C şi D să ceară o adunare a Bisericii, în faţa căreia A şi B să repete toată situaţia — căci trebuie să se presupună că dacă B se asociază încă cu ((416)) Biserica înseamnă că el îi recunoaşte sfatul şi autoritatea, şi trebuie de asemenea să se presupună că B este conştiincios. Când Biserica ascultă cazul, să nu uite că numai îndreptăţiţii şi sfinţiţii constituie Biserica şi că ei stau la judecată în numele Domnului şi Capului lor şi pentru a exprima judecata Lui. Demersul nu este pentru a se face o luptă de partide în Biserică, ci pentru a se păstra unitatea în legătura păcii. A şi B desigur nu trebuie să voteze, şi nu trebuie să voteze nimeni care simte altceva decât dorinţa de a exprima judecata Domnului în cazul respectiv. Decizia trebuie să fie unanimă, sau practic unanimă — chiar dacă aceasta ar trebui să ceară ceva modificare a sentimentelor extreme. Dreptatea să fie totdeauna temperată de milă, „luând seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu”. Gal. 6:1.
Decizia Bisericii trebuie să fie acceptată de către toţi ca finală; şi oricine refuză să accepte şi să se conformeze cerinţelor ei în astfel de chestiune de morală (nu de conştiinţă) trebuie să fie pentru alţii „ca un păgân şi ca un vameş” — până când va înceta să sfideze Biserica — când, desigur, acesta va fi iertat şi primit la părtăşie deplină ca înainte. Obiectivul nu este ca fratele să fie respins complet, ci numai să se arate lipsă de favoare faţă de calea sa greşită cu scopul de a-l ajuta să şi-o corecteze. A-l trata pe un atare „ca pe un păgân şi ca pe un vameş” n-ar însemna ca acesta să fie defăimat şi dezonorat nici chiar după ce a fost pus la o parte. Cei din poporul Domnului nu trebuie să fie defăimători sau bârfitori în nici o împrejurare: porunca generală „nu vorbiţi rău de nimeni” se aplică în cazul acesta cu exactitate. Nici despre vameşi şi păcătoşi nu trebuie să vorbim rău, şi nici să ne uităm cu mânie la ei sau să refuzăm a avea afaceri cu ei, ci trebuie să le reţinem părtăşia deosebită şi politeţea care sunt cuvenite fraţilor din Noua Creaţie care posedă Spiritul sfânt şi iubirea, bucuria şi pacea acestuia.
Dacă B ar refuza să asculte Biserica şi să înceteze a mai face rău lui A, iar mai târziu s-ar căi şi ar fi reprimit la părtăşie deplină, ar trebui să se ţină cont de neascultare ca un lucru împotriva lui, dacă vreodată ar fi nominalizat pentru datoriile de Bătrân. El ar trebui să manifeste o schimbare categorică ((417)) înainte de a fi considerat potrivit pentru acel serviciu; deoarece chiar dacă ar fi cu totul conştiincios, calea lui ar dovedi cel puţin că este mărginit în privinţa a ceea ce este drept acolo unde interesele sale personale ar fi implicate. Într-adevăr, a refuza să dea atenţie sfatului a trei fraţi şi a necesita aducerea celui greşit în faţa Bisericii pentru judecare ar fi un indiciu nefavorabil, chiar dacă după aceea el ar asculta Biserica, s-ar supune şi i-ar aduce despăgubiri lui A.
Iertaţi de şaptezeci de ori câte şapte
Să presupunem că la început când A a mers la B să discute nedreptatea care i-a fost făcută lui A, discuţia a avut ca rezultat recunoaşterea de către B a greşelii sale şi străduinţa de a o îndrepta cât se poate de bine; sau să presupunem că el s-a căit astfel după a doua vizită a lui A împreună cu C şi D, atunci care ar trebui să fie atitudinea lui A faţă de B? A ar trebui să-l ierte, şi aceasta din toată inima. Să nu-i dea nici măcar o pedeapsă, ci să-şi amintească cuvintele: „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul!” Dar cât de des trebuie să se facă acest lucru? De câte ori trebuie să-l iertăm dacă se căieşte? De câte ori trebuie să-i suportăm slăbiciunile? „De şapte ori?” — a întrebat Petru. Răspunsul Domnului nostru este acelaşi şi pentru noi — „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte”. Noi trebuie să iertăm greşelile altora aşa cum am vrea noi ca Tatăl din cer să ne ierte greşelile împotriva legii Sale divine. Dacă suntem ispitiţi să dispreţuim pe fratele nostru pentru slăbiciunile sale, să ne gândim la propriile slăbiciuni şi să ne amintim că acela care nu arată milă nu va primi milă*. Iac. 2:13.
*Vezi şi cap. 6 — „Disciplina în Ecclesie”
Ofense la adresa Bisericii
Am analizat procedura corectă în judecarea ofenselor personale, dar în cazul desfrânării menţionat de apostol şi în alte posibile cazuri ofensa ar putea să nu fie împotriva vreunui anumit membru al Ecclesiei, ci împotriva întregii ((418)) Ecclesii, împotriva cauzei pe care noi împreună o reprezentăm. Care trebuie să fie atunci modul de a proceda?
Ar putea fi la fel ca şi în cazul unei nedreptăţi individuale, dacă păcatul n-ar fi de domeniu public. Dar dacă problema ar fi cunoscută public, ar fi de datoria bătrânilor să-l citeze pe ofensator în faţa Bisericii pentru judecare, fără vizitele preliminare private, fiindcă publicitatea l-a făcut să treacă de domeniul rezolvării private. Tot aşa, dacă ar fi un caz de defăimare a bătrânilor sau a vreunuia dintre ei, cazul ar trebui audiat de către Biserică, şi nu în particular, deoarece defăimătorii, dacă în deplină cunoştinţă au gândit că au o cauză bună, totuşi au neglijat regula Domnului („Du-te între tine şi el singur”, iar apoi „mai ia cu tine unul sau doi fraţi”) şi au răspândit poveşti scandaloase şi defăimătoare, prin aceasta au dus cazul în afara puterii de îndreptare individuală şi l-au făcut caz pentru Biserică.
În asemenea cazuri ar fi potrivit ca Bătrânul defăimat să convoace consiliul Bătrânilor ca reprezentanţi ai Bisericii, să nege calomniile şi să ceară ca defăimătorii să fie traşi la răspundere în faţa Bisericii pentru acuzaţiile de defăimare şi mărturie mincinoasă, deoarece ofensa lor a fost faţă de Biserică (1) prin aceea că a fost contrară regulilor aşezate de Capul Bisericii şi contrară decenţei şi bunelor moravuri; şi (2) deoarece defăimarea fiind la adresa unui Bătrân ales de Biserică, a fost astfel defăimare la adresa întregii Biserici care l-a ales. Defăimătorii ar trebui să fie condamnaţi şi mustraţi, cerându-li-se să-şi recunoască greşeala; dar după ce s-ar face acest lucru ei ar avea dreptul să facă demersuri împotriva Bătrânului presupus a fi în eroare, întocmai cum ar fi trebuit să facă de la început.
Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Cristos
— 2 Cor. 5:10 —
„Ne” din acest text se referă fără îndoială la Biserică — Noua Creaţie. Nu trebuie să fie confundat cu adunarea „tuturor popoarelor” înaintea Fiului Omului când El va veni în slava Sa împreună cu toţi sfinţii mesageri, aşa cum se ((419)) relatează în Matei 25:31-46. Când Fiul Omului va „sta pe scaunul de domnie al slavei Sale”, El a promis că Ecclesia Sa credincioasă, Mireasa Sa, va avea parte de scaunul acela de domnie şi slavă şi va lua parte la acea judecată Milenară a popoarelor, inclusiv a „tuturor celor din morminte”.
Judecata Bisericii este evident înfăţişată şi descrisă de Domnul nostru în Matei 25:14-30 şi Luca 19:12-26. Ea va avea loc la sfârşitul acestui veac şi va fi prima lucrare a Regelui la a doua venire a Sa, înainte de a începe să Se ocupe de lume. El Se va socoti întâi cu servii Săi, cărora le-a încredinţat diferite administrări de bogăţie şi influenţă, talent şi ocazie, pe care ei le-au folosit mai mult sau mai puţin credincios, perseverent şi sacrificator de sine. Cu aceştia trebuie să Se socotească, iar credincioşii să fie răsplătiţi şi să primească stăpânire peste două cetăţi, cinci cetăţi sau zece cetăţi — altfel numite „bucuriile Domnului”. Răsplăţile nu vor fi toate la fel în privinţa slavei şi onoarei, deşi toţi vor fi slăviţi şi onoraţi. După cum „o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea”, tot aşa vor fi şi cei care vor avea parte de Întâia Înviere la „slavă, cinste şi neputrezire”. 1 Cor. 15:41.
Probele vor fi credincioşia, iubirea şi zelul. Cei care au talanţi şi-i îngroapă în pământ, în afaceri, în plăceri sau lenevie, vor arăta astfel lipsă de iubire şi apreciere — şi prin urmare nevrednicie de Împărăţie şi nu vor intra „în bucuriile Domnului”, nici nu li se va permite să domnească împreună cu El pentru binecuvântarea lumii.
Noua Creaţie – Odihna sau Sabatul Noii Creaţii
STUDIUL VIII
Schimbarea metodei divine datează de la cruce — Propovăduirea apostolilor în sinagogi în zi de sabat nu înseamnă susţinerea sabatului evreiesc sau a sistemului lor ca obligatoriu pentru Noua Creaţie — Clădirea în care se propovăduieşte Evanghelia nu afectează mesajul — Nici ziua nu-l afectează — Originea primei zile a săptămânii ca sabat creştin — Ţinerea ei a început cu mult timp înainte de Constantin — Aproape toate arătările Domnului înviat au fost în ziua întâi — Ţinerea generală a primei zile ca sabat, o chestiune de recunoştinţă — Nu este însă prin hotărâre divină — Franţa şi numărul şapte — Sabatul lui Israel este tipic — Când a început sabatul Noii Creaţii şi cum continuă
Studiile noastre din capitolul anterior ne-au dovedit fără îndoială că nu există nici o lege pentru cei care sunt în Cristos Isus în afară de atotcuprinzătoarea Lege a Iubirii. Am văzut clar şi limpede că Noua Creaţie, Israelul spiritual, nu este în nici un sens al cuvântului sub Legământul Legii, „adăugat din cauza fărădelegilor” după patru sute treizeci de ani de la Legământul sub care Noua Creaţie este acceptată în Cel Preaiubit. Este adevărat, Domnul nostru Isus în zilele când era în trup a ţinut cu stricteţe ziua a şaptea a săptămânii în conformitate cu Legea Mozaică, totuşi nu în conformitate cu unele dintre concepţiile deformate ale cărturarilor şi fariseilor. Aceasta a fost fiindcă după trup El era evreu născut sub Legea Mozaică şi de aceea era supus fiecărei cerinţe a ei, pe care El a împlinit-o, după cum spune apostolul, „pironind-o pe cruce” — punându-i deplin capăt în ceea ce-L privea pe El şi în ceea ce-i privea pe toţi evreii care veneau la Tatăl prin El. Toţi evreii care nu L-au acceptat pe Cristos sunt încă obligaţi de fiecare prevedere şi reglementare a Legământului Legii lor, şi, după cum explică ((380)) apostolul, ei se pot elibera de Lege numai acceptându-L pe Cristos ca sfârşit al ei — crezând. Rom. 10:4.
În privinţa neamurilor, am văzut deja că ele n-au fost niciodată sub Legea Mozaică şi ca atare nu puteau fi eliberate de ea; şi am văzut deja că Domnul nostru Isus — Noua Creatură, concepută la botezul Său şi născută din Spirit la învierea Sa — a fost Sămânţa antitipică a lui Avraam şi moştenitor al tuturor făgăduinţelor făcute acestuia, şi că atât evreii cât şi neamurile care vin la El prin credinţă, şi prin El la Tatăl, când sunt concepuţi de Spiritul sfânt, sunt la fel socotiţi în Noua Creaţie şi moştenitori împreună cu Isus în Legământul Avraamic, membrii ei nefiind nici unul sub Legământul Mozaic sau al Legii, care a fost adăugat. De aceea, chiar dacă omul Isus Cristos a fost sub Lege şi sub obligaţiile de a ţine ziua a şaptea ca parte din Lege, asemenea obligaţii faţă de Lege au încetat în ceea ce-i privea pe urmaşii Săi, după cum au încetat şi în ceea ce-L privea pe El imediat ce a murit, punând capăt Legii în mod drept, just, pentru toţi evreii care L-au acceptat şi care prin El au devenit morţi cu El faţă de Legământul Legii şi vii faţă de Legământul Avraamic.
Nu ne mirăm totuşi când aflăm că până şi apostolilor le-a trebuit ceva timp să înţeleagă deplin sensul schimbării de la dispensaţia Legii la dispensaţia Harului — la Veacul Evanghelic. Tot aşa, vedem că au fost necesari un număr de ani ca să-şi dea bine seama că prin moartea lui Cristos zidul despărţitor dintre evrei şi neamuri a fost dărâmat şi că începând de atunci neamurile, la fel ca şi evreii, nu mai trebuiau să fie socotite necurate — fiindcă Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, gustase moartea pentru fiecare om şi de atunci încolo oricine se va apropia de Tatăl, dintre evrei sau neamuri, să poată fi acceptat prin El — acceptat în Cel Preaiubit. Chiar după ani de zile de la conferinţa apostolilor, în care Petru şi Pavel au mărturisit despre harul lui Dumnezeu acordat neamurilor şi despre darurile Spiritului sfânt, limbi miraculoase etc., asemănătoare celor care la Cincizecime au dovedit conceperea de Spirit a evreilor, îl găsim pe Petru ezitând ((381)) încă şi cedând la prejudecăţile credincioşilor evrei, până acolo încât s-a retras dintre convertiţii neevrei tratându-i tot ca necuraţi. El şi-a atras astfel o mustrare din partea apostolului Pavel, care evident a înţeles întreaga situaţie a noii dispensaţii cu o viziune mult mai clară decât ceilalţi apostoli. Dacă un apostol a avut astfel nevoie de o mustrare ca să-l ajute în privinţa prejudecăţilor lui rasiale, putem repede presupune că masele de credincioşi (aproape toţi evrei) au fost considerabil nedumeriţi câţiva ani de zile în privinţa caracterului complet al schimbării metodelor divine începând de la cruce.
Obiceiul evreilor, nu numai al celor din Palestina ci şi al celor risipiţi peste tot în lume, includea respectarea sabatului, care, deşi iniţial n-a fost intenţionat să fie altceva decât o zi de odihnă sau o încetare a trudei, a ajuns să fie folosit în mod foarte potrivit ca o zi pentru citirea Legii şi profeţilor, precum şi pentru îndemnare în sinagogi. În Palestina era o zi în care afacerile se suspendau; şi ca atare evreii convertiţi la creştinism se adunau în mod foarte natural în sabat pentru studierea Legii şi profeţilor, din punctul de vedere nou, al începutului împlinirii lor în Cristos, precum şi pentru îndemnare reciprocă la statornicie, cu atât mai mult cu cât vedeau că ziua se apropie — marea zi a Domnului, ziua Milenară, „timpurile restabilirii . . . despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Apostolii şi evangheliştii care călătoreau în afara Palestinei au găsit urechile cele mai bune de auzit pentru Evanghelie printre evreii care deja Îl căutau pe Mesia, şi ei au găsit că cea mai bună ocazie de a ajunge la aceştia erau adunările lor obişnuite din ziua a şaptea. Nu exista nimic în revelaţia divină care să-i împiedice de a propovădui mesajul Evangheliei fie în ziua a şaptea fie în ziua întâi, sau în oricare altă zi a săptămânii. Putem fi într-adevăr siguri că aceşti evanghelişti timpurii au propovăduit Cuvântul neîncetat, oriunde au mers şi la toate ocaziile, oricui avea ureche de auzit.
Apostolul care a spus că Cristos a pus capăt Legământului Legii pironindu-l pe cruce, n-a spus nici un cuvânt Bisericii ((382)) timpurii, după câte arată relatarea, în privinţa vreunei legi sau obligaţii de a respecta în mod special ziua a şaptea — ori vreo altă zi a săptămânii. Dimpotrivă, ei au urmat cu stricteţe ideea că Biserica este o Creaţie Nouă, sub Legământul originar, şi în calitate de casă a fiilor Creaţia Nouă nu este sub Lege, ci sub Har. Aceşti învăţători inspiraţi au arătat clar libertatea Noii Creaturi, în esenţă zicând: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă sau sabate, care sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar trupul (esenţa) este al lui Hristos”. Col. 2:16, 17.
Ei voiau ca Biserica să înţeleagă că diferitele ordonanţe cu privire la sărbători şi la posturi, la timpuri, la perioade şi la zile erau parte din sistemul general tipic pe care Dumnezeu l-a instituit cu Israelul tipic, fiind numai umbre ale lucrurilor mai bune care urmau să vină — aplicabile Israelului spiritual. Pentru evrei aceste lucruri erau realităţi fixate şi legate de ei prin decrete divine; pentru Noua Creaţie ele sunt numai umbre — lecţii care ne indică spre marea împlinire şi nimic mai mult. Faptul că apostolii au fost dispuşi să folosească ziua de sabat şi sinagogile evreieşti în legătură cu promulgarea Evangheliei lui Cristos, n-a fost în nici un caz o sprijinire a sistemului evreiesc şi a Legii evreieşti, ca o regulă sau robie asupra Noii Creaţii. Noi astăzi, dacă ni s-ar da ocazia, am propovădui pe Cristos în sinagogile evreieşti nu numai în ziua întâi a săptămânii, ci am propovădui bucuros şi în sabatul evreiesc, în ziua a şaptea. Da, am fi bucuroşi să propovăduim pe Cristos într-un templu păgân şi într-o zi de sărbătoare păgână, dar n-am considera că făcând astfel am sprijini doctrinele păgâne sau sărbătoarea păgână.
În ceea ce priveşte ziua întâi a săptămânii, în mod general respectată printre creştini ca zi de sabat sau de odihnă, este o eroare să se pretindă că această zi a fost aprobată şi făcută sabat creştin prin decretele Bisericii Romano-catolice. Este ((383)) adevărat că pe timpul lui Constantin, după mai bine de două secole de când au adormit apostolii, formalismul s-a strecurat în Biserică într-un grad uimitor; că învăţătorii mincinoşi au căutat treptat să aducă pe urmaşii Domnului în robia clericală şi că intrigile clericale şi superstiţia au început să exercite o influenţă considerabilă. Este adevărat că printre creştinii nominali a fost promulgată atunci o regulă care în esenţă spunea că ei trebuie să respecte prima zi a săptămânii pentru lucrarea religioasă etc., şi interzicea munca manuală, cu excepţia districtelor de la ţară unde adunarea recoltelor putea fi considerată o lucrare de necesitate. Este adevărat că acest mic început de robie şi sugestia că pentru creştini prima zi a săptămânii înlocuise ziua a şaptea a săptămânii evreilor, a dus tot mai mult la ideea că fiecare poruncă a lui Dumnezeu pentru evrei în privinţa zilei a şaptea se aplica pentru urmaşii lui Cristos la prima zi a săptămânii.
Dar o respectare cuvenită a primei zile a săptămânii şi-a avut începutul cu mult timp înainte de Constantin — nu ca o robie, ci ca o libertate, un privilegiu. Singurul fapt că Domnul nostru a înviat dintre morţi în prima zi a săptămânii ar fi fost de-ajuns s-o facă să fie sărbătorită printre urmaşii Săi, marcând reînsufleţirea speranţelor lor; dar la aceasta s-a adăugat şi faptul că în ziua învierii Sale El S-a întâlnit cu credincioşii Săi şi le-a explicat Scripturile, unii dintre ei amintindu-şi după aceea binecuvântarea, zicând: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:32). În aceeaşi zi întâi a săptămânii în care cei doi ucenici L-au întâlnit în drumul lor spre Emaus a fost văzut şi de către cele două Marii lângă mormânt, i s-a arătat Mariei Magdalena ca grădinar şi li s-a făcut cunoscut apostolilor când erau adunaţi cu toţii etc. Au aşteptat o săptămână întreagă şi alte arătări ale Învăţătorului înviat, dar n-a mai fost nici una până în următoarea zi întâi a săptămânii, când iarăşi li s-a arătat celor unsprezece. Şi ((384)) astfel, după câte ştim noi, aproape toate arătările Domnului nostru pentru fraţi au fost în ziua întâi a săptămânii. De aceea nu este surprinzător că fără nici o poruncă de la Domnul sau de la apostoli, Biserica timpurie şi-a făcut obiceiul de a se aduna în ziua întâi a săptămânii, ca o comemorare a bucuriilor concepute în ei de învierea Domnului nostru, şi de asemenea ca să-şi aducă aminte cum le ardeau inimile în ei când în acea zi a săptămânii El le deschisese Scripturile.
Ei au continuat chiar să comemoreze „frângerea pâinii” împreună în această zi — nu ca Cina de Paşti sau Cina Domnului, ci ca o aducere aminte a felului în care au fost binecuvântaţi la Emaus, când El a frânt pâinea pentru ei şi lor li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut; şi cum iarăşi au fost binecuvântaţi când a frânt pâinea cu ei în odaia de sus şi le-a dat dovezi satisfăcătoare că El era într-adevăr Domnul lor înviat, totuşi schimbat (Luca 24:30, 35, 41-43). Această frângere a pâinii, după cum citim, se făcea cu fericire şi bucurie — nu ca o aducere aminte a morţii Sale, ci a învierii Sale. Ea a reprezentat, nu trupul Său frânt şi sângele Său vărsat, ci adevărul înviorător pe care El l-a frânt pentru ei şi din care inimile lor s-au hrănit cu speranţele de bucurie ale viitorului, garantate prin învierea Sa dintre morţi. („Paharul” nu este menţionat niciodată în legătură cu aceste referiri la „frângerea pâinii”.) Aceste strângeri laolaltă în ziua întâi a săptămânii erau ocazii de bucurie — bucurie că noua ordine de lucruri fusese introdusă prin învierea lui Isus dintre morţi.
Pe măsură ce Biserica s-a eliberat treptat de legătura strânsă cu iudaismul, şi în special după nimicirea Ierusalimului şi distrugerea generală a sistemului evreiesc, influenţa sabatului din ziua a şaptea a scăzut, şi mai mult sau mai puţin a ajuns să fie legată de ziua întâi a săptămânii şi de odihna şi înviorarea spirituală a Noii Creaţii, datând de la învierea Domnului nostru în glorie, onoare şi nemurire.
Cât priveşte lumea păgână în general, Dumnezeu nu le-a dat legi sau porunci speciale; ei au doar ceea ce a rămas din ((385)) legea iniţială scrisă în natura lor şi care este mult diminuată, este aproape ştearsă prin păcat şi moarte. La aceasta a fost adăugată o singură poruncă — pocăiţi-vă, fiindcă s-a pregătit o ocazie nouă de viaţă (care se poate obţine acum sau în Mileniu) şi fiecare faptă şi gând voit vor avea influenţă asupra rezultatului final în fiecare caz. Dar pentru cei care nu sunt în Cristos nu se dă mai mult decât acest mesaj, pocăiţi-vă. Numai celor pocăiţi le vorbeşte Dumnezeu mai departe, deoarece ei au urechi să audă şi inimi să se supună voinţei Lui.
Cât despre milioanele de creştini nominali din zilele noastre, ei n-au reuşit să înţeleagă, nu numai caracterul adevărat al harului lui Dumnezeu şi chemarea prezentă a Noii Creaţii, dar în general nici legea Noii Creaţii, interpretându-i greşit libertăţile, simbolurile etc. Creştinătatea a obţinut concepţii false despre botez, despre Cina Domnului etc., şi dă învăţătură lumii despre ele, precum şi concepţii false despre sabat şi despre Legea divină şi despre Legământul cu Noua Creaţie. Evident că Domnul n-a intenţionat niciodată ca „creştinătatea” nominală să înţeleagă sau să aprecieze în prezent adevărul despre aceste subiecte. După cum a spus apostolul: „Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului (natural) nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” — nici nu I-au înţeles voinţa şi planul în privinţa „turmei mici”. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit (aceste lucruri) prin Duhul Său; căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (voia Sa bună, plăcută şi desăvârşită în privinţa noastră, acum şi mai târziu)”. Neapreciind nici spiritul Chemării de Sus, nici Legea desăvârşită a Libertăţii pentru cei aleşi — nefiind în stare a le aprecia, fiindcă le lipseşte Spiritul Domnului, nu ne surprinde că formalităţile şi ceremoniile, posturile, penitenţele, restricţiile de un fel sau altul, zilele sfinte şi zilele de sabat au devenit cătuşe şi lanţuri pentru creştinătatea nominală. Nu este surprinzător nici că unii din poporul adevărat al Domnului, ((386)) din cei „aleşi”, „turma mică”, au devenit ulterior atât de prinşi în mrejele acestei robii încât să fie lipsiţi în mare măsură de adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu.
Noi nu aducem argumente împotriva respectării zilei întâi a săptămânii. Dimpotrivă, ne bucurăm că sub providenţa divină această zi este atât de general respectată în toată lumea civilizată. Datorită respectării ei atât de generale, puţinii consacraţi ai Domnului au avantaje şi privilegii speciale de care ar putea fi lipsiţi în mare măsură dacă respectarea ei ar fi mai puţin generală. Desigur, Noua Creaţie de pretutindeni se poate bucura mult că are ocazia de a pune deoparte o zi din şapte în mod special pentru închinare, părtăşie spirituală etc. Ar fi o pierdere serioasă pentru toţi credincioşii lui Dumnezeu dacă ziua aceasta ar fi scoasă din uzul general. Pentru acest motiv, dacă nu pentru altele, este în folosul tuturor celor care sunt ai Domnului, nu numai să folosească ziua reverenţios, cu sobrietate, pentru instruire şi plăcere spirituală, ci, pe lângă aceasta, să-şi folosească influenţa în favoarea respectării ei — să caute să nu-i slăbească respectarea printre oameni în general, prin vreun cuvânt sau faptă de-a lor.
Dar, după cum unii sunt înşelaţi gândind că ziua a şaptea din Legământul evreiesc s-a extins asupra tuturor oamenilor ca o robie, tot aşa alţii au intrat într-o robie similară faţă de ziua întâi — ostenind sub înşelarea că prin hotărâre divină ea a fost învăluită în sfinţenia exterioară acordată zilei a şaptea a evreilor de sub Legământul Legii lor ca şi „casă a servitorilor” — de „sub Lege” şi nu de sub Har. Într-adevăr, mulţi, ei înşişi nu prea religioşi — care nu pretind nici o consacrare — pun mare preţ pe asemenea respectare şi şi-ar pierde respectul pentru copiii declaraţi ai lui Dumnezeu care ar neglija într-o măsură să folosească ziua întâi a săptămânii pentru închinare şi laudă, sau ar folosi-o, dimpotrivă, pentru afacerile pământeşti. Pentru toate aceste motive, noi sfătuim ca aceia care discern cel mai clar libertatea cu care Cristos ne face liberi să nu-şi folosescă greşit libertatea aşa încât să-i poticnească pe alţii, ci s-o folosescă mai degrabă ca pentru Dumnezeu şi pentru alţii, ca ocazii de creştere în ((387)) har, cunoştinţă şi toate roadele Spiritului. Sfătuim ca în limite rezonabile poporul consacrat al Domnului, şi, atât cât se întinde influenţa lor, familiile lor — nu numai copiii minori, ci şi membrii adulţi — să respecte cu credincioşie duminica. Toţi trebuie să fie instruiţi în privinţa caracterului potrivit al unei astfel de zile de închinare şi laudă, şi de asemenea în privinţa unei zile de repaus de munca fizică, nu numai pentru Biserică, ci şi pentru lume.
Deşi noi suntem cu totul eliberaţi de Legea evreiască, putem totuşi să ne dăm seama că deoarece prevederile ei au venit de la Domnul, există toate probabilităţile ca pe lângă semnificaţia tipică a ritualurilor lui Israel să fie şi un bine practic legat de acestea. De exemplu, putem vedea o semnificaţie tipică în desemnarea anumitor produse animale ca fiind curate şi potrivite ca hrană, iar a altora ca necurate şi nepotrivite ca hrană; şi deşi s-ar putea ca noi să nu înţelegem cum sau de ce aceste alimente sunt necurate şi nesănătoase, avem toate motivele să credem că acesta este cazul — de exemplu, porcul, iepurele, ţiparul etc. Nu încălcăm nici o lege mâncând din acestea, fiindcă nu suntem evrei; totuşi să fim mai degrabă circumspecţi faţă de ele, şi mai degrabă atenţi să observăm în ce măsură ele sunt sănătoase sau nesănătoase, fiindcă suntem obligaţi să respectăm toate legile sănătăţii, în măsura în care suntem în stare să le discernem.
În mod asemănător, putem vedea în odihna într-una din cele şapte zile, prevăzută pentru Israel, nu numai o învăţătură simbolică, ci şi o prevedere necesară pentru condiţiile umane prezente. Se admite în general, chiar şi de către cei care ignoră cu totul Cuvântul divin, că odihna la fiecare şapte zile este avantajoasă nu numai pentru oameni, ci şi pentru animalele de povară. Pe lângă aceasta, unii pretind că această lege a necesităţii odihnei de munca neîntreruptă se aplică şi la unele lucruri neînsufleţite. De exemplu, materialul rulant al căilor ferate etc. Cităm din London Express cele ce urmează, ilustrând acest punct. Se spune:
„Ar putea să ni se pară ciudat când auzim persoane vorbind despre «un ax de oţel obosit» sau «o şină de fier obosită», dar acest fel de vorbire se poate auzi pe la căile ferate şi în atelierele de maşini, şi este ((388)) considerat corect. «Ce idee, că metalul neînsufleţit oboseşte!» v-aţi putea gândi; dar experţii în domeniul maşinăriilor spun că funcţionarea îl oboseşte şi are nevoie de odihnă exact ca voi. «Ce a cauzat ruperea axului?» a întrebat managerul de trafic. «Oboseala metalului», a răspuns inspectorul. Acest răspuns este frecvent şi adesea corespunde cu faptele. Uneori un ax se rupe sau o roată se desface sub încordare mult mai mică decât de obicei, şi cea mai atentă examinare posibilă nu va scoate la iveală nici un defect sau slăbiciune. Aceasta îi face pe ingineri să pună rezultatul pe seama «oboselii metalului». Forţa oţelului poate obosi precum forţa musculară, iar metalul care nu se odihneşte va înceta să mai lucreze şi va putea cauza mari pericole. Cel puţin aşa spun inginerii; şi ei susţin că fără odihnă legătura între molecule slăbeşte, până se ajunge la punctul de rupere. Atunci vine necazul.”
În Franţa, după Comună cu perioada ei de necredinţă, s-a hotărât să se interzică ciclul sabatic din Biblie — o zi din şapte — şi în locul lui să fie o zi de odihnă la zece zile; dar s-a găsit că acest lucru era nesatisfăcător, şi oricât de mult doreau francezii să se bazeze pe sistemul metric, ei au aflat că Natura avea calea sa proprie şi că Natura sigilează numărul şapte cu aprobarea sa într-o manieră neînţeleasă. De exemplu, au observat că criza de febră survenea în a şaptea, a patrusprezecea, a douăzeci şi una sau a douăzeci şi opta zi, şi dacă nu intervenea o schimbare favorabilă până în a treizeci şi cincea zi, de obicei urma moartea. N-au putut schimba aceasta, ca să facă febra să ajungă la criză după sistemul zecimal.
Departe, prin urmare, de a susţine abandonarea duminicii creştine, noi îndemnăm să fie reţinută ca un avantaj atât pentru omul natural cât şi un avantaj spiritual pentru Noua Creaţie. Noi îndemnăm să nu se facă nimic ce ar strica sau lăsa deoparte în vreun sens sau grad această mare binecuvântare care ne-a venit indirect prin Legea evreiască. Este adevărat, noi am fi bucuroşi dacă toţi ar putea recunoaşte ziua ca una de devoţiune voluntară pentru Domnul; dar fiindcă majoritatea n-o poate recunoaşte astfel, noi putem la fel de bine să le permitem să rămână sub această înşelare nevinovată asupra acestui subiect — o înşelare care poate fi de fapt spre avantajul lor.
((389))
Noua Creaţie n-are nevoie de un sfat special în privinţa folosirii cuvenite a acestei zile, dându-şi seama că viaţa lor ca întreg a fost consacrată, devotată Domnului şi serviciului Său. Umblând nu după trup, ci după Spirit, ei vor căuta în mod special să folosească astfel de ocazie favorabilă pentru a slăvi pe Dumnezeu în trupurile şi spiritele lor, care sunt ale Lui. Laudă, mulţumire, meditaţii şi îndemnuri în acord cu Cuvântul şi planul divin să fie pe ordinea de zi. Noi nu îndemnăm ca Ziua Domnului, sau duminica, să fie folosită exclusiv pentru închinare religioasă. Dumnezeu n-a poruncit astfel şi nimeni n-are dreptul s-o facă. Totuşi, unde ne este inima, unde ne sunt simpatiile şi iubirea, acolo ne va plăcea să fim, şi putem trage concluzia fără să greşim că fiecare membru al Noii Creaţii îşi va găsi bucuria cea mai mare, plăcerea cea mai mare, în părtăşie cu Domnul şi cu fraţii, şi că, prin urmare, foarte rar va uita să se adune cu ei, după cum îndeamnă Scripturile, dar nu poruncesc. Evr. 10:25.
Ceea ce facem noi voluntar ca pentru Domnul, fără să ni se poruncească, este o dovadă cu atât mai mare a iubirii şi loialităţii noastre faţă de El şi faţă de ai Săi, şi fără îndoială va fi apreciat de El în consecinţă. Mulţi dintre membrii Noii Creaţii au copii sau minori sub tutela lor şi aceştia trebuie să fie corect instruiţi în privinţa caracterului acestei zile şi a avantajelor ei, precum şi a libertăţilor rezonabile de care se pot bucura. Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu nu sprijină robia tiranică ce şi-a găsit locul în casele creştine sub numele de sabat puritan, după a cărui lege, un zâmbet în această zi ar fi un păcat şi un sărut dat propriului copil ar fi o nelegiuire, iar a face o plimbare liniştită sau a şedea sub copaci şi a privi Natura ar fi o profanare — chiar dacă ai privi în sus, de la Natură către Dumnezeul Naturii. Este bine ca, depărtându-ne de această concepţie falsă, să nu ajungem în cealaltă extremă, cum fac mulţi, aprobând conduita zgomotoasă, jocurile, muzica lumească sau munca de orice fel, care ar putea fi făcută în altă zi. Copiii Noii Creaţii trebuie să reflecte în toate modurile rezonabile spiritul unei minţi sănătoase, pe care Dumnezeu l-a promis părinţilor lor prin Spiritul sfânt şi ((390)) prin Cuvântul Adevărului. O respectare raţională, demnă a zilei întâi a săptămânii ca zi de odihnă, de refacere mintală şi morală, precum şi de părtăşie socială în familie şi printre membrii familiei Domnului — Noua Creaţie — va aduce desigur binecuvântare tuturor celor implicaţi.
Un alt considerent puternic în privinţa ţinerii duminicii este legat de legile puterilor care sunt. În multe state există anumite legi şi reglementări în privinţa duminicii. Poporul Domnului trebuie să se supună legii — nu mai puţin decât alţii, ci mai mult, în toate lucrurile care nu vin în conflict cu conştiinţa lor. Dacă, prin urmare, s-ar porunci prin legea civilă două sau trei sabate pe săptămână, Noua Creaţie să le respecte şi să considere aranjamentul o binecuvântare, crescând ocaziile lor de dezvoltare spirituală. Dar, deoarece acestea ar fi hotărâte din partea lumii şi nu prin poruncă divină, ei nu trebuie să se simtă obligaţi să le respecte mai mult decât estimează lumea a fi împlinirea legilor ei, după cum este indicat prin aplicarea lor.
Sabatul lui Israel este simbolic
Am observat deja că obligaţia sabatului din Legea evreiască anunţată la Sinai n-a fost dată nici unui alt popor în afară de evrei, şi prin urmare acesta n-a fost obligatoriu pentru nici un alt popor în afară de evrei. În Scripturi este consemnat că acesta a fost ţinut pentru prima dată după ce s-a instituit prima trăsătură a Legii evreieşti — Paştele. După ce Israelul a ieşit din Egipt şi a ajuns în pustie, poporul a primit prima învăţătură în privinţa respectării unei zile de odihnă în adunarea manei, înainte de a ajunge la Muntele Sinai, unde s-a dat Decalogul. Lui Adam sau lui Enoh, lui Noe sau lui Avraam sau lui Isaac sau lui Iacov nu li s-a spus nimic în privinţa ţinerii sabatului. Şi acesta nu este menţionat nici direct nici indirect. Singura menţionare anterioară a cuvântului „sabat” este în legătură cu relatarea despre creare, unde ni se spune că Dumnezeu S-a odihnit în ziua ((391)) a şaptea, care, după cum am văzut deja, n-a fost o zi de douăzeci şi patru de ore, ci o zi de şapte mii de ani.
Dând lui Israel porunca de a se odihni în ziua a şaptea, Dumnezeu a identificat ţinerea unei perioade de douăzeci şi patru de ore cu propria Sa odihnă pe o scară mai mare şi mai înaltă; şi aceasta ne face să tragem concluzia că, în afară de binecuvântarea pe care Israelul a obţinut-o prin odihna săptămânală, se află şi o lecţie simbolică pentru Noua Creaţie, deoarece noi într-adevăr găsim lecţii simbolice în legătură cu fiecare trăsătură a acestui popor şi a Legii lui.
Ziua a şaptea, luna a şaptea şi anul al şaptelea, toate au fost proeminente sub Lege. Ziua a şaptea, ca perioadă de încetare a muncii, perioadă de odihnă fizică; luna a şaptea, aceea în care se efectua ispăşirea de păcate, ca ei să poată avea odihnă de păcat; şi anul al şaptelea, cel în care venea eliberarea de robie, de servitute. Pe lângă aceasta, după cum am văzut deja*, anul al şaptelea înmulţit cu el însuşi (7 x 7 = 49) ducea la anul al cincizecilea, sau Anul Jubiliar, în care toate ipotecile, drepturile de sechestru şi judecăţile împotriva persoanelor şi terenurilor erau anulate şi fiecărei familii îi era permis să se întoarcă la proprietatea sa — eliberată de toate poverile greşelilor, faptelor rele etc. anterioare. Am văzut deja că antitipul anului Jubiliar al lui Israel va fi Împărăţia Milenară şi „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”, antitipul fiind imens mai larg decât tipul, şi aplicându-se la omenire în general.
*Vol. 2, cap. 6
Să observăm acum mai ales ziua a şaptea tipică. Ca şi anul al şaptelea, ea conduce (7 x 7 = 49) la ziua a cincizecea sau Ziua Jubiliară, care exprimă aceeaşi idee ca şi ziua a şaptea, adică odihnă, numai că o accentuează.
Ce binecuvântare a fost simbolizată pentru Israelul spiritual, Noua Creaţie, prin ziua a şaptea de sabat sau de odihnă a Israelului natural? Apostolul răspunde la această ((392)) întrebare (Evr. 4:1-11), când spune: „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna (sabatul) Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă . . . Căci, noi, care am crezut, intrăm în «odihnă» (ţinerea sabatului). . . . Deci, fiindcă rămâne ca unii să intre în odihna aceasta şi pentru că aceia cărora li s-a adus întâi vestea bună n-au intrat în ea din cauza neascultării . . . rămâne deci o odihnă ca de sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale. Să ne grăbim deci să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă, urmând acelaşi exemplu de neascultare de cuvânt”. Aici apostolul pune în faţa noastră o lecţie dublă: (1) Că noi avem acum privilegiul să intrăm în odihnă; şi de fapt toţi câţi au acceptat cu adevărat pe Domnul şi se odihnesc în mod cuvenit şi se încred în El, se bucură astfel de sabatul sau odihna antitipică în prezent — odihna credinţei. (2) El de asemenea ne indică faptul că pentru a ne menţine această odihnă prezentă şi pentru a ne asigura intrarea în sabatul etern, „odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”, Împărăţia cerească, va fi necesar să rămânem în favoarea Domnului — să exercităm continuu credinţă şi ascultare faţă de El.
Nu este necesar ca membrilor Noii Creaţii să li se arate când şi cum au intrat în odihna credinţei — când şi cum pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere a început să domnească în inimile lor, iar deplina încredere în El a început să scoată afară frica şi nemulţumirea. Aceasta a început odată cu acceptarea deplină a Domnului Isus ca Marele Preot care a făcut jertfa, prin care păcatele noastre au fost acoperite prin meritul atribuit al Răscumpărătorului, Mesia; ea a crescut în timp ce L-am recunoscut pe El drept Capul Noii Creaţii şi moştenitor al făgăduinţei avraamice, iar pe noi înşine că suntem chemaţi de Dumnezeu să fim moştenitori împreună cu El în acea Împărăţie de binecuvântare. Odihna perfectă sau bucuria sabatului a venit când am supus Domnului tot ce avem, acceptând cu bucurie conducerea Sa făgăduită pe o „cale îngustă” spre Împărăţie. Atunci ne-am odihnit de propriile noastre lucrări, de toate eforturile de a ne îndreptăţi; ne-am ((393)) mărturisit imperfecţi şi nevrednici de harul divin, precum şi incapabili de a ne face noi înşine vrednici. Atunci am acceptat cu recunoştinţă îndurarea divină oferită nouă prin răscumpărarea care este în Cristos Isus Domnul nostru şi „harul” făgăduit „ca să avem ajutor la momentul potrivit”, şi am intrat în acţiune ca să fim ucenicii lui Isus — urmaşi în urmele Lui, chiar „până la moarte”.
Apostolul spune că noi am intrat în odihnă, după cum şi Dumnezeu S-a odihnit de lucrările Lui. Am văzut deja că Dumnezeu S-a odihnit de lucrarea Sa creatoare când a încheiat-o, făcându-l pe om în asemănarea Sa. De atunci El a permis păcatului şi morţii să desfigureze frumoasa Sa creaţie, totuşi n-a ridicat braţul puterii Sale ca să împiedice înaintarea acelei lucrări, nici să lege sau să restrângă pe Satan, marele înşelător. Dumnezeu Se odihneşte, aşteaptă — lăsând toată lucrarea să fie îndeplinită de Mesia. Noi intrăm prin credinţă în odihna lui Dumnezeu când discernem că Cristos este Unsul lui Dumnezeu, pe deplin împuternicit să facă toată această lucrare, nu numai pentru noi (Noua Creaţie, membrii corpului Său), ci şi o lucrare de binecuvântare şi restabilire pentru omenire — pentru oricine va accepta îndurarea divină prin El.
Noi vedem clar unde a început odihna noastră ca membri individuali ai Noii Creaţii, dar va fi folositor şi să aruncăm o privire în urmă şi să observăm începutul acestei odihne în privinţa Noii Creaţii ca întreg. Vedem că apostolii s-au bucurat de o măsură de odihnă şi încredere în timp ce Domnul era cu ei în trup, dar nu de odihnă deplină. Ei s-au bucurat că Mirele era în mijlocul lor — s-au bucurat în El, chiar dacă n-au înţeles lungimea şi lăţimea iubirii Sale şi a serviciului Său. Când Învăţătorul a murit, odihna, bucuria şi pacea lor s-au spulberat; şi cauza întregii lor dezamăgiri a fost, în propriile lor cuvinte, „Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra (elibera) pe Israel” — dar au fost dezamăgiţi. Când El a înviat din morţi, când a apărut înaintea lor şi Şi-a dovedit învierea, îndoielile şi temerile lor au început să facă loc speranţelor, dar bucuria şi pacea lor nu s-au întors pe deplin. Ei erau nedumeriţi. Însă au auzit şi au dat atenţie sfatului Său de a zăbovi în Ierusalim până vor fi înzestraţi cu putere.
((394))
Au stat în aşteptare — cât timp? Răspunsul nostru este că ei au aşteptat de şapte ori şapte zile — patruzeci şi nouă de zile, iar în ziua următoare, ziua a cincizecea, ziua de Sabat jubiliară, Dumnezeu a împlinit făgăduinţa Sa îndurătoare faţă de ei şi le-a permis celor care-L acceptaseră pe Isus să intre în odihnă — în ţinerea sabatului mai înalt al Noii Creaţii. Ei au intrat în odihnă prin primirea binecuvântării Cincizecimii care spunea „pace prin Isus Hristos” — care îi informa că deşi Isus Cristos murise pentru păcătoşi şi deşi Se înălţase şi ei nu-L puteau vedea, totuşi El fusese aprobat de Iehova, sacrificiul Său pentru păcat fusese acceptabil şi ei se puteau astfel odihni în meritul lucrării pe care El o îndeplinise — se puteau odihni asiguraţi că toate făgăduinţele lui Dumnezeu vor fi da şi amin în El şi prin El, se puteau odihni asiguraţi de iertarea păcatelor lor şi de acceptarea lor de către Tatăl. Aceasta de asemenea i-a asigurat că făgăduinţele nespus de mari şi scumpe concentrate în Isus vor fi toate împlinite şi că ei vor avea o parte glorioasă când harul le va fi rafinat bine inimile — dacă se vor dovedi credincioşi faţă de partea lor din contract şi îşi „vor întări chemarea şi alegerea”, rămânând în Cristos prin ascultare de voinţa divină.
Deci, toată Creaţia Nouă, care a primit Spiritul sfânt, a intrat în odihna antitipică, şi în loc de a mai ţine ziua a şaptea de odihnă fizică, ei ţin acum o odihnă continuă a inimii, a minţii, a credinţei în Fiul lui Dumnezeu. Totuşi, această odihnă a credinţei nu este sfârşitul — nu este antitipul deplin. Marea „odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu” va veni la sfârşit — pentru toţi cei care-şi vor încheia cursul cu bucurie. Între timp, odihna credinţei trebuie să continue, căci este arvuna sau asigurarea noastră pentru odihna de dincolo. Menţinerea ei va cere nu numai ascultare în măsura capacităţii, în gând, cuvânt şi faptă, ci şi încredere în harul Domnului. Astfel noi putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, ca să umblăm în urmele Lui. Odihna şi încrederea noastră trebuie să fie că El poate şi vrea să ne facă „mai mult decât biruitori”, precum şi să ne acorde o parte în marea lucrare a Jubileului Antitipic.
Noua Creaţie – Legea Noii Creaţii
STUDIUL VII
Scoaterea unei legi presupune capacitatea de a ţine acea lege — Legea divină aşa cum a fost scrisă iniţial — O lege a vieţii nu putea fi dată unei rase decăzute — Răscumpărarea, nu prin lege, ci prin har — Legământul Legii împlinit şi Legământul Nou sigilat prin acel unic sacrificiu al lui Cristos — Legea sinaitică numai pentru Israelul trupesc — Legea Noului Legământ — Porunca sub care se dezvoltă sfinţii — Noua Creaţie separată şi distinctă în relaţia sa divină şi în legământ — Creşterea în aprecierea legii desăvârşite — Alergarea la ţintă şi rămânerea cu fermitate la ea — Regula de aur — Legea desăvârşită a libertăţii
Scoaterea unei legi de către o autoritate competentă presupune din partea primitorului capacitate de a ţine acea lege, sau unele aranjamente pentru absolvirea de ofensele comise sub acea lege. Scoaterea unei legi presupune posibilitatea încălcării ei, şi, ca atare, o lege prevede întotdeauna pedepse. În cazul tatălui Adam, care, aşa cum ni se spune, a fost creat în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi asupra căruia a venit o sentinţă sau un blestem din cauza neascultării de voinţa divină, mergând în urmă cu analiza lucrurilor vedem că trebuie să i se fi dat o lege şi că aceasta a fost suficient de explicită, altfel el nu putea fi condamnat pe drept ca încălcător al legii de către Creatorul său. Ni se spune clar că păcatul din Eden a fost neascultarea de porunca divină. Justeţea sentinţei cu moartea care a venit asupra lui Adam, şi prin el în mod natural s-a extins asupra urmaşilor lui, a implicat înţelegerea de către el a legii sub care era şi faptul că el a încălcat-o cu bună ştiinţă: altfel greşeala ar fi fost a legiuitorului. Că Adam a fost în stare să primească legea divină şi să i se supună este evidenţiat şi ((350)) prin faptul că n-a existat nici o prevedere de absolvire de sub acea lege — nici un mijlocitor — ci, ca rezultat al încălcării a venit asupra lui pedeapsa deplină.
Nu avem nici o relatare în sensul că Creatorul a prezentat tatălui Adam şi mamei Eva un cod de legi scrise în piatră sau altfel; şi un asemenea cod de legi fiind obişnuit astăzi, din cauza slăbiciunilor umane mulţi nu pot vedea în ce manieră a avut Adam cel perfect o lege perfectă, sub care a fost încercat şi condamnat din cauza eşecului. Este o greşeală să presupunem că legile trebuie să fie scrise pe ceva în exterior — pe hârtie, piatră etc. — şi să nu ne dăm seama că o formă mai înaltă de scriere a Legii divine ar fi în crearea omului atât de în armonie cu principiile dreptăţii, încât ar fi potrivit să spunem că Legea divină — aprecierea a ceea ce este corect şi greşit — a fost scrisă în organismul său perfect. În acest fel Legea lui Dumnezeu este scrisă în propria Sa fiinţă şi în a tuturor oştilor îngereşti, şi astfel, de asemenea, Legea divină a fost scrisă în însăşi constituţia lui Adam şi a Evei. Ei nu erau înclinaţi spre păcat. Erau mai curând înclinaţi spre dreptate. Ei au fost drepţi, înconjuraţi de condiţii drepte şi perfecte, şi conştienţi de obligaţiile faţă de Creatorul lor şi de responsabilităţile de a se supune fiecărei porunci a Lui; şi ei ştiau, nu în mod vag, ci precis, ce poruncise El. Prin urmare ei n-au avut scuze în încălcarea lor. Îndurarea i-ar putea scuza, pretinzând lipsa lor de experienţă etc. în privinţa pedepselor, dar faptul că este posibil ca ei să nu fi înţeles pe deplin ce constituia pedeapsa pentru păcat nu schimbă celălalt fapt, că ei au deosebit calea corectă de cea greşită. Ei au ştiut că era corect să se supună lui Dumnezeu şi era greşit să nu se supună — cu totul aparte de aprecierea calamităţilor care aveau să urmeze nesupunerii. Apostolul confirmă relatarea din Geneza în toate aceste amănunte, zicând că „nu Adam a fost înşelat” — că el a comis încălcarea cu bună ştiinţă, cu voia, şi că astfel şi-a atras blestemul, sau sentinţa păcatului cu voia, pe care o declarase Creatorul său mai înainte, adică moartea.
((351))
Privind astăzi în jurul nostru, aflăm că lumea în general a pierdut în măsură considerabilă această asemănare originară cu Dumnezeu în care au fost creaţi primii noştri părinţi — au pierdut mult mai mult decât aprecierea intuitivă a ceea ce este corect şi greşit. Legea divină, odată implantată clar şi distinct în natura umană, a fost în foarte mare măsură ştearsă în timpul celor şase mii de ani de „stăpânire a păcatului şi morţii”. Dumnezeu, prin comunicarea Sa cu unii din familia umană, a însufleţit într-o anumită măsură legea originară în multe inimi, reconstituind mai adânc sau mai puţin adânc diferitele trăsături ale dreptăţii; şi totuşi, chiar şi printre cei mai civilizaţi şi mai încreştinaţi, nimeni nu îndrăzneşte să se încreadă, fără rezerve, în propria sa judecată cu privire la ceea ce este corect şi greşit în diferite probleme. De aceea noi trebuie să avem în faţă anumite norme divine la care să putem merge, şi în conformitate cu ele să ne putem corecta felul cum evaluăm ceea ce este corect şi greşit, şi să le putem aduce mai aproape de reperul divin. Totuşi, chiar şi în cei mai degradaţi oameni din lumea păgână găsim adesea elemente de conştiinţă şi desigur anumite concepţii mai mult sau mai puţin primitive despre ceea ce este corect şi greşit. Acestea sunt rămăşiţele deformate şi stâlcite ale legii originare din fiinţa omului, el fiind creat în armonie cu aceasta, ca şi „chip al lui Dumnezeu”. Apostolul se referă la această stare de lucruri printre păgâni, zicând: „Gândurile lor . . . sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele”. El spune că astfel ele „arată că lucrarea legii este scrisă in inimile lor” — rămăşiţe ale legii originare, dovezi fragmentare că odată ea a fost înnăscută în omenire. Rom. 2:15.
Printre oameni sunt legi pentru călcătorii de lege şi pentru cei care nu sunt călcători de lege — (1) legi de cetăţenie, care garantează viaţa, pacea, libertatea etc., pentru cei supuşi, şi care în mod corespunzător ameninţă pe încălcători cu pierderea libertăţii, privilegiilor etc., prin închisoare. (2) Legi care stăpânesc pe condamnaţi cu mai mare asprime dacă nu urmează o cale moderată, dar în nici un sens al cuvântului nu le oferă libertăţi.
((352))
Tot aşa este şi cu legea divină. Avem la început legea originară sub care Adam a fost pus la încercare. La început el a avut privilegii şi binecuvântări — viaţă, pace, fericire şi toate lucrurile necesare. Legea i le garanta pe acestea atâta vreme cât rămânea supus Creatorului său: şi pentru neascultare a fost prevăzută o pedeapsă cu moartea — „vei muri negreşit”; şi această pedeapsă s-a extins în mod natural asupra urmaşilor săi. Ca atare, de la încălcarea lui, Adam a fost vinovat, condamnat, lipsit de speranţa vieţii de care se bucurase înainte, lipsit de căminul său din Eden, lipsit de comuniunea avută înainte cu Creatorul său. Pământul nepregătit a fost marele lui penitenciar, iar mormântul, închisoarea lui continuă. Legea care stăpânise asupra lui se sfârşise acum, în sensul că ea nu-i mai oferea nici o speranţă sau perspectivă de viaţă, ci îl condamnase deja la moarte. El nu mai era sub legea vieţii şi nici unul din copiii săi nu s-a născut sub legea vieţii, sau cu vreo speranţă sau perspectivă de a obţine viaţă veşnică: toţi erau prizonieri. Păcatul şi moartea erau, figurativ vorbind, capturatorii, chinuitorii şi gardienii lor.
Dar dacă legea originară nu mai putea acţiona pentru ei, ci îşi exprimase deja răzbunarea împotriva lor, ei se găseau totuşi sub anumite legi naturale. Ei au găsit că în starea lor de închisoare acţiona o lege prin care fiecare încălcare a conştiinţei, fiecare afundare mai adânc în ceea ce ei recunoşteau ca păcat, le aducea cu atât mai repede degradarea şi moartea; şi cu cât mai atent căutau să urmeze ceea ce ei recunoşteau a fi drept, cu atât mai mult găseau că starea lor de închisoare era mai favorabilă, deşi nu era nici măcar sugerată vreo eliberare.
Apostolul sugerează că n-a fost posibil ca Dumnezeu să-i dea rasei noastre decăzute o lege a vieţii. Ei erau condamnaţi în mod just, şi atâta vreme cât acea condamnare rămânea, nu li se putea da nici o lege a cărei respectare să le asigure eliberarea din moarte. Înainte ca familiei umane să-i poată fi dată o astfel de lege a vieţii, trebuia satisfăcută sentinţa primei legi şi trebuia ridicat blestemul sau condamnarea ((353)) ei; apoi puteau fi făcute alte aranjamente, inclusiv oferte de viaţă veşnică bazate pe condiţii — dar nu înainte ca ispăşirea pentru prima încălcare şi anularea sentinţei ei să fi fost efectuate. Domnul a făcut aluzii cu privire la intenţia Sa de a efectua o astfel de ispăşire pentru păcat, pentru a da omenirii altă ocazie de viaţă veşnică în locul celei date tatălui Adam şi pierdute de el pentru sine şi pentru urmaşii săi. Însă făgăduinţele divine au fost extrem de vagi, abia suficiente ca bază pentru speranţă; ca atare, în virtutea făgăduinţelor divine, se spune despre familia umană, fiind prizonieri sub controlul Păcatului şi Morţii, că sunt „prizonieri ai nădejdii”.
Una dintre aceste aluzii la o ispăşire etc., a fost făcută în cuvintele Domnului atunci când a pronunţat sentinţa, când a declarat că sămânţa femeii va zdrobi în cele din urmă capul şarpelui (Gen. 3:15). În acest limbaj misterios şi figurativ Domnul vorbea despre răsturnarea puterilor răului, despre o biruinţă care trebuia să vină prin şi pentru familia adamică. Această sămânţă a femeii, după cum ştim cu toţii, şi-a avut împlinirea în Cristos. După patru mii de ani de la degradare Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, „născut din femeie”, şi astfel membru al rasei condamnate şi identificat cu ea, „pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” — să plătească pedeapsa pentru fiecare om, să îndepărteze blestemul sau sentinţa morţii de la fiecare om — să acorde, prin urmare, fiecărui om o stare juridică ce ar permite să fie dată iarăşi o lege a vieţii — respectarea ei aducând răsplata vieţii veşnice.
Dar înainte de a veni timpul ca Dumnezeu să-Şi trimită Fiul şi să realizeze prin El răscumpărarea rasei de sub blestemul morţii, El a avut o anumită relaţie specială cu Avraam şi cu familia lui, cunoscuţi mai apoi ca israeliţi. Întâi de toate, lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeu le-a dat făgăduinţe mai mult sau mai puţin explicite, informându-i despre intenţiile Sale binevoitoare de a binecuvânta toate familiile pământului. Astfel de mesaj venind de la marele Judecător care condamnase omenirea ((354)) însemna mult: însemna fie încălcarea Dreptăţii, prin ridicarea blestemului sau sentinţei, fie, altfel, marea Curte supremă a Universului avea un plan prin care ea putea fi dreaptă şi totuşi să exercite milă faţă de acei membri ai omenirii care s-ar arăta vrednici de ea, venind în armonie cu aranjamentele Sale drepte. Patriarhii s-au bucurat în aceste făgăduinţe şi şi-au dat seama mai mult sau mai puţin clar de o viaţă viitoare prin învierea morţilor, care va fi folositoare nu numai pentru ei şi pentru urmaşii lor, ci va însemna în cele din urmă o binecuvântare pentru fiecare creatură din omenire.
În vederea acestei făgăduinţe făcute lui Avraam, Domnul a plasat asupra copiilor Săi, israeliţii, la Muntele Sinai, o Lege specială. Acea Lege a fost baza unui Legământ făcut cu ei. Dacă ţineau Legea, atunci toate făgăduinţele erau ale lor. Legea aceea a fost recunoscută ca fiind perfectă, dreaptă şi bună în toate amănuntele ei; dar fiindcă israeliţii erau decăzuţi, degradaţi, imperfecţi, a fost de aceea necesar mai întâi să se numească un mijlocitor, adică Moise, şi apoi să se găsească un mijloc prin care încălcările poporului împotriva acestei Legi să poată fi în mod tipic şterse o dată pe an şi să li se permită să-şi continue eforturile de a ţine Legea din generaţie în generaţie. Instituirea acestei medieri a lui Moise şi a jertfelor tipice pentru păcate etc. arată că oamenii cărora li s-a dat acest Legământ şi această Lege erau recunoscuţi ca incapabili de absolută ascultare de ea. Aceasta se vede clar prin contrast cu darea originară a Legii din Eden, unde nu s-a dat nici un mijlocitor şi nu s-a făcut nici un aranjament pentru slăbiciunile cărnii. Acest fapt singur ne spune în termeni siguri că primul Adam a fost perfect în chipul şi asemănarea Creatorului său şi că el a fost capabil de ascultare absolută faţă de Legea divină. Ne spune că între timp omenirea a decăzut foarte mult; fiindcă aranjamentele făcute în legătură cu Legea Mozaică au fost astfel încât să li se potrivească oamenilor decăzuţi, degradaţi.
Mai mult, avem asigurarea apostolului că nici un evreu în afară de Domnul nostru Isus n-a ţinut vreodată Legea şi că, prin urmare, numai Isus a câştigat sau ar fi putut câştiga ((355)) răsplăţile Legământului Legii făcut cu Israel. Cuvintele apostolului sunt: „Nimeni nu va fi îndrepăţit înaintea Lui prin faptele Legii”. De aceea Legea a servit unui scop dublu: (1) a arătat că nimeni din omenirea decăzută n-a putut ţine Legea divină sau n-a putut fi acceptabil în ochii lui Dumnezeu; şi (2) a dovedit că Domnul Isus a fost perfect, prin aceea că a ţinut Legea pe care nici o persoană imperfectă n-o putea ţine. Ţinând astfel Legea, El a devenit singurul moştenitor al Legământului făcut cu Avraam. El a fost astfel numit Sămânţa prezisă a lui Avraam, în care toate familiile pământului vor fi binecuvântate. Legământul acela, ajungând astfel să se împlinească prin Isus Cristos, s-a terminat, în ceea ce priveşte sămânţa de binecuvântare făgăduită. Cu toate acestea, privind cu atenţie în urmă la făgăduinţă găsim că, în unele privinţe cel puţin, ea este dublă — că include o sămânţă spirituală şi de asemenea una pământească, după cum este sugerat în făgăduinţă: „Sămânţa ta va fi ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării”. Gen. 22:17.
Domnul nostru Isus împlinind Legământul are la dispoziţia Sa toată problema binecuvântării familiilor pământului; dar conform planului divin, sub care lucrează şi va lucra, El va binevoi să folosească în cele din urmă pe unii din sămânţa pământească, Israelul natural, ca instrumentele sau agenţii Săi pământeşti în această lucrare de binecuvântare. Ca atare, cât priveşte Israelul după trup, Legământul nu este cu totul pus deoparte, ci, după cum declară apostolul, după stabilirea Împărăţiei cereşti la a doua venire a Domnului, pe Israelul natural îl aşteaptă o binecuvântare. Cuvintele apostolului sunt: „Darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. „În ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din cauza părinţilor lor.” „Prin îndurarea arătată vouă (Bisericii) să capete şi ei îndurare.” „Dumnezeu a închis pe toţi în neascultare, ca să aibă milă de toţi.” Sugestia este că Eliberatorul care va veni din Sion pentru binecuvântarea întregii lumi va îndepărta nelegiuirea întâi de la Iacov, şi astfel Iacov — Israelul după trup — va coopera în cele din urmă la binecuvântarea lumii. Rom. 11:26-32.
((356))
Vedem, deci, că până la prima venire a Domnului nostru lumea era fără lege, cu excepţia legii generale a naturii — legea stării noastre decăzute şi întemniţate; legea care declară că noi putem face ca necazurile noastre să treacă mai repede, chiar dacă nu este în puterea noastră să scăpăm de ele; legea care declară că în timp ce sub sentinţa originară moartea este sigură şi în timp ce nu putem spera să scăpăm de ea, putem totuşi întârzia într-o măsură executarea ei pentru un timp şi îi putem cumva domoli rigorile. Vedem că singura Lege sau Legământ în afară de această lege a fost cea dată lui Israel, în privinţa căreia Moise spune atât de clar că n-a aparţinut altor popoare sau neamuri, zicând: „Nu cu părinţii noştri a făcut Domnul legământul acesta, ci cu noi, care suntem toţi vii astăzi aici” (Deut. 5:3). Am văzut că Legea aceea, departe de a-i îndreptăţi pe israeliţi şi departe ca ei să câştige binecuvântările Legământului ataşate la Lege, nimeni n-a reuşit s-o ţină, cu excepţia unuia — omul Isus Cristos, Domnul şi Răscumpărătorul nostru. Să urmărim problema mai departe şi să observăm cum operează acum Legea divină.
Domnul nostru Isus a respectat — adică a împlinit — declaraţia sinaitică a Legii divine prin moartea Sa. Un rezumat al cerinţelor Legii sinaitice este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta . . . Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Tatăl ceresc a aranjat lucrurile aşa încât Fiul Său preaiubit, după ce a lăsat gloria stării spirituale şi a devenit om perfect printre oamenii imperfecţi, întâi de toate a apreciat voinţa Tatălui — ca El să devină Răscumpărătorul omului. Acest lucru n-a fost obligatoriu şi El a avut libertate dacă voia să-Şi placă Sieşi; dar dacă făcea astfel nu împlinea Legea, care spunea că toţi câţi erau sub ea trebuiau să iubească pe Dumnezeu în grad suprem — mai mult decât se iubesc pe sine — şi trebuia ca astfel să le placă să facă voia divină încât să-şi sacrifice cu bucurie propria voinţă, da, însăşi viaţa.
Acest lucru este sugerat în cuvintele: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul ((357)) tău şi cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta”. O asemenea iubire faţă de Dumnezeu n-ar ezita să-şi dea viaţa, fiinţa, puterea, un sacrificiu de bunăvoie pentru planul divin. Şi astfel, după cum spune apostolul, găsindu-Se în forma unui om şi înţelegând clar programul divin, Domnul nostru Isus S-a predat fără rezerve ca sacrificiu pentru om. Da! este declarat că El a făcut-o cu bucurie, după cum citim: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu. Şi legea Ta este înăuntrul inimii mele” (Ps. 40:8). Iubirea faţă de oameni, cu care S-a înrudit prin naşterea Sa pământească, a fost şi ea un factor în cazul acesta; totuşi să-i fi iubit ca pe Sine n-ar fi implicat sacrificiu de Sine pentru ei. Asemenea sacrificiu însemna să-i iubească pe oameni mai mult decât pe Sine. Ascultarea de prima parte a acestei Legi presupunea sacrificarea omului Isus Cristos. Vedem că toate acestea erau legate de ţinerea Legământului Legii, căci El S-a născut sub Legământul Legii şi era obligat faţă de toate condiţiile lui. El n-ar fi putut deveni moştenitorul făgăduinţei avraamice decât prin această ascultare, chiar până la moarte.
Dar încă un lucru s-a împlinit prin moartea Sa — încă un lucru pe lângă faptul că El S-a dovedit vrednic să fie Sămânţa făgăduită a lui Avraam, competent şi vrednic să binecuvânteze lumea. Acest lucru a fost răscumpărarea lui Adam şi a rasei lui de sub sentinţa iniţială cu moartea. În aranjamentul divin cele două lucruri au fost efectuate simultan — prin acelaşi sacrificiu; cu toate acestea, noi trebuie să facem deosebire clară între cele două. Domnul nostru nu numai că a împlinit Legământul Legii prin ascultarea Sa până la moarte, ci, pe lângă aceasta, prin aranjament divin El a garantat prin aceeaşi moarte un Legământ Nou. Legământul Legii, după cum am văzut, a dovedit vrednicia Lui personală, dar Legământul Nou se referă la omenire. Sentinţa morţii era asupra rasei noastre şi binecuvântările permanente pentru rasă nu puteau veni decât dacă mai întâi de toate era satisfăcută şi anulată sentinţa originară. Numai atunci putea cineva binecuvânta omenirea sau putea avea autoritate de a o binecuvânta şi a ((358)) o ridica din moarte la viaţă; fiindcă până atunci sentinţa divină cu moartea era împotriva ei şi Dumnezeu nu putea în nici un caz achita pe păcătos nesocotindu-Şi propia Sa Lege. Cât de frumos, printr-un singur act, economia divină nu numai a încercat pe Răscumpărătorul în privinţa vredniciei Sale de a fi eliberatorul şi ridicătorul rasei, dar şi a plătit răscumpărarea pentru tatăl Adam şi astfel, în acelaşi timp, pentru toţi copiii săi, care în mod natural s-au împărtăşit din păcatul şi moartea pe care el şi le-a atras asupra sa! Am tratat deja acest subiect* şi aici nu vom intra în alte detalii.
*Vezi Vol. V, cap. 14, 15
Aici studiul nostru este în legătură cu Legea divină. Am văzut că Legea Sinaitică s-a extins numai asupra urmaşilor naturali ai lui Avraam; că restul oamenilor au fost lăsaţi fără Dumnezeu, fără speranţă, fără îndemnuri, fără încurajări, fără făgăduinţe — înstrăinaţi, străini (Efes. 2:12). Vedem că Legământul Sinaitic este sfârşit în privinţa marii încercări şi a premiului ei. Vedem de asemenea că a fost garantat un Legământ nou (Evr. 7:22), făcut eficient prin sângele lui Cristos; şi acum întrebăm dacă acest Legământ Nou a intrat sau nu în vigoare, şi dacă a intrat, îl însoţeşte sau nu-l însoţeşte o Lege nouă, aşa cum Legea Sinaitică a însoţit Legământul Legii. Noi răspundem că Legământul Nou n-a intrat în acţiune în ceea ce priveşte lumea; că el nu va intra în acţiune pe deplin şi complet până la a doua venire a lui Cristos, şi că, după cum tocmai am văzut, Israelul după trup va fi printre primii din omenire care vor profita de Noul Legământ.
Noul Legământ nu numai că va aduce pace în privinţa blestemului originar şi-l va declara pe deplin plătit de Răscumpărătorul, şi că toţi care vor veni prin El la Tatăl vor putea, printr-o ascultare atunci posibilă, să aibă restabilire din condamnarea originară, ci, pe lângă aceasta, va aduce îndurare faţă de Israelul natural, condamnat în plus sub Legământul Legii. Fiecărei creaturi i se va face cunoscut nu numai că pentru păcatele din trecut s-a dat răscumpărarea, dar că toate slăbiciunile şi imperfecţiunile sub care omenirea încă trudeşte, le vor fi trecute cu vederea ((359)) şi oamenii vor fi trataţi de atunci încolo după ceea ce sunt în realitate, şi prin legile Împărăţiei Mijlocitoare a lui Cristos vor fi ajutaţi să se ridice tot mai mult din starea prezentă a morţii mintale, morale şi fizice, sus, sus, sus la perfecţiunea naturii umane, în care vor fi capabili să fie supuşi la încercare în faţa Atotputernicului, fiind capabili să demonstreze caracter şi vrednicie de viaţă veşnică sub legile Împărăţiei Sale. Prin urmare, acest Legământ nou cuprinde toată mila şi favoarea lui Dumnezeu intenţionată pentru lumea întreagă în timpul Veacului Milenar. Este Legământul iertării, binecuvântării şi restabilirii tuturor celor care, atunci când ochii şi urechile li se vor deschide, se vor folosi de acest har al lui Dumnezeu în Cristos Isus.
Legea Noului Legământ
Va exista o Lege legată de Noul Legământ. Va fi aceeaşi Lege a lui Dumnezeu care nu se schimbă dar care în diferite timpuri are diferite declaraţii mai mult sau mai puţin explicite. Aceasta va fi tot Legea care declară opoziţie divină faţă de păcat, şi favoare şi binecuvântare divină faţă de cei drepţi. Acest standard absolut va fi totdeauna în faţa lumii în timpul Veacului Milenar şi fiecăruia i se va cere să ajungă cât se poate de aproape de standardul perfect; dar se vor face îngăduinţe pentru oricine se va strădui să asculte, după măsura slăbiciunii sale, care, sub acele condiţii binecuvântate ale restabilirii, va dispărea treptat, pe măsură ce persoana va înainta în ascultare pas cu pas. Astfel este scris: „«Iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea», zice Domnul: «Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor . . . căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor»”. Evr. 8:10; Ier. 31:33, 34.
Aici avem ştergerea păcatelor şi nelegiuirilor trecute, o lucrare treptată în timpul Veacului Milenar; şi de asemenea avem lucrarea treptată de refacere, rescriere a Legii divine în inimile oamenilor — a oricui va vrea. Această rescriere a Legii divine în caracterul oamenilor este doar un alt fel de a ni se spune despre „restabilirea tuturor lucrurilor despre ((360)) care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci”, care va fi realizată în acea mare zi de domnie a lui Cristos. Şi să nu uităm declaraţia explicită — „Oricine nu va asculta de Prorocul acela (oricine nu se va supune rescrierii Legii divine în caracterul său), va fi nimicit din mijlocul poporului”. Fapt. 3:23.
Dar acum să ne întoarcem: Vorbeam despre operarea Noului Legământ în timpul Veacului Milenar — în timpul când Cel care a răscumpărat lumea Îşi va exercita puterea şi autoritatea ca marele Profet, marele Învăţător, binecuvântând lumea prin procese de restabilire, rescriere a caracterului divin în inimile oamenilor. Acum însă întrebăm, ce este între timp — în intervalul dintre anularea Legământului Legii prin împlinirea lui în Isus Cristos Domnul nostru, şi inaugurarea condiţiilor Noului Legământ din Veacul Milenar — ce se poate spune despre acest interval? Există aici vreun Legământ în acţiune? Şi dacă există, este vreo Lege legată de el? Răspundem că în acest interval al Veacului Evanghelic Domnul selecţionează membrii Noii Creaţii şi este în acţiune, în operare, un Legământ, iar acesta are o Lege. Pentru a aprecia acest lucru trebuie să ne amintim cuvintele apostolului: „Legea . . . a fost adăugată din cauza fărădelegilor, până când avea să vină «Sămânţa»”. Vedem, aşadar, că Legământul Legii dat la Sinai a fost adăugat la un Legământ anterior; şi privind în urmă vedem că Legământul Avraamic a fost cel originar şi că acesta a rămas în picioare timp de patru sute treizeci de ani înainte ca Legământul Legii să fie adăugat. Apostolul atrage atenţia asupra acestuia zicând că „Legea venită după patru sute treizeci de ani” nu putea desfiinţa Legământul originar sau nu-l putea face ineficient. Gal. 3:19, 17.
Astfel vedem că atunci când Domnul nostru Isus Cristos a împlinit Legământul Legii, Legământul Avraamic originar a fost lăsat exact cum era înainte ca Legământul Legii să fie adăugat. Acest Legământ Avraamic este cel sub care se dezvoltă Creaţia Nouă. Această făgăduinţă sau Legământ Avraamic spune: „Toate familiile pământului vor fi ((361)) binecuvântate în tine şi în sămânţa ta”. Apostolul arată că această Sămânţă a lui Avraam la care se face referire în făgăduinţă este Cristos — Cristos Isus Domnul nostru; şi el adaugă: „Dacă sunteţi ai lui Hristos, (dacă deveniţi fiecare în parte membri ai corpului lui Cristos) sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” sau Legământului. Gal. 3:16, 29.
Aşadar acum înţelegem, căci apostolul spune iarăşi: „Voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” — într-un sens total diferit de cel în care erau evreii sub Lege. El arată clar distincţia între acest Israel spiritual şi Israelul natural, spunându-ne că copiii lui Iacov după trup nu sunt copiii lui Avraam la care se referă făgăduinţa, ci copiii credinţei sunt socotiţi ca fiind Sămânţa. El arată că Avraam a simbolizat pe Tatăl ceresc; Sara, soţia lui, a simbolizat acest Legământ originar, de la care va porni în cele din urmă atât de multă binecuvântare; dar, după cum Sara a fost stearpă o vreme şi n-a adus sămânţa făgăduinţei, tot aşa Legământul lui Dumnezeu a fost sterp timp de aproape două mii de ani şi a început să nască Sămânţa făgăduită la învierea din morţi a Domnului nostru. Atunci S-a născut Capul Seminţei lui Avraam, şi în cele din urmă întreg corpul lui Cristos, Isaac cel antitipic, va fi eliberat („născut dintre cei morţi”) în starea spirituală. Atunci Sămânţa fiind venită, făgăduinţa sau Legământul îşi va avea împlinirea — toate familiile pământului vor fi binecuvântate.
În perioada stearpă a acestuia, a Legământului originar, a fost adăugat alt Legământ, adică Legământul Sinaitic, evreiesc sau al Legii. El a născut copii — o sămânţă trupească, nu conform făgăduinţei, nu potrivită să împlinească făgăduinţa originară. Apostolul arată că acest Legământ al Legii a fost simbolizat prin roaba Sarei, Agar, iar evreii sub Legământul Legii au fost simbolizaţi prin Ismael, fiul ei; şi deoarece Dumnezeu a spus că fiul femeii roabe (Agar) nu va fi moştenitor cu fiul femeii libere (Sara), în mod antitipic însemna că evreul sub Legământul Legii nu va moşteni făgăduinţa avraamică originară, care trebuia ((362)) să treacă la Sămânţa spirituală. Toate acestea sunt descrise frumos şi amănunţit de către apostolul Pavel în scrisoarea sa către Galateni (Cap. 4). Argumentul apostolului este împotriva învăţăturii false că creştinii trebuie să devină evrei şi să vină sub Legea Mozaică pentru a fi moştenitori sub făgăduinţa avraamică originară.
Pavel arată că, dimpotrivă, toţi care sunt sub Lege sunt în robie şi că Sămânţa spirituală a lui Avraam trebuie să fie liberă, cum a fost Isaac — nu cum a fost Ismael. Argumentul lui mai departe este că dacă vreunul dintre neamuri, iniţial nefiind sub Lege, va intra sub Legământul Legii Sinaitice, el se va separa astfel de Sămânţa adevărată a lui Avraam şi se va face un ismaelit antitipic. Cuvintele apostolului sunt: „Eu, Pavel, vă spun că dacă veţi fi circumcişi, Hristos nu vă va folosi cu nimic. Şi mărturisesc iarăşi oricărui om circumcis că este dator să împlinească întreaga lege. Voi, care căutaţi să vă îndreptăţiţi pe voi înşivă prin lege, v-aţi lipsit de Hristos, aţi căzut din har”. Opunându-se la aceasta, el îi îndeamnă pe evreii care s-au eliberat de robia Legământului Legii prin moartea lui Cristos şi pe neamurile care n-au fost niciodată sub Legământul Legii, dar care L-au acceptat pe Cristos şi Legământul Harului, zicând: „Hristos ne-a eliberat ca să fim liberi. Rămâneţi deci tari şi nu vă supuneţi iarăşi sub jugul robiei!” Gal. 5:1-4.
Vedem deci că „Noua Creaţie”, cu Cristos ca şi Cap al ei, este cea care constituie Sămânţa lui Avraam, potrivit cu Legământul acesta originar sau avraamic, şi că aceasta va binecuvânta lumea prin răscumpărare şi restabilire. Nu suntem surprinşi că în tip, precum şi în ilustraţiile folosite de Domnul şi de apostoli, această Creaţie Nouă este reprezentată uneori ca un om matur — capul reprezentându-L pe Isus Cristos, iar membrele reprezentând Biserica, fiecare membre în parte ale corpului Său (Efes. 4:13; Col. 1:18). Astfel, „voi fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” — membre ale lui Isaac cel antitipic, Capul acestuia fiind Isus. Domnul nostru Se reprezintă pe Sine şi ca Mire, iar pe ((363)) Biserica Sa credincioasă ca logodnica Sa, aşteptând căsătoria, ca ea să devină Mireasă. Apostolul foloseşte aceeaşi ilustraţie, spunând: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (Apoc. 21:2; 2 Cor. 11:2). Şi aceeaşi ilustraţie a legăturii de căsătorie între Cristos şi Biserică este reprezentată şi în tip, deoarece Avraam şi-a trimis servul, Eliezer (care reprezintă Spiritul sfânt), să caute o mireasă pentru Isaac — iar Rebeca, acceptând bucuroasă oferta, a fost condusă în final la Isaac şi a devenit soţia lui, întocmai cum noi suntem chemaţi să fim moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru, în moştenirea nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se veştejeşte. Oricare din aceste imagini am examina-o, lecţia este aceeaşi — că Cristosul, Cap şi Corp, Mire şi Mireasă, făcuţi unul, este moştenitorul Legământului Avraamic şi al tuturor făgăduinţelor şi lucrurilor bune incluse în acesta.
Apostolul spune că Muntele Sinai şi Ierusalimul pământesc au fost simboluri şi tipuri ale Israelului natural, care n-a reuşit să obţină binecuvântarea spirituală. Rămăşiţa Israelului natural, găsiţi vrednici de binecuvântarea spirituală, au fost separaţi de Israelul după trup şi au devenit membri ai adevăratului Israel al lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Cristos cel înviat, în lucrurile cereşti pe care Dumnezeu le are încă în păstrare pentru cei care-L iubesc; şi atât rămăşiţa aceea din Israelul trupesc, cât şi ceilalţi din aceeaşi clasă spirituală pe care Dumnezeu i-a chemat dintre neamuri, au simboluri mai înalte decât Sinaiul şi Ierusalimul: adică, Muntele Sion şi Ierusalimul ceresc, a căror imagine simbolică în glorie ne este dată în Apocalipsa 21.
După ce am stabilit clar faptul că Noua Creaţie în aranjamentul divin şi în legăminte este separată şi distinctă, nu numai de lume în general, ci şi de Israelul trupesc, şi după ce am stabilit şi faptul că Noua Creaţie nu este sub Legământul de la Sinai sau al Legii, ci sub Legământul ((364)) originar, întrebăm: atunci ce Lege este în legătură cu Legământul Avraamic; ce Lege este peste Noua Creaţie? Apostolul răspunde zicând: „Nu suntem sub Lege, ci sub har”. Cum! Este posibil? Oare Noile Creaturi în Cristos Isus nu sunt puse sub nici o Lege a poruncilor? Oare nu sunt Cele Zece Porunci obligatorii pentru aceştia? Ca răspuns punem o altă întrebare: au fost Cele Zece Porunci obligatorii pentru Avraam şi pentru Isaac? Dacă răspunsul este nu, fiindcă poruncile nu le-au fost date lor şi de aceea ei n-au fost sub acea Lege, atunci răspunsul nostru este că acele porunci nu i-au fost date nici Noii Creaţii şi că toţi câţi vin în relaţie cu Dumnezeu ca membri ai clasei spirituale, numită „Corpul lui Cristos” şi „Creaţii Noi în Cristos Isus”, sunt liberi de condamnare şi liberi de Legământul Legii.
Poziţia acestei Creaţii Noi în faţa lui Dumnezeu, în faţa Legii Sale etc., este separată şi distinctă de a altora. Ei au o stare nouă şi socotită în faţa lui Dumnezeu — prin credinţă — o stare de îndreptăţire sau corectitudine socotită, după cum am văzut deja. Această corectitudine socotită, acordată lor prin meritul sacrificiului lui Cristos, nu numai că acoperă imperfecţiunile din trecut, ci ea continuă pentru ei ca o haină a dreptăţii care acoperă şi îndreptăţeşte, prin al cărei merit este acoperit fiecare defect fără voie, neajuns în cuvânt, faptă şi gând. Ca Noi Creaturi, toţi sunt îmbrăcaţi în mod figurativ cu haină albă — dreptatea sfinţilor, dreptatea atribuită a Răscumpărătorului, Capul lor. Aceste Creaturi Noi sunt acceptate în starea şi relaţia lor ca membre ale Corpului lui Cristos pe baza declaraţiei lor de Iubire. Declaraţia lor de consacrare este că ei astfel apreciază îndurarea şi harul lui Dumnezeu, manifestate prin moartea Fiului Său, şi îndreptăţirea lor prin El, şi astfel Îl iubesc pe Dătătorul tuturor favorurilor lor, încât le face plăcere să-şi prezinte corpurile ca jertfe vii în armonie cu invitaţia divină.
Această consacrare sau jertfire a intereselor, speranţelor, scopurilor şi ambiţiilor pământeşti este determinată nu de ((365)) frică, nici de o iubire egoistă pentru răsplată, ci de o iubire curată — de aprecierea iubirii divine şi de o iubire sensibilă, care doreşte să se manifeste faţă de Dumnezeu şi în cooperare cu tot planul Său minunat. Aceste mărturisiri de iubire şi devotare fiind acceptate de Domnul, acestora le este împărtăşit Spiritul Său şi ei sunt socotiţi ca fii ai lui Dumnezeu, concepuţi de Spiritul sfânt. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă (ce schimbare mare vom suferi când vom primi la înviere corpurile noi pe care Domnul ni le-a promis). Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este (şi acest gând este satisfăcător pentru noi).” 1 Ioan 3:2.
A pus oare Tatăl ceresc pe fiii Săi îngereşti sub Legea Sinaitică? I-a avertizat oare să nu aibă alţi dumnezei, să nu-şi facă chipuri ca să li se închine, să nu râvnească ce-i al altuia, să nu fure, să nu pună mărturie mincinoasă, să nu ucidă etc.? Noi răspundem, nu; în mod sigur El n-a fixat astfel de lege pentru fiii Săi îngereşti. Atunci de ce am aştepta ca astfel de lege să-i fie dată Noii Creaţii? N-a acceptat oare Tatăl ceresc aceste Noi Creaturi ca fii ai Săi şi nu le-a dat oare din Spiritul Său? Şi ar putea fi oare necesar să le dea astfel de legi celor care au primit Spiritul sfânt în locul propriei lor dispoziţii sau voinţe naturale egoiste? Putem vedea că este potrivit a pune servitorii sub legi, deoarece ei nu sunt în mod vital interesaţi de binele general şi ar putea să nu aibă în întregime spiritul sau dispoziţia stăpânului lor; dar dacă presupunem un stăpân perfect şi fii perfecţi, cu totul pătrunşi de spiritul Său, plăcându-le să-I facă voia şi bucurându-se să fie conlucrători cu El în toate planurile Sale îndurătoare, cum ar putea fi necesar ca un astfel de tată să pună astfel de fii sub astfel de legi?
„Moise, într-adevăr, a fost credincios în toată casa Lui, ca servitor”, iar acea casă a servitorilor a fost în mod cuvenit sub Legea Mozaică, „adăugată din cauza fărădelegilor, până când avea să vină Sămânţa”. Isus, după trup, S-a lipsit de un nume bun şi a devenit rob, servitor sub Lege, pentru ca ((366)) să poată demonstra nu numai că Legea era dreaptă, ci şi că El a fost perfect după trup, precum şi să poată răscumpăra lumea. Când a înviat din morţi şi a devenit „întâiul-născut dintre morţi”, El a ajuns să fie întâiul-născut dintre mulţi fraţi — Capul Noii Creaţii. După trup El era sub Lege, dar Noua Creatură, Domnul înviat, nu este sub Lege, şi El este cel care a devenit Capul casei noi a fiilor; „Hristos este credincios ca Fiu peste casa Lui (a fiilor). Şi casa Lui suntem noi dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită” etc. Şi chiar dacă suntem încă în carne, ca Noi Creaturi nu suntem din carne şi nu suntem trataţi ca şi cum am fi carne — nu suntem trataţi de Dumnezeu cum este tratat restul omenirii, ci, ca şi Creaturi Noi, care deocamdată locuim în trup ca într-un tabernacol sau cort, aşteptând adopţia, adică eliberarea corpului nostru întreg, ca să fim împreună cu Capul nostru deja glorificat şi asemenea Lui. „Voi însă nu sunteţi (consideraţi de Dumnezeu ca fiind) în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.” Rom. 8:8, 9.
Nimeni nu poate înţelege clar acest subiect decât dacă-l priveşte din punct de vedere divin. Aceste Creaturi Noi, toate concepute de Spiritul sfânt, nu s-ar putea gândi să aibă decât un singur Dumnezeu; nu s-ar putea gândi să-şi făcă chipuri sau să li se închine; nu s-ar putea gândi să hulească numele lui Dumnezeu; nu s-ar putea gândi să fure de la alţii — foarte mult ar prefera să dea; nu s-ar putea gândi să aducă mărturie mincinoasă împotriva altuia — mai degrabă iubirea care este în ei ar căuta să acopere şi să ascundă neajunsurile, nu numai ale fraţilor, ci şi ale lumii în general; nu s-ar putea gândi să ucidă un semen — mai degrabă şi-ar da viaţa pentru alţii şi aceasta cu prisosinţă — da, spiritul lor sfânt i-ar îndemna să-şi dea viaţa pentru fraţi, după cum acelaşi Spirit sfânt L-a îndemnat pe Căpetenia mântuirii noastre să Se dea pe Sine ca răscumpărare pentru toţi. Nu vedem noi, deci, că dacă Dumnezeu i-ar fi dat o lege Noii Creaţii, casei fiilor, asemenea celei date casei servitorilor, ar fi fost ceva cu totul nepotrivit — ceva cu totul necorespunzător? Membrii acestei „case a fiilor” ((367)) n-ar putea fi răspunzători în faţa unei astfel de legi fără să-şi piardă Spiritul sfânt, fără să înceteze a fi din Noua Creaţie; căci „dacă n-are cineva Duhul (mintea, dispoziţia) lui Hristos, nu este al Lui”. Rom. 8:9.
Dar cum pot fi aceste Noi Creaturi fără o lege — fără ceva reglementări? Răspundem că cea mai înaltă declaraţie a Legii divine este Iubirea. Poruncile lui Dumnezeu sunt aşa de cuprinzătoare, aşa de pătrunzătoare, aşa despart încheieturile şi măduva, încât ele nu pot fi împlinite în sensul absolut, complet, decât prin Iubire. Dacă am putea presupune că fiecare punct din Lege ar fi împlinit cu stricteţe şi totuşi spiritul devotării iubitoare faţă de Dumnezeu să fie absent, Legea divină n-ar fi satisfăcută. Dimpotrivă, Iubirea este împlinirea Legii, iar unde domneşte Iubirea, fiecare punct şi fiecare aspect al aranjamentului divin va fi urmărit şi ascultat cu zel după capacitatea cea mai bună a fiinţei; nu din constrângere, ci cu bucurie, din iubire.
Astfel de iubire pentru Dumnezeu şi pentru dreptatea Sa a declarat Noua Creaţie la consacrare; şi atunci Iubirea a devenit Legea ei şi ea este strâns legată de această Lege a Iubirii — chiar până la moarte. Orice eşec în supunerea la această Lege este în acea măsură o încălcare a relaţiei de Legământ. După cum ascultarea de acea lege a Iubirii, în măsura cunoştinţei şi capacităţii, înseamnă sacrificiu de sine şi biruinţă asupra spiritului lumii, asupra slăbiciunilor cărnii şi asupra împotrivirii Adversarului — harul Domnului compensând pentru greşelile neintenţionate şi scoţându-i pe aceştia biruitori prin numele şi meritul Său — tot aşa, pe de altă parte, neascultarea voită faţă de ea, încălcarea deliberată şi persistentă a acestei Legi a Iubirii ar însemna pierderea spiritului înfierii — ar însemna stingerea Spiritului sfânt, ar însemna că Noua Creatură a murit, a încetat să mai existe.
Apostolul preia acest punct, al felului în care harul compensează toate imperfecţiunile noastre, şi pune o întrebare ipotetică şi răspunde la ea, zicând: „Să continuăm să păcătuim, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, ((368)) care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Rom. 6:1, 2). Acceptând iertarea în Cristos, noi am declarat că ne-am săturat de păcat şi întrucât priveşte voinţa noastră ea a murit faţă de păcat şi a început o viaţă nouă de dreptate. După cum starea noastră vie faţă de Dumnezeu şi faţă de dreptate, ca Noi Creaturi, a implicat moartea noastră faţă de păcat, tot aşa, dacă am deveni vreodată vii faţă de păcat până acolo încât voinţa noastră, inima noastră, iubirea noastră, ar fi pentru păcat şi nedreptate, ar însemna în mod sigur că am murit ca Noi Creaturi, că n-am mai fi socotiţi de către Dumnezeu sau de către poporul Său ca Noi Creaturi în Cristos Isus, de la care cele vechi au trecut şi la care, cel puţin în ceea ce priveşte voinţa, toate au devenit noi.
Este însă cuvenit să ne oprim aici şi să remarcăm o diferenţă între o astfel de poticnire simplă a cărnii şi o cădere din har cu voia, după ce am gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, devenind părtaşi ai Spiritului sfânt — o cădere din care ar fi cu neputinţă a fi recuperaţi (Evr.6:4-6; 10:26). Ar trebui să facem o distincţie clară între acestea, fiindcă sunt cu totul diferite. O poticnire a cărnii înseamnă doar că trupul nostru muritor a fost surprins într-o greşeală prin slăbiciunile ereditare sau prin atacurile Adversarului, dar voinţa, inima, n-a încuviinţat carnea deloc, sau n-a încuviinţat-o deplin. Este adevărat, asemenea poticniri trebuie deplânse, trebuie combătute etc.; totuşi, prin harul lui Dumnezeu, ele devin uneori un ajutor în dezvoltarea caracterului. Astfel învăţăm să nu ne încredem în noi înşine, să nu ne lăudăm cu puterea noastră, ci să ne dăm seama că biruinţa care biruie lumea se obţine prin credinţă; ca atare, când Noua Creatură află cu tristeţe că într-o anumită măsură carnea sa s-a poticnit, ea trebuie să se fortifice pe linia slăbiciunii astfel indicate şi să devină mai tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui şi mai puţin predispusă a se poticni din nou în legătură cu acelaşi atac.
Astfel, ca Noi Creaturi învăţăm pas cu pas să nu ne punem încrederea în carne, ci să privim spre Domnul, de la care ne vine ajutorul în orice timp de lipsă — aducându-ne aminte totdeauna că suntem încă Noi Creaturi şi că deoarece rămânem încă sub meritul sacrificiului lui Cristos prin credinţă şi ne ((369)) străduim încă să ne îndeplinim Legământul de Iubire până la sacrificiu de sine, de aceea, cum a spus Învăţătorul, „Însuşi Tatăl vă iubeşte”. Noi trebuie să ne încurajăm şi să nu uităm că Noua Creatură nu păcătuieşte — că păcatul nu este pus pe seama Noii Creaturi şi că, prin urmare, atâta timp cât ne luptăm împotriva păcatului nimeni nu poate ridica acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu — pentru că „Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte . . . Hristos a murit”. Rom. 8:33, 34.
Creşterea în aprecierea legii desăvârşite
Deşi Legea Iubirii a stat la baza Legământului nostru cu Domnul, sub care am devenit Noi Creaturi, totuşi la început noi n-am înţeles pe deplin această Lege. Începând de atunci am fost în şcoala lui Cristos, învăţând sensul adevărat al Iubirii în plinătatea ei, în integritatea ei, crescând în har şi în cunoştinţă, adăugând la credinţa noastră diferitele elemente şi calităţi ale iubirii — blândeţe, răbdare, iubire frăţească etc. Suntem încercaţi pe linia Iubirii şi examenul nostru de absolvire va fi în mod special în legătură cu acest punct. Numai cei care ajung la Iubirea desăvârşită, Iubirea sacrificatoare de sine, vor fi socotiţi vrednici să fie din Noua Creaţie, membri ai corpului lui Cristos.
Alergarea spre ţintă şi rămânerea cu fermitate la ea
În altă ilustraţie apostolul reprezintă experienţele noastre prezente ca o alergare şi ne îndeamnă să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, orice slăbiciune a cărnii şi orice ambiţie omenească, pentru a putea alerga cu răbdare alergarea pusă în faţa noastră în Evanghelie — pentru a putea ajunge la ţinta premiului; şi după ce am făcut totul să stăm la acea ţintă — credincioşi, compleţi în Cristos (Filip. 3:13, 14; Evr. 12:1; Efes. 6:13). Aceasta ne duce cu gândul la o alergare cu marcajele ei: primul, al doilea, al treilea şi al patrulea, cu atacurile, dificultăţile, împotrivirile şi amăgirile de pe cale, şi la intrarea noastră în această alergare, dorind să ajungem la ţinta Iubirii desăvârşite — ştiind că dacă nu ajungem la acea ţintă nu vom fi asemenea Fiului Iubit al lui Dumnezeu şi prin urmare nu vom putea fi plăcuţi lui ((370)) Dumnezeu în sensul cel mai larg, şi ca atare nu vom putea fi moştenitori împreună cu Isus în Împărăţie. Întreaga alergare este Iubirea, de la poartă până la sfârşit. Când intrăm pe poartă, o facem cu Iubire recunoscătoare faţă de Dumnezeu pentru favoarea Sa faţă de noi în Cristos, în iertarea păcatelor noastre. Această iubire-datorie este cea care la început ne conduce spre a ne prezenta corpurile ca jertfe vii. Ne spunem nouă înşine că dacă Dumnezeu a făcut atât de mult pentru noi, ar trebui să ne arătăm aprecierea: Cristos Şi-a dat viaţa pentru noi şi noi ar trebui să ne dăm viaţa pentru fraţi.
Acest ar trebui sau această iubire-datorie este cu totul cuvenită, raţională, adevărată, dar nu este suficientă. Ea trebuie la rândul ei să ne conducă spre un fel de Iubire mai înaltă, şi atâta timp cât am alergat până la primul marcaj avem tot iubire-datorie, dar dincolo de el am ajuns la o iubire-apreciere. Învăţăm mai bine să apreciem Iubirea divină — să vedem că Iubirea lui Dumnezeu n-a fost egoistă în nici un sens al cuvântului, ci a fost rezultatul caracterului Său grandios, nobil. Ajungem să apreciem ceva din dreptatea divină, înţelepciunea divină, puterea divină, iubirea divină; şi privind aceste calităţi ale Creatorului nostru, ajungem să le iubim şi de atunci încolo practicăm dreptatea, nu numai fiindcă este de datoria noastră, ci fiindcă iubim dreptatea.
Insistând mai departe în alergare, ajungem la al doilea marcaj şi aflăm că până la punctul acela am învăţat nu numai să iubim dreptatea, dar acum învăţăm proporţional şi să urâm păcatul şi găsim în inima noastră o simpatie crescândă faţă de programul divin de a îndepărta marele val al păcatului în care s-a scufundat lumea şi a adus cu el plata lui, moartea. Acest al doilea marcaj concepe în noi o energie, o „însufleţire”, o activitate pentru dreptate şi împotriva păcatului.
Iubirea noastră creşte, iar noi alergăm mai departe spre al treilea marcaj. Când ajungem la el, iubirea-datorie, plus iubirea principiilor dreptăţii, s-a extins nu numai asupra caracterului divin şi a inclus neplăcerea faţă de orice lucru rău care lezează omenirea şi contravine caracterului şi planului divin, dar la acest marcaj noi am ajuns într-o stare de simpatie mai largă faţă de alţii — începem să împărtăşim sentimentul lui ((371)) Dumnezeu, nu numai de împotrivire la păcat, ci şi de iubire şi simpatie faţă de toţi care caută calea dreptăţii şi sfinţeniei. Acum suntem în stare să-i recunoaştem pe fraţi într-o lumină cumva diferită de cea dinainte. Îi putem vedea acum ca Noi Creaturi şi putem face deosebire între ei şi corpurile lor muritoare, ale căror imperfecţiuni ne sunt evidente. Învăţăm să iubim pe fraţi ca Noi Creaturi şi să compătimim cu ei în diferitele slăbiciuni, judecăţi greşite etc., ale cărnii lor. Atât de adâncă devine Iubirea noastră pentru ei încât ne face plăcere să ne dăm viaţa pentru ei — zi de zi, ceas de ceas, sacrificându-ne propriile interese, plăceri sau comodităţi pământeşti, dând din timpul nostru, influenţa noastră şi câte altele, pentru a-i ajuta sau servi.
Dar alergăm încă spre „ţintă”, căci mai este încă o Iubire şi mai înaltă decât aceasta, la care trebuie să ajungem — al patrulea şi ultimul marcaj — „ţinta premiului”. Ce Iubire este aceasta? Cum poate fi ea mai mare decât iubirea sacrificatoare pentru fraţi, în devotare deplină faţă de Dumnezeu şi faţă de principiile dreptăţii şi Iubirii? Răspunsul nostru este că Iubirea încă şi mai mare este felul de iubire pe care l-a avut în vedere Domnul când a spus că noi trebuie să iubim chiar şi pe vrăjmaşii noştri. Pe când noi eram încă vrăjmaşi, străini, înstrăinaţi de Dumnezeu prin fapte rele, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”; în timp ce noi eram încă păcătoşi, El a dat pe Singurul Său Fiu Conceput pentru noi. Acesta este standardul iubirii desăvârşite şi nu trebuie să ne oprim până ce nu-l atingem. Oricine va fi acceptat de Domnul ca membru al Noii Creaţii în glorie trebuie să ajungă la această iubire de vrăjmaşi.
Nu înseamnă că îşi va iubi vrăjmaşii cum îi iubeşte pe fraţi, căci nu acesta este modelul pus pentru noi — Dumnezeu nu-Şi iubeşte vrăjmaşii cum Îşi iubeşte fiii, prietenii; iar Isus nu Şi-a iubit vrăjmaşii cum Şi-a iubit ucenicii. Dar Dumnezeu i-a iubit pe vrăjmaşii Săi aşa încât a fost gata şi dispus să facă pentru ei orice se putea face în mod just; iar Isus i-a iubit pe vrăjmaşii Săi aşa încât din inimă a fost dispus să le facă bine — El nu le poartă duşmănie sau pică drept răspuns la ura lor, ci este gata să reverse asupra lor la timpul cuvenit binecuvântările Sale ((372)) Milenare, ca ei să poată veni cu toţii la cunoştinţa adevărului, şi chiar şi cei care L-au străpuns să-L poată privi şi să plângă atunci când Dumnezeu va turna peste ei spiritul rugăciunii şi cererii, la timpul cuvenit (Zah. 12:10). Noi trebuie să avem iubirea de vrăjmaşi pe care Domnul nostru o descrie zicând: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă insultă şi vă prigonesc” (Mat. 5:44). Nu trebuie să lăsăm ca vreo amărăciune, animozitate sau răutate de vreun fel să locuiască în inimile noastre. Ele trebuie să fie atât de pline de Iubire, încât nici măcar un vrăjmaş să nu poată stârni în inimile noastre vreun sentiment rău sau răzbunător.
O, ce amabiliate îndelung răbdătoare şi frăţească este implicată în astfel de împlinire a caracterului care nu va găsi, nici chiar într-un vrăjmaş, nimic ce să-l stârnească la răutate, ură sau ceartă! Şi aceasta este „ţinta” spre care trebuie să alergăm ca Noi Creaturi. Noi am declarat aprecierea acestui spirit de Iubire; am declarat devotare faţă de acesta; ne-am consacrat viaţa în acord cu principiile lui; şi acum suntem încercaţi ca să se vadă în ce măsură declaraţiile noastre au fost sincere. Domnul foarte îndurător ne dă timp să alergăm această alergare, să dezvoltăm acest caracter. „El ştie din ce suntem întocmiţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână.” Totuşi, este esenţial să ne conformăm acestor aranjamente dacă vrem să fim moştenitori împreună cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu, ca membri ai Noii Creaţii.
Domnul nostru Isus, Căpetenia mântuirii noastre, n-a trebuit să alerge această alergare; n-a trebuit să dezvolte aceste diferite aspecte ale iubirii, căci fiind perfect El le-a avut pe acestea în perfecţiunea lor la începutul căii Sale. Încercarea Sa a fost să se vadă dacă va sta ferm sau nu va sta lângă aceste principii, caracteristici, dacă va continua să iubească pe Dumnezeu şi dreptatea în grad suprem, dacă va continua să-i iubească pe fraţi aşa încât să-Şi dea viaţa pentru ei şi va continua să-Şi iubească vrăjmaşii aşa încât să-I placă să le facă bine; să se vadă dacă va sta ferm la standardul iubirii desăvârşite. Ştim cum Şi-a demonstrat El loialitatea Iubirii în toate gradele ei, prin aceea că Şi-a dat viaţa, nu numai pentru prietenii Săi, ((373)) dar şi pentru duşmanii Săi, care L-au răstignit. Şi noi trebuie să avem această experienţă. Trebuie să ajungem la standardul Iubirii desăvârşite în inima noastră chiar dacă în trup s-ar putea să nu fim totdeauna în stare să exprimăm deplin sentimentele inimii noastre.
Unii ar putea alerga foarte repede alergarea — trecând marcajele unul după altul, ar putea ajunge repede la starea Iubirii desăvârşite. Alţii, animaţi de mai puţin zel, sau privind cu mai puţină concentrare la Autorul credinţei noastre, fac înaintare mai lentă în alergare şi ani de zile se mulţumesc cu iubirea-datorie, sau poate merg puţin mai departe până la iubirea caracterului divin şi a principiilor dreptăţii. Remarcabil de puţini au trecut de aceasta, ca să ajungă mai departe, la iubirea de fraţi, care să-i facă să se bucure în negările de sine, dacă prin acestea ar putea servi casa credinţei; şi încă mai puţini au ajuns până la punctul Iubirii desăvârşite — iubirea pentru vrăjmaşii lor, care nu numai că ar evita să-i lezeze, prin cuvânt sau faptă, ci, pe lângă aceasta, s-ar bucura de binecuvântarea lor. Dacă Domnul a fost foarte răbdător cu noi, dându-ne ocazii abundente de a ajunge la „ţintă”, noi să ne bucurăm în compasiunea Sa şi să fim cu atât mai energici acum ca să ajungem la „ţinta premiului”, aducându-ne aminte că timpul este scurt şi că numai acest caracter de Iubire perfectă va fi acceptat de Tatăl în Noua Creaţie.
După cum Domnul nostru a fost încercat la „ţinta” Iubirii desăvârşite, la fel şi noi trebuie să fim toţi încercaţi după ce am ajuns la ea. De aceea nu trebuie să ne aşteptăm să ajungem la acea „ţintă” doar la ultima suflare a vieţii, ci cât se poate de repede. Vom indica Lui Dumnezeu şi fraţilor măsura zelului şi iubirii noastre prin repeziciunea cu care vom ajunge la această „ţintă”.
Cuvintele apostolului, „Rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit toate” (Efes. 6:13), sugerează că după ce am ajuns la „ţinta” Iubirii desăvârşite vor fi încă multe încercări pentru noi — încercări ale credinţei, încercări ale răbdării, încercări ale tuturor diferitelor elemente ale Iubirii. Lumea nu este un prieten care să ne favorizeze, să ne ajute să mergem înainte în direcţia bună; Satan este încă Adversarul nostru ((374)) şi va fi în stare să stârnească multă opoziţie — ca să ne forţeze să ne retragem de la poziţia la care am ajuns. Aceasta este încercarea noastră. Trebuie să ţinem ferm toate la câte am ajuns; trebuie să „alergăm spre ţintă” până când ne va costa viaţa pământească — dându-ne viaţa în serviciul lui Dumnezeu pentru fraţi şi făcând bine la toţi oamenii când avem ocazia. „Credincios este Cel care ne-a chemat”, care promite sprijin şi orice ajutor necesar pe această cale. Harul Lui ne este de ajuns. 1 Tes. 5:24; 2 Cor. 12:9.
Legea Iubirii, după cum am văzut deja, este şi legea fiilor îngereşti ai lui Dumnezeu — ascultarea lor de voinţa divină şi armonia lor unul cu altul fiind toate bazate pe ea. Şi chiar dacă în timpul Veacului Milenar vor fi puse asupra lumii legi şi ordonanţe, reglementări şi cerinţe pentru a-i aduce sub aranjamentele binecuvântate ale Împărăţiei Milenare, totuşi, aceia care la sfârşitul Veacului Milenar vor fi socotiţi vrednici de viaţă veşnică, putem fi siguri că vor fi depăşit simpla ascultare de legi şi cerinţe — vor fi scris în inima lor Legea originară a lui Dumnezeu, ascultarea, şi Legea Iubirii care este parte din caracterul divin. Aceşti fii ai lui Dumnezeu din timpul restabilirii pe plan uman, acceptaţi atunci de El, cu toţii vor avea şi ei acest spirit al Iubirii, fără de care ar fi cu neputinţă să-I fie plăcuţi lui Dumnezeu; căci El caută pe aceia care I se închină în spirit şi în adevăr. Astfel vedem că în timp ce atât cerul cât şi pământul trebuie să aibă o lege şi trebuie să se ceară ascultare de ea, totuşi standardul divin de ascultare este atât de mult superior ideilor şi standardelor noastre pământeşti şi imperfecte, încât acel cuvânt, Iubire, exprimă întreaga Lege a lui Dumnezeu căreia îi vor fi supuşi toţi fiii Săi de pe toate planurile de existenţă. Cât de minunat şi glorios este caracterul şi planul Dumnezeului nostru! Iubirea este împlinirea Legii Sale şi noi nu putem concepe nici o Lege mai înaltă decât aceasta.
Până acum ne-am ocupat de acest subiect în abstract. Acum vrem să remarcăm faptul că Noua Creaţie, în timp ce este încă în cortul acesta în trup şi este supusă mai mult sau mai puţin la slăbiciunile, împotrivirile lui etc., trebuie să se regleze pe ((375)) sine, să-şi regleze conduita unul faţă de altul şi faţă de lume după această Lege a Iubirii, Porunca cea Nouă, pe care Domnul a dat-o tuturor celor care devin urmaşii Săi şi care depăşeşte chiar şi cerinţele regulii numite
Regula de Aur
Aurul, după cum am văzut deja, este un simbol al lucrurilor divine; de aceea Regula de Aur este regula divină. Aceasta este de fapt o regulă de Dreptate mai degrabă decât de Iubire. Cea mai apropiată asemănare cu această Lege a Dreptăţii pe care omul natural o poate aprecia acum — cel mai înalt standard cunoscut omului natural este: „Să nu-i faci aproapelui tău ceea ce n-ai vrea ca aproapele tău să-ţi facă ţie”. Aceasta este bunătate negativă, cel mult; dar Regula de Aur, pe care nimeni în afară de Noua Creaţie n-o poate aprecia în prezent, sau nici chiar înţelege, este pozitivă — „Fă altora ceea ce ai vrea ca alţii să-ţi facă ţie”. Aceasta este bunătate pozitivă, dar este numai Dreptate. Dacă membrii Noii Creaţii nu reuşesc uneori să se supună fiecărei trăsături a acestei Reguli de Aur, simplei legi a Dreptăţii, trebuie să fie spre marele lor regret şi spre marea lor amărăciune, dacă nu sunt decât doar „prunci” pe calea cea nouă. Şi dacă vreo încălcare a acestei reguli produce durere şi regret, este un semn sigur că încălcarea n-a fost voită, n-a fost din inimă, n-a fost încălcarea principiului de către Noua Creaţie, ci a fost cel mult o încălcare la care a consimţit sau în care a intrat din cauza cărnii, contrar dorinţelor spiritului sau intenţiei. Totuşi, în măsura în care mintea cea nouă este vie faţă de Dumnezeu şi zeloasă să facă voia Lui, în acea măsură ea va fi promptă, trează şi energică în păzirea „vasului de pământ” în care locuieşte. Ea va îmbrăca armătura lui Dumnezeu ca să poată lupta o luptă bună împotriva slăbiciunilor cărnii. Ea va insista ca în cazul în care s-a comis vreo eroare, în cuvânt sau faptă, să se facă repede dacă se poate o restabilire, cu dobândă bună: ca astfel „vasul de pământ”, întâmpinând împotrivire şi fiind făcut de ruşine, să devină mai puţin activ în opoziţia lui faţă de mintea cea nouă.
((376))
Această lege divină afectează relaţia Noii Creaturi cu Dumnezeu. Ea recunoaşte sensul expresiei: „Să iubeşti pe Domnul cu toată inima ta, cu toată gândirea ta, cu toată fiinţa ta, cu toată puterea ta”. Ea nu găseşte aici loc pentru sine, decât dacă eul va fi pe deplin în armonie cu Dumnezeu. Aceasta îi afectează relaţia cu fraţii, deoarece, cum ar putea iubi pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut (decât cu ochiul credinţei), dacă nu iubeşte pe fraţi care au Spiritul lui Dumnezeu şi pe care i-a văzut cu vederea naturală? (1 Ioan 4:20, 21). Pe măsură ce învaţă să gândească atent în procedurile sale cu fraţii, să facă pentru ei şi faţă de ei aşa cum ar vrea să facă ei pentru el şi faţă de el, află că aceasta produce o mare transformare în viaţă; că aceasta nu este deloc regula sau legea sub care el însuşi şi alţii au fost obişnuiţi să trăiască, să gândească, să acţioneze, să vorbească.
El află că aşa cum lui i-ar plăcea ca fraţii să se poarte amabil cu el, să vorbească blând cu el, tot aşa trebuie şi el să vorbească blând şi să se poarte amabil cu ei. Aşa cum lui i-ar plăcea ca ei să fie răbdători faţă de imperfecţiunile şi slăbiciunile lui, şi să acopere cu mantaua carităţii aceste defecte umane, tot aşa trebuie să facă şi el faţă de ei. El află că aşa cum lui nu i-ar plăcea ca fraţii să-l vorbească de rău, chiar dacă răul ar fi adevărat, tot aşa trebuie şi el să aibă o afecţiune binevoitoare faţă de ei şi să „nu vorbească de rău pe nimeni”, ci „să facă bine la toţi oamenii”, în special casei credinţei. Aşa cum lui nu i-ar plăcea ca alţii să aştepte de la el mai mult decât ar putea el face în mod rezonabil, tot aşa el să nu aştepte de la alţii mai mult decât ar putea ei face în mod rezonabil. Acelaşi principiu ar acţiona şi în privinţa lumii şi a afacerilor ei. Astfel întregul curs al vieţii este schimbat treptat; şi după cum sugerează apostolul, această schimbare se face pe măsură ce „privim slava Domnului” — pe măsură ce ajungem să apreciem şi să învăţăm să copiem grandoarea caracterului divin condus de această Regulă de Aur a Dreptăţii desăvârşite, asociată cu Iubire abundentă.
După cum mintea noastră nouă, voinţa nouă concepută de Spiritul sfânt se dezvoltă, ea este treptat „transformată din ((377)) slavă în slavă” în calitatea inimii; şi astfel schimbaţi în inima noastră, în mintea noastră, în voinţa noastră, în intenţiile noastre (şi pe cât posibil şi în exterior), noi devenim potriviţi sau „pregătiţi”, conform făgăduinţei divine, pentru schimbarea mare şi finală a învierii, când ceea ce este semănat în slăbiciune şi putrezire va fi înviat în putere şi glorie, o Nouă Creaţie spirituală — Cristosul lui Dumnezeu. Diferite sfaturi bune şi folositoare, îndemnuri şi sugestii, ne sunt date de către apostoli şi sunt repetate şi susţinute de către diferiţi fraţi, ca fiind de folos pentru mustrare, pentru corectare etc., dar Legea, Legea binecuvântată sub care este pusă Noua Creaţie este o Lege a Iubirii, care depăşeşte Regula de Aur. Apreciată în mod corect, ar însemna că multe lucruri făcute acum de către Noua Creaţie n-ar mai fi făcute, şi multe lucruri neglijate acum, ar fi făcute cu zel şi asiduitate.
Legea desăvârşită a libertăţii
Dacă cineva a fost dispus la început să gândească despre Noua Creaţie că este lăsată prea liberă de către Domnul, fără restricţii şi reguli cuvenite, acesta fără îndoială şi-a schimbat părerea ajungând să vadă lungimea, lăţimea şi caracterul cuprinzător al acestei Legi a lui Dumnezeu, rezumată pe scurt în acest singur cuvânt, Iubire. Apostolul o numeşte, „legea libertăţii” (Iac. 1:25); dar Dumnezeu face ca această lege a libertăţii să se aplice numai la Noua Creaţie concepută de Spiritul Său. Ea nu s-ar putea aplica la nimeni altcineva. Alţii sunt încă fie sub Legea Mozaică, servitori nepotriviţi pentru „libertatea cu care Cristos eliberează” pe fii, fie sub condamnarea legii originare — condamnarea la moarte, iar ca păcătoşi condamnaţi sunt încă trataţi ca străini, înstrăinaţi, fără Dumnezeu şi fără speranţă în lume — ei nu ştiu nici măcar despre harul lui Dumnezeu care în cele din urmă aduce mântuire lumii în general, dar care în prezent a fost manifestat numai faţă de relativ puţini, marea masă fiind împiedicaţi de Adversar să audă mesajul iubirii şi răscumpărării divine. El orbeşte mintea şi închide urechile majorităţii omenirii cu doctrinele diavolilor etc. 2 Cor. 4:4; 1 Tim. 4:1.
((378))
Libertatea nu este pentru cei înclinaţi spre rău, după cum şi societatea mărturiseşte când îi întemniţează; şi astfel Legea desăvârşită a Libertăţii nu este potrivită pentru cei înclinaţi spre rău, ci pentru cei înclinaţi spre bine — pentru cei perfecţi. Lumea nu va fi lăsată pe seama unei Legi a Iubirii în timpul Mileniului, ci va fi condusă cu Dreptate şi Milă sub o lege a supunerii faţă de Împărăţie. Numai la sfârşitul Împărăţiei (când răufăcătorii cu voia vor fi fost îndepărtaţi în Moartea a Doua) rasa — dovedită desăvârşită şi în acord deplin cu standardul divin — va fi pusă sub Legea Libertăţii — Iubirea, şi sub Regula ei de Aur. Atâta vreme cât vor fi minori, ei vor fi trataţi în mare măsură ca servitori (Evr. 13:17). Noua Creaţie, care este acum sub Legea Libertăţii, este tratată astfel fiindcă pentru ei „cele vechi s-au dus, toate s-au făcut noi” — ei acum urăsc păcatul, iubesc dreptatea şi-şi folosesc libertatea, nu ca o ocazie de a-şi satisface carnea, ci s-o omoare — nu să se desfăteze în păcat, ci să-şi sacrifice interesele pământeşti în cooperare cu Domnul pentru îndepărtarea păcatului şi pentru eliberarea lumii de el şi de plata lui, moartea. Cei concepuţi din nou la acest spirit sau dispoziţie nouă — Spiritul lui Dumnezeu — şi care au devenit elevi în şcoala lui Cristos ca să înveţe de la El şi să umble în urmele Lui — aceştia, şi numai aceştia, pot fi puşi fără risc sub Legea Libertăţii. Şi dacă îşi pierd spiritul înfierii, ei încetează a mai fi fii, încetează a mai fi sub această Lege a Libertăţii.
Cei care învaţă acum să folosească libertatea cu care Cristos ne face liberi — cei care prin consacrare vin sub această Lege desăvârşită a Iubirii şi care sub ea îşi pun viaţa pentru fraţi, pentru adevăr şi pentru dreptate — aceşti credincioşi vor fi socotiţi vrednici să fie agenţii Domnului şi moştenitori împreună cu Iubitul Său Fiu în marea lucrare de binecuvântare a lumii. Şi cât este de necesară această calificare pentru lucrarea lor — cât de evidentă este necesitatea ca aceia care vor fi învăţători şi ajutoare, judecători şi conducători ai lumii — binecuvântând astfel toate familiile pământului în timpul Veacului Milenar — să dezvolte pe deplin şi să fie încercaţi în această calitate a Iubirii, pentru a fi Preoţi Împărăteşti milostivi şi credincioşi!
Noua Creaţie – Ordinea şi disciplina noii creaţii
STUDIUL VI
Sensul rânduirii — Numai cei doisprezece au fost slujitori plenipotenţiari — „Cler” şi „laici” — Alegerea de bătrâni şi diaconi — Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie — Cine poate alege bătrâni şi cum — Majoritatea nu este suficientă — Diferiţi slujitori — O slujire plătită? — Disciplina în ecclesii — Chemări greşite de a propovădui — „Mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială” — A mustra nu este o poruncă generală — Mustrările publice rare — „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău” — Provocarea la iubire — „Strângerea noastră laolaltă” — Varietatea şi caracterul adunărilor noastre — Doctrina este totuşi necesară — Ocazii pentru întrebări — Ilustrarea unor adunări folositoare — „Fiecare să fie deplin convins în mintea lui” — Servicii funerare — Zeciuieli, colecte, binefaceri
În analizarea acestui subiect este bine să avem clar în minte unitatea Bisericii, şi că în timp ce întreaga Biserică din lume este una, totuşi în alt sens fiecare adunare sau grup de credincioşi în parte este o reprezentare a întregului. Fiecare Ecclesie în parte trebuie prin urmare să-L considere pe Domnul ca şi Cap al ei şi să-i considere pe cei doisprezece apostoli ca cele douăsprezece stele, cei strălucitori, învăţătorii, pe care Domnul i-a ţinut în mod special în mâna Sa şi i-a controlat — folosindu-i ca purtătorii Săi de cuvânt pentru instruirea Bisericii Sale din orice loc, din orice adunare, de-a lungul întregului veac.
Fiecare adunare sau Ecclesie — chiar dacă este formată numai din doi sau trei — trebuie să caute a recunoaşte voinţa Capului în privinţa tuturor afacerilor ei. Trebuie să simtă unitatea cu toate ecclesiile de „o credinţă la fel de preţioasă” — de pretutindeni — în sacrificiul iubitului Răscumpărător şi în promisiunile lui Dumnezeu. Trebuie să fie bucuroşi să audă despre binele acestora şi să recunoască faptul că Domnul, ca ((274)) supraveghetor al lucrării Sale, poate astăzi ca şi în oricare perioadă să folosească instrumente speciale pentru serviciul Bisericii ca întreg, precum şi să folosească anumiţi membri din fiecare mic grup local. Uitându-se astfel la Domnul şi recunoscând caracterul servilor pe care-i va folosi — smeriţi, zeloşi, vorbiţi de bine, limpezi în Adevăr, dând dovadă că au ungerea, învestirea Spiritului — ei vor fi pregătiţi să se aştepte la astfel de slujiri generale pentru nevoile întregii Biserici şi să caute o parte în binecuvântarea generală şi în administrarea „hranei la timp” promisă nouă de Învăţătorul. Ei de asemenea îşi vor aminti în mod special cum El a făgăduit binecuvântări deosebite pentru sfârşitul acestui veac şi că El va da casei credinţei lucruri noi şi vechi prin canale cuvenite pe care El le va alege. Mat. 24:45-47.
Mijloacele, canalele acestor binecuvântări, vor fi supravegheate şi îndrumate de Domnul Însuşi. Toţi membrii corpului uniţi cu Capul trebuie să aibă încredere şi să caute împlinirea făgăduinţelor Lui; dar trebuie, cu toate acestea, să „cerceteze duhurile” — să încerce doctrinele de la oricine ar proveni ele. Încercarea nu implică o lipsă de încredere în cei recunoscuţi drept canale ale Adevărului îndrumate divin, ci implică o credincioşie faţă de Domnul şi faţă de Adevăr care sunt mai presus de toţi învăţătorii omeneşti şi de cuvintele lor; implică de asemenea că ei nu ascultă vocea omului, ci vocea Păstorului Principal; că ei se ospătează din cuvintele Lui şi le iubesc — le place să le mestece şi să le digere. Astfel de membri ai corpului se întăresc tot mai mult în Domnul şi în puterea tăriei Lui, mai rapid decât alţii, fiindcă sunt mai atenţi la conducerea şi instruirea Domnului.
Această unitate generală a corpului, această simpatie generală, această instruire generală printr-un canal general pe care Domnul l-a pregătit pentru adunarea la Sine a mărgăritarelor Sale la a doua prezenţă a Sa (Mal. 3:17; Mat. 24:31), nu este opusă unei recunoaşteri cuvenite a ordinii în fiecare grup mic sau ecclesie. Oricât de mic ar fi grupul, trebuie să fie ordine în el. Totuşi, prin acest cuvânt „ordine” ((275)) nu vrem să spunem rigiditate sau formalism. Ordinea care funcţionează cel mai bine şi cel mai satisfăcător este cea care funcţionează fără zgomot şi al cărei mecanism este ascuns. Dacă adunarea este numai din doi, trei, cinci sau zece, ea trebuie totuşi să privească spre Domnul ca să-I recunoască îndrumarea în privinţa membrilor care să fie recunoscuţi ca bătrâni, vârstnici sau cei mai avansaţi în Adevăr, care posedă diferitele calităţi de Bătrân, după cum le-am văzut deja schiţate în Cuvântul inspirat — claritate în Adevăr, capacitate de a învăţa, curăţenia vieţii în privinţa caracterului moral şi abilitatea de a păstra ordinea fără fricţiuni inutile, cum ar putea fi exemplificat în familia sa etc.
Dacă membrii micului grup au astfel în faţă Cuvântul şi Spiritul Domnului şi-i însufleţesc, rezultatul raţionamentelor lor combinate, aşa cum este exprimat într-o alegere de slujitori, trebuie să fie acceptat ca fiind gândul Domnului asupra acelui subiect — persoanele alese ca bătrâni ar fi după toate probabilităţile cele mai bune şi cele mai potrivite dintre ei. Totuşi, este nevoie de grijă, ca asemenea selecţii să nu se facă fără o considerare cuvenită şi rugăciune; prin urmare, este recomandabil să se facă dinainte anunţul cuvenit şi să se recunoască faptul că numai cei care pretind că sunt membri ai Noii Creaţii (bărbaţi şi femei) vor încerca să exprime gândul Domnului asupra acestui subiect — prin vot. Aceştia trebuie să fi trecut de punctul căinţei de păcat şi al reparării în măsura capacităţii lor, precum şi al acceptării sacrificiului Domnului Isus ca bază a armoniei lor cu Dumnezeu, şi trebuie să fi făcut apoi o deplină consacrare a lor faţă de Domnul, venind astfel sub ungere şi sub toate privilegiile „casei fiilor”. Numai aceştia sunt competenţi să aprecieze şi să exprime gândul, voinţa Capului corpului. Numai aceştia constituie Biserica, corpul lui Cristos, chiar dacă şi alţii, care n-au făcut încă pasul consacrării, dar care se încred în sângele preţios, pot fi socotiţi ca membri ai „casei credinţei” în al căror progres se speră şi al căror bine trebuie avut în vedere.
((276))
Rânduirea de bătrâni în fiecare ecclesie
„Au rânduit bătrâni în fiecare adunare (ecclesie) şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului.” Fapt. 14:23.
Forma acestei declaraţii, împreună cu alte frecvente referiri la bătrâni în legătură cu toate bisericile, justifică deducţia că acesta era obiceiul invariabil în Biserica timpurie. Termenul „bătrâni”, aşa cum se vede din text, include evanghelişti, pastori, învăţători şi profeţi (sau expunători publici); de aceea este important să aflăm ce înseamnă cuvântul „rânduit”. În prezent acest cuvânt este folosit cu referire la o ceremonie de instalare; dar nu aceasta este semnificaţia cuvântului grecesc kirotoneo folosit în acest text. El înseamnă „a alege prin ridicare de mâini”, forma încă obişnuită a votării. Această definiţie este dată în „Young’s Analytical Concordance” (Concordanţa Analitică a lui Young). Deoarece aceasta poate fi considerată o autoritate presbiteriană, vom da şi definiţia din „Strong’s Exhaustive Concordance” (Concordanţa Completă a lui Strong), care poate fi considerată o autoritate metodistă. Cea din urmă defineşte rădăcina cuvântului — „unul care ridică mâna, sau care votează (prin ridicare de mână)”.
Unde Domnul nostru a spus despre apostoli: „Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit” (Ioan 15:16), este folosit un cuvânt grecesc complet diferit. Acesta este acelaşi cuvânt, tithemi, folosit de apostol când a vorbit despre rânduirea sa, zicând: „Am fost pus predicator şi apostol” (1 Tim. 2:7). Dar această rânduire, aşa cum apostolul spune clar, n-a fost „de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl” (Gal. 1:1). Toţi membrii Corpului Uns, uniţi cu Capul şi părtaşi ai Spiritului Său, sunt prin aceasta rânduiţi în mod asemănător, de fapt nu la apostolie ca şi Pavel, ci să fie slujitori (servi) ai Adevărului, fiecare după măsura talentelor şi ocaziilor sale (Isa. 61:1) — numai cei doisprezece fiind rânduiţi să fie apostoli, sau reprezentanţi speciali — slujitori plenipotenţiari.
Revenind la rânduirea sau recunoaşterea bătrânilor prin votul adunării (Ecclesiei) Noii Creaţii, prin „ridicare de ((277)) mână”, după cum am văzut mai sus, observăm că acesta era modul obişnuit, fiindcă apostolul foloseşte acelaşi cuvânt grecesc, spunând cum a devenit Tit ajutorul lui. El spune că Tit „a fost de asemenea ales de biserici ca tovarăşul nostru de călătorie” (King James — n. e.). Cuvintele în caractere cursive sunt din cuvântul grecesc kirotoneo, care înseamnă, după cum s-a arătat mai sus, „a alege prin ridicare de mână”. Mai mult, cuvântul „de asemenea” implică aici faptul că apostolul a fost ales prin vot similar. Ales, nu ca să fie apostol, ci să fie misionar — un reprezentant al bisericilor pentru această ocazie şi fără îndoială pe cheltuiala lor.
Evident însă că unele dintre călătoriile de mai târziu ale apostolului au fost fără votul sau sprijinul Bisericii din Antiohia (2 Tim. 1:15). Reglementările Bisericii timpurii lăsau pe toţi liberi să-şi exercite talentele şi administraţia conform propriei conştiinţe. Ecclesiile (adunările) puteau accepta sau refuza chiar şi serviciile apostolilor ca reprezentanţi speciali ai lor, iar apostolii puteau accepta sau respinge astfel de servicii — fiecare folosindu-şi propria libertate de conştiinţă.
Dar oare nu este menţionată în Noul Testament nici o rânduire de bătrâni etc., în afară de aceasta — o alegere? Nu este oare nimic ce să însemne a da autoritate sau permisiune de a propovădui, aşa cum este folosit în general cuvântul rânduit acum în toate denominaţiile în legătură cu permisiunea sau rânduirea bătrânilor, predicatorilor etc.? Vom examina aceste întrebări.
Cuvântul a rândui, în privinţa bătrânilor, este folosit numai într-un singur loc şi este traducerea unui cuvânt grecesc diferit, anume, kathestemi, care înseamnă — „a aşeza sau a stabili” — Young. „A aşeza” — Strong. Acest cuvânt apare în Tit 1:5: „Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit şi să aşezi bătrâni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” — adică, după cum am aranjat eu. Versiunea Revizuită (engleză — n. e.), „după cum te-am însărcinat”. La suprafaţă acest text pare să implice că Tit a fost împuternicit să-i numească pe aceşti bătrâni, indiferent de dorinţele ((278)) adunărilor (bisericilor, ecclesiilor); şi pe această vedere se bazează teoria episcopală despre ordinea bisericii. Toţi catolicii, episcopalii şi metodiştii-episcopali pretind pentru episcopii lor autoritate apostolică să pună, să aşeze sau să numească bătrâni pentru adunări — fără ridicare de mână sau fără votul Bisericii.
Textul respectiv este un zid de apărare pentru această idee; dar el pare să fie mai degrabă un sprijin slab când remarcăm ultima propoziţie — „după cum ţi-am poruncit” — şi reflectă faptul că apostolul în mod sigur n-ar fi „poruncit” sau dat instrucţiuni lui Tit să facă diferit de ceea ce a făcut el (apostolul) în această chestiune. Relatarea despre procedeul apostolului, tradusă corect, este foarte explicită: „Au ales bătrâni prin ridicare de mâini în fiecare Ecclesie şi, după ce s-au rugat şi au postit, i-au încredinţat în mâna Domnului”. Fapt. 14:23.
Fără îndoială că sfatul apostolului şi sfatul lui Tit, pe care el în mod special l-a recomandat fraţilor, ca un slujitor credincios al Adevărului, va fi nu numai dorit, dar şi căutat de fraţi şi urmat în mod foarte general; cu toate acestea, apostolul şi toţi cei care au urmat în urmele sale au căutat să pună responsabilitatea acolo unde a pus-o Dumnezeu — pe Ecclesie, a cărei preocupare trebuie să fie să „cerceteze duhurile (învăţăturile şi învăţătorii), dacă sunt de la Dumnezeu” (1 Ioan 4:1). „Dacă cineva nu vorbeşte după acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isaia 8:20 — Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green — n. e.); şi „depărtează-te de aceştia”, sfătuieşte apostolul; nu trebuie să voteze pentru aceştia şi sub nici o formă să nu-i accepte ca învăţători, bătrâni etc.
În orice caz, acordul Ecclesiei va fi necesar — fie exprimat prin vot, după cum s-a spus, fie nu; deoarece să presupunem că Tit ar fi numit bătrâni nepotriviţi pentru fraţi, cât timp ar fi domnit pacea? — cât serviciu pastoral sau alt fel de serviciu ar fi îndeplinit un astfel de bătrân respins de sentimentele Bisericii? Practic deloc.
Intrigile clericale, şi nu învăţăturile Domnului nostru şi ale celor doisprezece apostoli ai Săi, sunt responsabile de dezbinarea sfinţilor în două clase numite „cler” şi „laici”. Spiritul clerical şi al lui anticrist caută încă să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu în orice mod posibil — proporţional ((279)) cu densitatea ignoranţei care predomină într-o adunare. Domnul şi apostolii recunosc drept corpul lui Cristos nu pe bătrâni, ci Biserica (Ecclesia), şi orice demnitate sau onoare le acordă bătrânilor credincioşi, ca servi ai Domnului şi ai Bisericii, nu este doar recunoaşterea lor de către ei înşişi sau recunoaşterea lor de către alţi bătrâni. Adunarea care-i alege trebuie să-i recunoască, trebuie să le recunoască darurile şi capacităţile creştine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, altfel nu le poate acorda asemenea stare sau onoare. Ca atare, nici un Bătrân n-are vreo autoritate prin propria sa numire. De fapt, dispoziţia de a ignora Biserica, corpul lui Cristos, şi a se pune pe sine şi judecata sa mai presus de toţi, este cea mai bună dovadă că un astfel de frate nu este în atitudinea cuvenită să fie recunoscut ca Bătrân — smerenia şi recunoaşterea unităţii Ecclesiei ca şi corp al Domnului fiind de primă necesitate pentru astfel de serviciu.
Nici un frate nu trebuie să-şi asume datorii publice ca şi conducător sau reprezentant etc., în Biserică fără alegere — chiar dacă este sigur că nu există nici o îndoială în privinţa acceptării sale. Metoda scripturală de rânduire a bătrânilor în toate bisericile este alegerea în adunare — prin vot prin ridicare de mână. A insista asupra unei astfel de alegeri înainte de a servi înseamnă a urma ordinea scripturală; aceasta îl întăreşte pe Bătrân, şi, pe lângă aceasta, îi aminteşte Ecclesiei datoriile şi responsabilităţile ei, ca fiind aceea care numeşte pe bătrâni în numele şi spiritul Domnului — ca exprimând alegerea lui Dumnezeu, voinţa lui Dumnezeu. Mai mult, acest aranjament scriptural îi face pe membrii Ecclesiei să fie interesaţi în toate cuvintele şi faptele bătrânilor, ca slujitori şi reprezentanţi ai lor. Ea se opune ideii larg răspândite, că bătrânii au în proprietate şi stăpânesc adunarea, şi pune capăt obişnuinţei lor de a gândi şi a vorbi despre membrii ei ca „poporul meu” — mai degrabă decât ca „poporul Domnului pe care eu îl servesc”.
De ce nu sunt aceste lucruri, atât de evident scripturale, mai general înţelese şi prezentate? Fiindcă naturii umane îi place să aibă onoare şi grad înalt, şi cade repede în condiţiile greşite favorabile acestora; fiindcă ele au fost populare timp de şaptesprezece secole; fiindcă oamenii cedează acestor condiţii ((280)) şi le preferă în locul libertăţilor cu care Cristos îi face liberi. Apoi, de asemenea, mulţi s-au simţit atât de încrezători că obiceiurile Babilonului trebuie să fie corecte, încât n-au studiat niciodată Cuvântul Domnului asupra acestui subiect.
Durata serviciului bătrânilor
Nimic nu se spune prin inspiraţie în privinţa perioadei pentru care trebuie ales un Bătrân: avem prin urmare libertatea să exercităm raţiune şi judecată în această chestiune. Mulţi pot fi socotiţi bătrâni sau fraţi dezvoltaţi în Biserică şi pot fi folositori şi foarte apreciaţi, şi totuşi să nu fie dintre bătrânii aleşi, puşi de Ecclesie ca reprezentanţi ai ei — evanghelişti, învăţători, pastori. „Femeile bătrâne”* sunt astfel menţionate de câteva ori cu cinste de către apostoli, fără nici cea mai vagă sugestie că vreunele dintre ele au fost vreodată alese ca bătrâni sau învăţători reprezentativi în adunare (Ecclesia). Unii aleşi, ca fiind potriviţi pentru serviciul Ecclesiei, ar putea înceta să aibă calităţile stipulate, sau alţii ar putea, sub providenţa divină, înainta la o mai mare eficienţă în serviciul Bisericii. Un an, sau diviziunile lui — o jumătate sau un sfert de an — ar părea perioade potrivite pentru astfel de servicii — cea din urmă dacă persoana este mai puţin încercată, prima dacă este bine încercată şi cunoscută favorabil. În absenţa legii, sau chiar a sfatului sau sugestiei, rămâne pentru fiecare adunare să decidă cum poate mai bine care este voinţa Domnului în fiecare caz.
*Locul femeii în Biserică este tratat în cap. 5
Numărul bătrânilor
Scripturile nu limitează numărul bătrânilor, dar, în mod raţional, acesta ar depinde mult de mărimea Ecclesiei şi de numărul celor disponibili — competenţi etc. (Să nu se presupună despre nimeni că este credincios şi deplin consacrat; prin cuvânt şi faptă el trebuie să dea dovezi negreşite de credinţa şi consacrarea sa cu mult timp înainte de a fi ales Bătrân.) Noi favorizăm ideea de a fi atâţia câţi ((281)) posedă calităţile arătate şi de a împărţi serviciile între ei. Dacă îi va mişca zelul cuvenit, ceva fel de lucrare misionară sau evanghelistă îi va prinde curând pe unii dintre ei, sau părţi din timpul multora. Fiecare Ecclesie trebuie să fie astfel un seminar teologic din care să iasă continuu învăţători eficienţi spre câmpuri de slujire mai largi. Bătrânul care ar manifesta gelozie faţă de alţii şi o dorinţă de a-i împiedica să slujească, ar trebui să fie considerat ca nevrednic de a continua în funcţie; totuşi nici unul incompetent sau începător să nu fie ales — pentru a-i satisface vanitatea. Biserica, în calitate de membri ai corpului lui Cristos, trebuie să voteze cum cred ei că ar dori Capul ca ei să voteze.
Poate trebuie să facem o prevenire împotriva alegerii unui Bătrân unde nu se găseşte nici unul competent pentru serviciu, în privinţa calităţilor prezentate de apostoli — este cu mult mai bine a nu avea deloc bătrâni decât a avea unii incompetenţi. Între timp, până când se va găsi un frate competent pentru serviciu, adunările să se desfăşoare fără bătrân, cu Biblia ca manual şi cu fratele Russell prezent în mod reprezentativ ca învăţător prin Studii şi prin Turnuri — ca Bătrânul vostru ales, dacă aşa preferaţi.
Cine poate alege bătrâni şi cum?
Numai Ecclesia (corpul — bărbaţi şi femei), Noile Creaturi, sunt alegători sau votanţi. „Casa credinţei” în general, credincioşii care nu s-au consacrat, n-au nimic de-a face cu astfel de alegere, fiindcă alegerea Domnului, prin „corpul” Său care posedă Spiritul Său, este cea căutată. Tot corpul consacrat trebuie să voteze şi oricare dintre ei poate face nominalizări la o adunare generală convocată în acest scop — de preferinţă cu o săptămână înaintea votării, aşa încât să se ofere timp pentru analiză.
Unii au propus ca votarea să fie cu buletine de vot, aşa încât cu toţii să fie mai liberi să-şi exprime alegerea lor reală. Noi răspundem că oricare ar fi avantajul acesteia, este anulat printr-un dezavantaj: şi anume, pierderea disciplinei şi zidirii caracterului, lucruri care se câştigă prin metoda apostolilor de „ridicare a mâinii”. Fiecare trebuie să înveţe să fie sincer şi ((282)) neprefăcut, totuşi, în acelaşi timp, iubitor şi blând. Votul, să nu se uite, este alegerea Domnului — exprimat prin membrii corpului în măsura capacităţii lor de a o discerne. Nimeni nu are libertatea de a se sustrage de la această datorie, nici să favorizeze pe unul mai mult ca pe altul, decât dacă crede că el are şi exprimă gândul Domnului.
O majoritate nu este suficientă
În chestiuni lumeşti vocea unei majorităţi simple decide, dar evident n-ar trebui să fie aşa în Ecclesia sau corpul Domnului. Mai degrabă, pe cât este posibil, ar trebui să predomine regula juraţilor şi să se caute un verdict sau o decizie unanimă. Fratele care ar obţine o majoritate simplă la vot nu s-ar putea simţi prea bine să accepte acest lucru ca fiind „alegerea Domnului”, după cum nu s-ar putea simţi prea bine nici adunarea. Un alt candidat care ar putea atrage sprijinul tuturor, sau aproape al tuturor, ar trebui să fie căutat, prin vot după vot, săptămână după săptămână, până când s-ar găsi, sau chestiunea ar fi abandonată; sau toţi să fie de acord asupra a doi, trei sau mai mulţi care ar putea servi pe rând şi astfel ar satisface ideile tuturor. Dar dacă predomină dragostea fierbinte pentru Domnul şi pentru Adevăr, cu rugăciune pentru îndrumare şi cu dispoziţia de a da întâietate unul altuia în onoare, acolo unde talentele sunt la egalitate se va găsi în general că este uşor să fie unitate în judecată în privinţa voinţei divine asupra subiectului. „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă.” „Păstraţi unirea Duhului în legătura păcii.” Filip. 2:3; Efes. 4:3.
Aceeaşi ordine trebuie să domnească şi în legătură cu alegerea ajutoarelor numiţi diaconi şi diaconese, a căror reputaţie bună trebuie de asemenea să fie remarcată ca o calitate. (Vezi 1 Tim. 3:8-13.) Aceştia pot fi pentru orice serviciu cerut — şi ei trebuie să aibă cât se poate de multe din calităţile bătrânilor, inclusiv capacitatea de a învăţa şi harurile Spiritului.
Diversitatea slujitorilor
După cum am văzut deja, bătrânii ar putea avea calităţi speciale într-o privinţă sau în alta — unii excelând la ((283)) îndemnuri, alţii la învăţare, alţii la prorocie sau oratorie, unii ca evanghelişti, în a trezi interesul necredincioşilor, iar alţii ca pastori, realizând o supraveghere generală a turmei în diferitele ei interese, locale şi generale. Cuvintele apostolului Pavel către Bătrânii Ecclesiei din Efes ne dau sfera generală a slujirii la care fiecare trebuie să se adapteze şi să-şi potrivească talentele ca administrator. Cuvintele lui sunt foarte vrednice de a fi considerate atent şi cu rugăciune de către toţi cei care acceptă serviciul de Bătrân în oricare parte a lucrării. El a zis: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul sfânt supraveghetori (cuvânt în altă parte redat greşit episcopi) ca să păstoriţi Biserica (Ecclesia) lui Dumnezeu” (Fapt. 20:28). O, da! bătrânii au nevoie întâi de toate să ia seama la ei înşişi, ca nu cumva mica onoare a poziţiei lor să-i facă mândri şi aroganţi şi ca nu cumva să-şi asume autoritatea şi onorurile care aparţin Capului — Păstorul Principal. Păstorirea turmei este de competenţa Domnului; după cum este scris, „El Îşi va paşte turma ca un Păstor” (Isa. 40:11). Prin urmare, când unul este ales Bătrân, este ales ca să reprezinte pe Păstorul Principal — ca el să poată fi instrumentul sau canalul prin care marele Păstor al turmei să trimită celor care sunt ai Săi „hrană la timp”, „lucruri noi şi vechi”.
„«Vai de păstorii (pastorii) care nimicesc şi risipesc turma păşunii Mele», zice Domnul. De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel, împotriva păstorilor (pastorilor) care pasc pe poporul Meu: «Mi-aţi risipit oile, le-aţi izgonit şi nu v-aţi îngrijit de ele; iată, vă voi pedepsi pentru răutatea faptelor voastre», zice Domnul. . . . «Voi pune peste ele păstori care le vor paşte; nu le va mai fi teamă, nici groază».” Ier. 23:1,2,4.
Punerea mâinilor de către bătrâni
(1) „Nu fi nepăsător de darul care este în tine, care ţi-a fost dat prin prorocie (prezicere), cu punerea mâinilor de către ceata bătrânilor (bătrânii adunaţi).” 1 Tim. 4:14.
(2) „I-au adus (pe cei şapte diaconi aleşi de Biserică) înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei.” Fapt. 6:6.
(3) „În biserica (Ecclesia) din Antiohia . . . uhul sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care ((284)) i-am chemat.» Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.” Fapt. 13:1-3.
(4) „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă şi să nu te faci părtaş păcatelor altora.” 1 Tim. 5:22.
(5) „Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau (predicau).” Fapt. 19:6.
(6) „Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi aceia au primit Duhul Sfânt.” Fapt. 8:17-19.
(7) „De aceea îţi aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin punerea mâinilor mele.” 2 Tim. 1:6.
Adunăm astfel mărturia inspirată privind punerea mâinilor în Ecclesia Noii Creaţii. În ultimele trei (5, 6 şi 7) referirea la împărţirea „darurilor” obişnuită în Biserica timpurie este evidentă. Apostolii îşi puneau astfel mâinile peste toţi credincioşii consacraţi şi urmau unul sau mai multe daruri — „limbi” etc. „Fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor.”* Primele patru texte (1, 2, 3, 4) pot fi grupate împreună, dând aceeaşi învăţătură generală, şi anume, ca un semn de aprobare sau sprijinire — dar nu ca un semn de permisiune sau autorizare.
*Vezi Vol. V, cap. 8.
(1) Timotei, „fiul” adoptiv al lui Pavel în slujire, fusese deja botezat şi primise deja un dar al Spiritului sfânt prin apostolul Pavel (vezi 7) când a plecat cu el la Ierusalim (Fapt. 21:15-19). Fără îndoială, atunci şi acolo „Iacov şi toţi bătrânii”, bătrânii-apostoli, recunoscând devotarea lui Timotei şi legătura lui strânsă cu Pavel, l-au binecuvântat împreună, punându-şi mâinile peste el prin aceea că l-au sprijinit; şi relatarea sugerează că ei au făcut acest lucru nu conform unui obicei şi nici faţă de toţi tovarăşii lui Pavel, ci „prin prorocie” — indicând că au fost îndrumaţi spre aceasta prin ceva prezicere sau instrucţiune din partea Domnului.
(2) Aceşti diaconi n-au fost însărcinaţi sau autorizaţi să propovăduiască, prin punerea mâinilor apostolilor, deoarece ei n-au fost aleşi să fie predicatori, ci să servească la mese; şi, oricum, prin ungerea lor cu Spiritul sfânt, ei aveau deplină autoritate să propovăduiască în măsura talentelor şi ocaziei. Şi fără a fi menţionată vreo autorizare sau ((285)) permisiune, sau altă rânduire din partea cuiva, îl găsim pe Ştefan, unul dintre aceşti diaconi, propovăduind cu atâta zel încât a fost primul, după Învăţătorul, care şi-a pecetluit mărturia cu sângele său. Această punere a mâinilor a însemnat în mod evident numai aprobarea şi binecuvântarea apostolică.
(3) Punerea mâinilor peste Pavel şi Barnaba nu putea fi o permisiune de a propovădui, deoarece ei erau deja recunoscuţi ca bătrâni şi dădeau învăţătură în Biserica din Antiohia de peste un an. Pe lângă aceasta, amândoi propovăduiseră mai înainte în altă parte. (Compară Fapt. 9:20-29; 11:26.) Această punere a mâinilor putea numai însemna sprijinirea lucrării misionare care urma să fie întreprinsă de Pavel şi de Barnaba — că Ecclesia din Antiohia s-a unit cu ei în misiune şi probabil le-a suportat cheltuielile.
(4) Aici apostolul sugerează că punerea mâinilor lui Timotei peste un împreună-lucrător în vie ar însemna aprobarea sau sprijinirea acestuia, aşa încât, dacă respectivul s-ar dovedi slab în vreo privinţă, Timotei ar suporta consecinţele negative împreună cu el. El trebuia pe cât posibil să se asigure să nu-şi folosească influenţa pentru a prezenta pe unul care ar aduce daună oilor Domnului, fie moral, fie doctrinar.
Nu trebuia riscat nimic; trebuia folosită precauţia, fie că se dădea o scrisoare de recomandare, fie o sprijinire publică sub forma unei declaraţii ca Domnul să-l aibă în pază. Acelaşi sfat este potrivit şi acum pentru tot poporul Domnului proporţional cu gradul influenţei lor. Nimic din aceasta însă nu sugerează că cineva era dependent de sprijinul lui Timotei pentru a avea dreptul de a propovădui: acel drept conform capacităţii fiindu-le acordat de Domnul tuturor celor care primesc Spiritul sfânt al ungerii.
O slujire plătită?
Obiceiul unei slujiri plătite, acum atât de general şi considerat de către mulţi inevitabil şi indispensabil, n-a fost folosit în Biserica timpurie. Domnul nostru şi cei doisprezece aleşi de El, după câte putem noi judeca din mărturiile inspirate, au fost săraci — în afară poate de Iacov, Ioan şi Matei. Obişnuiţi ((286)) să dea de bună voie leviţilor, evreii evident au extins această obişnuinţă la orice aparţinea de domeniul religios, care li se părea că era de la Dumnezeu. Ucenicii aveau un casier general, Iuda (Ioan 12:6; 13:29), şi evident n-au dus lipsă niciodată, deşi, la fel de evident, n-au solicitat pomeni niciodată. Nici o aluzie de acest fel nu este nici măcar sugerată în relatarea cuvintelor Domnului nostru. El S-a încrezut în prevederea Tatălui şi anumite femei onorabile L-au slujit pe El (şi pe ai Săi) din îndestularea lor. Vezi Mat. 27:55, 56; Luca 8:2, 3.
Dacă în predicile şi pildele Domnului nostru ar fi fost introduse apeluri pentru bani, aceasta ar fi stors viaţa din ele. Nimic nu ne atrage mai mult decât evidenta lipsă de egoism a Învăţătorului şi a tuturor celor care au fost aleşi de El în mod special, Iuda fiind singura excepţie şi avariţia lui costându-l căderea (Ioan 12:5, 6). Iubirea de bani şi de a face impresie şi sistemul cerşitului din Babilon fac mult astăzi împotriva puternicei lui influenţe; iar absenţa acestui spirit printre cei credincioşi ai Domnului acum, ca şi la prima venire, spune mult în favoarea lor pentru cei care îi studiază ca epistole vii, dar care nu apreciază cu totul învăţăturile lor. Domnul S-a îngrijit până acum într-o manieră uimitoare de lucrarea Sa de „seceriş” fără a se face nici măcar un apel pentru bani; şi noi avem încredere că niciodată nu va fi altfel, crezând că acesta este gândul Domnului.
Cei ambiţioşi după plăcerile şi bogăţia lumii să le caute în domeniul comerţului sau profesiilor lucrative, dar nimeni să nu devină slujitor al Evangheliei lui Cristos din vreun alt motiv decât iubirea pentru Dumnezeu, pentru Adevărul Său şi pentru fraţi: o iubire care se va bucura să sacrifice comoditatea, bogăţia şi onoarea oamenilor — nu murmurând, ci din inimă. Dar, vai! creştinătatea nominală a devenit mare şi lumească, iar servii ei sunt onoraţi cu titlurile, Sfinţia Sa, Preasfinţia Sa, Înalt Preasfinţia Sa şi Doctor în Teologie; şi împreună cu aceste onoruri şi titluri merg salarii — nu conform nevoilor slujitorului, ci pe baza rentabilităţii în capacitatea sa de a atrage număr mare şi oameni bogaţi. Au urmat rezultatele naturale — „Preoţii lui învaţă pe popor pentru plată şi prorocii lui prezic pentru ((287)) bani; totuşi se sprijinesc pe Domnul şi zic: «Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire»”. „Păzitorii lui sunt orbi, fără cunoştinţă, toţi sunt nişte (D….D….s) câini muţi (în limba engleză „dumb dogs”, făcând aluzie la iniţialele titlului Doctors of Divinity, adică Doctori în Teologie — n.e.), care nu pot să latre; visează, stau tolăniţi şi le place să doarmă (comoditatea): sunt nişte câini lacomi, care nu se mai satură. Sunt nişte păstori care nu pot pricepe nimic; toţi îşi văd de calea (bunăstarea) lor, fiecare după câştigul lui din partea (denominaţia) în care se află (Biblia ebraico-engleză, J. P. Green — n. e.) „Îi vor gâdila urechile (după lauda oamenilor) . . . şi îşi vor aduna în jur învăţători după poftele lor. Şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme.” Isa. 56:10, 11; Mica 3:11; Filip. 3:2; 2 Tim. 4:3, 4.
Unii s-ar putea gândi că trebuie să se evite ambele extreme — salarii mari şi lipsa de salarii — şi şi-ar putea aminti cuvintele Domnului: „Vrednic este lucrătorul de plata sa” şi cuvintele apostolului: „Dacă am semănat între voi cele duhovniceşti, mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice?” Trebuie să reţinem însă că nici aceste declaraţii tari ale Scripturii nu se referă la salarii princiare, ci la simplele necesităţi. Acest lucru este ilustrat de apostol prin citatul: „Să nu legi gura boului care treieră grâul”. Boul trebuia să fie lăsat liber să se îngrijească de necesităţile lui, dar nu mai mult. Apostolul ne-a arătat cheia slujirii sale pline de succes, zicând: „Nu vă voi fi o sarcină, căci nu caut bunurile voastre, ci pe voi înşivă . . . Şi eu voi cheltui prea bucuros şi mă voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit de voi cu atât mai puţin.” 2 Cor. 12:14, 15.
Nici mersul în urmele lui Isus nici mersul în urmele celui mai important dintre apostolii Săi, Pavel, nu ne va duce în direcţia salariilor. Acesta din urmă, după ce arată că a cere remuneraţie pământească pentru servicii spirituale n-ar încălca dreptatea în nici un sens, ne spune despre propria sa cale în această chestiune prin cuvintele:
„N-am poftit nici argintul, nici aurul, nici hainele cuiva. Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea (ale mele) au lucrat pentru nevoile mele şi ale ((288)) celor care erau cu mine. În toate privinţele v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, pe care El Însuşi le-a spus: «Este mai ferice să dai decât să primeşti»”. Fapt. 20:33-35.
„Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta (asupra voastră ca să cerem lucruri pământeşti în schimbul celor spirituale), ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Cor. 9:12). „Când eram la voi şi m-am găsit în nevoie, n-am fost sarcină nimănui; căci de nevoile mele au îngrijit (voluntar) fraţii care au venit din Macedonia.” 2 Cor. 11:9.
Libertăţile noastre în aceste privinţe sunt la fel cu ale apostolilor; şi fidelitatea faţă de cauză trebuie să ne facă să umblăm în urmele lor în această privinţă şi în toate. Domnul, apostolii şi cei asociaţi cu ei, care au călătorit şi şi-au folosit tot timpul în slujirea adevărului, au acceptat contribuţii voluntare de la fraţi pentru a-şi acoperi cheltuielile, şi, după cum a fost deja sugerat, punerea mâinilor Bisericii din Antiohia peste Pavel şi Barnaba, când erau pe cale să pornească în prima lor călătorie misionară, pare să fi implicat că Biserica devenea responsabilă de cheltuielile lor şi în mod corespunzător participa în lucrarea lor; întocmai cum noi toţi, ca Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere, ne unim pentru a trimite „Peregrini”, devenind răspunzători pentru cheltuielile lor.
Nu există nici o aluzie, directă ori indirectă, că bătrânii care serveau Biserica acasă primeau fie salariu fie bani de cheltuială; şi noi credem că în general se va găsi că este avantajos ca fiecare Biserică locală să folosească serviciile voluntare ale membrilor ei — puţine sau multe, mari sau neînsemnate. Această metodă scripturală este sănătoasă din punct de vedere spiritual: ea tinde să atragă pe toţi membrii spre exercitarea darurilor lor spirituale şi-i face pe toţi să privească spre Domnul ca adevăratul Păstor, mai mult decât metoda angajării. Pe măsură ce creşte numărul învăţătorilor calificaţi, să se imite exemplul Bisericii din Antiohia — unii să fie trimişi ca misionari, colportori, peregrini etc.
Cu toate acestea, dacă o adunare consideră că sfera ei de folosinţă este largă şi că un frate ar putea să-şi dedice în mod avantajos tot timpul pentru slujirea ei şi a lucrării misionare, ((289)) şi dacă îi oferă voluntar bani suficienţi pentru cheltuielile lui, nu cunoaştem nici o scriptură care să interzică acceptarea acestora. Dar atât Bătrânul care serveşte cât şi Ecclesia care-l sprijină trebuie să aibă grijă ca suma pusă la dispoziţie să nu fie mai mare decât cheltuielile rezonabile de trai ale slujitorului şi ale celor care în mod cuvenit depind de el. Şi ambii trebuie să aibă grijă ca toţi membrii Ecclesiei să fie folosiţi, şi îndeosebi cei care posedă calităţi pentru slujba de bătrâni, altfel spiritul Babilonului, bisericismului, se va dezvolta în mod sigur.
Disciplina în Ecclesie
— Mat. 18:15-18 —
Administrarea disciplinei nu este numai funcţia bătrânilor, ci a întregii Biserici. Dacă unul pare să fie în eroare sau în păcat, presupusa lui greşeală trebuie să-i fie arătată numai de către cel care a fost lezat sau de către primul care a descoperit greşeala. Dacă cel mustrat nu-şi dovedeşte nevinovăţia şi continuă în eroare sau păcat, atunci să li se ceară la doi sau trei fraţi fără idei preconcepute să asculte problema şi să sfătuiască pe cei în dispută. (Pot să fie sau să nu fie bătrâni, dar funcţia lor n-ar aduce nici o forţă sau autoritate în cazul respectiv decât dacă judecata lor ar fi mai matură şi influenţa lor cu atât mai puternică.) În cazul în care comitetul ar decide în unanimitate pentru una dintre părţi, cealaltă parte să accepte şi chestiunea să se sfârşească total — corectarea sau repararea fiind făcută prompt, pe cât posibil. Dacă unul dintre cei iniţial în dispută mai persistă în calea sa greşită, cel care a făcut acuzaţia iniţială sau unul dintre cei chemaţi în comitet, sau preferabil toţi aceştia împreună îşi pot exercita atunci (dar nu mai devreme) privilegiul de a aduce chestiunea în faţa Ecclesiei, corpul, Biserica. Astfel este evident că Bătrânii n-ar fi în nici un sens judecători ai membrilor — audierea şi judecata ar fi lăsată pentru corpul local, pentru Biserică.
Cei doi paşi preliminari (menţionaţi mai sus) fiind făcuţi, faptele fiind adeverite bătrânilor, ar fi de datoria lor să convoace o adunare generală a Ecclesiei, sau a corpului consacrat, ca o ((290)) curte cu juri — pentru a audia cazul în toate amănuntele lui şi în numele Capului şi în reverenţă faţă de El să ia o decizie. Iar chestiunea să fie atât de clară şi cel condamnat să primească un tratament atât de generos, încât decizia să fie unanimă sau aproape unanimă. În acest fel pacea şi unitatea corpului (Ecclesiei) ar fi păstrate. Căinţa este posibilă chiar până în momentul condamnării de către Biserică. Ba mai mult, însuşi obiectivul fiecărui pas al acestor demersuri este asigurarea căinţei şi reformării — pentru a-l recupera pe încălcător; obiectivul nu este deloc pedepsirea lui. Pedepsirea nu este pentru noi, ci pentru Dumnezeu. „Răzbunarea este a Mea. Eu voi răsplăti, zice Domnul” (Rom. 12:19). Dacă cel care a greşit se căieşte la vreunul din paşii demersului, aceasta trebuie să fie o pricină de mulţumire şi bucurie pentru toţi câţi posedă Spiritul Domnului, şi numai aceştia sunt membri ai corpului Său. Rom. 8:9.
De fapt, chiar dacă încălcătorul refuză să asculte decizia (să se supună) întregii Biserici, nu trebuie să i se administreze nici o pedeapsă, sau nu trebuie nici măcar să se încerce. Ce trebuie făcut atunci? Pur şi simplu Biserica trebuie să-i retragă părtăşia şi toate semnele sau manifestările de legătură frăţească. De atunci încolo încălcătorul trebuie tratat „ca un păgân şi ca un vameş”. Mat. 18:17.
În cursul acestor demersuri, greşelile sau eşecurile încălcătorului nu trebuie dezvăluite public — scandalizându-l pe el, Biserica şi pe Domnul, Capul Bisericii. Nu trebuie să se vorbească aspru despre el nici chiar după separare, întocmai cum noi nu trebuie să dojenim sau să blamăm pe păgâni şi pe vameşi, ci să „nu vorbim de rău pe nimeni” şi să „facem bine la toţi” (Tit 3:2; Gal. 6:10). Iubirea este calitatea care insistă asupra celei mai stricte ascultări de aceste ultime două cerinţe faţă de „toţi” oamenii: cu cât mai mult va insista iubirea ca un „frate”, un membru confrate din Ecclesie, corpul lui Cristos, nu numai să nu fie lezat prin declaraţii false sau deformate, ci, pe lângă aceasta, slăbiciunile, gafele sau păcatele lui să fie acoperite cu grijă nu numai faţă de lumea necompătimitoare, ci şi faţă de „casa credinţei” şi chiar faţă de Biserică — până când ultimul pas, de „a spune Bisericii”, s-ar găsi că este absolut ((291)) necesar. La fiecare pas spiritul iubirii va spera că cel care greşeşte lucrează sub unele înţelegeri greşite şi se va ruga pentru înţelepciune şi har ca să întoarcă pe păcătos de la eroarea căii lui şi astfel (dacă este posibil) să salveze un suflet de la moarte. Iac. 5:20.
O, de ar locui Spiritul sfânt, spiritul iubirii, în fiecare membru al Ecclesiei atât de abundent încât să producă durere când aude o poveste defăimătoare despre cineva, şi în special despre un membru-tovarăş! Acest lucru ar elimina imediat jumătate din frecuşuri sau chiar mai mult. Şi nici urmarea procedurii de mai sus, schiţată de Domnul nostru, n-ar duce la judecăţi frecvente în Biserică: mai degrabă, în timp ce s-ar îndepărta motivul animozităţilor, s-ar insufla un respect pentru judecata Bisericii ca fiind judecata Domnului, iar vocea Bisericii ar fi auzită şi ar fi în consecinţă respectată. Mai mult, dacă ordinea şi iubirea ar predomina astfel, putem fi siguri că fiecare ar căuta pe cât posibil „să-şi vadă de treburile sale” şi să nu încerce să-şi mustre fratele sau să-l corecteze, sau să ducă problema în faţa unui comitet sau în faţa Bisericii, decât dacă problema ar avea destulă importanţă în ceea ce-l priveşte pe el, Biserica sau Adevărul.
Fără îndoială, majoritatea tulburărilor în Biserică (precum şi în societate şi în familie) apar nu dintr-o dorinţă de a face rău, nici chiar dintr-un rău comis neintenţionat, ci din neînţelegeri şi din interpretări cel puţin parţial greşite ale intenţiilor şi motivelor. Limba este făcătorul-de-rele general, şi de aceea face parte din spiritul minţii sănătoase a pune pază atât buzelor cât şi inimii, din care ies sentimentele lipsite de generozitate care, fiind exprimate de buze, aprind focul patimilor rele şi adesea rănesc pe mulţi. Noua Creaţie — Biserica — are instrucţiuni stricte de la Domnul şi Capul lor asupra acestui subiect important. Spiritul Lui de iubire trebuie să-i umple atunci când merg singuri, în particular, la persoana care a făcut dauna, fără să comunice sau să discute înainte cu cineva. Ei merg nu pentru a-l face pe el (sau pe ea) să se ruşineze de conduita lui, nici să-l dojenească sau să-l pedepsească altfel, ci să obţină o încetare a răului şi dacă este posibil o reparare pentru lezarea deja făcută. A ((292)) le spune altora despre rău, la început sau după aceea, este crud, neiubitor — contrar Cuvântului şi Spiritului Capului nostru. Problema nu trebuie să fie spusă nici măcar pentru a cere sfat: noi avem sfatul Domnului şi trebuie să-l urmăm. Dacă este un caz deosebit, să se ceară sfatul celui mai înţelept dintre bătrâni în legătură cu un caz ipotetic, aşa încât să nu se dezvăluie adevăratul necaz şi adevăratul vinovat.
Dacă tulburarea nu este serioasă, problema ar trebui să se oprească după ce s-a apelat personal la cel care a comis greşeala, fie că acesta ascultă, fie că refuză să asculte — să cedeze. Dar dacă este considerat necesar al doilea pas, nu trebuie să se dea nici o explicaţie despre necaz celor cărora li se cere să discute, până când se întâlnesc în prezenţa acuzatorului şi a acuzatului. Astfel „vorbirea” defăimătoare va fi evitată şi comitetul de fraţi va veni nepărtinitor şi va putea cu atât mai bine sfătui cu înţelepciune ambele părţi; căci necazul ar putea fi de ambele părţi, sau poate cu totul de partea acuzatorului. În tot cazul, acuzatul va fi impresionat de astfel de tratament corect şi va fi mult mai posibil să cedeze în faţa acestor sfătuitori dacă şi lor li se va părea greşit cursul lui. Dar, fie că acela pe care comitetul îl consideră că este în eroare va ceda fie că nu, toată chestiunea rămâne încă strict privată şi nu trebuie să se facă nici o menţionare a ei nimănui, până când, dacă se crede că este suficient de importantă, se aduce în faţa Bisericii şi se face o examinare finală. Atunci pentru prima dată aceasta devine o chestiune comună numai pentru sfinţi, şi în măsura în care sunt sfinţi nu vor dori să spună nimănui mai mult decât este necesar în privinţa slăbiciunilor sau păcatelor cuiva*.
*Pe lângă acestea vedeţi cap. 9 — „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta”.
În privinţa împlinirii celor găsite de curtea Bisericii, chestiunea rămâne pe seama fiecărui individ; prin urmare, fiecare trebuie să discearnă pentru sine dreptatea deciziei. Pedeapsa retragerii părtăşiei este destinată a fi o corectare în dreptate şi este prescrisă de Domnul. Este spre a servi ca protecţie pentru Biserică, spre a-i separa pe cei care umblă în ((293)) neorânduială, nu după spiritul iubirii. Aceasta nu trebuie considerată o separare continuă, ci numai până când cel mustrat va recunoaşte greşeala şi o va repara în măsura capacităţii sale.
Acuzaţii împotriva bătrânilor
„Împotriva unui Bătrân să nu primeşti învinuire decât atunci când sunt doi sau trei martori.” 1 Tim. 5:19.
În această declaraţie apostolul recunoaşte două principii. (1) Că un Bătrân a fost deja recunoscut de adunare ca având un caracter bun şi nobil, şi că este în mod special serios cu Adevărul şi devotat lui Dumnezeu. (2) Că astfel de persoane, datorită proeminenţei lor în Biserică, vor fi marcate de Adversar ca obiective speciale ale atacurilor lui — obiective ale invidiei, răutăţii, urii şi conflictului din partea unora, întocmai cum a prevenit Domnul nostru — „Nu vă miraţi . . . dacă vă urăşte lumea”; „Ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră”; „Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Belzebul, cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa Lui!” (1 Ioan 3:13; Ioan 15:18; Mat. 10:25). Cu cât fratele va fi mai credincios şi mai capabil, cu cât va fi mai aproape de asemănarea Învăţătorului său, cu atât alegerea sa ca Bătrân va fi mai potrivită; şi cu cât Bătrânul va fi mai credincios, cu atât mai sigur va avea ca duşmani — nu numai pe Satan şi pe mesagerii lui, ci şi pe toţi aceia pe care Satan îi va putea înşela şi induce în eroare.
Aceste motive trebuie să fie o garanţie pentru un Bătrân împotriva condamnării lui pe cuvântul unei persoane, dacă altfel viaţa lui pare armonioasă. Cât priveşte bârfa sau zvonurile, ele nu trebuie luate deloc în considerare, fiindcă nici un adevărat tovarăş de jug, care recunoaşte regula Domnului (Mat. 18:15), n-ar răspândi zvonuri sau n-ar avea încredere în cuvântul celor care astfel ar nesocoti îndrumările Învăţătorului. Pentru a fi ascultaţi, acuzatorii trebuie să pretindă că au fost martori. Şi chiar dacă doi sau mai mulţi martori ar face acuzaţii, n-ar exista altă cale de a audia cazul decât cea numită deja. O persoană care aduce acuzaţii împotriva Bătrânului trebuie, după ce discuţia personală a eşuat, să ia cu el alţi doi sau trei care vor deveni ((294)) astfel martori la nesupunere. Apoi chestiunea, încă necorectată, ar putea fi adusă de către Timotei sau de către altul înaintea Bisericii etc.
De fapt, această acuzaţie în faţa a doi sau trei martori fiind cerinţa în privinţa tuturor membrilor, lasă loc presupunerii că apostolul pretindea doar că un Bătrân trebuie să aibă toate drepturile şi privilegiile garantate oricărui frate. Poate că unii ar fi înclinaţi să susţină că deoarece un Bătrân trebuie să „aibă mărturie bună” nu numai în Biserică ci şi în afara ei, acesta ar trebui să fie judecat pentru cea mai mică acuzaţie, datorită poziţiei sale influente. Dar cuvintele apostolului stabilesc faptul că şansele unui Bătrân trebuie să fie egale cu ale celorlalţi.
Această chestiune a martorilor trebuie să fie adânc imprimată în mintea fiecărei Creaturi Noi. Ceea ce alţii pretind a şti şi ceea ce spun în mod defăimător nu trebuie nici măcar luat în seamă — nu trebuie primit. Dacă doi sau trei, urmând îndrumările Domnului, aduc acuzaţii împotriva cuiva, nu muşcător şi defăimător, ci după instrucţiuni — în faţa Bisericii, aceştia nu trebuie crezuţi nici atunci; dar atunci va fi timpul potrivit ca Biserica să asculte cazul — să asculte ambele părţi în prezenţa ambilor, şi apoi să se ia o decizie în frică de Dumnezeu şi să se dea un sfat, în aşa mod exprimat încât să-l ajute pe vinovat să se întoarcă la dreptate şi nu să-l împingă în întunericul din afară.
Chemări greşite de a propovădui
Un număr considerabil de oameni declară că au primit din partea Domnului o chemare să propovăduiască Evanghelia; poate că ei adaugă imediat că niciodată n-au ştiut de ce, sau că sunt conştienţi că n-au calităţi speciale pentru serviciu, sau că împrejurările păreau să-i împiedice totdeauna de a răspunde la chemare. Întrebându-i în legătură cu natura „chemării”, va ieşi la iveală faptul că a fost numai imaginaţie sau presupunere. Unul a fost atras cândva în experienţa sa (poate înainte de a deveni creştin) de ideea că el ar trebui să se devoteze lui Dumnezeu şi serviciului Său, iar idealul lui cel mai înalt despre ((295)) serviciul lui Dumnezeu a fost luat din experienţele sale cu biserica nominală, reprezentat prin predicatorul ale cărui servicii le frecventa familia sa. Altul a fost atras de ideea de a fi aprobat şi şi-a spus: Cât mi-ar plăcea să pot purta haina şi să primesc respectul, titlurile şi salariul unui predicator — chiar de mâna a doua sau a treia. De asemenea, dacă a fost stăpânit de mare apreciere de sine, el a mai fost probabil atras şi de ideea că, aşa cum apostolii aleşi au fost „fără carte şi simpli”, tot aşa, poate, Dumnezeu l-a avut în mod special în vedere datorită lipsei lui de talent şi educaţie. Dumnezeu a favorizat pe mulţi ca aceştia, precum şi cauza Sa, nedeschizând calea pentru ambiţiile lor greşit interpretate a fi chemarea Lui de a propovădui.
După cum s-a arătat deja, fiecare membru al Noii Creaţii este chemat să propovăduiască; nu prin ambiţia sau imaginaţia sa, ci prin Cuvânt, care cheamă pe toţi cei care n-au primit harul lui Dumnezeu în zadar, să „vestească virtuţile Celui care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Pet. 2:9). Această chemare include prin urmare pe toţi cei concepuţi de spiritul Adevărului — bărbaţi şi femei, robi şi slobozi, bogaţi şi săraci, educaţi şi needucaţi — negri, cafenii, galbeni şi albi. Ce încredinţare mai este necesară pe lângă aceasta — „Mi-ai pus în gură o cântare nouă”, chiar „bunătăţile Domnului”? Ps. 40:3; 107:43.
Este adevărat, Domnul a ales în mod special şi a chemat în mod special pe cei doisprezece apostoli pentru o lucrare specială; este de asemenea adevărat că El a intenţionat ca, în măsura în care poporul Său va asculta cuvintele Sale, El va „pune mădularele în trup”, pe fiecare aşa cum Îi va plăcea Lui — pe unii pentru un serviciu, iar pe alţii pentru altul, „fiecăruia după puterea lui” (Mat. 25:15). Dar El arată clar că mulţi vor căuta să „se pună” pe ei înşişi învăţători; că datoria Bisericii este să privească continuu spre El ca şi Capul şi Conducătorul lor adevărat şi să nu favorizeze pe fraţii egoişti, ambiţioşi; că neglijarea acestei datorii va însemna neglijarea cuvintelor Lui, prin urmare insuficienţa iubirii şi ascultării; şi va fi în mod ((296)) sigur spre dezavantajul spiritual atât al unei astfel de Ecclesii cât şi spre al învăţătorului care se pune pe sine.
Regula Domnului în acest subiect este clar prezentată — „Oricine se înalţă va fi smerit; şi cine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11). Biserica trebuie să urmeze această regulă, această gândire a Spiritului, în toate problemele în care ea va căuta să cunoască şi să se supună Domnului ei. Metoda Domnului este să avanseze numai pe acela al cărui zel, credincioşie şi perseverenţă în facerea binelui s-au arătat în lucrurile mici. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari” (Luca 16:10). „Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri” (Mat. 25:21, 23). Există totdeauna mult loc la capătul de jos al scării onoarei. Oricine va vrea, nu va trebui să stea mult fără ocazii de a servi pe Domnul, Adevărul şi fraţii în modurile umile pe care cei cu spirit mândru le vor dispreţui şi neglija, căutând serviciu mai onorabil în ochii oamenilor. Cei credincioşi se vor bucura în orice serviciu şi lor le va deschide Domnul tot mai larg uşile ocaziei. Astfel voinţa Sa, exemplificând înţelepciunea de sus, trebuie să fie urmată cu grijă de către fiecare membru al Noii Creaţii — în special în votul său, în ridicarea mâinii, ca membru al corpului lui Cristos pentru a exprima voinţa Capului.
Un frate care-şi caută propriile interese trebuie să fie evitat, oricât ar fi el de capabil; iar un frate mai puţin capabil, dar smerit, ar trebui să fie ales ca Bătrân. O mustrare aşa de blândă ar fi benefică pentru toţi — chiar dacă nici un cuvânt n-ar fi rostit în privinţa motivelor conducătoare. Iar în cazul unui Bătrân capabil care dă dovadă de un spirit dictatorial, sau care este înclinat să se considere mai presus de Biserică şi că el aparţine unei clase deosebite, sau că implică un drept divin de a învăţa, care nu vine prin Ecclesie (Biserică), ar fi atât o amabilitate cât şi o datorie faţă de un atare să fie pus la un serviciu mai puţin proeminent, sau scos pentru o vreme de la orice serviciu special, până când îşi va însuşi această mustrare blândă şi-şi va reveni din capcana Adversarului.
Cu toţii trebuie să nu uităm că ambiţia, ca şi alte caracteristici, este necesară în Biserică precum este şi în ((297)) lume; dar la Noua Creaţie nu trebuie să fie o ambiţie egoistă, de a fi mare şi proeminent, ci o ambiţie iubitoare, de a servi pe Domnul şi poporul Său, chiar şi pe cel mai umil. Ştim cu toţii cum ambiţia a dus la căderea lui Satan — de la favoarea şi serviciul lui Dumnezeu la poziţia unui vrăjmaş al Creatorului său şi un împotrivitor al tuturor reglementărilor Sale drepte. În mod similar, toţi cei care-i adoptă cursul, zicând: „Mă voi ridica deasupra stelelor lui Dumnezeu (mă voi pune mai presus de alţi fii ai lui Dumnezeu), voi fi ca Cel Preaînalt — (un conducător printre ei, un uzurpator al autorităţii divine, fără numire divină şi contrar reglementărilor divine)”, sigur vor suferi dezaprobarea divină şi înstrăinare proporţională de Domnul. Şi influenţa acestora, ca şi a lui Satan, sigur va fi dăunătoare. După cum Satan ar fi un învăţător periculos, la fel toţi care au dispoziţia lui ar conduce în mod sigur în întuneric în loc de lumină, fiindcă ei nu sunt în atitudinea cuvenită să primească lumina şi să fie folosiţi ca mesagerii ei pentru alţii.
Prin urmare, ori de câte ori un frate se simte sigur că el este chemat să predice în calitate publică atunci când nici o uşă de serviciu nu i s-a deschis în modul stabilit — dacă el este înclinat să se impună Bisericii, fără să aibă cererea ei aproape unanimă — sau dacă, după ce a fost ales în poziţia de conducător sau Bătrân, el caută să menţină poziţia şi s-o considere ca fiind a lui de drept, fără voturile obişnuite ale Bisericii care din timp în timp îi cere să-şi continue serviciul, trebuie să considerăm fie că fratele n-a remarcat specificul cazului, fie că el are spiritul greşit, egoist, nepotrivit vreunui serviciu în Ecclesie. În ambele cazuri ar fi cuvenit să se facă o schimbare la prima ocazie potrivită pentru alegeri: şi, după cum s-a sugerat deja, prima duminică a anului sau a trimestrului ar fi un timp potrivit, uşor de reţinut.
„Mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială”
„Vă rugăm, de asemenea, fraţilor, să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi. Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău, ci urmăriţi totdeauna ce este bine, atât între voi, cât şi faţă de toţi.” 1 Tes. 5:14, 15.
((298))
Acest îndemn nu este pentru bătrâni, ci pentru întreaga Biserică, inclusiv bătrânii. El ia cunoştinţă de faptul că deşi Biserica întreagă, ca Noua Creaţie a lui Dumnezeu, are o stare perfectă înaintea Lui ca Noi Creaturi în Cristos Isus, cu toate acestea, toţi au imperfecţiunile lor după trup. Arată mai departe ceea ce toţi recunoaştem, şi anume, că există diferenţe în gradul şi felul imperfecţiunilor noastre trupeşti, aşa încât, după cum la copiii unei familii pământeşti diferite dispoziţii cer un tratament diferit din partea părinţilor, cu mult mai mult în familia lui Dumnezeu există diferenţe de dispoziţie atât de mari, încât cer consideraţie specială a unuia faţă de altul. A lua în seamă imperfecţiunile altora din punctul de vedere al criticii, ar însemna a ne dăuna mult nouă înşine, cultivând în inimile noastre o dispoziţie de găsire a greşelilor, foarte atenţi la slăbiciunile şi imperfecţiunile altora, şi proporţional, poate, înclinaţi să fim orbi faţă de propriile defecte. Asemenea tendinţă de a critica este cu totul străină de spiritul şi intenţia îndemnului apostolului.
Îndemnul li se adresează celor care au fost concepuţi de spiritul adevărului, spiritul sfinţeniei, spiritul smereniei, spiritul iubirii. Cei care cresc astfel în darurile Spiritului se vor teme şi vor critica mai ales propriile lor defecte, în timp ce iubirea faţă de alţii îi va face să-i scuze pe aceştia şi să-i îngăduie în mintea lor cât se poate de mult. Dar în timp ce acest spirit al iubirii scuză ofensele şi slăbiciunile fraţilor, el trebuie să fie totuşi treaz pentru a le face bine — nu prin gâlceavă, conflict, ceartă, dispută, găsire de greşeli şi defăimarea unuia de către altul, ci într-o manieră cum ar aproba Regula de Aur. Cu blândeţe, smerenie, îndelungă răbdare şi răbdare, va căuta să îngăduie slăbiciunile celuilalt şi în acelaşi timp să se ajute reciproc să iasă din ele, fiecare amintindu-şi de propriile slăbiciuni de vreun fel.
Cei care trăiesc în neorânduială nu trebuie să fie mângâiaţi, sprijiniţi şi încurajaţi în calea lor greşită; ci cu blândeţe, cu iubire, ei trebuie să fie preveniţi că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, şi că, în măsura în care vrem să creştem ((299)) în asemănarea şi favoarea Lui, trebuie să respectăm regulile ordinii. Ei trebuie să fie preveniţi că nimic nu este mai departe de aranjamentul divin decât anarhia; şi că, după cum chiar şi oamenii lumeşti recunosc principiul că până şi cea mai rea formă de guvernare imaginabilă este preferabilă anarhiei, tot aşa poporul lui Dumnezeu, care a primit spiritul minţii sănătoase, Spiritul sfânt, cu atât mai mult trebuie să recunoască acest principiu în Biserică; şi apostolul ne îndeamnă să ne supunem unul altuia, pentru interesele generale ale cauzei Domnului. Dacă am fi toţi perfecţi şi judecata noastră în privinţa voinţei Domnului ar fi prefectă, toţi am gândi exact la fel — n-ar exista necesitatea deosebită de a ne supune unul altuia; dar, deoarece judecata noastră diferă, este necesar ca fiecare să-l ia în considerare pe celălalt şi punctul lui de observaţie şi judecată, şi fiecare să caute să cedeze ceva în interesul păcii generale — da, să cedeze totul, aşa încât să păstreze unitatea Spiritului în legăturile păcii în corpul lui Cristos, exceptând cazul în care prin asemenea curs ar fi încălcat principiul.
Cei care trăiesc în neorânduială sau dezordine nu sunt cu totul de blamat pentru starea lor, poate. Mulţi oameni s-au născut în dezordine şi sunt înclinaţi să fie dezordonaţi în îmbrăcăminte şi în toate afacerile vieţii. Dezordinea, prin urmare, este parte din slăbiciunea lor, la care trebuie să ne gândim compătimitor, blând, dar, cu toate acestea, să nu se permită a dăuna Bisericii lui Dumnezeu, a-i împiedica folosul, a-i împiedica cooperarea în studiul şi serviciul Adevărului. Voinţa lui Dumnezeu nu este ca poporul Său să aibă acea blândeţe care să nu-i dea tăria să se ocupe de persoanele dezordonate. Amabil, iubitor dar ferm, trebuie să li se arate că aşa cum ordinea este prima lege a cerului, tot aşa ea trebuie să fie foarte apreciată printre cei care au minte cerească; şi că ar fi un păcat din partea adunării să permită ca unul, doi sau mai mulţi membri să încalce reglementările divine, aşa cum sunt exprimate în Cuvântul lui Dumnezeu şi cum sunt în general înţelese de către adunarea cu care ei sunt asociaţi.
((300))
A mustra nu este o poruncă generală
Ar fi totuşi o mare greşeală a presupune că apostolul folosind acest limbaj general către Biserică a vrut să spună că fiecare persoană din Biserică trebuie să facă astfel de mustrare. A mustra înţelept, cu folos, este într-adevăr o problemă foarte delicată şi extrem de puţini au talentul s-o facă. Se înţelege că alegerea bătrânilor de către adunare înseamnă alegerea celor care posedă cea mai mare măsură a dezvoltării spirituale, combinată cu calităţi naturale care să-i constituie reprezentanţi ai adunării, nu numai în privinţa conducerii adunărilor etc., ci şi în privinţa menţinerii ordinii în adunări şi a mustrării celor nesupuşi, în mod înţelept, blând, ferm. Că acesta este gândul apostolului, este arătat clar în cele două versete precedente, în care el spune:
„Vă rugăm, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care lucrează printre voi, care vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc. Să-i preţuiţi foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor. Trăiţi în pace între voi.” 1 Tes. 5:12, 13.
Dacă s-ar căuta şi s-ar aplica în mod cuvenit înţelepciunea divină în alegerea bătrânilor adunării, urmarea ar fi că acei astfel aleşi ar fi foarte apreciaţi; şi deoarece începătorii nu trebuie aleşi, înseamnă că aceştia au fost apreciaţi şi selecţionaţi pentru lucrarea lor fiindcă fraţii au observat că aveau o măsură considerabilă din spiritul sfânt al iubirii, înţelepciunii şi smereniei, pe lângă anumite daruri şi calităţi naturale pentru acest serviciu. „Trăiţi în pace între voi”, după cum îndeamnă apostolul, ar însemna că, după ce a ales aceşti bătrâni ca reprezentanţi ai adunării, corpul în general va aştepta de la ei să facă serviciul pentru care au fost aleşi şi nu va încerca fiecare să mustre sau să prevină etc. Într-adevăr, după cum am văzut deja, poporul Domnului nu trebuie să se judece personal unul pe altul; şi numai adunarea ca întreg poate exclude pe unul dintre ei de la părtăşia şi privilegiile adunării. Iar aceasta, după cum am văzut, poate veni numai după ce au fost făcuţi diferiţii paşi de natură mai personală — ((301)) după ce toate eforturile de reformare s-au dovedit inutile şi interesele Bisericii în general au fost grav ameninţate prin cursul greşit al încălcătorului. Dar în textul care ne stă în faţă apostolul îndeamnă ca adunarea să „recunoască” — adică să cunoască, să privească spre cei pe care şi i-a ales ca reprezentanţi şi să aştepte ca ei să păzească interesele Bisericii, şi să prevină pe cei nesupuşi până la punctul în care chestiunea ar fi destul de serioasă pentru a-i aduce în faţa Bisericii ca o curte.
Mustrările publice, rare
Ar putea fi necesar ca această prevenire, în unele împrejurări, să fie făcută public în faţa adunării, după cum apostolul îi sugerează lui Timotei: „Pe cei care păcătuiesc (public) mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă frică” (1 Tim. 5:20). Asemenea mustrare publică implică un păcat public de natură gravă. Pentru orice abatere relativ uşoară de la regulile de ordine, bătrânii, sub legea iubirii şi sub Regula de Aur, trebuie desigur să „vegheze unii asupra altora ca să se îndemne la dragoste şi la fapte bune”, şi astfel veghind ei vor şti că un cuvânt în particular va fi probabil mult mai de ajutor pentru persoană decât o mustrare publică, ce ar putea tăia, răni sau leza o natură sensibilă, unde astfel de lezare nu era deloc necesară şi unde iubirea ar fi îndemnat la o metodă diferită. Dar, chiar dacă un Bătrân trebuie să mustre public un păcat grav, trebuie s-o facă totuşi iubitor şi cu dorinţa ca cel mustrat să poată fi corectat şi ajutat să-şi revină, şi nu cu dorinţa de a-l face plin de ură şi a-l îndepărta. De fapt nici nu este de competenţa Bătrânului să mustre pe cineva până la măsura excluderii lui de la privilegiile adunării. Mustrarea până la această măsură, după cum tocmai am văzut, poate pleca numai de la Biserica întreagă şi după o deplină audiere a cazului, în care cel acuzat are posibilitate deplină să se apere sau să-şi îndrepte căile şi să fie iertat. Biserica, Ecclesia, consacraţii Domnului, ca întreg, sunt reprezentanţii Săi, iar ((302)) Bătrânul este numai reprezentantul Bisericii — cea mai bună concepţie a Bisericii în privinţa alegerii Domnului. De aceea, Biserica, nu bătrânii, constituie curtea la care se apelează în ultimă instanţă în toate aceste chestiuni; prin urmare, cursul unui bătrân este totdeauna supus reexaminării sau corectării de către Biserică, conform judecăţii unite a voinţei Domnului.
În timp ce considerăm această fază a subiectului, ne-am putea opri o clipă să vedem măsura în care Biserica, direct sau indirect, sau prin bătrânii ei, trebuie să exercite această datorie de a-i preveni pe cei nedisciplinaţi şi în cele din urmă a-i exclude din adunare. Nu stă în puterea Bisericii să excludă pentru totdeauna. Fratele care, după ce a ofensat fie pe un frate membru sau întregul corp al Bisericii, se întoarce şi spune: „Regret calea mea greşită şi promit să depun cele mai bune străduinţe pentru ca pe viitor să fac ce este bine”, sau ceva echivalent, acesta trebuie să fie iertat — pe deplin, cu generozitate — atât de sincer cum şi noi sperăm ca Domnul să ierte păcatele tuturor. Nimeni în afară de Domnul nu are puterea sau autoritatea să separe pentru totdeauna o persoană — puterea de a separa o mlădiţă din Viţă. Suntem informaţi că există păcat spre moarte, pentru care este inutil a ne ruga (1 Ioan 5:16); şi noi trebuie să ne aşteptăm ca un astfel de păcat cu voia care ar aduce pedeapsa cu Moartea a Doua să fie atât de deschis, atât de flagrant, încât să fie repede văzut de către cei care sunt în părtăşie cu Domnul. Nu trebuie să judecăm pe cineva după ceea ce are în inimă, fiindcă noi nu-i putem citi inima; dar, dacă comite păcat cu voia spre moarte, în mod sigur acesta se va manifesta la exterior — prin buzele lui, dacă sunt încălcări doctrinare, negând sângele preţios al ispăşirii; sau prin imoralităţile lui, dacă s-a întors ca să umble conform trupului, „ca scroafa spălată care s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă”. În privinţa unor astfel de persoane, la care se face referire în Evrei 6:4-8; 10:26-31, apostolul ne atrage atenţia să n-avem nimic de-a face cu ei — nici să nu mâncăm cu ei, nici să nu-i primim în casele noastre şi nici să nu le urăm succes (2 Ioan 9-11); fiindcă cei care au legături cu ei sau le urează succes ar fi socotiţi ((303)) că-şi iau locul ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ca părtaşi la faptele rele sau la doctrinele rele, după cum ar fi cazul.
Dar în privinţa altora, care „umblă în neorânduială”, reglementarea este foarte diferită. Un astfel de frate sau soră excluşi nu trebuie trataţi ca vrăjmaşi, nici consideraţi ca atare, ci ca fraţi care greşesc, după cum spune apostolul mai departe în aceeaşi epistolă: „Dacă cineva n-ascultă ce spunem noi în această epistolă (dacă este nedisciplinat, nu este dispus să se supună judecăţii sănătoase şi regulilor iubitoare şi generoase ale ordinii), pe acela să vi-l însemnaţi şi să n-aveţi nici un fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine. Să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci să-l mustraţi ca pe un frate” (2 Tes. 3: 14, 15). Un caz cum este acesta ar implica din partea fratelui ceva împotrivire deschisă, publică faţă de regulile de ordine aşezate de către apostol, ca purtător de cuvânt al Domnului; iar o astfel de împotrivire publică la principiile corecte trebuie mustrată de adunare, dacă adunarea decide că fratele este atât de nedisciplinat încât are nevoie de prevenire; iar dacă el nu consimte la forma cuvintelor sănătoase, trimise nouă de Domnul nostru prin apostol, să fie considerat atât de în dezacord, încât să nu mai fie cuvenit a avea părtăşia fraţilor până când va consimţi la aceste cerinţe raţionale. Fraţii nu trebuie să treacă pe lângă el pe stradă fără să-l observe, ci să fie tratat cu politeţe. Excluderea trebuie să fie numai de la privilegiul adunării şi de la orice asocieri frăţeşti speciale etc., caracteristice pentru credincioşi. Acest lucru este implicat şi în cuvintele Domnului nostru: „Să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş”. Domnul nostru n-a vrut să spună că noi trebuie să-i facem rău unui păgân sau unui vameş, nici în vreun fel să tratăm aspru pe vreunul din ei, ci numai că noi nu trebuie să avem părtăşie cu aceştia ca fraţi, nici să nu umblăm după confidenţele lor, nici noi, ca Creaturi Noi, să nu le facem confidenţe. Casa credinţei trebuie să fie cimentată şi legată împreună prin iubire, prin simpatie reciprocă şi prin exprimarea acestora în diferite moduri. Fratele exclus este făcut să sufere prin lipsa acestor privilegii şi binecuvântări, până când simte că trebuie să-şi reformeze căile şi să se întoarcă ((304)) la adunarea familiei. În privinţa aceasta există o sugestie spre căldură, cordialitate, frăţie adevărată, care trebuie să predomine printre membrii corpului Domnului.
„Mângâiaţi pe cei cu o minte mai slabă” (King James — n. e.)
Continuând examinarea cuvintelor apostolului din textul nostru, remarcăm că Biserica trebuie să mângâie pe cei cu o minte mai slabă. Observăm astfel că primirea Spiritului sfânt nu transformă corpurile noastre muritoare aşa încât să le învingem cu totul slăbiciunile. Sunt unii cu o minte mai slabă, alţii cu un corp mai slab, şi fiecare are nevoie de compătimire în privinţa slăbiciunii sale. Cei cu o minte mai slabă nu se vor vindeca miraculos; nici nu trebuie să aşteptăm ca, din cauză că mintea unora este mai slabă şi nu sunt în stare să înţeleagă toate lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile planului divin, ei, prin urmare, să nu fie din corp. Dimpotrivă, după cum Domnul nu caută pentru Biserica Sa numai pe aceia care sunt frumos dezvoltaţi fizic, puternici şi robuşti, tot aşa El nu caută numai pe aceia care sunt puternici şi robuşti la minte, şi care sunt în stare să judece şi să analizeze amănunţit, complet, fiecare trăsătură a planului divin. Se vor afla în corp unii care sunt capabili de aceasta, dar alţii au o minte mai slabă şi nu ajung nici la nivelul mediu de cunoştinţă. Ce mângâiere să le dăm noi acestora? Răspundem că bătrânii, în prezentarea Adevărului, şi toată Biserica în relaţiile lor unii cu alţii, trebuie să-i mângâie pe aceştia, nu în mod necesar arătând slăbiciunea lor şi trecând peste ea, ci mai degrabă în general — neaşteptând de la membrii familiei lui Dumnezeu acelaşi grad de pricepere şi discernământ intelectual. Nimeni să nu pretindă că aceia care au astfel de neputinţe nu sunt, de aceea, din corp.
Învăţătura este aceeaşi şi dacă acceptăm versiunea revizuită: „Îmbărbătaţi pe cei timizi” (engleză — n. e.). Unora în mod natural le lipseşte curajul şi combativitatea, şi oricâtă bunăvoinţă şi oricât de loiale inimi ar avea, nu pot fi tot atât de „tari în Domnul” ca şi alţii din corp, nici nu pot să „lupte lupta cea bună a credinţei” în mod deschis. Domnul însă ((305)) trebuie să le vadă voinţa, intenţia de a fi curajoşi şi loiali, şi fraţii de asemenea trebuie să le vadă — dacă este să ajungă în rândul biruitorilor.
Toţi trebuie să recunoască faptul că Domnul judecă pe poporul Său după inimă, şi dacă aceştia care au o minte mai slabă sau sunt timizi au avut suficientă minte şi voinţă să înţeleagă principiile de bază ale planului divin de răscumpărare prin Isus Cristos, şi îndreptăţirea lor în ochii lui Dumnezeu prin credinţă în Răscumpărătorul, şi dacă pe această bază se străduiesc să trăiască o viaţă de consacrare Domnului, în toate modurile trebuie trataţi aşa încât să fie ajutaţi să simtă că sunt membri pe deplin ai corpului lui Cristos; iar faptul că ei nu pot expune sau nu pot discerne, poate, cu claritate fiecare trăsătură a planului divin din punct de vedere intelectual şi nu-l pot apăra atât de curajos ca alţii, nu trebuie să fie socotit că pune sub semnul întrebării acceptarea lor de către Domnul. Ei trebuie să fie încurajaţi să stăruie în sacrificiul de sine în serviciul divin, făcând ceea ce mâinile lor găsesc de făcut, spre gloria Domnului şi spre binecuvântarea poporului Său — să fie mângâiaţi cu gândul că la timpul cuvenit toţi care rămân în Cristos şi cultivă roadele Spiritului Său şi umblă în urmele Sale de sacrificiu vor avea corpuri noi cu capacitate perfectă, în care toţi membrii vor putea cunoaşte aşa cum şi ei sunt cunoscuţi — şi că între timp Domnul ne asigură că puterea Lui se arată cu atât mai deplin în slăbiciunea noastră.
„Sprijiniţi pe cei slabi”
Aceasta implică faptul că în Biserică unii sunt mai slabi decât alţii; mai slabi nu numai fizic, ci şi spiritual — în sensul că au organisme umane degradate în aşa fel încât întâmpină greutate mai mare în creşterea şi dezvoltarea spirituală ca Noi Creaţii. Aceştia nu trebuie să fie respinşi din corp, ci trebuie să înţelegem că, dimpotrivă, dacă Domnul i-a socotit vrednici să ia cunoştinţă de harul Său, înseamnă că El poate să-i scoată biruitori prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios. Ei trebuie să fie sprijiniţi cu astfel de promisiuni ((306)) cum oferă Biblia — în privinţa faptului că atunci când suntem slabi prin noi înşine putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, aruncând toată grija noastră asupra Lui şi prin credinţă intrând în posesia harului Său; în privinţa faptului că în ceasul slăbiciunii şi ispitei vor găsi că se împlineşte făgăduinţa: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”. Întreaga adunare poate ajuta la această mângâiere şi sprijinire, deşi, desigur, bătrânii au faţă de aceştia o însărcinare şi o responsabilitate deosebită, deoarece ei sunt reprezentanţii aleşi ai Bisericii şi ca atare ai Domnului. Apostolul, vorbind despre diferiţii membri ai corpului, după ce spune despre pastori şi învăţători, vorbeşte despre „ajutoare” (1 Cor. 12:28). Evident că buna plăcere a Domnului ar fi ca fiecare membru al Bisericii să caute să ocupe un astfel de loc folositor, nu numai să ajute pe bătrânii aleşi ca reprezentanţi ai Bisericii, dar şi să se ajute unul pe altul, făcând bine tuturor oamenilor când avem ocazia, dar mai ales casei credinţei.
„Fiţi răbdători faţă de toţi”
În ascultarea de acest îndemn, de a exercita răbdare unul faţă de altul în toate împrejurările, Noile Creaturi vor afla nu numai că exercită atitudinea cuvenită unul faţă de altul, dar şi cultivă în sine unul din cele mai mari daruri ale Spiritului sfânt — răbdarea. Răbdarea este un dar al Spiritului care va găsi posibilitate abundentă de exercitare în toate afacerile vieţii, faţă de cei din afara Bisericii şi faţă de cei din Biserică, şi este bine să reţinem că toată lumea poate avea pretenţie la răbdarea noastră. Discernem acest lucru numai când obţinem vederi clare asupra stării creaţiei care suspină, descoperite nouă prin Scripturi. Acolo vedem istoria căderii şi cum toţi au suferit daune prin ea. Acolo vedem răbdarea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi şi iubirea Sa minunată în răscumpărarea lor şi în pregătirea făcută pentru ei, nu numai pentru binecuvântarea şi ridicarea Bisericii Sale din mocirlă şi din groapa oribilă a păcatului ((307)) şi morţii, ci şi pregătirile glorioase pentru toată omenirea. Vedem de asemenea că marea greutate pentru lume este că ea se află sub înşelările Adversarului, „dumnezeul veacului acestuia”, care acum îi orbeşte şi-i înşală. 2 Cor. 4:4.
Desigur că această cunoştinţă trebuie să ne dea răbdare! Şi dacă avem răbdare cu lumea, cu mult mai mult trebuie să avem răbdare cu acei care nu mai sunt din lume, dar care prin harul lui Dumnezeu au venit sub condiţiile iertării Sale în Cristos Isus, au fost adoptaţi în familia Sa şi caută acum să meargă în urmele Sale. Ce răbdare iubitoare şi persistentă ar trebui să avem faţă de aceşti ucenici confraţi, membri ai corpului Domnului! În mod sigur n-am putea avea nimic altceva decât răbdare faţă de aceştia; şi desigur că Domnul şi Învăţătorul nostru ar dezaproba în mod special şi ar mustra într-un anumit fel lipsa de răbdare faţă de vreunul din ei. Mai mult, avem mare nevoie de răbdare chiar şi faţă de noi înşine sub necazul şi slăbiciunile prezente şi în bătăliile cu lumea, corpul şi Adversarul. Dacă învăţăm să apreciem aceste fapte, ne va ajuta să devenim mai răbdători faţă de toţi.
„Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău”
Acesta este mai mult decât un sfat individual: este o poruncă adresată Bisericii întregi şi este aplicabilă fiecărei adunări a poporului Domnului. Ea implică faptul că dacă unii din casa credinţei sunt dispuşi să se răzbune, să-şi ia revanşa, să întoarcă altuia rău pentru rău, fie fraţilor fie celor din afară, n-ar însemna că Biserica se amestecă în treburile altora dacă ar observa asemenea curs. Este de datoria Bisericii să ia seama la aceasta. „Luaţi seama ca nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău”, înseamnă, fiţi atenţi să se respecte acest spirit cuvenit în mijlocul vostru printre fraţi. Prin urmare, dacă bătrânii ar afla despre astfel de situaţii care intră în sfera acestei porunci, ar fi de datoria lor să sfătuiască blând fraţii sau surorile în privinţa ((308)) Cuvântului Domnului, şi dacă aceştia n-ar asculta, ar fi de datoria celor dintâi să aducă chestiunea în faţa adunării etc., etc. Şi aici este sarcina Bisericii să ia cunoştinţă de un astfel de curs nepotrivit din partea cuiva. Noi trebuie nu numai să luăm seama unul la altul şi să ne păzim unul pe altul cu un interes blând, să observăm ca să nu se facă paşi înapoi, ci trebuie să luăm seama ca, dimpotrivă, toţi să urmărim ceea ce este bine. Trebuie să ne bucurăm şi să lăudăm orice dovadă de progres în direcţia bună, dându-i sprijinul nostru individual şi ca adunare a poporului Domnului. Astfel făcând, după cum sugerează apostolul, putem să ne bucurăm totdeauna, şi pe bune motive, fiindcă astfel ajutându-ne unul pe altul, corpul lui Cristos va spori de la sine în iubire, crescând tot mai mult în asemănarea Capului şi devenind tot mai potrivit pentru moştenire împreună cu El în Împărăţie.
„Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm
la dragoste şi la fapte bune”
— Evrei 10:24 —
Ce gând frumos şi iubitor este exprimat aici! În timp ce alţii îşi observă semenii ca să le găsească greşeli, să-i descurajeze sau să profite în mod egoist de slăbiciunile lor, Noua Creaţie trebuie să facă contrariul — să-şi studieze unii altora cu grijă dispoziţia, cu scopul evitării de a spune sau a face unele lucruri care ar răni inutil, ar stârni mânia etc., ci pentru a se îndemna la iubire şi la conduită bună.
Şi de ce nu? Nu este oare toată atitudinea lumii, a cărnii şi a diavolului provocatoare de invidie, egoism, gelozie, şi plină de ispite rele spre păcat în gând, cuvânt şi faptă? De ce atunci, Noile Creaturi din corpul Cristosului să nu se abţină de la asemenea provocări la adresa lor şi a altora, şi nu numai atât, dar şi să se angajeze în provocarea sau îndemnarea în direcţie inversă — spre iubire şi fapte bune? Sigur că acest sfat, ca toate sfaturile şi îndemnurile Cuvântului lui Dumnezeu, este raţional şi folositor.
((309))
„Strângerea noastră laolaltă”
„Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.” Evr. 10:25.
Porunca Domnului, prin apostol, în privinţa strângerii poporului Său, este în deplină armonie cu cuvintele Sale: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Obiectivul acestor strângeri este indicat clar; ele sunt pentru înaintarea reciprocă în lucrurile spirituale — sunt ocazii pentru a se provoca sau îndemna unul pe altul la tot mai multă iubire faţă de Domnul şi unul faţă de altul, şi la sporirea faptelor bune de orice fel care ar slăvi pe Tatăl, care ar binecuvânta comunitatea frăţească şi care ar face bine tuturor oamenilor cum avem ocazia. Dacă cel care zice, iubesc pe Dumnezeu, dar urăşte pe fratele său, nu ştie ce zice şi se înşală pe sine (1 Ioan 4:20), noi credem că la fel greşesc şi cei care zic, doresc să fiu cu Domnul şi să mă bucur de binecuvântările şi părtăşia Sa, dacă ei între timp neglijează ocaziile de a se întâlni cu fraţii şi nu se bucură de tovărăşia şi părtăşia lor.
Este în natura lucrurilor ca orice fiinţă umană să caute ceva tovărăşie; şi experienţa atestă adevărul proverbului: „Păsările de acelaşi soi se adună”. Dacă, prin urmare, părtăşia celor cu minte spirituală nu este apreciată, dorită şi căutată, dacă nu ne folosim de ocazii ca să ne bucurăm de ea, putem fi siguri că acestea sunt indicii nesănătoase în privinţa stării noastre spirituale. Omul natural iubeşte şi se bucură de părtăşia şi tovărăşia naturală, şi plănuieşte şi aranjează cu asociaţii lui în privinţa afacerilor şi plăcerilor, chiar dacă speranţele şi planurile lor comune sunt de fapt foarte limitate comparativ cu speranţele nespus de mari şi preţioase ale Noii Creaţii. Pe măsură ce minţile noastre se transformă prin înnoirea făcută de Spiritul sfânt, dorinţa noastră de a avea părtăşie nu dispare, ci doar se îndreaptă spre canale noi, unde găsim un câmp minunat de părtăşie, investigare, discuţie şi plăcere — istoria trecută şi prezentă a păcatului şi a creaţiei gemânde — ((310)) relatarea lui Dumnezeu despre răscumpărare şi despre eliberarea viitoare a creaţiei gemânde — chemarea noastră de sus la moştenire împreună cu Domnul — dovezile că eliberarea noastră se apropie etc. Ce câmp bogat pentru gândire, studiu, părtăşie şi comuniune!
Nu-i de mirare când spunem că acela care nu apreciază privilegiul întâlnirii cu alţii pentru discutarea acestor subiecte este bolnav spiritual, în unele privinţe, fie că el îşi recunoaşte boala fie că nu. Se poate ca el să fie bolnav de un fel de mândrie spirituală şi mulţumire de sine, ceea ce-l face să-şi spună, eu n-am nevoie să merg în şcoala comună a lui Cristos ca să fiu învăţat cu ceilalţi urmaşi ai Lui; voi lua lecţii particulare de la Domnul acasă şi El mă va învăţa separat lecţii mai adânci şi mai spirituale. Mulţi par să sufere de acest individualism spiritual — să-şi imagineze că sunt mai buni decât alţi fraţi ai Domnului şi că El se va abate de la procedura obişnuită şi de la liniile marcate în Cuvântul Său, pentru a-i servi într-un mod deosebit, numai fiindcă ei se apreciază mai mult decât ar trebui şi fiindcă ei o cer. Asemenea fraţi să nu uite că n-au nici o făgăduinţă de binecuvântare de la Domnul atâta vreme cât sunt în această stare a inimii şi conduitei. Dimpotrivă, „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi”. Domnul binecuvântează pe acei care aud şi se supun instrucţiunilor Sale, zicând: „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”. Pentru cei care sunt în atitudinea corectă a inimii este suficient că Domnul a poruncit să ne adunăm în numele Său; că El a promis binecuvântări speciale chiar pentru doi sau trei care-L ascultă şi că Biserica este în mod reprezentativ corpul Său şi trebuie să-şi facă creşterea „prin ceea ce dă fiecare încheietură”, şi să se edifice şi să „se zidească unul pe altul” ca membri, în toate darurile şi roadele Spiritului. Uneori dificultatea nu este numai egocentrismul spiritual, ci parţial neglijarea Cuvântului lui Dumnezeu şi sprijinirea pe înţelegerea omenească, presupunând că făgăduinţa „toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu” implică o învăţare individuală, ((311)) separat unul de altul. Obiceiurile apostolilor şi învăţăturile lor, ca şi experienţa poporului Domnului, sunt contrare unui asemenea gând.
Pe de altă parte însă, noi nu trebuie să dorim numai număr, impresie şi popularitate, ci trebuie să reţinem că binecuvântarea făgăduită de Domnul este pentru „doi sau trei” dintre voi; şi iarăşi, îndemnul prin apostol este la „strângerea noastră laolaltă”. Domnul şi apostolii nu învaţă aici un spirit sectar, când dau de înţeles că adunările nu trebuie să fie adunări lumeşti, în care poporul Domnului trebuie să se amestece, ci adunări creştine — adunări ale celor care au cunoştinţă de harul lui Dumnezeu şi care l-au acceptat printr-o deplină consacrare faţă de El şi faţă de serviciul Lui. Cei lumeşti nu trebuie îndemnaţi să vină la aceste adunări. Ei nu sunt dintre voi, întocmai cum nici „voi nu sunteţi din lume”; şi dacă ei ar fi atraşi, fie de muzică fie de alte aspecte, spiritul poruncii s-ar pierde, fiindcă acolo unde ar prisosi lumescul şi o dorinţă de a plăcea şi a atrage pe cei lumeşti, obiectivul cuvenit al adunării s-ar pierde foarte repede din vedere. Acest obiectiv cuvenit, după cum se menţionează, este „să vă zidiţi pe credinţa preasfântă”, „să vă zidiţi unii pe alţii”, „să ne îndemnăm” unii pe alţii „la dragoste şi la fapte bune”. Iuda 20; 1 Tes. 5:11; Evr. 10:24.
Cei înclinaţi spre rău să se adune laolaltă, dacă vreau; cei înclinaţi spre morală să se adune laolaltă cu cei de felul lor; iar cei concepuţi de Spirit să se adune laolaltă şi să procedeze după liniile aşezate în Cuvântul Domnului pentru edificarea lor. Dar dacă ei neglijează aceasta, vina pentru consecinţele nefavorabile să nu cadă asupra Capului Bisericii sau asupra apostolilor credincioşi, care au accentuat clar calea potrivită şi au exemplificat-o în conduita lor.
Aceasta nu înseamnă că celor din afară trebuie să li se interzică intrarea în adunările Bisericii, dacă sunt destul de interesaţi să vină şi să „vadă buna voastră rânduială”, precum şi să fie binecuvântaţi prin conversaţia voastră sfântă, prin îndemnurile la fapte bune şi la iubire şi prin expunerea ((312)) Cuvântului divin al făgăduinţei etc. Apostolul face aluzie la aceasta foarte clar în 1 Corinteni 14:24. Ceea ce vrem să spunem este că „strângerea noastră laolaltă” nu este o strângere de necredincioşi, unde se depun constant eforturi de a frânge inimile păcătoşilor. Păcătosul trebuie să fie liber să frecventeze, dar să fie lăsat să vadă singur ordinea şi iubirea care predomină printre cei consacraţi ai Domnului, pentru ca astfel, chiar dacă înţelege numai în parte, el să fie mustrat pentru păcatele lui prin discernerea spiritului sfinţeniei şi purităţii în Biserică, şi să fie convins de erorile lui de doctrină văzând ordinea şi simetria adevărului care domneşte printre poporul Domnului. Compară 1 Cor. 14:23-26.
Aceasta ne conduce spre o analiză generală a
Caracterului adunărilor
poporului Domnului. Remarcăm întâi de toate că în acest subiect, ca şi în altele, poporul Domnului este lăsat fără reguli şi reglementări de fier — lăsat liber să se adapteze după condiţiile schimbătoare ale timpului şi ţării, lăsat liber în exercitarea spiritului minţii sănătoase, lăsat liber să caute înţelepciunea care vine de sus şi să manifeste gradul în care a ajuns la asemănarea de caracter a Domnului sub disciplinarea Legii Iubirii. Legea Iubirii se va asigura să îndemne la modestie în privinţa inovaţiilor sau schimbărilor de la obiceiurile Bisericii timpurii; se va asigura să ezite a face schimbări radicale, decât dacă le va discerne necesitatea, şi chiar şi atunci va căuta să stea aproape de spiritul fiecărui îndemn, al fiecărei instrucţiuni şi practici din Biserica timpurie.
În Biserica timpurie avem exemplul apostolilor ca învăţători speciali. Avem exemplul bătrânilor făcând lucrare pastorală, evanghelică şi profeţie sau vorbire publică; şi dintr-o ilustraţie, dată specific în 1 Corinteni 14, putem judeca faptul că fiecare membru al Bisericii era încurajat de apostoli să-şi mobilizeze orice talent şi orice dar ar poseda, ca să slăvească pe Domnul şi să servească fraţilor — astfel să se pregătească pe sine şi să se întărească în Domnul şi în Adevăr, ajutând pe alţii şi fiind ((313)) la rândul lui ajutat de alţii. Acest fel obişnuit de adunare a Bisericii din zilele apostolilor, cum este relatat, n-ar putea fi urmat astăzi cu totul şi în detaliu, datorită „darurilor Spiritului” deosebite, acordate temporar Bisericii timpurii pentru convingerea celor din afară şi pentru încurajarea personală într-o vreme când, fără aceste daruri, ar fi fost imposibil ca vreunul dintre ei să se edifice sau să aibă folos în vreo măsură. Cu toate acestea, din obiceiul timpuriu aprobat de apostol putem scoate anumite învăţături valoroase şi folositoare, care pot fi însuşite de micile grupuri ale poporului Domnului de pretutindeni, după împrejurări.
Învăţătura principală este aceea de întrajutorare reciprocă, de „zidire unii pe alţii” în „credinţa preasfântă”. Obiceiul nu era ca unul sau chiar mai mulţi bătrâni să predice în mod regulat, nici să facă sau să încerce să facă toată edificarea sau zidirea. Obiceiul era ca fiecare membru să-şi facă partea, partea bătrânilor fiind mai importantă, conform capacităţilor şi darurilor lor; şi putem vedea că acesta ar fi un aranjament foarte folositor şi ar aduce o binecuvântare nu numai pentru cei care ar auzi, ci şi pentru cei care ar participa. Şi cine nu ştie că până şi cel mai slab vorbitor şi cea mai analfabetă persoană poate comunica gânduri preţioase pentru toţi care ascultă, dacă inima lui este plină de iubire şi devotament pentru Domnul. Felul de adunare descris aici de către apostol este evident un exemplu de adunare aşa cum erau majoritatea adunărilor ţinute de Biserică. Relatarea arată că era o adunare combinată, în care, adaptând relatarea la prezent, unul ar putea îndemna, altul ar putea expune, altul ar putea oferi o rugăciune, altul ar putea propune o cântare, altul ar putea citi o poezie care s-ar potrivi cu sentimentele şi experienţele, în armonie cu subiectul adunării, altul ar putea cita nişte scripturi care se referă la subiectul în discuţie, şi astfel Domnul ar putea folosi pe toţi membrii Bisericii în edificarea reciprocă, zidirea reciprocă.
Gândul nostru nu este că în Biserica timpurie nu era niciodată predică. Dimpotrivă, găsim că oriunde mergeau ((314)) apostolii, erau consideraţi expunători deosebit de capabili ai Cuvântului lui Dumnezeu, care erau probabil prezenţi doar puţin timp, iar în timpul prezenţei lor, este posibil, ei ţineau toată vorbirea publică, deşi nu ne îndoim că se ţineau şi alte adunări cu caracter social, deschise pentru toţi. Această practică a propovăduirii de către apostoli a fost fără îndoială urmată şi de alţii care nu erau apostoli, ca de exemplu, Barnaba, Timotei, Apolo, Tit etc., şi unii s-au bucurat de aceleaşi libertăţi pe care le-au folosit abuziv şi au exercitat mare influenţă pentru rău — Imeneu, Filet şi alţii.
Unde Domnul n-a aşezat legi definite, ar fi nepotrivit să fie fixată o lege de către noi sau de către alţii. Oferim totuşi unele sugestii, adică, Biserica are anumite nevoi spirituale care se cer a fi servite:
(1) Instruirea este necesară — în chestiunile mai mult profetice şi de asemenea în doctrinele morale, precum şi în privinţa dezvoltării harurilor creştine.
(2) Datorită metodelor mai mult sau mai puţin diferite de folosire a limbii şi datorită unei limitări mai mari sau mai mici a minţii şi a unor grade diferite de percepţie spirituală, cum este între cei care sunt prunci în Cristos şi cei care sunt mai maturi în cunoştinţă şi în har, este recomandabil să se ofere ocazii ca fiecare să fie încurajat să-şi exprime înţelegerea lucrurilor pe care le-a învăţat, fie din citit fie din auzit, cu scopul ca, dacă înţelegerea acestor lucruri este defectuoasă, aceasta să poată fi corectată prin declaraţiile altora despre subiectul respectiv.
(3) Trebuie să fie în mod frecvent adunări obişnuite în care oricui să i se dea în mod rezonabil posibilităţi depline pentru a-şi prezenta ceea ce el crede că este o vedere despre adevăr diferită de cea în general susţinută şi aprobată poate de Ecclesie.
(4) Trebuie să fie servicii devoţionale nu numai legate de toate adunările poporului Domnului, ci şi, după cum arată experienţa, fiecare are folos când în prezenţa fraţilor săi mărturiseşte cu gura sa, fie prin relatarea experienţelor fie prin rugăciune, devotamentul său faţă de Domnul.
((315))
Doctrina este totuşi necesară
În privinţa primei propuneri: noi trăim astăzi într-un timp când doctrinele în general sunt privite batjocoritor şi mulţi pretind că doctrina şi credinţa n-au nici o valoare în comparaţie cu faptele şi morala. Nu putem fi de acord cu aceasta, fiindcă găsim că este complet în dezacord cu Cuvântul divin, în care credinţa este plasată întâi, iar faptele după ea. Credinţa noastră este acceptată de Domnul şi conform credinţei ne va răsplăti, deşi El va aştepta în mod cuvenit ca o credinţă bună să producă atâtea fapte bune câte vor permite slăbiciunile vasului pământesc. Aceasta este regula credinţei prezentată peste tot în Scripturi. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.” „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (Evr. 11:6; 1 Ioan 5:4). Nimeni, prin urmare, nu poate fi biruitor dacă nu exercită credinţă în Dumnezeu şi în făgăduinţele Lui; şi pentru ca cineva să exercite credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, acesta trebuie să le înţeleagă; şi această posibilitate şi capacitate de a se întări în credinţă va fi în măsura înţelegerii planului divin al veacurilor şi a făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe legate de el. De aceea, doctrina — învăţătura — este importantă, nu numai pentru cunoştinţa pe care poporul lui Dumnezeu trebuie s-o aibă şi s-o îndrăgească mai presus de cunoştinţa lumii în privinţa lucrurilor despre Dumnezeu, ci în special pentru influenţa pe care această cunoştinţă o va avea asupra tuturor speranţelor, scopurilor şi conduitei. „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte” (1 Ioan 3:3), este o expresie scripturală pe deplin în acord cu declaraţiile anterioare. Cel care se va strădui să se cureţe, să-şi cureţe conduita, pentru a avea succes trebuie să înceapă acolo unde arată Scripturile, cu inima, şi trebuie să progreseze, folosind pentru curăţare făgăduinţele inspirate. Şi aceasta înseamnă o cunoştinţă a doctrinelor lui Cristos.
Este însă potrivit să distingem clar şi să facem deosebire între doctrinele lui Cristos şi doctrinele oamenilor. Doctrinele lui Cristos sunt cele pe care El Însuşi şi apostolii Săi inspiraţi ((316)) le-au pus în faţa noastră în Noul Testament. Doctrinele oamenilor sunt reprezentate în crezurile oamenilor, dintre care multe sunt în contradicţie mare şi gravă cu doctrinele Domnului şi toate sunt în dezacord unele cu altele. Mai mult, nu este suficient că noi am primit doctrinele o dată, căci, după cum dă de înţeles apostolul, noi primim comorile harului lui Dumnezeu în vase slabe de pământ care curg foarte tare, şi, ca atare, dacă vom înceta a primi, vom înceta a avea; din care cauză este necesar ca noi să avem „învăţătură peste învăţătură, regulă peste regulă” şi să reînnoim şi să repetăm continuu studiul planului divin al veacurilor, folosind orice ajutoare şi orice asistenţă ne-ar da providenţa divină, căutând pe cât posibil să ne supunem poruncii apostolului, de a nu fi „numai ascultători uituci, ci împlinitori cu fapta”, şi astfel „împlinitori ai Cuvântului”. Iac. 1:22-25.
A doua propunere a noastră este una care poate la început nu va fi atât de mult apreciată ca prima. Este posibil ca gândul multora, dacă nu al tuturora, să fie că acei care pot exprima adevărul cel mai clar, cel mai fluent, cel mai corect, trebuie să fie singurii care să-l exprime, iar ceilalţi să stea în linişte, să asculte şi să înveţe. Acest gând este corect în multe privinţe. Sugestia noastră nu este ca unii care sunt incapabili să dea învăţătură şi care nu înţeleg clar planul divin să fie puşi să înveţe sau să fie priviţi ca învăţători, sau cuvintele lor să fie primite ca învăţătură. Dar este o mare diferenţă între a pune pe unii ca aceştia să înveţe — cum este în cazul bătrânilor — şi a avea o adunare în care toţi membrii Noii Creaţii ar avea o ocazie de a se exprima pe scurt sau de a pune întrebări, cu înţelegerea că Biserica nu susţine întrebările, îndoielile sau expresiile lor, ca fiind părerea generală a grupului. La asemenea adunări se pot prezenta şi idei greşite sub formă de întrebări — nu cu intenţia de a învăţa aceste opinii, nici cu scopul de a le impune, ci în vederea criticării lor. Dar să fim atenţi la încălcarea conştiinţei prin vreo încercare de a apăra eroarea. Astfel de procedeu trebuie să fie aprobat numai în prezenţa cuiva avansat în Adevăr, în stare să dea o bază ((317)) scripturală pentru credinţa sa şi să arate calea Domnului mai bine. Se pune întrebarea: ce avantaj ar putea avea un astfel de procedeu? Noi răspundem că am văzut avantajele demonstrate frecvent. Adeseori este greu — uneori imposibil — să se spună lucrurile în modul cel mai simplu şi mai direct; şi este tot atât de imposibil ca toate minţile, oricât de oneste, să înţeleagă cu acelaşi grad de claritate un subiect din aceeaşi ilustraţie. De aici vine valoarea întrebărilor şi a unei varietăţi de prezentări ale aceluiaşi adevăr, aşa cum este ilustrat în pildele Domnului nostru, care prezintă subiecte din diferite puncte de vedere, permiţând o vedere mai completă şi mai armonioasă a întregului. De asemenea, am observat că declararea nepricepută şi cumva cârpăcită a unui adevăr poate câteodată avea acces în unele minţi unde o declaraţie mai clară şi mai logică a eşuat — incompetenţa vorbitorului potrivindu-se în unele privinţe cu planul de raţiune şi judecată mai jos al ascultătorului. Noi trebuie să ne bucurăm dacă Evanghelia se propovăduieşte şi găseşte adăpost în inimile flămânde, oricare ar fi canalul, după cum explică apostolul — „unii . . . predică pe Hristos din invidie şi din duh de ceartă”. Nu putem decât să ne bucurăm dacă unii sunt aduşi la o cunoştinţă corectă a Domnului, chiar dacă trebuie să regretăm mult motivele nepotrivite ale prezentării, sau, ca şi în cazul celălalt, imperfecţiunea prezentării. Noi iubim şi dorim să servim pe Domnul, Adevărul şi fraţii, şi ca atare trebuie să ne bucurăm de orice ar aduce rezultatele dorite şi să ne facem aranjamentele astfel încât să nu fie împiedicat acest lucru, pe care noi îl recunoaştem a fi un fapt. Aceasta nu înseamnă că acei lipsiţi de logică şi incompetenţi să fie puşi să înveţe în Biserică, nici nu înseamnă să ne imaginăm că prezentările lipsite de logică ar fi în general cele mai pline de succes. Chiar dimpotrivă. Cu toate acestea, nu trebuie să ignorăm cu totul ceea ce vedem că uneori este un canal de binecuvântare pentru unele minţi şi care are suportul uzanţei Bisericii timpurii.
În sprijinul celei de-a treia propuneri a noastre: Nu are importanţă cât de siguri suntem că avem adevărul, ar fi desigur ((318)) neînţelept ca noi astfel să închidem şi să zăvorâm uşa întrebărilor şi expresiilor contrare, încât să excludem tot ceea ce liderul adunării sau întreaga adunare ar putea considera eroare. O singură limitare trebuie să existe pentru a fi o excludere totală, şi anume, adunările Creaturilor Noi nu trebuie să fie pentru analizarea subiectelor lumeşti, ştiinţelor şi filosofiilor lumeşti, ci numai pentru studiul revelaţiei divine; iar în studiul revelaţiei divine adunarea trebuie să recunoască, în primul rând, în ultimul rând şi întotdeauna, diferenţa între principiile fundamentale ale doctrinelor lui Cristos (pe care nici un membru nu le poate nici schimba, nici consimţi să fie puse la îndoială) şi discuţia despre doctrinele avansate, care trebuie să fie pe deplin în armonie cu principiile fundamentale. Pentru cele din urmă trebuie să se dea totdeauna ocazii depline şi nestingherite ca să fie ascultate, şi să fie adunări în care să fie ascultate. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să fie ascultate tot mereu şi că unei persoane trebuie să i se permită să încurce şi să deranjeze fiecare adunare şi fiecare subiect cu vreo anumită marotă. Marota lui să aibă o audiere corectă şi o discutare corectă cu o ocazie potrivită, în prezenţa unora bine pregătiţi în Adevăr, şi dacă este respinsă de adunare ca fiind nescripturală, iar promotorul ei nu se convinge de faptul că este nescripturală, acesta să se abţină cel puţin de la a-şi impune subiectul asupra atenţiei Bisericii pentru o vreme îndelungată — poate un an — când el ar putea cere, fără a fi nepotrivit, o altă audiere, care i-ar putea fi acordată sau nu, după cum adunarea ar considera că subiectul este vrednic de audiere şi de investigare sau nu.
Ceea ce sugerăm noi este că, dacă nu există asemenea supapă, pot surveni două pericole: Primul este pericolul căderii în starea pe care o vedem predominând acum în bisericile nominale ale creştinătăţii, în care este imposibil să se găsească acces la urechile lor prin adunările obişnuite ale Bisericii, fiecare cale de acces fiind cu grijă păzită. Celălalt pericol este că persoana având o teorie care judecăţii lui i se pare adevăr — nu are importanţă cât de falsă sau ((319)) iraţională ar fi — nu s-ar simţi niciodată mulţumită dacă n-ar avea o audiere rezonabilă, ci ar impune continuu subiectul, pe când, după ce a fost ascultat în mod rezonabil, chiar dacă n-a fost convins de eroarea argumentului său, el ar fi dezarmat în privinţa faptului că n-ar fi potrivit să se impună subiectul asupra celor care deja i-au auzit ideea şi au respins-o.
A patra propunere a noastră: Creşterea în cunoştinţă este foarte posibil să diminueze devoţiunea — straniu cum ar putea părea. Noi vedem că avem capacităţi atât de mici, iar timpul pentru cele religioase este atât de limitat, încât dacă atenţia ni se îndreaptă cu energie spre un canal, este posibil să ducă la scăderea ei în alte direcţii. Creştinul nu trebuie să fie numai cap fără inimă, nici numai inimă fără cap. „Spiritul minţii sănătoase” ne îndrumă spre a cultiva toate roadele şi darurile care sunt necesare pentru a rotunji şi completa un caracter perfect. Tendinţa zilelor noastre în toate chestiunile este în direcţia opusă — spre specializare. Un muncitor face această parte, altul face cealaltă parte, aşa încât acum foarte puţini muncitori înţeleg o meserie pe deplin, aşa cum era altădată. Noua Creatură trebuie să se împotrivească acestei tendinţe şi să facă în consecinţă „cărări drepte pentru picioarele sale”, ca nu cumva în timp ce cultivă un element al harului să cadă în pericol prin lipsa exercitării cuvenite a altei facultăţi sau privilegiu dat de Dumnezeu.
Calităţile devoţiunii se găsesc la toţi oamenii într-un grad de dezvoltare mai mare sau mai mic. Aceste calităţi mintale sunt numite veneraţie şi spiritualitate, iar ele cheamă în ajutor conştiinţa, speranţa, armonia etc. Dacă acestea vor fi neglijate, rezultatul va fi că interesul şi iubirea faţă de Adevăr vor degenera, aşa că în loc ca inimile noastre să fie conduse spre Domnul cu mai mare apreciere a iubirii Sale şi cu mai mare dorinţă de a-I fi plăcuţi, a-L onora şi a-L servi, vom constata că trăsăturile inferioare vor intra mai mult în controversă, luând locul acestora superioare, iar investigaţiile vor ajunge să fie mai mult în lumina filosofiilor mintale, în care vor intra combativitatea, distructivitatea, ((320)) ambiţia, cearta şi slava deşartă. Prin urmare, Noua Creaţie are nevoie nu numai să unească serviciile devoţionale, rugăciunea şi lauda, ca părţi ale fiecărei adunări, dar noi credem că ea are nevoie pe lângă acestea şi de o adunare devoţională specială o dată pe săptămână, care să includă şi posibilitatea mărturisirii în privinţa experienţelor creştine — nu după felul obişnuit de a merge înapoi cu unul până la douăzeci de ani sau mai mult, ca să se spună cum s-a făcut la început convertirea etc., ci o mărturie la zi, referindu-se în mod specific la starea inimii din momentul acela şi din timpul săptămânii care a trecut de la ultima adunare de acelaşi fel. Asemenea mărturii la zi se dovedesc folositoare celor care aud, uneori încurajându-i prin relatarea experienţelor favorabile, iar alteori mângâindu-i prin povestirea încercărilor, dificultăţilor, nedumeririlor etc., fiindcă ei discern astfel că nu sunt singurii care au experienţe grele şi uneori eşecuri.
Astfel cu toţii pot învăţa mai bine sensul cuvintelor apostolului: „Nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit” (1 Pet. 4:12). Ei află că toţi care sunt poporul Domnului au încercări şi greutăţi, şi fiecare învaţă astfel să compătimească cu celălalt; şi pe măsură ce creşte legătura compătimirii, creşte şi spiritul ajutorării, precum şi spiritul iubirii — Spiritul sfânt. Ar putea fi avantajos ca astfel de adunări de la mijlocul săptămânii să aibă un subiect sugerat la adunarea din duminica anterioară, iar acest subiect fiind în mintea adunării, să inspire pe fiecare ca să remarce experienţele care-i vin în viaţă şi să le noteze, şi în special cele în privinţa subiectului numit pentru acea săptămână. Fără îndoială că fiecare creştin are o mulţime de ocazii în fiecare săptămână să-şi noteze învăţăturile şi experienţele vieţii pe diferite linii; dar majoritatea, negândindu-se, neobservând, lasă ca aceste experienţe valoroase să treacă pe lângă ei fără a le recunoaşte, învăţând mai ales din experienţele mai mari şi mai amare ale vieţii ceea ce ar fi putut învăţa mai bine dacă ar fi fost atenţi la purtarea zilnică a Domnului cu ei prin providenţele Sale.
((321))
Pentru a ilustra: Presupunem că subiectul săptămânii a fost „Pacea lui Dumnezeu”, din textul, „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filip. 4:7). Fiecare din comunitatea frăţească ar trebui să observe în timpul săptămânii în ce măsură această scriptură şi-a găsit împlinirea în cazul său şi care lucruri păreau a întrerupe şi a împiedica această pace domnitoare — aducând nelinişte, nemulţumire. Aceste experienţe şi învăţăturile scoase din ele, spuse de către cei mai pricepuţi şi de către cei mai puţin pricepuţi din grup (bărbaţi şi femei), nu numai că vor aduce în atenţia fiecăruia propriile lor experienţe din prima parte a săptămânii, dar la experienţele lor vor adăuga şi învăţăturile şi experienţele altora din a doua parte a săptămânii, lărgind astfel compătimirea şi îndrumându-i tot mai mult spre a discerne frumuseţile păcii în contrast cu cearta — binecuvântarea păcii lui Dumnezeu în inimă, şi cum este posibil a avea această pace chiar şi înconjuraţi de agitaţie şi confuzie sau de condiţii neliniştitoare asupra cărora n-avem nici un control. Aspectul devoţional al acestor adunări va creşte profitul lor. Cel care-şi dă seama bine de propriile defecte şi care se străduieşte serios să crească în harurile Spiritului va fi mai serios în devoţiunea sa faţă de Domnul, în dorinţa sa de a-I fi plăcut Lui şi a se împărtăşi tot mai mult din Spiritul Său sfânt*.
*Există zece adunări de felul celor descrise aici, ţinute de Biserica din Brooklyn în fiecare miercuri seara. Ele au loc în diferite locuri, convenabile pentru micile grupuri care le compun, iar numărul celor care le frecventează variază între şapte şi şaizeci şi cinci.
În aceste adunări, ca şi în toate celelalte, este evident că binele cel mai mare se poate realiza prin păstrarea ordinii — nu în măsura distrugerii vieţii şi libertăţii adunării, ci în măsura cuvenită, pentru a-i păstra cel mai bine libertatea, fără anarhie sau dezordine, sub restrângere înţeleaptă, iubitoare, blândă. De exemplu: caracterul adunării trebuie să fie înţeles dinainte; şi ar fi de datoria conducătorului să o conducă cu laxitate rezonabilă, iubitoare, spre scopul specificat şi asupra căruia s-a convenit. Trebuie să fie înţeles că acestea ((322)) nu sunt adunări de întrebări generale, nici adunări de discuţii, nici de predică, deoarece alte adunări sunt prevăzute pentru aceste lucruri şi cei care doresc pot să le frecventeze, dar că aceste adunări au o sferă limitată. Pentru a ţine adunarea la subiect cum se cuvine şi pentru a evita discuţiile particulare sau replicile unuia către altul, conducătorul — fiind cel ales să reprezinte întregul — trebuie să fie singurul care să răspundă sau să critice pe alţii — şi aceasta numai când este necesar. Este datoria lui obligatorie să vadă ca unele relatări ale experienţelor să nu fie atât de lungi încât să fie obositoare şi să împiedice pe alţii de a avea posibilitate, precum şi ca adunarea să nu se prelungească peste limita ei rezonabilă, asupra căreia s-a convenit. Toate aceste lucruri revenindu-i conducătorului, implică faptul că el trebuie să fie Bătrân în Biserică. Un începător cu experienţă insuficientă, chiar cu cele mai bune intenţii, ar putea fi ori prea indulgent ori prea rigid în aplicarea principiilor pentru astfel de ocazie; ar putea fie să strice adunarea cu prea mare îngăduinţă, fie să ofenseze pe un frate vrednic sau pe o soră vrednică printr-o corecţie neînţelept exprimată şi printr-o aplicare neînţeleaptă a regulilor cuvenite. Mai mult, conducătorul unei astfel de adunări trebuie să fie un Bătrân, sau unul competent să deţină poziţia de Bătrân în Biserică, aşa încât să aibă o cunoştinţă suficientă a Cuvântului, precum şi experienţă în har şi capacitatea de a învăţa, pentru a putea da un cuvânt de încurajare sau un îndemn sau sfat folositor ca răspuns la diferitele mărturii prezentate. Pentru că, „bun este un cuvânt spus la timpul potrivit!” — cu cât mai folositor, adesea, decât un întreg discurs în alte împrejurări. Prov. 15:23.
Deşi în cele precedente am indicat diferitele interese care trebuie satisfăcute în adunare, în mod special am descris-o numai pe ultima — care, apropo, noi o considerăm una din cele mai importante dintre toate: adunarea cea mai folositoare în creşterea spirituală. Acum să aruncăm o privire la ceea ce ar putea fi aranjamente bune cu privire la alte feluri de adunări. Acestea ar diferi în funcţie de împrejurări, condiţii şi numărul celor care formează ((323)) adunarea — Ecclesia, corpul. Dacă numărul ar fi cam de cincizeci şi dacă unii ar fi în mod special talentaţi în vorbirea publică şi în expunerea clară a Adevărului, sfătuim că un serviciu de predică pe săptămână ar putea fi în general avantajos — în special fiind adunarea la care ar putea fi invitaţi prietenii, vecinii şi alţii. Dar dacă în providenţa Domnului nici unul din adunare nu este calificat pentru prezentarea unui discurs coerent, logic, raţional asupra unui subiect scriptural, noi credem că ar fi mai bine ca această formă de adunare să nu fie încercată, sau timpul să fie împărţit între câţiva care posedă ceva capacitate de a trata un subiect scriptural în mod coerent în public, subiectul fiind acelaşi iar fraţii urmând unul după altul. Sau asemenea bătrâni ar putea face alternativ, unul în această duminică, altul în următoarea, şi aşa mai departe, sau doi în această duminică, doi în următoarea şi aşa mai departe. S-ar părea că interesele cele mai bune ale întregii Biserici s-ar păstra aducând în faţă şi acordând ocazii tuturor fraţilor după măsura capacităţii lor — estimând totdeauna că smerenia şi claritatea în Adevăr sunt absolut esenţiale — nu înfloriturile şi oratoria.
Dar cea mai importantă adunare, după judecata noastră, cea mai folositoare, alături de cea devoţională descrisă la început, este cea în care ia parte întregul grup de credincioşi, uneori sub un coordonator sau conducător, iar alteori sub altul. Pentru aceste adunări poate fi luat pentru discuţie fie un subiect, fie un text din Scriptură, iar conducătorului, care se uită peste subiect dinainte, să i se încredinţeze autoritatea de a-l împărţi printre fraţi competenţi, dacă este posibil stabilindu-le partea cu o săptămână înainte, pentru ca ei să poată veni la adunare pregătiţi să ofere sugestii, fiecare în privinţa părţii anumite din subiect. Aceşti participanţi principali în examinarea subiectului (poate doi, sau poate şase sau mai mulţi, după cum ar cere numărul persoanelor competente, mărimea adunării şi greutatea subiectului) vor găsi că Bibliile Bereene cu referinţe la Studii şi la Turnuri şi Indexurile pe subiecte sunt foarte folositoare. Ei să prezinte subiectul fie în propriile lor cuvinte, fie să găsească extrase ((324)) speciale din Studii şi Turnuri etc. exact la subiect, pe care le-ar putea citi în legătură cu unele remarci potrivite.
După ce adunarea se dechide prin laudă şi rugăciune, Coordonatorul poate anunţa subiectele în ordinea cuvenită; şi după ce fiecare vorbitor fixat şi-a prezentat cele găsite pentru partea sa din subiect, acesta să rămână deschis ca toată adunarea să pună întrebări şi să facă comentarii, fie în armonie fie în opoziţie cu ceea ce a fost deja prezentat asupra subiectului de către vorbitorul principal. Dacă adunarea nu pare înclinată să discute şi are nevoie să fie încurajată la participare, Coordonatorul să facă acest lucru prin întrebări iscusite. Numai Coordonatorul să se adreseze vorbitorilor sau să încerce să răspundă ori să armonizeze declaraţiile lor, deşi, desigur, el poate cere oricărui vorbitor explicaţii în plus despre poziţia sau motivele sale. Vorbitorii trebuie să-şi adreseze remarcile Coordonatorului şi niciodată unul altuia, şi astfel pericolul confruntărilor personale şi al certurilor poate fi evitat. Coordonatorul să nu participe în nici un alt fel decât în cel arătat mai sus în privinţa discuţiei, dar trebuie să fie în stare să adune la sfârşit diferitele constatări, făcând pe scurt un rezumat al întregului subiect din punctul său de vedere, înainte de a încheia adunarea cu laudă şi mulţumire.
Fiecare punct poate fi dus la bun sfârşit şi întregul subiect poate fi bine discutat şi examinat, aşa încât să fie clar discernut de toţi. Sau, în unele dintre subiectele mai complexe, Coordonatorul ar putea face mai bine un rezumat şi ar putea spune ideile sale la încheierea examinării fiecărui subiect. Nu cunoaştem un alt fel de adunare mai bun decât acesta pentru un studiu amănunţit al Cuvântului divin. Noi îl considerăm mult mai avantajos de obicei decât propovăduirea obişnuită pentru majoritatea grupurilor poporului Domnului.
O adunare de felul acesta include toate aspectele menţionate prin sugestiile anterioare la punctele 1, 2 şi 3. În ceea ce priveşte prima, cei cărora li se dau părţile principale au deplină posibilitate de a-şi exercita orice capacitate ar avea. În ceea ce priveşte al doilea punct, toţi ((325)) au posibilitatea să participe, punând întrebări, făcând sugestii etc., după fiecare vorbitor asupra celor câteva puncte. Iar cât priveşte al treilea punct, şi acesta este realizat printr-o astfel de adunare, deoarece, de preferinţă întreaga adunare şi nu conducătorul trebuie să hotărască asupra subiectelor pentru fiecare săptămână, şi cel puţin cu o săptămână înaintea discutării lor.
Oricine frecventează o astfel de adunare trebuie să aibă privilegiul de a-şi prezenta întrebarea sau subiectul, iar spiritul iubirii, simpatiei, întrajutorării şi consideraţiei pătrunzându-i pe toţi, trebuie să fie astfel încât să acorde o audiere politicoasă tuturor subiectelor potrivite. Iar în cazul cererii deosebite a unui subiect presupus a fi contrar cu vederile generale ale adunării, totuşi în întregime în cadrul principiilor fundamentale ale Evangheliei, persoanei doritoare să i se discute subiectul să-i fie acordat un timp rezonabil pentru prezentare şi cu acea ocazie el să fie vorbitorul principal, timpul putând fi limitat, să zicem la cam treizeci de minute, sau mai mult sau mai puţin, după importanţa subiectului şi după interesul adunării faţă de el. După prezentare subiectul trebuie să rămână deschis pentru discutarea lui de către ceilalţi din adunare, cel care a propus subiectul având după aceea câteva minute la dispoziţie pentru un răspuns scurt la orice obiecţii aduse de alţii, Coordonatorul având cuvântul final în încheierea adunării.
Un alt fel de adunare care s-a dovedit foarte avantajoasă în studierea Cuvântului este cunoscută ca „Cerc bereean de studiu biblic”. Acestea nu sunt numai cercuri de citit, ci un studiu sistematic al planului divin în toate fazele lui, luat subiect de subiect. Cele câteva volume de Studii În Scripturi, care tratează subiectele în modul în care le tratează, într-o ordine înlănţuită şi consecutivă, constituie (împreună cu Biblia) manualele pentru aceste studii biblice; dar pentru ca acestea să aducă profit este necesar ca acela care conduce şi adunarea să facă deosebire clară între citire şi studiere. În ceea ce priveşte studierea, toţi iubiţii prieteni pot la fel de bine, sau poate mai bine, citi singuri acasă. Obiectivul acestor studii este să ia o anumită porţiune din fiecare subiect, ((326)) aşa cum este prezentat într-un paragraf sau în mai multe, şi să-l discute amănunţit între ei, aducând pasaje colaterale din Scripturi etc. şi discutând amănunţit problema, şi, dacă se poate, făcând ca fiecare membru al adunării să dea expresie gândurilor sale în privinţa subiectului anumit care este sub analiză, trecând apoi la subiectul următor. Unele dintre aceste cercuri bereene au petrecut unul sau doi ani cu studierea unui singur volum de Studii În Scripturi — şi aceasta cu mare interes şi profit*.
*Există treizeci şi patru de adunări de acest fel, ţinute de Biserica din Brooklyn în diferite locuri şi în serile cele mai convenabile pentru prietenii care le frecventează. Ele sunt conduse de diferiţi fraţi bătrâni.
„Fiecare să fie deplin convins în mintea lui”
— Rom. 14:5 —
Orice minte logică găseşte plăcere în a ajunge la o decizie, dacă este posibil, cu privire la orice punct din adevăr; şi apostolul spune că pentru aceasta trebuie să se străduiască fiecare membru al Bisericii individual — „în mintea lui”. Este însă o greşeală obişnuită a se încerca să se aplice această regulă bună personală la o Biserică sau la o adunare în studiul biblic — a se încerca forţarea tuturor să decidă exact asupra aceleiaşi concluzii în privinţa sensului Cuvântului Domnului. Este cuvenit să dorim ca toţi să vedem „la fel”; dar nu este raţional să aşteptăm acest lucru când ştim că toţi suntem căzuţi de la perfecţiune, nu numai a corpului, ci şi a minţii, şi că aceste abateri sunt în diferite direcţii, după cum se va vedea prin diferitele forme ale capului care se vor găsi în orice adunare de oameni. Diferitele noastre feluri şi grade de educaţie sunt de asemenea factori importanţi în ajutorarea sau împiedicarea unităţii de opinie.
Dar oare nu sugerează apostolul că toţi trebuie să avem în atenţie aceleaşi lucruri? — că toţi vom fi învăţaţi de Dumnezeu aşa încât toţi vom avea spiritul minţii sănătoase? — şi că trebuie să ne aşteptăm să creştem în har şi cunoştinţă, zidindu-ne unul pe altul în credinţa preasfântă?
((327))
Da, toate acestea sunt adevărate, dar nu se sugerează că toate vor fi realizate într-o singură adunare. Cei din poporul Domnului nu numai că au minţi diferit dezvoltate şi diferenţe în experienţă şi educaţie, dar pe lângă acestea ei au vârste diferite ca Noi Creaturi — prunci, tineri, maturi. Nu trebuie să ne surprindă prin urmare dacă unii sunt mai înceţi decât alţii în a înţelege, şi, ca atare, mai înceţi în a fi convinşi în mintea lor în privinţa „lucrurilor adânci ale lui Dumnezeu”. Ei trebuie să înţeleagă lucrurile fundamentale — că toţi au fost păcătoşi; că Cristos Isus, Conducătorul nostru, ne-a răscumpărat prin sacrificiul Său încheiat la Calvar; că noi acum suntem în Şcoala lui Cristos pentru a fi învăţaţi şi pregătiţi pentru Împărăţie şi pentru serviciul ei; şi că nimeni nu intră în această Şcoală decât prin deplină consacrare Domnului a tot ce are. Aceste lucruri toţi trebuie să le vadă şi să consimtă la ele complet şi întotdeauna, altfel nu-i putem recunoaşte nici măcar ca fraţi prunci în Noua Creaţie; dar noi avem cu toţii nevoie de răbdare unul cu altul şi de suportarea ciudăţeniilor unuia de către altul — iar în spatele acestora trebuie să fie iubirea, care sporeşte fiecare dar al Spiritului pe măsură ce ajungem tot mai aproape de plinătatea ei.
Astfel stând lucrurile, toate întrebările, toate răspunsurile, toate comentariile — în adunări la care participă mai mulţi — trebuie să fie pentru întregul grup prezent (şi nu personal pentru unul sau mai mulţi), şi de aceea trebuie să fie adresate Coordonatorului, care-i reprezintă pe toţi — în afară de cazul când Coordonatorul pentru convenienţă îi cere vorbitorului să stea cu faţa spre ascultători şi să se adreseze direct. De asemenea, după ce şi-a exprimat opinia, fiecare să asculte în linişte opiniile altora şi să nu se simtă chemat să polemizeze sau să-şi redeclare poziţia deja declarată. După ce şi-a folosit ocazia, fiecare trebuie să lase pe seama Domnului să conducă, să înveţe şi să arate adevărul, şi să nu insiste ca toţi să fie făcuţi să vadă fiecare punct aşa cum îl vede el, nici chiar cum îl vede majoritatea. „În cele esenţiale unitate, în cele neesenţiale caritate”, este regula potrivit a fi urmată.
Suntem totuşi de acord că fiecare punct al adevărului este important, că şi cel mai mic punct de eroare este dăunător şi ((328)) că poporul Domnului trebuie să se roage şi să se străduiască pentru unitatea în cunoştinţă; dar nu trebuie să sperăm să ajungem la ea prin forţă. Unitatea de spirit bazată pe principiile fundamentale ale adevărului este lucrul important; şi când aceasta este menţinută putem fi încrezători că Domnul nostru va îndruma pe toţi care o posedă în tot adevărul cuvenit şi necesar lor. În legătură cu aceasta conducătorii turmei Domnului au nevoie de înţelepciune specială, iubire, forţă de caracter şi claritate în Adevăr, aşa încât la încheierea fiecărei adunări cel care a condus să poată fi în stare să rezume descoperirile scripturale şi să lase toate minţile sub influenţa lor binecuvântată — exprimându-se clar, hotărât, iubitor — dar niciodată dogmatic, cu excepţia principiilor fundamentale.
Serviciile funerare
Cu ocazia înmormântărilor, când printre prietenii prezenţi predomină mai multă sau mai puţină solemnitate, corpul mort, rece şi tăcut, inimile rănite şi ochii înlăcrimaţi, doliul etc., toate ajută să se imprime învăţătura generală că moartea nu este prietenul omenirii, ci vrăjmaşul ei. Asemenea ocazii sunt prin urmare foarte favorabile pentru prezentarea Adevărului şi ar trebui folosite. Mulţi care sunt acum interesaţi în Adevărul Prezent au primit primele informaţii clare despre acesta dintr-un discurs funerar. Pe lângă aceasta, în asemenea ocazii vor fi prezenţi şi vor asculta mulţi care sunt prea prejudiciaţi şi prea temători ca să se opună dorinţelor prietenilor lor şi să frecventeze vreuna din slujirile obişnuite ale Adevărului. În consecinţă, noi sfătuim ca asemenea ocazii să fie folosite cât de eficient permit împrejurările. Când decedatul este credincios iar familia se opune, acesta să facă o cerere pe patul de moarte ca cineva care reprezintă Adevărul să se adreseze celor prezenţi cu ocazia funeraliilor sale. Dacă decedatul este copil şi ambii părinţi sunt în Adevăr, nu este nici o îndoială în privinţa acestei probleme; dar dacă numai unul dintre ei ar fi în armonie cu Adevărul iar celălalt s-ar opune, ((329)) responsabilităţile ar rămâne în seama tatălui, deşi soţia ar avea perfect dreptul să-şi prezinte soţului ei opinia în această problemă, iar el să acorde consideraţie rezonabilă sugestiilor ei — nu însă în sensul evitării responsabilităţii sale faţă de Dumnezeu, ca şi cap al familiei.
În multe din micile grupuri sunt fraţi bine calificaţi să facă un discurs interesant şi folositor, potrivit pentru astfel de ocazie, fără vreo sugestie din partea noastră sau din partea cuiva; dar în majoritatea grupurilor mici de consacraţi talentul deosebit pentru un astfel de discurs lipseşte, şi pentru acest motiv oferim unele sugestii în privinţa unei metode folositoare de a conduce astfel de servicii. De preferinţă fratele care conduce serviciul să nu fie rudă apropiată cu decedatul; şi totuşi, dacă n-ar fi disponibil altul decât unul din rudele apropiate, n-ar fi nepotrivit ca un fiu sau un soţ sau un tată să conducă serviciul. Dacă nu este obişnuit cu vorbirea publică şi familiarizat cu subiectul, planul mai bun ar fi ca el să adapteze sugestiile date mai jos la metoda lui şi la ocazie — avându-le scrise şi citindu-le în faţa prietenilor adunaţi. Scrierea de mână să fie clară sau să fie scris la maşină şi să fie citit de câteva ori cu voce tare înainte de a încerca să-l citească în public, aşa încât citirea să fie cât se poate de cursivă, clară şi uşor de înţeles. Am mai sugera, dacă nu se găseşte un frate competent pentru acea ocazie, că n-ar fi un lucru nepotrivit să citească o soră — având capul acoperit.
Oferim următoarele sugestii pentru conducerea serviciului şi ca o adresare la serviciul de înmormântare al unui frate în Domnul:
(1) Să se înceapă serviciul prin cântarea unui imn potrivit, pe o melodie moderat lentă — „Stânca veacurilor”, „Mai aproape, Doamne, către Tine”, „Condu-ne, blândă lumină”, „Adormi-vom dar nu pe veci”, sau alta.
(2) Dacă unii din familie sunt membri ai bisericilor denominaţionale şi doresc să i se dea slujitorului bisericii lor o parte în serviciu, aici ar fi cel mai potrivit loc pentru el, să i se dea fie să citească din Scriptură câteva versete ((330)) asupra învierii, fie să exprime o rugăciune, sau ambele. Dacă nu este astfel de cerere, să se omită aceasta (2) şi să se treacă de la (1) la (3).
(3) Sugestie de schiţă pentru un discurs de înmormântare
Dragi prieteni: Ne-am adunat aici pentru a aduce omagiu memoriei prietenului şi fratelui nostru, ale cărui rămăşiţe pământeşti le vom încredinţa mormântului — ţărâna în ţărână, cenuşa în cenuşă. În ciuda faptului că nimic nu este mai obişnuit în lume decât moartea şi procesul care o însoţeşte, boala, durerea şi tristeţea, noi, ca fiinţe inteligente, găsim totuşi că este imposibil să ne obişnuim cu astfel de rupere dureroasă a legăturilor prieteniei, căminului, iubirii, frăţiei. Oricât am vrea să turnăm balsam pe rană, este totuşi dureros, chiar dacă noi, ca şi creştini, aşa cum spune apostolul, „nu ne întristăm ca alţii care n-au nici o nădejde”. Şi ce ar putea fi mai potrivit astăzi aici, decât o examinare a acestei speranţe bune puse în faţa noastră în Evanghelie ca balsamul din Galaad, care poate vindeca durerile de pe pământ cum nu poate vindeca nimic altceva.
Totuşi, înainte de a analiza speranţele puse în faţa noastră în Evanghelie — speranţa unei învieri din morţi, speranţa unei vieţi viitoare într-o condiţie mult mai fericită decât cea prezentă — nu în mod nepotrivit se ridică întrebarea, de ce ne trebuie astfel de speranţă? De ce să nu fim mai degrabă cruţaţi de moarte decât să ni se dea o speranţă a învierii din morţi? De ce permite Dumnezeu să trăim doar câţiva ani scurţi sau zile, şi acestea pline de necazuri? şi de ce suntem apoi îndepărtaţi ca iarba care se veştejeşte? şi de ce legăturile inimii sunt rupte, iar aranjamentele căminului şi familiei dezorganizate de acest mare vrăjmaş al rasei noastre, moartea, care de-a lungul celor şase mii de ani trecuţi a ucis, după cum se estimează, peste cincizeci de mii de milioane din rasa noastră umană, fraţii noştri după trup — copiii lui Adam? Mintea gânditoare nu poate concepe întrebare mai interesantă decât aceasta.
Necredinţa ne spune că deoarece suntem doar cel mai înalt ordin de animale, ne naştem, trăim şi murim cum mor şi animalele, şi că nu există nici o prevedere de viaţă viitoare ((331)) pentru noi. Dar în timp ce ne înfiorăm la un astfel de gând şi din experienţele noastre nu putem dovedi contrariul, noi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, am auzit Cuvântul Tatălui „vestind Evanghelia păcii prin Isus Hristos, care este Domnul tuturor”. Mesajul de pace pe care iubitul nostru Răscumpărător ni-l dă nouă ca urmaşi ai Săi nu este o negare a faptelor cazului, nu este o declaraţie că nu există durere, tristeţe şi moarte, ci inversul acestora. El spune: „Eu sunt învierea şi viaţa”. El ne spune şi că „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”. O! Această contrazicere a vocii necredinţei este plăcută pentru noi! Ea aduce speranţă, iar speranţa aduce pace în măsura în care învăţăm să cunoaştem şi să ne încredem în Tatăl şi de asemenea în Fiul, ale cărui cuvinte le-am auzit şi care duce la îndeplinire planurile îndurătoare ale Tatălui.
Dar dacă Domnul astfel intenţionează o înviere şi dacă mesajul învierii aduce pace, odihnă şi speranţă, nu este totuşi potrivit să întrebăm, de ce să lase Dumnezeu pe om întâi la nimicire şi apoi, mai târziu, printr-o înviere să zică omenirii, în limbajul psalmistului (Ps. 90:3): „Întoarceţi-vă fiii oamenilor”? De ce să nu-i păstreze în viaţă? De ce să nu împiedice tristeţea, durerea şi moartea? Noi răspundem că Scripturile, şi numai Scripturile, ne dau explicaţia condiţiilor prezente: nimic altceva nu aruncă nici cea mai slabă lumină asupra acestui subiect. Mărturia Scripturilor este că iniţial Dumnezeu a creat rasa noastră perfectă, dreaptă, în chipul şi asemănarea Sa, şi că prin neascultare primii noştri părinţi au căzut de la acea stare nobilă — au venit sub pedeapsa păcatului, care este moartea — şi că această pedeapsă pentru păcat care a fost pronunţată împotriva tatălui Adam implică în mod natural întreaga lui rasă. Avântul păcatului crescând odată cu generaţiile umane, proporţional s-au accelerat şi boala, durerea şi moartea.
Cu toţii am fost învăţăţi greşit că plata, blestemul, pedeapsa pentru păcatul tatălui Adam a fost chinul veşnic; iar noi şi toată omenirea am moştenit acea pedeapsă indescriptibilă ca rezultat al păcatului originar, şi că numai aceia care devin urmaşi ai lui Isus, sfinţii consacraţi, vor scăpa de chinul veşnic. Dar găsim, dragi prieteni, că în Cuvântul lui Dumnezeu nu ((332)) este sprijinit un astfel de plan iraţional, nedrept, neiubitor, şi că Scripturile declară foarte clar, dimpotrivă, că plata păcatului este moartea, că viaţa veşnică este darul lui Dumnezeu şi că nimeni nu poate avea acest dar decât cei care devin uniţi vital cu iubitul Fiu al lui Dumnezeu. Deci vedem că, deoarece celor răi nu li se va acorda viaţă veşnică, ei n-ar putea îndura suferinţă veşnică. Declaraţia scripturală este foarte clară şi foarte raţională: „Domnul . . . nimiceşte pe toţi cei răi”. Ps. 145:20.
Remarcăm cât de clar i s-a spus acest lucru tatălui Adam când a fost pus la încercare, acesta fiind chiar timpul şi locul unde ar trebui să căutăm îndeosebi o declaraţie de la Tatăl ceresc în privinţa pedepsei mâniei Sale drepte. Declaraţia este că Domnul a făcut pregătiri generoase pentru primii noştri părinţi prin diferiţii pomi fructiferi dătători de viaţă din Paradis, şi i-a încercat doar în privinţa ascultării prin interzicerea de a mânca sau chiar de a gusta ori de a atinge fructul unui anumit pom. Această neascultare le-a adus excluderea din Paradis — excluderea de la pomii vieţii (mai mulţi pomi), şi ca atare a adus treptat condiţiile morţii care încă predomină, şi aceasta în mod crescând; fiindcă toţi sunt conştienţi că media de viaţă umană astăzi este cu foarte mult mai mică decât a tatălui Adam, care „a trăit nouă sute treizeci de ani”.
Cuvintele Domnului, aşa cum sunt prezentate în Geneza, sunt: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Această „zi”, după cum ne explică apostolul Petru, a fost o zi a Domnului, despre care el zice: „Preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani”; şi în această „zi” a murit Adam, şi nici unul dintre urmaşii lui n-a trăit peste ziua de o mie de ani. După ce Adam a păcătuit, cuvintele de condamnare ale Domnului arată foarte clar că El n-a avut de gând să-Şi tortureze creaturile şi că blestemul nu s-a extins mai departe de nimicirea vieţii prezente şi de necazurile legate de condiţia morţii. Exprimarea de către Domnul a blestemului lui Adam a fost: „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, ((333)) căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. Gen. 2:17; 3:19; 2 Pet. 3:8.
Este desigur o mare pricină de bucurie să ne dăm seama că groaznica doctrină a chinului veşnic, cu aplicarea lui nu numai la primii noştri părinţi, ci şi la întreaga lor rasă, la toţi copiilor lor, este o doctrină falsă care a ajuns la noi nu din Biblie, ci din „Veacurile Întunecate”. Ea nu se află în declaraţia Domnului în nici un sens al cuvântului. Să ascultăm explicaţia acestei probleme dată de apostolul Pavel, în deplină armonie cu relatarea din Geneza. El spune (Rom. 5:12): „Printr-un sigur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat (ca rezultat al păcatului) moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit”. Ce ar putea fi mai raţional sau mai logic, sau mai satisfăcător decât această explicaţie divină a morţii? — că ea este rezultatul păcatului; că tatăl nostru Adam când a fost în încercare şi-a pierdut prin neascultare toate drepturile şi privilegiile şi a venit sub acest blestem al bolii şi durerii, tristeţii, necazului şi morţii; şi că noi, fără să avem vreo încercare (căci este inutil să fim încercaţi noi care am moştenit înclinaţiile şi slăbiciunile păcătoase) suntem părtaşi ai aceleiaşi sentinţe divine împotriva păcatului, adică, moartea — şi ca rasă mergem treptat în jos în slăbiciune, boală, durere şi necaz, în mormânt?
Explicaţia este satisfăcătoare pentru judecata noastră şi explică faptul că pruncul de numai o oră sau o zi, de o săptămână sau o lună, are parte de durere şi de procesul morţii ca şi cei care trăiesc cu câţiva ani mai mult şi participă personal la încălcarea legilor dreptăţii. „Sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a conceput mama mea”, este o declaraţie scripturală asupra acestui punct. „Toţi au păcătuit şi n-au ajuns la slava lui Dumnezeu.”
Dar acum, unde este speranţa? Ce ajutor poate fi pentru o astfel de stare de lucruri tristă? Ce se poate face pentru cei care acum suferă, se întristează şi mor, din toată lumea — şi ce se poate face pentru cele cincizeci de miliarde care au mers deja în închisoarea morţii? Răspundem că ei desigur ((334)) nu pot face nimic pentru ei înşişi. Şase mii de ani de străduinţă umană de a se ridica din boală, durere şi moarte au dovedit fără îndoială netemeinicia oricărei asemenea speranţe. Cei care exercită credinţă trebuie să facă astfel privind spre Domnul, Dumnezeul mântuirii noastre. El a propus o mântuire, iar Biblia este revelarea planului glorios al veacurilor pe care Dumnezeu îl realizează pas cu pas. Primul pas a fost cel al răscumpărării, al plătirii pedepsei care ne stătea împotrivă — pedeapsa morţii. Aceasta a fost plătită de Domnul nostru Isus, care a murit, „Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu”. Nici unul din rasa condamnată n-a putut face atâta încât să se răscumpere pe sine, şi de aceea, desigur — după cum a arătat profetul — „nici unul nu poate să răscumpere pe fratele său”. Dar situaţia disperată a omului a fost folosită de Dumnezeu şi El a trimis pe Isus care Şi-a dat viaţa nepătată, viaţa Lui care a fost „sfântă, nevinovată şi despărţită de păcătoşi”, despărţită de rasa în proces de moarte. Dumnezeu acceptă această viaţă ca preţ corespunzător şi compensaţie pentru viaţa condamnată a tatălui Adam, şi astfel ne foloseşte nouă tuturor care suntem copii ai lui Adam, fiindcă noi n-am fost condamnaţi datorită nouă înşine, ci „prin neascultarea unui singur om”; ca atare, Dumnezeu poate fi drept şi ne poate elibera prin ascultarea şi răscumpărarea unuia — Isus Cristos, Domnul nostru. Despre El este scris că „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturia pentru timpul ei”. 1 Tim. 2:6 (Diaglott — n. e.).
Să remarcăm în treacăt, dragi prieteni, că Domnul nostru n-a răscumpărat numai Biserica, ci, după cum Scripturile spun clar, „El este ispăşirea (satisfacţia) pentru păcatele noastre (ale Bisericii); şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2). Aici, mulţumim lui Dumnezeu, avem baza speranţei bune care, după cum sugerează apostolul, ne permite să nu ne întristăm ca alţii care n-au nici o nădejde, sau care au doar o nădejde slabă, care nu este bazată pe declaraţiile clare ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar, ar spune cineva, Isus a murit demult. De ce păcatul şi moartea sunt încă permise să domnească şi să înghită ((335)) familia umană? Răspunsul este că Dumnezeu a amânat trimiterea sacrificiului timp de patru mii de ani şi încă mai amână trimiterea binecuvântării asigurate prin acesta, binecuvântare care trebuie să vină în cele din urmă — care va fi sigură la „vremea potrivită”. Obiectivul întârzierii, după cum explică Scripturile, este dublu:
Întâi, să permită naşterea unui număr suficient din familia umană ca să umple sau să populeze cum se cuvine întregul pământ, când acesta va fi adus la perfecţiunea Edenului şi în întregime va fi Paradisul lui Dumnezeu restabilit pe o scară mai largă şi mai măreaţă. Aceştia câştigă în timpul prezent o anumită experienţă cu păcatul şi cu moartea, şi învaţă o parte dintr-o lecţie foarte importantă, anume, că păcatul este peste măsură de păcătos şi nu este de dorit. De îndată ce va veni timpul Domnului, despre care noi credem că nu este departe, El Îşi va împlini făgăduinţa şi Îşi va stabili Împărăţia în lume, care-l va lega pe Satan, va restrânge toate puterile şi influenţele care lucrează acum spre păcat şi moarte, şi va face ca întreg pământul să fie umplut de cunoştinţa Domnului. Astfel va binecuvânta Cristos familia umană şi o va ridica pas cu pas spre marea perfecţiune în care a fost creată — în chipul lui Dumnezeu aşa cum a fost acesta reprezentat în tatăl Adam. Această perioadă de binecuvântare este numită Împărăţia Milenară, şi Domnul ne-a învăţat să ne rugăm pentru ea: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”. Se va cere toată această zi de o mie de ani de binecuvântare şi restabilire pentru a stabili dreptatea pe o bază fermă pe pământ şi pentru a proba omenirea — pentru a se face cunoscut care dintre oameni, prin ascultare de Cristos, vor putea fi socotiţi vrednici de viaţă veşnică, şi care, sub cunoştinţa deplină, din cauza preferinţei pentru păcat, vor fi condamnaţi la Moartea a Doua — „pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui”. Aceste binecuvântări ale Veacului Milenar se aplică nu numai la cei un miliard şase sute de milioane care trăiesc acum pe pământ, ci şi la cei cincizeci de miliarde care au intrat în mormânt, marea închisoare a morţii, de unde Domnul nostru ((336)) Isus îi va chema afară la ocaziile Împărăţiei, după cum spune: „Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor”. Apoc. 1:18.
În al doilea rând, dragi prieteni, Domnul a amânat aducerea binecuvântării generale şi a ocaziilor pentru lume de când Domnul nostru ne-a răscumpărat, pentru ca în timpul acestui Veac Evanghelic să poată aduna din lumea răscumpărată de El o „turmă mică”, o clasă „aleasă”, ucenici, urmaşi în urmele Sale, sfinţi. El caută astfel „un popor care să fie al Lui”, „o Preoţime Împărătească”, pentru a fi asociaţi cu El în acea Împărăţie Milenară — nu pentru a avea parte cu lumea în restabilirea la condiţiile pământeşti, oricât de perfecte, măreţe şi glorioase ar fi acestea, şi la o casă edenică, oricât de dorit ar fi aceasta, ci la o favoare mai înaltă, pentru a fi ca Domnul lor — fiinţe spirituale, părtaşi ai naturii divine şi părtaşi ai gloriei Sale, mult mai presus de îngeri, domnii şi puteri. Ce speranţă minunată este aceasta şi cât de inspiratoare este pentru inimile fiecăruia care a auzit invitaţia şi a devenit ucenic, urmaş al lui Isus, căutând să meargă în urmele Sale, după cum El ne-a lăsat un exemplu! Ce binecuvântare va fi ajungerea la asemenea glorie, onoare şi nemurire cum este oferită Bisericii la Întâia Înviere! şi ce mare privilegiu va fi asocierea cu Domnul nostru în împărţirea favorurilor divine întregii creaţii gemânde şi invitarea oricui va vrea să vină la apa vieţii şi să se împărtăşească din ea gratuit! Da; atunci, în Împărăţie, Spiritul şi Mireasa vor zice „Vino” (fiindcă atunci va fi o Mireasă, nunta Mielului având loc la sfârşitul acestui Veac Evanghelic), „cine vrea să ia apa vieţii fără plată” (Apoc. 22:17). Nu sunt oare acestea două motive bune pentru care Dumnezeu a amânat acordarea binecuvântării imediat ce sacrificiul răscumpărării de la Calvar a fost încheiat? Desigur că ne putem bucura de această amânare şi de ocazia care a urmat pentru noi, ca să fim chemaţi şi să ne întărim chemarea şi alegerea.
Aceasta, dragi prieteni, este o expunere scurtă a speranţelor glorioase care au animat pe iubitul nostru frate a cărui memorie o onorăm astăzi. Aceste speranţe au fost ca o ancoră pentru sufletul lui, care l-au făcut în stare să stea ferm alături de ((337)) Domnul şi să-şi arunce sorţii cu aceia care-L mărturisesc pe Învăţătorul şi care caută să-şi ia crucea zilnic, urmându-L pe El. Decedatul a avut însuşiri nobile, pe care fără îndoială mulţi dintre voi le-aţi recunoscut; dar noi nu ne bazăm speranţele şi bucuriile în privinţa lui pe presupunerea că el a fost perfect, ci pe cunoştinţa că Isus Cristos a fost Răscumpărătorul lui perfect şi că s-a încrezut în El; şi oricine se încrede în El nu va fi dat de ruşine, ci va ieşi în cele din urmă învingător. Fără îndoială că iubitul nostru frate a avut însuşiri vrednice de stimă pe care toţi le-am putea copia, dar noi nu trebuie să ne luăm nici un model pământesc. Dumnezeu Însuşi ne-a dat prin Fiul Său un exemplu glorios, pe care noi, asemenea iubitului nostru frate, trebuie să ne străduim să-L copiem. Facem bine dacă nu ne uităm unul la altul, ci la modelul perfect, Isus. Facem bine dacă trecem cu vederea neajunsurile naturale, pe care le are toată lumea prin cădere, şi ne amintim că acelora care sunt urmaşii Domnului toate acestea le sunt acoperite cu haina dreptăţii Lui, aşa încât ei sunt acceptaţi „în Cel Preaiubit”.
În sfârşit, dragi prieteni, să luăm învăţătura scurtimii vieţii prezente; şi că în timp ce Dumnezeu are mari binecuvântări păstrate pentru lume, noi care am auzit deja despre harul Său şi despre mântuirea în Isus, avem privilegii speciale, ocazii speciale, şi corespunzător responsabilităţi speciale legate de cunoştinţa noastră. După cum spune apostolul: „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat”. Dacă ne aşteptăm să fim cu Domnul, să ne împărtăşim de gloria Sa şi să fim asociaţi în lucrarea Sa în viitor, ştim că aceasta va însemna că trebuie să ne fie transformat caracterul, că trebuie să ne fie înnoită inima, că trebuie să devenim curaţi nu numai în inimă — adică în intenţie, în voinţă, în scop, faţă de Dumnezeu, dar, pe cât posibil şi în cuvânt şi faptă — pe cât este în stare mintea cea nouă, sub diferite împrejurări, să controleze aceste corpuri imperfecte prin cădere. Trebuie să ne amintim nu numai să rămânem în Isus şi sub haina meritului Său, ci şi să cultivăm tot mai mult în inimile noastre darurile Spiritului; şi hotărârile bune sunt un mare ajutor în ((338)) această direcţie. De aceea, să hotărâm din nou în aceste împrejurări solemne şi având în minte aceste gânduri solemne, şi totuşi gânduri de bucurie, că în ceea ce ne priveşte ne vom strădui de acum încolo să umblăm mai aproape în urmele Învăţătorului şi să lăsăm ca lumina adevărului şi harului Său să strălucească tot mai mult prin vieţile noastre. Să ne străduim ca lumea să fie mai bună şi mai fericită cu fiecare zi trăită de noi în ea, şi pe cât posibil să-L slăvim pe Dumnezeu în corpul şi spiritul nostru, care sunt ale Lui.
(4) Discursul poate fi urmat de rugăciune, care să fie rostită ori de vorbitor, ori de un frate competent în Adevăr. Un slujitor din afară să nu fie niciodată numit să se roage după discurs. El, destul de sigur, se va ruga oamenilor şi nu lui Dumnezeu, şi va încerca să strice orice efect bun produs de discurs în mintea ascultătorilor. În rugăciune să se mulţumească în mod special Domnului pentru harul Său în Cristos Isus şi să se ceară binecuvântarea asupra tuturor celor prezenţi şi în special asupra celor întristaţi, înrudiţi cu familia.
(5) Serviciul poate fi încheiat în mod cuvenit cu o strofă sau două dintr-o cântare potrivită, aşa cum s-a sugerat mai înainte.
(6) Recomandăm doar câteva cuvinte de rugăciune la mormânt, după coborârea sicriului.
Variante ale discursului, adaptate la împrejurări
Discursul de mai sus, desigur, poate fi la fel de potrivit pentru o soră, înlocuind cuvântul „frate” cu „soră”; dar în cazul unei persoane din lume sau al unuia care n-a declarat că era deplin consacrat Domnului, ar fi necesar să se facă unele modificări care vor fi văzute cu uşurinţă de către o persoană competentă să ţină un astfel de discurs.
În cazul unui copil, fie din părinţi credincioşi, fie necredincioşi, discursul poate fi modificat să se potrivească făcându-se referire la cel decedat ca la „tânărul nostru prieten secerat în înmugurirea bărbăţiei sau feminităţii de către nemiloasa doamnă cu coasa, moartea”; sau, dacă este prunc, se poate lua textul: „Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ((339)) ochi; căci munca îţi va fi răsplătită, zice Domnul; ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului” (Ier. 31:15-17). În astfel de cazuri ar fi potrivit să se accentueze faptul, pe care nimeni nu-l va contesta, că pruncii n-ar putea comite păcat de moarte şi că astfel se verifică declaraţia Scripturii, că prin neascultarea unui om, şi nu prin neascultarea universală, a intrat păcatul în lume, şi moartea ca urmare sau pedeapsă a lui.
Zeciueli, colecte etc.
După câte ştim, nici unul dintre micile grupuri ale poporului Domnului de pe „această cale” (Fapt. 22:4) nu face colecte publice. Noi am susţinut de la început evitarea colectelor publice, nu fiindcă credem că ar fi ceva păcătos în această procedură şi nici fiindcă credem că Scripturile o condamnă, ci fiindcă problema banilor a devenit atât de proeminentă în toate denominaţiile creştinătăţii, încât în opinia noastră evitarea ei completă ar fi spre gloria Domnului. Oameni care toată viaţa lor au fost presaţi pentru bani ajung repede să creadă că mult din propovăduire şi învăţare etc. se face pentru plată — dacă nu numai sau mai ales pentru plată, cel puţin se face pentru plată în măsură considerabilă.
Nu numai Scripturile sugerează că majoritatea credincioşilor Domnului vor fi dintre cei săraci ai acestei lumi, ci şi experienţa noastră atestă acelaşi lucru — că nu sunt mulţi bogaţi, mulţi mari, mulţi nobili, ci mai ales „cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă”. Unii dintre aceştia, suntem siguri, venind la adunări unde este susţinut Adevărul Prezent, au un simţământ de uşurare în absenţa spiritului lumesc, al lăcomiei după bani; şi în unele privinţe cel puţin, acest aspect le-a recomandat Adevărul. Cei ai căror ochi se deschid la Adevărul Prezent ajung să fie stăpâniţi de zel şi energie în serviciul Adevărului, şi de o atât de mare dorinţă de a lăsa lumina lor să strălucească spre gloria Tatălui şi a Fiului, încât mulţi creştini încropiţi sunt înclinaţi să spună: care este motivul? Care este obiectivul? Cum ţi se plăteşte sau care este avantajul tău de cauţi să-mi trezeşti interesul — de-mi ((340)) împrumuţi cărţi sau îţi petreci timpul străduindu-te să-mi atragi atenţia asupra acestor teme biblice aşa cum le vezi tu? Venind la adunări şi văzând că până şi colectele obişnuite şi presiunile pentru bani sunt absente, aceşti căutători sunt cu atât mai convinşi că Iubirea pentru Domnul, pentru Adevăr şi pentru turma Sa este cea care a inspirat eforturile de a le pune Adevărul la îndemână. Chiar dacă sunt cumva înclinaţi să aibă prejudecăţi împotriva Adevărului, aceste dovezi de sinceritate şi de un spirit asemenea lui Dumnezeu, de bunăvoinţă şi generozitate, se recomandă de la sine, ca fiind emanaţii ale spiritului Domnului, spiritului iubirii.
Dar în timp ce susţinem acest principiu şi-l recomandăm cu cea mai mare căldură întregului popor al Domnului de pretutindeni, este de datoria noastră, pe de altă parte, să atragem atenţia asupra faptului că oricât de josnic, egoist şi avar ar putea fi cineva la vremea acceptării sale de către Domnul şi a consacrării sale faţă de El, acesta n-ar putea rămâne identificat cu „Biserica ale căror nume sunt scrise în ceruri” şi cu Domnul, Capul acelei Biserici, fără să câştige în grad considerabil o victorie asupra dispoziţiei sale egoiste. Ştim bine că egoismul şi zgârcenia sunt străine Spiritului Tatălui nostru ceresc şi Domnului nostru Isus şi trebuie, de aceea, să fie străine tuturor celor care vor fi recunoscuţi în cele din urmă ca şi copii ai Tatălui lor — toţi aceştia trebuind să aibă asemănarea familiei, a cărei caracteristică principală este iubirea — bunăvoinţa. Dacă, prin ereditate sau împrejurări nefericite şi educaţie, spiritul josniciei s-a dezvoltat mult în corpul muritor al unuia care a fost acceptat ca membru de probă al Noii Creaţii, el va avea în scurt timp o luptă tocmai în această privinţă. După cum sugerează apostolul, mintea trupului se va război împotriva minţii spiritului, a Noii Creaturi, iar mintea Noii Creaturi trebuie să câştige victoria dacă vrea să ajungă în cele din urmă la poziţia râvnită printre biruitori. Egoismul şi josnicia trebuie să fie învinse; evlavia, mărinimia şi generozitatea, atât ale inimii cât şi ale faptei, trebuie să fie cultivate cu sârguinţă. S-ar putea ca unii, chiar ((341)) până în ziua morţii, să fie obligaţi să lupte cu trupul, dar nu trebuie să fie nici o îndoială în privinţa atitudinii minţii, a voinţei noi; iar cei care-i cunosc cel mai bine vor observa desigur în conduita lor dovezi ale victoriei minţii noi asupra cărnii şi asupra minţii egoiste.
Prin urmare, gândul nostru în legătură cu evitarea colectelor şi a tuturor problemelor financiare în adunările Bisericii nu este spre a descuraja dărnicia. După cum observăm noi, cei care dau Domnului cu abundenţă, din inimă, cu bucurie, sunt cei mai binecuvântaţi de El în chestiunile spirituale. Se va observa că noi nu limităm această expresie, „Domnul iubeşte pe dătătorul voios”, la darurile băneşti, ci includem în ea toate darurile şi sacrificiile pe care poporul Domnului este privilegiat să le prezinte pe altarul de sacrificiu şi pe care Dumnezeu ne informează că este dispus să le accepte prin meritul iubitului nostru Răscumpărător. Într-adevăr, ori de câte ori ni s-a pus întrebarea: este mai bine să urmez o astfel de cale în afaceri şi să pot da mult din produsul mâinilor şi creierului meu pentru răspândirea adevărului, sau este mai bine să mă mulţumesc cu o posibilitate şi un serviciu mai mic în această direcţie, urmând o altă cale, care mi-ar permite să acord mai mult din timpul şi personalitatea mea intereselor Adevărului şi promulgării lui printre prieteni şi vecini etc.? — răspunsul nostru peste tot a fost că noi ar trebui să luăm în considerare că timpul şi influenţa noastră acordate serviciului Adevărului sunt încă mai apreciate în ochii Domnului decât darurile în bani.
De aceea, dacă unul constată că are talent pentru a prezenta Adevărul şi talent pentru a câştiga bani în mod legitim, sfatul nostru ar fi ca el de preferinţă să-şi exercite talentul de a câştiga bani numai într-un grad limitat, aşa încât să dea cât se poate de mult timp, atenţie şi energie folosirii talentului său mai mare, de slujire a Adevărului. Şi acest lucru s-ar aplica în grad considerabil şi la slujirile Adevărului prin pagina tipărită, răspândirea literaturii etc.
((342))
„Este mai ferice să dai decât să primeşti”, este o axiomă ce poate fi bine apreciată de către tot poporul Domnului care a ajuns la un oarecare grad de dezvoltare în asemănarea divină. Dumnezeu este marele Dătător — El dă continuu. Toată creaţia, în fiecare aspect al ei, este rezultatul acestei bunăvoinţe din partea lui Dumnezeu. El a dat pe Singurul Său Fiu Conceput, cu viaţa, plăcerile, binecuvântările asocierii intime cu El. El a dat fiilor îngereşti ai lui Dumnezeu binecuvântări nenumărate. El a acordat rasei noastre, în persoana tatălui Adam, binecuvântarea vieţii şi binecuvântările bogate ale acestei lumi, care, chiar şi în starea lor prezentă decăzută şi degradată, sunt minunate. El nu numai că ne-a înzestrat cu simţuri, prin care să putem simţi mirosuri plăcute, arome plăcute, culori frumoase şi combinaţii ale lor etc., etc., ci El S-a îngrijit în mod minunat, generos, de mulţumirea acestor simţuri în natură: prin fructe şi flori, nestemate şi cer înstelat, a fost mărinimos în acordarea darurilor Sale omului natural.
Şi când contemplăm binecuvântările pe care Dumnezeu le are în păstrare pentru „turma mică” a Noii Creaţii, aşa cum ne sunt descoperite în Cuvântul Său, recunoaştem că acestea sunt peste măsură de bogate, mai mult decât am fi putut cere sau gândi. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său.” De aceea, bunăvoinţa sau dărnicia, ajutorarea, binecuvântarea altora, este o parte a asemănării cu Dumnezeu. De ce să ne mirăm, deci, că trebuie să apreciem dăruirea ca superioară primirii?
În măsura în care învăţăm să apreciem lucrurile spirituale şi în măsura în care avem părtăşie cu Domnul şi devenim părtaşi ai Spiritului Său, şi în măsura în care spiritul iubirii, mărinimiei şi generozităţii este revărsat larg în inimile noastre — în aceeaşi măsură constatăm că ne place să facem bine tuturor oamenilor — în special casei credinţei. Iubirea din noi, la fel cu aceea din Tatăl ceresc, nu caută numai propriile interese şi propriul bine, ci este continuu atentă să remarce ((343)) cum pot fi acordate binecuvântări şi altora; cum poate fi luminată şi înveselită viaţa altora; cum pot fi mângâiaţi în necazurile lor şi ajutaţi în necesităţile lor. De fapt, în măsura în care această minte nouă este turnată din belşug în noi, în măsura în care ajungem să fim transformaţi prin înnoirea minţii noastre şi schimbaţi din slavă în slavă, în aceeaşi măsură ajungem să apreciem marea lucrare pe care Dumnezeu a plănuit-o pentru noi în viitor — lucrarea asemenea lui Dumnezeu de a binecuvânta toate familiile pământului, de a fi agenţii Lui în distribuirea darurilor cereşti pe care El le-a pregătit pentru toţi care vor veni în armonie cu El. Creaturile Noi află prin urmare că, deşi apreciază gloriile personale promise, în măsura în care cresc în har ajung mai degrabă să se gândească îndeosebi la privilegiile pe care le vor avea prin moştenire împreună cu Domnul lor, în slujirea restabilirii şi în multiplele ei binecuvântări pentru sărmana creaţie gemândă — ridicând pe toţi câţi vor vrea la perfecţiunea umană de la care au căzut toţi în Adam.
Acest spirit al iubirii, această dorinţă de a dărui, această dorinţă de a ajuta pe alţii, pe măsură ce în prezent creşte în inimile noastre, ne conduce nu numai spre generozitatea gândirii faţă de alţii, ci şi spre generozitatea conduitei — spre dispoziţia de a ne sacrifica timpul şi influenţa pentru alţii, aşa încât să poată fi binecuvântaţi cu lumina Adevărului Prezent, după cum şi noi am fost binecuvântaţi prin ea. Şi acelaşi spirit ne conduce, dacă n-avem talent pentru învăţare sau expunere, să căutăm a ne folosi talantul-timp şi talantul-ocazie pentru distribuirea de pliante etc., însoţită de un cuvânt la timp, oricât de scurt. Şi ne conduce mai departe, dacă avem şi talantul-bani, să-l folosim în serviciul Domnului pentru promulgarea Evangheliei. Într-adevăr, noi credem că Domnul apreciază astăzi, cum a apreciat întotdeauna, spiritul văduvei sărace care a aruncat doi bănuţi în vistieria Domnului şi a cărei negare de sine, aşa cum se vede în această mică jertfă, după cum spune Domnul nostru, a situat-o în estimarea Lui, şi ca atare şi în estimarea Tatălui, ca un dătător pe planul cel ((344)) mai înalt — după inima Sa: „Ea a aruncat din sărăcia ei tot ce avea ca să trăiască” (Luca 21:4). De aceea, ea a făcut, în felul ei, mult pentru cauza generală în direcţia în care a făcut Însuşi Domnul nostru. El Şi-a dat nu numai un mod de viaţă, ci Şi-a depus însăşi viaţa, zi de zi, ceas de ceas, în serviciul altora; şi în final la Calvar, în sensul cel mai deplin şi mai complet, Şi-a sfârşit lucrarea.
Am fost înclinaţi să ne întrebăm de ce Domnul nostru n-a prevenit-o într-o măsură pe văduva săracă de faptul că ea şi-a făcut mai mult decât datoria; că având numai doi bănuţi trebuia să-i fi păstrat pe amândoi, sau cel puţin unul din ei pentru propriile ei necesităţi. Dacă era altcineva, nu Domnul nostru sau unul dintre apostoli care să fi observat acest lucru şi să-l fi lăudat, fără să fi exprimat un cuvânt de prevenire în legătură cu el, noi ne-am fi simţit perfect liberi să fi adăugat acel cuvânt de prevenire. Dar în general presupunem că foarte puţini au nevoie de prevenire în privinţa autoconservării. Foarte puţini au nevoie să fie preveniţi să nu dea toate mijloacele lor de trai. Ar putea fi unii, dar suntem siguri că despre aceia puţini ar fi adevărat, ca şi despre văduva sărmană, că Domnul le-ar compensa într-un fel pentru ceea ce noi am fi înclinaţi să considerăm un exces de generozitate. Credem că este mai bine ca ei să greşească pe acea latură a problemei decât să greşească pe latura opusă. „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat (dacă bogăţia nu va veni în lucruri materiale, va veni desigur în cele spirituale); şi altul, care reţine mai mult decât trebuie (cei care sunt peste măsură de grijulii, peste măsură de precauţi, zgârciţi, prea conservativi), nu face decât să sărăcească (uneori sărăcie financiară, dar întotdeauna, desigur, sărăcie spirituală).” Prov. 11:24.
Deoarece Domnul n-a fixat nici o lege pentru poporul Său în privinţa bunăvoinţei, ci a lăsat chestiunea deschisă pentru cei care şi-au consacrat Lui tot ce au, este evident că El intenţionează să le măsoare consacrarea după conduita lor de după consacrare — după sacrificiile lor, negările lor de sine. Ca atare, în mod cuvenit vine întrebarea pentru fiecare în parte, în ce măsură să dau Domnului din timpul meu, influenţa mea, banii mei? Răspundem că dacă întrebarea vine din partea ((345)) unuia care a făcut o deplină consacrare şi a devenit o Creatură Nouă, nu poate fi decât un răspuns, anume, că el n-are nimic de dat — el a dat deja Domnului tot ce are. Dacă a reţinut ceva, atunci n-a făcut o deplină consacrare şi poate fi sigur că n-a fost pe deplin acceptat de Domnul.
Dar, admiţând că am dat Domnului tot, cum vom determina voinţa divină în privinţa îndeplinirii de către noi a acestui dar? Răspundem că fiecare trebuie să se considere numit de Domnul ca administrator al timpului său, al influenţei sale, al banilor săi etc., şi fiecare să caute să folosească aceşti talanţi cum poate mai bine, spre slava Stăpânului. Şi deoarece lui i se acordă privilegiul tronului harului, aceasta ar însemna că dacă se îndoieşte în privinţa folosirii acestor talanţi, poate cere de la Dumnezeu înţelepciunea Sa, pe care El o dă cu generozitate şi fără mustrare celui care-I cere. Îndrumat de această înţelepciune de sus, în măsura în care înţelepciunea şi zelul său pentru Domnul cresc zi de zi prin cunoaşterea Adevărului şi prin obţinerea spiritului acestuia, el va constata că va da tot mai mult din timpul său, tot mai mult din influenţa sa şi tot mai mult din mijloacele care-i stau la dispoziţie, pentru serviciul Adevărului — şi, pe lângă aceasta, va face planuri cum ar putea reduce din obligaţiile personale şi familiale, aşa încât să poată mări darurile şi sacrificiile sale.
După cum bine se ştie, Dumnezeu a instituit pentru evrei un sistem de zeciuială, sub care o zecime din tot sporul bogăţiei, de grâne, vegetale, cirezi, turme sau bani, era pus deoparte pentru folosire sacră, ca fiind a Domnului, ca să fie folosit numai pentru scopuri sacre. Dar acesta era un aranjament numai pentru „casa servitorilor”. Domnul a lăsat „casa fiilor” fără vreo astfel de lege sau reglementare. Sugerează oare aceasta că El aşteaptă mai puţin de la fii decât de la servi? Cu adevărat, nu; fiul care ar avea mai puţin interes pentru afacerea tatălui decât servul ar fi nevrednic de locul lui ca fiu şi desigur l-ar pierde; ar fi găsit altul care să posede mai mult din spiritul adevărat de fiu. În cazul casei fiilor, nu numai o zecime este consacrat, sacrificat, ci tot, şi tot trebuie folosit după cum ne indică ocaziile că ar putea fi servit Domnul şi cauza Sa. Astfel ((346)) trebuie să procedăm continuu, punându-ne viaţa, tot ce-i al nostru, în serviciul Adevărului*.
*Obligaţiile celor consacraţi faţă de familiile lor şi cum are aceasta de-a face cu devotarea a tot ce au Domnului sunt analizate în capitolul XIII.
Apostolul ne atrage atenţia asupra acestei lecţii în Epistola sa către Filipeni (4:17); asigurându-i că darurile lor voluntare erau atât folositoare cât şi apreciate, el adaugă: „Nu că aş căuta un dar; dimpotrivă, caut rodul care prisoseşte în folosul vostru”. El ştia că pe cât era de sigur că ei fuseseră concepuţi de Spiritul sfânt, pe atât de sigur era că acesta va începe să producă roadă de fapte bune şi binefaceri; şi cu cât aceste binefaceri erau mai evidente, cu atât avea mai mult demonstraţia creşterii lor spirituale, care era lucrul pe care de fapt îl dorea. Aşa este şi astăzi. Domnul ne informează că tot aurul şi argintul şi vitele de pe o mie de dealuri sunt ale Lui. El de fapt n-are nevoie deloc de eforturile noastre, de banii noştri; dar fiindcă ar fi spre avantajul nostru şi ne-ar ajuta la dezvoltare, El permite ca lucrarea Sa să fie într-o astfel de stare încât să aibă nevoie de toate eforturile celor care sunt cu adevărat ai Săi şi de toate mijloacele pe care ei vor fi îndemnaţi să le folosească în străduinţele lor de a-L slăvi.
Ce binevoitor este acest aranjament! Ce binecuvântări au adus deja aceste privilegii poporului iubit al Domnului! Nu ne îndoim că ele vor continua cu noi până la sfârşitul alergării noastre — cu scopul ca toţi să putem avea privilegiul binecuvântat de a ne aduce talanţii, oricare ar fi aceştia, în serviciul Domnului. Aşadar, noi sugerăm, după exemplul văduvei sărace cu cei doi bănuţi ai săi, că nimeni nu este atât de sărac încât să nu-I poată arăta Domnului dorinţa inimii sale. Aprecierea Domnului nostru pare a fi, aşa cum este exprimată într-un loc, că acela care este credincios în puţine lucruri va fi credincios şi în ocazii mai mari şi mai importante; şi acestora El este înclinat să le dea, nu numai ocaziile mai mari din viitor, ci şi ocaziile mai mari din prezent.
((347))
Sfatul nostru este ca problema banilor să fie lăsată, pe cât este posibil (şi aceasta noi credem că în totalitate), în afara discuţiei în adunările obişnuite ale Bisericii. Sfătuim să se cultive Spiritul Domnului, şi că, după cum acesta va locui cu prisosinţă în noi, fiecare va fi nerăbdător să-şi facă partea nu numai pentru satisfacerea cheltuielilor curente ale Bisericii — poate chirie sau alte cheltuieli — ci va fi nerăbdător să facă ce poate şi în privinţa extinderii luminii care-i binecuvântează propriul suflet, către alţii care mai stau încă în întuneric. În legătură cu aceasta noi sfătuim să nu se solicite bani de la alţii din afară, dar nu cunoaştem nici un motiv pentru care banii daţi de către cei din afară să fie refuzaţi vreodată. Ar fi cel puţin un indiciu al simpatiei lor şi fără îndoială le va aduce în cele din urmă, fie în viaţa prezentă fie în cea viitoare, ceva recunoaştere şi răsplată de la Cel care a spus că nici un pahar de apă rece dat unuia dintre ucenicii Săi în numele Său nu va rămânea cu nici un chip nerăsplătit. Mat. 10:42; Marcu 9:41.
* * *
„Prin huruitul aspru de acum
Îşi face loc un susur blând;
Prin nori de îndoială şi crezuri de teamă
Străbate o lumină calmă şi clară.
Cel ce nu vede îşi află calea bâjbâind;
Să ai grâu copt, cel verde vine mai întâi;
Cum tu acum simţeşti, eu am simţit,
Şi unde tu stai, eu am locuit.”
((348))
Numai dacă aş şti
Numai sigur dac-aş şti
Că tot ce mă apasă ar fi
Observat de Domnul meu —
Dureri ce taie ca un cuţit,
Zgomot, osteneală, conflict
Şi-al vieţii rău cu nume neştiut —
Ce pace aş avea eu!
Mă întreb de El ia parte
În aceste griji umane, în toate,
Acesta tare, Rege al regilor!
Dacă Acesta, care-n spaţiul infinit
Aminte ia la fiece planetă-n a ei cadru strălucit,
Poate avea harul nesfârşit
Să vadă aceste lucruri în micimea lor.
De pot fi sigur de aceasta, mie-mi pare,
În fiecare rău fiind amestecată o fericire mare,
Că aş putea durerea s-o primesc cu bucurie,
Şi aş putea lua chiar orice mi-ar aduce
Gândul ferice la divinitate
Şi simţul dulcii părtăşii creştine
Ca un câştig bogat, şi nu ca o pierdere mare.
Iubite Domn, nu mă voi mai îndoi
Că Tu mă înconjori
Cu simţire divină.
Iubirea ce-a fost răstignită pentru mine odată
Nu este acea iubire care să mă părăsească,
Ci care aşteaptă să-mi împărtăşească
Chiar grija cea mai mică.
(Mijlocitorii globalizarii apocaliptice din Romania au pus la cale un plan de exterminare diabolic,pentru a distruge pe toti cei care nu au miros de boschetari trandafirii=catalogati drept teroristi care atenteaza la securitatea statului neparalel… Ca si Patriot Act a lui G Bush pentru intreprinzatorii …teroristi,din sua si la noi au barbierit mii de mii de firme opozante,ca sa faca loc feseglobalistilor)
Statul Paralel în acțiune: Planul de distrugere a firmelor românești de către SRI împreună cu ANAF, MAI, DNA și celelalte parchete pentru a face loc “investitorilor străini”, în baza unui protocol ilegal semnat în 2012
((
![by “ATAC LA FIRMELE ROMANESTI PE PROTOCOL – Dovezi incendiare ale asaltului politiei politice asupra firmelor romanesti la parchetele din Capitala, in baza unei Hotarari CSAT ilegale. La scurt timp dupa Planul comun de masuri de asa-zisa combatere a evaziunii fiscale, semnat in 2012 de PICCJ-Kovesi, SRI-Maior, MJ, MAI si […]](https://www.dir.org.ro/wp-content/uploads/2016/02/sri-620x250.jpg "Statul Paralel în acțiune: Planul de distrugere a firmelor românești de către SRI împreună cu ANAF, MAI, DNA și celelalte parchete pentru a face loc “investitorilor străini”, în baza unui protocol ilegal semnat în 2012")
Ies la iveala noi dovezi cutremuratoare despre cum au fost vanate firmele romanesti, in asa-zisa lupta impotriva evaziunii fiscale(declarata vulnerabilitate la siguranta nationala prin Hotararea CSAT nr. 69/2010, prin eludarea rolului Parlamentului). Aceasta lupta a fost initiata la nivelul SRI – PICCJ – Ministerul Finantelor (ANAF) si a fost exacerbata mai cu seama la nivelul parchetelor din Capitala, unde isi au sediul social cele mai importante firme romanesti, care au fost vanate pentru a fi distruse prin blocari de conturi, inculparea administratorilor si asociatiilor si alte metode. Dintre acestea, ca urmare a penetrarii masive a ANAF de catre ofiteri SRI si ca urmare a modificarii legilor in regimul Traian Basescu astfel incat procesul verbal de constatare al inspectorilor ANAF sa devina mijloc de proba, distrugerea firmelor a devenit o “joaca de copil”.
Pe baza proceselor verbale de control ale inspectorilor ANAF cotropiti de SRI, se retineau pretinse evaziuni fiscale sau rambursari ilegale de TVA. In lipsa oricarei expertize, procurorii de la parchete de tribunale si curti de apel isi crosetau acuzatiile exclusiv pe raportul celor de la ANAF si procedau la sechestre de conturi, inculpari, multe urmate de propuneri de arestare preventiva. Dupa care ani in sir procurorii nu mai faceau nimic in dosare, insa firmele cu conturile blocate si administratorii si actionarii sub masuri preventive, intrau in faliment. In timpul acestor anchete, numerosi oameni de afaceri vanati cu dosare penale au acuzat presiuni de preluare ostila a afacerilor lor de catre concurenta din piata, in special de firmele straine.
Lipsa de impartialitate si obiectivitate in aceste anchete este evidenta, cata vreme intre toti participantii la acuzarea unor firme exista o intelegere oculta, parafata in secret intre SRI – PICCJ – Ministerul Finantelor (ANAF) – Ministerul de Interne si Ministerul Justitiei.
Monitorizare si vanatoare in masa a firmelor
“Planul comun de masuri pentru eficientizarea activitatilor de prevenire si combatere a evaziunii fiscale” – prezentat in premiera de jurnalista Ana Maria Roman de la Antena 3 – a fost incheiat in baza Hotararii CSAT nr. 69/2010, si semnat in ianuarie 2012 de urmatorii – (vezi facsimil 1):
–Procurorul General al Romaniei Laura, Codruta Kovesi;
–directorul Serviciului Roman de Informatii, George Maior;
–ministrul Finantelor, Gheorghe Ialomiteanu;
–ministrul Administratiei si Internelor, Traian Igas;
–secretarul de stat din Ministerul Justitiei, Alina Bica (aceasta a semnat pentru ministrul Catalin Predoiu).
“Plan comun de masuri” contine prevederi ingrozitoare pentru o tara care se pretinde democratica, prevederi care vin in contradictie flagranta cu drepturile si libertatile fundamentale ale omului, in conditiile in care orice contribuabil este declarat din start suspect ca ar putea comite evaziune fiscala.Astfel, la capitolul I, intitulat “Introducere”, gasim urmatoarea fraza: “Monitorizarea contribuabililor cu potential de evaziune si frauda fiscala ridicat, a societatilor comerciale nou infiintate, clarificarea aspectelor practice rezultate in ultima perioada din activitatea de colectare a taxelor si impozitelor si intensificarea cooperarii interinstitutionale prin acordarea accesului comun la bazele de date specifice gestionate de catre institutiile de aplicare a legii in domeniu si realizarea actiunilor comune pe cele 9 domenii prioritare de interventie, impun adoptarea de masuri conjugate ale institutiilor de aplicare a legii nominalizate de HCSAT 69/2010”.
Asadar, in document se vorbeste despre operatiuni de monitorizare in masa a contribuabililor cu potential sa comita acte de evaziune fiscala. Practic, orice contribuabil, ca este vorba despre persoana fizica sau societate comerciala, a intrat sub monitorizare, mai ales ca nu se vorbeste nicaieri despre obligatia ca monitorizarea sa presupuna existenta unor suspiciuni sau indicii temeinice.
Efectele protocoalelor la parchetele din Capitala si un ordin al sefului PCA Bucuresti cu rezultate de multumire pentru SRI, DIPI si ANAF
Multa lume se intreaba ce s-a intamplat exact mai departe, mai ales dupa ce ANAF a fost impanzit cu ofiteri SRI, la ordinul lui George Maior, iar parchetele au fost scoase in linia I.
Lumeajustitiei.ro a intrat in posesia unui document care releva ca la nivelul Parchetului Curtii de Apel Bucuresti, condus pana in ianuarie 2017 de procurorul Cristian Ban (foto 1 centru), actual membru al CSM, si colaborator asiduu pe protocoalele cu SRI, DIPI si cu ANAF, a emis Ordinul nr. 1/6 ianuarie 2014 prin care a ordonat ca in temeiul art. 209, alin. 4 indice 1 din vechiul cod de prorcedura penala:
“Art. 1 – Procurorii din cadrul Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti vor prelua de la parchetele de pe langa judecatoriile si tribunalele subordonate ierarhic urmarirea/supravegherea urmaririi penale in dosarele penale avand ca obiect infractiunile de evaziune fiscala… daca s-a cauza o paguba materiala mai mare decat echivalentul in lei a 1.000.000 euro… inregistrate la parchete in perioada 01.01.2014 – 30.06.2014;
Art. 2 – Procurorii din cadrul Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti vor prelua de la parchetele de pe langa judecatoriile subordonate ierarhic urmarirea/supravegherea urmaririi penale in dosarele penale avand ca obiect fapte savarsite de persoanele care, potrivit conventiilor internationale, se bucura de imunitati si privilegii… inregistrate la parchete in perioada 01.01.2014 – 30.06.2014;
Art. 3 – …unitatile de parchet vor inainta la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti dosarele penale intr-un termen de cel mult 7 zile de la inregistrarea acestora sub numar unic”.
Opinam ca ordinul lui Cristian Ban a incalcat legea care stabileste competentele de instrumentare a dosarelor penale, intrucat art. 209 alin. 4 indice 1 din vechiul Cod de procedura penala, invocat in ordin, prevedea ca un dosar poate fi luat la parchetul superior doar daca urmarirea penala “este impiedicata sau ingreunata… cu acordul procurorului care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala”. Or asta presupunea ca intai dosarul sa se afle in lucru la un procuror de la parchetul competent prin lege si doar daca procurorul de caz isi dadea acordul, dosarul putea fi preluat mai sus la PCAB.
De ce sa se emita un asemenea ordin? Stia Cristian Ban de la SRI sau din alta parte ca vor veni in urmatoarele 6 luni dosare grele de evaziune fiscala? Erau cateva pe teava sa fie instrumentate sub directa lui obladuire? S-a lucrat pe protocol si planuri comunce de masuri?
Cert este ca in urma acestui Ordin prin care Cristian Ban a facut legea, trecand peste competenta data de cod, un numar de 32 de dosare au fost luate la Parchetul Curtii de Apel Bucuresti.
Lumeajustitiei.ro cere CSM si Inspectiei Judiciare sa verifice ce s-a ascuns in spatele acestui ordin!
Verificarile sunt cu atat mai imperioase cu cat in bilanturile de activitate ale PCAB pe anii 2014 si 2015, procurorul general Cristian Ban a declarat ca rezultatele obtinute in urma ordinului sau s-au produs in dosare in care s-a lucrat cu servicile de informatii SRI si DIPI, dar si cu ANAF:
“Comparativ cu celelalte parchete de nivelul curtilor de apel din tara se constata ca Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti cu unitatile subordonate a recuperat peste 65% din totalul prejudiciilor recuperate la nivel national. La obtinerea acestor rezultate un rol important l-au avut si unitatile de politie economica de la nivelul IGPR, DGPMB si sectoarelor din Capitala, structurile DIPI si SRI si nu in ultimul rand specialistii antifrauda din cadrul ANAF detasati la parchete (…)
De asemenea, prin Ordin al procurorului general s-a dispus preluarea de catre Parchetul Curtii de Apel a dosarelor complexe de evaziune fiscala, spalare de bani si contrabanda, cu un prejudiciu mai mare de 1 milion de euro, precum si a dosarelor avand ca obiect conflictul de interese.
Ca urmare a acestor masuri, la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti s-au solutionat, in premiera, in cursul anului 2014 mai multe cauze deosebit de complexe fiind emise 9 rechizitorii privind un numar de 22 inculpati (7 in stare de arest).
Prejudiciile estimate in solutiile Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti au fost de 92.132.697 lei (aprox. 20.473.932 euro). Din acestea au fost recuperate efectiv ori s-au instituit masuri asiguratorii pentru sumele de 57.125.921 lei (12.694.649 euro). La aceste date se adauga si prejudiciile recuperate si masurile asiguratorii instituite de celelalte unitati de parchet de pe langa tribunalele subordonate care, s-au ridicat la aproximativ 37.000.000 euro, evidentiindu-se Parchetul de pe langa Tribunalul Bucuresti cu bunuri indisponibilizate in cuantum de 33.000.000 euro. Si celelalte unitati de parchet au avut rezultate in crestere fata de anii anteriori fiind depuse eforturi din partea procurorilor specializati, conducerilor unitatilor de parchet si a lucratorilor de investigare a fraudelor (…)
Se apreciaza ca pozitiva activitatea specialistilor ANAF detasati la parchete, desi se simte nevoia unei pregatiri profesionale superioare in cazul unor dintre acestia. Spre finele anului 2014 s-a stabilit un program periodic de intalniri cu conducerea ANAF pentru rezolvarea chestiunilor de practica neunitara.
Un neajuns constatat este acela care consta in imposibilitatea efectuarii de controale fiscale de catre specialistii ANAF detasati la parchete la ordinul procurorilor.
Un alt neajuns este cel legat de obligativitatea efectuarii unei expertize in situatia contestarii raportului de constatare intocmit de specialistii ANAF.
De asemenea, se simte nevoia alocarii unor resurse materiale suplimentare (computere, programe informatice s.a) specialistilor detasati de catre Directia Generala Antifrauda pentru eficientizarea activitatii.
Colaborarea cu SRI si DIPI a fost una foarte buna la nivelul marii majoritati a unitatilor de parchet, la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti simtindu-se nevoia diversificarii colaborarii in scopul sesizarii si documentarii mai multor fapte din cele analizate.”
* Cititi aici Analiza activitatii PCA Bucuresti pe anul 2014 (vezi pag. 4-5)
* Cititi aici Analiza activitatii PCA Bucuresti pe anul 2015 (vezi pag.3)“[1]
In realitate, globalistii SUA-UE-Soros le-au cerut slugilor lor din Romania sa puna in aplicare un astfel de protocol pentru a distruge firmele romanesti pentru a face loc “investitorilor straini”. De fapt, toate protocoalele monstruoase, care au iesit la iveala pana acum, au fost create la ordinul globalistilor.
Ideea este ca Statul Paralel din Romania este creatia globalistilor SUA-UE-Soros. Sub pretextul “luptei anticoruptie”, globalistii SUA-UE-Soros au incercat sa transforme Romania intr-un stat totalitar.
Statul Paralel din Romania este o entitate suprastatala, care a fost creata de catre globalistii SUA-UE-Soros, incepand cu anul 2005, atunci cand, intr-o sedinta secreta a CSAT, s-a decis introducerea coruptiei ca amenintare la adresa Securitatii Nationale, pentru ca serviciile secrete sa aiba motiv sa urmareasca pe oricine doresc pe baza suspiciunii de “coruptie”.
In SUA a existat ceva asemanator, se numea “Patriot Act”, o lege abuziva, creata de catre George W. Bush, dupa atentatele de la 11 septembrie 2001 (o operatiune orchestrata de catre serviciile secrete americane). In baza legii “Patriot Act”, americanii au fost urmariti pe baza suspiciunii de “terorism”.
Apogeul Statului Paralel a fost in perioada 2014-2015, apoi puterea a inceput treptat sa scada. Inceputul anului 2017 a fost unul devastator pentru Statul Paralel, caci, dupa dezvaluirile lui Sebastian Ghita despre Florian Coldea, adjunct al SRI, Florian Coldea si-a dat demisia, si asa a inceput prabusirea Statului Paralel.
Pentru ca Statul Paralel din Romania sa functioneze, oamenii globalistilor SUA-UE-Soros, adica politicienii romani, au schimbat Codul Penal si Codul de Procedura Penala. Zeci de articole din Noile Coduri Penale au fost declarate neconstitutionale.
Un alt instrument important al Statului Paralel din Romania au fost protocoalele de colaborare dintre parchete si Serviciul Roman de Informatii. Aceste protocoale sunt monstruoase, ilegale si neconstitutionale, iar cei care le-au semnat trebuie sa fie pusi sub urmarire penala.
Ce s-a intamplat in Romania? Globalistii SUA-UE-Soros au incercat sa transforme Romania intr-un stat totalitar pentru a putea avea acces la resursele tarii cu scopul de a le putea prelua. Polonezii si ungurii au reusit sa invinga Statul Paralel aducand nationalistii la conducerea tarii. Globalistii incep sa piatra puterea in Europa, oamenii incepand sa-si dea seama ce se intampla, de fapt.
“Lupta anticoruptie” din Romania a fost una dintre cele mai mari minciuni postdecembriste servite romanilor.
SURSE
* Cititi aici Analiza activitatii PCA Bucuresti pe anul 2014 (vezi pag. 4-5)
* Cititi aici Analiza activitatii PCA Bucuresti pe anul 2015 (vezi pag.3)
Vorbe de fumoar – 16.12.2019 – Misculatii pentru CSM. Clientii lui Gelu Oltean. Partidul Meu, Guvernul Meu, Revolutia Mea
* Baroul Timis are o veste proasta pentru reclamagiii de profesie, cei carora le arde pamantul sub talpi daca nu casuna cu plangeri impotriva avocatilor. Cati bani vor fi obligati acestia sa scoata din buzunar si ce s-a intamplat acum doi ani puteti afla facand click aici.
* CSM-ul de anul asta tine cu tot dinadinsul sa scrie istorie! Atat s-au invartit in loc si s-au agitat in privinta numirii noii conduceri a Consiliului Superior al Magistraturii pe anul 2020, incat au ajuns sa inventeze proceduri, doar ca sa ajunga sef cine trebuie. Ori, mai corect spus, “unul de la ei”! Dupa scandalul de saptamana trecuta (cand nici dupa doua runde de alegeri nu s-a ajuns la un consens in Plen, procurorii si cativa judecatori punandu-se de-a curmezisul si refuzand sa o voteze pe judecatoarea Nicoleta Tint la sefia CSM, astfel cum se votase in majoritate in Sectia pentru judecatori), regasim pe CSM ordinea de zi a Sectiei pentru judecatori din 18 decembrie 2019, de unde aflam ca urmeaza sa se dezbata “situatia candidaturii desemnate de catre Sectia pentru judecatori a CSM”. Pare ca ar fi o invitatie la dialog, in care ar urma sa li se explice celor mai incapatanati ca nu este prevazuta procedura desemnarii unui alt candidat, atat timp cat Nicoleta Tint a fost deja votata de majoritatea Sectiei, optiune care nu poate fi schimbata doar pentru ca nu le convine procurorilor (procurori care, sa fim bine intelesi, si-au stabilit deja candidatul in persoana Tatianei Toader, care a fost deja avizata in Plen) si ca ar fi recomandat chiar celor trei-patru judecatori care nu o vor sa o sustina totusi pe Tint pentru acest mandat. Auzim insa ca nu se vrea a fi deloc o astfel de sedinta de deschidere de ochi ci, mai degraba, o actiune in forta venita din partea unor membri, care vor milita mieros pentru “pace si intelepciune”, recomandand “cu alta mana” sa se voteze un alt candidat, “ca sa se termine odata cu circul asta” pe functii. Abordarea de acest tip intelegem ca a fost pornita din afara CSM-ului, de la unii membri de drept (nu dam nume), care si-au ales deja preferatul pentru functia de presedinte al CSM pentru 2020 si care, in spiritul unui organ colegial care s-a saturat de scandal, sa aleaga varianta pe care o prefera “ei”. Numele membrului CSM pentru care se trag tot felul de ate ca sa fie pus sef la CSM este surprinzator si nu prea, caci s-a tot vorbit despre el. Nu, nu este Mihai Balan cel tacut…
Foarte interesant cum se rescrie legea in acest CSM pentru a iesi sef un membru care sa le fie pe plac (auzim) si politicienilor. Intelegem ca vine un an dificil, cu schimbari majore prin Justitie, si ca este nevoie de sprijin in CSM… Si totusi: e sanatos oare ca CSM sa fie folosit politic si electoral? Timpul ne va demonstra intentiile unora cu acest CSM. Rabdare doar!
* Asteptam cu maxim interes sa vedem unde duce scandalul din jurul lui Gelu Oltean. Nu de alta, dar se aude ca nu fostul sef DIPI este principala tinta, DIICOT ducandu-se peste el ca sa afle detalii despre oamenii influenti care se duceau la petrecerile lui cu droguri: politicieni, afaceristi si – de ce nu? – chiar si alti securisti. Si nu neaparat din „Doi s-un sfert”, ca Oltean. Si daca or fi si magistrati? Apropo de magistrati: sa nu uitam ca Gelu Oltean a fost un apropiat colaborator al fostei sefe DNA Laura Kovesi (foto). Pe scurt: stati pe faza, fiindca ne vom distra zdravan!
* Foarte buna remarca jurnalistului Bogdan Tiberiu Iacob apropo de parvenitismul presedintelui Klaus Iohannis, care a deturnat un moment ce ar fi trebuit sa fie solemn in folosul sau si al PNL – partidul pe care il conduce de facto. Ne referim la sedinta solemna de luni, 16 decembrie 2019, prin care Parlamentul a comemorat 30 de ani de la izbucnirea Revolutiei, in Timisoara. Scrie BTI pe Inpolitics.ro ca Iohannis (care nici pana-n ziua de azi nu ne-a spus ce facea la Revolutie) s-a napustit luni sa-si laude propria persoana si propriul partid, precum si pe romanii care i-au votat in acest an. Cu asa ceva ne-a obisnuit de mult. A se vedea, de altfel – ceea ce Bogdan Iacob a omis sa mentioneze in articol –, felul in care Werner a vrut sa comemoreze Revolutia din decembrie 1989 in luna mai 2019, disperat sa obtina puncte electorale pentru PNL, in campania europarlamentara. Dar ceea ce este cu adevarat grav e faptul ca Iohannis a vorbit despre „crime, abuzuri si calcarea in picioare a legii” in zilele Revolutiei. Or, neprecizand la cine se refera, printr-un asemenea discurs, Werner se plaseaza pe aceeasi treapta cu Nicolae Ceausescu, cel care ii cataloga drept „huligani” pe revolutionari. Gasiti aici intregul articol al lui Bogdan Tiberiu Iacob.
Nota: Informatiile din aceasta rubrica trebuie luate sub beneficiu de inventar, ele facand parte din categoria zvonurilor sau a pamfletului. Luati-le ca atare!
Demascat la Tribunal că a verificat personal incinerarea morților în 20 Decembrie 1989, procurorul Dan Voinea are pensie de 18.500 de lei
Fostul procuror ceaușist Dan Voinea a încasat din pensie până acum peste 15 miliarde de lei și dacă va trăi până la 80 de ani, acesta va încasa din pensii peste 1 milion de EURO. La momentul pensionării lui Voinea în 2009, la vârsta de 59 de ani, Codruța Kovesi afirma că nu trebuia aprobată decizia de pensionare deoarece acesta „a săvârşit grave abateri constând în încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la incompatibilităţi şi exercitarea funcţiei cu rea-credinţă dar acţiunea disciplinară a rămas fără obiect, ca urmare a pensionării. Procurorul general, Laura Codruţa Kovesi, a explicat atunci povestea scandaloasă a generalului Voinea cu amănunte de necrezut, dacă nu ar fi fost documentate de inspectorii CSM, care au constatat nereguli fără precedent în instrumentarea dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei: „Am avut începeri de urmărire penală faţă de persoane decedate, începeri de urmărire penală deşi faptele au fost prescrise, începeri de urmărire penală pentru fapte care nu existau în Codul Penal la data cånd se presupune că au fost comise. Vorbim de acte dispuse în dosar şi de începeri de urmăriri penale? Ştiţi cum se începea urmărirea penală în dosarele astea (ale lui Voinea)? Pe hârtii fără antet, scrise de mână, fără încadrare juridică, trecute nişte nume, 10-20 de nume dintre care 10 sau 15 persoane decedate, neînregistrate“, a acuzat public Kovesi modul în care se făcea că lucra procurorul militar Dan Voinea.
Până în primăvara acestui an, în dosarul Revoluției au fost cercetate doar fapte prescriptibile și rând pe rând inculpații au fost scăpați de procurori. Însă anul acesta PCÎJJ a extins acuzațiile pentru genocid, faptă care este imprescriptibilă.
Procurorul care a instrumentat dosarele Revoluției și Mineriadei este nerușinatul Dan Voinea iar procuror general al României în perioada în care s-au împlinit cei 15 ani de prescripție pentru dosarele Revoluției și Mineriadei, respectiv decembrie 2004-iunie 2005 era Ilie Botoș. Procurorul General a descris cum s-a desfășurat ancheta în dosarul Revoluției: „În modul de desfăşurare a anchetei rezultă că nu a existat o preocupare pentru stabilirea aspectelor esenţiale pentru evenimentele din decembrie ’89”. „Procurorii au efectuat un număr mare de acte procedurale în cauză dar nu au valorificat un număr mare de informaţii. Nu au făcut niciun demers pentru desecretizarea documentelor privind audierile din comisia senatorială în condiţiile în care s-au efectuat mii de audieri în această comisie şi deşi SRI a a întocmit un document amplu, acesta nu se regăseşte în dosarul de urmărire penală şi nici nu rezultă că s-ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea lui”, a spus acesta, subliniind că audierile care s-au făcut în acest dosar au fost „sintetice şi formale”, „nu s-a recuperat muniţia cu care s-a tras asupra persoanelor decedate sau rănite, fără ca la dosar să existe vreo justificare în acest sens” iar „puţinele expertize balistice nu au stabilit decât tipul muniţiei şi de arme dar armele cu care s-a tras nu au fost identificate şi nici trăgătorii”. „Modul în care s-a făcut ancheta nu corespunde normelor Curţii Europene a Drepturilor Omului” a concluzionat procurorul Bogdan Licu.
Unul din motivele pentru care Dan Voinea a mușamalizat dosarul poate fi încercarea lui de a-și ascunde participarea la incinerarea morților de la Timișoara. Jurnalistul Vasile Surcel a studiat mărturille din „Procesul Timișoara” și a descoperit că „o declarație dată cândva în fața instanței de către unul dintre inculpații „Lotului Timișoara” îl readuce în atenție pe fostul procuror militar gen.(r) Dan Voinea. Dar îl și leagă de unul dintre cele mai oribile episoade ale Revoluției: incinerarea celor 42 de cadavre de la Timișoara. Dan Voinea le este binecunoscut celor care au urmărit filmul procesului de la Târgoviște, cel încheiat cu execuția soților Ceaușescu: el a fost procurorul acelui simulacru de judecată. Voinea a dat citire acelui rechizitoriu improvizat, încropit probabil pe genunchi, iar atunci când i s-a dat cuvântul, a pledat cerând pedepsirea celor doi. Ce-i drept, în calitatea sa de acuzator, a fost cu mult mai echilibrat decât avocații din oficiu ai Ceaușiștilor, avocați care și-au acuzat „clienții” la fel de dur ca niște inchizitori. Apoi, în anii care au urmat Dan Voinea a devenit celebru prin faptul că, în calitatea sa de procuror militar, a anchetat, ani la rând „Dosarele Revoluției”. Pe care le-a sucit și le-a învârtit până s-a ales praful de ele.”, scria Vasile Surcel în ziarul Curentul în 2011.
„Arestați chiar în ultimele zile ale anului 1989, marii „mahări“ ai regimului comunist au fost trimiși în fața justiției, într-o mulțime de procese în care s-au judecat ceea ce, ulterior, s-au numit „Dosarele Revoluției“. Procese începute pentru a fi blocate prin restituirea dosarelor la procurori cărora li s-a cerut să completeze ancheta. Reluate apoi, pentru a se constata ba că faptele au fost grațiate, ba că au fost prescrise, ba că dracu mai știe ce. Astfel că, în fața unei justiții de-a dreptul neputincioase, (asta în cazul în care nu a fost, de-a dreptul ticăloasă) s-a ajuns ca până la urmă, istoricii au rămas singurii care se mai ocupă de problemele Revoluției. Ei și curioșii care mai au răbdare să citească atent mărturiile luate acum 26 de ani. Iar acele mărturii sunt, chiar și acum, deosebit de interesante. Iar una dintre aceste declarații este cea care-l pune în legătură pe procurorul Dan Voinea cu morții incinerați la Crematoriul „Cenușa“. Audiat pe la sfârșitul anului 1990 în cursul primei judecări pe fond a procesului „Revoluției de la Timișoara“ inculpatul Ion Baciu, fost șef al Direcției Economice din cadrul Miliției a ținut să precizeze la sfârșitul depoziției sale:
„Ultima problemă, d-le președinte, v-am declarat cu ocazia prezentării materialului, nu cunosc dacă s-a verificat în continuare, că pe data de 20, la ora 10,10 s-a prezentat la crematoriu dl. lt.-colonel Voinea Dan, însoțit de încă un procuror militar în ținută militară, care au discutat cu personalul respectiv; eu eram acolo și așteptam să vină mașina pentru predarea pubelelor cu cenușă și în circa 10 minute au plecat“. Ei bine, deși procedurile îl obligă pe președintele completului de judecată să asigure consemnarea exactă a celor care sunt aduse la cunoștință, magistratul i-a cerut grefierului să consemneze doar că: „Încă din ziua de 20 decembrie orele 10,10, abia se terminase operațiunea de incinerare, la crematoriu s-au prezentat doi procurori militari“, care ce-au făcut? S-au interesat de ce anume?“ Așadar a refuzat să consemneze și numele procurorului despre care vorbise Baciu. Apoi, acestuia i s-a dat din nou cuvântul, moment în care el a declarat: „Eram în apropiere și a luat contact cu o muncitoare, Geta, am reținut că o cheamă și care a spus că toată noaptea s-au incinerat și că oamenilor care au lucrat le e teamă să nu li se întâmple ceva judecătorul a cerut să se consemneze doar: „… care s-au interesat de ce s-a întâmplat toată noaptea la crematoriu și o femeie cu numele Geta le-a comunicat că s-au ars cadavre și că muncitorilor le e teamă să nu li se întâmple ceva neplăcut“. În momentul următor Baciu a mai declarat că procurorii cu pricina „După circa 10 minute au plecat“. Declarație consemnată ca atare, dar urmată de întrebarea judecătorului care a vrut să știe: „Cu dvs. au discutat?“ Iar după ce inculpatul a răspuns scurt că nu, judecătorul a consemnat: „Fără să discute cu mine. Menționez că pe unul dintre procurori îl cunoșteam…“. Dar același magistrat s-a prefăcut că nu aude atunci când Baciu a dorit să precizeze: „…pe dl. Colonel Voinea care de altfel și cu ocazia anchetei la București mi-a spus, de fapt…“ Iar până la urmă, cu toate că Ion Baciu a insistat asupra prezenței procurorului Dan Voinea la Crematoriul „Cenușa“ în dimineața zilei de 20 decembrie 1989, numele acestuia nu a mai apucat să fie consemnat în actele procesului. Cam astea ar fi faptele. Ceea ce ar mai rămâne de consemnat este faptul că magistratul care s-a dat peste cap ca să nu menționeze numele procurorului Dan Voinea, a fost Judecătorul militar, pe atunci colonel de justiție Cornel Bădoiu.
Contactat telefonic gen.(r) Dan Voinea a negat că, atunci pe 2o decembrie 1989, ar fi fost la Crematoriul „Cenușa“ ca să se intereseze de morții incinerați acolo. În schimb, ne-a povestit câte ceva despre activitatea pe care a desfășurat-o în ultimele zile ale anului 1989. Astfel ne-a relatat că, împreună cu colegul său Mircea Levanovici, a participat la capturarea lui Postelnicu căruia i-a și luat primele declarații de inculpat. Declarații din care el ar fi aflat și despre cele 42 de cadavre incinerate la Crematoriul „Cenușa“. În schimb, Dan Voinea ne-a relatat că, procurorul care ar fi fost într-adevăr la crematoriu a fost Gheorghe Diaconescu, șeful de atunci al Procuraturii Militare, adjunct al Procurorului General al RSR. Chestionat în legătură cu motivul pentru care Baciu ar fi declarat insistent că ar fi fost și el acolo, Dan Voinea ne-a spus că nu are de unde să știe, dar că ar fi posibil să fie din cauză că tot el i-a anchetat, ulterior, pe toți cei implicați în această afacere tenebroasă. Generalul Dumitru Sorescu, implicat și el, ce-i drept doar într-un mod colateral, în acțiunea operativă privitoare la transportul și incinerarea timișorenilor, ne-a declarat și el că nu știe absolut nimic despre prezența vreunui procuror care să fi venit acolo. Dar declarația sa nu poate fi deosebit de concludentă: cei care-l cunosc îl descriu drept un om care a preferat să ia asupra sa toate consecințele acelei misiuni.”. scria Vasile Surcel.
În urmă cu o lună, procurorii militari ai Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au dispus extinderea urmăririi penale, in rem, pentru infracţiunea contra umanității.
Constatările procurorilor sunt cutremurătoare și arată complotul împotriva românilor din care a făcut parte acest nenorocit de Dan Voinea: „din actele dosarului rezultă că pentru păstrarea puterii, prin acțiunile desfășurate și măsurile dispuse, noua conducere politică și militară instaurată după data de 22.12.1989 a determinat uciderea, rănirea prin împușcare, vătămarea integrității fizice și psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane, fapte care se circumscriu condițiilor de tipicitate ale infracțiunii contra umanității prev. de art. 439 alin. 1 lit. a, g, i și k Cod penal cu aplic. art. 5 Cod penal. Situaţia premisă a infracţiunii contra umanităţii referitoare la existenţa unui atac generalizat rezultă din numărul mare de localităţi în care au avut loc incidente armate cu consecinţele menţionate anterior. Din modul în care s-a produs acest atac reiese existenţa unui plan după care s-a acţionat, plan care a urmărit crearea unei stări de confuzie în rândul forţelor armate, prin divizarea conducerii Ministerului Apărării Naţionale şi difuzarea unor ordine, rapoarte şi informaţii false, scoaterea în stradă şi înarmarea populaţiei, respectiv crearea aparenţei unui „război civil” în care să se confrunte unităţi înarmate aparţinând Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului de Interne sau aceluiaşi minister, în scopul preluării puterii şi legitimării noilor lideri. În realizarea acestui plan s-a apelat la Televiziunea Română care a transmis comunicate alarmiste şi uneori false, la tăierea legăturilor telefonice şi aducerea la conducerea ministerelor de forţă a unor foste cadre militare loiale noii conduceri politico-militare, cu consecinţa generării unui „război” psihologic şi mediatic care a condus la producerea a numeroase victime.”
Deci din primăvară și până în noiembrie procurorii militari au demascat acest complot pe care Dan Voinea și Ilie Botoș beneficiarii unor pensii uriașe de 18.500 delei și respectiv 24.000 le-au mușamalizat.
Dreptate, ochii plânși vor să te vadă!
Militaru, măcelar şi la Otopeni!
Abia numit ministru al Apărării de către Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru a dat ordine diabolice, cu scopul de a masacra o unitate de transmisiuni de la Câmpina. Locurile alese: Otopeni şi Boteni. Pentru cei 40 de militari omorâţi şi cei 17 răniţi, plus masacrarea unui autobuz cu civili, nimeni n-a stat măcar o zi în puşcărie! Aeroporturi: întârzieri şi curse anulate Masacrul de la Aeroportul Otopeni, din dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, rămâne unul dintre misterele Revoluţiei, învăluite generic sub o întrebare celebră: „Cine-a tras în noi după 22?”. Prin comparaţie cu evenimente similare, care au avut loc în haosul acelor zile, toate soldate cu moartea unor oameni nevinovaţi, cazul Otopeni a avut o soartă un pic diferită. A existat o anchetă care părea că urmăreşte pedepsirea vinovaţilor. Mai mult, trei dintre personajele implicate au fost condamnate la închisoare: generalul Grigorie Ghiţă (comandantul Trupelor de Securitate), generalul Dumitru Drăghin (comandantul întregului dispozitiv de apărare al zonei Aeroportului Otopeni) şi căpitanul Ionel Zorilă (comandantul din 23 decembrie 1989 al dispozitivului format din militari ai UM 01874). Mare păcăleală! De fapt, niciuna dintre pedepse nu a fost executată, folosindu-se „reţeta brevetată” de către condamnaţii sistemului juridic românesc: probleme grave de sănătate. Mai mult, principalul învinuit în dosarul „Otopeni”, generalul Grigorie Ghiţă, a fost graţiat printr-un decret semnat de preşedintele Ion Iliescu, la 14 aprilie 2003. De ce? „Din motive umanitare şi pentru ca acest act de clemenţă să conducă la integrarea socială a celor cărora le-a fost acordat”. În plus, adevăraţii vinovaţi, cei care concepuseră macabrul „plan Otopeni” şi dăduseră ordine în acest sens au fost ocoliţi de anchetă. Nimeni nu s-a atins de generalii Nicolae Militaru şi Iosif Rus. Militaru, „Cico”, Brateş Confuziile legate de cauzele tragediei de la Otopeni încep odată cu un comunicat extrem de succint, citit de către Teodor Brateş la Televiziunea Română. Se întâmpla în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, în jurul orei 3.00. „Se îndreaptă trei camioane de terorişti spre Otopeni”, se anunţa poporului la acel moment. Întrebat în 1994 cine-i transmisese această ştire, Brateş a recunoscut că nu avea nicio metodă să probeze veridicitatea celor anunţate. Potrivit acestuia, anunţurile făcute la TVR era „triate” de către un grup de militari, aflaţi în acel moment în sediul Televiziunii Române. Dintre aceştia, Brateş amintea două nume: contraamiralul Emil „Cico” Dumitrescu şi generalul Nicolae Militaru, care tocmai fusese numit ministru al Apărării de către Ion Iliescu. Mai mult, acelaşi Teodor Brateş recunoştea că nici măcar nu ştia rolul ocupat în ierarhia militară de cei care-i predau mesajele. Întrebat de către membrii Comisiei „Decembrie 1989″ dacă ştia că, oficial, la momentul respectiv, Nicolae Militaru era trecut în rezervă, Brateş a răspuns senin: „Era şi îmbrăcat în general şi m-a impresionat cu epoleţii săi”. În acea noapte, de 22 spre 23 decembrie 1989, ţara fusese anunţată că principalul aeroport al ţării urmează să fie atacat de terorişti. Nimeni nu ştia însă cine erau aceştia, nici cine declarase starea de alertă. Bâlbâielile generalului Ghiţă La doar o zi de la audierea lui Teodor Brateş, pe 23 februarie 1994, generalul Grigorie Ghiţă, comandantul Comandamentului Trupelor de Securitate, oferea primele detalii privind identitatea celor care au stat în spatele măcelului de la Otopeni. Explicaţiile oferite de Ghiţă senatorilor din Comisia „Decembrie 1989″ sunt încâlcite şi stângace, concepute mai degrabă pentru a se autodezvinovăţi decât pentru a clarifica lucrurile. În haosul din decembrie 1989, toate planurile de apărare a aeroportului, stabilite din timp, au fost date peste cap. Atacul „teroriştilor” invizibili a făcut ca operaţiunile de asigurare a pazei la Otopeni să fie transferate dinspre locotenent-colonelul Dumitru Pavelescu, şeful de Stat Major al Comandamentului Trupelor de Pază şi Ordine, către comandantul Aviaţiei Militare, generalul Iosif Rus. Acesta i-a ordonat lui generalului Grigorie Ghiţă să suplimenteze efectivele de apărare ale Aeroportului Otopeni. Ghiţă a luat legătura imediat cu UM 0865 Câmpina, unitate de Transmisiuni aparţinând trupelor de Securitate, şi a solicitat trimiterea întăririlor. În paralel, a început o serie de discuţii telefonice cu Iosif Rus, pentru a pune la punct detaliile joncţiunii dintre trupele de la Câmpina şi cele aflate deja în zona Aeroportului Otopeni. Momentul este cu atât mai ciudat cu cât, potrivit lui Elizabeth Spencer, autoarea lucrării „Masacrul de la Otopeni”, „cele două subunităţi ale Securităţii care asiguraseră paza aeroportului până la acel moment fuseseră dezarmate, în după-amiaza zilei de 22 decembrie, din ordinul Ministrului Apărării”. Aşadar, responsabilii militari de la Otopeni renunţau la unele trupe de Securitate, instruite pentru lupta antiteroristă, înlocuindu-le cu militari în termen, recrutaţi de numai trei luni! La acel moment, căpitanul Mihai Lupoi anunţase deja la Televiziunea Română că Armata Română, căreia îi fusese subordonată şi Securitatea, trece sub conducerea generalului Nicolae Militaru. În jurul orei 6.30, în dimineaţa de 23 decembrie 1989, dispozitivele de apărare ale Aeroportului Otopeni s-au întânit cu militarii de la UM 0865 Câmpina, unitate aparţinând trupelor de securitate. S-a declanşat un adevărat masacru, încheiat cu 40 de victime în rândul militarilor şi cu încă 8 morţi civili din autobuzul care transporta personalul aeroportului. Condamnat, dar liber La data de 19 februarie 2001, generalulul Grigorie Ghiţă a fost condamnat, prin Decizia penală nr. 20/2001 a Curţii Supreme de Justiţie, la 6 ani de închisoare pentru ucidere din culpă. Nicio zi din pedeapsa cu detenţia nu a fost ispăşită. Militaru a găsit ţapul ispăşitor: un fost securist A doua zi după masacru, la 24 decembrie 1989, generalul Grigorie Ghiţă primeşte un telefon surprinzător. La celălalt capăt al firului se afla ministrul Apărării, generalul Nicolae Militaru. Brusc şi fără vreo explicaţie, acesta îi ordonă lui Ghiţă să-l aresteze pe locotenent-colonelul Dumitru Pavelescu, şeful de Stat Major al Comandamentului Trupelor de Pază şi Ordine. „Mi-a dat telefon Militaru şi mi-a spus să-l arestez pe Pavelescu, care era şeful de Stat Major al meu. Nu mi-a spus direct niciun motiv de arestare, dar, din ce vorbea, îl găsise vinovat pentru evenimentele de la Otopeni”, declara Grigorie Ghiţă în 1994. Cu alte cuvinte, Pavelescu era considerat de noul ministru al Apărării drept autorul moral al ordinului care dusese la producerea măcelului de la aeroport. Nici până astăzi nu se cunoaşte exact dacă Dumitru Pavelescu a fost, într-adevăr, după cum prevedeau ierarhiile militare din decembrie 1989, cel care a luat decizia trimiterii trupelor de la Câmpina. Ceea ce se ştia însă, chiar şi la acel moment, era că, înainte de a fi numit şef de Stat Major al Comandamentului Trupelor de Pază şi Ordine, Pavelescu lucrase la Direcţia a 5-a a Securităţii. Direcţia pe care Militaru, agent sovietic dovedit, o ura de moarte şi pe care încerca s-o decimeze! USLA şi Direcţia a 5-a erau ţintele favorite ale spionului protejat de URSS şi instalat la cârma oştirii române de către Ion Iliescu. Modelul „teroriştilor” Aşa stând lucrurile, locotenent-colonelul Pavelescu părea a fi ţapul ispăşitor ales de Militaru, adevăratul creier al masacrului de la Otopeni.În aceeaşi zi, 24 decembrie 1989, generalul Nicolae Militaru dădea un alt ordin controversat şi aparent fără sens. Cel al organizării unei reviste de front, care urma să aibă loc pe stadionul Steaua. Panul diabolic, eşuat în final, urma să ducă la uciderea tuturor membrilor USLA şi ai Direcţiei a 5-a a Securităţii. În noaptea anterioară, prins într-un alt măcel teribil, colonelul Gheorghe Trosca, şeful de Stat Major al USLA, îşi pierdea viaţa, alături de şapte luptători ai săi. La fel ca şi în celelalte cazuri, victimele fuseseră atrase într-o cursă fatală, de către generalul Militaru, sub pretextul descoperirii şi anihilării „teroriştilor”. Toţi cei care se ocupaseră de conceperea, instrumentarea sau expunerea celebrului dosar „Corbii” – în care Militaru fusese dovedit, încă din 1978, drept agent al GRU (serviciul secret al Armatei sovietice) – trebuiau acum anihilaţi. Toţi, sub pretextul apărării ţării de „pericolul terorist”. Povestea unei diversiuni ratate: „teroriştii” de la Boteni Dincolo de alte dovezi, premeditarea masacrului de la Otopeni este certificată şi de evenimentele petrecute în aceeaşi dimineaţă de 23 decembrie 1989 la unitatea militară de la Boteni (judeţul Dâmboviţa). În acelaşi moment, pe lângă compania chemată să întărească dispozitivul de apărare al aeroportului, o a doua companie aparţinând de UM 0865 Câmpina a plecat spre unitatea de la Boteni, aflată în criză de efectiv. „Noi am solicitat să primim întăriri, iar această companie, care se afla în acel moment la Băneasa, a fost trimisă la noi”, povesteşte maiorul Beniamin Opriş, aflat la acea vreme în conducerea unităţii de la Boteni. „Se putea întâmpla la fel ca la Otopeni” Mărturiile făcute de maiorul Opriş pentru „Adevărul” sunt esenţiale pentru elucidarea diversiunii din 23 decembrie. „Compania de la Câmpina a ajuns la noi, la Boteni, în jurul orei şase dimineaţa. La scurt timp, am primit un telefon de la Comandamentul Aviaţiei, prin care ni s-a transmis să-i arestăm pe cei care sosiseră, pentru că sunt terorişti! Mi s-a părut ciudat, pentru că tot cei care-i trimiseseră ne anunţau că sunt terorişti”, declară Beniamin Opriş. Destinul a vrut ca Radu Cantuniari, comandantul regimentului de paraşutişti de la Boteni, şi maiorul Ion Stamen, cel care se afla la conducerea companiei sosite de la Câmpina, să se fi cunoscut şi înainte de 23 decembrie 1989. „Comandantul nostru şi comandantul celor de la Câmpina făcuseră şcoala militară împreună, sau cam aşa ceva. Când îl cunoşti atât de bine pe un om, e greu să crezi că e terorist. Ne-am înţeles cu cei de la Câmpina şi, pentru a evita orice neplăcere, le-am luat armele şi le-am închis într-un fişet până s-au liniştit apele”, povesteşte Beniamin Opriş. Ce leagă cele trei tragedii din 23 decembrie 1989 Măcelul de la Otopeni (ora 6.30), doborârea elicopterului în care se aflau generalii Nuţă şi Mihalea (ora 20.00) şi masacrarea USLA-şilor lui Trosca la MApN (ora 21.30) sunt legate prin mai multe trăsături comune. Toate cele trei crime au avut loc la 23 decembrie 1989, ziua în care Nicolae Militaru a preluat total controlul forţelor armate ale României, ca ministru al Apărării, subordonându-şi inclusiv Miliţia şi Securitatea. În toate cele trei cazuri, victimele au fost „confundate” cu terorişti. Generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare, a fost fost intermediar la ordinul fatal dat în două dintre cazuri: Nuţă-Mihalea şi măcelul de la Otopeni. În două dintre situaţii, cadavrele celor ucişi au fost lăsate mai multe zile în stradă: cazul Trosca-USLA-MApN şi măcelul de la Otopeni. Toate „numele importante” prezente printre victime, fie că au fost ucise sau arestate, fuseseră legate de desconspirarea trecutului de agent sovietic al lui Militaru. În toate tragediile şi-au pierdut viaţa victime nevinovate, aflate în zona „ţintelor”. Deşi au murit 48 de oameni la Otopeni, 8 la MApN şi 5 la prăbuşirea elicopterului lângă Alba-Iulia, cazurile nu au fost elucidate de Justiţie. Nimeni nu făcut nici măcar o zi de puşcărie pentru cei 61 de morţi şi zecile de răniţi. Bilanţ Otopeni: 48 de morţi şi 18 răniţi Bilanţ Trosca/MApN: 8 morţi şi 5 răniţi Bilanţ elicopter/Nuţă: 5 morţi
CITEŞTE ŞI ALTE POVEŞTI IMPRESIONANTE ALE CELOR CARE AU MURIT ÎN TIMIŞOARA, ÎN DECEMBRIE 1989: DECEMBRIE ’89: Studentul ucis în casă de glonţul ricoşat din umărul tatălui său REVOLUŢIE: Prăpădul făcut de armată în Calea Girocului pentru tancurile blocate de manifestanţi DECEMBRIE `89: Cadavru ascuns în spital ca să nu fie furat de securişti şi dus la crematoriul Cenuşa CAMPANIE: Masacrul de pe Podul Decebal, din 17 decembrie `89, văzut după 20 de ani de libertate REVOLUŢIE: Moartea care a venit dintr-un ARO al trupelor USLA Decembrie 89. Asasinate în Spitalul Judeţean din Timişoara Decembrie ’89. Familia care nu mai are sărbători de iarnă de 20 de ani DECEMBRIE `89 Măcelul căpitanului Căşeriu: Militarii au tras în plin cu muniţie de război Decembrie ’89. Tânăr erou, împuşcat în cap la Timişoara de un „terorist” lunetist DECEMBRIE ’89. Ucigaşul din Piaţa Libertăţii făcea pariuri că îşi nimereşte ţinta
Citeste mai mult: /adevarul.ro/news/societate/militaru-macelar–otopeni-1_50ad7a737c42d5a66395e998/index.html
Un criminalist dezvăluie sistemul mafiot din Poliţia Română: ‘Pentru «linişte», ei l-ar vinde chiar şi pe colegul de patrulă’
Criminalistul Bogdan Bănică, vicepreşedinte al Sindicatului Naţional al Poliţiştilor din România, a descris într-o postare făcută pe Facebook modul în care funcţionează cercul de influență în instituţiile subordonate ministerului de Interne, cum se fac angajările şi cine sunt cei privilegiaţi atunci când se împart salariile de excelenţă.
Este o imagine a unui sistem a cărui existență este perceptibilă, dar care cu greu poate fi destabilizat sau eliminat, înrădăcinarea lui este maximă, pentru că funcționează de atât de mult timp fără ca nimeni să fi intervenit.
”CERCUL în unitățile polițienești funcționează întocmai și respectând cu strictețe principiile structurilor de criminalitate infracțională organizată. Este condus de un “capo di tutti capi”, având locotenenți, sublocotenenți și servanți, cărora anterior li s-au acordat anumite avantaje, facilități, sau au fost “salvați”.
Aserviților șefului suprem li s-au acordat “salarii de excelență”, li s-au angajat soțiile, finii, verii și cumnații în sistem, în urma unor așa-zise concursuri cu subiecte întocmite, probabil, cu o seară înainte.
Aserviții mai în vârstă sunt împuterniciți, spre sfârșitul carierei, în funcții de conducere ale unor servicii, pentru a putea beneficia de un bonus deloc de neglijat la pensie, devenind, astfel, sclavii perfecți.
Servanții sunt pălmașii care au beneficiat și ei de unele avantaje, după care au rânjit ironic foștilor colegi din stradă, sau de la Postul Comunal de Poliție. Și mă refer aici la mutări din structurile operative la cele de “șoarec de birou”, cu AC și mochetă pe jos, cu program 8-16, tot prin prisma și mulțumită CERCULUI. Servanți transformați, și ei, în sclavi pe viață.
”Salvații” sunt acei colegi cunoscuți cu grave probleme de adaptabilitate, greii vicioși, care în schimbul furnizării de informații despre cei cu care își beau cafeaua, au scăpat de anumite cercetări disciplinare, prin CLASARE sau cu o ATENȚIONARE.
Toți cei de mai sus sunt selectați în Consiliile de Disciplină pentru anihilarea celor incomozi, care îndrăznesc și au coloană vertebrală să-și strige, cu disperare, nemulțumirile.
Mai există categoria “afaceriștilor”, polițiști pentru care salariul e nesemnificativ, comparativ cu veniturile ce le obțin de pe urma firmei străbunicii. Pentru “liniște”, și ei l-ar vinde oricând pe colegul de patrulă. Chiar și pe mă-sa, dar nu pe străbunică-sa.
Pe lângă toți aceștia, funcționează un așa-zis “Corp Național al Polițiștilor”, o asociație care căpușează Ministerul Afacerilor Interne și obține adeziuni prin “păcălirea” viitorilor absolvenți încă din școlile de poliție, înainte de examene. “- Semnați și adeziunea asta la CNP, ca să vă fie bine la examen… “.
Corp Național al Polițiștilor #CNP, care nu este decât un apendice al structurilor mafiote de la nivel central, și care nu vă va reprezenta nicicând interesele, fără “un telefon de sus”.
Asemenea oricărei structuri mafiote, OMERTA, legea tăcerii, este aplicabilă… Se țin în brațe unii pe alții, își acoperă măgăriile, se salvează reciproc, totul în detrimentul polițistului adevărat, muncitor și devotat, în detrimentul evoluției societății… Suntem orbi??
Concluzionând, CERCUL este format din șeful unității, care își împuternicește pe câte 6 luni adjuncții pentru beneficii la pensie, alți sclavi șefi de servicii sunt la fel, împuterniciți, perioadă în care vor trebui să își demonstreze cu fapte loialitatea, își acordă între ei salarii și “majorări pentru merite deosebite”, cu avizul acestui parazit Corp Național al Polițiștilor, toți laolaltă lăudându-se cu munca agentului din stradă.
Din păcate, prin prisma acestora este catalogată Poliția Română, când se vorbește de “pensii speciale”, de mutări și avansări pe pile și nepotisme, din păcate prin prisma CERCULUI avansează nulități care ajung să conducă această instituție.
E greu, dar nu imposibil să aducem Poliția acolo unde îi este locul, în mijlocul și în sprijinul comunității. Înainte de asta, trebuie să scăpăm de paraziți și de corupți. Și mă bucur că 90% dintre polițiști sunt altfel.
Dragă societate civilă, te rog (!), ajută-ne să scăpăm de mafia din sistem și îți garantez că vei avea o poliție ca afară! Cum să ne ajuți? Din păcate încă nu am răspunsul, îl aștept de la tine…”, a scris criminalistul Bogdan Bănică, vicepreşedinte al Sindicatului Naţional al Poliţiştilor din România, pe Facebook.
Asa se pierde Romania…Cel mai mare furt comis vreodata de un roman tocmai s-a musamalizat. Tara a pierdut peste 1 miliard de dolari
Acum 19 ani, 23 de milioane de romani, unii dintre cei mai saraci europeni, au fost obligati de stat sa stranga o cheta de 600 de milioane de dolari (azi ar valora mult peste 1 miliard de dolari), pentru a-i da un imprumut celui mai bogat cetatean al tarii, Dinu Patriciu.
Acesta a luat imprumutul si, cu banii aia, a produs 3 miliarde de dolari, pe care i-a tocat cu o chinezoaica pe la Londra. De imprumutul de la noi a uitat, i l-a pasat celui mai longeviv dictator post-sovietic, care nici macar nu l-a luat in serios. Adica, banii nostri au ajuns sa-l faca miliardar pe Patriciu si sa ii imbogateasca pe urmasii cu ochi oblici ai unui sultan de departe. Sper ca macar miliardarul roman sa fie inca in viata, ascuns printr-un paradis tropical, unde sa rontaie fericit agoniseala concetatenilor sai saraci si dispretuiti…, scrie profesorul universitar Petrișor Peiu în www.ziare.com .
In aceasta tragedie exista si o parte comica: marti, 10 decembrie 2019, un procuror inamovibil, pe care nici macar nu stim cum il cheama, ne-a anuntat senin ca el, in numele nostru, al tuturor, decide sa renunte la cei 600 de milioane de dolari, care ar fi, de fapt, vreun miliard de dolari, in banii de azi. Un om care ridica lunar un salariu urias si va primi o pensie speciala de cateva mii de euro, de la o varsta la care noi, ceilalti fraieri, muncim pe ogoare si in fabrici, decide, in numele nostru, ca nu e nimic suspect in cel mai important dosar anchetat astazi de vreun parchet din Romania.
Filmul celui mai mare furt comis de o persoana in istoria tarii este banal de simplu: in anul 2000, persoana Dinu Patriciu cumpara de la stat, cu doar 50 milioane de dolari, o rafinarie care valora 2,5 miliarde de dolari. Dupa vreo 3 ani, guvernul isi aduce aminte ca mai era la mijloc o datorie de doar 600 milioane de dolari si, pentru a nu-l supara prea tare pe investitorul-deputat, ii transforma datoria in imprumut din partea statului, pe o perioada de 20 de ani si la o dobanda la care statul roman nu s-a imprumutat niciodata, nici macar astazi. Peste 4 ani, un guvern condus de cel mai bun prieten al investitorului Dinu Costache Patriciu il lasa pe acesta sa plece acasa cu cei 3 miliarde de dolari pe care i-a luat din vanzarea rafinariei catre o companie a sultanului caspic Nazarbaev, uitand sa ii ceara datoria pentru visteria statului. La scadenta, kazahii lui Nazarbaev ne mai platesc doar o mica parte din imprumut, iar de restul ne fac actionari minoritari, tocmai buni sa aplaudam deciziile lor din companie.
Rafinaria Petromidia, cu o capacitate de rafinare de peste 100.000-110.000 de barili/zi, este cea mai mare rafinarie din tara si se situeaza pe locurile 7-8-9 in regiunea Europei Centrale si de Est, impreuna cu rafinaria croata de la Rijeka si cea slovaca de la Bratislava, depasita de doua rafinarii poloneze (Plock si Gdansk, fiecare de peste 200.000 de barili/zi), de Neftochim Burgas (tot peste 200.000 barili/zi), de Schwechat (OMV, Austria, 175.000 barili/zi), de cea a MOL din Ungaria (peste 160.000 barili/zi) si de cea ceheasca de la Litvinov (120.000 barili/zi). O rafinarie presupunea, in anul 2000, o investitie de cel putin 25.000 dolari/baril procesat. Adica, rafinaria Petromidia ar fi costat, daca ar fi fost atunci construita, cel putin 2,5 miliarde de dolari SUA, exceptand terenul pe care se afla (peste 480 hectare, din care 37 de hectare smulse din mare).
Pozitionata strategic, la Marea Neagra, avand alaturi portul Midia si conductele de aprovizionare de la Oil Terminal, Petromidia a devenit o tinta majora pentru diferiti rechini internationali sau nationali. Primul escroc de calibru care vaneaza averea de 2 miliarde si jumatate de dolari este chiar celebrul Mark Rich, care se grabeste, inca din 1990, sa se inscrie pe lista celor care primesc (in mod ilegal, evident) avantaje inventate in competitia pentru preluarea rafinariei. Astfel, in decembrie 1990, Mark Rich inlesneste un credit de 50 de milioane de dolari catre Petromidia, pentru care primeste nici mai mult nici mai putin decat preemtiunea pentru cumpararea a 40% din actiunile firmei constantene. Ei, poate va intrebati cine era acest Mark Rich, asa de bine primit de guvernul Petre Roman? Nimeni altul decat, la acea vreme, subiectul celui mai mare dosar de evaziune fiscala din istoria SUA, Rich era inculpat din 1983 de catre procurorul federal Rudy Giuliani (legendarul primar al New York-ului) pentru 65 de infractiuni fiscale, pentru care se cerea inchisoare pe 300 de ani! Rich a trait din 1983 pana in 2001 ca unul dintre cei mai cautati (de catre FBI) 10 fugari americani si si-a cumparat gratierea in ultima ora de mandat al lui Bill Clinton, pe 20 ianurie 2001. (sursa: AICI).
Rich si-a platit gratierea cu 1 milion de dolari donati Partidului Democrat, 450.000 dolari donati Bibliotecii Clinton si 100.000 dolari donati campaniei senatoriale a lui Hillary Clinton (sursa: AICI). Frica de consecinte din partea americanilor a oprit guvernul Vacaroiu sa mearga pana la capat cu planul lui Rich pentru Petromidia. Nu-i nimic, n-a fost sa fie cu Mark Rich, poate se va putea cu altii. Si asa au aparut, in 1996, noii pretendenti, botezati nici mai mult nici mai putin decat Petromidia US, adica un parteneriat strategic avant la lettre intre primul capitalist al Romaniei, deputatul (pe atunci) Dinu Patriciu si americanul Douglas Combs, acesta din urma suspect in multe cazuri de coruptie si dedat la multe rele in comertul cu produse romanesti. Normal ca Patriciu se infratise cu americanul Combs nu din dragoste, ci pentru ca isi dorea Petromidia, dar fara licitatie si pe bani putini. Si ce scuza mai buna ar fi avut, daca nu binecuvantarea unui american adevarat, fost adjunct al secretarului marinei americane! Numai ca pana si odiosul FPS s-a speriat de ce vroia sa comita Patriciu si l-a refuzat. In urma alegerilor din 1996, la putere vine Conventia Democrata, iar presedinte devine Emil Constantinescu, un apropiat al lui Dinu Patriciu.
Intre timp, rafinaria Petromidia incepea sa gafaie sub povara unor conduceri aservite companiilor de trading si unor lideri sindicali aflati in slujba negustorilor de petrol. Sute de milioane de dolari ajunsesera datoriile catre bugete si catre banci.
FPS-ul sub conducerea lui Sorin Dimitriu scoate rafinaria la privatizare si licitatia este castigata de catre firma turceasca Akmaya in noiembrie 1998. Numai ca turcii ofereau un pret prea mare: 10 dolari/actiune, adica 238 de milioane de dolari pentru actiuni (mai putin de 10% din valoare, totusi!), isi asumau investitii de alte 235 de milioane si plata datoriei calculate atunci la peste 317 milioane de dolari. Ceva era in neregula, totusi.
Noroc ca nefericitul de Dimitriu este schimbat chiar atunci cu omul de incredere al lui Constantinescu, Radu Sarbu. Acesta patroneaza o operatiune fabuloasa prin care turcii sunt trimisi la plimbare, licitatia se anuleaza si Petromidia redevine libera pentru cel care trebuia s-o primeasca, capitalistul Dinu Costache Patriciu. Nu pot sa uit cum, prin ianuarie 1999, la o sedinta a guvernului Radu Vasile, a fost un hohot generalizat de ras la povestea ca turcii trimisesera ultima oferta cu un “0” mai putin, desi mai apoi se dovedise ca secretara care primise faxul stersese cu manutele ei, din greseala, nu?, tonerul corespunzator acelui “0”. Ingenios, nu?
Cert e ca se creeaza legenda si isteria: Petromidia e in faliment, guvernul o va lichida pe altarul reformei, angajatii vor deveni someri si Constanta va saraci. Ei, in toata aceasta isterie nationala, se pare ca un singur om a ramas lucid: ati ghicit, Dinu Patriciu! Acesta, care primise intre timp de la FPS rafinaria Vega, vine calare pe calul alb numit Rompetrol si participa singur la o licitatie mai “atent” organizata de catre Radu Sarbu in anul 2000. Si se petrece, in sfarsit, minunea de toti asteptata: Rompetrolul lui Patriciu capata cu acte in regula 70% din rafinarie, la un pret de doar 2 dolari/actiune (adica 50 de milioane de dolari). Asa mai merge, nene: cum naiba sa incasezi 10 dolari/actiune cand poti sa primesti doar 2 dolari/actiune? Curat capitalism. Normal, intaiul patron al natiunii promite, pe cuvant de onoare, ca va plati si datoriile de 340 milioane de dolari si va mai investi alte 225 milioane de dolari! (Sursa: AICI).
Numai ca nu ne-a mai spus si cand va plati datoriile alea. Dar Romania astepta sa primeasca datoriile inapoi si ar fi asteptat mult si bine daca, prin 2003, apropiata intrare in UE nu ar fi transformat in ajutor de stat ilegal faptul ca statul se facea ca asteapta ca Rompetrol sa isi plateasca datoriile. Nu-i bai, ingeniosii ministri Mihai Tanasescu (de la Finante) si Dan Ioan Popescu (celebrul DIP de la Industrii) pun bazele unui blat care se va dovedi trainic, nasind celebra Ordonanta de urgenta nr. 118/2003, prin care datoriile Petromidiei, ajunse acum la peste 600 milioane de dolari, se transforma intr-un imprumut pe care generosul guvern roman il acorda lui Patriciu pe termen de 20 de ani, cu dobanda EURIBOR +1,5%. Sa traducem: datoriile unei firme se transforma in credit pe care statul l-ar fi dat acelei firme, pe o perioada de 20 de ani si la o dobanda incredibila pentru acea perioada (statul nostru nu putea atunci sa se imprumute de nicaieri la o scadenta de 20 de ani, nici macar acum nu poate!!!, darmite cu dobanda aia, de EURIBOR+1,5%). (Sursa: AICI).
De fericire ca i-a “facut” pe fraierii de la PSD, Patriciu demisioneaza din Parlament si se dedica afacerilor, in timpul liber mai chibitand ceva politica si cu amicul sau Calin Constantin Anton Tariceanu.
Ei, si cum facea Dinu cel harnic milioane pentru a hrani mitul antreprenorul roman, ce credeti ca gaseste el in ghetute la final de 2004, ca un mic cadou de Craciun? Ia, acolo, un mizilic: un nou guvern cu amicul sau Tariceanu prim ministru. Asa, de ochii lumii, prin 2005, Parlamentul modifica Ordonanta 118/2003 si reduce durata creditului la 7 ani, in loc de 20. Nici nu mai conta, jocurile erau deja facute: in august 2007, Patriciu vinde 75% din Rompetrol (iar in 2009, restul de 25%) contra sumei de 2,7 miliarde de euro! Pai da, cam atat valora rafinaria. Romanii bucurosi credeau ca, in sfarsit, statul isi va primi cei 660 de milioane de dolari (cam atat ajunsese datoria, cu dobanzi cu tot) si ii va cheltui pe constructia de autostrazi, scoli sau spitale. Sau, ma rog, ii va cheltui pe pomeni electorale catre baronii locali, depinde de gusturi. Ei, na! Doar nu credeati ca prietenul Tariceanu i-ar fi facut una ca asta lui Dinu Costache Patriciu? Doamne fereste! Cum sa aiba Tariceanu grija la interesele statului? Pai ce primeaza: prietenia sau prostia asta abstracta de stat? Pai nu vrea el stat minimal? Cum adica sa isi ia statul datoria inapoi, ce e vreo banca neagra la suflet? S-o fi sfatuit cu Daniel Zamfir, cine stie?
Hai ca ati ghicit: guvernul Tariceanu (cu Varujan Vosganian, stapan absolut al finantelor si economiei) a intors privirea in alta parte si s-a facut ca nu vede banetul din curtea prietenului sau de table si nici nu l-a intrebat cum ramane cu datoria. Doar intre gentlemani nu se face sa vorbesti de bani, nu? Asa ca Patriciu a luat purcoiul de bani si i-a pierdut cu chinezoaica lui in afacerea mic.ro, unde a mai falimentat inca vreo cateva sute de producatori romani…
Rafinaria a ajuns tocmai la statul kazah, adica la firma de stat KazMunaiGaz, unde a continuat sa produca multi bani. Pana cand a venit anul 2010, se implinisera cei 7 ani adica de credit ieftin de la stat si trebuia sa fie rascumparate obligatiunile. Ei, ca un facut, abia acum au vazut si functionarii statului si ministrii si parlamentarii cu pensii speciale ce grozavii erau scrise in Ordonanta 118/2003. Pe la articolul 3 alin 3) scria asa: “Obligatiunile vor fi nominative, dematerializate, transferabile, cu o valoare nominala de 25 euro“, iar art 7 modificat in Parlament zice ca: “Obligatiunile nerascumparate in conditiile art. 5 sunt convertibile la data scadentei, la optiunea emitentului, in actiuni ordinare avand un rang pari passu cu actiunile ordinare existente la data emisiunii. Valoarea nominala, exprimata in lei, a unei actiuni sau a totalului valorilor nominale, exprimate in lei, a numarului de actiuni rezultate din modificarea ulterioara, in sensul diminuarii sau majorarii valorii nominale, exprimata in lei, a unei actiuni la data emisiunii va fi egala cu valoarea nominala a unei actiuni de la data emisiunii, exprimata in lei, inmultita cu raportul dintre cursul de schimb euro/leu comunicat de Banca Nationala a Romaniei pentru data scadentei si cursul de schimb euro/leu comunicat de Banca Nationala a Romaniei pentru data emisiuni”i. ( sursa: AICI).
Sa traducem: statul nu emisese doar o obligatiune de 600 de milioane de dolari, ci mai multe obligatiuni mici-mici-mici, fiecare in valoare de doar 25 euro iar, la scadenta, stapanul Petromidiei putea sa rascumpere doar cate obligatiuni vroia muschiul lui, iar de restul putea sa-i dea statului actiuni… Hai, mai, sa fim seriosi: e ca si cum iei un credit pentru o casa, iar la scadenta alegi sa platesti doar jumatate si de restul ii dai bancii actiuni la casa ta, evident tu ramanand cu majoritatea actiunilor, ca sa faci ce vrei si sa ii dai bancii cu tifla! Profitand de textul prietenos al legii, kazahii cu ochii oblici i-au platit statului cateva obligatiuni, in bataie de joc, iar de restul i-au dat actiuni, astfel incat azi Romania detine 44.6959% din Petromidia. Oricum ei au majoritatea, peste 48%, si decid ce vor ei: Sursa: AICI
De aici incolo, restul e can-can. Victor Ponta incearca in 2013, printr-un memorandum cu kazahii, sa ii puna pe acestia sa mai rascumpere obligatiuni de vreo 200 de milioane de dolari, iar de restul datoriei sa investeasca in benzinarii; presedintele Traian Basescu se opune acestei legi si o blocheaza, generand, astfel, o mare disputa intre el si Ponta.
Evident ca e cam greu de acceptat si varianta Ponta: cum adica in contul datoriei sa faca kazahii investitii in dezvoltarea propriei afaceri? Adica daca nu platesti datoria intreaga catre banca, poti sa iti mai construiesti o camera in plus? Numai ca Ponta lucra pe o situatie pe care nu el o creease si care parea fara solutie. De atunci, lucrurile nu au mai avansat deloc, decat in intentia guvernelor Dragnea de a aplica memorandumul Ponta imbunatatit. Problema e ca Ponta si Basescu se cearta pe ceva ce nu ei au creat, iar marele vinovat, Tariceanu, ramane sa ne zambeasca photosopat din afisele electorale.
Faptul ca statul roman a acceptat o pozitie nefireasca in favoarea lui Dinu Patriciu i-a impins pe procurori sa constituie dosarul “Rompetrol 2” si sa instituie sechestru pe active ale Rompetrol in valoare de 660 milioane de dolari. Mai aveam o speranta. Asta pana marti, 10 decembrie 2019, cand un procuror oarecare, fara nume si chip, ne-a anuntat solemn ca ridica sechestrul si ca arunca dosarul in magazia din spate, in asteptarea unei binemeritate pensii speciale incasate, probabil, de la venerabila varsta de 45 de ani. Interesant este ca niciunui procuror nu i s-a parut ciudat ca guvernul Tariceanu nu a cerut datoria catre stat in anul 2007, cu ocazia vanzarii Petromidiei catre kazahi.
Mai tineti minte poezia lui Cosbuc “Noi vrem pamant”?
“N-avem puteri si chip de-acum
Sa mai traim cersind mereu,
Ca prea ne schingiuiesc cum vreau
Stapani luati din drum!
Sa nu dea Dumnezeu cel sfant,
Sa vrem noi sange, nu pamant!
Cand nu vom mai putea rabda,
Cand foamea ne va rascula,
Hristosi sa fiti, nu veti scapa
Nici in mormant!”
A, au scos-o din manual! Nici nu ma mir…
Sursa: www.ziare.com
În ultimii 28 de ani, România a fost jefuită de 3,3 ori mai mult decât ne-au jefuit 3 imperii în 530 de ani de istorie
-În perioada 1415-1877, deci, în 460 de ani, Imperiul Otoman a scos din Muntenia, Moldova şi Transilvania echivalentul a 341 tone de aur.
-În perioada 1678-1918, deci, în 240 de ani, imperiul Habsburgic a scos din Oltenia, Banat, Transilvania şi Bucovina, echivalentul a 876 tone de aur.
-În perioada 1711-1877, deci, în 166 de ani, Imperiul Rus a scos din Principatele Române, echivalentul a 46 tone de aur.
În total, cele trei imperii, în perioada 1415-1877, deci, în 460 de ani, au scos din teritoriile locuite de români o avuţie echivalentă cu 1.263 zone de aur.
Domnul Profesor Stănescu ne spune, însă, că jefuirea românilor s-a intensificat după obţinerea independenţei, în 1877, şi după Marea Unire, din 1918, astfel că în perioada care a urmat, până în anul 1945, la cele 1.263 tone de aur s-au mai adăugat alte 12.564 tone de aur, reprezentând daune de război şi profiturile scoase din ţară de corporaţiile străine care, în perioada interbelică, ajunseseră să controleze peste 80% din capitalul românesc.
Domnul Profesor Stănescu a făcut un efort extraordinar să convertească în aur diversele plăţi făcute de români către imperiile cotropitoare de-a-lungul veacurilor, sub formă de bani, sau în natură etc., astfel că cifrele în aur le putem, acum, converti în banii actuali, în lei sau în euro, luând în considerare preţul actual al aurului. În Raportul Anual al Băncii Naţionale a României, 2016, ultimul dat publicităţii, se precizează că rezervele de aur ale României la data de 31 decembrie 2016 erau de 104 tone, cu o valoare de 3,5 miliarde de euro. Preţul luat în considerare de BNR este de 35 euro pe gramul de aur, respectiv 35 milioane de euro pe tona de aur.
Dacă aplicăm preţul de 35 milioane de euro pe tona de aur la cantitatea de 13.827 tone estimată de Domnul Profesor Stănescu, ajungem la concluzia că, între anii 1415 şi 1945, poporul român a fost jefuit de o avuţie egală cu 484 miliarde de euro, în banii de astăzi.
Conform datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, valoarea imobilizărilor corporale, deci a capitalului fix al României, la sfârşitul anului 1989, era egală cu 480 miliarde euro, în banii de astăzi. Asta înseamnă că, între anii 1945 şi 1989, poporul român reuşise să acumuleze un capital egal cu avuţia de care fusese deposedat de străini în cele cinci secole anterioare.
Tot conform datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, în perioada 1990-2016, PIB-ul realizat în România, exprimat în preţurile anului 2016, a fost egal cu suma de 3.200 miliarde de euro, din care 1.100 miliarde de euro au fost încasate de poporul român, sub formă de salarii, pensii, ajutoare sociale şi de statul român, ca venituri bugetare rămase după plata salariilor bugetarilor, a pensiilor şi a ajutoarelor sociale. Restul, de 2.100 miliarde de euro au intrat, sub formă de profituri, în buzunarele şi conturile celor care au devenit proprietari ai capitalului românesc, după anul 1989.
Din cele 2.100 miliarde de euro trebuie să scădem 200 de miliarde care reprezintă veniturile mixte realizate de cei 2 milioane de mici întreprinzători români care se chinuie să supravieţuiască în climatul total ostil impus de marile corporaţii autohtone şi transnaţionale. Mai rămân 1.900 miliarde de euro care reprezintă profiturile încasate de marile corporaţii străine şi autohtone, cele create prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări.
Conform datelor publicate de către Ministerul Finanţelor Publice referitoare la execuţia bugetară, îu ultimii 27 de ani, numai 20% din cele 1.900 miliarde de euro profituri au fost declarate şi impozitate, ceea ce înseamnă că, în această perioadă, valoarea profiturilor nedeclarate şi neimpozitate se ridică la peste 1.500 miliarde de euro.
Conform comunicatului nr 102/2015 al Institutului Naţional de Statistică al României, 88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporaţiile străine, restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone.
Dacă aplicăm cele 88 de procente la cele 1.500 miliarde de euro profituri nedeclarate şi neimpozitate, aflăm că partea care a revenit străinilor, corporaţiilor transnaţionale, este de 1.320 miliarde de euro. La acestea trebuie să adăugăm suma de 296 miliarde de euro, care reprezintă profiturile nete, după impozitare, încasate de aceleaşi corporaţii transnaţionale, pentru profiturile declarate, şi să scădem cele 6 miliarde de euro, cât au investit aceste corporaţii în România, în perioada 1990-2016.
Ajungem, astfel, la cifra de 1.610 miliarde de euro, care reprezintă valoarea avuţiei scoase din România de Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani. Aplicăm preţul de 35 milioane de euro pentru tona de aur şi aflăm, astfel, că avuţia pe care a scos-o din România Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani este de 46.000 tone aur, pe care o putem compara cu cantităţile de aur scoase din România de către străini, până în anul 1945.
Deci, în ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 3,3 ori mai mare decât au scos toate imperiile, în 530 de ani, între anii 1415 şi 1945.
În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 135 ori mai mare decât a scos Imperiul Otoman în 460 de ani.
În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 53 ori mai mare decât a scos Imperiul Habsburgic în 240 de ani.
În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 1.000 ori mai mare decât a scos Imperiul Rus în cele 10 invazii făcute în teritoriile româneşti pe parcursul a 166 de ani.
În acest an, 2017, PIB-ul României va fi, foarte probabil, de circa 180 miliarde de euro, din care cel puţin jumătate, adică 90 miliarde de euro, vor intra în buzunarele şi conturile corporaţiilor transnaţionale, vor fi scoase din ţară. O sumă care echivalează cu 9.000 kilometri de autostradă, sau 2.600 tone de aur.
Imperiul Transnaţional a ajuns să scoată din România echivalentul a 2.600 tone de aur, într-un singur an, de 2 ori mai mult decât au scos din teritoriile româneşti Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus, ÎMPREUNĂ, în 460 de ani.
Acesta este rezultatul ÎNSTRĂINĂRII capitalului românesc.
Acesta este rezultatul erorii strategice făcute de guvernanţii României în vara anului 1990, când au respins Varianta Cojocaru şi au adoptat Varianta Brucan, Legea 15/1990, prin care au deposedat poporul român de capitalul acumulat până în anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au falimentat, prin inflaţia declanşată de BNR, şi l-au trecut, apoi, cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaţionalilor, prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări, luându-şi şi ei partea din pradă, cele 10-12 procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit.
Ajunşi proprietari asupra capitalului, transnaţionalii au capturat şi statul român, prin corupţie, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic şi financiar, prin care îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o crează poporul român, prin munca sa, prost plătită.
Din păcate, poporul nu cunoaşte nici dimensiunea jafului la care este supus nici complicatul mecanism prin care este jefuit. Adevărul este bine ascuns de către presa coruptă şi controlată de către proprietarii capitalului.
Jaful poate fi oprit însă prin ROMÂNIZAREA şi DEMOCRATIZAREA capitalului, obiective care pot fi atinse prin adoptarea Constituţiei Cetăţenilor, adoptare care poate fi realizată printr-o amplă mişcare de eliberare.naţională.
Articol preluat din săptămânalul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare): Zilele trecute, am primit, la adresa mea de e-mail, un foarte interesant studiu semnat de domnul Profesor Eugen Stănescu, director la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Domnul Profesor Stănescu s-a încumetat să pună cap la cap informaţii adunate din documentele păstrate în muzeele de specialitate ale ţării şi să încerce să evalueze dimensiunile jafului la care a fost supus poporul român, în ultimele cinci secole, începând cu anul 1415, anul în care Muntenia a început să plătească tribut Imperiului Otoman..
China îi cere vicepremierului japonez să bea apă de la Fukushima dacă e aşa curată
China i-a cerut vicepremierului japonez, Taro Aso, să bea apă radioactivă tratată de la centrala nucleară de la Fukushima, după ce acesta a spus că este sigură pentru consum.
„Un oficial japonez a spus că este în regulă să bem această apă, așa că eu vă rog să o beți”, a declarat Zhao Lijian, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe chinez, adăugând că ignoranța Japoniei cu privire la curățenia mediului înconjurător este surprinzătoare, potrivit presei japoneze, citată de Agerpres.
Aso, fost prim-ministru, care a făcut adesea afirmații controversate de când a devenit vicepremier, a declarat marți, într-o conferință de presă: „Am auzit că nu pățim nimic dacă bem apa tratată”.
